Sunteți pe pagina 1din 126

Cuprins

I. Argument………………………………………...…………5

II. Introducere……………………………...……...………….8

III. Mărturii ale tradiţiei muzicale de sorginte bizantină din


Mănăstirea Neamţ până în secolul XVIII…………..……..16

IV. O scurtă introducere în muzica psaltică de tradiţie bizantină


practicată în secolul al XVIII-lea pe teritoriul ţării
noastre..................................................................................26

V. Protopsalţi români, reprezentanţi ai tradiţiei muzicale din


Mănăstirea Neamţ:...............................................................31

1. Protopsaltul IOSIF MOLDOVEANUL, Schimonah


(~ anii 1745-1830)
A. DATE BIOGRAFICE……….…………31
B. OPERA…………………………………40

2. Protopsaltul VISARION, Ieromonah


(1794-1844)
A. DATE BIOGRAFICE………….……..69
B. OPERA ……………………………….74

3. Protopsaltul DOROTHEI IORDACHIU, Ieromonah


(+ 29 decembrie 1888)
A. DATE BIOGRAFICE...........................90
B. OPERA .................................................96

VI. Protopsalţi români, veniţi din alte locuri în Mănăstirea


Neamţ:................................................................................100

1. Protopsaltul MACARIE, Ieromonah


A. Repere biografice generale privind în special activitatea premergătoare

venirii la Mănăstirea Neamţ ..............................100


B. Activitatea muzicală şi raportul lui vizavi de tezaurul tradiţiei muzicale

nemţene pe parcursul şederii temporare la Mănăstirea Neamţ (1831-


1833)................................................................... 102

VII. Concluzii............................................................................108

VIII. Bibliografie........................................................................110
Prescurtări pentru reviste

A.M.B. = Acta Musicae Bizantinae (Iaşi)


B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română (Bucureşti)
B.R. = Byzantion Romanicon (Iaşi)
E.I.B.M.B.O.R. = Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române (Bucureşti)
M.A. = Mitropolia Ardealului (Sibiu)
M.M.S. = Mitropolia Moldovei şi Sucevei (Iaşi)
S.T. = Studii Teologice (Bucureşti)

Abrevieri uzuale

B.A.R. = Biblioteca Academiei Române


cap. = capitol
cca. = circa
cf. = conform
coord. = coordonator
d. Hr. = după Hristos
diac. = diacon
dr. = doctor
ed. = editor, ediţie, editură
ep. = episcop
ex. = exemplu
f. = fila
ff. = filele
gr. = grec(esc)
î. Hr. = înainte de Hristos
ms. = manuscris
n. = notă
nr. = numărul
p. = pagina
pp. = paginile
pr. = preot
red. = redactor, redacţie
rev. = revistă
rom. = român(esc)
sec. = secol
Sf. = Sfânt
۷ = verso
٢ = recto
vol. = volum
I. Argument

Fiecare Biserică ortodoxă locală îşi are rolul, experienţa, tradiţia şi meritul ei
în păstrarea spiritualităţii moştenite de la strămoşi şi înaintaşi. Fiind “singurul
popor latin de credinţă ortodoxă şi, totodată, cel mai vechi neam creştin din această
parte a Europei”1, poporul român a avut menirea deosebită de a promova valorile
autentic creştine şi mai ales de a transmite urmaşilor tezaurul cultural al
Bizanţului, după cucerirea lui în 1453.
Prin recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, de către
Patriarhia Ecumenică în anul 1401, rolul ierarhiei bisericeşti şi al mănăstirilor
româneşti a crescut. Astfel, “Mănăstirea Neamţ a devenit europeană încă din
secolul XV, prin echipa marilor călugări caligrafi şi copişti din şcoala monahului
Gavriil Uric, ca şi prin numeroşi monahi nemţeni care se retrăgeau la nevoinţă
peste hotarele Moldovei în Ţara Sfântă, în Muntele Sinai, în Muntele Athos mai
ales, şi chiar în Mănăstirea Pecerska din Kiev” 2 .

1
Biserica Ortodoxă Română, în Viaţa religioasă din România, Studiu documentar al Secretariatului de Stat pentru
Culte, Ediţia a II-a, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 17.
2
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti - Interviu cu Protosinghelul Nifon Corduneanu, Ediţia a II-a, Editată de
Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 427.
În sec. XVI-XVII Mănăstirea Neamţ se impune peste tot prin viaţa
duhovnicească ce se ducea aici, prin spiritualitatea şi cultura patristică al căror
centru pentru Moldova era aici. În sec. XVIII, Mănăstirea Neamţ se face cunoscută
în toate ţările ortodoxe prin personalitatea stareţului Paisie şi a curentului paisian
creat la Neamţ şi răspândit din Athos până in inima Rusiei pravoslavnice; iar din
sec. XIX Neamţul se impune mai ales prin cărţile bisericeşti tipărite aici şi
răspândite în toate ţările şi centrele ortodoxe sud-est europene.
Frumuseţea dintotdeauna a sfintelor slujbe de zi şi noapte, cu vestita şcoala
nemţeană de muzică psaltică de tradiţie bizantină, s-au păstrat prin numeroase
manuscrise şi cărţi împodobite cu miniaturi lucrate de monahii Mănăstirii Neamţ,
dar care astăzi, în majoritatea lor, sunt răspândite pe o vastă arie europeană, de la
Oxford până la marile biblioteci şi muzee din Moscova, Roma, Viena, Belgrad,
Atena, Sofia, Ierusalim şi din Muntele Athos şi Sinai.
Prezenta lucrare îşi propune să evidenţieze rolul hotărâtor pe care l-a avut
Mănăstirea Neamţ în păstrarea şi îmbogăţirea tezaurului muzical de rit bizantin
prin activitatea intensă a reprezentanţilor ei în secolele XVIII şi XIX.
Termenul de “protopsalt” (ỏ π ρ ο τ ο ψ άλ τ ι ς) apare şi în
documentele de la Neamţ3, ceea ce dovedeşte puternica influenţă a muzicii greceşti
şi-l desemnează pe cel ce se îngrijea de învăţarea cântării bisericeşti şi de tot ce
ţinea de muzică în chinovie. Alături de protopsalt era menţionat canonarul sau
tipicarul, pe urmă conducătorii corurilor de la cele două strane şi primii cântăreţi.
Apariţia acestei funcţii muzicale se datorează faptului că interpretarea unei
partituri „devine o operă individuală, produs al cântăreţului, după gradul său de
virtuozitate vocală. Şi, negreşit, în acest caz, doi cântăreţi puşi alăturea (în faţa unei
piese de psaltichie), nu o execută la fel”4, obişnuinţă care la rândul ei se explică

3
Ex. : Ms. rom. nr. 17, f. 243.
4
Gavriil Galinescu, Cântarea bisericească, în „M.M.S.”, XVI, nr. 7-8, anul 1940, p. 415.
prin faptul că psalţii şi protopsalţii “nu dispuneau de alte reguli decât de cele
păstrate prin tradiţie şi transmise de maeştrii respectivi din generaţie în generaţie
pe cale orală”5, adică “prin auzire în biserică, şi prin predarea din auz, de la
cântăreţii betrâni la cei tineri”6 .
Un alt motiv este acela că aşa cum peste tot în Biserică este păstrată ierarhia,
este normal ca şi la strană cei care arată însuşiri mai alese să-i înveţe pe ceilalţi,
având totodată şi un anumit titlu care să le valideze vrednicia. Ucenicia, extinsă pe
mai mulţi ani, începea de la simplii isonari până la peveţi şi psalţi. Isonarii învăţau
meşteşugul de a aplica oricărui text melodii adecvate în limitele acordate de
formulele cadenţiale ale fiecărui eh sau glas şi apoi îşi continuau pregătirea în
calitate de peveţi, pe lângă protopsalţi până ce îşi desăvârşeau măiestria devenind
ei înşişi psalţi de renume.
Faptul că şi în România erau protopsalţi care uneori chiar depăşeau în
aptitudini pe cei de la Patriarhia din Constantinopol este mărturisit şi de atitudinea
unor mari cântăreţi greci precum Anastasie Rapsaniotul (sec. XVII), “care
vĕd(z)ệnd pe cântăreţii români, desăvệrşiţi în meşteşugul psaltichiei, şi când ’i-a
aud(z)it cât de bine cântau, s’a spăimântat; şi judecând singur, că nu este aici
trebuincios, s-a întors şi a murit în ţara lui”7.

5
Gheorghe C. Ionescu, Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în
România, Ed. Diogene, Bucureşti, 1994, pp. 8-9.
6
Nifon Ploeşteanu, Carte de de musică bisericescă pe psaltichie şi pe note liniare, pentru trei voci, Bucureşti, 1902,
p. 47.
7
Macarie Ieromonahul, Prefaţă la Irmologhion sau Catavasier musicescu, Viena, 1823, p. X.
II. Introducere

Ştim că strămoşii noştri geto-daci au avut o viaţă profund religioasă,


însuşindu-şi virtuţi care i-au ajutat să primească creştinismul într-un mod mai uşor:
semnul palpabil al succesului lui Deceneu este “distrugerea viţei de vie şi şi viaţa
de abstinenţă impusă geţilor”8, la care adăugăm învăţătura getică despre nemurirea
sufletului , conform căreia “ei cred că nici nu mor, ci că acel pierit merge la
demonul Zalmoxis”9. Ca locuri încărcate cu o adâncă simbolistică religioasă
menţionăm cetatea dacică Petrodava şi muntele Kogaionon, identificat cu muntele
Ceahlău, “munte sacru al geto-dacilor”10, despre care ne relatează Strabon (cca.
64/63 î. Hr. – 23/26 d. Hr.).
Despre începuturile creştine în Moldova avem mărturii puţine. În zona
Neamţ avem mărturii ale vieţii creştine încă din veacul al VI-lea: în localitatea
Davideni, s-au descoperit obiecte cu însemne creştine din secolele VI-VII, care au
şi fost expuse în Muzeul de Arheologie din Piatra Neamţ. Populaţia străromână din
această zonă era de credinţă creştin-ortodoxă şi se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol.
8
Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 93.
9
Ibidem, p. 94.
10
Gheorghe Iacomi, Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlău, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p. 5.
Odată cu dezvoltarea creştinismului pe teritoriul ţării noastre a crescut şi
importanţa muzicii de cult, ceea ce-l face pe arhiereul Nifon Ploeşteanu să spună
că “putem a ne convinge, că de când există religia şi biserica Creştină ortodoxă la
Români, tot-d’a-una a existat şi musica bisericescă”11. În favoarea acestei idei
avem exemplul dascălului “Sava de la Buzău, primul cîntăreţ atestat documentar
pe teritoriul României, care a fost martirizat în ziua de 12 aprilie 372”12.
«Toponimul „neamţ” este menţionat “în lista rusă de oraşe întocmită între
1387 si 1392”; printre oraşele “volohe”, adică româneşti, din această listă,
figurează şi “Neamţul în munţi”»13. O părere deosebită a avut Ilie Minea (1943)
(susţinută de lingvişti şi istorici: Al. Lepădatu, N. Iorga, R. Rosetti, N.
Constantinescu, N. Grigoraş, Ghe. Cojoc, V. Vătăşeanu, D. Constantinescu, C.
Turcu), care consideră toponimul Neamţ de origine slavă, de la termenul
“nemetic”, care înseamnă liniştit sau tăcut, definind caracteristicile zonei şi ale
râului principal. “Tăcut-tăcută” este termen de origine latină, iar expresia “tacenia
loca” înseamnă locuri calme, liniştite, tăinuite. « Tăcut » prin traducere a devenit
« nemeti », care cu timpul a căpătat forma românizată de Neamţ, ce a înlocuit
termenul vechi latino - românesc « tăcută ». Revenind la cele de mai sus, acceptăm
că numele oraşului vine de la toponimul râului Neamţ (râu tăcut sau liniştit)14. În
sprijinul acestei idei sunt şi însemnările episcopului catolic Marco Bandini, care,
vizitând comunitatea catolică din Târgu Neamţ, în 1646, nota că “oraşul este aşezat
pe un râu care curge dinspre miazăzi şi de la care i se trage numele”15. Dacă

11
Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 45.
12
Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVII şi începutul
secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, p. 31.
13
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Tipografia Centrului Mitropolitan Iaşi – Neamţ,
Iaşi, 1981, p. 11.
14
http://www.primariatgneamt.ro/p_d_despre.php.
15
Marco Bandini, Codex – Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova
1646-1648, Ed. Presa Bună, 2006, p. 202.
numele oraşului ar fi fost de origine germană, sigur Marco Bandini sublinia acest
lucru.
Legătura cu Bizanţul exista încă din secolul al XII-lea, iar autorii cronicilor
bizantine au reţinut termenul „neamţ”16. Organizarea formaţiunilor statale a impus
şi organizarea bisericească, mai ales a monahismului, din care se aleg oameni
dăruiţi lui Dumnezeu şi care sunt hirotoniţi, respectând canoanele şi ierarhia
bisericească. Până la organizarea statală, în zona Neamţ a existat o viaţă monahală
mai mult idioritmică (individuală, pustnicească), atestată de denumiri precum:
Peştera Pustnicului, Poiana Maicilor, Poiana şi Piciorul Sihastrului, Pârâul
Maicilor, al Călugărului, Şipotul Serafimei, Pârâul Schit, etc.17. După retragerea
tătarilor, viaţa monahală chinovială (de obşte) a impus zidirea unor mănăstiri, dar
chiar şi aşa, pe la începutul secolului XVII, în zona Văii Hangului, “în grotele
stâncilor şi în ascunzişul peşterilor se găsesc prin tot locul multe sihăstrii; locuitorii
acestora, aducând mai mult a fiare, trăiesc slăbiţi de post, măcinaţi de ani, cu părul
zbârlit, înarmaţi cu mătănii, cu gândul numai la cele cereşti, dispreţuindu-se pe
sine”18.
În limba şi în civilizaţia străromânilor s-a resimţit înrâurirea culturală de
factură latin-romană şi apoi greacă-bizantină. Dintre toate populaţiile din România
Orientală, cea daco-romană (în proces de devenire românească) a fost cea mai
asaltată de zbaterile primare pentru răspîndirea doctrinei răsăritene, pentru că era
cea mai aptă şi destinată pentru aşa ceva, fapte imprimate clar în terminologia de
origine latină din limba română pentru noţiunile de bază ale ei. Această
spiritualitate românească s-a născut deci odată cu poporul român si au crescut
cultural împreună. Creştinul s-a regăsit în limba latină şi civilizaţia romană, dar şi
în limba greacă şi civilizaţia bizantină. Credinţa creştină a fost cea care a dus la
16
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 18.
17
Gheorghe Iacomi, op. cit., pp. 17-18.
18
Marco Bandini, op. cit., p. 208.
agregarea celor două culturi în fiinţa creştinului (din latinescul „christianus” şi gr.
„χ ρ ι σ τ ι άν ο ς”) din spaţiul nostru.
Expansiunea limbii slavone, începând cu secolul X, a adus nenumărate
beneficii culturii creştine, pentru noi fiind “o limbă de cultură, împlinind aceleaşi
funcţii care, în alte spaţii, au fost asumate de latină ori de greacă”19; deci, deşi
unele opere de valoare naţională sunt scrise în limbile slavonă, latină, sârbă sau
mediobulgară, trebuie avut în vedere duhul lor român, ceea ce a dus la recuperarea
în româneşte a marilor texte, pe care scriitorii veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea
le-au simţit că sunt ale lor şi că limba în care erau scrise era doar de împrumut20.
Fiind considerată o limbă sacră, ea a reuşit să transmită spiritualitatea ortodoxă
bizantină şi ritul bizantin. În secolul al XII-lea, limba slavă de cult şi limba greacă
de cult îşi disputau întâietatea. Pentru Muzica Bizantină această manifestare
concurentă a fost benefică. Judecând după conţinutul de mai târziu al
manuscriselor muzicale bizantine, provenind din tradiţia muzicală nemţeană şi
putneană, s-a constatat că majoritatea cântărilor erau în limba greacă, urmată de
limba slavonă. Facem precizarea că deşi limba slavă este foarte diferită faţă de cea
greacă, scrierea slavonică este alcătuită din litere greceşti.
După modelul oferit de mănăstirile care s-au dovedit a fi mari centre de
cultură şi focare de spiritualitate ortodoxă, rolul monahilor era acela de a mărturisi
credinţa ortodoxă şi a culturaliza prin centrele monahale. Când s-a organizat statul
moldav, Mănăstirea Neamţ şi-a însuşit acest rol şi a urmat modelul monahismului
organizat al centrelor monahale din Constantinopol, Athos, Sinai, etc.
Sprijinul voievozilor întemeietori ai statului moldav a făcut din mănăstirile
Neamţ, Bistriţa, Căpriana, Putna, nu numai obşti de păstrare şi răspândire a zestrei
liturgico-muzicale, ci şi veritabile „universităţi”, unde învăţau numai cei care

