Cuprins

I.Partea teoretică

1.Sexualitatea.................................................................................................................................4
2. Contracepţia................................................................................................................................4
2.1 Contracepţia la femei.................................................................................................................5
2.2 Contracepţia la bărbăţi.....................................................................................................10
2.3 Contracepţia în viitor......................................................................................................11
3. Sarcina la adolescente................................................................................................................14
3.1 Antecedentele sarcinii la adolescente................................................................................15
3.2 Luarea deciziei şi solutionarea în legătură cu sarcina la adoescente.................................16
3.3 Decizia de a face avort sau de a naşte................................................................................16
3.4 Schemă ilustrativă.............................................................................................................17
4. Avortul……………………………………………………………………….………………..18
4.1 Despre avort…………………………………………………………………………...…18
4.2 De ce se apelează la avort?................................................................................................19
4.3 Pregătirea de dinaintea efectuării avortului......................................................................19
4.4 Cum se realizează avortul ? ..............................................................................................20
4.5 Investigaţii………………………………………………………………………………20
4.6 Metode folosite pentru întreruperea sarcinii.....................................................................21
4.7 Refacerea organismului după un avort.............................................................................28
4.8 Riscuri ce apar în urma unui avort...................................................................................28
4.9 Consecinte psihologice ale avortului................................................................................29
4.10 Sindromul post-avort.......................................................................................................36
4.11 Aspecte psihodinamice determinate de experienţa avortului...........................................43
4.12 Consecinţe ale avortului...................................................................................................54
4.13 Avortul are semnificaţia unui refuz................................................................................ 54
4.14 Dreptul la decizie.............................................................................................................55
4.15 Exprimarea unei dorinţe...................................................................................................56
5.Opinia dr Iuliana Balteş..............................................................................................................58
II.Partea practică
1.Ipoteze.....................................................................................................................................58
2. Obiective.................................................................................................................................58
3. Eşantion...................................................................................................................................58
4.Metoda anchetei pe bază de chestionar....................................................................................58
5. Prelucrarea şi interpretarea datelor.........................................................................................60
III.Concluzii………………………………………………………………………………………
Bibliografie……………………………………………………………………………………….
1. Sexualitatea
Sexualitatea nu poate fi redusă la îndeplinirea actului sexual sau la asigurarea
procreerii.De la naştere până la moarte, gesturile noastre cotidiene şi toate împrejurările în care
ne putem afla conţin şi o doză de sexualitate.
Relaţiile sexuale pun oricărui individ, pe tot parcursul vieţii numeroase întrebări .

2. Contracepţia
Prin contracepţie se întelege ansamblul mijloacelor utilizate de femeile şi barbaţii care
doresc să aibă relaţii sexuale fără a avea copii.Unele metode contraceptive au fost utilizate din
cele mai vechi timpuri (coitul întrerupt este menţionat în Vechiul Testament), fie pentru a evita
apariţia unor copii in afara căsătoriei,din motive care ţineau de moştenire sau de morală,fie,în
unele triburi,pentru a menţine echilibrul demografic .Ceea ce este nou nu e faptul de a limita
naşterile ,ci,mai degrabă ,eficacitatea mijoacelor puse la punct în ultimii douăzeci de ani şi,mai
ales,schimbările radicale pe care le-a adus în societătile noastre contraceptia numită
modernă.Astăzi,femeiile şi bărbaţii au posibilitatea de a disocia căutarea plăcerii sexuale de
funcţia de procreeare-cele doua putând fi legate când este dorită apariţia unui copil.Marele
evenimentconstă în faptul că metodele contraceptive au devenit legitime repunându-se astfel în
discuţie multiple interdicţii care marcau mai ales sexualitatea feminină.
Despre contracepţie ca alternativă privind micşorarea numărului de naşteri,alături de
avort ,se poate vorbi încă din 1990.Atât la noi ,cât şi în lume ,în perioada 1990-1966 s-a
observat o scădere a naşterilor
.Cum reuşeau femeile sau cuplul în acea perioadă să nu aibă copii? Prin recurgerea la
avorturi fie prin chiuretaj ,fie prin avorturi provocate executate empiric ,care nu erau nici
înregistrate ,nici centralizate şi de multe ori se făceau şi în alte locuri decît în spitale.După 1989
situaţia s-a schimbat datorită liberalizării întreruperilor de sarcină ,cu condiţia ca întreruperea să
nu depăşească 12 săptămâni.
Pe lîngă legea privind liberalizarea întreruperilor de sarcină ,o altă lege promulgată a fost
autorizarea contracepţiei şi deci necesitatea folosirii planningului familial,ţinîndu-se cont de
două aspecte: psihologia fiecărui individ,dar şi implicaţiile psihologiei sociale.Sursele de
informare privind contracepţia în urma unui sondaj au arătat că marea majoritate a tinerilor obţin
aceste informaţii de la prieteni, pe când în familie acest subiect continuă a fi până în zilele
noastre un tabuu.
În România,activitatea sexuală,sarcinile şi procentul mare de avorturi la tinere pune
probleme de ordin medico-social privind sănătatea şi educaţia mamelor tinere ,sănătatea şi
dezvoltarea copiilor care se nasc din aceste tinere femei ,situaţia bărbaţilor tineri expuşi unor boli
cu transmitere sexuală sau care abandonează şcoala pentru a susţine o familie tânără.
Deşi se încearcă o informare şi o instruire cît mai bună cu privire la opţiunile stilului de
viaţă,atitudinile privind viaţa sexuală şi maternitatea sunt încă influenţate de moravurile formate
în societatea tradiţională.Expunerea timpurie la contact sexual neprotejat şi la sarcină
neintenţionată reprezintă un risc crescut pentru sănătatea unei mame tinere ,indiferent dacă ea
decide să nască respectivul copil la o vîrstă tînără şi/sau naşterea copiilor la o asemenea vîrstă
poate pune capăt instruirii şcolare a tinerei femei,limitîndu-i perspectivele profesionale.
Alegerea unui mijloc de contracepţie înseamnă afirmarea dorinţei de a avea relaţii sexuale fară a
asuma riscul unei sarcini sau al unei paternităţi. Alegerea mijlocului de contracepţie nu ţine
numai de considerente tehnice.
Calităţile pe care trebuie să le aibă un bun contraceptiv sunt:
- eficacfitatea,adică gradul de securitate oferit de un contraceptiv corect utilizat
- uşurinţă de aplicare,adică ponderea constrângerilor impuse de acea metodă şi riscul de
eroare
- inocuitatea,semnificând lipsa oricărei consecinţe,pe termen scurt sau lung,asupra sănătăţii
fizice şi psihice a femeii ,a bărbatului si a posibililor copii care s-ar putea naşte;
- reversibilitatea:metoda nu trebuie să aibă efect contraceptiv decât în perioada când este
folosită;în cazul in care se doreşte o sarcină,încetarea aplicării contracepţiei trebuie să redea
intacte posibilităţile procreatoare.
2.1 Contracepţia la femei
A) Metodele contraceptive naturale
Principalele metode naturale de contracepţie sunt:metoda Ogino (metoda
„calendarului’’),metoda temperaturii şi spălături vaginale postcoitum.
Aceste metode sunt numite naturale pentru că nu folosesc nici un obiect şi nici nu produs
chimic.
a) Metoda Ogino(a „calendarului’’) se bazează pe ideea că fertilitatea femeii este limitată la
un anumit moment al ciclului menstrual.Metoda a fost pusă la punct de Kinsaku Ogino (Japonia
şi Hermann Knauss (Austria), în 1920.Este o metodă atât de dificil de aplicat şi de restrictivă,
dacă e aplicată riguros (permite raporturi sexuale doar în 5-6 zile pe ciclu), încât a fost
modificată şi înlocuită cu metoda „calendarului’.

b) Metoda temperaturii
Ciclul menstrual se împarte în două mari părţi: perioada preovulatorie (înainte de ovulaţie) şi
postovulatorie (după ovulaţie).Perioada postovulatorie este nefecundată a femeii şi ovulaţia
(perioada fecundă a femeii) poate fi repetată cu ajutorul curbei temperaturii corporale.
Metoda temperaturii constă în reperarea, pe baza curbei temperaturii,a perioadei nefecunde a
femeii şi în a nu avea relaţii sexuale decât în aceea perioadă.

c) Spălătura vaginală
După fiecare raport sexual,femeia trebuie să-şi făcă o toaletă vaginală minuţioasă şi
profundă.În prezent,cei mai mulţi consideră această metodă ineficientă pe plan contraceptiv şi cu
totul inutilă în planul igienei.

B)Metode contraceptive prin mijoace mecanice

a) Diafragma
Diafragma este făcută din cauciuc foarte fin, montată pe un inel suplu, având o faţă
convexă şi una concavă,care se aplică pe colul uterin.Aceasta împiedică trecerea
spermatozoizilor spre cavitatea uterină
 b) Capa cervicală
Puţin mai mică decât diafragma, capa cervicală se plasează pe colul uterin şi îl îmbracă
aproape etanş.În afară de aceste amănunte,celalalte caracteristici sunt asemănătoare cu cele ale
diafragmei.
c) Steriletul (‚,Dispozitivul intrauterin”,DIU)
Steriletul este un mic dispozitiv din plastic, pe care, cel mai adesea,este înfăşurat un fir
fin de cupru;are diverse forme,unele sterilete conţin şi un progestativ.
Prezenţa steriletului în uter determină o reacTie inflamatorie la nivelul endometrului
(mucoasa uterină),împidicând atsfel nidaţia oului (implantarea oului în mucoasa uterinăpregătită
să-l primească).Atsfel, ovulaţia are loc, ovulul poate să fie fecundat de către spermatozoizi, dar
sarcina nu se poate dezvolta deoarece mucoasa nu este receptivă.

C)Metodele contraceptive prin mijloace chimice

a) Ovulele,Spermicidele
Spermicidele pot fi încorporate în ovule, creme în tub sau în unidoză.Sub efectul căldurii
interne a corpului, spermicidul ,,se topeşte”, este eliberat şi acoperă fundurile de sac ale
vaginului.Spermatozoizii ajunşii aici sunt rapid imobilizaţ,devin inoperanţi, neputând ascensiona
în cavitatea uterină
b) Buretele Spermicid este un tampon rotund impregnat cu un produs spermicid şi
acţionează ca o barieră mecanică,spermatozoizii fiind prinşi în capcana buretelui şi fiind
inactivaţi de spermicidul conţinut în tampon.
c) Pilula
Termenul de pilulă este impropriu,el semnificând comprimate drajefiate,dar este larg
folosit.Este vorba despre contracepţia feminină îngeneral.De asemenea,este mai bine să se
vorbească despre pilule,căci există mai multe feluri.
În mod natural,femeia nu poate rămâne însărcinată în perioada postovulatorie şi când şi
când este în timpul sarcinii ovarul nu produce ovule.Aceasta se datorează acţiunii a doi hormoni
produşi de ovar:estrogenii şi progesteronul.
Pilulele conţin produşi analogi acestor hormoni şi diferă între ele doar prin combinaţiile
diferite ale acestor hormoni.
 Se pot distinge două mari categorii de pilule:
- pilule estroprogestative (mixte)
-pilule progestative (micropilule)
Pilulele estroprogestative (mixte) împiedică ovulaţia; hormonii conţinuţi în aceste pilule
se substitue hormonilor naturali produşi de ovar (estrogeni+progesteron).
Există maimulte tipuri de pilule estroprogestative:
- Pilule secvenţiale: primele 15-16 comprimate conţin decât estrogeni, următoarele ând
în compoziţie estrogeni şi progesteron.Instrucţiunile de utilizare precizează ordinea în care
trebuie luate comprimatele.Acestea sunt recomandate mai ales în scop terapeutic (de exemplu:
după o întrerupere de sarcină) şi trebuie luate regulat.
- Pilulele mixte: toate comprimatele conţin 1 estrogen + 1 progesteron.Doza de estrogeni
din pilulă variază după cum este vorba de o pilulă normodozată şi minidozata.Ele pot fi
mobofazice (toate comprimatele au aceeaşi doză de estrogenişi de progesteron), bifazice sau
trifazice(dozele de estrogeni şi progesteron variază in funcţie de momentul când trebuie sa fie
luate).
Toate aceste tipuri de pilule mixte blochează ovulaţia.Au o siguranţă de 100% dacă sunt
luate cu regularitate,fiind eficace încă din prima zi.
Pilulele progestative pure (micropilulele) acţionează asupraglerei cervicale.În perioada
ovulatorie,acastă secreţie a glandelor don colul uterin (glera cervicală), devine mai groasă,
vâscoasă, împiedicând trecerea spermatozoizilor.Fiecare pilulă conţine o doză infimă de
progesteron.Acestea se iau zilnic,fără întrerupere,chiar şi în timpul menstruaţiei.Devin eficiente
abia după a 20-a pilulă de pe plachetă.
Micropilulele oferă o siguranţă contraceptivă de peste 99%.Ele trebuie luate zilnic, cu
mare rigurozitate la oră fixă, pe cât posibil (maxim de întârziere: 3ore).Pot determina scurtarea
sau chiar dispariţia menstrelor,căci nu se substitue hormonilor secretaţi în mod normal de
corp.Fiind foarte bine tolerate, se recomandă la femeile la care pilulele estroprogestative sunt
contraindicate (flebite, diabet,hipertensiunearterială, tulburări circulatorii).
d)Injecţia trimestrială
Utilizându-se derivaţi sintetici de progesteron retard,deci cu o absorţie prelungită,o
singură injecţie trimestrială inhibăovulaţia şi modifică endometrul (determină amenoree).Este un
produs care se elimină în trei luni.
e)Sterilizarea tubară
Ceea ce deosebeştesterilizarea tubară de celelalte mijloace contraceptive este
ireversibilitate sa totală sau parţială şi faptul că nu este autorizată decât atunci când există o
motivaţie terapeutică.
Pentru sterilizarea tubară se pot folosi două tehnici chirurgicale:
-deschiderea peretului abdominal pentru a lega trompele;
-cœlioscopia (mică incizie de 1,5cm la nicelul ombilicului).
Deschiderea peretului abdominal pentru a ligatura trompele este o operaţie foarte
cunoscută.Se face sub anestezie generală şi necesită în medie 7 zile de spitalizare.Este o operaţie
veche,depaşită în prezent, care lasă o o cicatrice importantă.Sterilizarea este ireversibilă.
Sterilizarea tubară prin cœlioscopie reprezintă un progres deoarece lasă o cicatrice
minimă,iar spitalizarea este de 2-3 zile.Se folosesc mai multe tehinici:
-fie secţionarea trompelor prin electrocoagulare;
-fie ocluzia tubară prin punerea unei agrafe sau a unui inel pe fiecare trompă.Această tehnică se
răspândeşte datorită eficacităţiisale maxime (foarte rare cazuri de eşec) cât şi datorită posibilităţii
unei reversibilităţii în 30% din cazuri.
După aceste intervenţii,ciclul menstrual nu se modifică,menstrele rămân normale,
relaţiille sexuale rămân neschimate.
În Statele Unite ,unde această operaţie nu este interzisă,sterilizarea tubară a devenit - în
funcţie de vârstă şi numărul copiilor – metoda principală de planing familial.

D) Contracepţia ,,de a doua zi’’

Pentru a fi eficiente,mijloacele contraceptive trebuie să fie folosite înaintea raporturilor
sexuale,ceea ce nu este posibil întotdeauna.Dacă femeile care nu şi-au luat măsuri de precauţie se
tem de apariţia unei sarcini(de exemplu: în cazul unui raport sexual în perioada ovulatorie),ele
trebuie să consulte imediat un medic ,care va confirma sau infirma posiblitatea unei sarcini;în
caz afirmativ, se poate recurge la 3 mijoace contraceptive : pilula ,,de a doua zi’’, steriletul ,,de a
doua zi’’ şi inducerea menstruaţiei.

a) Pilulele ,,de a doua zi’’

Două feluri de pilule pot fi prescrise:
-pilula ,,de a doua zi” cu o doză mare de estrogeni.Se recomandă să nu se folosească decât în
mod excepţional.Este eficientă cu condiţia de a fi louată la mai puţin de trei zile după raportul
sexual ,fiind cu atât mai eficace cu cât este luată mai devreme.
-pilula normal dozată,dar care trebuie folosită în mod diferit: se iau doua comprimate,apoi, după
12 ore,alte două comprimate.Această pilulă trebuie să fie luată înainte de a fi trecut 48 de ore de
la raportul sexual presupus fecundat.Această metodă nu pare să aibă inconveniente,dar nu este
întotdeauna eficientă.
b) Steriletul ,,de a doua zi’’
De obicei ,steliretul se introduce în uter în ultima zi a menstruaţiei.
În cazul unui raport sexual presdupus fecundat,steriletul poate fi pus în intervalul de 2-3
zile după raportul sexual,el împiedicznd nidaţia ovului.Eficacitatea nu este totală.
c) Inducerea menstruaţiei sau mini-aspiraţia
În cazul întârzierii menstruaţiei,când există suspiciunea existenţei unei sarcini, se fac în
prezent teste extrem de sensibile, care diagnostichează o sarcină din primele zile de întârziere a
mentruaţiei.Se poate practica atunci o mini-aspiraţie a cavităţii uterine,aspirându-se mucoasa
uterului şi eventual, oul.Această mini-aspiraţie sau inducere amenstrei nu necesită spitalizare.

