DISPENSARIZAREA

Definiţie: Metodă medicală activă curativo-profilactică individualizată, prin care se supraveghează, din
iniţiativa medicului, categorii de persoane sănătoase – expuse unor factori de risc – sau categorii de
persoane bolnave suferind de anumite afecţiuni. Acestora li se aplică un complex de măsuri medico–
sociale în vederea: menţinerii sănătăţii, prevenirii îmbolnăvirilor, a vindecării bolii, evitării agravării sau
apariţiei complicaţiilor, a recuperării precum şi a reducerii numărului de decese evitabile.
Printr-o dispensarizare corectă se pot da “ani vieţii” (prin scăderea numărului de decese premature şi
creşterea duratei medii de viaţă), “viaţă anilor” (prin măsuri de control ale morbidităţii şi incapacităţii) şi
“sănătate vieţii” (prin promovarea sănătăţii).
Este o metodă ce cuprinde simultan toate aspectele profilaxiei:
 Primară – adresându-se oamenilor sănătoşi în dorinţa de a rămâne sănătoşi, evitarea apariţiei bolii,
scăderea incidenţei bolii la nivel populaţional prin schimbarea factorilor de risc;
 Secundară – depistarea precoce a bolii (deci se adresează eşecurilor profilaxiei primare) pentru a evita
consecinţele bolii (durată, incapacitate) şi a controla evoluţia bolii,
 Terţiară - măsuri pentru evitarea handicapului
- recuperare medicală, profesională, socială
- evitarea incapacităţii totale prin stabilizare morfofuncţională, ca urmare a aplicării
măsurilor terapeutice.
După unii autori există şi o profilaxie primordială, care are drept scop preîntâmpinarea apariţiei şi
consolidării în populaţie a unor aspecte sociale, economice, culturale, ale modului de viaţă, care pot
antrena creşterea riscului de îmbolnăvire. Ea se adresează factorilor epidemiologici secundari (condiţii de
mediu).
Dispensarizarea reprezintă concretizarea fenomenului de supraveghere medicală activă a populaţiei. Ea nu
este identică cu profilaxia activă de masă.
Scopurile dispensarizării sunt următoarele:
 menţinerea sănătăţii şi prevenirea bolii
 depistarea precoce a bolilor
 redobândirea sănătăţii
 evitarea complicaţiilor
 reducerea consecinţelor bolii
 creşterea numărului de ani potenţiali de viaţă câştigaţi
 scăderea numărului de decese premature

Dispensarizarea este de fapt o monitorizare a stării de sănătate a individului (sănătos sau bolnav) în care
un rol esenţial revine complianţei bolnavului.
Prin complianţă se înţelege dorinţa individului de a se implica activ în apărarea propriei sănătăţi şi
acceptarea cooperării cu serviciul medical specializat (personalul medical). Evident pentru a creşte
complianţa bolnavului este esenţială creşterea nivelului de educaţie pentru sănătate a populaţiei dar şi
creşterea calităţii actului medical.
În conceptul asistenţei primare a stării de sănătate responsabilitatea pentru sănătatea individuală şi
comunitară nu mai este apanajul strict al sistemului de îngrijiri de sănătate şi apare responsabilitatea
individului, a familiei, a comunităţii, a forurilor decidente, pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii.
La noi în ţară dispensarizarea este reglementată printr-un Ordin al Ministerului Sănătăţii care stabileşte
metodologia de lucru şi este inclusă ca acţiune obligatorie în cadrul Programelor Naţionale de sănătate
privind prevenirea şi combaterea bolilor cardiovasculare, cancerului, bolilor psihice, bolilor de nutriţie şi
diabetului, tuberculozei şi bolilor venerice.
Dispensarizarea se face în echipă: medic de familie – medici specialişti în alte specialităţi. Fără medicul de
familie medicul specialist nu poate cunoaşte problemele medico-sociale, din familie si cele de la locul de
muncă ce se pot constitui în factori de risc declanşatori sau decompensanţi ai bolii.
Medicul de familie nu are competenţa medicului specialist în tratamentul şi recuperarea bolnavului.