19
Dan Horia Mazilu, Studii de literatură română veche, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 222.
20
Ibidem, pp. 223-224.
doreau cu adevărat să înveţe. Aşa s-au format copişti, miniaturişti, poeţi şi psalţi
precum Gavril Uric, Ciprian, Eustatie şi alţii care au dus faima Moldovei şi a
neamului românesc în toată Europa. Astăzi operele lor sunt păstrate în celebre
biblioteci precum cea Bodleyană din Oxford sau cea din Petersburg.
Epoca lui Ştefan cel Mare a făcut ca arta şi cultura în Moldova să se păstreze
în formele bizantine, şi cu rafinamentul bizantin. Simbolul artistic şi spiritual al
acestei epoci este monumentala catedrală cu hramul Înălţarea Domnului de la
Mănăstirea Neamţ. Tradiţia muzicală bizantină a fost perpetuată în această
mănăstire, în special prin grija pe care au avut-o monahii nemţeni an de an pentru
ceremonialul hramului Înălţării Domnului, şi sărbătoare de sărbătoare pentru
icoana Maicii Domnului din această biserică, un dar al împăratului Bizanţului, Ioan
al VIII-lea Paleologul, către domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432).
Potrivit documentelor (“cartea” din 7 ianuarie 1407), Mănăstirea Neamţ
fiinţa în veacul al XIV-lea ca organizaţie călugărească ortodoxă21; începuturile ei
sunt mult mai vechi, dar nu se poate stabili, pe baza izvoarelor istorice cunoscute,
cine a întemeiat această mănăstire, în ce împrejurari şi când anume. După tradiţie,
mănăstirea Neamţ a fost înfiinţată de monahii Sofronie, Pimen şi Silvan22, despre
care se presupune că “erau de loc din Ţara Moldovei, iar cu metania din Muntele
Athos. […] Prin anul 1365, venind Cuviosul Nicodim în Ţara Românească, au
venit şi Cuvioşii Sofronie, Pimen şi Siluan în Moldova şi au intrat în obştea
Mănăstirii Neamţ, sub ascultarea stareţului Ciprian”23.
Cel dintâi domnitor moldovean care, cum atestă documentele, a dăruit
Mănăstirii Neamţ sate şi moşii este Petru Muşat. Acesta a zidit Cetatea Neamţ, a
integrat-o definitiv în sistemul de apărare al ţării şi, potrivit unei tradiţii puternice,

21
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 19-24.
22
Augustin Braha şi Gherasim, Istorie pentru sfînta Monastire a Neamţului, 1858, adică Ms. rom. nr. 154 din
Biblioteca Mănăstirii Neamţ, f. 6.
23
Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ediţia a III-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998, p. 89.
tot el ar fi clădit la Mănăstirea Neamţ, pe locul vechiului schit de lemn, o biserică
de piatră, care a fost înconjurată de urmaşii săi în scaunul Moldovei cu chilii
călugăreşti, diferite clădiri, turnuri şi ziduri de apărare24.
“Pisania”, în limba slavonă, fixată pe faţada de miazăzi a pronaosului, este
deplin concludentă cu privire la ctitorul bisericii şi la timpul când a fost ea zidită:
“Doamne Iisuse Hristoase, primeşte acest hram, care s-a zidit cu ajutorul Tau
întru slava sfintei şi slăvitei de la pământ la cer înalţare a Ta şi Tu stăpâne
acopere-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod a binevoit şi a
început şi a zidit acest hram pentru rugaciunea sa şi a Doamnei sale Maria şi a
fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a sfârşit ân anul 7005 iar al domniei
sale anul patruzeci şi cel dintâi curgător luna lui noiembrie în 14 (1497)”25. Între
celelalte ctitorii ale marelui Ştefan, biserica Înălţarea Domnului de la Mănăstirea
Neamţ este “cel mai reprezentativ monument al arhitecturii din timpul domniei
marelui voievod, nu numai ca plan şi structură, dar şi ca mod de decorare a
faţadelor”26.
Sub ocrotirea voievozilor, “izvorâtă din dorinţa domnitorilor moldoveni ai
veacurilor XIV şi XV de a-şi face din Biserică un aliat împotriva tendinţelor de
fărîmiţare feudală ale boierimii”27, Mănăstirea Neamţ a avut marele rol de a se
identifica în multe privinţe cu însuşi românismul medieval, printr-o neîntreruptă
activitate pusă în slujba neamului şi a credinţei creştine.
“Mănăstirea Neamţ, în secolele XV-XVI, a fost o vatră de cărturărie, un
focar, un puternic centru de cultură bisericească”28, putându-se afirma chiar că a
deţinut supremaţia spirituală şi culturală în Moldova. În secolul XVII a trecut prin

24
http://neamt.mmb.ro/istoric.html.
25
Mănăstirea Neamţ, în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Ed. Mitropoliei şi
Sucevei, Iaşi, 1974, p. 117.
26
Constantin Prisnea - Mănăstirea Neamţ, Ediţia a II-a, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 11.
27
Ibidem, p. 20.
28
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 117.
grele încercări, dar rolul ei cultural a fost preluat de Mănăstirea Secu, ctitorită de
vornicul Nestor Ureche în anul 1602, în care s-a format Mitropolitul cărturar,
Varlaam, autorul Cărţii Româneşti de învăţătură de la 1643, un monument de
limbă teologico-literară.
Biblioteca Mănăstirii Neamţ, care îşi are începuturile la sfârşitul secolului al
XIV-lea (aproximativ prin anul 140729), devine încă din timpul lui Alexandru cel
Bun “prima bibliotecă din Moldova şi a doua din spaţiul românesc, după cea de la
Tismana, rezultată din reunirea fondurilor de carte de la Neamţ şi Bistriţa”30.
Numărul mare de volume continuă să se menţină şi în secolele următoare, astfel că
ea număra în 1843, 97 de manuscrise greceşti31, în 1862 (înainte de incendiu) circa
12000 volume32, iar în 1969 “unsprezece mii de volume, din care cinci sute
patruzeci şi nouă sînt manuscrise - 216 româneşti, 294 slavo- ruse, iar 39
greceşti”33. De aici tragem concluzia că Mănăstirea Neamţ a avut cea mai mare şi
mai veche bibliotecă mănăstirească, a manifestat o contribuţie deosebită la
dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale şi a păstrat numeroase valori
culturale şi spirituale.
În secolul XVIII Mănăstirea Neamţ a avut iarăşi o înrâurire deosebită asupra
lumii ortodoxe, prin stareţi ca Pahomie şi Ioanichie, care au revigorat viaţa isihastă
şi preocuparea pentru traducerea textelor patristice din limbile greacă şi slavonă;
fără de aceştia ar fi fost mai greu să se ajungă la înfăptuirile Sfântului Paisie
Velicikovski34. Cultura muzicală de tradiţie bizantină a cunoscut o perioadă de
mari prefaceri la Mănăstirea Neamţ în vremea marelui protopsalt Iosif
Moldoveanul (cca. 1745 - cca. 1830) care şi-a început misiunea în vremea
29
Mihai Ion Pascu, Ctitorii Moldave, Ed. Casa Presei, Bucureşti, 2002, p. 2.
30
Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase în timpul stăreţiei lui Paisie Velicicovski, în “Teologie şi Viaţă”,
LXX, nr. 11-12, Iaşi, anul 1994, p. 85.
31
Ştefan Alexe, Un manuscris grecesc din Biblioteca Mănăstirii Neamţ, în “M.M.S.”, XXXVIII, nr. 5-6, Iaşi, anul
1962, p. 355.
32
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 230.
33
Constantin Prisnea, op. cit., p. 27.
34
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 121-124.
Sfântului Paisie. Opera lui a fost continuată de Visarion Ieromonahul (1794-1844)
şi de Dorothei Iordachiu (†1888 ).
Tradiţia muzicală nemţeană merită cu prisosinţă o „pagină” realizată pe baza
manuscriselor nemţene existente aici, ori răspândite de aici, pentru că ele,
manuscrisele, sunt o arhivă de comori ascunse, izvorâte din inima şi gândirea
înaintaşilor noştri. Cu regret trebuie să recunoaştem că valorile muzicale psaltice
nemţene au fost date uitării pentru multă vreme, şi nici acum, când apar noi
antologhioane şi reeditări de cărţi vechi de psaltichie (unele nu-s prea reuşite, de
exemplu redarea în facsimil a Antologhionului putnean – pe care îl vom trata în
capitolul următor – în care nu se înţelege mai nimic din 322 de pagini de psaltichie,
ca să nu mai vorbim de “nepotrivirile flagrante” dintre cursul cântării şi mărturia
pusă), nu se observă o râvnă prea mare în afirmarea acestor valori bisericeşti
naţionale, putându-se observa – după cum în mod ironic spunea părintele Iustin
Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă –, “o inflaţie de smerenie” şi, aş adăuga, o lipsă
de demnitate.
În cele ce urmează dorim să arătam că “secole de-a rândul, la Mănăstirea
Neamţ a funcţionat o şcoală care a transmis o tradiţie muzicală oglindită în
manuscrisele de muzică care se mai găsesc astăzi în biblioteca mănăstirii sau în
alte biblioteci din ţară şi străinătate”35, apogeul acestei şcoli muzicale fiind atins în
secolele XVIII-XIX.

35
Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală la Mănăstirea Neamţ, în “M.M.S.”, XLVII, nr. 1-2, anul 1971, p.
107.
III. Mărturii ale tradiţiei muzicale de sorginte bizantină
din Mănăstirea Neamţ până în secolul XVIII

În secolele XIV-XV, când “muzica bizantină este promovată tot mai


sistematic, […] fixată, canonizată şi conservată”36 prin înfiinţarea multor mănăstiri,
Mănăstirea Neamţ are o existenţă confirmată şi recunoscută prin sprijinul
voievozilor întemeietori ai statului Moldav, ea putând fi considerată prima
mănăstire moldavă cu rânduiala bisericească, liturgică şi muzicală, după modelul
monahismului ortodox din Constantinopol, Athos, Sinai, etc.
Un rol deosebit de important în dezvoltarea culturii bisericeşti l-a avut
domnitorul Alexandru cel Bun (1300-1332), care a ctitorit Mănăstirile Bistriţa şi
Căpriana. La Bistriţa s-a afirmat ca artist miniaturist Paisie Uricariul şi tot aici s-a
format fiul acestuia Gavriil Scriitorul (cca. 1400- 1449), “unul din cei mai iscusiţi
dascăli, miniaturişti şi caligrafi ai monahismului românesc”37. Acesta a întemeiat o
vestită şcoală de caligrafi şi miniaturişti, formând numeroşi dascăli, grămătici şi
scriitori de cărţi patristice şi de cult, îmbogăţind implicit şi tezarul de muzică
bizantină. Şcoala lui sau „izvodul moldovenesc” a influenţat această artă în tot
36
Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 26.
37
http://64.233.183.104/search?q=cache:xZ4aWRgHABMJ:www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-gavriil-uric-
scriitorul-manastirea-neamt.
răsăritul ortodox, aşa încât „creaţiile caligrafilor de la Mănăstirea Neamţ au servit
ca izvoade caligrafilor din alte ţări şi chiar primilor tipografi de pe pămîntul patriei
noastre”38.
Printre creaţiile sale se numără şi Evangheliarul comandat de Alexandru cel
Bun la cererea doamnei Marina în 1429 cu text slavon şi grecesc şi cu neegalate
miniaturi, care astăzi se află în Biblioteca Bodleyană din Oxford. Despre opera lui
avem următoarea preţioasă mărturie: “călugărul Gavril, fiul lui Urie, care a scris,
pentru «Căndia Laţco, pîrcalabul de Hotin» Tetravanghelul (Evangheliarul) din
Neamţ, de la 1435-6, puţin timp dupa moartea lui Alexandru-cel-Bun, precum şi un
sbornic (manuscript miscelaneu slavon) din 1443-1, un Mineiu în două tomuri, din
1444-7, un alt sbornic, fară an, un Mărgărit din 1442-3, un Scărariu din 1445-6,în
sfîrşit, un sbornic din 1437-8”39. Menţionăm de asemena că “la 1461-2 se afla la
Neamţ un călugăr prescriitor de cărţi care iscăleşte «Atanasie tacha» (tachigraf )”40.
Un alt nume, la fel de important, este cel al lui Ciprian (sfârşitul secolului
XIV – prima jumătate a secolului XV), stareţul Mănăstirii Căpriana din Basarabia,
care a organizat o bibliotecă şi o şcoală de cântăreţi41; de menţionat faptul că din
1470, „Căpriana era închinată, după obiceiul vremii, marii lavre de la Neamţ”42,
fapt ce poate explica şi aportul ei la dezvoltarea muzicii pe teritoriul ţării noastre.
El a dat la lumină, în 1435, un text aghiografic, în manuscris slav: Viaţa şi
nevoinţele cuviosului părintelui nostru Vervar, cel izvorâtor de mir, care s-a
ostenit în muntele Pelagonez (în Italia). Este prelucrarea unui text care, conform
tradiţiei, a fost adus - împreuna cu alte „vieţi ale sfinţilor” - de ieromonahul
Grigorie Ţamblac, de neam „valah”, din Macedonia. Peste câţiva ani, în 1448,
prelucrarea egumenului Ciprian a fost inclusă într-un sbornic moldovenesc, păstrat
38
Mănăstirea Neamţ, în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, op. cit., p. 119.
39
Istoria literaturii religioase a românilor – până la 1688, document în format electronic, p. 11.
40
Ibidem, p. 11.
41
Gheorghe Postică, Mănăstirea Căpriana, Ed. Pontos, Chişinău, 2003, pp. 18-19.
42
Nestor Vornicescu, Căprian - ctitorie voievodală,în „Magazin istoric”, XXXIII, nr. 1, anul 1999, p. 40.
astăzi la Biblioteca „M.E. Saltîkov-Scedrin” din Sankt Petersburg43. Este
considerată cea mai veche operă versificată atestată documentar în spaţiul
românesc dintre Nistru şi Carpaţi44. Noi cercetări literare confirmă faptul că acesta
era un mare cărturar al vremii, un poet şi un compozitor valoros, deoarece el „a
adăugat acestei prelucrări câteva stihuri proprii în limba slavonă. Ele au fost
traduse de poetul Nicolae Dabija şi reproduse în volumul Antologia poeziei vechi
moldoveneşti (Chişinău, 1987)”45.
Egumenul şi poetul Ciprian a colaborat cu Gavriil Uric, odată ce vestitul
copist i-a caligrafiat opera, rămânând ca cercetătorii să demonstreze cât de mult a
contribuit el la cultura religioasă şi muzicală a Mănăstirilor Căpriana şi Neamţ.
Vrednic de pomenire este «mitropolitul Grigorie Ţamblac (1365- 1450), un
adevărat “ambasador” al ortodoxiei»46, care prin participarea demnă şi activă la
sinodul de la Florenţa (1432) a argumentat poziţia Bisericii Ortodoxe47. El se
dovedeşte a fi o valoare culturală şi literară şi un “retor bisericesc” 48 prin excelenţă,
pe linia oratoriei clasice bizantine. Fiind “dascăl antêiû dinceput în
Moldova, şi egumen în Nemţu”49, cum îl caracterizează episcopul Pahomie al
Romanului, în aceşti ani cât a stat în Moldova, Ţamblac a redactat în limba slavonă
lucrarea ce-l va face cunoscut pentru întreaga Ortodoxie sud-est europeană: Viaţa
Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care o traduce episcopul Melchisedec
Ştefănescu. Originalul, “scris în anul 1402 în limba mediobulgară” s-a pierdut, dar