2.2 Contracepţia la bărbăţi

A) Metodele contraceptive naturale
Coitul întrerupt este,desigur,cea mai veche şi cea mai răspândită metodă contraceptivă ce
constă în retragerea penisului din vagin înainte de ejaculare.
Această metodă necesită ca bărbatul să fie vigilent,stăpân pe sine.Coitul întrerupt pare
contraindicat pentru cuplurile tinere.Dacă un cuplu care se ccunoaşte bine poate recurge din când
în când la această metodă,ea pare greu de aplicat de către tinerii care nu au atins o maturitate
suficientă şi nu au încă obiceiuri sexuale comune.
În cazul unor raporturi sexuale succesive, riscul de apariţie a unei sarcini este mare, chiar
şi după o toaletă îngrijită.
 B) Metode contraceptive prin mijoace mecanice
a) Prezervativul
Prezervativul (condomul) este un mic sac de cauciuc sau de plastic foarte fin,care se
prezintă ca un inel şi se adaptează pe penisul în erecţie.
b) Vasectomia
Această metodă nu poate fi considerată întrutotul drept o metodă contraceptivă: pe de-o
parte este ireversibilă,iar pe de altă parte, nu este indicată decât în scopuri terapeutice.
Ea constă în secţionarea canaleleor deferente, atsfel încât spermatozoizii nu mai ajung în
veziculele seminale şi prostată.Sterilitatea nu este imediată; trebuie să se aştepte două luni până
când sperma nu mai conţine spermatozoizii, perioadă încare se impun alte mijloace
contraceptive.Se fac spermograme (analize ale spermei) până când se constată absenţa
spermatozoizilor. Operaţia se face sub anestezie locală şi nu impune spitalizarea obligatorie.
După vasectomie, placerea sexuală nu este modificată şi barbatul continuă să aibă relaţii
sexuale normale.
Dacă ligatura trompelor se practică relativ frecvent,vasectomia e încă privită cvu
neîncredere şi prudenţă.Sunt numeroşi aceia care consideră sterilitatea şi impotenţa se asociază
cu vasectomia.
Sperma poate fi păstrată congelată şi este posibil să fie depusă într-o bancă de spermă
înaintea unei atsfel de operaţii.Este o practică obişnuită în Statele Unite.Totuşi, staduil actual al
cercetărilor nu dă garanţii că spermatozoizii ar putea fi conservaţi intacţi mai mult de 3
ani.Această posibilitate atenuează totuşi efectul ireversibil al vasectomiei.
Probabil că într-un viitor relativ apropiat noi tehnici de sterilizare vor garanta atât
eficaciatatea absolută,cât şi reversibibilitatea.

2.3 Contracepţia în viitor

A) La femei
Cercetările se desfăşoară în mai multe direcţii:
- vaccinul contraceptiv
- îmbunătăţirea steriletelor pentru a creşte durata eficacităţii lor
- pilula anti-hormonală, care trebuie să împiedice progesteronul să acţioneze asupra
endometrului, ceea ce îl face inapt pentru nidaţie.Fie că se produce, fie că nu se produce
 fecundaţia, pilula anti-hormonală urmează sa declanşeze menstruaţia.Ar fi necesar să fie
luată o singură pilulă pe ciclu.
Cercetările au loc pe un eşantion destul de mic de femei, iar ponderea eşecurilor nu este
de neglijat.

B)La bărbaţi
Multă vreme cercetările în acest domeniu au fost de mică importanţă din motive de ordin
ştiinţific (complexitatea spermatogenezei),dar şi,într-o mare măsură, de ordin ideologic.
Bărbaţii nu acordau prea mare interes acestei probleme, unii fiind chiar ostili.În rândul
bărbaţilor şi femeilor tinerei generaţii se constată o conştientizare în sensul căutării
responsabilităţii,autonomiei fiecăruia,egalităţii în cadrul cuplului, în toate aceste preocupări
fiind inclusă şi contracepţia.
Atsfel, evoluţia obiceiurilor, pe de-o parte,şiajutorul furnizat de către organisme oficiale,
cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pe de altă parte, dau un nou impuls cercetărilor în
direcţia contracepţiei la bărbat.
Sunt explorate două direcţii:
a) blocarea producerii spermatozoizilor (spermatogeneză)
b) împiedicarea spermatozoizilor să ajungă în veziculele seminale
a) Blocarea producerii spermatozoizilor se poate realiza prin producerea unui vaccin sau
prin fabricarea unor pilule specifice.
Se experimentează un vaccin pe voluntari, cu rezultate promiţătoare,dar nu atât de bine
stabilite pntru a permite răspândirea acestuia la scară largă.Acest tip de contracepţie nu există în
Europa.
În China se experimentează o pilulă pe bază de gosypol,o substanţă extrasă din uleiul de
bumbac crud (s-a constatat, într-adevăr,că bărbaţii care consumă acest ulei sunt adesea sterili) cu
o eficienţă de 99%.Luându-se un comprimat pe zi,steriliatea se obţine două luni.Apoi se
administrează o doză de întreţinere de 1 comprimat pe săptămână.Oprirea administrării duce la
reversibilitate totală a spermatogenezei, în 60-80 de zile.Efectele secundare sunt minime şi
dispar fără tratament.
b) O dată spermatozoizii formaţi,ei pot fi împiedicaţi să ajungă în veziculele seminale cu
ajutorul unui mic obiect de plastic introdus în canalele deferente.Bărbatul are relaţii sexuale
normale,ejaculează,dar sperma sa nu conţine spermatozoizi.Acest mic aparat se aplică şi se
scoate la cererea bărbatului.Cu toatea acestea nu se poate afirma că acest mod de contracepţie va
putea fi folosit în mod curent.

Se cunoaşte faptul că tinerii,mai ales sub 18 ani, folosesc ca metodă contraceptivă coitus-
ul întrerupt.Cea mai puternică motivaţie pe care o reprezintă incertitudinea viitorului este
nesiguranţa unui loc stabil de muncă la terminarea unui liceu sau a unei facultăţi.De multe ori o
insuficientă informare ,o informaţie greşită sau incompletă în utilizarea unei metode
contraceptive face ca planningul şi contracepţia să se soldeze cu eşecuri.În cazul acestor eşecuri
care se pot solda chiar cu sarcini nedorite,se pune problema care va fi persoana cea mai de
încredere şi bineînţeles care va acorda ajutor partenerei,cuplului.Dacă se pune problema apariţiei
unei sarcini prin întîrzierea ciclului/menstruaţiei singura soluţie cea mai în măsură rămîne
medicul pentru feminin şi 70% pentru feminin a fost obţinut de varianta ”intru în panică,dar
aştept” ceea ce ne duce cu gîndul că de multe ori aceste mici speranţe de care se agaţă tinerele
femei contribuie şi ele la acumularea numărului avorturilor.
Cele mai sigure metode contraceptive sunt considerate prezervativul şi pilulele
,calendarul şi steriletul.Chiar dacă, pentru generaţia tînără,avortul iese din sfera încrederii ca
metodă ,aceasta nu înseamnă că tinerele nu apelează încă la această metodă.Mai mult se cunoaşte
fapul că, în urma statisticilor făcute la nivelul întregii ţări ,tinerele între 15-24 ani sunt cele care
apelează cel mai mult la cabinetele specializate pentru o întrerupere de sarcină.
Ce le determină pe tinerele femei să recurgă la o întrerupere de sarcină?Motivele sunt
multiple ,dar uneori insuficiente pentru a curma o viaţă.Pornind de la faptul că însăşi o
întrerupere de sarcină este împotriva organismului şi a bunei lui funcţionări,altele sunt motivele
ce le determină pe femei să apeleze la această metodă.Imposibilitatea continuării studiilor,
atitudinea familiei, nesiguranţa unui loc stabil de muncă.Avortul este moralmente criminalizat,iar
femeile care recurg la avort devin în viziunea statului,nişte criminale pe proprie răspundere.
3. Sarcina la adolescente
La începutul secolului xx,percepţiile sociale despre femei au început să se schimbe.
Deoarece tot mai multe tinere îşi începeau viaţa sexuală înaintea de căsătorie,presupunea unei
inocenţe intrinseci a fost înlocuită de o sexualitate intrinescă.Scăderea vârstei de început al
pubertăţii şi creşterea vârstei de casătorie a însemnat că adolescenţii erau din punct de vedere
fizic capabili de reproducere cu mult înainte de a fi pregătiţi să devină părinţi.Controlul social şi
numărul căsătoriilor forţate au scăzut,iar atitudinile sociale au devenit mai permisive.
Astăzi,sarcina la adolescente duce mai puţin la stigmatizare,iar politica s-a schimbat în S.U.A (ca
şi în România),permiţându-le tinerilor tinerilor să facă sex,să utlizeze contracepţia,să facă
avort,să nască şi să crească un copil în afara căsătoriei.
Naşterea este consecinţa cea mai comună a sarcinii adolescentelor, dar sarcinile acestora
şfârşesc, de asemenea,prin avorturi şi naşteri înainte de vreme.Mai clar,compenentele sarcinii la
adolescente pot fi prezentate ca o ecuaţie:

SARCINA LA ADOLESCENTE=AVORT + NAŞTERE ÎNAINTE DE

VREME+NAŞTEREA UNUI COPIL VIU

Sarcina şi naşterea la adolescente sunt considerate premature şi pot avea implicaţii

negative pe termen lung atât pentru familii,cât şi pentru societate. Percepţiile sociale ale sarcinii
la adolescente au fost influenţate de schimbarea pespectivei despre adolescenţă,declanşarea
pubertăţii la tinere şi cheletuielile guvernului pentru programele sociale.Spre sfârşitul anilor 70’
şi 80’,atentia publică s-a concentrat asupra cheltuielilor financiare şi sociale asociate cu naşterea
la adolescentele necăsătorite,ceea ce a dus la recunoasterea faptului că sarcina la adolescente este
o problema socială semnificativă.80% dintre sarcinile tinerelor sunt nedorite,iar 80% dintre aşteri
sunt în afara căsătoriei.Ultimile scăderi ale ratei sarcini şi naşterii au fost atribuite atât scăderii
numărului de relaţii sexuale la tineri,cât şi creşterii folosirii anticoncepţionalelor de către tinerii
activi sexual.
3.1 Antecedentele sarcinii la adolescente
Cercetătorii care au studiat sarcina la adolescente au considerat adesea variabile ca
raporturile sexuale (de exemplu,vârsta începerii vieţii sexuale,frecvenţa relaţiilor
sexuale,numărul de parteneri) şi folosirea anticoncepţionalelor drept indicatori ai riscului de
sarcină la adolescente (exemplu: folosirea acestora la primul sau la ultimul raport
sexual,consecinţa utilizării lor).Prin urmare,factorii determinanţi ai sarcinii în adolescentă sunt
relaţiile sexuale şî folosirea anticonceptionalelor.Aceste comportamente sunt afectate de largi
influenţe individuale, familiale şi contextuale.Contribuţiile individuale la riscul apariţiei sarcinii
la adolescente includ influente genetice şi ereditare: nivelele hormonale sunt asociate cu
comportamentele şi motivaţia sexuală, precum şi cu dezvoltarea pubertară timpurie.
Influenţele familiei asupra riscului apariţiei sarcinii la adolescente includ transmiterea biologică
sau erediatră a potenţialelor cararcteristici individuale importante,trăsăturile de familie
contextuale si structurale (educaţia părinţilor,statutul marital,numărul de fraţi şi procesele
familiale sau practicile parentalecaracteristice relatiei părinte-adolescent (susţinerea, controlul
sau supervizarea adolescenţilor).Relaţiile calde,de susţinere dintre părinţi şi adolescenţi
funcţionează ca factori de protecţie.În schimb,riscul apariţiei unei sarcini este mai mare în
familiile în care părinţii asigură o supervizare şi o monitorizare mai slabe.Factorii familiali
contextuali care includ părinţii singuri sau divorţaţi şi mai ales,abuzul sexual al copiilor cresc
riscul unei sarcini.Presiunea,modelarea anturajului,standardele culturale ale acestuia,precum şi
Oportunităţiile reduse de angajare pentru adulţi şi adolescenţi cresc riscul apariţiei unei sarcini.
De asemenea, comunităţiile conturează şi întăresc limitele normative ce influentează riscul
apariţiei sarcinii la adolescentedatorită instituţiilor sociale, religioase precum şî monitorizării
pozitive a cartierului.
Unii cercetători sugereaza faptul că normele culturale specifice vârstei ajută la explicarea
activităţii sexuale timpurii şi a naşterii la tinerele necăsătorite,iar săracia,şcolile lipsite de
finanţare şi joburile prost plătite favorizează percepţia unor posibilităţi limitate.La tinerele cu o
situaţie materială nefavorabilă,naşterea poate contribui, câteodată, la obţinerea unui condiţii
sociale şi a unei stime de sine mai mari.
 3.2 Luarea deciziei şi solutionarea în legătură cu sarcina la adoescente

A avea un raport sexual fără a lua măsuri contraceptive sau anticoncepţionale conduc la
sarcină.În eventualitatea unei sarcini nedorite,o femeie – şi adesea, partenerul ei sau alte
persoane importante are,în esenţă, trei opţiuni: să pună capăt sarcinii,să plaseze copilul spre
adopţie sau să fie părintele unui copil.Factorii majori ce influenţează deciziile de soluţionare a
sarcinii adolescentelor sunt: atitudinile personale şi familiarizarea în legătură cu avortul,calitatea
de a fi părinte şi adopţia; influenţa sau presiunea unor persoane importante ca, de exemplu
părinţii şi partenerul; accesul şî utilizarea consilierii în legătură cu sarcina, adopţia, avortul şi
seviciile prenatale.

3.3 Decizia de a face avort sau de a naşte

Avortul ar putea fi ales de unele adolescente deoarece doresc să păstreze secret faptul că sunt active din
punct de vedere sexual sau că sunt însărcinate. Adesea sunt menţionaţi lipsa de resurse economice,dar şi
preocupările în legătură cu modul în care ar afecta sau ar interfera copiii cu planurile părinţilor în ceea ce
priveşte munca,şcoala.
Dificultăţile relaţiei sau instabilitatea ar putea constitui şi ele motive de a face un avort,iar multe
adolescente se simt nepregătite să-şi asume responsabilităţi parentale în această etapă a vieţii (Donovan 1995).
Mai multe caracteristici socio-demografice sunt asociate cu decizia de a face un avort. Relaţia dintre
nivelul venitului şi rata avorturilor este confirmată în mare măsură: dacă nivelul creşte, sporeşte şi
probabilitatea de a face avort ( Donovan,1995).Într-un studiu,aproximativ 70% dintre adolescenţe provenite din
familii cu un venit mai ridicat au făcut avort, în comparaţie cu mai puţin de o treime dintre adolescentele
provenite din familii cu un venit scăzut (Donovan 1995).
Ortiz şi Nattall (1987) au relatat că mamele au cea mai mare influenţa asupra tinerelor din Puerto Rico
ce s-au decis să-şi ducă sarcina la termen,în timp ce surorile le-au influenţat pe cele care s-au decis să facă
avort. Taţii au cea mai mică influenţă,indiferent dacă fiicele aleg să pună capăt sarcinii sau să nască.
Descoperirile relevante de un eşantion de adolescente afro=americane au indicat de asemenea că mamele au cea
mai mare influenţă asupra experienţelor şi rezultatelor sarcinii fiicelor, cu mult mai mare decât a prietenelor sau
partenerilor fiicelor.
Într-un studiu privind satisfacţia postdecizie (şase luni după naştere sau avort) Eisen şi Zellman
(1983) că satisfacţia dobândită făcând un avort a fost prefigurată de o opinie pozitivă în ceea ce
priveşte procedura preliminară a avortului,atitudini mai liberale cu privire la semnificaţia avortului
pentru ceilalţi şi s-a reflectat în folosirea consecventă a anticoncepţionalelor după avort,precum şi într-
o realizare educativă mai înaltă. Printre adolescentele care au decis să nască, atitudinile pozitive faţă
de faptul de a fi mamă singură şi absenţa de la şcoală în cele şase luni după naştere au fost asociate cu
satisfacţia deciziei. Murry (1995) a relevat că deciziile tinerelor afro-americane de a face avort sunt în
legătură cu vârsta mai mare, studiile mai înalte,un venit şi accesul la serviciile de asigurare a sănătăţii.
Afro-americancele care au declarat o afiliere religioasă este mai probabil să facă avort,spre deosebire
de ceea ce au susţinut Steraus, Register şi Sessions (1992) că afilierea religioasă nu rezolvă sarcinile.
Printre adolescentele de origine hispanică, a fi mai tânăr în momentul concepţiei şi folosirea
inconsecventă a anticoncepţionalelor sau chiar deloc constituie factorii ce au dus la decizia de a face
avort. Informarea mamelor adolescentelor despre sarcină şi a avea mame cu un nivel înalt de educaţie
sunt doi factori familiali asociaţi cu alegerea de a face avort. În concordanţă cu alte descoperiri
Register şi Session (1992),prezenţă periodică la Biserică a tinerelor de origine hispanică a fost invers
asociată cu decizia de a pune capăt unei sarcini.
Se impune multă atenţie şi interpretarea descoperirilor făcute de aceste studii despre corelările
deciziilor luate de adolescente cu privire la avort,deoarece avorturile nu sunt,în general,raportate în
sondajele majore efectuate la nivel naţional. În cele mai multe sondaje, numărul avorturilor ar trebui
să fie dublu pentru a compensa neraportarea acestora,iar avorturile neraportate par să fie mai multe la
femeile de culoare (Jones şi Forest,1992) \

4. AVORTUL

4.1 Despre avort

Avortul reprezintă ȋntreruperea unei sarcini prin extirparea fetusului și a placentei din
interiorul uterului. Acesta poate fi spontan, atunci când fetusul nu se mai poate dezvolta
independent, indus, când este provocat în mod intenionat, şi terapeutic, cand acesta este necesar
pentru ca viața mamei este pusă in pericol.Anual, peste o sută de mii de romance aleg sa faca o
ȋntrerupere de sarcina indusă.
Din momentul în care a fost aprobat de lege, avortul a devenit principala metodă
contraceptivă utilizată la noi.În 1990, marea majoritate a femeilor nu avea cunoşţiinţe despre
contracepţie,iar avortul la cerere era considerat ca fiind firesc.
 Anii au trecut,iar introducerea centrelor de planificare familială, care au promovat
metodele contraceptive, a modificat mentalitatea femeilor faţă de avort.Sentimentul lor de
culpabilitate a crescut.S-a observat o scădere o numărului avorturilor,a dispărut mentalitatea
că ,,altă soluţie nu există şi deci, femeia nu are de ales”.Faptul că există şi alte soluţii le-a crescut
femeilor sentimentul vinovăţiei.La cele care solicită întreruperea unei sarcini, după terminarea
intervenţiei chirurgicale apare un sentiment de uşurare pentru povara ce le-a apăsat o vreme.O
sarcină nedorită generează tensiune şi educaţie.Panica, furia ,spaima pentru situaţia în care se
află pe de o parte, teama de intervenţia chirurgicală pe de altă parte şi cuplabilitatea pe care o
simt pentru că sunt nevoite să oprească o viată,le aduc într-o stare psihică specială.

4.2 De ce se apelează la avort?

Avortul indus este cel mai răspandit tip de ȋntrerupere a sarcinii. Acesta intervine in
momentul apariției unei sarcini neasteptate, cand nu sunt utilizate metode anticoncepționale sau
cand acestea sunt folosite in mod necorespunzător. Intreruperea de sarcină este de asemenea
intrebuintată in cazul in care analizele de sarcină indică o dezvoltare anormală a fetusului.
Mai mult de jumatate din cazurile de avort, au loc in timpul primelor 8 saptamani de sarcina si
aprozimativ 88% in primele 12 saptamani de la conceptie.

