ESEUL (prezentare generală)

Termenul de eseu are la origine un cuvânt din limba franceză, “essai”, care înseamnă
încercare. Este o încercare, în măsura în care exprimă o viziune personală asupra unei teme.
În accepţiunea literară a termenului, eseul reprezintă un “Studiu de proporţii restrânse
asupra unor teme filosofice, literare şi ştiinţifice, compus cu mijloace originale, fără pretenţia
de a epuiza problema” (DEX, 1995). Se află la graniţa dintre literatură şi filosofie, o filosofie
care este însă personală, asumată, rezultatul experienţei de viaţă. Reprezentând o viziune
subiectivă, nu ridică problema adevărului sau a corectitudinii, deoarece oricine are dreptul să
creadă orice, are dreptul libertăţii de opinie. Eseul trebuie însă să-şi cucerească cititorul, ca
orice lucrare artistică. De aceea, el trebuie să surprindă atât prin frumuseţea şi fluenţa ideii,
cât mai ales prin felul în care aceasta este exprimată. Un eseu bun pune în valoare nu numai
stilul şi ideile autorului său, ci şi cultura generală a acestuia. Un eseu bun este acela care nu
numai că îşi cucereşte cititorul, dar îl şi convinge.
Scurt istoric
Creatorul genului este considerat scriitorul şi moralistul francez Michel de Montaigne
(1533 – 1592), care a publicat în 1580 lucrarea intitulată “Eseuri”. Se consideră că primul
eseu din literatura română este lucrarea “Pseudokinegetikos” (1874) – Fals tratat de
vântătoare – ce a apărut din intenţia de a furniza informaţii pentru o prefaţă la un tratat
despre vântătoare, sfârşind în mod fericit prin a deveni o operă în sine.
Eseul se impune definitiv la noi în perioada interbelică. Printre cei mai cunoscuţi
eseişti ai perioadei sunt: Emil Cioran, Mircea Eliade, Lucian Blaga, George Călinescu,
Constantin Noica, Eugen Lovinescu şi Camil Petrescu.
Tipuri de eseu
Există două tipuri fundamentale de eseu: eseul liber şi eseul structurat.
Eseul liber este acela în care autorul are libertate totală în abordarea temei. El alege
aspectele esenţiale, decide argumentele şi exemplele.
Eseul structurat este mult mai restrictiv, deoarece impune autorului nişte cerinţe care
devin etape ale discursului. Are ca dezavantaj respectarea acestor cerinţe, dar are în acelaşi
timp şi avantajul de a ghida discursul şi, implicit, pe autor.
Ca orice formă de comunicare, ca orice compunere, eseul argumentativ trebuie să aibă
structura clasică: introducere, cuprins şi încheiere. Pentru eseul argumentativ, aceste etape
înseamnă:
Ipoteza – care se referă la formularea unui punct de vedere personal asupra temei, ce
urmează a fi susţinut cu argumente în etapele următoare;
Argumentarea – enunţarea argumentelor în sprijinul ideii formulate;
Concluzia – formularea unei concluzii pertinente care să valideze ideile lansate în ipoteză şi
susţinute în argument.
1. Ipoteza presupune o raportare critică la temă. Scopul eseului este acela de a
demonstra un punct de vedere. Este important ca acesta să fie formulat cât mai clar.
Punctul de vedere personal poate să exprime fie adeziunea la tema dată, fie
respingerea ei. Pentru exprimarea adeziunii, se folosesc aşa-numiţii conectori de
confirmare: într-adevăr, este adevărat că. Acordul se poate formula în mod explicit
prin construcţii de tipul: sunt de acord că. Punctul de vedere personal poate fi
introdus, de asemenea, şi prin structura: consider că. În cazul în care argumentarea
porneşte de la un citat, este important să nu se reia afirmaţia, nici măcar parţial.
Dezacordul, ca şi acordul, poate fi formulat în mod direct: nu sunt de acord cu
afirmaţia/cu ideea că. Rolul argumentativ de dezacord este marcat prin conectori ca:
din contră, dimpotrivă, în schimb, însă, dar. Respingerea se cere completată cu
conectori de rectificare: de fapt, ci, mai bine zis, da, însă etc.
2. Argumentarea ideii enunţate în ipoteză este partea cea mai consistentă a eseului.
Pentru eseul argumentativă de la examenul de bacalaureat se cere enunţarea a două
argumente. Introducerea argumentelor se face tot cu ajutorul conectorilor: în primul
rând/ în al doilea rând, pe de o parte/pe de altă parte, în altă ordine de idei, în plus
etc. Chiar dacă prezenţa conectorilor dă eseului o structură mai rigidă, este bine să
apară în text, deoarece ordonează discursul. Se recomandă folosirea conectorilor “pe
de o parte”, “pe de altă parte”, atunci când un argument e în defavoarea ideii, iar
celălalt o susţine.
Argumentele pot utiliza un raţionament inductiv (se pleacă de la o situaţie
particulara spre a se ajunge la generalizări) sau deductiv (se pleacă de la o situaţie cu
caracter general spre a se ajunge la particularizări).
Calitatea argumentării depinde de cât de solide şi de logice sunt argumentele
aduse în sprijinul ideii. Fiecare argument trebuie să ocupe un paragraf distinct, să fie
vizibil în structura generală a textului.
Argumentele devin mai puternice când sunt întărite cu exemple. Este foarte
important ca exemplele să fie luate din literatură, istorie, filosofie etc, astfel încât să
pună în valoare cultura generală a celui care emite opinii. În lipsa sau completarea
acestora, se poate apela şi la experienţele personale, dar cu o anumită rezervă.
Legătura între idei se realizează cu ajutorul conectorilor. Conectorii pot
realiza, în frază, mai multe funcţii: exemplificarea (de exemplu, de pildă, în ceea ce
priveşte, cum ar fi etc.), probabilitatea (posibil, probabil, este posibil, se presupune
că, este cu putinţă, se poate să etc.), certitudinea (desigur, cu siguranţă, fireşte),
cauzalitatea (pentru că, deoarece, întrucât, din cauză că), comparaţia (precum, la fel
ca, la fel cu, în comparaţie cu), concesia (deşi, cu toate acestea, chiar dacă).
3. Concluzia trebuie sa fie o consecinţă firească a ideilor enunţate anterior. Ea trebuie să
confirme ideile susţinute în ipoteză şi în argumentare. Concluzia nu trebuie să repete
formularea din ipoteză, ci să prezinte succind ideile, să rezume intregul conţinut al
părţii anterioare.
Concluzia este introdusă prin conectori specifici: în concluzie, deci, aşadar,
prin urmare, în consecinţă, concluzionăm că, conchidem că etc. Dacă ipoteza trebuie
să capteze atenţia şi bunăvoinţa cititorului, concluzia trebuie să fascineze, să fie
memorabilă.