43
Ibidem, p. 40.
44
Gheorghe Postică, op. cit., p. 19.
45
Nestor Vornicescu, op. cit., p. 40.
46
Vasile Demciuc, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un adevărat “ambasador” al Ortodoxiei, în cotidianul Lumina,
Iaşi, 09.11.2008.
47
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 18.
48
Istoria literaturii religioase a românilor – până la 1688, op. cit., p. 13.
49
Melchisedec Ştefănescu, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, vol.
III, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, anul 1884 , p. 63.
opera “s-a păstrat într-o copie a lui Gavril de la Neamţ din 1439”50, şi care este
redată în facsimil într-o revistă istorică de prestigiu51.
În ceea ce priveşte efortul depus pentru promovarea muzicii bizantine
amintim faptul că „textul şi muzica cratimei Sf. Ioan cel Nou de la Suceava din
Irmologhionul lui Eustatie de la Putna aparţin tot lui Grigorie Ţamblac”52.
Stareţul Andronic al Mănăstirii Noul Neamţ din Basarabia - a fost considerat
ultimul cronicar al Moldovei - alături de Alexandru Piru, consideră că mitropolitul
ar fi fost şi stareţ al Mănăstirii Neamţ53. Acest lucru nu este adevărat fiindcă nu ar
fi avut nici un sens ca Grigorie Ţamblac să lase locul de mitropolit în Suceava şi
“să devină egumen al Mănăstirii Neamţ, mai ales că el renunţase la un asemenea
post pe care l-a ocupat câţiva ani mai înainte în Serbia, pentru a merge la
Constantinopol”54.
După anul 1439 nu ne mai parvin nici un fel de însemnări despre acest mare
cărturar decât cea a episcopului Narcis Creţulescu. Acesta consemnează: “În
pridvor pe pardoseala din dreapta este gropnicul celebrului cărturar Grigorie
Ţamblac, care întâi a fost mitropolit al Kievului, apoi egumenul Mănăstirii
Neamţului între anii 1439-1449”55.
Eustatie Protopsaltul (1467-1546), reprezentantul vestitei şcoli muzicale de
la Putna, se crede s-ar fi născut într-o localitate cu numele Cristeşti56 din fostul
judeţ Lăpuşna, a ucenicit la Mănăstirea Căpriana unde a învăţat muzica
bisericească (este o doar o presupunere, sunt puţini cercetătorii care susţin acest
50
Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977, p. 16.
51
Melchisedec Ştefănescu, Viaţa Sf. Ioan cel Nou dela Suceva, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”,
vol. III, Tipografia Academiei Romăne, Bucureşti, anul 1884, pp. 163-174.
52
Vasile Demciuc, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un ambasador al Ortodoxiei la începutul secolului al XV-lea, în
antologia „Hristos în Moldova”, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001, p. 207.
53
Ibidem, p. 204.
54
Epifanie Norocel, Grigorie Ţamblac şi mănăstirea Neamţ, în “M.M.S.”, nr. 7-8, anul 1973, p. 561.
55
http://www.crestinortodox.ro/5_personalitati_marcante_bisericesti_si_laice_inmormantate_in_biserica_
voievodala_de_la_manastirea-c137-p5-new.html.
56
Gheorghe Ciobanu şi Marin Ionesu şi Titus Moisescu, Manuscrisul nr. 56/544/576 I de la Mănăstirea Putna –
Antologhion, în seria „Izvoare ale muzicii româneşti”, vol. III, Documenta, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1980, p. 97.
lucru) “şi-a făcut educaţia la Mănăstirea Neamţu […] unde existau vechi şcoli de
«slavonie», de caligrafie şi de miniaturi”57.
Împlinindu-se în şcoala nemţeană a fost transferat la Mănăstirea Putna, în
anul 1493. Dintre cele şapte manuscrise (cunoscute până acum) rămase de la şcoala
muzicală de la Putna, unul singur a mai rămas în mănăstire, un Antologhion “scris,
în mod sigur, înaintea celui de la Iaşi, datat 1545”58.
De o valoare monumentală pentru creaţia psaltică de la Mănăstirea Neamţ
este opera lui Kyr Gheorghe (David), “compozitor psalt controversat”59, căruia i se
atribuie Chinonicul de la Duminica Tomei, pe glasul I, cu textul în slavonă, notat în
Antologhionul de la Putna. Importanţa acestei compoziţii reiese din vechimea ei
(Kyr Gheorghe – după numele cu care este cunoscut în manuscris – a murit pe data
de 1 aprilie 150860, deci implicit opera aparţine sfârşitului secolului XV), iar faptul
că autorul, cel ce a schimbat titulatura Mitropoliei numindu-se “Mitropolit de
Suceava şi al ţerii Moldovei”61, a fost psalt în Mănăstirea Neamţ, creşte prestigiul
şcolii nemţene şi ne asigură de continuitatea unei tradiţii muzicale nemţene. Faptul
că mitropolitul Gheorghe a fost şi psalt la Mănăstirea Neamţ rezultă logic din
faptul că era venit «din aceiaşi mănăstire, de călugări cărturari, a Neamţului, pentru
care i se zice:
„Nemţeanul”»62, unde, timp de
„17 ani fără ceva s’a trudit în
egumenia mănăstirii”63,
funcţie ce implică şi

57
Gheorghe Ciobanu, Introducere la Antologhionul lui Evsatie protopsaltul Putnei, în seria „Izvoare ale muzicii
româneşti”, vol. V, Documenta, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1983, p. 98.
58
Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, op. cit., p. 43.
59
Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 201.
60
Nicolae Popescu, Gheorghe David, Mitropolitul Moldovei, în „B.O.R.”, LIV, nr. 1-2, anul 1936, p. 13.
61
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ediţia a II-a, vol. I, Ed. Ministeriului
de culte, Bucureşti, 1929, pp. 93-94.
62
Ibidem, p. 93.
63
Nicolae Popescu, Gheorghe David, op. cit., p. 7.
stăpânirea de temeinice cunoştinţe teoretice şi practice pe plan muzical. Pentru
importanţa pe care o oferă acestei lucrări (deşi lucrarea bizantinologului Gheorghe
Ciobanu este relativ uşor de găsit), redăm incipitul cântării:
În legătură cu acest manuscris putnean mai trebuie precizat faptul că “este
alcătuit din două părţi distincte, ca scriere, conţinut şi vechime”64, prima denumită
P/I (filele65 1-84) şi cealaltă P/II (ff. 85-160). Chinonicul amintit este prezent în
prima parte, dar asta nu înseamnă că cealaltă nu prezintă interes pentru studiul şi
înţelegerea valorilor lavrei nemţene, ci dimpotrivă, “ms. P/II a aparţinut psalţilor
moldoveni, fiind scris, probabil, la Mănăstirea Neamţ, de unde a fost adus, după
înfiinţarea mănăstirii, la Putna”66; mai mult încă, acest manuscris “reprezintă, în
mod indiscutabil, cel mai vechi manuscris de muzică bizantină alcătuit şi scris de
români pentru români, care a stat vreme îndelungată în practica de strană a unor
mănăstiri ortodoxe româneşti”67.
La acestea adăugăm faptul că Gheorghe Ciobanu (este normativ prin
activitatea îndelungată dedicată cercetării Putnei) a recunoscut existenţa unei şcoli
muzicale la Neamţ înaintea celei de la Putna şi chiar a promovat ideea „transferării
aici a şcolii de la Neamţu…”68.
În concluzie, faimoasa şcoală muzicală de la Putna trebuie privită ca o
prelungire a celei de la Neamţ, iar protopsalţii săi, Evstatie, Antonie, Teodosie,
Zotica, trebuiesc încadraţi în panorama generală a muzicii psaltice de pe teritoriul
ţării noastre, ei fiind cei ce au reuşit să iasă din anonimatul atâtor truditori ai
muzicii bizantine, căci nu cunoaştem deplin valoarea acestor şcoli mănăstireşti69.

64
Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, op. cit., p. 42.
65
Atunci când manuscrisele au numărătoare pe ambele părţi ale unei foi am folosit cuvântul “pagina(i)” pentru a
reda acest lucru, iar atunci când au numărătoarea pe o singură parte a filei, pe faţă, am folosit cuvântul “fila(ele)” şi
semnele ٢ şi ۷ pentru a distinge între cele două faţete.
66
Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, op. cit., p. 59.
67
Ibidem, p. 64.
68
Gheorghe Ciobanu, op. cit., p. 37.
69
Octavian-Lazăr Cosma, Hronicul Muzicii Româneşti, vol. I, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1973, p. 159.
Secolul al XVI-lea prezintă “încă de la început o cotitură în cultura şi
literatura noastră, întrucât acum se ivesc primele manifestări scrise în limba
naţională, care vor câştiga tot mai mult teren şi vor deveni precumpănitoare în
secolul următor”70. Limba română începe să se îmbogăţească pentru a se impune
în cult şi pentru a face faţă profunzimilor teologice, iar odată cu dezvoltarea
tiparului, se diminuează în mod simţit şi activităţile caligrafice. Acestea două vor fi
de folos înmulţirii cântărilor “românite” şi muzicii bizantine în general, căci – după
cum se poate constata – numărul manuscriselor cu muzică psaltică a fost în
permanentă scădere până la apariţia noii notaţii.
Începând din secolul XVII avem mărturii solide că începuse să se introducă
în biserică şi cântarea în limba română; astfel, Dimitrie Cantemir scrie, referindu-
se la biserica domnească din perioada lui Vasile Lupu (1634-1653): “În colţul din
dreapta al stranei sînt cântăreţii moldoveni, în cel din stânga cântăreţii greci, care
cîntă, cu schimbul, cântările bisericeşte în amândouă limbile”71.
Ca mărturii muzicale aparţinând secolului XVIII în Mănăstirea Neamţ
trebuie să amintim “ms. 14 (copist Anastasie Vaias, anul 1772) şi ms. 8”72. Primul
manuscris este un Irmologhion scris de Anastasie Vaias (cunoscut şi discutat
melurg al secolului al XVIII-lea), a cărui istorie şi circulaţie de care s-a bucurat au
fost descrise pentru prima dată de părintele diacon Ioan Ivan73. Al doilea manuscris
este Manuscrisul grec-slavon nr. 8, despre care se merită să menţionăm faptul că
este o capodoperă a caligrafiei şi conţine o gramatică a muzicii psaltice în notaţia
cucuzeliană, câteva exerciţii de paralaghie şi apoi, începând de la pagina 175,
manuscrisul continuă cu cântări în limba slavonă. Redăm în facsimil două pagini

70
Alexandru Piru, op. cit., p. 25.
71
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 170.
72
Ştefan Alexe, op. cit., p. 356.
73
Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Neamţ în „M.M.B.”, XXXVI, nr. 9-12, Iaşi, anul
1961, p. 607.
(ff. 20 ۷ şi 21 ٢), care considerăm că sunt reprezentative pentru importanţa acestui
manuscris:

Numărul mic care a rămas al manuscriselor nemţene de muzică bizantină


este pus pe seama degrădării lor în timp şi a nenorocirilor ce s-au abătut asupra
Mănăstirii, dar şi a înstrăinării lor în diferite ocazii. Din catalogul lui Iaţimirski
reiese că ar fi fost aproximativ 1000 de manuscrise existente la vremea
investigaţiilor sale în biblioteca Mănăstirii Neamţ, din care 276 erau din vremea lui
Paisie, iar 44 erau scrise de mâna lui74.
În ceea ce priveşte încercările grele prin care a trecut Mănăstirea Neamţ şi,
în mod special, biblioteca ei, amintim prădarea şi arderea lavrei nemţene de către
turci în anii 1476 şi 157475, “lovirea” ei de către tâlhari şi furtul cărţilor în 1633,

74
Istoria literaturii române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 718.
75
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 119.
apoi părăsirea mănăstirii de către călugări din cauza joimirilor regelui Ioan
Sobieski din 1671 până la pacea din 1699 şi venirea turcilor în 1821, când
“fieştecare se mîntuè precum putè” şi chiar icoana Maicii Domnului “împreună şi
cu alte odoară şi docomente” a fost ascunsă în pământ pe data de 3 iunie76. Toate
acestea au culminat cu “un incendiu înfricoşător” în 24 noiembrie 1862, când a ars
şi “bibliotecă şi tot ce avea Ţara Moldovei mai de valoare ştiinţifică şi materială,
adunat aicea în timp de cinci secole (de la 1367-1863)” şi “s-au scăpat din păcate
numai câteva cărţi”77.
Totuşi, “Neamţu, bunioară, mai păstrează ceva din zestrea culturală de
altădată”78. Din această zestre am încercat să facem un inventar minim al acelor
cântăreţi nemţeni care au reuşit să iasă din anonimat şi să dea Bisericii pârga vieţii
şi muncii lor.
În prezent, fondul Bibliotecii Mănăstirii Neamţ încă păstrează mărturii
grăitoare despre muzica psaltică, cuprinzând 31 de manuscrise muzicale bizantine
trecute drept greceşti şi 23 ca româneşti. Dintre aceste manuscrise, multe sunt
bilingve (română – greacă) şi câteva trilingve (română - greacă - slavonă).
Impresionantă este şi lista autorilor de muzică psaltică realizată după aceste
manuscrise. În total pot fi cercetate 54 de manuscrise muzicale conţinând creaţii
psaltice inedite, unele compoziţii fiind şi tipărite: amintim eforturile profesorului
de muzică psaltică Pavel Lungu de la seminarul de la Mănăstirea Neamţ 79 şi ale
binecunoscutului cercetător Vasile Vasile80.
Nu ne propunem să facem o catalogare a acestor manuscrise, ceea ce ar
reprezenta un efort atât de mare, încât unii cercetători ai manuscriselor de la
76
Informaţii preluate din Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului, Tipografia Societăţii “Neamul Romănesc”, Vălenii-
de-Munte, 1912, pp. 16, 23, 30, 75, 88.
77
Narcis Creţulescu, (o însemnare pe Biblia lui Sevastiano Castelio din 1564), apud Naghiu E. Iosif, Biblioteca
Mănăstirii Neamţu, în “M.M.S.”, XVII, nr. 2-3, anul 1941, p. 68.
78
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. 38.
79
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2003,
şi Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2004.
80
Antologhion Paisian, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005.
Mănăstirea Neamţ îşi scuză neputinţa spunând că aceste manuscrise „nu au
importanţă prea mare, deoarece melodiile sunt aceleaşi şi azi”81. Din păcate trebuie
să amintim faptul că nu am putut găsi Manuscrisele greceşti 31 şi 32, iar în Ms.
rom. nr. 13, care este foarte important pentru această lucrare, nu se mai potriveşte
numerotarea deoarece lipsesc paginile de la fila 77 la 151; poate fi o eroare de
inventariere, dar totodată şi o demonstrare a faptului că şi în zilele noastre sunt
oameni asemenea celebrului Iaţimirschi, care „pradă mănăstirea de unele din
cărţile ei cele mai frumoase”82 şi falsifică scrisori pentru a-şi argumenta tezele lor
fictive83.
Concluzionăm că până în secolul XVIII Mănăstirea Neamţ a avut o
puternică şcoală muzicală românească, în care „cântările sunt compuse cu text
grecesc, dar nu lipsesc nici cele pe text românesc, ca şi unele pe text rusesc; după
acest an [1821] predomină tot mai mult cîntările în limba română”84.

81
Iosif E. Naghiu, Biblioteca Mănăstirii Neamţu, în “M.M.S.”, XVII, nr. 2-3, anul 1941, p. 82.
82
Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 8.
83
Epifanie Norocel, op. cit., p. 561.
84
Gheorghe Ciobanu, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României până în secolul al XVIII-lea, în “Glasul
Bisericii”, Anul 1966, nr. 11-12, pp. 1059-1060.
IV. O scurtă introducere în muzica psaltică de tradiţie bizantină
practicată în secolul al XVIII-lea pe teritoriul ţării noastre

Secolul XVIII, secolul începutului “românirii”85 cântărilor, introduce limba


română definitiv în cult, chiar dacă mai persistă limba greacă sau foarte puţin cea
slavonă; deci, “începând a se tipări cărţile serviciului Divin, din limba slavonă în
limba română, a se început a se aplica şi melodia, la textul cântărilor româneşti”86.
Necesitatea luptei pentru românirea cântărilor şi pentru introducerea limbii
române în cultul ortodox naţional îşi găseşte temeiul în cuvintele mitropolitului
Dosoftei, autorul primelor tipărituri româneşti: „în besearică mai voia mi-i cinci
cuvinte cu mintea să grăiesc dar şi pre alţii să învăţ decât dzeace mii de cuvinte
într-altă limbă”87. Mai mult decât atât, domnitorul Dimitrie Cantemir contemplă
frumuseţea limbii române cu însuşirile ei specifice spunând că “este lucru de
mirare [...] că graiul moldovenesc are mai multe vorbe latineşti decât graiul
italienesc”88.
În acest fel se ajunge la o anumită metrică şi nuanţă poetică, determinate în
primul rând de funcţia melodică a cuvântului, proces care duce la întârzierea cu un
secol a manuscriselor psaltice în limba română89. Pentru aceasta, trebuie înţeleasă
şi valorificată munca protopsalţilor secolului XVIII, a lui Filothei, a lui Iosif

85
„Românirea este un termen tehnic ce se referă în general la procesul complex culturtal istoric în care întreaga
noastră viaţă şi cultură (limba, scrierea, etc.) şi-au dobândit atât un conţinut cât şi o formă de sine stătătoare
românească. Explicaţia este preluată de la Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe
teritoriul României…, p. 124.
86
Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 47.
87
Alexandru Piru, op. cit., pp. 148-149.
88
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 278.
89
http://atitud.weblog.ro/#post-294324.
Moldoveanul, a lui Mihalache Vlahul, a lui Şărban şi a altora – ca să amintim doar
câţiva–, care, preluând melodiile clasice ale muzicii bizantine, au aşezat pe ele
textele liturgice în limba română, adaptându-le şi înfrumuseţându-le. Greutatea
procesului este perceptibilă şi în fazele superioare ale românirii cântărilor,
reprezentate de Macarie Ieromonahul şi Anton Pann.
Românirea cântărilor a implicat totuşi şi modificări din punct de vedere
muzical şi structural. «Importanţa şcolii nemţene constă în faptul că pune accentul
mai ales pe cântările irmologice: “syntomon”, în timp ce la ceilalţi psalţi
predomină, alături de cântările papadice şi de stilul Kratimă, stilul “argon” »90.
Din punct de vedere muzical, componistic, această binefacere faţă de
specificul românesc este începută de Filothei şi de urmaşii lui, care “au eliminat
anumite teriremuri, desfăşurări melodice pe o singură silabă sau pe unele fără sens
(ne, te, re, ri,) fenomen care se va continua în secolele XIX şi XX prin aplicarea
reformei hrisantice, prevestită precum vedem de pe acum”91. Despre această
perioadă arhiereul Nifon Ploeşteanu spune că “în aceste vecuri se iviră maeştrii
desăverşiţi, cari luând de basă sistema musicală, începută de Damaschin şi
perfecţionată de Cucuzel şi alţii, au curăţit cântările bisericeşti de turcisme şi au
introdus o noue metodă în musică, dupe care au aranjat tote cântările
predecesorilor lor, precum şi cele compuse de dânşii”92.
Din punct de vedere structural se folosesc scări muzicale naturale, fără
exagerările cromatice provenite din interpretările în stilul arăbesc ale unor greci
care practicau şi cântările “de lume”, pe lângă slujba de cântăreţi de strană, precum
e cazul lui Anastasie Rapsaniotul93.