4.3 Pregătirea de dinaintea efectuării avortului

Inaintea unei ȋntreruperi de sarcină, medicul ginecolog va examina si se va documenta ȋn
privința istoricului medical al pacientei. Chiar dacă aceasta, a facut in prealabil un test de
sarcină, este nevoie de un altul pentru confirmarea sarcinii. In anumite cazuri, este necesară
realizarea unei ecografii pentru a determina varsta si mărimea fetusului dar si pentru a verifica
dacănu este vorba cumva de o sarcină ectopica (extra-uterina). Sarcina ectopica se datorează
implantarii zigotului (oului fertilizat), in afara uterului, ȋmpiedicand dezvoltarea normală a
sarcinii si punand viața mamei ȋn pericol .
Un test de sânge va determina tipul de Rh al pacientei. Din cauza ca Rh-ul negativ al
femeii ȋnsarcinate poate reacționa cu Rh-ul pozitiv al fătului, intervenția de ȋntrerupere poate
afecta viitoarele sarcini. De aceea, pacientei i se va administra o injecție cu imunoglobulină,
pentru a preveni eventualele complicații ce pot surveni dupa avorT.
 4.4 Cum se realizează avortul?

Pentru ȋntreruperea unei sarcini, medicii se pot folosi de un tratament medicamentos,

operaţie sau de o combinaţie între acestea două. Metoda aleasă depinde de vârsta sarcinii,
istoricul medical sau de preferinţele pacientei. Avorturile realizate înainte de a noua săptămâna
de sarcină sunt efectuate în siguranţă, înfăptuite doar cu administrare de medicamente, nefiind
necesară o intervenţie chirurgicală. Între 9 si 14 săptămâni, avorturile sunt realizate prin
intermediul unei operaţii şi prin utilizarea medicamentelor, care ajută la relaxarea şi deschiderea
cervixului. După 14 săptămâni, fetusul poate fi extirpat doar prin operaţie şi prin administrarea
de substanţe medicamentoase ce declanşează contracţiile uterine.

4.5 Investigaţii

Investigaţiile de specialitate au scopul de a diagnostica sarcina şi de a vedea dacă sunt şi

alte probleme care necesită urmărire. Indiferent de viitorul sarcinii, continuare sau avort,
consultul va include o anamneza în care se va pune accent pe antecedentele personale (alte
sarcini, avorturi, boli asociate), un examen obiectiv şi examene paraclinice (de laborator).
Indiferent de vârsta gravidei, femeie adultă sau adolescenta, consultul ginecologic este
confidenţial. Ginecologul nu are voie să divulge aspecte ale consultaţiei nimănui fără acordul
pacientei.

Examenul obiectiv anterior avortului cuprinde:

 semnele vitale: tensiunea arteriala şi frecvenţa cardiacă (pulsul)

 ascultarea inimii şi a plămânilor

 examen pelvin pentru a determina dimensiunea uterului (ajută la estimarea săptâmanii de
sarcina), forma uterului, starea ovarelor şi a trompelor uterine (pentru a elimina o posibilă
sarcină ectopica/în trompele uterine şi nu în uter, unde este normal, caz în care se palpeaza o
formatiune în pelvis).

Examenele de laborator anterioare avortului includ:

 test de sarcina care să confirme sarcina – există şi alte motive pentru lipsa ciclului menstrual
(posibil stresul)
 examen de sânge pentru a elimina/confirma o anemie (fier scazut în sange) – daca se
confirmă anemia medicul va recomanda supliment de fier înainte şi după avort
 determinarea grupei sangvine şi dacă pacienta este Rh-pozitivă sau Rh-negativă – dacă este
Rh-negativa va primi dupa avort un vaccin care se numeste Rh imuno globulina
 examen de urină pentru a elimina o posibilă infecţie urinară
 screening pentru o boală cu transmitere sexuala, dacă pacienta prezintă risc pentru o astfel de
boala. Acest screening nu reprezintă o investigaţie de rutină înaintea unui avort, dar este bine
de făcut pentru a reduce riscurile de complicaţii (precum infecţiile) postintervenţionale.
 testul Papanicolau pentru a elimina displazia (celule cervicale anormale). Nici aceasta
investigaţie nu este de rutină înaintea unui avort,dar este indicată pacientelor predispuse/care
prezinta risc pentru cancerul de col uterin.
Se recomandă şi o ecografie/ultrasonografie abdominală pentru a vedea mărimea, forma uterului
şi numarul de fetuşi prezenţi. Ecografia/ultrasonografia transvaginală este metoda cea mai exactă
de determinare a vârstei sarcinii în primul trimestru şi poate diagnostica o sarcina cu o săptămână
înaintea ecografiei abdominale.

4.6 METODE FOLOSITE PENTRU ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII

a) Avortul chirurgical
Avortul chirurgical întrerupe sarcina prin îndepărtarea chirurgicală a conţinutului uterului.
În funcţie de vârsta sarcinii în săptămâni, se folosesc proceduri diferite pentru avortul
chirurgical. Urmărirea medicală înainte şi după avortul chirurgical include examene fizice şi
teste de laborator, informarea pacientei despre posibilele urmări ale avortului, instructiuni de
autoîngrijire, informarea despre posibile acuze pentru care trebuie să se prezinte la specialist şi
planning-ul familial.

Tehnicile chirurgicale folosite pentru sarcini în primul trimestru (saptamana 3-12) sunt:

 aspiraţia manuală sau aspiraţia mecanică realizează aspiraţia printr-un tub a întregului ţesut
fetal din uter
 dilatarea colului uterin şi chiuretarea uterului, o tehnică mai chirurgicală decât anterioara,se
foloseste pentru a curăţii uterul cu un instrument ascuţit. Această metodă este de obicei
rezervată cazurilor în care prin aspiraţie nu s-a obţinut curăţirea completă a uterului.
Tehnica chirurgicală folosită pentru sarcini în al doilea trimestru este dilatarea colului
uterin şi evacuarea uterului care de fapt este o combinatie între aspiraţie, dilatare şi chiuretare,
folosind instrumente chirurgicale precum forcepsul pentru îndepartarea tesutului fetal şi a
placentei din uter. Aceasta metodă este mai frecvent folosită pentru sarcinile din trimestrul doi
decât inducerea unui avort (medicamentos) deoarece prezintă un risc mai scăzut de complicaţii.

Metoda nechirurgicală posibilă în sarcini aflate în trimestrul al doilea este inducerea

avortului folosind medicaţie care produce contracţii uterine urmate de expulzia fătului din uter.
Din cauza riscului crescut de complicaţii această metodă este rar folosită.

În cazul în care nu se doreşte o sarcină, dar a existat contact sexual neprotejat în ultimele 5
zile, medicul specialist poate indica o metoda contraceptivă de urgentă, medicaţie hormonală
precum Preven. Dacă a existat contact sexual neprotejat în ultimele 5 pana la 7 zile se poate
folosi ca metoda contraceptivă de urgenţă dispozitivul intrauterin (DIU).

Opţiunea metodei de realizare a avortului depinde de problemele medicale anterioare şi

asociate, numărul de săptămâni de sarcină şi de nivelul serviciului medical disponibil.

Medicaţia poate fi folosită de îndată ce sarcina este confirmată, până la 7 săptămâni

(Mifepristona şi Misoprostol) şi până la 9 săptămâni (Methotrexat şi Misoprostol).

Aspiraţia manuală se indică în sarcini de minim 3-4 săptămâni şi foloseşte un tub ataşat
unei seringi care aspiră ţesutul din uter, fără instrumente chirurgicale.

Aspiraţia mecanică se indica în sarcini de minim 7 săptămâni şi foloseşte un tub ataşat unei
pompe electrice care aspiră ţesutul din uter, fără instrumente chirurgicale.

Dilatarea şi chiuretajul se indică în cazul în care prin alta metoda nu s-a obţinut curăţirea
completă a uterului. După dilatarea colului uterin, un instrument ascuţit este folosit pentru
gratarea ţesutului restant de pe pereţii uterului.

Dilatarea şi evacuarea se indică în sarcini de 13 pana la 24 săptămâni. Foloseşte o

combinaţie între aspiraţie, forceps, dilatare şi chiuretaj.
Pentru aspiraţie se foloseşte anestezie locală şi antialgice sau sedative. În unele cazuri aspiraţia
manuală se realizează fără anestezie sau cu anestezie locală.

Pentru dilatare şi chiuretaj sau dilatare şi evacuare se foloseşte anestezia generală, anestezia
locală sau anestezia regionala (epidurală).

b) Chiuretajul uterin,practicat pe viu,încă foarte răspândit la noi,este pe cale de

dispariţie în alte ţări.Unii recomandă efectuarea sa numai sub anestezie generală şi cu
o spitalizare de 48h.
Este metoda cea mai des utilizatǎ la noi în ţarǎ. La început se dilatǎ colul uterin pentru ca
medicul sǎ poatǎ pǎtrunde cu insrumentele necesare în cavitatea uterinǎ. Cu ajutorul unui
instrument care seamǎnǎ cu un cleşte, se extrage copilul care astfel este rupt în bucǎţi. Dupǎ
ce se extrag toate fragmentele copilului, cu ajutorul unei chiurete se scoate placenta. Pacienta
pierde mult sânge. Se controleazǎ dacǎ copilul a fost scos în totalitate prin ,reconstituirea” lui
cu ajutorul fragmentelor extrase. Cu toate acestea se ajunge frecvent la infecţii, perforǎri
uterine, soldate uneori cu extragerea uterului sau chiar cu moartea femeii.

c) Aspiraţia,făcută sub anestezie locală sau generală,foloseşte un mic tub de plastic

legat de o mică pompă ce aspiră conţinutul uterului.
Este o metodǎ mai modernǎ care a început sǎ fie practicatǎ şi la noi în ţarǎ. Prin colul
uterin dilatat, medicul introduce în cavitatea uterinǎ un tub flexibil din plastic. Sub preşiune,
copilul este rupt în bucǎţi şi aspirat cu o forţǎ de 10-30 de ori mai mare decât cea al unui
aspirator. La început sunt rupte picioarele şi mâinile, iar apoi coloana vertebralǎ, capul rǎmânând
pe loc. Acesta fiind prea mare pentru a fi aspirat, medicul îl va sfǎrâma cu ajutorul unui
instrument, dupǎ care va fi aspirat.

- Dacă sarcina are mai puţin de şase săptămâni şi femeia a mai născut,aspiraţia cu anestezie
locală este indoloră şi fără pericol.La nulipare (femeile ce nu au născut ) şi la cele a căror sarcină
a depăşit şapte săptămâni,această intervenţie este mai dureroasă,fără a fi insuportabilă.
- Aspiraţia cu anestezie generală necesită o spitalizare de la câteva ore la 48ore,după cum
fiecare medic apreciază precautiile ce trebuiue luate după o anestezie generală.
 La sarcinile mai mari,unii practicieni apreciază ca fiind indispensabilă aplicarea de laminarii
pentru a amorsa dilatarea colului uterin înaintea aspirării.Laminariile sunt mici alge de 2mm
diametruce se introduc în canalul cervical şi care,sub acţiunea căldurii se umflă şi dilată
colul.Prezenţa laminariilor poate declansa dureri abdominale.Dilataţia lentă prin laminarii evită
unele incidente la niveleul colului.În majoritatea cazurilor,pentru acest t6ip de dilatare este
necesară internarea în clinică sau spital cu o zi înaintede intervenţie.Această metodă nu e lipsită
de pericole, nici de durere şi se consideră că ar fi depăşită la ora actuală.Alţi medici prefera
practicarea dilataţiei imediat înaintea aspiraţiei.Intervenţia e mai puţin lungă, dar nu comportă
niciun risc.
Multe femei nu vor să ştie ce se va petrece sau nu se simt în măsură să suporte ceeace
censideră a fi o încercare fizică dincolo de forţele lor.De asemenea,numeroşi ginercologi preferă
să opereze în linişte;o femeie care vorbeşte,spune ce simte,un dialog ienevitabil îi deruteaza şi
deranjează.
În acest sens, este indispensabil să fie respectate retincenţele şi ale unora şi ale altora.Cu
toate acestea, este întotdeauna de dorit să se lase alegerea metodei în seama femeii,dacă starea ei
o permite.

Ce nu se spune despre avortul chirurgical, avortul la cerere prin chiuretaj.

Multe femei nu ştiu cum se face un avort,li se spune de către medicii de specialitate,
doctori obstreticieni, ginecologi, asistentele medicale, etc. din spitalele şi clinicile de
„planificare familiă” unde se face avortul, că un copil nenăscut până în luna a treia este doar un
ghem de celule şi nu un copil.

Adevărul este că acel „ghem de celule” este o fiinţa umană, un copil ! O fiinţă umană încă
de la concepţie aşa cum confirmă şi doctorii geneticieni (codul genetic este deja format din
momentul concepţiei şi nimic nu se mai scoate, nimic nu se mai adauga este un copil care este în
dezvoltare care are nevoie doar de hrana de la mama lui pentru dezvoltare, un copil este unic şi
nerepetabil înca din momentul concepţiei).

Cum de la 8 săptămâni embrionul, fătul, copilul nenăscut are toate organele deja formate
(între 18-21 de zile din momentul concepţiei inima începe să-i bată !) copilul simte durerea în
momentul avortului (cum nici geneticienii nu pot confirma dacă copilul simte durerea în
momentul apariţiei undelor cerebrale, când se pot masură cu tehnologiile existente, în jurul zilei
40 de la concepţie, sau chiar mai devreme), iar avortul se transformă îintr-un măcel, într-o crimă
brutală asupra unei fiinţe umane inocente lipsite de apărare, copilul nenăscut.

Complicaţiile avortului chirurgical (prin vacuum-aspiraţie, dilatare şi chiuretaj,

dilatare şi evacuare) asupra femeii

A). Imediate: survin în primele 3 ore de la avort

 hemoragia uterină (de la 100 la 1000 de ml de sânge pierdut). Riscul de deces prin
hemoragie creşte cu vârsta pacientei, cu vârsta gestaţională mai mare de 20 de săptămâni,
existenţa perforaţiei uterine, a rupturii uterine sau a avortului incomplet (cu resturi fetale sau
placentare);
 perforaţia uterină: este o complicaţie de temut, ea poate apărea în timpul histerometriei
(măsurarea uterului cu ajutorul histerometrului), a dilatării sau a chiuretajului. Pericolul
mare constă în urmările perforaţiei: hemoragia şi lezarea organelor interne abdominale
(vezică urinară, intestin, trompă uterină), cele mai grave fiind provocate de chiureta ascuţită;
 leziunea colului uterin: este o complicaţie frecventă şi foarte serioasă, care poate să apară în
timpul chiuretajului, mai ales în timpul dilatării colului. Aceste leziuni se pot extinde lateral,
unde se află vasele mari de sânge ale uterului, şi pot cauza o sângerare foarte mare, care
uneori necesită histerectomie (extirparea uterului);
 complicaţiile anesteziei: leziune cervicală, perforaţie uterină, convulsii;
 embolismul letal (trombi sanguini, aer şi lichid amniotic). Moartea intervine prin colaps
cardiovascular, hemoragie şi comă;
 naştere de feţi vii: mai frecventă în al doilea trimestru de sarcină (făt de 3-6 luni).

B). Precoce: apar după primele 3 ore, până la 28 de zile după avort

 retenţia produsului de concepţie: rămâne una din cele mai importante cauze ale morbidităţii
prin avort (cauză de boală), având ca rezultat infecţia sau sângerarea sau ambele;
 infecţia este deseori asociată retenţiei de ţesuturi fetale . Avortul infectat poate avea ca
rezultat avortul septic sau chiar toxico-septic; este o complicaţie foarte gravă, frecvent
mortală. Frecvenţa mare a cazurilor, gravitatea deosebită, sechelele în timp la femei tinere,
în plină activitate genitală şi decesul pe care-l determină, fac din această formă de infecţie un
esenţial element în morbiditatea şi mortalitatea obstetricală .

C). Tardive: apar după 28 zile de la avort

 anomaliile menstruale: dereglări consecutive ale menstrelor ca urmare a retenţiei unor resturi
intrauterine;
 infertilitatea sau sterilitatea secundară: este posibilă prin inflamaţia postavort a trompelor
uterine cu ocluzia (închiderea) acestora;
 avortul spontan: riscul de insuficienţă cervicală (col uterin deschis) după dilatări de calibru
mare (la feţi de peste 14 săptămâni) şi proceduri de chiuretaj cu chiuretă ascuţită poate duce
la avorturi spontane sau la naşteri premature;
 sarcina ectopică: aproximativ 1% din avorturile provocate vor avea o infecţie postavort, ceea
ce predispune la un risc crescut de sarcini ectopice la o concepţie ulterioară;
 prematuritatea:
 imunizarea Rh. Acest risc creşte odată cu creşterea vârstei gestaţionale;
 tulburări psihice, remuşcări obsesive sau sentiment de vinovăţie ca fiind „consecinţa şocului
emoţional, a sechelelor organice ale avortului sau a complexului psihic rezultat din
interpretarea suferinţelor, complicaţiilor postabortum, a consecinţelor lor personale,
familiale şi sociale, a fricii de o nouă sarcină etc. Se pot întâlni adevărate psihoze depresive
cu idei de culpabilitate, stări anxioase, complexe sexuale, frigiditate etc.

D). Mortalitatea
Rata decesului după avort este de 0-2 decese / 100.000 proceduri, cauzele majore fiind:
infecţia (23%), embolism (23%), hemoragie (23%) şi complicaţii ale anesteziei locale sau
generale (16%) .

d) Metoda avortului cu hormonul prostaglandine

Aceastǎ metodǎ nu este încǎ folositǎ la noi în ţarǎ dar este folositǎ în ţǎrile occidentale
când femeia nu-şi doreşte copilul. Acest medicament (prostaglandine) este injectat direct în
musculatură uterului provocând contracţii mai puternice decât cele naturale. Copilul va fi
sfărâmat şi expulzat practic din uter, însă uneori supravieţuieşte câteva ore dupǎ aceastǎ
manevrǎ.

e) Avort prin histerotomie (operaţie cezarianǎ)

Aceastǎ metodǎ este de fapt o intervenţie chirugicalǎ prin intermediul cǎreia este deschis
uterul femeii şi se extrage copilul care apoi este „aruncat”. Aproape toţi copiii supravieţuiesc
acestei operaţii, motiv pentru care ei vor fi omorâţi prin injecţii letale sau sunt pur şi simplu lǎsaţi
sǎ moarǎ. Ei mor astfel dupǎ câteva ore, dupǎ un chin prelungit.

f) Avortul cu medicamentul RU 486 (Mifepristone)

Aceastǎ substanţǎ chimicǎ este un antihormon acre blocheazǎ Progesteronul, un hormon necesar
sarcinii. Acest hormon este administrat în primele 7 sǎptǎmâni de sarcinǎ, de patru ori într-un
interval de 12 zile. Astfel, încet dar sigur, este distrusǎ placentǎ iar copilul se va sufoca. Prin
aceastǎ metodǎ poate fi omorât un copil în varstǎ de pânǎ la 49 de zile! Sângerǎrile care urmeazǎ
sunt semnificative, ele sunt cu atât mai mari cu cât copilul este mai în vârstǎ şi pot dura o
sǎptǎmânǎ. În cazul în care copilul trǎieşte va fi omorât cu o injecţie.