Etapele dispensarizării:

I. Etapa preliminară
Constă în selectarea categoriilor de dispensarizabili care pot face parte din:
a) Persoane sănătoase
 supuse unor factori de risc ereditari (ex. diabet)
din mediu (noxe profesionale)
 vulnerabile ca vârstă, stare fiziologică ( copii, gravide, vârstnici)
b) Persoane bolnave
 convalescenţă după boli acute grave (hepatită acută virală, tuberculoză)
 boli cronice
Selectarea dispensarizabililor se poate face în funcţie de anumite criterii:
1) Natura bolii şi stadiul evolutiv
În reglementările Ministerului Sănătăţii sunt specificate bolile în care este obligatorie dispensarizarea.
Pentru a avea eficienţă în dispensarizare se preferă stadiile I, II ale bolilor, în care se poate realiza
remisiunea stabilă sau vindecarea.
2) Vârsta: cu prioritate se dispensarizează persoane tinere, în plină activitate, cu un potenţial mai mare de
refacere şi reversibilitate.
3) Profesia: se acordă prioritate categoriilor profesionale care sunt greu de înlocuit pentru că există un
număr redus de specialişti în domeniu şi care necesită o pregătire îndelungată şi experienţă într-o
muncă plină de responsabilităţi, pentru care au şi aptitudini (ex: dispeceri în regionale de căi ferate,
controlori de zbor, profesori universitari, etc.). Selectarea lor în dispensarizare nu înseamnă că ceilalţi
bolnavi/sănătoşi vor fi abandonaţi, nesupravegheaţi, pentru existând obligativitate unor controale
periodice (cel puţin odată pe an) şi la solicitare.
4) Posibilitatea de cuprindere în dispensarizare:
 pentru medicul de familie – maxim 80-100 persoane
 pentru medicul specialist – 100-150 persoane
Ritmicitate consultaţiilor în dispensarizare se stabileşte pentru fiecare tip de afecţiune conform anumitor
normative: lunar, trimestrial, semestrial, anual.
De exemplu: ulcerul duodenal se dispensarizează în ritm semestrial, nu se specifică date fixe , medicul
ştiind că există două perioade de acutizare ale bolii primăvara şi toamna. Astfel el îşi va programa
consultaţia din cadrul dispensarizării înaintea eventualelor decompensări ale bolii (face profilaxie).

II. Etapele propriu-zise

 Depistare
 Confirmarea diagnosticului
 Înregistrarea şi luarea în evidenţă
 Întocmirea planului de dispensarizare – recuperare
 Urmărirea activă
 Stabilirea eficienţei dispensarizării
 Scoaterea din evidenţă

1) Depistarea se poate face:

 Activ (prin acţiuni declanşate le iniţiativa medicului), precoce – prin screening, anchete de prevalenţă
- se adresează populaţiei prezumtiv sănătoase
 - dezavantaj: este costisitoare, necesită catagrafierea populaţiei în prealabil, presupune un
volum mare de muncă şi existenţa unui număr mare de persoane sănătoase.
 Pasiv: depistare prin prezentarea la medic a pacienţilor cu o anumită simptomatologie.
- dezavantaj: depistare tardivă, în stadiul de boală manifestă ceea ce atrage după sine o eficienţă şi
eficacitate mai redusă a actelor medicale.
Depistarea nu înseamnă diagnostic cert. De exemplu: o femeie în vârstă de 20 ani se prezintă la medicul
de familie pentru amenoree care poate fi cauzată de o sarcină. În acest caz trebuie făcut diagnosticul
diferenţial cu: sarcina psihică, mola hidatiformă, corioepiteliom, sarcină multiplă, sarcină ectopică,
placenta praevia, tulburări endocrine, etc.
2) Confirmarea diagnosticului de către medicul specialist
Există două posibilităţi:
 ambulator – diagnosticul va fi transmis medicului de familia pe verso-ul biletului de trimitere
 internare – ideal dar costisitor; biletul de ieşire din spital stabileşte diagnosticul, conduita terapeutică,
reveniri programate la control prin internare.
3) Înregistrarea şi luarea în evidenţă de către medicul de familie
Se face în :
 registrul de evidenţă specială a bolnavilor cronici, a gravidelor
 fişa de consultaţii medicale
 registrul de consultaţii
 tichetul de programare la consultaţii
Înregistrarea bolnavilor nou depistaţi nu înseamnă şi dispensarizarea acestora. De exemplu din 800 de
bolnavi cu hipertensiune arterială în dispensarizare pot fi doar 15-20.
4) Întocmirea planului de dispensarizare – recuperare:
Este de fapt atitudinea programată a medicului în faţa bolnavului.
Planul se întocmeşte de către medicul de familie şi medicul specialist – la luarea în evidenţă a cazului şi pe
parcursul dispensarizării – şi este modificat ori de câte ori este nevoie. Se stabilesc măsuri strict adaptate
la caz privind:
 ritmul de viaţă, ritmul somn-veghe, ritmul optim de muncă-odihnă;
 regimul igieno-dietetic: - alimentaţie echilibrată caloric şi structural
- eliminarea din alimentaţie a drogurilor,
toxicelor, excitantelor, condimentelor
- respectarea orelor de masă
- eliminarea factorilor stresanţi
- combaterea sedentarismului
 balneo-fizioterapice: - tratamente balneare în vederea recuperării restan-
tului funcţional
- proceduri fizioterapice
-gimnastică de recuperare şi întreţinere
 medicamentoase – specificând ritmicitatea administrării, doza/doză, doza/zi, durata tratamentului,
modul de întrerupere, asocieri posibile sau înlocuiri posibile de medicamente
 familiale : psihoterapie familială cu asanarea deficienţelor şi prevenirea fenomenului de “rejet
familial”
 socio-profesionale: pentru a realiza reinserţia socio-profesională şi pentru a crea pacientului senzaţia
că este util social. Pentru aceasta se ia legătura cu locul de muncă pentru a crea un confort psiho-socio-
profesional propice recuperării. Eventual se poate face schimbarea locului de muncă temporar sau
definitiv.
 stabilirea examinărilor paraclinice şi a datelor când acestea se vor efectua
 eventuale spitalizări programate – acolo unde există riscul de decompensări frecvente sau ca examene
de bilanţ ale dipensarizării
 măsuri de educaţie pentru sănătate – prin care se speră la însănătoşire, aplicabile atât în familie cât şi la
locul de muncă, pentru eliminarea factorilor de risc şi prevenirea decompensărilor
 complianţa pacientului. - participare normală = complianţă
- participare exagerată = hipercomplianţă
- refuzul participării = noncomplianţă
5) Urmărirea activă: acţiuni de mobilizare la consultaţii şi tot ansamblul de acţiuni concertate de pe
parcursul dispensarizării
6) Stabilirea eficienţei dispensarizării – periodic
Se va urmări şi analiza: vindecarea (ideal dar nu posibil întotdeauna), remisiuni stabile, ameliorarea,
decompensarea, apariţia complicaţiilor, agravarea, apariţia fenomenelor de progredienţă (degradarea fizică
şi psihică a bolnavilor datorită decompensărilor frecvente), decesul.
Eşecuri în dispensarizare este dată de:
 internări de urgenţă
 creşterea numărului de zile concediu pentru incapacitate temporară de muncă
 pensionări de invaliditate gradul I, II, III la grupa de vârstă activă
Eficienţa în dispensarizare este dată de:
 treceri în gradul III de pensionare a celor din gradul I, II
 depensionări
 vindecare
7) Scoaterea din evidenţă se face în caz de:
 vindecare (ideal)
 schimbarea domiciliului
 noncomplianţă – cu excepţia tuberculozei, sifilisului, bolilor psihice decompensate datorită riscului
epidemiologic crescut. În aceste cazuri se poate acţiona şi împotriva voinţei pacientului pentru a fi
tratat.
 deces