90
Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol. I, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 303.
91
http://atitud.weblog.ro/#post-294324.
92
Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 38.
93
Ibidem, p. 51.
Din aceste motive, specificul muzicii de cult româneşti a fost remarcat mai
ales de greci, care i-au oferit nume sugestive, încărcate deseori cu conotaţii i
peiorative, batjocoritoare: „vlahica”, „după firea moldovenească” sau, mai simplu,
„cântări moldoveneşti”.
În această ordine de idei, Macarie Ieromonahul scrie că “grecii dispreţuiau
melodiile compuse de cântăreţii români, după gustul musicei nostre naţionale; iar
la insultele grecilor, Românii le respundeau”94: “O, neruşinare! O, neevlavie! O,
cumplită cădere! O, jalnică depărtare a lui Dumnezeu! De ar fi cel din neamul
acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte, de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar
schimonosi cât de mult, pentru că iaste din neamul acela, îndată iaste şi Dascăl, şi
desăvârşit, şi cu ifos de Ţarigrad95. Iar Românul de ar avea meşteşugul şi iscusinţa
lui Orfeos, şi glasul nu al lui Cucuzel, ci al Arhanghelului Gavriil, pentru că iaste
Român, îndată îi dau titlu că nu iaste nimic, cântă vlahica, n-are profora de
Ţarigrad, şi-i împletesc mii de defăimări”96. Pentru importanţa pe care o are acest
text îl redăm în facsimil, după cum urmează:

Muzica românească se îmbogăţeşte cu noi nume, chiar dacă unele


personalităţi sunt insuficient cercetate sau puse în va1oare precum Mihalache
Moldovlahul, Anastasie Vaias, Iosif de la Neamţ, care vor deveni mai sonore pe
măsura unor descoperiri ulterioare. Acestora trebuie adăugaţi şi “ocrotitorii” lor,

94
Ibidem.
95
După I. D. Petrescu, acest “ifos de Ţarigrad” ar consta “în interpretarea personală a acestor semne muzicale, în
felul oriental de a cânta muzica bisericească, în mobilitatea şi nestabilitatea sunetelor”; explicaţie luată din
Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă Română, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1937, p. 6.
96
Macarie Ieromonahul, op. cit., p. X.
precum Sfântul Paisie Velicikovski (în cazul nostru), care, în timpul vieţuirii sale
în Sfântul Munte, a înlăturat “chentimele şi punctele greceşti”97 din repertoriul
psaltic al obştii sale.
În Mănăstirea Neamţ se slujea în limbile slavonă, greacă şi română, după
cum mărturiseşte şi Ms. gr.-slavon nr. 8. Trilingvismul s-a menţinut la Mănăstirea
Neamţ până în vremea lui Cuza98, mai ales că “mănăstirile erau depozitarele de
cultură slavonă”99, căci “din vechime la Români, întâlnim în Biserică douĕ feluri de
melodii; una slavonă, conservată de călugării slavi; şi alta grecescă, care era în us
prin monastirile şi bisericile ocupate de greci”100. La acestea se adaugă şi
preocuparea pentru cântarea în limba română, dovedită de numărul mare de cărţi
de cult în limba română, aflate în biblioteca mănăstirii. Ca exemplu ne vom folosi
de Ms. rom. nr. 71, scris în chirilică, care cuprinde “Prohodul Adormirii
Născătoarei de Dumnezeu”, “Slujba Sf. Marelui Mucenic Ioan cel Nou dela
Suceava” şi “Cântări bisericeşti româneşti şi greceşti”:

97
Petre I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârşit monah român! – Noi cercetări şi ipoteze,
în „B.O.R.”, XCIII, nr. 1-2, Bucureşti, anul 1975, p. 171.
98
La 18 Octombrie 1859, un decret al lui Cuza interzicea de a se mai sluji în limbile grecă şi slavonă în bisericile
româneşti.
99
Nicolae Cartojan, op. cit., p. 39.
100
Alexandru Luca, Priviri generale asupra musicei din Biserica Ortodoxă de răsărit de la începutul creştinismului
şi până în zilele nostre, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1898, p. 71.
“Ortodoxia şi slavismul nostru au format, într-o vreme în care credinţa
religioasă era o puternică realitate sufletească, cimentul care a ţinut strâns legate
sufleteşte ramurile neamului răzleţite şi încăpute sub stăpâniri diferite”101.

101
Nicolae Cartojan, op. cit., p. 26.
V. Protopsalţi români, reprezentanţi ai tradiţiei muzicale
din Mănăstirea Neamţ:

1. Protopsaltul IOSIF MOLDOVEANUL, Schimonah (~ anii 1745-1830)

A. DATE BIOGRAFICE

Iosif, protopsaltul Mănăstirii Neamţ, reprezintă gloria muzicală a acestei


Mari Lavre. Încercarea de realizare a unui portret cât de general al ilustrului
reprezentant al şcolii muzicale din vatra nemţeană, în condiţiile absenţei unei
lucrări integrale rămase de la el, sau cuprinzând facerile102 sale şi a unor date certe
privind viaţa şi activitatea sa interpretativă şi creatoare, este un act de mare
îndrăzneală cu riscuri asumate din start. Despre cel mai strălucit reprezentant al
102
Sintagma “facerea lui (numele autorului)” este folosită din cele mai vechi timpuri, pe teritoriul ţării fiind
semnalate astfel compoziţiile Protopsaltului Eustatie al Putnei (am folosit acest exemplu deoarece şcoala muzicală
de la Putna are o vechime considerabilă şi este, prin urmare, vrednică de consemnat).
şcolii nemţene până în prezent s-au făcut doar trimiteri generale bazate în special
pe aprecierile insuficient de bogate în detalii ale celor care au scris despre el, în
epoca ce a urmat trecerii lui în eternitate şi când o parte a creaţiei sale era în
circulaţie. Se impune, aşadar, un studiu riguros, ştiinţific, privind viaţa şi opera
acestui mare cântăreţ nemţean.
Despre el avem puţine repere biografice. Aceeaşi situaţie a lipsei datelor şi
poate şi a necunoaşterii încă a documentelor necesare conturării activităţii
muzicale o regăsim nu numai la Iosif Protopsaltul, figură reprezentativă a şcolii
nemţene şi a istoriei muzicii româneşti, dar şi în cazul întregii şcoli amintite.
Este amintit sporadic în diverse lucrări de muzicologie. În celebra prefaţă a
Irmologhionului său, tipărit la Viena, în 1823, într-o formă foarte concisă, Macarie
Ieromonahul scrie despre psaltul nemţean, fixându-i locul printre „psalţii cei
desăvârşiţi din neamul nostru”103, după Arsenie de la Cozia, Calist şi Şerban
Protopsaltul Curţii Domneşti din Bucureşti, consideraţi „minunaţi dascăli şi
alcătuitori (…) în vechea musichie”. Situarea psaltului nemţean în compania
acestor ilustre figuri ne dă un prim reper al dimensiunii sale artistice.
În Memoriul pentru cântările bisericeşti, episcopul Melchisedec reia din
prefaţa Irmologhionului lui Macarie cele câteva aprecieri privindu-l pe psaltul
nemţean, situat printre „dascălii de cântări române formaţi în monastirea
Nemţului”. Ieromonahul Iosif este încadrat între „alţi dascăli însemnaţi, ce s’au
ostenit cu traducerea cărţilor bisericesci în timpurile de desceptare a simţului
naţional. [Eruditul ierarh precizează că] dascălul de cântări Iosif a lăsat o mulţime
de cântări românesci puse pe psaltikie, care însă nu s’au dat la lumină”104.
Ştim că şcoala de la Mănăstirea Neamţ se număra printre cele „trei mari
scole de cântări: a lui Veniamin în Iaşi, a lui Dionisie Lupul în Bucuresci, cea din
103
Macarie Ieromonahul, op. cit., p. IV.
104
Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti în România, în „B.O.R.”, IV, anul 1882, pp. 31-
32.
monastirea Neamţului, condusă de Iosif şi apoi de Macarie, [şcoli care] au
contribuit la romanisarea cântărei bisericesci, dând teoria sau gramatica musicei
bisericesci şi aplicând semnele nouei psaltikii mai la tote cântările bisericesci”105.
Rolul Protopsaltului şi Schimonahului Iosif în cadrul transmiterii
cunoştinţelor de muzică bisericească psaltică şi a promovării procesului de
românire a cântărilor de tradiţie bizantină este recunoscut şi de binecunoscutul
bizantinolog Gheorghe Ciobanu care îl încadrează în contextul marilor psalţi
români din perioada medievală: „Psalţilor din Ţara Românească trebuie alăturaţi
cei din Moldova, în primul rând Iosif Monahul, care a creat o adevărată şcoală
muzicală la Mănăstirea Neamţ, continuată de Visarion Monahul, până către
mijlocul secolului al XIX-lea”106.
De identificat personalitatea protopsaltului Iosif este cu atât mai greu cu cât
apare în manuscrise un alt ieromonah nemţean cu numele Iosif, traducător al
textelor de cult, care, printre altele, a tradus “tâlcuirea Liturghiei care se găseşte în
copia din 1823, în colecţia Noului Neamţ, din Basarabia”107; în Pomelnicul
părinţilor, a celor vii şi a celor morţi, ai soborului părintelui nostru stareţului
Paisie (Ms. rom. nr. 100), sunt amintiţi doi ieromonahi Iosif, dar fără a da o altă
informaţie referitoare la diferenţa între
cei doi; redăm doar prima pagină:
Astfel, în 1858, arhimandritul
Augustin Braha şi stareţul Gherasim
Miron sub capitolul “Domeţian Stareţ”
îi prezintă pe cei doi ieromonahi: “Încă
în vremea stăreţiei sale, foarte mult era

105
Ibidem, p. 32.
106
Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie, p. 292.
107
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ - străveche vatră de cultură muzicală, document în format electronic, Editura
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 102.
împodobită această mănăstire cu părintele Dascălul Iosif Ieromonah; care din
tinereţe neîncetat s-au îndeletnicit întru tălmăcirea a tot felul de scripturi, care sânt
de nevoie Sfintei Biserici şi Patriei. Asemenea şi cu părintele Iosif Shimonah
Protopsalt, din aceastaşi sfântă Mănăstire; carele au alcătuit Anixandarele cele
mari, vreo câteva heruvice, axioane şi alte cântări”108:

Domeţian a fost stareţ între anii 1823-1834, iar părinţii mai sus menţionaţi
au trăit şi au reprezentat mănăstirea în această perioadă. Ambele documente
păstrează girul validităţii prin seriozitatea cu care au fost alcătuite şi prin respectul
pe care îl merită personalităţile care au dus la alcătuirea lor.
În acelaşi stil se exprimă şi “ultimul cronicar moldovean din secolul al XIX-
lea”109, stareţul Andronic de la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia: „Încă în
vremea stăreţiei sale, foarte mult era împodobită Sfânta Monastire Neamţul şi cu
prea cuviosul shimonah Platon Pustnicul cel minunat, ucenicul şi logofătul prea
cuviosului părintelui nostru stareţului Paisie Velicikovski. Şi cu părintele dascălul
Iosif ieromonahul ... s-au ostenit întru tălmăcirea şi scrierea a tot feliul de cărţi de
suflet folositoare, din limba elinească în cea moldovenească…

108
Ms. rom. nr. 154, Istorie pentru Sfânta Monastire a Neamţului, ff. 173-174.
109
Preot Paul Mihail, Geneza studiului întocmit de Episcopul Melchisedec despre Grigorie Ţamblac, în “M.M.S.”,
XLV, nr.7-9, anul 1969, p. 506.
Asemenea şi cu părintele IOSIF SHIMONAHUL PROTOPSALT din
aceastaşi sfântă lavră; carele au alcătuit Anixandarele cele mari, vreo câteva
heruvice, axioane, şi alte cântări”110.
Putem înţelege astfel şi afirmaţia Protopsaltului Macarie Ieromonahul făcută
în Prefaţa Irmologhionului, când numind mai mulţi traducători, ostenitori ai patriei,
“care trebuie să fi fost şi cântăreţi de aceeaşi dimensiune” 111, aminteşte şi pe
“Părintele Dascălul Iosif Ieromonahul din Sfânta Monastire a Neamţului, cu
aceeaşi înfocare de râvnă încă din tinereţe neîncetat să îndeletnicesc întru
tălmăcirea a tot feliol de scripturi” (p. V).

De remarcat faptul că în Sinodicul Mănăstirii Neamţ din 1873-1875 este


trecut sub numele de „Iosif Psaltu(l) (Shimonah)”112 infirmând astfel teoria
conform căreia ar fi fost hirotonit preot şi deci ar fi avut gradul de ieromonah, după
cum şi este pomenit în manuscrisele pomenite mai sus.
Referitor la data naşterii sale, putem doar aduce în atenţie faptul că profesorul
de muzică de la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, Pavel Lungu, pornind de la
certitudinea că în 1782 Iosif Protopsaltul conducea deja o şcoală în Marea Lavră,
presupune că s-a născut prin anul 1745; prin înregistrări audio, prin reintroducerea
în cult a Axioanelor din opera sa şi prin publicarea acestei informaţii în cele două
volume cu Axioane de la Mănăstirea Neamţ113, se încearcă impunerea ca reper
biografic aproximativ anii 1745-1830.

110
Ms. 1270, Andronic Duhovnicul, Istorie, pentru toţi părinţii stareţi carii au ocârmuit soborul din Sfintele
Monastiri Neamţul şi Secul, vol. IV, f. 50 ۷, B.A.R., apud Prof. Drd. Pavel Lungu, Cultura muzicală românească de
tradiţie bizantină din zona Neamţ, teza de doctorat, p. 52.
111
Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, p. 91.
112
Ms. rom. nr. 192, Sinodicul a Sfintei Monastiri Neamţu (1873-1875), f. 44 ۷.
113
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra- Neamţ,
2003, pp. 1, 4, 7, 17, 19, 25, 28, 31, 47, 54, 59, 68, 79, 83; şi Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ,
colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2004, p. IV din Prolog.
În ceea ce priveşte perioada vieţuirii sale în Mănăstirea Neamţ şi data morţii
acestui mare cântăreţ nemţean putem doar presupune anumite date. În Pomelnicul
Ctitoresc al Mănăstirii Neamţ găsim următoarea menţiune: “Shimonah Iosif.
Psaltul. Sfinţiesa întâi au adus aicea î(n) s(fânta) m(ănăstirea) Neamţului ştiinţa şi
învăţătura musichiei ceii vechi a cântărilor bisericeşti, pe care le-au paradosit la
mulţi părinţi”114. Abia aceste date ne dau câteva elemente de referinţă despre
personajul căutat.