4.7 Refacerea organismului după un avort

După o intervenție de acest gen, există câteva lucruri ce trebuie respectate pentru a evita
posibilele infecții sau complicații de altă natură. Medicul obstetrician îşi va îndruma pacienta în
acest sens astfel pacientaceasta va fi sfatuita sa nu foloseasca tampoanele, sa nu faca dusuri
pentru o anumită perioadă de timp. De asemenea i se va spune să nu aibă contacte sexuale pentru
cel puţin două săptămâni pentru a permite refacerea şi revenirea la normal a uterului.
Mai mult, femeia, va fi informată că spottingul şi sângerarile sunt normale circa 2 săptămâni
de la intervenţie, acest lucru depinzând în mare parte de vârsta sarcinii în momentul efectuării
avortului.
Câteva zile pot persista uşoare dureri abdominale şi sângerări prin vagin (2-3 zile).La o
săptămână totul trebuie să redevină normal.
În cazul unor dureri colicative,sângerări prelungite şi febră,femeia trebie să se prezinte de
îndată la medicul ce a practicat întreruperea.
 Chiar în seara zilei în care s-a practicat întreruperea sarcinii,anumiţi medici recomandă luarea
unor pilule contraceptive secvenţiale, care ar avea două efecte:
- pe de o parte sunt contraceptive;
- pe de altă parte,ajută la refacera rapidă a mucoasei uterine.
În unele cazuri se poate pune imediat un sterilet.Se recomandă ca la 3 saptămâni de la
întreruperea sarcinii femeia să se prezinte la o vizită medicală care permite verificare stării
uterului şi asigurarea că nu există sechele.

4.8 Riscuri ce apar în urma unui avort

Tehinica aspiraţiei impică riscuri minime,cu atât mai reduse cu cât sarcina nu a evoluat
prea mult.Chiuretajul uterin implică riscuri mai importante.
După aspiraţie,principalele riscuri sunt: beanţa colului,sinechiile,retenţiade resturi şi
cheaguri şi infecţia.Chiuretajul uterin implica riscul perforaţiei uterine, cu sau fără leziuni ale
organelor abdominale.
- Beanţa colului (insuficienţa cervico-istmică dobândită) apare după întreruperi de sarcină
repetate,cu dilataţii cervicale rapide,forţate.Are drept urmare avortul în luna mare sau naşterea
înaintea de termen.
- Sinechiile sunt cicatrice în interiorul uterului,mai mult sau mai puţin întinse, care
determină absenţa menstruaţiei(amenoree).Ele se tratează uşor dacă diagnosticul este precoce(în
primele 6 luni după avort).
-Retenţia:atunci cănd evacuarea cavităţii uterine nu a fost totală,apar sângerări persistente
,dureri colicative şi,uneori, febră.Dacă retenţia nu este importantă,tratamentul cu
uterotone(ergomet) şi antibiotice poate remedia situaţia;în caz de persistenţă a simptomatologiei,
trebuie recomtrolată cavitatea uterină.
-Infecţia:sângerările,durerile şi febra(38-40°C) pot semnifica apariţia infecţiei,
complicaţie severă ce impine administrarea de urgenţă a antibioticelor.Complicaţii infecţioase
incomplet tratate pot duce la instalarea unei sterilităţi.
4.9 CONSECINŢELE PSIHOLOGICE ALE AVORTULUI

a) Definirea şi caracteristicile stimei de sine

Stima de sine este definită ca fiind ,,distanţa imaginară existentă între imaginea de sine şi
idealul de sine, distanţă trăită în plan afectiv şi, mai ales, în funcţie de gradul de conştientizare, la
grade de intensitate şi polaritate diferite’’ (Dicţionar de psihologie, 2000).
Stima de sine este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine, şi poate fi
definită în mai multe moduri. Rosenberg defineşte stima de sine ca o evaluare globală a propriei
persoane. După alţi autori stima de sine este determinată de combinaţia dintre evaluarea propriei
valori şi abilităţi de a atinge scopurile dorite, cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare.
Stima de sine poate fi definită ca fiind o structură ierarhică, această idee putând explica
contradicţia apărută uneori între un nivel crescut al stimei de sine în anumite situaţii şi un nivel
scăzut al stimei de sine în alte situaţii. Stima de sine este un concept cheie în diverse discipline
ale psihologiei: personalităţii, clinică, socială, a dezvoltării, a sănătăţii.
Formarea, menţinerea sau diminuarea stimei de sine este influenţată de părinţi, profesori
şi de reuşitele fiecărui subiect uman. Se formează, menţine şi operează la nivelul propriului Eu
(Macsinga, 2000), printr-o serie de mecanisme de evitare şi compensare, motivaţii
corespunzătoare şi rezistenţe (Macsinga-Vucea, Craşovan 1999) fiind o dimensiune
fundamentală pentru echilibrul, adaptarea şi reuşita subiectului uman, aflat într-o permanentă
luptă pentru menţinerea şi consolidarea ei.
Această luptă continuă, pentru stima de sine, reprezintă o stare de normalitate (Vocabular
de psihanaliză, 1994), ce corespunde unei trebuinţe primare a omului secolului
XX : ,,sentimentul demnităţii personale’’ fiecare subiect vrea să fie plăcut, util şi valorificat la
cele mai înalte cote - Rogers, 1961(Craşovan, Macsinga-Vucea,1999).
O altă caracteristică definitorie şi necesară a stimei de sine este necesitatea să fie relativ
stabilă şi consistentă de-a lungul timpului, deoarece reprezintă o apreciere globală, generală, pe
care fiecare individ o are faţă de sine.
La fel ca şi personalitatea, stima de sine, fiind o dimensiune a personalităţii subiectului
uman este dinamică ea putând creşte sau diminua prin stările de confort sau de disconfort
generate de situaţiile existenţiale.
 Caracteristicile cogniţiilor şi sentimentele despre sine sunt un rezultat al experienţelor
anterioare, în care succesul sau eşecul împlinirii scopurilor şi sarcinilor propuse au un rol
determinant. Cogniţiile şi sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în
maniera care îi permite să-şi întărească imaginea de sine.
Se disting două componente ale stimei de sine :
1. stima de sine exterioară (evaluativă) reprezentată de sentimente temporare rezultate ale
,,privirii’’ sinelui (introspecţia), care variază în funcţie de situaţii, roluri, feed-back-uri,
evenimente şi aprecieri făcute de către alţii.
2. aprecierea generală a meritelor sau lipsei acestora care apare relativ devreme în cursul
dezvoltării, rămânând constantă în timp, şi fiind rezistentă la schimbare.
Stima de sine este un concept global bazat pe judecata personală evolutivă pe care fiecare
dintre noi o face asupra propriei persoane, necesită o raportare la anumite dimensiuni, gradul şi
nivelul de reflectare al conceptului depinzând de aceste dimensiuni.
După unii autori, dimensiunile sau categoriile relaţionate cu stima de sine sunt :
competenţa, meritul, puterea, acceptarea, instabilitatea, stabilitatea.
Când stima de sine este scăzută, rezistenţa este mare deoarece schimbarea presupune
riscuri care nu pot fi asumate, restructurate abilităţilor, reconsiderarea atitudinilor. Este de dorit
ca stima de sine să fie relativ stabilă şi consistentă de-a lungul timpului, pentru că ea reprezintă
aprecierea globală, generală, pe care fiecare individ o are faţă de sine.
Persoanele care au o atitudine pozitivă în raport cu sine, vor dezvolta aceeaşi atitudine şi
în raport cu alţii. Stima de sine crescută se asociază cu expectanţe pentru succes, optimism,
privind următoarele performanţe, cu lupta pentru atingerea scopului propus şi persistenţa în
depăşirea diverselor obstacole. Persoanele care au o atitudine negativă în raport cu sine, au
nevoie de reacţii afective pozitive, trăind cu mai multă intensitate durerea provocată de feed-
back-urile negative, şi cu mai multă plăcere bucuria provocată de feed-back-urile pozitive.
Stima de sine este una din dimensiunile fundamentale ale personalităţii. Ea se referă la
raportul pe care îl are fiecare cu propria persoană. Este o judecată despre noi înşine, necesară
pentru propriul echilibru psihic. Când această judecată este pozitivă ne permite să acţionăm
eficient şi să facem faţă dificultăţilor vieţii.
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile, mecanismul
circularităţii cauzale funcţionând deosebit de pregnant: persoanele cu o stimă de sine crescută se
mobilizează mai uşor şi reuşesc mult mai bine ceea ce le consolidează părerea bună despre sine.
Dimpotrivă o stimă de sine redusă, sporeşte riscul insucceselor, determinând o viziune mai
sumbră asupra propriei persoane.
Stima de sine nu este dată odată pentru totdeauna. Nivelul ei nu se fixează în copilărie. Ea
se poate maturiza odată cu maturizarea biologică şi psihologică a persoanei, sau dimpotrivă poate
să se deterioreze. Ea nu este numai una din dimensiunile fundamentale a personalităţii, ci şi una
mobilă, poate fi mai mult sau mai puţin crescută, înaltă, sau mai mult sau mai puţin stabilă. De
aici se desprinde nevoia permanentă de a fi alimentată.
Un nivel ridicat al stimei de sine este mereu deschis la nou, acceptă surpriza şi
incertitudinea, caută mereu provocările şi stimulentele unor obiecte, proiecte, pe când un nivel al
stimei de sine inferior, scăzut, caută dimpotrivă siguranţa a ceea ce este cunoscut, a ceea ce este
obişnuit şi comod.
Un nivel (constant) scăzut al stimei de sine determină individul să se lase în prada
sentimentelor de neputinţă, a dorinţei de a evita mai degrabă, durerea decât de a resimţi bucuria,
să lase ca elementele negative a vieţii sale să exercite asupra lui o putere mai mare decât cele
pozitive.
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile, mecanismul
circularităţii cauzale funcţionând deosebit de pregnant: persoanele cu o stimă de sine crescută se
mobilizează mai uşor şi reuşesc mult mai bine ceea ce le consolidează parerea bună despre sine.
Dimpotrivă o stimă de sine redusă, sporeşte riscul insucceselor, determinând o viziune mai
sumbră asupra propriei persoane.
Stima de sine nu este dată odată pentru totdeauna. Nivelul ei nu se fixează în copilărie. Ea
se poate maturiza odată cu maturizarea biologică şi psihologică a persoanei, sau dimpotrivă poate
să se deterioreze. Ea nu este numai una din dimensiunile fundamentale a personalităţii, ci şi una
mobilă, poate fi mai mult sau mai puţin crescută, înaltă, sau mai mult sau mai puţin stabilă. De
aici se desprinde nevoia permanentă de a fi alimentată.
Un nivel ridicat al stimei de sine este mereu deschis la nou, acceptă surpriza şi
incertitudinea, caută mereu provocările şi stimulentele unor obiecte, proiecte, pe când un nivel al
stimei de sine inferior, scăzut, caută dimpotrivă siguranţa a ceea ce este cunoscut, a ceea ce este
obişnuit şi comod.
 Un nivel (constant) scăzut al stimei de sine determină individul să se lase în prada
sentimentelor de neputinţă, a dorinţei de a evita mai degrabă, durerea decât de a resimţi bucuria,
să lase ca elementele negative a vieţii sale să exercite asupra lui o putere mai mare decât cele
pozitive.
Maslow, considera că în fiecare persoană există două tipuri fundamentale de forţe care
motivează persoana: un set de forţe orientat spre menţinerea siguranţei personale a individului şi
este activat de tendinţa de a evita eşecul, în timp ce celălalt set de forţe, opus, împinge individul
să caute noi oportunităţi de creştere, pentru a-şi folosi la maximum abilităţile şi disponibilităţile
personale. În raport cu această situaţie, persoanele cu o stimă de sine scăzută se tem, înainte de
toate de eşec. De aceea ele se consacră mai mult protejării stimei de sine decât dezvoltării, mai
mult prevenirii eşecurilor decât gestionării riscului. Din acest motiv regăsim adesea la aceste
persoane mecanisme de apărare, precum evitarea şi respingerea sau negarea (a nu-şi recunoaşte
frustrările şi evitările). Această teamă de eşec se va manifesta în mod global la o anumită
persoană printr-o atitudine socială prudentă şi rezervată, chiar precaută: a nu se pune prea mult în
evidenţă pentru a nu risca sa fie criticată sau respinsă. Pentru a obţine un succes trebuie în
general să intri în competiţie cu alţii, si prin urmare să-ţi asumi riscul de a irita, de a suscita
opoziţii, de a pierde, ceea ce poate fi prea dezechilibrat pentru un subiect cu stima de sine redusă.
Aceste persoane, în general au nevoie de reuşite, de gratificaţii, pentru a-şi menţine stima de sine
la un nivel acceptabil.
În cazul persoanelor cu o înaltă stimă de sine, modul lor de acţiune permite o menţinere
sau o dezvoltare regulată a stimei de sine prin faptul ca acestea urmăresc dezvoltarea
competenţelor, asumarea riscurilor, depăşirea limitelor. Spre deosebire de ele, persoanele cu o
stimă de sine constant redusă, acţionează cât mai puţin, rutinier, pentru a se confrunta pe cât
posibil cât mai puţin cu eşecul. Persoanele cu o stimă de sine
Opinia despre sine e vitală propriului echilibru psihologic.In cazul in care e pozitivă
permite individului să facă faţă dificultăţilor pe care le întâmpină, să acţioneze eficace.Dar când
e negativă provoacă numeroase neplăceri şi suferinţe care perturbă viaţa cotidiană.
Stima de sine se referă la modul in care ne evaluăm pe noi inşine, la modul in care ne
comparăm cu propriile noastre expectanţe sau cu alţi indivizi.
Sentimentul stimei de sine ţine în mod fundamental de valoarea pe care şi-o dă individul
lui însuşi, de autopreţuire.Toate fiinţele umane au nevoie de experienţa preţuirii.Orice om
doreşte să fie valoros.El pretinde a avea o anumită impotanţă.Oricare i-ar fi scopul, dacă şi-l
realizează, se consideră bun,capabil.
Stima de sine , increderea in sine , imaginea de sine acesta este trioul ce are probabil cel
mai mare impact asupra stării de bine a persoanei si a capacităţii acestuia de a se bucura de viaţă.
De aceea stima de sine se afla adesea in miezul unei mari varietăţi de probleme psihologice
.Stima de sine depinde in mare măsură de viziunile celorlalţi , ceea ce o face sa fie instabila si
făcând din persoana un individ foarte sensibil la opinia publica, fie ca aceasta este reala sau
imaginara . Rezultatul acestui fapt sunt reacţiile emoţionale negative si suferinţa . In cele din
urma , aceste judecăţi percepute , fie reale sau imaginare devin parte constituenta a imaginii de
sine , solidificând un handicap al stimei de sine .
Studiile au relevat că stima de sine, scade odată cu vârsta, astfel că pe măsura înaintării în
vârstă se constată o fragilitate a ei.
Oamenii cu o stimă de sine fragilă, văd evenimentele şi experienţele ca fiind relevante
pentru self (Greenier, 1999). Greenier a observat că cei cu stima de sine instabilă, după o zi de
evenimente negative se evluează mai drastic decăt cei cu o stimă de sine stabilă.
Cercetări empirice referitoare la relaţia dintre stima de sine şi depresie au fost efectuate
pe studenţi. Butler (1994) a ajuns la concluzia că un nivel ridicat de depresie este asociat cu o
stimă scăzută. Roberts & Rassel (1997) au ajuns la aceleaşi concluzii.

