Scenariu pentru trei manageri
Ziua multinaţională
Luni dimineaţă, toate rotiţele se pun în mişcare.
Angajaţii încep să sosească, unul cîte unul,
străduindu-se să alunge senzaţia matinală de inerţie,
cu cafele, glume nesărate şi e-mail-uri deochiate.
Managerii încep să răsfoiască ziarele, încercînd să
intre în „transa" business, unde vor fi iluminaţi
brusc de ideea grandioasă care le va justifica
salariile (şi, de ce nu, chiar le va creşte). Ideea de
obicei întîrzie sau se îneacă subit într-o avalanşă de
mesaje high priority, în torente de brief-uri, report-
uri şi forecast-uri; sau cade răpusă fără milă în toiul
unui sales meeting furtunos.
După pauza de prînz, problemele încep să curgă din
nou (într-o companie multinaţională, chiar şi
problemele au denumiri englezeşti, ca şi tot restul:
funcţiile angajaţilor, subiectele e- mail-urilor,
evenimentele importante din cadrul firmei etc.).
Hăţişurile comunicării devin tot mai încîlcite,
clienţii tot mai nerăbdători, iar şefii (top
management-ul) din ce în ce mai insensibili.
Afară apune soarele, se aprind luminile în oraş, se
aprind luminile şi în birou, ai vrea să pleci acasă dar
nu poţi (un adevărat team player nu-şi părăseşte
colegii la greu şi, în plus, nici n-ar da bine la
evaluare), iar calculatorul continuă să-ţi amintească
implacabil şi calm task-urile nerezolvate de peste
zi...
Conversaţie la cafenea
Scena (sau, pentru a păstra limbajul business, să-i
spunem „locaţia"): o cafenea aglomerată, în Piaţa
Dorobanţi, joi seara.
Personaje:
Sandra (28 de ani, Client Service Director într-o
agenţie de publicitate, salariu: 1.500 euro).
Dora (27 de ani, Operations Manager la o sucursală
a unei bănci internaţionale, salariu: 800 euro).
Radu (30 de ani, Country Sales Manager la o mare
companie farmaceutică multinaţională, salariu:
1.800 dolari).
Sandra (se uită nerăbdătoare în meniu, între timp
îi sună telefonul mobil, îl închide nervoasă): Să mă
mai lase dracului în pace cu telefoanele! Nu se pot
descurca şi singuri?! Ce cred, că dacă mi-au
cumpărat telefon, pot să mă frece la cap şi-n timpul
meu liber? (se uită din nou în meniu, apoi începe să
butoneze frenetic tastele telefonului) Tre' să-i dau
mesaj lui iubi că întîrzii şi astăzi! Săracul, s-a
obişnuit! (zîmbeşte cu compasiune)
Dora: Lasă, dragă, că şi al meu s-a obişnuit să vin
noaptea acasă de la birou! (zîmbeşte blazată)
Săptămîna asta, de exemplu, am venit numai pe la
zece-unşpe. Am avut sute de dosare de credit de
verificat! (gest de lehamite)
Radu (îşi aprinde o ţigară relaxat şi oarecum
plictisit): Zău, de cîte ori vă văd, vă plîngeţi mereu!
Eu cred că ăla micu' în curînd n-o să mă mai
recunoască, aşa de puţin dau pe acasă în ultimul
timp! (fetele rid, mai mult din obligaţie)
Da' asta e: maşină de la firmă, telefon, benzină şi
convorbiri nelimitate, laptop, bani de protocol! Şi
banii de salariu curg! (începe să se înfierbînte):
Toate astea se plătesc! Normal, vrei un anumit
standard de viaţă, devii sclav, aşa e sistemul!