Din acest pasaj putem deduce că Iosif Schimonahul şi Protopsaltul a venit


în marea Lavră a Neamţului cu un bagaj încărcat de cunoştinţe muzicale şi cu un
scop anume, să înveţe pe părinţii de aici meşteşugul cântărilor bisericeşti. Nu se
pomeneşte nicăieri faptul că ar fi venit odată cu obştea Sfântului Paisie
Velicikovski, lucru de altfel puţin de crezut luând în considerare faptul că opera lui
nu prezintă înclinaţii spre stilul slavo-rus, sau de unde ar fi venit, sau dacă ar fi fost
chemat sau trimis de cineva; cert este că din 1782 reuşeşte să organizeze şi să
afirme o şcoală de muzică psaltică115. Gradul ridicat de cunoştinţe muzicale
acumulat de Iosif - în vreo şcoală mănăstirească sau pe lângă un profesor încercat,
“dascăl constantinopolitan”, al căror nume nu s-a păstrat - este cu atât mai uşor de
afirmat cu cât este cu neputinţă ca din mulţimea de călugări care s-au adunat în
jurul Sfântului Stareţ şi cei care se aflau la mănăstirile Secu şi Neamţ să nu fie

114
Ms. rom. nr. 190, f. 95 ۷.
115
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 125.
măcar câţiva care să nu ştie muzică psaltică: “Cu siguranţă între ei se aflau şi
călugări care învăţaseră meşteşugul psaltichiei de la ucenici ai dascălilor athoniţi şi
constantinopolitani”116.
Faptul că rolul cântăreţilor sporeşte sub supravegherea Protopsaltului Iosif
este sprijinită şi de afirmaţia regretatului academician Pr. Paul Mihail cum că ar fi
existat două străni şi două bucătării, una a cântăreţilor moldoveni iar cealaltă a
cântăreţilor sloveni117.
Informaţii preţioase din viaţa ilustrului protopsalt nemţean precum şi alte
creaţii ale sale au fost consemnate de Dorothei Ieromonahul în Ms. rom. 4402 (f.
300-301), un “Miscelaneu de Psaltichii şi Papadichii” provenind “din arh.
mitropolitului Moldovei Iosif Naniescu, dăruită Academiei Române”118. Astfel pe
fila 300, unde este copiat un Heruvic pe glas IV leghetos, găsim scris: „compus
întâiu greceşte şi mai pe urmă româneşte, de răposatul Duhovnic Visarion, însă
după cum îl cânta Părintele Iosif Schimonah, întâiul cântăreţ al Monastirei
Neamţul, sau după cum îl numea(u) alţii, Iosif Orbul, fiindcă orbise la bătrâneţe.
De la el ne-au rămas multe cântări, atât greceşti cât şi româneşti, pe sistema veche,
precum sunt: Anixandarele cele mari, Meţatoanele cele mari, Evloghitarele cele
mari, mai multe axioane şi alte cântări, care pe toate le-au scos pe sistema noă
Duhovnicul Visarion, fiindcă cunoştea amândouă sistemele şi cea veche şi cea
noă”119.
Data morţii sale reprezintă o problemă serioasă pentru toţi cei care se ocupă
cu studiul vieţii şi operei acestui ilustru protopsalt. Nimeni nu contestă apartenenţa

116
Filotheu Bălan, Scurtă istorie a muzicii psaltice (bizantine) şi locul paisianismului în această istorie, în Şcoala
paisiană de muzică bizantină, Ieromonahul Visarion Protopsaltul, în „Antologhion Paisian”, Ed. Sofia, Bucureşti,
2005, p. XXXIII.
117
Paul Mihail, Obştea mănăstirilor Neamţ şi Secu în anul 1837, în Românii în reînnoirea isihastă, Ed. Trinitas,
1997, p. 193.
118
Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti ,1987,
pp. 440-441.
119
Apud Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, în „B.R.”, vol. VI, Iaşi, 2002, p. 107.
lui la obştea Mănăstirii Neamţ din vremea egumeniei lui Paisie Velicikovski
(1779-1794), iar dacă luăm în considerare şi perioada stăreţiei lui Domiţian (1823-
1834), putem aproxima anul morţii sale prin 1830, presupunere sprijinită şi de
afirmaţia arhimandritului Ioanichie Bălan, care propune o dată şi mai târzie a
morţii protopsaltului, chiar prin 1840: „s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în anul
1840”120.
Astfel, binecunoscutul cercetător de muzică bizantină Vasile Vasile afirmă
că “o informaţie inedită utilă pentru stabilirea sfârşitului vieţii muzicianului o
găsim în Ms. gr. nr. 835 din acelaşi fond al Bibliotecii Academiei Române,
investigată şi de Nestor Camariano. Ea însoţeşte Axionul ehul IV plagal (deci
glasul VIII), π α ρ ’Ο ’Іωσηφ μονάχε (f. 193v). Manuscrisul este datat 1817,
ceea ce înseamnă că la acea vreme protopsaltul nemţean nu mai era în viaţă,
probabil nu decedase de mult timp. […] Oricum, nici alte surse nu susţin ipoteza că
ar fi fost în viaţă în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut”121.
Dimpotrivă, profesorul Pavel Lungu susţine că “s-a făcut o confuzie între
cele două sisteme de notaţie psaltică, sistemul neo-bizantin şi notaţia hrysantică.
[…] La f. 193v avem această însemnare „παρά μακαρίου κυρ Іωσίφ μονάχου” –
din partea (prepoziţie cu Genitivul) Fericitului Kir Iosif monahul – sintagmă care
precedă Axionul grecesc EH IV plagal, tradus în noua notaţie hrysantică. Aşadar,
partea a doua a manuscrisului este în notaţia modernă. […] ff. 193v.- 196v. sunt în
notaţia hrysantică şi au fost scrise cel mai devreme în anul 1824, după cum
demonstrează şi caligrafia…”122. Alţi cercetători, precum Gheorghe Ionescu evită
problema propunând o perioadă mai îndelugată şi mai nedefinită pentru anii de

120
Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Iosif Protopsaltul – Mănăstirea Neamţ (+1840), în „Patericul românesc”,
Ediţia a III-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998, p. 361.
121
Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul…, p. 107.
122
Pavel Lungu, op. cit., pp. 52-53.
viaţă ai protopsaltului Iosif, el fiind “una dintre personalităţile artistice de prim
rang ale Moldovei secolului al XVIII-lea”123.
Un aspect important al vieţii Protopsaltului Iosif – şi de fapt al tuturor
protopsalţilor nemţeni – este acela de călugăr, de rugător pentru lume, de văzător al
tainelor lui Dumnezeu, caracteristică a personalităţii sale care este evidentă în
creaţiile muzicale. Mai mult decât atât, rânduiala athonită adusă de Sfântul Paisie
Velicikovski şi duhul lui pătrunzător de organizator al vieţii monahale au dus la o
dezvoltare culturală şi duhovnicească neamaiîntâlnită până atunci în Mănăstirea
Neamţului124, fiind considerat “al doilea înnoitor al monahismului românesc”125,
aşa încât Iosif găsea în stareţul său un cunoscător al muzicii practicate în Athos şi
a rolului acesteia în punerea vieţii duhovniceşti pe noi temelii.
Sfântul Paisie încă de la vârsta de 18 ani era conştient că “viaţa retrasă, dar
pusă în slujba altora, curăţă inima şi întăreşte mintea”126, de aceea, – după cum
mărturiseşte primul lui ucenic, un monah român pe nume Visarion – Sfântul Paisie
se prezenta ca un model de trăire, punând în practică tot ceea ce învăţa, căci
“adevăratul povăţuitor duhovnicesc […] poate să fie numai acela care neîncetat se
încordează pe sine singur spre îndeplinirea poruncilor lui Hristos. Nimeni nu poate
să înveţe pe altul, ceea ce el singur n-a cunoscut prin încercarea sa. Povăţuitorul
este dator să biruiască, înainte de orice, patimile ce se luptă cu el. Smerenia,
blîndeţea, sărăcia de bună voie, îndelunga răbdare, mila, iubirea de Dumnezeu şi
de aproapele, acestea sînt virtuţile pe care trebuie să le aibă acela care ia asupra sa
călăuzirea altora…”127.
Mărturia cea mai vrednică de primit despre viaţa curată şi plină de iubire faţă
de aproapele este chiar din partea ucenicului lui, Visarion Protopsaltul, care scrie
123
Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 193.
124
Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, pp. 84, 87, 102.
125
Petre I. David, op. cit., p. 190.
126
Ibidem, p. 166.
127
Ibidem, p. 170.
în anul 1837, în semn de recunoştinţă, la începutul Manuscrisului grecesc nr. 7, pe
filele 7 ۷- 8 ۷: “ca să-mi fie spre mângâierea mea în chilie, iară alta ca să nu dau
uitărei pre dascălul făcătoriul mieu de bine, părintele Iosif. Şi oricând voiu cânta în
cărticica aceasta şi voiu cânta ori în grumaz, ori întru sine-mi, să pociu a-mi aduce
aminte de Dascălul mieu, carele s-au ostenit pentru mine şi m-au învăţat. Căruia
să-i facă milostivul Dumnezeu odihnă în veacul vecilor, întru împărăţia ceriului cu
toţi drepţii şi cuvioşii părinţii noştri”128 (dat fiind faptul că această mărturie se
încadrează în opera lui Visarion, vom reda în facsimil toate notiţele luate din
această precuvântare în capitolul privind opera lui). Părintele Iosif rămâne o
valoare culturală şi o icoană a tuturor protopsalţilor nemţeni prin râvna slujirii lui.

B. OPERA

Operaţia investigării şi catalogării creaţiei lui Iosif este foarte dificilă fiindcă
multe cântări în limba română şi chiar şi în limba greacă nu au precizat autorul şi
este nevoie de o cercetare profundă pentru stabilirea corectă a paternităţii, evitând
ademenirea determinată de textul ce este identic. Facerile sale se numără printre
cele dintâi care au trecut pragul notaţiei cucuzeliene, chiar înaintea oficializării
reformei hrisantice, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. În realitate, cântările
lui, ca şi ale altor psalţi, apar în mai multe manuscrise în care nu este consemnată
paternitatea şi nici data realizării lor, la multe lipsind chiar şi titlul, copistul
neajungând la faza definitivării lucrării.
Ştim din informaţiile biografice că Iosif Schimonahul a adus în Mănăstirea
Neamţ şi a “paradosit” vechea cântare bisericească, acest lucru presupunând atât
deţinerea unor cunoştinţe teoretice în ceea ce priveşte notaţia veche, cucuzeliană,
cât şi capacitatea de a reda şi explica cele predate “la mulţi părinţi”, reuşind chiar
128
Apud Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, în „B.R.”, vol. 6, Iaşi , 2002, pp. 138-139.
să întemeieze o şcoală nemţeană de muzică şi să publice o amplă lucrare în care se
remarcă reminiscenţe evidente ale notaţiei cucuzeliene, cuprinzând Cântările
Învierii, şi care este tipărită împreună cu slujba Învierii de stareţul Sivestru în
1814129. Cartea conţine şi compoziţia Ziua Învierii pe glasul V, dar paternitate ei
nu este pe deplin demonstrată. Redăm în facsimil incipitul primei pagini şi a
cântării
’Α ν α σ τ άσ ε ω ς ’ι µ έρ α :

Creaţia lui a fost risipită în foarte multe manuscrise din deceniile ultimei părţi
a secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, fiind mai dificilă de cercetat,
totuşi, este considerat un reprezentant, alături de Mihalache Moldovlahul, al celei
de a doua faze din a doua perioadă a românirii cântărilor psaltice130, un proces
complex şi de lungă durată numit aşa în mod inspirat de Anton Pann.
Dacă acceptăm ca reper biografic anii 1745-1830, acest lucru înseamnă că
Protopsaltul Iosif a fost implicat în mod indirect în procesul reformei muzicii
psaltice, înfăptuită la Constantinopol şi desăvârşită în anul 1814 de către distinşii
muzicieni Grigorie Levitul, Hurmuz Hartofilax şi Hrisant, mitropolit de Prusa131.
Reforma muzicii psaltice a apărut ca o necesitate, deoarece se simţea nevoia
de readaptare, de corectură, de simplificare: “erau influenţe melodice din muzica
laică, turcească, de la cafenelele de pe malul Bosforului, cum spunea Macarie
129
Ms. gr. nr. 38, ff. 1-21 ۷.
130
Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 95.
131
Constantin şi Dinu Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 140-146.
Ieromonahul, […] încât nu se mai putea distinge melodia adevărată”132, “iar
frumosele şi plăcutele melodii bisericeşti de odinoră, începură a’şi pierde
originalitatea şi farmecul lor, fiind împestriţate cu felurite melodii, împrumutate
fără voe, din manelele turceşti”133. O altă explicaţie ar fi aceea că prin multe semne
ale “sistimii vechi” “se însemna – grafic – meşteşugul de interpretare al unui psalt
sau cântăreţ – oare care, şi atâta tot. Altul a venit şi a notat meşteşugul său de
interpretare. S’a produs o confuzie, pe care noi cei de azi căutăm, unii s’o
explicăm, alţii s’o justificăm chiar, mergând până a o socoti ca făcând parte
integrantă din însăşi fiinţa cântecului bisericesc. [Acest lucru a dus la o] “eroare
capitală!”134.
Nu există nici un măcar un singur indiciu care să sugereze faptul că
Protopsaltul Iosif folosea şi noua notaţie, după cum se poate observa şi din
manuscrisele rămase până astăzi; majoritatea compoziţiilor pe care le avem de la el
sunt traduse de ucenicul lui în noua notaţie. Într-adevăr, ar fi nedrept să credem că
n-ar fi putut învăţa noua notaţie modernă, rezultată din simplificarea celei vechi
printr-o asimilare mai restrictivă a semnelor vechii notaţii, căci s-a “reformat
sistema muzicii tot cu semnele vechi... lepădând numai cele de prisos şi adăugând
cele lipsă, au introdus metodul nou”135; în mod sigur a auzit de acest metod, dar
considerăm că l-a lăsat pe Visarion să aleagă ceea ce este vrednic de transmis mai
departe, el fiind şi înaintat în vârstă.
La baza afirmaţiei că Iosif ştia de noua notaţie propunem următoarele două
argumente:
– după cum am arătat, şcoala muzicală de la Mănăstirea Neamţ n-a

132
Ştefan Mărculeţ, Muzica psaltică – parfumul slujbelor ortodoxe, în săptămânalul „Lumina de duminică”, Iaşi, 18
noiembrie 2007.
133
Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 38.
134
I. D. Petrescu, op. cit., pp. 8-9.
135
Anton Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Bucureşti, 1846, p. XXXII.
evoluat izolat, ci a păstrat legătura cu întreaga tradiţie ortodoxă mai ales prin
pelerinajele religioase şi schimburile culturale dintr-o parte a lumii în alta, cum ar
fi, de exemplu, între Mănăstirea Neamţ şi Sfântul Munte (considerăm că nu este în
zadar să amintim şi exemplul Sfântului Nectarie Protopsaltul, “cel mai mare
protopsalt român din toate vremurile”, despre care se crede că s-a format muzical
în Mănăstirea Neamţului136 şi ajungând în schitul Prodromu, “îndată s-a pus cu cu
multă silinţă şi a tradus toate cântările din greceşte în româneşte, iar unele le-a
compus sfinţia sa din nou”137);
– „un manuscris din 1819, apreciat ca cel dintâi document românesc cu
notaţie hrisantică ce se cunoaşte până în prezent, dezvăluie în kolofonul scris pe
primele opt pagini numele fratelui Theodor Popovici aparţinând, probabil, tot
şcolii muzicale de la Mănăstirea Neamţ. Este Manuscrisul rom. nr. 3810 B.A.R”138.
Despre acest manuscris aminteşte Gheorghe Ionescu, considerându-l Antologie
psaltică “ce conţine o Papadichie şi o Psaltichie”139, iar Gabriel Ştrempel este
primul care redă însemnarea de la paginile 12 şi 25: „Acest Octoihaş carele are în
sine glasurile pe psaltichiia cea noao s-au scris de mine, mult păcătosul şi întru tot
ticălosul, fratele Theodor Popovici, la anul 1819, ianuarie 24”140.
Despre acest document scrie Alexie Buzera că “prin conţinut este un
Anastasimatar”, dar poartă numele de «“Octoihaşi”, cum îl numeşte copistul»141 şi-
l cataloghează drept “prima gramatică în limba română cu teoria muzicii în notaţie
chrysantică înaintea lucrării lui Chrysant tipărită la Paris în anul 1821 şi a lui

136
Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, Cântări ale Sfintei Liturghii, Ediţie realizată, îngrijită şi studiu introductiv
de Vasile Vasile, Bucureşti, 2004, p. LII.
137
Vasile Vasile, Nectarie Shimonahul, în „Muzica”, XI, nr. 3, Bucureşti, anul 2000, pp. 103-115.
138
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 169.
139
Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 305.
140
Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 253.
141
Alexie Al. Buzera, Un manuscris românesc inedit cu teoria muzicii în notaţia hrysantică din anul 1819, în
„B.R.”, vol. III, Iaşi,1997, p. 60.
Macarie din anul 1823 de la Viena”142. Despre autorul-copist consideră că s-a
“format la Şcoala de muzică de la Iaşi”143, însă este rezonabil de presupus faptul că
fratele Theodor era doar un copist care îl ajuta pe protopsaltul Lavrei, care în acea
vreme era Iosif (dacă acceptăm reperele biografice care au fost propuse);
menţionăm existenţa exerciţiilor de paralaghie, ceea ce ne duce cu gândul la
dorinţa sinceră şi gestul înduioşător al protopsaltului de a-şi ajuta ucenicii, duioşie
pe care o mărturiseşte şi ucenicul lui devotat în Ms. gr. nr. 7.
În ceea ce privesc principiile teoretice ale Şcolii nemţene condusă de Iosif
Protopsaltul, putem afirma că apar formule şi variaţii inedite atât la nivelul
intervalelor cât şi a frazelor muzicale, ele constituind adaptarea cântării de tradiţie
bizantină la etosul şi spiritul românesc. Considerăm că procesul de românire a
cântărilor, unic prin felul în care s-a dezvoltat la Neamţ, a fost continuat de Iosif şi
transmis ca zestre şi datorie de conştiinţă ucenicilor lui. E dificil a întrezări şi a
reda în cuvinte frumuseţea cântărilor psaltice nemţene, a unui univers melodic
transfigurat de duhul rugăciunii, singurul ajutor în rezolvarea acestei probleme
fiind biblioteca mănăstirii de care se temeau foarte cei 20000 de diavoli care ar mai
fi rămas în mănăstire în timpul Sfântului Ioan Iacob, cel care dă mărturie despre
acest lucru ieşit din comun144.
Este ilogic să credem că trecerea de la sistemul cucuzelian de notare la cel
hrisantic ar fi avut ca impact în marea Lavră a Neamţului alterarea scărilor
muzicale şi implicit a stilului nemţean de cântare, deoarece nu sunt dovezi istorice
care să ateste existenţa unor practici muzicale străine de duhul Bisericii care să