b)Dimensiuni ale stimei de sine în cazul femeilor care trec prin experienţa avortului
Caracteristicile relaţiei dintre avort şi stima de sine la femeile care au trecut prin
experienţa avortului (Craşovan 1999, Macsinga-Vucea;):
o mare parte dintre femeile care au avortat înainte de a avea o naştere (43%) afirmă că ar
fi păstrat sarcina dacă ar fi primit mai mult sprijin din partea celor apropiaţi, spre deosebire de
cele care au avortat după ce au născut (care ar fi păstrat sarcina doar în proporţie de 13%).
femeile care au recurs la avort după ce au născut, declară în mai mare măsura că simt
mânie faţă de cei implicaţi la avort (51%), în comparaţie cu cele care au avortat înainte de a avea
o naştere (37%)
în numeroase cazuri, femeile care au trecut prin experienţa avortului relatează faptul că
au avut coşmaruri sau vise cu privire la aceasta din urmă. Acest lucru se întâmplă datorită
conflictelor psihologice generate de avort care-şi caută astfel o cale de rezolvare.
 femeile care au recurs la avort după ce au născut, au un nivel mai ridicat al depresiei şi o
stimă de sine mai scăzută decât cele care au avortat înainte de a avea o naştere (pe scurt, stima de
sine se referă la autoaprecierea persoanei, la faptul de a fi mândră de ceea ce este şi face, de a se
simţi puternică, capabilă).
femeile care au recurs la trei sau mai multe avorturi au un nivel mai ridicat al depresiei
decât femeile cu unul sau două avorturi; nu se înregistrează însă diferenţe semnificative în ceea
ce priveşte stima de sine între cele două grupe de femei.
femeile cu avort înainte de naştere primesc în mai mică măsură sprijinul soţului şi sunt în
mai mare măsură lăsate sa ia singure această decizie.
In ceea ce priveşte grupurile analizate, doar 13% dintre femeile care au născut declară că
au avut vise/coşmaruri cu privire la avort sau copil, spre deosebire de 34% dintre femeile care au
avortat înainte de a avea o naştere
75% dintre femeile cu avorturi înainte de a fi născut afirmă că există situaţii care le
amintesc de avort şi le provoacă disconfort; 65% dintre femeile celeilalte categorii afirmă acelaşi
lucru
50% dintre femeile cu avort înainte de a naşte au avut gândul de a înlocui copilul pierdut
printr-o nouă sarcină. Doar 38% din cealaltă categorie a avut astfel de gânduri.
Această tendinţă de a înlocui copilul, de a pune ceva în locul golului rămas se manifestă
şi în intensificarea consumului de alcool, medicamente, mâncare, etc. 29% dintre femeile care au
avortat înainte de a da naştere declară că au avut un astfel de comportament, spre deosebire de
doar 6% a femeilor din cealaltă categorie.
41% dintre femeile cu mai multe avorturi au avut stări de amorţire sufletească după avort
şi doar 16% dintre cele cu puţine avorturi declară acelaşi lucru.
atât femeile cu un număr mic de avorturi cât şi cele cu un număr mai mare, declară cam
în aceeaşi măsură că s-au gândit să înlocuiască copilul avortat printr-o nouă sarcină (48%,
respectiv 40%), însă cele dintâi declară într-un procent mult mai mare că s-au gândit foarte serios
la acest lucru (32% faţă de 9%).48% din femeile cu avort înainte de a naşte au probleme cu
somnul; 31% din cealaltă categorie declară acelaşi lucru.
relaţia cu soţul a fost în mai mare măsură afectată de avort la femeile care au avortat
înainte de a avea o naştere (doar 32% dintre ele declară ca relaţiile cu soţul au fost armonioase
după avort; procentul femeilor care au născut anterior avortului, care declară acelaşi lucru, este
semnificativ mai mare: 62%)
17% dintre femeile cu avort înainte de a avea o naştere se consideră a nu fi mame bune;
3% dintre femeile celeilalte categorii declară acelaşi lucru.
femeile cu un număr de trei sau mai multe avorturi sunt în mai mare măsură constrânse să
avorteze (26% faţă de 10% în cazul femeilor cu puţine avorturi) şi au în mai mica măsură parte
de susţinerea soţului în luarea unei decizii (26% faţă de 46% în cazul femeilor cu puţine
avorturi).
femeile care au recurs la mai multe avorturi declară în procent de 50% că au avut
complicaţii fizice (uşoare sau grave) după avort, spre deosebire de doar 29% dintre femeile cu un
număr mic de avorturi. De asemenea, complicaţiile severe sunt mai numeroase la cele cu un
număr mare de avorturi (9%), faţă de celelalte (3%). Cu alte cuvinte, se poate trage concluzia că
avortul comportă anumite riscuri pentru sănătatea femeii şi nu este de preferat să se producă în
mod repetat.
femeile care au recurs la avort de mai multe ori declară în mai mare măsură (72%) că au
avut stări de agitaţie şi nervozitate după avort, spre deosebire ce cele cu unul sau două avorturi
(55%) care declară acelaşi lucru.
Femeile cu trei sau mai multe avorturi declară într-o măsură semnificativ mai mare că au
experimentat o intensificare a consumului de medicamente, mancare, alcool, tutun (34% faţă de
5%). Femeile cu cel puţin trei avorturi menţionează mult mai des experimentarea unor flashback-
uri legate de avort sau senzaţia de a auzi vocea copilului avortat (22% faţă de 5%). Experienţa
unui avort este traumatizantă, cu atât mai mult cu cât aceasta se produce în mod repetat pe
parcursul vieţii. Senzaţia aceasta de a „retrăi” evenimentele traumatizante este una firească şi
serveşte la prelucrarea interioară a traumei.
referitor la relaţiile în cuplu, în cazul femeilor cu număr mai mare de avorturi, acestea
sunt mai tensionate (doar 51% dintre aceste femei comunica adecvat cu soţul, comparativ cu
66% dintre femeile cu unul sau două avorturi). După avort, armonia relaţiilor conjugale este
menţinută în proporţie de 55% în cazul femeilor cu puţine avorturi şi doar în proporţie de 34% în
cazul femeilor cu mai multe avorturi.
femeile cu trei sau mai multe avorturi se consideră a nu fi mame bune într-o măsură mai
mare decât cele cu unul sau două avorturi (17% faţă de 5%).
 4.10 Sindromul post-avort
În 1980,Asociaţia Psihiatrică Americană a recunoscut în mod oficial sindromul post-
avort (SPA) ca fiind un simdrom real,caracterizat cu simptome distincte,specifice,care pot fi
diagnosticate ca ,,tulburare emoţională postraumatică”.
Specialişti interesaţi de efectele psihice grave pe care le lasă în urmă un avort au grupat
aceste simptome psihice în sindromul postavort - Post-Abortion-Syndrom (PAS).

Nu toate femeile care au făcut avort suferă de SPA,dar toate suntexpuse pentru că au
trecut prin evenimente care pot genera la orie persoană tulburări psihice: o moarte
neaşteptată,moartea unui copil, vinovăţia supravieţuitorului.
Chiar dacă avortul este o alegere sau o necesitate medicală,el înseamnă pierderea unui
copil,o experienţă a morţii care lasă urme.
Experienţa fiecărei femei este unică.Motivaţiile pentru avort sunt difereite de la caz la
caz. Încercând să găsească cât mai multe motivaţii rationale,ele se străduiesc să-şi reducă
culpabilitatea,să se împace cu sine,cu propriile valori morale,încercând să-şi depăşească durerea.
Conform dicţionarului de psihologie,durerea este ,,o senzaţie neplăcută de origine fizică
sau psihică,senzatie care provoacă o reacţie a organismului,în general o conduită de evitare”.
Funcţia durerii este să provoace o reacţie de apărare a organismului.
În cazul pierderilor,durerea ocupă un loc important.În literatura de specialitatese
vorbeşte de trauma şi durerea provocate de experienţele traumatice care nu sunt hotrâte de
persoanele care le experimentează.Atunci ce putem spune despre traumele prin care trec
persoanele care aleg singure suprimarea unei vieţi şi,în special a vieţii viitorului lor copil,care
chiar generează, mai mult sau mai puţin conştient, experimentarea acestui eveniment traumatic?
Se realizează în final o adaptare la aceste situaţii,dar care este preţul acestei adaptări?
Femeile îşi acceptă deciziile învelindu-se în tot felul de raţionalizări conştiente, dar aceste decizii
le vor însoţii în toate situaţiile viitoare.Această experienţă le generează o schimbare în
comportament, în relaţiile cu ceilalţi,în special cu partenerul,mai ales atunci când, inconştient,ele
au aşteptat ca acesta să le ceară să păstreze copilul.Anxietatea,tensiunea şi toate modificările
somatice generate de avort duc la viitoare probleme de sănatate.
După intervenţia chirurgicală vor începe să apară diferite disfuncţii organice, la unele
începând chiar după chiuretaj (ex: sângerări postavortum,diferite infecţii vaginale, mergând până
la sinechie uterină,sterilitate,pe care o vor descoperi abia mai târziu.Influenţa traumei se menţine
chiar dacă intervenţia este acceptată,chiar dorită.Unele femei,după un prim chiuretaj,devin foarte
responsabile şi nu-l mai vor repeta niciodată.Altele,deşi la fiecare avort îşi promit că ne se va mai
repeta niciodată,ajung chiar la15-18-20 de avorturi la cerere.Este şi metoda prin care se
pedepsesc mereu,pentru diferite situaţii,sau îl pedepsesc pe partener.
Faptul că au decis să suprime o viată le va însoţii mereu şi va avea efecte şi asupra
generaţiilor următoare,fiind afectată continuitatea.
Suferinţa generală de pierdere diferă de la o persoană la alta.Unele reuşesc cu greu să
trăiescă cu propriile decizii,mai alescând acesteia includ moartea propriului copil.În centrele de
planificare familială există postere cu aceşti copii nenăscuţi.A le citi înainte de avort le ajută să
conştientizeze gravitatea deciziei.Sentimentele sunt la fel de acute chiar dacă avortul este generat
de o boală somatică care-l impune sau numai de motive raţionale (lipsa unui sot,moartea
soţului,lipsuri materiale,existenţa mai multor copii).
Cele mai multe femei, după avort se aruncă pe pat, ca şi când nu mai pot nici măcar să se
aşeze,îşi bagă faţa în pernă şi plâng pentru durerile fizice pe care le simt,altele plâng pur şi
simplu.
La unele femei repetarea mai multor avorturi le creşte anxietatea, nefericirea şi izolarea;
altele devin imune şi odtă cu creşterea numărului de avorturi spun că s-au obişnuit,că nu mai
simt nimic,că aşa este viaţa.Nu sunt supărate pe ele,ci pe soţii lor din cauza cărora li se întâmplă
asta Ele îşi dezvoltă o schemă de neajutorare pentru a se adapta realităţii.Această schemă le
ajută,scăzând schema de sine,atsfel încât să nu apară sentimentele de culpabilitate.Neajutorarea
este unul din mecanismele de apărare cel mai facil.Altfel ar fi devastate de deciziile lor.Este o
cale de a supravietui fără pierderi prea mari.Iar ele trebuie să supravieţuiască.O altă modalitate
de apărare este îngheţarea emoţională,Aceasta înseamnă diminuarea capacităţii de a simţii,de a
plânge.Imediat după intervenţia chirurgicală se gândesc la ce urmează să facă ignorând operaţia
care doar ce s-a terminat.
Starea psihică specială a acestor femei,ante- şi post-abortum,este o stare de criză care
necesită asistare psihologică.Din nefericire,la noi nu există specialişti în acest domeniu sau,chiar
dacă există în unele instituţii sanitare, aceştia sunt foarte puţini.Aceste femei ar avea nevoie de o
consiliere psihologică care să vizeze reconstrucţia Eului,împăcarea cu sine,diminuarea depresiei
şi obligatoriu scăderea numărului de atsfel de situaţii.
 Femeile ar trebui ajutate să înţeleagă cele determină să ajungă în această situaţie,să
înţeleagă ce înseamnă adaptarea la aceste situaţii şi care este preţul acestei adaptări.Şi aceasta nu
numai din punctul de vedere al evolutiei psihice.

a) Ce reprezintă sindromul postavort din punct de vedere spiritual?

El reprezintă o exteriorizare, prin intermediul simptomelor psihice, a stării de păcat în care

se află persoana respectivă, după un avort provocat. Cu alte cuvinte, este vorba de o suferinţă
sufletească, sufletul fiind bolnav după săvârşirea păcatului. Aceste simptome psihice sunt variate,
de la cele mai uşoare până la cele mai grave, inclusiv suicid din cauza deznădejdii (simptomele
sunt descrise mai jos). Cel mai important lucru este însă faptul că femeile care regretau mult
acest păcat şi doreau o vindecare o aflau şi o găseau, dar nu la medic, ci numai la duhovnic.
Vindecarea rănilor sufleteşti produse de acest mare păcat necesită pocăinţă, nerepetarea
păcatului, iar apoi iertare prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi Împărtăşaniei. „Pocăinţa trebuie să
fie pe măsura păcatului săvârşit, iar în cazul unui avort, care este un păcat mare, de moarte,
pocăinţa trebuie să fie la fel de mare pentru a putea fi iertat omul de către Dumnezeu”.

b) Ce este sindromul postavort din punct de vedere medical?

Sindromul postavort este totalitatea simptomelor psihice apărute imediat sau la un anumit
interval de timp după avort.

Medicina încearcă întotdeauna să explice afecţiunile, inclusiv pe cele sufleteşti, doar din
punct de vedere medical; din nefericire, termenul de sindrom postavort nu este recunoscut ca
atare de către Medicină.

Unde putem integra din punct de vedere medical acest sindrom? Medicina modernă a
introdus în „Clasificarea Internaţională a maladiilor”, revizia a 10-a (CIM 10), la capitolul
„Tulburări nevrotice legate de factori de stress şi tulburări somatice” un subcapitol intitulat
„Stare de stress post-traumatic” (PTSS) definit astfel: „această tulburare constituie un răspuns
diferit sau prelungit la o situaţie sau la un eveniment stresant (de scurtă sau lungă durată), în mod
excepţional, ameninţător sau catastrofal şi care ar provoca simptome evidente de disperare la cele
mai multe persoane” .
 Stresul posttraumatic era definit înainte ca o „nevroză traumatică”. Termenul de
traumatism a fost împrumutat din patologia chirurgicală pentru a sublinia prezenţa unui
eveniment brutal şi violent (primele accidente pe calea ferată) ce irupea în viaţa psihică şi o
bulversa. Evenimentul traumatizant poate fi şi o agresiune, o tentativă de omor, un viol .

Manualul de diagnostic CIM 10 clasifică aceste tulburări în trei tipuri: reacţia acută la un
factor de stress; starea de stress posttraumatică şi tulburarea de adaptare .

Toţi autorii care au scris cărţi despre Sindromul postavort l-au introdus în a doua categorie,
respectiv Starea de stress posttraumatic (PTSS).

Simptomele tipice din Starea de stress posttraumatic descrise în CIM 10 cuprind:

renaşterea repetată a evenimentului traumatic în amintiri invadante („flashbacks”), vise sau
coşmaruri; ele survin într-un context durabil de „anestezie psihică” şi de slăbire emoţională, de
detaşare în raport cu alţii, de insensibilitate la mediu, evitarea activităţilor sau a situaţiilor care ar
putea redeştepta amintirea traumatismului. Simptomele se însoţesc şi de insomnie, anxietate,
depresie sau ideea sinuciderii. Perioada care separă apariţia traumatismului de cel al tulburării
poate varia de la câteva săptămâni la câteva luni. Evoluţia este fluctuantă şi merge în cele mai
multe cazuri spre vindecare. În unele cazuri, tulburarea poate prezenta o evoluţie cronică, să
dureze numeroşi ani şi să antreneze o modificare durabilă a personalităţii” .

În anii 1971, existau puţine voci care să vorbească despre problemele post-avort. Se acorda
o atenţie mai mare urmărilor negative ale avortului din punct de vedere fizic. În 1985, vătămarea
fizică a avortului, deşi reprezenta o problemă majoră, nu se mai bucura de o atenţie atât de mare
din partea cercetătorilor; aceştia investigau atent consecinţele negative psihologice ale avortului .

c) Când apare acest sindrom?

Acest sindrom apare cu întârziere; reacţia de la început este un sentiment de uşurare în

majoritatea cazurilor; apoi, prin reprimare şi negare, femeia evită problemele, de regulă timp de
câţiva ani – de obicei 5 ani – dar e posibil ca această perioadă să dureze 10 sau chiar 20 de ani!
Mai apoi, la unele femei, sentimentele negative se acumulează şi ies la suprafaţă. Adesea, acest
eveniment care le precipită este naşterea unui copil (de către ea sau o rudă) cu care intră într-o
legătură emoţională strânsă. De asemenea, ea poate descoperi că a rămas sterilă după avort, dar
şi alte evenimente şi traume pot precipita aceste sentimente .
d) Care sunt simptomele psihice ale sindromului post-avort?
 depresii nervoase cu tentative de suicid;
 tulburări de somn; insomnii şi vise terifiante (căderi în gol, urmăriri, naştere de copii morţi,
rupţi sau înfometaţi etc.);
 tulburări în alimentaţie;
 tulburări afective, sentimente de frustrare; atacuri frecvente de plâns şi strigăte disperate;
 gânduri / tentative de sinucidere izvorâte din tristeţe, lipsă de speranţă, inutilitate;
 destrămarea relaţiilor interpersonale, cu partenerul, cu copiii, cu prietenii;
 răceală emoţională, pesimism;
 atacuri de panică;
 tulburări de memorie;
 dificultăţi de concentrare; pierderea interesului pentru activităţile desfăşurate;
 sindromul „aniversării”;
 psihoze acute;
 reacţii schizofrenice;
 sentimentul de vinovăţie;
 predispoziţie pentru boli de dependenţă; consum de alcool sau / şi droguri;
 dereglări sexuale,
 insomnii şi vise terifiante.
Aceste simptome psihice sunt mult mai accentuate la adolescente, care au un psihic mai labil,
motiv pentru care sunt mult mai frecvente sinuciderile în rândul elevelor şi studentelor; ele nu
găsesc un sprijin, neavând familie, iar teama de părinţi, de prieteni, profesori duc în cele din
urmă la curmarea vieţii.

Simptome psihice pot apărea la toţi cei care contribuie la un avort : tată, medic, asistentă
medicală . Unii se plâng de coşmaruri şi, mai ales, de depresii nervoase. Alţii nu mai fac avorturi
la ora actuală din aceste motive, dar au fost nevoiţi să părăsească Clinicile de Ginecologie unde,
inevitabil, sunt obligaţi (cel puţin în gărzi) să le efectueze. Exemplele pot continua şi în rândul
asistentelor, soţilor care suferă de acest sindrom deoarece au luat parte fie la încurajarea femeii
de a face avort, fie la efectuarea avortului. Constatăm că frecvent sunt afectaţi şi copiii născuţi
din aceste familii, ei fiind afectaţi mai ales de boli nervoase sau psihice. Unii autori l-au denumit
„sindromul supravieţuitorului”. Aceşti copii se simt vinovaţi că doar ei au supravieţuit şi ceilalţi
fraţi ai lor au fost omorâţi. Se citează tentative de suicid la aceşti copii. Tratamentul
medicamentos simptomatic la care se recurge în sindromul postavort (posttraumatic), respectiv în
aceste depresii cronice, psihoze sau chiar reacţii schizofrenice (anxiolitice, barbiturice,
psihoterapie) sau tratamentele psihiatrice mai traumatizante precum şocuri electrice (care se
efectuau într-un număr mare în urmă cu câţiva ani) nu este eficient. Femeile sau tinerele afirmă
că şi după ani de zile au coşmaruri cu copii avortaţi, sânge.

e) Particularităţile sindromul post-avort

Sindromul post-avort este determinat de incapacitatea femeii de a-şi exprima propriile
sentimente faţă de sarcina respectivă şi avort. De asemenea, femeia nu este capabilă să se împace
cu pierderea suferită şi să ajungă la o stare de linişte interioară. Sindromul post-avort (Post
Abortion Syndrome) reprezintă un ansamblu de reacţii comportamentale şi emoţionale care apar
la unele femei după ce acestea au avut experienţa unui avort. Respectivele reacţii pot să apară fie
imediat după intervenţie, fie după câţiva ani. Incapacitatea victimelor sindromului post-avort de
a-şi clarifica gândurile este susţinută de mai mulţi factori:
- criza declanşată de sarcina respectivă
- urgenţa cu care a trebuit să ia o decizie
- absenţa unui sistem viabil pe care să se bazeze
- secretele pe care le-a păstrat
- absenţa recunoaşterii şi rezolvării pierderii suferite.