Sandra (stinge ţigara enervată uitîndu-se în
scrumieră): Hai, dragă, lasă, acum mi-o serveşti pe
aia cu „sîntem nişte privilegiaţi, alţii au nişte salarii
de rahat şi voi vă plîngeţi"! Parcă eu n-am muncit
să ajung aici, parcă eu n-am luat-o de jos, cum se
zice! Nu-mi spune mie! (se uită fix la Radu)
Radu: Sandra, ştii ceva? Nu-mi spune tu mie, că şi
eu am muncit, nu mi-a dat nimeni nimic! N-am uitat
cînd eram agent de vînzări în facultate, şi mergeam
din poartă-n poartă cu răzătoarele alea de doi lei!
(se uită în ochii Sandrei; schimb de priviri
agresive). Sau cînd am spălat pe jos o vară la
McDonald's, în timp ce alţii se duceau la mare cu
prietenele!
Dora (intervenind împăciuitoare): Hai să lăsăm dis-
cuţiile astea fără sens! Cu toţii am muncit (se uită la
Radu) şi am învăţat şi poate am sacrificat unele
lucruri (din nou la Radu) ca să ajungem undeva, să
o ducem bine. Ar trebui să ne înţelegem...
Sandra (bombănind): Da, mă rog! (schimbînd apoi
vorba, către Radu): Te mai ţii de masterul ăla? Sau
e vrăjeală?
Radu (făcînd eforturi să vorbească calm): Nu prea
am timp, sînt mereu plecat prin ţară. Ne deschidem
acum fabrică la Arad şi tre' să ajung acolo în fiecare
luni dimineaţă! Ne-a mai venit şi un şef nou acum,
din Cehia, care ne-a disperat de cap. (se joacă
nervos cu telefonul mobil) Rapoarte peste rapoarte
şedinţe, training-uri şi team building-uri şi... mama
dracului (se înfierbîntă din nou!) Are impresia că
ştie el mai bine cum e situaţia!
Dora (vizibil plictisită de discuţie): Da, uneori
străinii ăştia sînt nişte imbecili! Vin cu nişte idei
care la noi în ţară se potrivesc ca nuca-n perete!
Sandra (scîrbitâ, gesticulînd cu ţigara aprinsă):
Dă-i dracului, că românii îi întrec pe toţi! Eu am
nişte dobitoci de clienţi de-mi vine să le dau palme!
în schimb, experţii de la noi din agenţie mi se par
super-OK. (sună din nou telefonul şi răspunde,
făcînd semn că nu are încotro)
Dora (în şoaptă, către Radu, profitînd de situaţie
pentru a schimba vorba): Ai fost în concediu anul
ăsta? Eu n-am apucat, îţi dai seama că dacă m-am
angajat la ăştia în aprilie, n-am mai pupat concediu,
(zîmbet de dezamăgire) Sper să-mi dea măcar cîteva
zile de Sărbători, deşi nu prea cred, pentru că atunci
e nebunia cea mai mare în bănci.
Radu (brusc interesat de subiect): Da, am fost două
săptămîni în septembie, în sudul Spaniei. Bine, mă
cam săturasem de Turcia şi Grecia, unde...
(întrerupt brusc de Sandra)
Sandra (ţipînd indignată la telefonul mobil): Băi,
da' ăştia sînt chiar cretini! Nu sînt în stare să dea
dracului un layout la timp! Lasă că intru eu în ei
mîine dimineaţă! Da, dragă, mîine la prima oră o să-
1 ai pe e-mail, promit. Hai, te pup, vorbim! (închide
telefonul, Radu şi Dora o privesc oarecum miraţi,
aşa că se simte datoare să explice): Tîmpiţii ăştia
de la creaţie, nu fac nimic toată ziua şi nu sînt în
stare să respecte un dead-line. Şi iau o grămadă de
bani! Mă rog... ce vorbeaţi?
Dora (uşor iritată de întrerupere): De concediu,
dragă. Radu tocmai zicea că a fost în Spania. (Radu
tace cu un aer absent)
Sandra: Da, de doi ani încoace văd că se „poartă"
Spania. Eu n-am fost, da' nici nu am de gînd să mă
duc să dau nas în nas cu toţi căpşunarii care au
plecat din România. De Sărbători vreau să plec în
Italia!