142
Alexie Al. Buzera, Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din sec. al XIX-lea, Fundaţia „Scrisul
Românesc”, Craiova, 1999, p. 7.
143
Alexie Al. Buzera, Un manuscris românesc…, p. 63.
144
Anamaria Rus şi Cosmina Tămaş, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan Iacob -pentru copii-, Ed. Publistar, Bucureşti,
p. 137.
trebuiască îndreptate, precum era cazul în Constantinopol, unde erau prea multe
“influenţe ale muzicii turco-perso-arabe”145.
Anixandarele146 lui Iosif, primele în limba română, sunt supranumite cu
termenul generic “moldoveneşti” pentru a se deosebi de cele greceşti, de cele
athonite şi de cele apărute în manuscrise româneşti mai vechi, ele devenind creaţia
reprezentativă şi cea mai cunoscută a acestui protopsalt nemţean, fiind păstrată cu
acest nume în multe manuscrise din ţara noastră. Prin notaţia folosită oferă
informaţii preţioase despre perioada de tranziţie de la notaţia veche, cucuzeliană –
în care a fost gândită opera iniţial – la cea nouă, hrisantică. Se consideră că această
facere a apărut dinainte de oficializarea reformei hrisantice, prin 1814147.
Apartenenţa lor, cât şi faptul că la origine Anixandarele lui Iosif au fost
compuse în notaţia cucuzeliană, este dovedită de mărturia din Manuscrisul rom.
nr. 3819 din fondul Bibliotecii Academiei Române: „anixandarele moldoveneşti
sunt scrise de părintele Iosif
Monahul, protopsaltul din Sf.
Monastire Neamţului, care s-
au aşezat şi pe sistima aceasta
noao”148. Aceste Anixandare
sunt cuprinse şi în
Manuscrisul rom. nr. 1 din
biblioteca mănăstirii
145
Marin Velea, MUZICA CHRISANTICĂ - O continuatoare fidelă a muzicii vechi bizantine a secolelor IX-XVIII,
în săptămânalul „Argeşul Ortodox”, nr. 345, 10-16 ianuarie 2008, p. 2.
146
Termenul de „anixandare” vine de la cuvântul cu care se deschide suita de cântări Deschizând Tu mâna Ta - în
greceşte, Α ν ο ίξ α ν δ ο ς Σ ο ί τ ι ν χ ε ίρ α - practicată la privegherile praznicelor împărăteşti, la
sfinţii cu polieleu şi sâmbătă seara. Ele se bazează pe versete alese din Psalmul 103, care sunt ordonate într-un mod
specific prin inversarea ordinii şi adăugarea mai multor reveniri de tip refren şi finalul Slavă… Şi acum…. Cântarea
este precedată de Veniţi să ne închinăm…, în unele manuscrise menţionându-se aceasta, iar în altele se începe cu
prima stihiră, subînţelegându-se că se cântă şi Veniţi să ne închinăm….
147
Vasile Vasile, Aplicarea reformei hrisantice în Moldova, în vol. Colocvii 1993-1994, Filarmonica „Moldova”,
Iaşi, 1995, pp. 23-32.
148
Apud Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, în “B.R.”, vol. VI, Iaşi, 2002, p. 116.
împreună cu însemnarea: “Anixandarele moldoveneşti, scoase de părintele Iosif
Psaltu de pe cele greceşti” (fila 28) şi în Ms. gr. nr. 34 cu deosebit de importanta
menţiune că “aceste Anixandare Mari sînt facere a părintelui Iosif Monahul,
călugăr din Sfânta Monastire Neamţul. Şi au fost compuse pe sistima veche de sus
numitul părin. iară pe sistima noă sînt traduse de Ieromonahul Visarion
Duhovnicul, tot din această Monastire călugăr” (fila 2).

Chestiunile care se cer totuşi a fi precizate sunt geniul muzical care reiese
din studierea acestei creaţii prin comparare cu Anixandarele Sfântului Ioan
Cucuzel şi larga lor răspândire în ţară şi peste hotare; pentru că în Manuscrisul gr.
nr. 34 sunt prezente atât compoziţia Protopsaltului Iosif (în greceşte), cât şi a lui
Visarion (în română), am găsit de cuviinţă să le prezentăm începutul, după cum
urmează:
Anixandarele Protopsaltului Iosif, de la fila 11 până la fila 40:
Anixandarele Sfântului Ioan Cucuzel, luate din Ms. 53 M al bibliotecii
mănăstirii Stavropoleos:
Anixandarele lui Iosif transpuse în notaţie hrisantică de Visarion (ff. 1-11۷):

Ele sunt prezente şi în notaţie cucuzeliană, de exemplu în Ms. gr. nr. 107 din
Biblioteca ecumenică „Dumitru Stăniloae” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
manuscris care “a fost scris între 1790-1810, la o mănăstire din Moldova sau poate
chiar în Iaşi”149 (ff. 104-111۷ – numerotarea e făcută de părintele Florin Bucescu,
care se semnează la sfârşitul manuscrisului); acest manuscris este notat şi de alţii,
dar fără a i se acorda atenţia necesară, astfel încât este simplu catalogat ca
aparţinând secolului XIX150. Redăm în facsimil începutul cântării:

149
Florin Bucescu, Manuscrisele psaltice de la Biblioteca Mitropoliei Moldovei din Iaşi, în „B.R.”, vol. V, Iaşi,
1999, p. 44.
150
Chiril Pistrui, Manuscrise inedite în Biblioteca Mitropliei Moldovei şi Sucevei – Iaşi, în „M.M.S.”, LIX, nr. 1-3,
Iaşi, anul 1983, p. 105.
După cum se poate observa, Anixandarele lui Iosif sunt o prescurtare ale
Sfântului Ioan Cucuzel, iar unele fraze muzicale sunt chiar identice. Pe de altă
parte, ele sunt o “prelucrare îmbogăţită”151 a celor aparţinând lui Eustatie
Protopsaltul (ceea ce ne confirmă legătura între cele două şcoli muzicale), dar
reprezintă şi veriga între Anixandarele Sfântului Ioan Cucuzel (prezente nu numai
într-un număr impresionant de manuscrise româneşti dar şi în practica de cult din
multe aşezăminte monastice athonite în forma lor primară, sau în prelucrările lui
Hurmuz Hartofilax, Theodor Focheos152 şi alţii) şi cele concepute de Sfântul
Nectarie, Protopsaltul vlah, în Prodromul românesc. Această compoziţie a
Protopsaltului Iosif este reprezentativă pentru şcoala nemţeană de muzică, iar
valoarea ei reiese limpede din comparaţia făcută mai sus şi din faptul că are o
“circulaţie invidiabilă”153, aşa încât o putem găsi chiar şi în manuscrisul lui Filotei,
“la începutul manuscrisului (scrise mai târziu de altă mână şi introduse în

151
Pavel Lungu, op. cit., p. 82.
152
Buchet muzical athonit, Cântările Vecerniei, Chilia Buna Vestire, Schitul Sf. Dimitrie - Lacu, Sfântul Munte
Athos, 2000, pp. 28-61, 81-92.
153
Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii…, p. 96.
manuscris către sfârşitul sec. al XVIII-lea)”154. Catalogarea manuscriselor care
cuprind Anixandarele moldoveneşti cer un efort şi o pricepere ce depăşesc nivelul
acestei lucrări, dar au apărut studii care tratează această chestiune cu mult
profesionalism155.
În concluzie, se poate vorbi de o unitate stilistică a Anixandarelor, indiferent
de limba în care este scrisă, de perioada în care este copiată şi de provenienţa
manuscrisului. Este vorba de o cântare complexă, prezentată alternativ, de cele
două strane, în limba română, greacă sau în forma bilingvă, fiecare stihiră
încheindu-se cu adevărate refrene scoţând în relief bogata imaginaţie a creatorului,
fără a ieşi din matca stilistică bizantină, din etosul glasului VIII şi din semnificaţia
teologică şi liturgică a textului. Stilul lor este stihiraric, cu elemente calofonice, tot
mai frecvente pe măsură ce ne întoarcem în timp, spre epoca în care au fost
prefăcute muzical.
În cadrul cântărilor cuprinse în Sfânta Liturghie, Iosif Protopsaltul a avut un
raport însemnat în ce priveşte compunerea de Heruvice şi, în special, de Axioane,
dat fiind faptul că acestea din urmă dovedesc prin larga lor circulaţie aprecierea de
care s-au bucurat.
Dintre Heruvice, astăzi sunt recunoscute ca autentice, aparţinând creaţiei
psaltice a lui Iosif, trei dintre presupusele compoziţii, două fiind şi astăzi păstrate
în Biblioteca Mănăstirii Neamţ. Dintre acestea două, cel mai important prin gradul
de informaţii suplimentare pe care le aduce este Heruvicul pe glasul IV, din
Manuscrisul gr. nr. 33, care pe fila 35 are o notă aparţinând altui protopsalt
nemţean, Dorothei Iordachiu: “compus întâi greceşte de răposatul Duhovnic
Visarion, după cum îl cânta părintele schimonahul Iosif, psalt de sistema veche,
după care au rămas mai multe cântări în sistema aceea veche, pe care le-am tradus
154
Sebastian Barbu-Bucur, Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve în notaţie cucuzeliană în marile biblioteci din
România, în „B.O.R.”, nr. 9-12, anul 1976, p. 1009.
155
Pavel Lungu, op. cit., pp. 89-90, şi Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, pp. 110-116.
pe sistema noă sus-citatul Păr(inte) Visarion. Însă acest heruvic atât greceşte cât şi
româneşte este compus de sfinţia sa, după cum îl cânta Păr(intele) Iosif, leghetos
vu”. Aceeaşi creaţie o regăsim şi în Ms. rom. 4402 din Biblioteca Academiei
Române (f. 300-301), pe care l-am amintit în capitolul privind viaţa protopsaltului.

De asemenea, în fondul nemţean, în Manuscrisul gr. nr. 11 (ff. 131-133),


găsim şi Heruvicul „Acum puterile”, Eh I, care se cântă în Postul Mare la Liturghia
Darurilor. Redăm în facsimil începutul şi finalul cântării:

Un
alt

heruvic de a cărui autenticitate nu ne putem îndoi este şi cel din Sâmbăta Mare, pe
glasul V, care poartă numele lui “Kir Iosif Monah Moldovanul” şi care este păstrat
la Biblioteca Central Universitară “Mihai Eminescu” din Iaşi156:

156
Ms. III 94, ff. 90 ۷-92 ۷.
Totodată se presupune că i-ar aparţine Protopsaltului Iosif şi alte două
heruvice, unul pe glasul I şi altul pe glasul II, ambele fiind descoperite într-un
Liturghier din Mănăstirea Secu157.
Nu vom trata despre calitatea heruvicelor amintite aici, ci găsim de cuviinţă
doar să constatăm faptul că aceste opere pot fi cel mai bine înţelese şi apreciate
atunci când sunt cântate şi trăite în cadrul cultului bisericesc.
O parte componistică reprezentativă pentru creaţia lui Iosif şi deosebit de
valoroasă pentru tezaurul muzical al Mănăstirii Neamţ este facerea Axioanelor,
cântare liturgică care poartă numele primului cuvânt în greceşte: Άξιον158. Odată cu
primirea în dar a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din partea
împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, este de presupus că şi cântările închinate
Maicii Domnului au beneficiat de o atenţie în plus, materializată şi prin
înfrumuseţarea Axionului în limba română. “Este mai mult ca sigur că icoana
tămăduitoare, pomenită în literatura de specialitate sub denumirile de Lidianca,
Nemţeanca sau Închinătoarea a ajuns la Mănăstirea Neamţ prin dania acestui
nefericit fiu al lui Alexandru cel Bun, dacă nu în 1433-1435 atunci în 1445-1447,

157
Pavel Lungu, op. cit., p. 130.
158
„Axionul obişnuit astăzi pentru mai tot timpul anului în Liturghia normală („Cuvine-se cu adevărat...”) s-a
întrebuinţat în această calitate mai întâi ca partea a doua a sa, care nu e altceva decât irmosul Cântării a noua din
Canonul (trioda) de la denia din Joia Patimilor, datorat lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul, sec. VIII) şi care deci a
fost întrebuinţat mai întâi în slujba Utreniei, ca şi în alte slujbe. Ulterior, şi anume după secolul X, el s-a amplificat
cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat...”), a cărei origine se pare că trebuie căutată în pietatea monahală a
Athosului (Sfântul Munte), cum pretinde o legendă din acele părţi, consemnată chiar în Mineiele noastre”, explicaţie
luată din Liturgica specială scrisă de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 223.
perioade în care a domnit singur”159. Despre aceasta scrie şi Nicolae Milescu în
“Istoria despre sfînta icoană a Prea Sfintei noastre stăpîne Născătoare de
Dumnezeu Maria, 1655”160.
Afirmând faptul că şi până la venirea acestui “întâi dascăl” se cântau axioane
în limba română, după cum însuşi Sfântul Paisie mărturiseşte că a fost întâmpinat
“cântând călugării Monastirii Neamţului oareşcare irmos a Prea Sfintei Născătoare
de Dumnezeu”161 şi chiar el a rânduit “să se ţie numaidecât rândul la biserică o
săptămână în limba moldovenească de ieromonah moldovan cu ierodiacon rus şi
altă săptămână în limba rusească de ieromonah rus cu ierodiacon moldovan”162, se
pune problema diferenţierii între motivele muzicale şi stilul folosit până la venirea
obştii Sfântului Paisie şi capodoperele psaltice ce au apărut după aceea.
Ceea ce obştea Sfântului Paisie Velicikovski aduce ca noutate muzicală în
Mănăstire este “melodia pe note muzicale vocale folosite în Galiţia”163 “şi în Rusia
apusană”164, ceea ce duce la înfiinţarea prin 1782 a unui cor numit „Corul rusesc de
muzică vocală”, care cânta probabil după “notaţiunea cea întâi, numită sinodală,
din Petersburg”165, după cum putem bănui din Ms. slavon nr. 109, căci s-au pierdut
acele “manuscripte originale sau prelucrate de părinţii călugări cântăreţi ai corului
[…] care […] se găseau şi se păstrau în biblioteca rusească din mănăstirea
Neamţul”166. Despre acest cor ştim că era atât de apreciat, încât “întrecea pe acel
din Seminarul de la Socola prin măiestria şi acurateţea cu care executa Sfânta
Liturghie. Pentru aceasta, <<corul rusesc>> de la Mînăstirea Neamţul, între anii

159
http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Neamt_5.htm.
160
N. Cartojan, op. cit., p. 232.
161
Trimiterea Cuviosului Paisie către Părinţii Ambrozie, Atanasie şi Teofan, Mănăstirea Neamţ, 1827, f. 8, apud
Pavel Lungu, op. cit., pp. 29, 91-92.
162
Andronic, Duhovnicul şi Stareţul Mănăstirii Noul-Neamţ, Aduceri aminte, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 74.
163
Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală…, p. 111.
164
Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti…, p. 31.
165
Titus Cerne, Relativ la prima înjghebare a musicei vocale în ţară, apud Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii…, p.
99.
166
Teodor Burada, Corurile bisericeşti de muzică vocală armonică în Moldova, apud Vasile Vasile, Dezvoltarea
muzicii…, p. 101.
1850-1859, era adeseori adus în Iaşi, ca să cânte atât la hramul bisericii Sfîntul
Neculai cel Domnesc cît şi de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, cînd era şi
ziua onomastică a lui Mihail Sturdza Voievod, precum şi la alte sărbători de peste
an” 167.
Acest lucru nu înseamnă înlăturarea tradiţiei muzicale nemţene sau
înfiinţarea unui regim anti-naţionalist şi de opresiune a monahilor români, nici
măcar un “pan-slavism moderat”, după cum afirmă unii cercetători mergând până
la a afirma că “nu e cazul să facem din străini mari români. Cântăreţii români erau
marginalizaţi şi li se ţineau predici la adunat de fân!”168. Opunem acestei viziuni
întunecate şi neadevărate, lipsite de evlavie şi de bun simţ faţă de Sfântul Stareţ
Paisie, vedenia Stareţului Andronic, întemeietorul Mănăstirii Noul-Neamţ din
Basarabia, care (pe când era ieromonah în Mănăstirea Neamţ) l-a văzut într-o
vedenie pe Sfânt ieşind din icoană şi mustrându-i şi lovindu-i pe cei ce făceau
tulburare în mănăstire, dar nefăcându-le nimic celor câţiva monahi români cuvioşi,
care stăteau în strana dreaptă, după cum rânduise Stareţul169. Chiar şi aşezământul
din 1843 întemeiat pe rânduielile Sfântului Paisie, în care se are în vedere
“rânduiala pentru soborul sfintelor mănăstiri Neamţ şi Secu” prevede la punctul 7
ca “osebirea de neam şi de treaptă să nu fie nicidecum pentru că toţi sînt deopotrivă
înaintea Preaputenicului Dumnezeu’170.
Dat fiind faptul că “primii săi discipoli şi purtători ai ideilor reformatoare
sunt călugării români, cei ucrainieni şi ruşi venind mai târziu şi într-un procent
diminuat”, şi că în paginile sale autobiografice sunt “adevărate elogii aduse cântării
psaltice în limba română, practicată la Kiev, de slujitorii aduşi aici”, concluzionăm
că “paisianismul a creat cadrul favorabil punerii în evidenţă a potenţialului artistic