Vinovăţia – pentru femeia care a ajuns sa creadă, după avort, că a consimţit la uciderea
copilului ei nenăscut. Povara vinovăţiei este foarte mare. Multe femei consideră că toate
evenimentele nefericite pe care le-au trăit după avort au fost inevitabile pentru că "le meritau".
Neliniştea – femeile care au suferit un avort pot avea următoarele reacţii: încordare
(incapacitatea de a se relaxa, irascibilitate etc.), dezechilibre fizice (ameţeli, palpitaţii, dureri de
cap, tulburări stomacale, etc.), îngrijorare cu privire la viitor, dificultăţi de concentrare şi somn
agitat. Această nelinişte este generată, în mare parte, de conflictul dintre standardele morale ale
femeii şi decizia ei de a avorta.
Aplatizare afectivă – datorită tendinţei de a evita situaţiile în care pot fi vulnerabile, în
mod inconştient, vor depune eforturi pentru menţinerea emoţiilor la acelaşi nivel (fără suişuri şi
fără coborâşuri). Acest fapt ajunge să le afecteze percepţia de sine şi comportamentul în raport cu
ceilalţi.
Depresia şi gândurile de sinucidere – depresia se manifestă prin sentimente de tristeţe,
vinovăţie şi prin lipsa speranţei. O depresie mai gravă şi mai îndelungată se caracterizează printr-
un sentiment de inutilitate şi incapacitatea de a te bucura de ceva. Aceasta poate duce la gânduri
de sinucidere, dar puţine femei care au trecut printr-un avort ajung la stadiul de depresie clinică.
Sindromul aniversării – simptomele sindromului post-avort se înmulţesc în preajma
"aniversării" datei avortului şi/sau a datei în care ar fi trebuit să se nască copilul avortat.
Retrăirea avortului – rememorarea unor secvenţe dureroase ale experienţei avortului, fapt
ce se produce în situaţii care seamănă, într-un fel sau altul, cu avortul (ex: examenul ginecologic
de rutină, zgomotul produs de un aspirator, etc.).
Preocuparea pentru a rămâne din nou însărcinată – încercarea de a înlocui copilul avortat.
Anxietate în privinţa fecundităţii şi procreaţiei – temerea de a nu mai putea avea alţi
copii.
Comportament de evitare – apare, în special, în situaţiile ce implică prezenţa unor femei
însărcinate, a nou-născuţilor.
Incapacitatea de relaţionare adecvată cu proprii copii – fie o diminuare a ataşamentului
faţă de copii, fie o tendinţă de exagerare a implicării personale în viaţa copiilor.
Vinovăţia supravieţuirii – "Ori eu, ori bebeluşul, şi mă aleg pe mine."
Tulburări psihosexuale – actul sexual este resimţit ca fiind dureros şi/sau este evitat.
Tulburări de alimentaţie – îngrăşarea sau scăderea în greutate este o modalitate de auto-
protejare împotriva unei eventuale sarcini.
Crize bruşte, incontrolabile de plâns.
Comportamente autodegradante – provocarea în mod deliberat a suferinţei fizice sau
emoţionale, neglijarea propriei persoane din punct de vedere medical.
4.11 ASPECTE PSIHODINAMICE DETERMINATE DE EXPERIENŢA
AVORTULUI

a) Mecanismele de apărare.
Importanţa acestor mecanisme în practica clinică a fost demonstrată datorită tehnicii
cunoscute sub numele „analiza apărării”, de A. Freud. Pentru acest autor, analiza operaţiilor
defensive este indispensabilă, prezentând o serie de avantaje:
permite decelerarea unor elemente de prognoză a evoluţiei subiectului uman, fondate pe
motivele apărărilor;
identificarea şi reconstituirea mecanismelor de apărare folosite de pacient, pornind de la
forma materialului pe care defensa îl aduce în cadrul analizei;
identificarea şi conştientizarea mecanismului de apărare permite înlocuirea acestuia cu un
act adaptativ superior, ce poate fi o altă apărare sau o strategie de coping;
decelarea evoluţiei defensei în ontogeneza subiectului uman.
Plutchick (2002, 9), într-un studiu realizat în 1991 pe apărările Eului la pacienţii
depresivi, a observat că defensa depresivă este mai importantă decât a participanţilor care nu
prezintă tulburări mintale şi, pe de altă parte, depresivii utilizează, în principal, apărări primitive
sau imature (regresia, proiecţia) sau apărări intermediare (formaţiunea reacţională sau refularea).
Greenwald (2002, 9), într-o cercetare din 1991, pune în evidenţă corelaţii semnificative
între riscul de suicid şi patru apărări: regresia, compensarea, intelectualizarea şi formaţiunea
reacţională.
O altă defensă specifică depresiei este idealizarea. Această defensă se transformă într-o
„apărare patologică care vrea să împodobească obiectul cu trăsături perfecte; această perfecţiune
paralizează Eul orbit de strălucirea artificială a obiectului” . Acest obiect extrem de idealizat îi dă
Eului o neputinţă fundamental inhibitoare (la M. Klein obiectul fiind preaiubit devine persecutor,
condamnând Eul sa nu fie niciodată la înălţime, la a suferi sentimente de inferioritate). Funcţia
idealităţii, care urmăreşte homeostazia narcisică, este pervertită în depresie; idealizarea, ca
proces narcisic, are misiunea de a creşte stima de sine obiectul fiind, în acest caz, un obiect-
funcţie, cu rolul de a menţine homeostazia narcisică a subiectului.
 În depresie, prin supunerea extremă la un ideal, subiectul uman alege să fie bolnav decât
să renunţe la iubirea sa ideală.
Aceste cercetări au conturat o defensă specifică depresivă cuprinzând apărări primitive şi
imature (regresia şi proiecţia), intermediare (refularea şi formaţiunea reacţională); la această
structură defensivă „de bază” pot fi adăugate şi alte tipuri de defensă: idealizarea,
intelectualizarea.
Spre deosebire de idealizarea normală, în care subiectul caută si reuşeşte, să îşi întărească
narcisismul (prin identificare cu obiectul ideal), în depresie, impactul idealului provoacă un
defect al iubirii de sine cu influenţe negative asupra sentimentului identităţii (subiectul poate
ajunge până la negarea propriei existenţe care nu reprezintă nimic în faţa modelului ideal). Prin
această supunere extremă la un ideal, subiectul alegând să fie bolnav decât să renunţe la iubirea
sa ideală originară.
Obiectul acestei iubiri ideale poate fi reprezentat fie de obiectul oedipian fie de obiectul
primar. În primul caz idealizarea partenerului oedipian presupune o scenă în doi şi dispariţia
totală a concurentului, astfel încât, scena ideală (o relaţie paradisiacă cu obiectul oedipian)
presupune o lume populată de un singur obiect, considerat un obiect ideal dar si un obiect mort.
Mama idealizată complet devitalizată, lipsită de pulsiuni, fără nici o dorinţă; este o persoană care
nu suferă nici o lipsă provocată de un altul. În cazul idealizării şi pierderii obiectului primar S.
Freud dă o explicaţie pertinentă in textul “Doliu şi melancolie”.
Spre deosebire de melancolie (boala angoasei si culpabilităţii, boală a supraeului, atunci
când predomină aspectul rău), depresia este boală a inferiorităţii, a idealului eului atunci când
predomină aspectul idealizat. Melancolia fiind o conflictualitate intre eu şi supraeu, iar depresia
o tensiune excesivă între eu si un ideal al eului (instanţă moştenitoare a narcisismului primar), o
dinamică conflictuală intre idealul eului şi un eu persecutat.
Se constată, astfel, că funcţia idealităţii care vrea să asigure homeostazia narcisică este, în
depresie, pervertită. Se poate observa că relaţia de obiect în depresie este o relaţie narcisică;
trecând peste această antinomie (la prima vedere “obiect” pare opus noţiunii de “narcisism”),
unii autori (A. Oppenheimer) diferenţiază: 1) dimensiunea obiectuală (în care celălalt este un
obiect) de 2) dimensiunea narcisică (in care celălalt este o funcţie).
Daca idealizarea are rolul realizării unităţii narcisice ea nu reuşeşte, în depresie, decât să
mărească distanţa eu – ideal. Depresia este o idealizare care nu a reuşit sau, dimpotrivă, care a
reuşit prea bine. În depresie subiectul nu renunţă la idealul său ci încetează să creadă în
realizarea lui. Subiectul nu renunţă la obiect dar acesta devine inaccesibil in pofida tentativei
continue si nelimitată de a fi conform şi la înălţimea modelului ideal. Se poate remarca o
caracteristică a idealului: cere subiectului totul fără a permite o scăpare.

b) Defense specifice avortului

Pentru a putea depasi trauma emotiomala inerenta avortului, femeia va dezvolta o serie de
mecanisme de aparare pentru a-si justifica decizia, de genul:

Compensare – apare atunci când o femeie rămine insarcinată imediat dupa un avort,
încercînd astfel să compenseze pierderea primului copil.

Reacţia inversă – reprimarea sentimentelor neplăcute legate de un avort din trecut prin
adoptarea unui comportament corespunzător opusului acelor sentimente (ex: militarea pentru
dreptul femeii la avort – "libera alegere").

Negarea – respingerea mai mult sau mai puţin conştientă a sentimentelor de vină si
suferinţă, precum si a responsabilităţii fată de avort. Cu cât este mai puternică această negare, cu
atît reacţiile ei vor fi mai intense. Fundamentul negării este faptul ca avortul a luat viata copilului
ei si ca ea a îngăduit să se întâmple acest lucru.

Raţionalizarea – se refera la motivele pe care le invocă o femeie pentru a face un avort,

motive care justifica acest act, văzut ca fiind bun, necesar.

Refularea – apare când o femeie îsi şterge din minte orice sentimente negative privind
avortul. Uneori, mai pot apărea astfel de sentimente, dar sunt repede anihilate în conştiinţă.
Pentru a evita astfel de gânduri nedorite, femeia nu-si va lăsa timp de reflecţie asupra gândurilor
care apar.
 Reprimare – femeia nu este conştientă de nici un sentiment negativ pe care l-ar putea
avea despre problema avortului. Uneori, o femeie poate sa-şi reprime nu numai sentimentele
dureroase, dar si detaliile efective ale acelei experienţe.

c) Particularităţile suferinţei depresive

Bolile depresive sunt caracterizate printr-o mulţime de perturbări ale funcţiilor vitale :
ritmul somnului şi al respiraţiei, reglarea temperaturii, necesarul de hrană, pierderea
apetitului, scăderea activităţii cardiovasculare şi a digestiei, toate acestea şi multe altele sunt
perturbate în proporţie ce variază de la individ la individ , fiind expresia pierderii controlului în
anumite situaţii de viată şi mai ales când există o predispoziţie genetică. În domeniul psihologiei
se manifestă sub forma unor atitudini cognitiv-disfuncţionale, în domeniul motor prin scăderea
iniţiativei şi spontaneităţii, iar în domeniul somatic prin modificări în metabolismul hormonilor.
Domeniul psihofiziologiei este reprezentat de măsurarea stării fiziologice a pacientului şi
perturbărilor din starea definită experimental comportamental; s-au dezvoltat astfel o multitudine
de modele biopsihosociale ce permit o interacţiune a proceselor biologice cu cele psihologice şi
cele sociale.
Interacţiunile dintre modificările psihice, fizice şi sociale ce merg împreună într-o boală
au dobândit în ultimii ani o nouă valorizare , cercetarea psihofiziologică ce a contribuit la această
dezvoltare orientându-se după ideea că omul şi nu creierul are tulburări psihice.
S-au deosebit trei tipuri de markeri : episodici, de vulnerabilitate şi genetici , fiecare
răspunzător individual şi comun de apariţia nevrozelor. Astfel, relaţia dintre etiologie,
simptome , procese biochimice bazale, răspunsul la tratament şi prognosticul tulburărilor afective
nu sunt înţelese suficient pentru a permite clasificarea lor într-un mod care să întrunească
aprobarea unanimă.
Depresia este o trăire pesimistă,de tristeţe morbidă,doborâtoare de atitudine negativă faţă
de sine însuşi şi de cei din jur, insatisfacţie, autodepreciere şi autodevalorizare, care se poate
asocia cu tulburări somatice ce cu timpul se transformă în afecţiuni organice (Paşcanu,2002)
Fiecare persoană poate experimenta pe parcursul vieţii unele stări depresive ce apar în
mod firesc ca urmare a pierderilor,frustrărilor, eşecurilor,dezamăgirilor.În timp ce pentru unii
depresia este o reacţie scurtă, temporară, cu impact redus asupra funcţionării, pe alţii simptomele
sau întregul sindrom depresiv îi poate afecta săptămâni sau chiar luni. Estimările efectuate pe
baza cecetărilor aplicative din diferite culturi arată că în orice moment între 9 şi 20% din
populaţia adultă prezintă simptome depresive semnificative şi dintre aceştia, unii vor avea în
cursul vieţii cel puţin un episod depresiv definitiv după criterii clinice precise (Letiţia
Filimon,2002).
Suferinţa depresivă este considerată o ,,suferinţă morală” pentru că este perturbat profund
sistemul valoric al persoanei.Individul pierde măsura valorii propriei persoane şi a celor din jur.
Această pierdere este atât de profundă încât, uneori, depăşeşte rigorile religioase ale unui individ
şi responsabilităţile acestuia faţă de cei din dragi,împingându-l spre suicid ( Pompilia Dehelean,
2001).
Depresia anulează speranţa individului,lăsându-i în schimb descurajarea şi deznădejdea.
Depresivul nu mai are de ce să se ,,agaţe”, simte cum se prăbuşeşte treptat în abisul întunecat şi
sumbru al morţii. Atunci când prăbuşirea începe, depresivul nici măcar nu mai încearcă să se
salveze, se lasă dus de suferinţa,căutând alinare în moarte, nu o înfruntă ,,ca un
curajos”(Pompilia Dehelean,2001).
Realitatea care îl înconjoară pe individual depresiv ar putea părea altora ca fiind lipsită de
griji,de probleme,chiar cu reuşite,şi totuşi, depresivul nici un moment nu simte bucuria
împlinirii, pentru că, pentru el, totul se devalorează,chiar şi viaţa sa.
Individul depresiv trăieşte cu dificultate prezentul,chinuit,aproape că nu-l percepe,fiind
ancorat în trecut, singurul timp care i-a rămas. Viitorul lui este amputat, barat.
Depresia este în general dificil de recunoscut şi poate trece nediagnosticată,mai ale când
nu este verbalizată.
Depresia atinge totul, spiritualitatea valorică a individului, intelectul, voinţa, afectivitatea,
inclusive planul bazal al psihismului, care este instinctualitatea.În planul instictiv scade pofta de
mâncare pânâ la anorexie, scade interesul sexual până la tulburări de dinamică sexuală. Instinctul
vital este cel mai grav perturbat, pentru că depresivul nu se mai luptă pentru viaţa lui, din contră
va căuta să o anuleze.Suicidul implică cea mai mare gravitate într-o depresie şi nu întotdeauna
poate fi oprit ( Pompilia Dehelean, 2001).
Oricare dintre noi posedă numeroase resurse, pe care poate să le folosească, să le dezvolte
pentru a depăşi depresia. În acet scop există un ansamblu de tehnici codificate, care ne permit să
nuanţăm, să modificăm şi să schimbăm ceea ce apare o dată cu depresia, adică perceţiile negative
asupra lumii din jur, părerile pe care le avem despre noi şi viitor.Această capacitate va sta la baza
restabilirii bunei noastre dispoziţii şi a capacităţi de a acţiona (Cungi, 2002).

