Frida Kahlo - Exorcizarea suferinței

are americană Julie Taymor, cu actrița mexicană Salma Hayek în rolul principal. De
altfel, Salma a luptat ani de zile să realizeze acest rol, datorită și unei asemănări
izbitoare cu personajul real. Toate cele patru femei sunt geniale, Frida, Hayden, Salma,
Julie. E genială lupta Fridei cu suferința, căreia îi opune arta ei și o rezistență de fier.
Frida trăiește înfășurată în corsaje de oțel, ca un cavaler teuton, dar nu se plânge,
rezistă, are poftă de viață, știe să-și trăiască viața și să iubească cu pasiunne. Marea ei
iubire este Diego Riverea (jucat de Alfred Molina, și el genial), marele muralist mexican.
Dar când descoperă că el o înșeală cu sora ei, Cristina, îl înșeală și ea. Cu cine? Cu
Leon Trotsky (Geoffrey Rush), ideologul rus, care se refugiase în Mexic de teama lui
Stalin și este găzduit de Frida, dar arma stalinistă nu-l iartă, va fi lungă, va ajunge și
până aici și-l lichidează.
În film se face și politică. Este extraordnar de bine redat pulsul revoluționar al
mexicanilor, speficiful lor de a îmbina cântecul cu durerea, atmosfera lor de luptă
națională pentru conservarea identității. Ce fenomenală este secvența când Frida îl
duce pe Trotsky în orașul aztec și-i arată minunile preistoice ale Mexicului. Se vede că
însăși Julie Taymor este îndrăgăstită de acestă lume unică, specială, ea se identifică
violent cu personajul Frida, cu suferința ei din care naște minuni, așa cum a făcut și ea
în arta americană.
Sunt antologice toate realizările ei, cum ar fi „The Lion King”, adaptarea cunoscutului
film într-un muzical, considerat cel mai bun din toate timpurile, care se joacă de peste
20 de ani pe Broadway, fără întrerupere. Este faimoasă pentru ecranizările
shakespeariene după „Titus Andronicus”, „Furtuna” și „Visul unei nopținde vară”, ca și
pentru o fantezie cinematografică după o povestire de Edgar Allan Poe. A adaptat
pentru ecran opera-oratoriu „Oedipe Rex” a lui Stravinski, iar filmul ei „Acrosse the
Universe” (2007) este o altă capodoperă muzicală, în care combină sui-generis muzica
formației Beatles cu războiul din Vietnam pe firul unei povești de dragoste tratate ca un
video-clip de lung-metraj! Sau ce să mai spunem despre „Flautul fermecat” de Mozart,
montat la Opera House? Tot ce a realizat ea este unicat, dovadă și salba de premii cu
care a fost încununată munca sa.
Și pentru „Frida”  a obținut 6 nominalizări la Oscar, și patru victorii, pentru Salma Hayek,
machiaj, decor, muzică. Taymor adună în „Frida” expereința sa de regizoare de
avangardă, așa cum reiese din ritmul halucinant al filmului, din schimbarea permanentă
a unghiurilor de filmare, încât îți dă senzația că fiecare cadru este filmat în altă locație.
Ca și arta Fridei, și filmul lui Taymor este profund surrealist. Frida Kahlo s-a folosit de
mijloacele surrealiste pentru a crea o mitologie în prelungirea celei tradiționale
mexicane, fiindcă tot ce face ea, viziunile ei sunt de un realism magic, specific artei sud-
americane. Ea și-a exorcizat condamnarea la moarte prin artă. Suferințele ei devin
cosmice, viața pe care o duce în singurătate alături de animale (era nedespărțită de o
maimuțică), devine o pictură zoomorfă unică. Orice eveniment din viața ei, inslusiv suita
de autoprortrete, capătă valențe mistice, prin includerea în tablouri a acestor ornamente
zoomorfe. Salvador Dali pare clasic față de modernismul avangardist al Fridei Kahlo.
De ce este ea atât de unică? Fiindcă arta ei este trăire pură, decurge firesc din
realitatea în care trăiește, din istoria mexicană și din ființa ei. Ea se reprezintă pe sine în
tot ce pictează. Frida nu are nevoie să-l picteze pe Iisus pe cruce, de pildă, pentru a
reda suferința, ea se pictrează pe sine, fiindcă suferința ei este cu adevărat martirică,
iar arta este altarul său. Genial finalul pe care l-a gândit Julie Taymor, când dă foc
tabloului în care Frida stă întinsă pe patul de suferință. Flăcările mistuie tot tabloul, dar
chipul Fridei rămâne neatins, imortalizat pe veci. E o incinerare artistică, o ars poetica,
fiindcă artistul adevărat își trăiește în arta sa viața și se mistuie pe sine, se
autorăstignește, se incinerează pe sine. Frida nu are nevoie să picteze lumea, căci
lumea este ea, cu toată poezia durerilor ei. Acest amestec dintre amărăciune și
speranță este generalizat, trăit de artistă ca toți martirii lumii.
Deși cu un deviz mic (12 milioane de dolari), „Frida” este o producție gigant, o țesătură
de mare artă, cu o echipă de sute de colaboratori la toate compartimentele. În spatele
filmului stă o întreagă uzină, o fabrică de produs efecte artistice. Filmul are până în
prezent un box-office de peste 70 milioane de dolari.