Ministerul Educatie al Republicii Moldova

Universitatea Tehnica a Moldovei

REFERAT
Tema: Filosofia lui Immanuel Kant

A efectuat st. gr. TI – 195 Popa Valeriu

A controlat conf. univ., dr. Mihai Braga

 Cuprins

Introducere …………………………………………………………………… 3
Filosofia Criticista lui Immanuel Kant……………………………………….
4

Problema cunoasterii in viziunea lui Kant.......................................................

5
Judecatile..............................................................................................................
6

Conceptul de ratiune practica………………………………………………...

9

Bibliografie .......................................................................................................
11

2
 IMMANUEL KANT este considerat cel mai important filosof al erei
moderne. A fost supranumit atotpăstrătorul, atotdistrugătorul, Copernic al
filosofiei moderne; totodată s-a considerat despre el că este un teoretician al
apriorismului şi al transcedentalismului, că ar fi construit pur şi simplu filosofia,
ca a distrus metafizica sau că a reinstaurat-o, iar datorită exemplarităţii
implicării sale în mişcarea iluministă i s-a mai spus şi „filosoful Luminării”.
Încă din universitate, Kant devine adeptul raţionalismului lui Christian
Wolff, ultima figură proeminentă a filosofiei germane dinaintea sa. Astfel,
primele lucrări ale lui Kant sunt inspirate de spiritul raţionalist al filosofiei
wolffiene; Kant, în schimb, nu se rezumă numai la studiul creaţiilor lui Wolff, ci
studiază deopotrivă cateva dintre operele lui Leibnitz.
Dupa 1762, filosoful se dezlipeşte clar de raţionalism şi se apropie de
concepţia opusă, şi anume, empirismul, publicând lucrări prin intermediul
cărora începe să-şi arate neîncrederea sa în rationalism.
În anul 1770, Kant îşi deschide cursul ca profesor titular de filosofie cu o
dizertaţie celebră, în limba latină – „De mundi sensibilis atque intelligibilis
forma et principiis” (Despre forma şi principiile lumii sensibile şi lumii inteligibile).
Odată cu formularea acestei dizertaţii, Kant trece în cea de-a treia fază de
evoluţie filosofică în care nu mai este tributarul altor filosofi, nu mai este nici
raţionalist, nici empirist, ci le depăşeşte pe amândouă, atingând culmea unei
concepţii sintetice numai a lui. El vede acum, pe lângă lacunele raţionalismului
şi neajunsurile empirismului. El găseşte ipostaza definitivă a filosofiei, căutând
să unească cele două direcţii opuse, raţionalismul şi empirismul, într-o tulpină
unică de care se făcuse abstracţie, observându-se numai ramurile divergente şi
crezându-se că trebuie să optăm pentru una dintre ele. Astfel, în privinţa
concepţiei sale filosofice, aceasta este lucrarea care deschide perioada critică,
noua orientare a gândirii kantiene, cea care avea să instaureze un nou mod de a
filosofa şi un nou mod de a gândi cunoaşterea şi cunoştinţa.

3
 Filosofia Criticista lui Immanuel Kant
Întemeetorul filosofiei clasice germane este considerat gânditorul german
Immanuel Kant (1724-1804), fondator al filosofiei critice. Alături de Platon
şi Aristotel, Kant este unul din cei mai remarcabili filosofi ai culturii
occidentale. Opera lui este extrem de originală şi de cuprinzătoare. Prin modul
său de gândire, Kant a izbutit să creeze o nouă concepţie genială, şi anume
criticismul.
Evoluţia concepţiei filosofice a lui Kant poate fi divizată în 2
perioade:
1. În prima perioadă (1746-1770), numită perioada precriticistă,
Kant este preocupat de cercetarea filosofiei naturii. El este influienţat de
raţionalismul filosofului german Christian Wolff şi de teoria naturii a lui
Isaac Newton. În lucrarea „Istoria generală a naturii şi teoria cerului”
(1755), Kant cercetează originea şi formarea sistemului solar. El
demonstrează că sistemul solar n-a fost creat de un Dumnezeu, ci s-a
format treptat, după legile naturale ale atracţiei şi respingerii. Înaintează
ipoteza precum că sistemul solar a apărut din colbul cosmic.
2. În a doua perioadă (1770-1795), numită perioada criticistă,
Kant timp de 11 ani a trăit în tăcere, ca după aceea să apară, la intervale
scurte, cele trei lucrări principale ale sale „Critica raţiunii pure” (1781),
„Critica raţiunii practice” (1788), „Critica puterii de judecată” (1790)
– trei celebre Critici ale lui Kant.
În aceste lucrări, Kant evidenţiind neajunsurile empirismului şi greşelile
dogmatice ale raţionalismului, a elaborat o nouă teorie a cunoaşterii,
pornind de la analiza şi critica a însăşi cunoaşterii umane. De aici şi termenul
de filosofie criticistă dat operei sale.