d) .Depresia nevrotică

Depresia nevrotică este, deseori, consecinţa unei situaţii conflictuale, care trebuie căutată
sistematic, cu toate ambiguităţile născute din “coabitarea sentimentelor contradictorii ”
(Dostoievski) şi stările intermediare sunt rezultatul aspiraţiilor contradictorii: fata amână
căsătoria, ezitând între copilărie (unde se mai regăseşte) şi vârsta adultă (unde nu a ajuns încă).
În astfel de situaţii de constrângere şi de ambiguitate depresia poate fi inevitabilă.
Ca slăbire a dispoziţiei şi a activităţii, depresia nevrotică, poate apărea în cadrul unor
nevroze structurate, respectând, de obicei, particularităţile acestora, mai frecventă în stările
nevrotice. Limitele depresiei nevrotice sunt dificil de stabilit; acestea nu sunt aceleaşi pentru
medic, şi unii bolnavi ajung în situaţia de a-şi amplifica şi dramatiza trăirile (o banală palpitaţie
se transformă într-o criză cardiacă, astenia şi puţină tristeţe constituie deja o “depresie”).
Depresia nevrotică se consideră psihogenă atunci când melancolia este considerată
endogenă. Depresia din nevroze se distinge prin personalitatea subiacentă, unde sinele este
prevalent, tendinţele spre suicid sunt echivoce, mai puţin pregnante.
Factorul comun celor două forme de depresie este tristeţea, dar in grade diferite şi cu
consecinţe diferite: în episodul depresiv nevroza a pierdut din bucuria de a trăi, iar psihoza gustul
de a trăi. Depresia nevrotică este in cadrul personalităţii şi nu o efracţie în personalitatea brusc
demolată, ca in depresia psihotică.
Depresia nevrotică se caracterizează prin anxietate, iritabilitate, accese funcţionale
multiple, absenţa înlocuieşte autoacuzarea; spre deosebire de melancolic, depresivul nevrotic
deseori incriminează evenimente sau persoane responsabile de starea sa, fiind capabil să
elaboreze strategii susceptibile să o amelioreze.
Tristeţea şi angoasa (spre deosebire de depresia endogenă) tind să fie exacerbate seara, iar
tulburările somnului fiind frecvente (Ionescu, 2003,).
Principalele criterii care stau la baza clasificării tulburărilor afective au fost alese din
motive practice, ele permiţând identificarea facilă a simptomelor clinice comune. Este
recunoscut că simptomele considerate aici somatice pot de asemenea să fie numite melancolice,
vitale, biologice sau endogenomorfe şi că statutul ştiinţific al acestui sindrom este un într-un fel
sau altul problematic. În episoadele depresive tipice se înscriu următoarele diferenţieri: depresie
uşoară, depresie moderată, depresie severă, subiectul suferă de obicei de o dispoziţie depresivă,
pierderea intereselor şi bucuriilor şi o reducere a energiei ce duce la o fatigabilitate crescândă şi
la o activitate diminuată; o oboseală accentuată după un efort mic este obişnuită. Alte simptome
comune celor trei tipuri sunt : reducerea capacităţii de concentrare şi atenţiei/hipoprosexie,
reducerea stimei şi încrederii în sine, idei de vinovăţie şi lipsa de valoare, viziune tristă şi
pesimistă asupra viitorului, idei sau acte de autovătămare, suicid.
Dispoziţia scăzută variază puţin de la o zi la alta şi este adesea neinfluenţată de
circumstanţe, dar poate totuşi manifesta o variaţie diurnă caracteristică. Manifestările atipice se
întâlnesc preponderent în adolescenţă. În unele cazuri anxietatea, agitaţia şi suferinţa motorie pot
fi mai proeminente decât depresia, iar schimbarea dispoziţiei poate fi de asemenea mascată de
trăsături adiţionale, cum ar fi : iritabilitatea ,consum excesiv de alcool, comportament histrionic
sau preocupări hipocondriace.
Pentru episoadele depresive, indiferent de gradul de severitate, este necesară pentru
stabilirea diagnosticului o perioadă de minim 2 săptămâni, dar pot fi acceptate perioade de timp
mai scurte dacă debutul este rapid, iar simptomele neobişnuit de severe. Cel mai atipic exemplu
îl reprezintă simptomele somatice; pierderea interesului pentru activităţi plăcute, lipsa reacţiei
emoţionale, trezirea matinală cu 2 ore mai devreme decât de obicei, agravarea simptomelor ,
lentoare şi agitaţie psihomotorie.
Episodul depresiv uşor se caracterizează prin : dispoziţie depresivă, pierderea interesului
şi a bucuriei, fatigabilitate, iar pentru un diagnostic întreg sunt necesare cel puţin două simptome
pe durata minima de două săptămâni şi cu grad intens de prezentare.
Episodul depresiv moderat – se constituie aceleaşi simptome cu acuze somatice pe o
perioadă de două săptămâni minimum; acuzele somatice pot lipsi sau pot fi prezente într-un mod
neobişnuit de sever.
Episodul depresiv sever fără simptome psihotice - subiectul manifestă de obicei
considerabile suferinţe, agitaţie, precum şi lentoare psihomotorie. Pierderea stimei de sine,
pierderea sentimentelor de utilitate sau vinovăţie sunt de regulă proeminente, iar suicidul este un
pericol distinct în cazurile severe. Se presupune că sindromul somatic este virtualmente
întotdeauna prezent în episodul depresiv sever. Episodul poate dura de regulă două săptămâni,
iar pacientul poate fi incapabil să-şi descrie multe simptome în detaliu. În timpul episodului
depresiv sever este foarte puţin probabil ca pacientul să fie în stare să-şi continue activităţile
sociale şi profesionale. În cadrul episodului depresiv sever cu simptome psihotice sunt prezente
delirurile, halucinaţiile sau stuporul depresiv. Delirurile implică de obicei ideea de păcat ,de
sărăcie sau dezastre iminente a căror responsabilitate poate fi asumată de către pacient.
Halucinaţiile auditive apar de obicei sub forma unor voci defăimătoare sau acuzatoare, iar cele
olfactive sub formă de mirosuri de putrefacţie şi murdărie. Tot în cadrul tabloului depresiv ne
referim la episoade care nu se potrivesc cu simptomele descrise până acum, dar pentru care
impresia diagnostică de ansamblu este că sunt depresive în natura lor-combinaţii fluctuante de
simptome depresive cu simptome ce nu sunt criterii de diagnostic :
tensiunea, îngrijorarea, suferinţa sau combinaţii de simptome depresive somatice cu
durere persistentă sau oboseală persistentă, datorate unor cauze organice.
Tulburarea depresivă recurentă , respectiv depresia reactivă se caracterizează prin
episoade repetate de depresie uşoară cu depresie severă fără nici o istorie de episoade
independente de elevaţie a dispoziţiei sau hiperactivitate care să întrunească manifestări
specifice; vârsta de debut , severitatea, durata şi frecvenţa episoadelor sunt foarte variate, durând
între 3 şi 12 luni, iar evenimentele stresante de viată se constituie ca factori precipitanţi. Riscul
ca un pacient cu o tulburare depresivă reactivă să aibă în viitor un episod de manie nu dispare
niciodată complet, oricât de multe episoade depresive au existat; dacă ele apar, tulburarea
depresivă se va transforma în tulburare bipolară.
Aşadar, ca formă şi particularitate specifică, dispoziţia şi tulburarea afectivă se constituie
în diverse aspecte. Conform DSM IV R (2004) există 3 categorii mari ce includ la rândul lor
forme derivate din formele de bază:
A) forme majore ale depresiei: stuporoasă, anxioasă, delirantă, halucinatorie,
confuzională;
B) forme minore ala depresiei : simplă, neurasteniformă, ipohondriacă, obsesională;

C) forme oligosimptomatice, respectiv monosimptomatice cu un singur simptom,

simptomatologie redusă: cefalee, insomnie, diverse acuze somatice.
Se mai remarcă în cadrul tabloului depresiv şi o anumită formă a depresiei-depresia
mascată sau larvară, care se caracterizează printr-o serie de simptome : cefalee, tulburări gastrice,
constipaţie, nevralgii ale feţei, dureri cardiace, senzaţii de jenă precordială, apăsare în regiunea
precordială, tahicardie, tulburări de somn, criză de transpiraţie, micţiuni frecvente, tulburări ale
văzului şi auzului, alopecie. Încă din 1968, Lopez Ibor a propus utilizarea noţiunii de
„echivalenţe depresive” prin prezenţa unui simptom predominant care captează întreaga atenţie a
bolnavului: cefalee, mai ales frontală, vertij, dureri la nivelul feţei , sindromul picioarelor
neliniştite, crize de astm, exema recurentă . Depresia mascată nu este un diagnostic clinic: atâta
timp cât o stare depresivă nu este recunoscută şi identificată nu poate fi nici diagnosticată ,iar
atunci când există o serie de indici, putem vorbi cel mult de „ depresie suspectă” .

Ciclotimia este o instabilitate persistentă a dispoziţiei, implicând numeroase perioade de

depresie şi elaţie uşoară. Această instabilitate se dezvoltă de obicei în viaţa adultă şi urmează un
curs cronic, deşi din când în când dispoziţia poate fi normală sau stabilă luni în şir. Oscilaţiile
dispoziţiei sunt percepute de către subiect ca fiind necorelate cu evenimentele de viaţă; deoarece
oscilaţiile dispoziţiei sunt relativ uşoare şi perioadele de elaţie pot fi plăcute, ciclotimia nu
ajunge de regulă în atenţia medicală. Cauza poate fi datorată faptului că schimbarea dispoziţiei,
deşi prezentă, este mai puţin proeminentă decât schimbările ciclice de activitate şi sociabilitate.
Distimia este o tulburare cronică a dispoziţiei care nu întruneşte criteriile pentru
tulburările depresive recurente de severitate uşoară sau moderată nici din punct de vedere al
severităţii, cât şi ca durată a episoadelor circumscrise. Balanţa intre fazele individuale de
depresie uşoară şi perioadele de normalitate comparativă este variabilă; suferinzii au de obicei
perioade de zile sau săptămâni în care se descriu ca simţindu-se bine, dar majoritatea timpului
sunt obosiţi şi deprimaţi, totul este pentru ei un efort, nimic nu îi poate bucura, ei meditează şi se
plâng, dorm rău şi nu se simt bine, deşi sunt de obicei capabili să facă faţa cerinţelor vieţii
cotidiene. Din acest motiv, distimia are multe în comun cu conceptele de nevroză. Astfel,
sistemul informaţional general nedispunând de o cantitate suficientă de informaţie nu poate
realiza volumul optim de informaţii implicate în declanşarea mecanismelor de evaluare
operatorie a probabilităţilor; fiinţa umană se îndepărtează de la idealul şi referinţa sa axiologică
la fel ca şi animalul ce nu-şi urmează modelul său instinctiv. O informaţie cu o anumită
semnificaţie poate extirpa şi distruge sau dimpotrivă să eleveze dimensiunea sensurilor şi
valorilor (Enăchescu,2000).
 Numai că din punct de vedere al semnificaţiei nu putem compara durerea fizică cu cea
morală, pierderea unui element structural , a unei averi, a unei fiinţe dragi, degradarea unei
valori, toate se pot regrupa recâştigându-şi limitele şi asistăm la reacţii depresive. Dacă această
închidere nu are loc şi insul se deschide fără sprijin spre altul, trăirea sa va fi specifică anxietăţii:
scăderea nivelului de comunicare, criza , inaniţia de informaţie semnificativă introduce în
psihism ceea ce se numeşte criza de informaţie (Enăchescu, 2000). Ea devine un pericol pentru
om şi duce la scăderea capacităţilor adaptative în câmpul informaţional şi social, precum şi la
eşuarea în „deşertul arid  al psihopatologiei ”.
În cadrul manifestărilor depresive putem identifica un aspect predominant subiectiv şi un
aspect predominant obiectiv. Autodeprecierea, starea resimţită neplăcut, pierderea sentimentului
viitorului, evoluţia spre dezastru, anhedonia, lipsa contactelor sociale, scurgerea lentă a timpului,
replierea subiectului pe sine şi pe trecut vin să întărească lentoarea vieţii psihice înregistrată în
plan instinctiv, intelectiv şi comportamental.
Dificultatea de concentrare şi de persistenţă a atenţiei duce la o diminuare a funcţiilor
mnezice cognitive, iar performanţele intelectuale sunt din ce în ce mai reduse. În cercetările din
ultimii ani s-a constatat că starea depresivă inhibă sistemul imunitar, producţia de anticorpi şi
alte sisteme de apărare ale organismului, astfel încât vulnerabilitatea faţă de infecţii de orice tip
creşte. Starea depresivă se întâlneşte deseori cu starea anxioasă, în proporţii variate, astfel încât
poate exista o mixare a acestor două tulburări, iar forma depresivă poate lua expresia de tulburare
anxioasă prin : frica nelămurită, neîncredere în sine, suspiciune, îngrijorare, presentimentul unor
eventuale evenimente nefavorabile, tristeţe, scăderea stimei de sine.

e) Relaţia patologie afectivă – personalitate.

Trăirea are o anumită structură , aceasta se poate evidenţia o dată cu analiza faptului de a
fi în situaţie prin acţiune , rezolvând probleme. Situaţia problematică se poate centra pe
elementele preajmei. Înţelegând şi angajându-se în diverse situaţii subiectul se şi exprimă ; într-
un prim moment expresia este spontană , neintenţională. Dar într-un moment următor ce are la
baza conştiinţa individului că el este receptat de altul , expresivitatea sa se modulează devenind
semnificantă intenţional. Comunicarea lingvistică se adresează în moduri diferite,. Raportarea
subiectului la lumea concretă nu e mereu la fel de activă ; un om poate fi la un moment dat activ ,
relaxat sau poate deveni pasiv , contemplativ(Deheleanu, 2001).
Dupa Akistal si Hirschfeld –1983-relaţia personalitate –patologie afectivă poate fi privită
din patru perspective :
1) Personalitatea poate fi considerată aptă să modifice aspectul clinic şi cursul bolii –se
referă la faptul că personalitatea depresivă premorbidă duce la apariţia cât se poate de sigură a
depresiei.
2) Într-o altă perspectivă se consideră că personalitatea şi trăsăturile subiectului se
constituie ca o sechelă a tulburărilor afective –adică tulburarea afectivă mai ales cea de durată
poate duce la modificări în personalitatea individului .O serie de trăsături sunt puternic
dependente de starea afectivă în timpul căreia se face investigaţia, precum şi dependenţa
interpersonală , pasivitatea , labilitatea emoţională. etc.
3) Cea de a 3-a perspectivă este reprezentată de concepţia referitoare la existenţa unor
trăsături de personalitate care predispun individul la depresie abordare care îşi are originea în
concepţia dinamică, astfel că se descriu 3 tipuri de personalitate premorbidă :
a) Primul tip de predispoziţie la depresie este denumit « altul domina » în care a stima pe
altul înseamnă a permite gratificaţii şi a menţine stima de sine. Indivizii din această clasă şi-au
format o înţelegere imaginară cu o persoană semnificativă prin intermediul căreia îşi trăiesc
satisfacţiile , eşecurile, pasivitatea, etc.
b) A 2-a formă este denumită « scopul domină »-aceşti indivizi leagă stima de sine de
realizarea unor scopuri înalte ; valorizarea apare prin fantasme despre obţinerea acestor obiecte ;
c) O a 3-a formă reprezintă o constantă a stilului de viată , indivizii suferă de un
simţământ cronic de intimitate şi deznădejde care rezidă din lipsa unor implicări în activităţile
zilnice.
4) Cea de a 4-a perspectivă care priveşte relaţia personalitate – patologie afectivă
izvorăşte din concepţia lui Kraepelin asupra temperamentelor afective. El arată că variatele
forme de tulburare maniaco-depresive izvorăsc din temperamentele fundamentale , cel
depresiv ,maniac, ciclotim şi iritabil. Există constatarea că între formele complete de boală s-au
aşa zisele « forme majore » şi anumite constelaţii personalistice există o serie de forme de trecere
cu un tablou clinic incomplet, cu o evoluţie cronică şi care colorează afectiv personalitatea
umană.
 f) Relaţia suferinţă –tristeţe
Suferinţa are 2 versante : una normală, tolerabilă şi inevitabilă ca o condiţie ontică a
persoanei, alta maladivă ,prin care se relevă omului aspectul « patic » , patologic al existenţei
sale.
Evitarea suferinţei este un demers înscris în programul prototipului uman , definită ca
tendinţă negentropică , fiind totodată reacţia cea mai frecventă care nu omite pe nimeni.
Suferinţa reprezintă din punct de vedere psihologic următoarele accepţiuni :
1)un tip de trăire subiectivă –adică un tip de problematică a vieţii conştiente. În evitarea
şi combaterea ei sunt angajate ca intr-o luptă fantasmele, reprezentările despre suferinţă sau lupta
cu teama şi frica. Întotdeauna în câmpul conştiinţei există o conexiune liniară între imperfecţiune
, rău şi suferinţă . Teama de boală în general este resimţită de către o persoană nu numai ca o
limitare a libertăţii   sale actuale, ci şi ca o posibilă deturnare a speranţelor sale, privind viitorul.
De aceea , suferinţa din perspectiva sa maladivă este identificată cu o prevestire a morţii, ca o
ruptura a relaţiei afective, ca o depărtare de ambianţa dragă, dar mai ales suferinţa se identifică şi
se exprimă ca o lezare a narcisismului fiecărei persoane .
2) este totdeauna tematică fiind o vectorizare , o orientare subiectivă relativă la persoana
în întregul său şi de aceea ea apare de cele mai multe ori ca o teamă faţă de necunoscut ;de cele
mai multe ori suferinţa prin regresia ce o presupune redeşteaptă reorientările superstiţioase
prezente la nivel interuman.

4.12 Consecinţele avortului avortului asupra familiei şi societăţii

Urmări asupra familiei. Din cauza urmărilor fizice sau psihice care apar la părinţi, apar,
evident, şi dereglări ale relaţiilor dintre membrii familiei. Pierderea motivaţiei, „răceala”
emoţională, dezamăgirile şi alte stări nevrotice sau psihotice cauzate de omor sunt simţite şi
copiii născuţi.

Urmări asupra societăţii. Societatea ar fi mult mai fericită dacă membrii ei nu ar fi răniţi de
traumatismul uciderii copiilor nenăscuţi. Orice boală fizică sau psihică a indivizilor se reflectă
asupra întregii societăţi. În afară de aceasta, uciderea copiilor nenăscuţi a dus la o scădere
dramatică a natalităţii. Care poate fi viitorul pentru cei ce renunţă la copii?

4.13 Avortul are semnificatia unui refuz al relaţiei

O sarcină şi întreruperea ei, din perspectivă masculină, înseamnă eliberare ratională de o
asumare pentru care nu erau pregatiti. E ceva ce se hraneşte din narcisism şi din orgoliu. Adesea,
întreruperea de sarcină are semnificaţia unui refuz al relaţiei. Cu toate astea, un avort poate
consolida un cuplu într-un proiect de viaţa raţional. Dar îl şi poate precipita spre o ruptura deja
latent prefigurată.”

În Franţa, numărul femeilor care ajung la spital pentru o întrerupere voluntară de sarcină
ajunge la 200.000 pe an. În Europa de Est, la fiecare 100 de naşteri sunt asociate 105 avorturi
provocate. Cifrele nu redau nici tristeţea, nici remuscările ulterioare. Contracepţia este azi, sau ar
trebui să fie, la îndemana tuturor femeilor, dar până la informarea pe scara largă sau la
programarea planificată a unui copil numărul avorturilor se menţine înca la cote alarmante.

În afara motivelor fiziologice sau somatice – absenţa contracepţiei, insuficienţa educaţiei,

situatii de abuz sau viol, dereglări hormonale – sarcina întamplatoare este întodeauna… dorită.
Dorinţa poate fi constientă şi inconstientă. În cazul sarcinilor neprogramate, dorinţa de a avea
copil este inconstientă. E o dorinţă a cărei realizare femeia nu şi-o permite din diferite motive
rationale sau ideologice. Dorinţele cele mai “irationale” nu dispar însa. Ele sunt doar ascunse şi
adesea se implinesc. În cazul avorturilor spontane acţionează adesea motive inconştiente atunci
când dorinţa constientă este cea de a avea un copil.