Dora (cu regret): Eu nu cred că plec nicăieri,
oricum ne omoară ratele alea la apartament şi
leasing-ul la maşină.
Radu (căzînd brusc pe gînduri): Voi vă daţi seama
că am ajuns să discutăm numai probleme de
serviciu? Ne întîlnim o dată pe lună şi vorbim
numai de job, şefi, rate şi alte rahaturi din astea
existenţiale! Asta e toată viaţa noastră?
Sandra (bucuroasă că are ocazia să i-o întoarcă):
Nu spuneai tu, dragă, că trebuie să ne resemnăm cu
asta dacă vrem să ne bucurăm de un anumit
standard de viaţă? De ce te plîngi?
Dora: Adevărul e că sîntem foarte plictisitori. Eu
una simt că duc o viaţă robotizată, (se hotărăşte
brusc să devină sinceră): Am acelaşi program zi de
zi, viaţa mea e job-ul, nu am timp şi nici chef - cînd
ajung seara acasă obosită - să mai fac nimic, cu atît
mai puţin ceva distractiv.
Radu (primind curaj să se destăinuie): Exact! Parcă
sîntem programaţi să facem tot ce facem. Alegerile
pe care poţi să le ai pentru tine sînt limitate. Te
gîndeşti la o mie de lucruri pe zi şi deloc la tine. Eu
uneori simt că nu mai am contact cu viaţa adevărată.
Văd lumea numai prin geamul maşinii şi prin
vitrinele de la Marriott, unde avem birourile.
Sandra (maliţioasă): Şi poate ai prefera s-o vezi
prin geamul troleibuzului?
Radu: Băi, uneori am chef să merg cu metroul ca în
studenţie şi să-mi cumpăr covrigi cu mac din staţie!
Sandra (cu ironie nedisimulată): Doamne, ce
romantic! Şi cine te opreşte să te duci la Marriott cu
metroul?
Radu (prefăcîndu-se că nu o aude): Am chef să mă
car de la birou şi să mă duc la film. Dar îmi
amintesc că nevastă-mea vrea un apartament mai
mare, că grădiniţa Iu' Vlăduţ s-a scumpit, că la anul
vrem să mergem în concediu în Franţa...
Dora: Şi atunci simţi brusc cît îl iubeşti pe şeful ăla
din Cehia şi training-urile lui! Şi cît de drăguţi sînt
clienţii ăia cu care închei contracte, de unde zboară
cîteva procente şi la tine în cont, nu?
Radu: Da, cam aşa. (zîmbet resemnat) Şi-mi mai
dau seama, cum spuneam, că nu avem dreptul să ne
plîngem!
Sandra (zîmbind ceva mai destinsă): Adevărul e că
şi eu aş vrea uneori să mă simt ca-n liceu, vorba
cîntecului, fără griji şi fără bani! (oftează). M-am
schimbat foarte mult, am deveni mai dură, mai
irascibilă. (Radu şi Dora se privesc zîmbind cu
subînţelesuri) Altfel n-ai cum să rezişti în mediul şi
în stresul ăsta! Odată ce ai pornit pe un drum nu
prea mai ai loc de multe sentimentalisme...
(revenind brusc la tonul hotărît): Totuşi, eu nu am
regrete. N-aş fi vrut să lucrez undeva la stat pe un
salariu de mizerie şi să tai frunză la cîini ziua! îmi
place ce fac şi asta e!
Radu (revenindu-şi din tonul nostalgic de mai
înainte): Da, clar, nici eu nu mă văd ducînd altă
viaţă, mai puţin dinamică. Trebuie să ne obişnuim
cu gîndul că sîntem „sclavii" privilegiaţi ai acestui
sistem, (zîmbeşte, aprinzînd o nouă ţigară): Şi
parcă asta nu e aşa de greu cînd eşti în concediu în
Spania!
Se lasă cortina. Aplauze. Publicul apasă tasta
„Escape" şi se reîntoarce la lucru.
(Dilema veche, nr. 44, 12-18 noiembrie