167
Petre I. David, op.cit., p. 185.
168
Pavel Lungu, op.cit., p. 94.
169
Andronic, Duhovnicul şi Stareţul Mănăstirii Noul-Neamţ, op. cit., pp. 102-105.
170
Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op.cit., pp. 128-129.
acumulat în urma unor puternice tradiţii de şcoală muzicală”171. Nu pot fi interese
materiale şi vicleşug în Sfinţii lui Dumnezeu, care suferă la auzul celei mai mici
răutăţi făcute unuia dintre aceştia “mai mici” (Matei 25, 40), căci “Îngerul cel în
trup, Coroana călugărilor,\ Omul cel fără de trup, locuitorul cerurilor,\
Dumnezeiescul Paisie se bucură prăznuind împreunăcu noi pomenirea sa, dînd
dumnezeiesc dar celor ce se ostenesc pentru el;\ pentru aceasta cu osîrdie multă să-
l slăvim pe el”172.
Rolul Sfântului Paisie îl putem asemăna cu cel al Sfinţilor “Chiril şi
Metodie, ce nu erau Slavi de origină, n’au servit o cauză slavă propriu zis, ci au
fost promotorii culturii bizantine, şi a tot ce se leagă cu biserica, în lumea slavă,
prin mijlocirea limbii slave. Opera lor era pusă în serviciul ecumenicităţii; [se
poate spune chiar că acei călugări slavi care] au trecut pe la noi, venind în deosebi
din Athos, ei n’aduceau propriu zis cultură slavă, ci erau o simplă derivaţie, un
canal slav al culturii bizantine care se scurgea pe un puternic sediment creştin,
depus la crucea de întâlnire a culturii latine şi bizantine. […] Studiul documentelor
muzicale e clar şi concludent pentru cine le cercetează şi poate deci să vorbească în
cunoştinţă de cauză”173. Menţionăm, în ceea ce priveşte preocuparea lui pentru
muzica liturgică, faptul că, în perioada în care a fost stareţ la Neamţ, „el a introdus,
pentru prima oară, Crezul cântat de către toţi credincioşii”174.
În cele ce urmează vom încerca o prezentare sumară a axioanelor lui Iosif
aşa cum sunt ele prezente în fondul de manuscrise al Mănăstirii Neamţ.
Cele mai multe Axioane ale lui Iosif le găsim în Manuscrisul românesc nr.
13 din fondul Mănăstirii Neamţ; toate aceste creaţii care poartă sigla tradiţiei

171
Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, pp. 93, 92 şi 94.
172
Ms. rom. nr. 5693, f. 289, apud Petre I. David, op. cit., p. 191.
173
Ioan D. Petrescu, Condacul Naşterii Domnului – Studiu de muzicologie comparată, 1940, pp. 49-50.
174
Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 139.
nemţene au fost analizate şi tipărite, de aceea, vom prezenta doar câteva
(ajutându-ne şi de alte manuscrise), după cum urmează:
a) în limba greacă:
1. Binecunoscutul Axion pe Glasul VIII175, din Ms. gr. nr. 11, care are notată şi

apartenenţa lui “κ υ ρ ’Ι ω σ η ϕ τ ο υ  µ ο ν άχ ο υ ” (pp. 93-94


–după noua numerotare, deoarece o parte din manuscris s-a pierdut sau
deteriorat). Redăm în facsimil prima parte a axionului:

175
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2003,
pp. 92, 96, 68-70 şi 31-34.
Din
varianta
citată se
observă
inflexiunea
modală
spre
glasurile II
şi VI şi
abundenţa
unor
formule
ritmice

determinate de frecvenţa digorgoanelor simple sau asociate cu dipli, cu omalon,


urmate de trigorgoane etc. Frumuseţea acestei creaţii reiese din faptul că “dintre
toate axioanele de la Mănăstirea Neamţ, acesta are cea mai amplă arhitectură
melodică. Este magnific. Are o temă amplă, construită pe 13 note – număr de aur.
[…] Puţine sunt lucrările bizantine ce ar putea ilustra solemnitatea ehului VIII,
între care, fără îndoială, includem şi acest axion”176. Acelaşi Axion apare în Ms.
rom. nr. 13 (pp. 27-29), în Ms. gr. nr. 1 (ff. 156-158) şi în Ms. gr. nr.10 (ff. 145-
146).
2. În Manuscrisul gr. nr.11 găsim un Axion pe glasul I (pp. 92-93) cu o

structură şi temă melodică inedită, având apartenenţa lui


“κ υ ρ ’Ι ω σ ήϕ τ ( ο ) υ  σ χ µ ( ο ) ν ( άχ ) ”; această compoziţie este
prezentă în Ms. rom. nr. 13 (f. 18-20) şi în Ms. gr. nr. 1 (f. 140 ۷-142 ۷). Redăm
începutul cântării în facsimil:

3. În Ms. gr. nr. 1 găsim un Axion pe glasul V (ff. 152 ۷-154 ۷), care

îi poartă “amprenta” numelui, dar şi a talentului de compozitor; îl


regăsim în Ms. rom. nr. 13, pe fila 30.

176
Ibidem.
b) în limba română, le enumerăm doar pe cele din Ms. rom. nr. 13:

1. – pe glasul I, pe fila 17, “este un prototip, atât tema cât şi alte elemente au

fost preluate de către Nectarie Schimonahul din Athos, pentru Axion EH I,


care a fost tradus mai apoi în limba slavonă de către ieromonahul Calistrat de
la Zografu”177; este prezent şi în Ms. gr. nr. 1 (ff. 140 ۷-142 ۷).
2. – pe glasul II, pe fila 15: începe cu ∆ ι ca de la β ο υ , cântându-se astfel
cu două note mai jos178;
3. – pe glasul V, pe fila 21; este prezent şi în Ms. gr. nr. 1 (ff. 152 ۷-154 ۷);

despre această compoziţie aflăm deosebit de interesanta explicaţie că “tema


aceasta este realizată conform cu mistica şi filosofia numerelor. Aici ne
apare cifra 8, simbol al echilibrului, aici melodic, dar şi sugestia că
Pantocratorul veghează asupra întregului ritual, asupra întregii solemnităţi
într-o biserică (în planul octogonal din cupola bisericii erminia picturii
bizantine a fixat chipul Pantocratorului)”179.
4. – pe glasul VIII (pp. 17-19, după noua numerotare) avem o creaţie deosebit

de importantă prin faptul că este scrisă în stilul syntomon. Despre acest stil
vorbeşte Gheorghe Ciobanu, care, raportându-se la lucrarea de faţă,
consideră că «meritul mare al lui Iosif Ieromonahul şi al urmaşilor săi este că
au pus accent mai mare decât contemporanii lor, pe cântările irmologice,
“syntomon” – adică “scurte”, concise, silabice –, nu “argon”, sau “ pe mare”
cum s-a spus în româneşte»180; de aceea, se poate considera că “autorul a
realizat o sinteză a muzicii bisericeşti din Moldova, valorificând ceea ce
venea prin tradiţie”181. Acest Axion îl regăsim în Ms. gr. nr. 1 (ff. 156-158).

177
Ibidem, pp. 88 şi 4-6.
178
Ibidem, pp. 88 şi 7-9.
179
Ibidem, pp. 90 şi 17-19.
180
Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie…, p. 338.
181
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 87-88 şi 1-3.
Sunt consemnate mai multe versiuni şi prelucrări182 ale acestui axion, dar
considerăm că aceasta este cea mai reuşită.

c) bilingve:
1. – pe glasul VI, tema fiind regăsită în diferite compoziţii183, dar fără
originalitatea ei nemţeană, care constă în faptul că «nu ne putem apropia de acest
axion fără “inimă smerită şi înfrântă”, de aici înveţi cât poţi să te înalţi şi cât să te
smereşti - după unduirea melodică»184; în Ms. rom. nr. 13, pe paginile 13-14 (după

182
Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, op. cit., p. 193-195.
183
Ibidem, p. 188-191.
184
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 91-92, 25-28, 59-61.
noua numerotare) găsim Axionul în greacă, iar pe paginile 14-15 avem varianta în
limba română, al cărei incipit îl redăm în facsimil:

La acestea se adaugă şi “axioanele praznicelor împărăteşti”185, paradosite şi


adunate de ucenicul lui, Visarion, în Manuscrisul gr. nr. 7, despre care se poate
spune că nu sunt o compoziţie proprie, ci făceau parte din tradiţia lavrei nemţene,
dar pe care le-a înfrumuseţat şi le-a aşezat pe note.
Accentele tonice sunt sincronizate cu cele melodice şi punctele culminante
ale melodiei urmăresc cuvintele cheie ale acestei cântări de laudă adusă Fecioarei
Maria, astfel încât suntem îndreptăţiţi să spunem că “dacă poporul rus l-a avut pe
Andrei Rubliov şi Icoana Sfintei Treimi, românii moldoveni au avut Icoana Maicii
Domnului de la Mănăstirea Neamţ, frescele bucovinene şi aceste inegalabile
185
Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ…
Axioane, pe care le-au psalmodiat şi în vremurile bune şi în vremurile de
restrişte”186.
Talentul deosebit de a aplica oricărui text melodii adecvate în limitele
acordate de formulele cadenţiale ale fiecărui glas cred că poate fi văzut cel mai
bine în facerea Binecuvântărilor Învierii187, pe care reuşeşte să le aşeze pe fiecare
glas, dar “uită” să le prefacă în limba română.
Majoritatea Binecuvântărilor, ca şi în cazul Axioanelor, se găsesc
colecţionate într-un singur manuscris al bibliotecii
Mănăstirii, în acest caz fiind cel cu numărul 17, despre
care ştim că a fost scris de ucenicul lui Iosif,
Protopsaltul Visarion; acesta certifică faptul că aceste
faceri îi aparţin învăţătorului lui, “τ ( ο ) υ 
ε ν σ χ η µ ο ν άχ ο ι ς κ υ ρ
 Ι ω σ ήϕ τ (ο )υ
πρω τ ο ψ άλ τ ο υ τ η ς α γ ι α ς µ ο ν η ς
τ( ο) ύ Ν ε α µ τ ζ ο υ ” (f. 239 ۷):

186
Pavel Lungu, op. cit., p. 102.
187
Suită de tropare închinate Învierii Mântuitorului în care fiecare stihiră este precedată de stihul „Binecuvântat eşti,
Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale”, care în general se cântă pe glasul V şi care mai poartă numele de
Evloghitare, după primul cuvânt în greceşte: ε υ λ ο γ ι τ ός.
Această rânduială a Binecuvântărilor, care este o noutate vrednică de
admirat, cuprinde trei
variante greceşti în glasul V:
cea expusă mai sus, una tot
din π α ( ff. 256 ۷-
258 ۷), iar alta în glasul V
tetrafon (ff. 243 ٢-246 ۷), care
apar şi în Manuscrisul nr. 4 din
Mănăstirea Noul Neamţ
(acest manuscris a fost scris
de Stareţul Andronic pe când
era la Mănăstirea Secu şi este datat 1843188).

188
Irina Suholmin Ciobanu şi Vasile Vasile, Colecţia de manuscrise muzicale din fondul Mănăstirii Noului Neamţ
(Basarabia), în „B.R.”, Vol. III, Academia de Arte „George Enescu”, Iaşi, 1997, pp. 88-89.
Nemaisocotind glasul V (pe care l-am tratat mai sus), trecem în revistă faptul
că în glasul I avem Evloghitare pe fila 246 ۷, în glasul II pe foaia 248 ۷, în III de
la fila 251 ٢, în IV de la 253 ۷, iar pe glasul VI găsim de la 258 ۷ urmând cu glasul
VII din ζ ω pe fila 261 ۷ şi încheind cu glasul VIII de la 264 ۷. Redăm în
facsimil incipitul cântărilor:

Dovezi în ceea ce priveşte


larga circulaţie a acestor
Binecuvântări, ajungând şi în Ţările Române, o constituie prezenţa lor “cu titlul
Evloghitarele moldoveneşti în Ms. rom. 3819 B.A.R., fără a avea precizat autorul
(f. 136-150)”189.
O cântare asemănătoare Anixandarelor din punct de vedere al organizării
(având pus refrenul la început şi după stihiri, care de fapt sunt o suită de versete din
cartea proorocului Isaia, cap. 8-9), al circulaţiei şi al numărului mare de
manuscrise este Cu noi este Dumnezeu…, numită şi cântarea methimoanelor după
primele cuvinte cu care începe cântarea în greceşte:
Μ ε θ ’ ήµ ω ν ο  Θ ε ο ς; “să cîntă la Pavecerniţa cea mare în Privegherile
ceale împărăteşti, adică, a
Naşterii şi a Botezului
D(o)mnului, şi la Buna Vestire
a Maicii D(o)mnului” (Ms gr.
nr. 34, f. 68), iar în ce priveşte
stihirile se menţionează în Ms. gr. nr. 16 că “întâi să cântă Cu noi iaste Dumnezeu,
de Două ori pe mare, şi apoi stihirile După cum s-au aşăzat înainte” (f. 54).
Această facere bilingvă a
“Păr. Iosif Monahu, călugăr

din Sfânta Mon.


Neamţul” este
autentificată de
Manuscrisul
grescesc nr. 34 (ff. 68-74۷):
Cântarea mai poate fi găsită şi în Ms. gr. nr. 16 (ff. 54-68۷). În ce priveşte
reuşita acestei cântări menţionăm că având pus refrenul în limba greacă de două ori

189
Vasile Vasile, op. cit., p. 121.
şi în română de trei ori, pe variante componistice diferite, crează şi o alternanţă a
cântării de tip calofonic cu cea stihirarică.
Pentru frumuseţea cântării redăm în facsimil începutul în limba română, “pe
mare”, şi apoi bilingv, mai scurt, spre comparaţie:
Aceasta este fila 71۷ (după vechea numerotare este 90۷) din Manuscrisul
grescesc nr. 34. În continuare vom prezenta în paralel compoziţa în ambele limbi
(f. 73٢), spre a se putea observa că majoritatea frazelor muzicale sunt identice.