4
 Problema cunoasterii in viziunea lui Kant
După Kant, înainte de a aborda aşa probleme filosofice, ca problema
existenţei, a moralei şi a religiei, este necesar de a cerceta problemele
cunoaşterii pentru a dezvălui natura şi legile ei.
În timpul lui Kant se dezvoltau perfect matematica şi fizica. El
atrăge atenţia la aceea, că filosofia nu are aşa succese după cum aceste ştiinţe.
Analizând filosofia modernă a empirismului şi raţionalismului, Kant ajunge la
concluzia că aceste două curente filosofice au rezolvat un şir de probleme
serioase pentru cunoaştere.
Empiriştii au afirmat că izvorul cunoaşterii este experienţa, iar
raţionaliştii – că izvorul cunoştinţelor adevărate se află în activitatea raţională.
Dar în acelaşi timp, Kant demonstrează că atât empiriştii cât şi raţionaliştii au
creat teorii unilaterale, că de fapt procesul cunoaşterii este mult mai complicat
decât îl văd filosofii din epoca modernă.
Prin concepţiile sale filosofice, Kant a înfăptuit o cotitură radicală în
evoluţia gândirii filosofice, considerând cunoaşterea ca activitate de sine
stătătoare, care-şi are legile sale propria.
Astfel, Kant este gânditorul care pentru prima dată a abordat una dintre
cele mai principale probleme ale teoriei cunoaşterii, şi anume problema
raportului dintre subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii în procesul
cunoaşterii ştiinţifice.
La Kant subiectul cunoaşterii este elementul activ (omul), iar obiectul
cunoaşterii – elementul pasiv (lumea inconjuratoare).
Kant demonstrează că cunoaşterea este un proces care este alcătuit din
mai multe niveluri. Empiriştii au analizat nivelul senzorial al cunoaşterii,
iar raţionaliştii – nivelul raţional. Însă Kant arată că cunoaşterea are trei
niveluri :
1. nivelul sensorial
2. nivelul intelectual
3. nivelul rational
În viziunea lui Kant, există 2 surse principale ale cunoaşterii, care se
deosebesc esenţial una de alta si reprezinta sinteza acestora:
1. Sensibilitatea – experienta simturilor
2. Inteligenţa – activitatea raţională

5
 În viziunea lui Kant, cunoaşterea ştiinţifică trebuie să se bazeze pe
cunoştinţe fixe, necesare şi universale, adică obiective. Asemenea cunoştinţe nu
le putem scoate din experienţă, care nici odată nu este sigură, necesară şi
universala. De aceea trebuie să existe un alt izvor al cunoaşterii ştiinţifice şi
acesta este inteligenţa sau „raţiunea pură”. Se numeşte „raţiunea pură”,
deoarece ea se bazează pe ceea ce există independent de experienţă şi nu
conţine în sine nimic din datele simţurilor.
Dupa Kant, ratiunea pura opereaza cu forme de gindire independente de
experienta simturilor asa-numite, a priori.