Dar acestei dorinte i se opun motive inconştiente ce ţin de vină, angoasă, ambivalenţa în
relaţia de cuplu. Adesea intervine şi conflictul dintre libertate şi angajare în relaţia de dependenţă
şi responsabilitate pe care o presupune copilul. Motivele întreruperilor de sarcină voluntare sunt
în general de ordin raţional, si cel mai adesea nu ţin cont de dorinţa inconstientă de a avea un co -
pil. Fiindcă a avea un copil reprezintă pentru femeie realizarea ei ca mamă, înscrierea în
generaţie şi filiaţie feminină, celebrarea perechii şi a întâlnirii amoroase, a relaţiei cu propria
mamă, negarea morţii, a separării, a singurătăţii, transmiterea valorilor familiei”, conchide Vera
Sandor. Dorinţa de copil nu înseamna, deci, mereu, ceva raţional. Este o dorinţă a
inconştientului. De aceea se întamplă ca un cuplu să nu poată să aiba un copil, deşi totul merge
bine pe plan psihologic, sau ca o sarcină să survină în ciuda folosirii pilulei sau a steriletului.
4.14 Dreptul la decizie
Romania are o istorie încarcată de fantome pe teritoriul întreruperilor de sarcină. Înainte de
’89, sub teroarea unei politici demografice care interzicea avortul, pedepsind medicul cu
închisoarea şi interzicându-i dreptul la practică, nu puţine au fost femeile care au recurs la
metode empirice pentru a scăpa de o sarcina întamplatoare. “Nu existau alte metode
contraceptive – povesteste Irina, 45 ani, decât «calendarul», care nu era întotdeauna infailibil.
Spaima că aş putea rămâne însarcinată m-a urmarit ani de zile. Când s-a întamplat prima oara,
fiindcă nu aveam nici cea mai mica informaţie din familie sau de la şcoala, am apelat cu mare
jenă la o prietenă. Nu puteam să ţin copilul. Picasem la facultate, iar băiatul acela nu era capabil
sa fie responsabil pentru el, darămite pentru o familie. Prietena mea m-a dus la cineva, o femeie,
undeva într-un bloc, unde mi s-a facut o sonda. A trebuit sa plec imediat. Mi s-a facut rău în taxi,
am vomat. Ţin minte că eram îmbraăcată în alb, ca şi cand m-aş fi dus la o nuntă. Acasa am
avortat după câteva ore. Nu a ştiut nimeni din familie. Nu am uitat niciodata amestecul de durere,
spaimă şi ruşine.

S-au făcut eforturi în ultimii 17 ani pentru ca accesul la informaţii complete şi corecte
privind metodele moderne de prevenire a sarcinii să fie la îndemana tuturor. Cu toate acestea,
femeile prefera să culeagă informaţiile din grupul de prieteni sau colegi, în felul acesta miturile şi
prejudecţiile căpătând pentru multe dintre ele valoare de adevar absolut. Deseori, medicul nu are
nici măcar posibilitatea de a corecta, pentru simplul fapt că nu este întrebat. În plus, sunt
ingrijorator de multe adolescente care în încep viaţa sexuală având ca singura informaţie despre
metodele moderne de contracepţie faptul că lor nu le sunt accesibile din pricina vârstei prea
fragede, fapt complet neadevărat. Indiscutabil, numărul avorturilor a scăzut mult, şi asta se
datorează accesului la metodele moderne de contracepţie şi la informaţiile despre acestea. Sunt
însa convinsă ca, daca am reuşi să convingem femeile să vină la medic, numărul avorturilor, dar
şi al copiilor abandonaţi ar scădea şi mai mult .

În Franţa, perspectiva se schimbă.Concluziile unei anchete despre avort sunt

înspaimântătoare: din ce în ce mai puţini medici efectuează avortul. Mijloacele care le sunt
acordate se reduc văzând cu ochii, iar politicienii se spală pe mâini în legatură cu lucrul acesta.
Femeile trebuie să sune de vreo zece ori ca să obţina o întrevedere. Foarte adesea ele sunt
întampinate într-un mod deplorabil şi trebuie să suporte discursuri moralizatoare. Acelea care
sunt lăsate să aştepte mult timp, uneori deliberat, se duc în Olanda, de exemplu, unde termenul
legal este fixat la douăzeci şi două de săpâmâni.

4.15 Exprimarea unei dorinţe

Aparent, sarcina şi întreruperea ei sunt două momente contradictorii. Dar ele, inconştient,
sunt legate de aceeaşi funcţie simbolică: ele vorbesc despre un fapt de neconceput, despre o
ruptură, despre găsirea unor limite. O dorinţă se exprimă în corp. Ea nu are legatură cu un copil
concret, care vine pe lume şi la care trebuie să se renunte. Pentru toate femeile, “a dori un copil
înseamnă, înainte de toate, să aducă pe lume copilul care au fost şi, într-un anume fel, să ia locul
propriei mame”, scrie Monique Bydlowski.În anumite momente, această dorinţă nerealistă poate
să coincidă cu plăcerea raţională de a naşte un copil. Dar, de asemenea, ea poate să erupa în si-
tuaţii complicate. Mai mult decât o dorinţă imatura, este vorba despre o dorinţa de sarcină, care
se va termina printr-o întrerupere voluntară a ei. În orice caz, evenimentul o determină pe femeie
ăa se autoexamineze şi să se schimbe. Cum e sa fii femeie într-un anumit moment al vietti, cu un
anumit barbat? Prin experienţa sarcinii şi a întreruperii, o jumatate din fiinţa femeii încearca să
afle ce se întamplă, Cealaltă jumaătate, uneori, este respinsă.

4.16 O ruptură necesară

Frecvent, sarcinile accidentale survin pentru a masca o problema mai profundă (moartea
unui tata, a unui copil), o alegere mai dificil de abordat (o orientare profesională sau afectivă).
Ceea ce se petrece în corp oferă într-adevăr un fel de pauză psihică într-un moment de tensiune.
Pentru o perioadă, sarcina apare ca posibilitatea de a nega o pierdere sau de a umple o lipsă. În-
treruperea sarcinii ar putea apoi să marcheze abandonul acestei fantasme şi depaşirea perturbării.

4.17 Greutatea ruşinii

Dacă avortul este un drept instituit de 30 de ani în Franţa, iar în România “câstigat” doar în
ultimii 18 ani, majoritatea femeilor il traiesc într-o vinovăţie îngrozitoare. Motivele care induc
starea de vinovăţie ce însoteste avortul sunt cel mai adesea de ordin ideologic, religios.În
România regimului comunist avortul exprimă revolta, pericolul, refuzul de a accepta că nu ai
dreptul şi libertatea de a decide. Interdictţile religioase sunt o altă sursă importantă de vinovaţie.

Anatema religioasa a provocat în ultimii ani asupra unor femei efecte de o extremă gra-
vitate. Acestea au suferit depresii grave şi au cerut psihoterapie pentru că au fost condamnate de
preoţii care le-au spovedit. Violenţa acestor discursuri religioase este comparabilă cu aceea a
violului sau a avortului. O a treia categorie de motive derivă din descoperirile ştiinţifice care
arătau suferinţa fetusului în timpul avortului. Identificarea cu aceasta suferinţa poate fi
insuportabila pentru femeia care a decis avortul. Fenomenul religios in Romania are o amploare
semnificativă cu efecte uimitoare la toate generaţiile. Fără să analizăm cauzele sau consecinţele
lui, constatăm forţa şi violenţa imperativelor religiose într-o ţară care, până în urma cu 18 ani, era
o ţară cu o cultura şi un învăţâmânt laic. Impactul este serios şi adesea are efecte traumatice
asupra femeii în situaţia de a decide o întrerupere de sarcină.

Uneori, ruşinea se manifestă faţă de ceilalţi copii, cei care sunt deja acolo sau care se nasc.
Corina R. povesteşte: “Dupa avort, am trăit mai multe false sarcini înainte de a rămane gravidă
din nou. Am trăit fiecare dintre aceste sarcini ca pe o pedeapsă. Când s-a nascut fiul meu, am
simtit ca pe un bici mâhnirea pe care o ascunsesem când am facut întreruperea de sarcină. Mi-am
dat seama la ce renunţasem”. Pentru Ana-Maria P., vinovăţia s-a linistit în ziua în care a înteles
că în acea sarcina era mai puţin vorba despre un copil, cât de reactivarea unei răni şi a unei încer-
cări de a o pansa. “Nu am renunţat la un copil“, spune ea. “Am renunţat la iluziile mele.” Toate
numără anii pe care i-ar fi avut copiii lor daca ar fi trait. Din fericire, aceasta culpabilitate poate
fi depaşită cu ajutorul unui psiholog.

5. Opinia dr. Iuliana Balteş

Dr. Iuliana Balteş : ,,Un avort reprezintă terminarea sarcinii prin orice mijloace, înainte ca
fătul să fie suficient de dezvoltat pentru a supravieţui. Definiţia dată de OMS este limitată la
terminarea sarcinii înainte de 22 saptamani de gestaţie, calculată în funcţie de data primei zile a
ultimei menstruaţii si expulzarea unui făt care cântăreste 500 g’’.
,,Când trebuie efectuat un avort, în cazul unei sarcini nedorite? Care este intervalul în care poate
să fie efectuat fără a avea implicaţii negative grave asupra sănătăţii?
Dr. Iuliana Balteş: În Romania, întreruperea cursului sarcinii e permisă până la 14
săptămâni. Tinerele, adolescentele sub 18 ani nu au nevoie de consimţământul părinţilor pentru a
efectua o întrerupere de sarcină într-o unitate spitalicească”.
II.Partea practică
1. Ipoteze

1. Sarcina are un impact emoţional puternic asupra fiecărei femei chiar dacă o duce până
la capăt sau nu.
2. Familia constituie factorul primordial al fiecărui individ.
3. Sindromul post-avort este declanşat la majoritatea femeilor.
4. Perceptia femeii ce recurge la avort este condamnată atât social, cât şi religios.

2. Obiective
Dorim să aflăm:
1.Gradul de conştientizare a riscurilor avortului raportat la vârstă.
2. Viziunea adultului tânăr asupra conceptului- “copil-părinte”.
3. Asumarea responsabilităţilor în cuplu.

3. Eşantion
Chestionarul a fost aplicat pe 20 de subiecţi cu vârste cuprinse între 19 – 22,studenţi în
anul I, la Facultatea de Litere dintre care 11 de sex feminin,9 de sex masculin,din mediul
urban 6,iar mediul rural 16.

4. Metoda anchetei psihologice

Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, diferită de ancheta judiciară sau
ziaristică, presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau
a unui grup social, ca si interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale.„Ancheta" ca metodă de cercetare prezintă două caracteristici esenţiale: 1)
caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinţe riguroase si să permită
recoltarea unor informaiţi cuantificabile ; 2) caracterul particular al realităţii asupra căreia se
apleacă: universul personal, intim al celui cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alţii
(ancheta psihoindividuală); universul social,instituţionalizat (ancheta socială); universul psihic
colectiv, supraindividual, latent sau activ, constient sau inconstient (ancheta psihosocială). în
cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode, pe care Ie prezentăm în
continuare.
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei,
informaţii despre ea putând fi găsite în diverse lucrări de specialitate (S. Chelcea, 1975; F. Bacher,
1982; C. Javeau, 1985; D. Allaire, 1988 etc). Folosirea ei stiinţifică presupune parcurgerea mai
multor etape: 1) stabilirea obiectului anchetei; 2) documentarea; 3) formularea ipotezei; 4)
determinarea populaţiei (universului) anchetei; 5) esantionarea; 6) alegerea tehnicilor si redactarea
chestionarului; 7) pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat); 8) redactarea
definitivă a chestionarului; 9) alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane
speciale destinate acestei operaţii sau prin autoadministrare); 10) despuierea rezultatelor; 11) analiza
rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate; 12) redactarea raportului final de anchetă.
Dintre toate acestea, etapele 6 si 8 au o mare importanţă. Chestionarul constituie instrumentul
esenţial al acestei forme de anchetă.
Din păcate, nu există unanimitate în opiniile privind definirea lui. Mucchielli are dreptate
atunci când afirmă că „un chestionar nu trebuie să fie considerat o listă de întrebări" (Mucchielli,
1968, p. 9), asa cum, din nefericire, se mai procedează si astăzi. Dimpotrivă, arată el, toate
mijloacele de cercetare a răspunsurilor (întrebări propriu-zise, alegeri de imagini si desene,
modalităţi de măsurare a atitudinilor, tehnici de relevare a personalităţii) pot fi folosite într-un
chestionar. Claude Javeau era de părere că si o serie de teste psihologice, cum ar fi testele de
activităţi, de randament, de rezolvare de
probleme, de învăţare etc., ar putea fi introduse în chestionare (Javeau, 1985, pp. 75-76).Aceasta nu
înseamnă că trebuie să confundăm chestionarele anchetei psihologice cu chestionarele sau
inventarele de personalitate, care au scopuri psihodiagnostice. Reţinând această diferenţiere,
Septimiu Chelcea defineste chestionarul ca fiind „o succesiune logică si psihologică de întrebări
scrise sau de imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină din partea celui
anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris" (Chelcea, 1975,
p. 140).

În legătură cu construirea chestionarului, cercetătorul psiholog trebuie să manifeste

atenţie faţă de următoarele probleme: 1) stabilirea conţinutului întrebărilor (de regulă acestea
putând fi: întrebări factuale sau de identificare - cer date obiective despre subiect, cum ar fi vârsta,
sexul, studiile etc. ; întrebări de cunostinŢe ; întrebări de opinii si atitudini; în sfârsit, întrebări de
motivaţie); 2) stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri dihotomice închise, precodificate - da,
nu; cu răspunsuri libere, postcodificate - lăsate la iniţiativa subiectului; cu răspunsuri în evantai -
mai multe răspunsuri din care subiectul reţine unul, două, care se potrivesc modului său de a fi, de a
gândi sau pe care le ierarhizează în funcŢie de valoarea acordată); 3) stabilirea formei întrebărilor
care este capabilă să surprindă mai multe modalităţi de raportare la realitatea sondată: perceptiv
(„Ce impresie ţi-a făcut noul profesor?"), proiectiv-prezumtiv („Intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea
profesională făcută? "), apreciativ-evaluativ („Consideri că angajarea ta în activitatea profesională
este satisfăcătoare?"), motivator-explicativ („De ce te pasionează electronica?"). Prin aceste forme
distincte ale întrebărilor se obţine diferenţierea mai riguroasă dintre planul real si aspiraţional, se
sesizează mai direct gradul de constientizare al subiectului ca si capacitatea sa de înŢelegere; 4)
evitarea unor greseli în formularea întrebărilor, ca de pildă: întrebări prea generale; limbaj
greoi, artificializat, tehnicist, stiinţific ; cuvinte ambigue, cu dublu înŢeles ; cuvinte vagi („cam
asa", „de regulă"); întrebări tendenţioase, care sugerează răspunsul; întrebări prezumtive (care
presupun cunoasterea dinainte a unor date despre cel investigat); întrebări ipotetice (care atrag după
ele un anumit tip de răspuns, de obicei afirmativ);
5) stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor (cea mai nimerită este
următoarea: întrebări introductive, de contact, de „spart gheaţa" ; întrebări de trecere
sau de „tampon" ; întrebări filtru; bifurcate ; de motivaţie ; de control; de identificare).
 CONCLUZII

Avortul ar putea fi ales de unele adolescente deoarece doresc să păstreze secret faptul că sunt active din
punct de vedere sexual sau că sunt însărcinate. Adesea sunt menţionaţi lipsa de resurse economice,dar şi
preocupările în legătură cu modul în care ar afecta sau ar interfera copiii cu planurile părinţilor în ceea ce
priveşte munca,şcoala.
Dificultăţile relaţiei sau instabilitatea ar putea constitui şi ele motive de a face un avort,iar multe
adolescente se simt nepregătite să-şi asume responsabilităţi parentale în această etapă a vieţii
 Orice eveniment psihotraumatic este susceptibil de a genera suferinţa psihică endogenă în
funcţie de personalitatea individului care încasează maladiv valenţele componenţiale
evenimentului, dar deopotrivă suferinţa este generatoare şi de tristeţe maladivă. Tristeţea este o
condiţie fundamentală a vieţii sufleteşti descrisă ca o mişcare de translaţie din climatul afectiv ce
se realizează ca un transport amplu de teme existenţiale ,ca o trimitere sau o convergere , de cele
mai multe ori ca un împrumut de trăire şi mişcare .
Dar în general, viata ne ţine şi ne conţine într-un infinit potenţial de evenimente
neprevăzute dintre care , evident nu se întâmplă decât o parte din acestea. Când toate reperele
subiectului i se înfăţişează acestuia ca « un datum negativ »şi dominate major de tristeţe, are loc
ameninţarea cu suferinţa psihică maladiva a persoanei. Există numeroase modalităţi de a fi trist ,
pentru că tristeţea începe acolo unde începe existenţa omenească ca un corelat la
responsabilităţile persoanei.
Cel mai adesea suntem trişti prin comparaţie cu semenii noştri :dar sunt şi oameni trişti
prin firea lor , parcă născuţi să măsoare distanţa dintre surâs şi îngândurare. Apogeul, suprema
expresie a tristeţii este renunţarea la viaţa ,iar maximul de tristeţe se produce prin degradarea
maladivă a tristeţii în depresie şi orientează persoana la renunţarea la viaţă , punând accent pe
inutilitatea existenţei , efectuată pe tărâmul imaginarului în formula « basmelor fără întoarcere »
care totdeauna se însoţeşte de o modificare profundă şi cu destructurarea personalităţii.

, în celelalte ţări din vest majoritatea femeilor beneficiază de o perioadă de gândire. Dacă
femeia hotărăşte să recurgă la avort, i se dă o perioadă de o săptămână (limita maximă stabilită în
Franţa) de reflectare,timp în care este consiliată şi de un psiholog.
La noi avortul înca se face mai rapid. Femeia solicită întreruperea de sarcină, are loc consultaţia,
este pus diagnosticul şi imediat se efectuează avortul, fie în unităţile de stat, fie in clinici private.
Astfel, femeia nu mai beneficiază de acea perioadă de reflecţie,ci se recurge direct la această
manevră chirurgicală fără să ştie prea bine ce o asteaptă.
În general,în maternităţile mari care au şi cabinete de planificare, medicul sau asistenta le
consiliază puţin înainte de avort, indemnându-le ca apoi să apeleze la o metodă contraceptivă
modernă. Dar efectul scontat al acestor acţiuni nu este de mare amploare, deoarece femeia este
deja stresată, intra într-un mediuostil pe care nu-l cunoaste, nu ştie ce să facă mai repede şi
uneori informaţia trece pe langă ureche. In unele maternităţi din oraşele mari, femeile care fac un
avort primesc gratuit in primele 3 luni fie pilule contraceptive, fie un contraceptiv injectabil, fie
sterilet şi sunt consiliate.

Bibliografie

Carmen Rotaru – Avortul la cerere: uşurare sau durere, Revistă de Psihoterapie experenţială
Gabriel Andreescu - Noua Revistă de Drepturile Omului,Proiectul de lege privind traumatizarea
pe viaţă a femeilor care solicită întreruperea sarcinii
Mitrofan Iolanda –Psihologia pierderii şi durerii
Monica Weber – Contracepţia-atitudini ale generaţiei tinere,Revistă de psihologie, Editura
Academiei Române.