Alina Hadîmbu

Literatură comparată
Master, Anul II

HAMLET
(1990)
Regia: FRANCO ZEFFIRELLI
Scenariul: Cristopher de Vore
Cu: Mel Gibson (Prinţul Hamlet)
Glenn Close (Regina Gertrude)
Alan Bates (Regele Claudius)
Ian Holm (Polonius)
Helena Bonham Carter (Ofelia)
Durata: 130 min.
Franco Zeffirelli, regizor italian ilustru, s-a remarcat prin
gustul său pentru redarea cât mai fidelă şi unitară a perioadelor
istorice şi a locurilor. Iniţiativa sa cu privire la piesa Hamlet a lui
W. Shakespeare se înscrie în aceeaşi direcţie, cooptând nume
cunoscute ale cinematografiei. O parte importantă din distribuţie
a mai pus în scenă sau a adaptat pentru ecran capodopera
dramaturgului.

Critica de film susţine că Zeffirelli este departe de a fi un

regizor cerebral, el făcând apel mai degrabă la simţurile publicului
decât la raţiune. Scopul său este clar: acela de a aduce povestea
mai aproape de un număr cât mai mare de oameni, popularizarea
cât mai extinsă a lui Shakespeare. Prezenţa lui Hamlet este una
reală, organică, apreciată de critici datorită acestui mod de
înfăţişare şi transmitere a mesajului, deşi mult simplificat prin
transformarea textului original. Încă de la afişul filmului se
vădeşte acest caracter: Hamlet are o privire concentrată, directă
şi pătrunzătoare, care denotă prezenţă de spirit şi nu retragere
într-o lume a intelectului ori nehotărâre. În faţa sa ţine spada,
simbol indiscutabil al Evului Mediu, al conflictului, autoriţăţii şi
emblemă a celor nobili. În spatele său se află victimele acţiunilor
sale, regina alfându-se singură de partea dreaptă a spadei, deloc
întâmplător.

Prin scenele în care este implicată regina, Zeffirelli a reuşit

să transmită ideea complexului oedipian, prin gesturi şi atitudini
cu un caracter incestuos, de remarcat mai ales în scena morţii
Gertrudei. Ofelia este o prezenţă diafană, un prototip al fecioarei
medievale inocente, fermecătoare, dar care sfârşeşte tragic.
Înfăţişarea ei se înscrie în tiparul ales de marea majoritate a
artiştilor ce au imaginat-o de-a lungul timpului.

Rolul principal i-l oferă lui Mel Gibson, celebru pentru

personajele sale din filme de acţiune, aspect decisiv pentru
ecranizarea de faţă. În locul prinţului cufundat în întunecimea
propriilor gânduri amare, întâlnim un Hamlet dinamizat,
cutezător, bine antrenat în luptă. Scenele de duel sunt foarte
dinamice, iar în general apariţia pe ecran a eroului nu durează
mai mult de câteva secunde. Dacă focalizarea ar fi fost pe
ţesătura interioară de gânduri şi pe caracterul pur filosofic, atunci
Zeffirelli şi-ar fi ratat scopul de cucerire al unei audienţe cât mai
mari. Mai mult, abordarea sa plasează povestea într-un context
istoric cât se poate de credibil în această versiune – aici este
marele merit al regizorului. Se realizează astfel un film echilibrat,
ce lasă o impresie profundă de autenticitate. Hamlet este un
războinic al timpurilor sale, greu încercat, aspru şi aprig atât în
judecată cât şi în dueluri, cu faţa scăldată în sudoare de cele mai
multe ori. Răzbunarea nordicilor este un subiect ce ocupă o foarte
mare întindere în genul saga, iar regizorul pune accent exact pe
aceasta. Gîndurle eroului sunt mult simplificate, în locul ţesăturii
misterioase pomenite mai sus având în prim-plan motivaţiile sale
care l-au împins către acţiune.

Mel Gibson, deşi oferă lui Hamlet o figură poate cam prea
familiară, reuşeşte să creeze un erou călit, încercat, îmbrăcat
după obiceiul medieval şi nu după moda renascentistă, aşa cum
ne-au obişnuit alţii. Se potriveşte perfect în decor, care redă fidel
gustul estetic al scandinavilor din Evul Mediu propriu-zis. Se
remarcă la tot pasul motive din arta vikingă, tapiserii făcute după
preţioasele modele expuse astăzi în muzee şi costume care
respectă întru totul istoria. Impresia de autenticitate este cu greu
egalată de alte producţii. Majoritatea scenelor au fost filmate în
Scoţia, în celebrele peisaje dominate de zidurile impresionante
ale castelelor şi fortăreţelor austere, decor ideal pentru o poveste
din nord. Alături de acestea Zeffirelli nu ar fi putut alege să pună
un prinţ firav şi melancolic, ale cărui stări amestecă durerea şi
furia cu şiretenia şi maladia. Acest Hamlet este reţinut în primul
rând prin duritate şi autenticitate. Solilocviul faimos ce începe cu
„To be or not to be” este rostit într-o criptă impresionantă, cu
bolţi maiestuoase, unde lumina cade solemn pe mormântul
regelui ucis, sanctuar conform cu tradiţia medievală. Hamlet este
singur printre urmele strămoşilor săi. Conflictul ce îl frămăntă este
mai degrabă de natură familială decât politică, aşa cum indică în
anumite situaţii piesa dramaturgului britanic.