Judecăţile
Kant cercetează natura cunoştinţelor pentru că, spune el, cunoştinţele sunt
diferite : adevărate şi neadevărate, absolute şi relative, etc. În cercetarea sa,
Kant la concluzia că cunoştinţele sunt judecăţi.
Judecăţile sunt de 4 tipuri :
1. judecăţi analitice – sunt judecăţi perfecte, dar care nu
lărgesc cunoştinţele;
2. judecăţi sintetice – sunt cunoştinţe care lărgesc cunoştinţele,
dar ele sunt imperfecte, relative;
3. judecăţi a priori - sunt cunoştinţele care nu aparţin
experienţei, ele există
4. judecăţi a posteriori – sunt cunoştinţe care aparţin
experienţei, ele sunt relative, adică nu sunt perfecte.
După Kant, cele mai perfecte cunoştinţe se conţin în judecăţile sintetice a
priori. Aceste judecăţi, în concept kantian, puteau să îndeplinească ambele
condiţii ale cunoştinţei: şi pe aceea de adăugire (fiind sintetice) şi pe aceea de
necesitate (prin formele a priori). Anume aceste judecăţi, după Kant, se
găsesc în ştiinţele matematicii şi fizicii.
Pentru Kant este important să înţeleagă cum se formează aceste judecăţi,
adică cunoştinţele perfecte şi absolute. În acest scop, cercetează cunoştinţele
din matematică ( 2 X 2 = 4 – nu se schimbă nici odată = sunt cunoştinţe
perfecte ). Acest compartiment al analizei Kant o numeşte estetica
transcendentală.

6
 Kant spune că cunoştinţele se alcătuiesc din 2 părţi : din conţinut
şi formă.
Conţinutul cunoştinţei dă senzaţii, adică lucrurile acţionează asupra noastră
si se formează senzaţii. Dar senzaţiile încă nu sunt cunoştinţe. Cunoştinţele se
formează în rezultatul unirii, orânduirii, aranjării senzaţiilor. Acest lucru este
efectuat de formele cunoaşterii. (formele cunoaşterii sunt : timpul şi
spaţiul).
Formele a priori ale gândirii există şi la nivelul sensibilităţii şi la nivelul
inteligenţei. La nivelul sensibilităţii formele gândirii a priori sunt : spaţiul
şi timpul.
Astfel, la Kant spaţiul şi timpul sunt :
1. forme a priore ale gândirii care există înainte de experienţă (care nu
le putem scoate din experienţă), deci sunt nişte cunoştinţe
obiective;
2. sunt intuiţii şi nu noţiuni abstracte.
La nivelul inteligenţei formele a priori ale gândirii sunt reprezentate de
categoriile filosofice, care sunt în număr de 12 (unitate, multiplicitate, realitate,
totalitate, posibilitate etc.), dintre care cea mai importantă este cauzalitatea.
Aşadar, procesul cunoaşterii ştiinţifice poate fi caracterizat astfel : haosul
datelor care le primim prin simţuri este ordonat şi organizat prin intermediul
formelor a priori ale gândirii, atât la nivelul sensibilităţii cât şi la nivelul
inteligenţei.
În argumentarea noii teorii a cunoaşterii, Kant se foloseşte de aşa noţiuni
filosofice ca : „transcendent” şi „transcendental”.
Transcendent – la Kant este tot ceea ce există înainte şi independent de
experienţă. Transcendentul se referă la o lume care există dincolo de lumea
simţurilor.
Transcendental – desemnează ceea ce există independent de experienţă,
dar, în acelaşi timp, este şi condiţia de a fi a însăşi experienţei.
Astfel, transcendentalul nu se poate lipsi de experienţă, pe când
transcendentul se lipseşte de experienţă şi reprezită în sine
gândirea pură.
În viziunea lui Kant, în procesul cunoaşterii, noi nu cunoaştem lumea aşa
cum există ea de la sine. De aceea este o mare deosebire între lucrurile cum
există ele independent de noi, şi aşa cum noi le cunoaştem.
7
 După Kant, noi nu cunoaştem lucrurile aşa cum există ele în realitate, ci
numai cum ele ni se reprezintă nouă. Felul cum ni se reprezintă nouă lucrurile
din lume, adică „noumenele”, se deosebeşte principial de ceea ce cunoaştem
noi, adică „fenomenele”.
Deci, pentru Kant există două lumi : una este lumea „noumenelor” sau
„lucrurilor în sine” şi a doua este lumea „fenomenelor” sau „lucrurilor
pentru sine”.
Lumea „noumenelor” este lumea care acţionează asupra noastră, ne dă
impuls spre a cunoaşte, există în afara noastră, dar rămâne pentru noi
necunoscută.
Lumea „fenomenelor” este o lume creată de gândirea noastră, este
lumea cunoştinţelor nostre, dar este o lume subiectivă, este creată după
regulile gândirii umane.
Astfel, „lucrurile în sine” sau „noumenul”, existând independent de
gândirea noastră, rămâne necunoscut. Conceptul de „lucrul în sine” sau
„noumen”, este considerat în filosofia lui Kant ca o tendinţă agnostică*, cu toate
că prin acest concept, gânditorul german a vrut să arăte care sunt limitele
cunoaştrii umane şi deci caracterul relativ al cunoştinţelor ştiinţifice.

8
 Conceptul de raţiune practică
Un alt aspect al filosofiei lui Kant este analiza vieţii morale a omului,
înfăptuită cu ajutorul conceptului „raţiune practică”.
Raţiunea practică la Kant este acea formă a gândirii umane care
ordonează faptele umane şi instaurează principiile acţiunii morale a
omului. La Kant „raţiunea practică” impune conştiinţa unei legi universale şi
un motiv de a acţiona în conformitate cu această lege.
După Kant, prin „raţiunea practică” sunt soluţionate probleme ce ţin de
domeniul absolutului, reprezentat de idei metafizice. Şi de ce, spune Kant, să
nu credem în aceste „idei”, „căci dacă ştiinţa, adică „raţiunea pură” nu le
dovedeşte, atunci ea nu poate nici să le respingă”. Astfel rămâne deschisă
calea credinţei.
Fapta morală, spune Kant, presupune existenţa lui Dumnezeu, a sufletului
nemuritor şi a dorinţei libere. Kant consideră că acestea sunt nişte idei
metafizice care necesită credinţă. Astfel, unde se termină ştiinţa începe
credinţa.
Aşadar, prin „raţiunea practică” sunt soluţionate acelea probleme
cosmologice, care nu pot fi rezolvate cu ajutorul „raţiunii pure”.
Astfel, importanţa învăţăturii lui Kant constă în aceea că el a văzut în
filosofia critică acea unică ştiinţă care studiază natura, legile şi limitele
cunoaşterii umane.
În „Dialectica transcendentală” Kant face încercarea de a instaura
obiectul filosofic şi a separa filosofia de religie, cunoaşterea ştiinţifică de
cunoaşterea religioasă.
Metafizica sau filosofia are drept obiect de studiu ideile. Ideile aparţin
raţiunii – spune Kant – ele nu au legătură cu experienţa. Ideile încearcă să ne
explice începuturile necondiţionate ale fenomenelor. Toate fenomenele sunt
condiţionate, adică aparţin unui lanţ al cauzalităţii. Ideile nu aparţin acestui
lanţ, ele sunt începutul acestui lanţ, adică ele condiţionează fenomenul.
Dupa Kant, exista 3 idei principale:
1. ideea despre integritatea lumii
2. ideea despre existenţa sufletului
3. ideea despre existenţa lui Dumnezeu

9
 În prima idee se analizează întrebarea dacă lumea este infinită sau finită
în spaţiu şi timp şi problema libertăţii. De aici apar 2 teze contrar diferite:
1. Lumea este infinită în spaţiu şi timp
2. Lumea este finită în spaţiu şi timp
A doua si a treia la fel publica 2 teze contrar diferite.
Din această analiză, Kant face următoarea concluzie : cunoaşterea umană
se extinde doar asupra experienţei. Încercarea de a trece peste lumea
experienţei ne aduce la contradicţie, adică intelectul nu poate rezolva
această problemă.
Kant spune că astfel de probleme, ca problema integrităţii lumii, a
existenţei lui Dumnezeu şi a sufletului, nu sunt problemele ştiinţei, acestea sunt
probleme ale credinţei, ale religiei.
Deci, Kant delimitează ştiinţa de religie. Ştiinţei îi aparţine lumea
experienţei, iar religiei – lumea ideilor, lumea „noumenelor”.

Concluzie
Meritele lui Im. Kant pentru progresul gândirii umane sunt multiple. Dar
cel mai important este acela, că a supus spiritul uman şi puterea lui de
cunoaştere unei analize profunde şi detaliate, pentru a găsi originea, limitele şi
valabilitatea cunoştinţelor.

10
Bibliografie:
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006

11