Între
lucrările

protopsaltului nemţean menţionăm şi Heretismosurile şi polihronioanele pe care i


la atribuie Părintele diacon Ioan Ivan190, fost profesor la Seminarul de la
190
Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 609.
Mănăstirea Neamţ. El face această afirmaţie pornind de la însemnarea ucenicului
lui Iosif, Visarion, din Manuscrisul gr. nr. 7, filele 5٢ -6٢ : „Această cărticică întru
carea să cuprinde rânduiala carea să face la trapeză în ziua hramului Sfintei
Monăstiri Neamţului sau şi la alte sfinte Monastiri; întâi adecă: Heretismosurile, şi
Polihronismosurile, atât în Ziua Praznicului, cât şi a doao zi, pentru fericiţii ctitori,
şi vreo câteva Irmoase ceale mai alese din Kalofonicon, încă şi Axionul Prea
Sf(i)ntei Născătoarei de D(u)mnezeu, în deosebite glasuri: apoi şi Axioanele
Prazdnicilor celor Împărăteşti: am scris-o. Scoţându-le atât ceale greceşti cum şi
ceale moldoveneşti, din sistima musichiei ceii vechi, în sistima musichiei ceii
noao, dupre paradosirea ce am luat de la sfinţiesa părintele Iosif Shimonahul
dascălul mieu: carele sfinţiesa au fost întâiu Psalt al musichiei ceii vechi, în sfânta
Monastirea Neamţulu”. Despre aceste compoziţii muzicale de ceremonial tratează
mai pe larg părintele Sebastian Barbu Bucur, care, la finalul studiului, îşi exprimă
dorinţa fierbinte ca “opusul – în întregime – va vedea lumina tiparului”191. Redăm
în facsimil un Polihronion pe glasul IV, din tradiţia nemţeană, “moldoveneşte”:

191
Sebastian Barbu-Bucur, Polihronii, Aclamaţii şi Imnuri laice în manuscrisele psaltice de la Mănăstirea Neamţ, în
„B.R.”, vol. IV, Iaşi, 1998, p. 87.
Între celelalte creaţii ale protopsaltului Iosif amintim polieleul La râul
Vavilonului192, care se păstrează în Manuscrisul rom. nr. 70 din fondul Mănăstirii
Secu, între paginile 356 şi 372.
O altă cântare asupra apartenenţei căreia s-a discutat – “compozitorul Stihirei
trebuie să fi fost un muzician nemţean de prim rang din acele vremuri şi acesta nu
poate fi altcineva decât Iosif Monahul, în ciuda faptului că acest lucru nu este
menţionat nicăieri”193 – şi despre care s-a scris că “are implicaţii importante în
istoria muzicii psaltice româneşti, cât şi în cea a monahismului din Moldova”194,
este Stihira pentru Stareţul Paisie, numită aşa de protopsaltul Dorothei Iordachiu
în Ms. gr. nr. 33, pe pagina 67:

“Cântarea este prezentă în mai multe manuscrise din perioada trecerii stareţului la
cele veşnice. Deşi avea ca model binecunoscuta podobie a glasului V, cu acelaşi
incipit, ne putem pune întrebarea dacă protopsaltul chinoviei nu a avut şi el un
192
Polieleul (de la π ο λ υ έλ ε ο ς, mult-milostiv) este o cântare care la praznice şi la sărbătorile sfinţilor mai
importanţi înlocuieşte „Binecuvântările Învierii” de duminică, iar în unele duminici se pune înainte de acestea;
psalmul 136 (”La râul Babilonului...”), exprimând plângerea şi nostalgia poporului evreu pentru Ţara Sfântă când se
afla în robia babilonică, se adaugă la polieleul obişnuit al sărbătorilor în trei din duminicile Triodului, acum
simbolizând plângerea creştinil67or după raiul pierdut, patria originară şi fericită a omului, din care l-au izgonit
păcatele. Explicaţia este luată din http://teologie.net/biblioteca/cursuri/ierom_petru/curs_vecernia-utrenia.pdf, p. 18.
193
Florin Bucescu, Stihira Cuviosului Paisie de la Neamţ - cântare emblematică pentru spiritualitatea Moldovei, în
„A.M.B.”, vol. IV, Iaşi, 2002, p. 91.
194
Ibidem, p. 89.
cuvânt greu de spus în adaptarea cântării, mai ales că ea nu a rămas în seama
oralităţii, ci a pătruns în multe manuscrise muzicale, având o melodică
dezvoltată”195.
În ceea ce priveşte fondul de manuscrise de la Mănăstirea Noul Neamţ
menţionăm prezenţa Anixandarelor moldoveneşti în manuscrisele nr. 4 şi 5, a
Evlogitarelor (Ms. nr. 4, f. 98 şi Ms. nr. 5, f. 296) şi Axionul pe glas IV, în limba
greacă (Ms. nr. 6, f. 81)196.
Opera prezentată în acest capitol, deşi este doar o frântură care a rămas în
biblioteca Mănăstirii Neamţ, este impresionantă. O parte din creaţii, care le-a
socotit mai valoroase, le-a paradosit el însuşi (prin copişti), precum sunt
Anixandarele, Cu noi este Dumnezeu… şi unele Axioane, rămânând ca restul
operelor să fie exighisite de ucenicii lui, “dupre paradosirea ce am luat de la sfinţia
sa, părintele Iosif Shimonahul, dascălul”.
Acest inventar al facerilor lui Iosif Protopsaltul este o sinteză a operelor
aflate în special în biblioteca Mănăstirii Neamţ prin care se încearcă schiţarea
portretului celui “care se pare că va rămâne cea mai ilustră figură a muzicii psaltice
din această vatră de cultură moldavă”197. Amprenta culturală a acestui protopsalt
este mărturisită de influenţele şcolii care pot fi urmărite şi în mănăstirile
învecinate, Secu, Agapia, Văratec etc., unde se găsesc manuscrise cuprinzând şi
cântări ale protopsaltului nemţean198.

195
Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul…, p. 136.
196
Irina Suholmin Ciobanu şi Vasile Vasile, Colecţia de manuscrise muzicale…, p. 89.
197
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 61.
198
Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie…, p. 338.
2. Protopsaltul VISARION, Ieromonah (1794-1844)

A. DATE BIOGRAFICE

Visarion a fost “ucenic şi urmaş mai de seamă”199 al lui Iosif şi “copistul


multora dintre facerile sale”200, deci implicit şi cel mai bun interpret al operei
acestuia. În ceea ce priveşte datele biografice putem afirma că s-au făcut
descoperiri fundamentale. Astfel, dacă binecunoscutul bizantinolog Vasile Vasile
afirma că “după investigaţiile de până acum, nu poate fi stabilită cu precizie nici
data naşterii, nici cea a morţii protopsaltului”201, amintind totuşi că părintele Ioan
Ivan propune ca ani biografici anii 1794-1844, totuşi, prin truda profesorului Pavel
Lungu “beneficiem de cele mai importante date biografice - un veritabil curriculum
vitae - lăsate în autograf, pe ultima filă a unei cărţi care i-a aparţinut”202. În această
carte, numită Adunare a cuvintelor... şi datând din 1817 (cota 1229/3 - într-adevăr
sunt trei cărţi cu această cotă dar nici una nu are pe ultima filă cele prezentate, este
posibil să fie o greşeală de inventar sau chiar să fi dispărut manuscrisul), scrie în
chirilică că s-a născut pe 7 mai 1794, a fost călugărit în 1806, a fost făcut
anagnost în 1809 şi caloghier în 1812, apoi a fost hirotonit în diacon la 11 februarie
1815 şi preot la 24 august 1824. Pentru întărirea acestor afirmaţii Visarion lasă şi
un autograf alături de menţiunea că în martie 1818 a răposat Stareţul
Ieroschimonah Silvestru.

199
Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie…, p. 303.
200
Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină – Ieromonahul Visarion Protopsaltul, în “Antologhion
Paisian”, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 7.
201
Ibidem, p. 8.
202
Pavel Lungu, op. cit., p. 132.
Data morţii – 16 decembrie 1844 – este trecută probabil de un ucenic,
putându-se observa şi diferenţa între cele două stiluri de scris, şi este confirmată şi
de arhiereul Narcis Creţulescu, în Ms.rom. nr. 159 din biblioteca mănăstirii, la
litera V, nr. 8 (f. 84), unde figurează ca „Visarion Psaltu M(ona)h”:

Vârsta relativ mică la care a murit (doar 50 de ani) poate sugera că ar fi


suferit de o boală. De menţionat de asemenea că toate consacrările, atât cea în cinul
monahal cât şi cea în cler, au fost făcute de Mitropolitul Veniamin Costachi, ceea
ce ne duce cu gândul că i-a fost ocrotitor în această viaţă vremelnică.
Despre talentul de cântăreţ cât şi cel de copist al Protopsaltului Visarion
mărturisesc arhimandritul Augustin Braha şi stareţul Gherasim Miron în Istorie
pentru Sfânta Monastire Neamţului, în continuarea Protopsaltului Iosif: „Nu mai
puţin au fost întru învăţătură şi părintele Visarion ieromonah din această
Monastire, carele iarăşi foarte bine ştiind meşteşugul sistimii vechi, au prefăcut
multe cântări pe sistema noaoă; ba încă din înţelepciunea cea dată lui de la
Dumnezeu, au şi alcătuit şi foarte multe cântări bisericeşti, precum Stihirariul
preste tot anul a Mineaelor, a Penticostariului, a Triodului şi Irmoase cu pripeale pe
la praznice, polieleae, heruvice, axioane, chinonice şi altele; pre care le-au şi scris
însuşi foarte frumos, căci că şi întru acest meşteşugu al scrierii cărţilor, nu era
prost” (ff.173۷-174).
Stareţul Andronic ni-l prezintă de asemenea, într-un mod asemănător: „Nu
mai puţin au fost întru învăţătură şi părintele VISARION ieromonah din aceastaşi
lavră, carele, iarăşi foarte bine fiind iscusit întru ştiinţa meşteşugului sistimii
vechi, au prefăcut multe cântări pe sistima Psaltichiei noaoă. Că încă din
înţelepciunea cea dată lui de la D(u)mnezeu, au şi alcătuit foarte multe cîntari
bisericeşti; precum; Stihirarul cu Doxastariul, a minaelor de preste tot anul; şi a
Penticostarului, a Triodului, şi Irmoase pe mare cu pripeale pre la toate
praznicele; şi Polieleae, slavoslovii, Evloghitare pe toate glasurile; Heruvice,
Axioane, Chinonice, şi altele pre care le-au şi scris însuşi foarte mărit. Căci, că şi
întru acest meşteşug al scrierii cărţilor nu era prost. Pentru că şi curat slovă
tiparnică scriia, şi părinţească, şi logofetească, atât moldoveneşte, precum şi
greceşte”203.
Meritul principal al acestui protopsalt nemţean este că “a tradus din greceşte
şi a transpus din sistima veche în sistima nouă din creaţiile psaltice ale dascălului
203
Pavel Lungu, op. cit., p. 136.
său, Iosif Monahul […] şi-a adus aportul său valoros în procesul de românire al
cântărilor bisericeşti”204 prin compunerea multor cântări în stilul “syntomon”.
Despre acest lucru mărturiseşte şi însemnarea din Ms. gr. nr. 34, de la
Anixandarele Mari ale lui Iosif, care “pe sistema noă sunt traduse de Ieromonahul
Visarion Duhovnicul, tot din această monastire călugăr” (fila 2).
Printre multele faceri de bine ale lui “Visarion ieromonah” (cum este numit
în majoritatea manuscriselor) faţă de acest locaş monahal, amintim în mod deosebit
scrierea între anii 1842 şi 1844 a Pomelnicului Ctitoresc al Mănăstirii Neamţ
(mărturiseşte acest lucru la fila 66۷), Manuscrisul rom. cu nr. 190 – care a fost
continuat de alt copist după moartea lui (+ 1844) până în 1846 – unde regăsim anul
1806 în care a venit la călugărie:

Tot el a scris şi Pomelnicul Ctitoresc al Bisericii Sfântului Ioan Bogoslov,


Manuscrisul rom. nr. 191 (mărturiseşte acest lucru la fila 39۷), care este datat
1834-5, când s-a zidit biserica. O altă arhivă mănăstirească nemţeană, Sinodicu(l)
Mănăstirii Neamţ, adică Manuscrisul rom. cu nr. 192, care este datat 1873-5,

204
Gheorghe C. Ionescu, Lexicon…, p. 366.
menţionând numele lui, aminteşte şi anul 1806 (pe fila 39۷), când a dat doi galbeni
la ferecatul cu argint a celor două icoane Mari Împărăteşti.
Numele lui Visarion apare şi într-un manuscris ce poartă numele “Părinţi şi
fraţi din mănăstirea Neamţului, 1837, ghenvari 22” din Biblioteca Centrală “Mihai
Eminescu” din Iaşi205, despre care Vasile Vasile consideră că nu este canonic şi nu
oferă nici un “răspuns” la problemele create de presupusa puţinătate a
manuscriselor care să-i menţioneze numele şi activitatea religioasă206. Aici este
trecut al 14-lea din 17 duhovnici, având menţiunea “duh(o)v(nic) // // moldovan”,
iar faptul că nu are menţionat anul morţii (adică a murit după 1837), întăreşte ideea
că este vorba despre el.

205
Apud Pr. Paul Mihail, Mănăstirea Neamţ, centru de viaţă spirituală şi artistică românească, în „M.M.S.”,
XLVII, nr. 1-2, anul 1970, p. 82.
206
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 144.
Ca şi în cazul altor mari protopsalţi, au fost confuzii la stabilirea
personalităţii şi operei Ieromonahului Visarion, unii confundându-l cu Visarion
Târnoveanul Socolean: “ar putea fi acelaşi cu Visarion Socoleanu, nume luat după
Seminarul de la Socola, pe care l-ar fi putut urma”207. Această problemă a fost

207
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 144.
cercetată şi soluţionată de profesorul Pavel Lungu208, care susţine că acest Visarion
Socoleanu a fost protopsalt la Roman.

B. OPERA

Visarion a fost atât protopsalt cât şi duhovnic, dar nu şi-a neglijat nicidecum
misiunea preoţească cu care a fost însărcinat, având pentru aceasta şi exemplul
“făcătorului lui de bine”, protopsaltul Iosif, care a avut o înrâurire vizibilă asupra
formării sale spirituale. Redăm în facsimil filele 5-9 din Ms. gr. nr. 7, care se
termină cu autograful lui:

-fila 5 ٢ 5۷

208
Pavel Lungu, op. cit., pp. 139-142.
-fila 6 ٢ 6۷

-fila 7 ٢ 7۷
-fila 8 ٢ 8۷
-fila 9 ٢
Această filă este deosebit de
importantă prin faptul că atestă
apartenenţa manuscrisului Ieromonahului
Visarion Duhovnicul, după cum reiese
limpede din acest autograf realizat cu o
deosebită măiestrie caligrafică, şi este
datat 1837, adică avea 47 de ani, pe când
era (putem admite acest lucru) în
deplinătatea puterilor şi ajunsese la
apogeul punerii în practică a
cunoştinţelor sale în domeniul muzicii
psaltice.
În ceea ce priveşte creaţia sa muzicală
şi implicit pregătirea teoretică se observă mai multe influenţe: în primul rând
trebuie amintit protopsaltul Iosif, subiect pe care l-am tratat în capitolul anterior, şi
apoi protopsaltul Macarie Ieromonahul, care în scurta perioadă cât a stat la
Mănăstirea Neamţ (1831-1833) a ajutat la îmbogăţirea tezaurului psaltic românesc
şi la supravegherea introducerii noii notaţii în acest veritabil centru de cultură. În
afară de aceşti doi mari protopsalţi, care sunt canonici pentru muzica noastră
psaltică românească, amintim şi influenţa stilistică a lui Nichifor Cantuniari,
arhidiaconul Patriarhiei Antiohiei, pe care a avut ocazia să-l cunoască “în oraşul
Iaşi, în Sfânta Mitropolie, în zilele Prea Înălţatului Domnului Scarlat Kalimah
voevod, pe la 1814, unde […] - a putut să asculte cum - cânta Dascălul ucenicilor
săi Mathimile” (ff. 6٢-7٢), stil de cântare care probabil i-a plăcut mult, deoarece îl
va folosi şi el, “amestecând puţin ceva şi din proforaoa prea cinstitului […] Kir
Nichifor Kantuniari” (f. 6۷). Totodată, putem vorbi şi de o influenţă a
protopsaltului Grigorie Vizantie (1780-1842), pe care Mitropolitul Veniamin
Costachi îl aduse la Iaşi ca profesor şi cântăreţ209.
Din toate acestea putem intui, şi ştim astăzi de legătura dintre reprezentanţii
şcolilor de muzică de la Iaşi şi de la Mănăstirea Neamţ, materializată, printre altele,
prin folosirea compoziţiilor protopsalţilor ieşeni şi invers, drept exemplu slujind un
Heruvic din cele “moldoveneşti, scoase de păr. Visarion Ieromonahul, (după al) lui
Mihalache Vlahu”, pe glasul I. Totodată, găsim în Ms. gr. nr. 17 (ff. 267٢-270۷)
cântarea Toată suflarea în glasul III, pe larg, compusă de
κ υ ρ Μ η χ α λ άκ ε β λ άχ ο υ τ ο υ  π ρ ω τ ο ψ άλ τ ο υ :

Din celelalte compoziţii ale protopsalţilor ieşeni păstrate în biblioteca


Mănăstirii Neamţ trebuie să amintim şi Polieleul pe glasul I, “facerea (lui) D.
Dumitrache Suceveanul, cuprinsă în Ms. rom. nr. 14 (ff. 9٢-10۷):

Cu toate
acestea, Protopsaltul Visarion a rămas fidel tradiţiei muzicale nemţene şi
învăţătorului lui, Iosif, acest lucru
putându-se observa din creaţiile
sale şi din manuscrisele copiate de
el, cel mai grăitor exemplu fiind
faptul că majoritatea covârşitoare a
209
Vasile Vasile, Aplicarea reformei hrisantice…, pp. 23-32.
cântărilor pe care le-a transcris în noua notaţie îi aparţin “părintelui Iosif Monahul,
călugăr din Sfânta Monastire Neamţul”210.
Din mulţimea de manuscrise copiate de Visarion vom aminti doar pe cele
mai reprezentative prin stilul şi valoarea lor. Pentru a facilita descrierea şi reţinerea
manuscriselor, le-am trecut în ordine numerică, urmând ca importanţa lor să fie
tratată separat.

a)

Manuscrise româneşti existente în


biblioteca Mănăstirii Neamţ
Manuscrisul rom. nr. 3 poartă titlul Urmare după cum să cântă la Sfântul şi
marele Post (aşa cum scrie pe fila 3), şi are 37 de foi. Conform însemnărilor de la
foile 4 şi 19 a fost scrisă de Visarion şi este datat pe 10 martie 1843. Considerăm
că cea mai importantă cântare cuprinsă aici este “Canonul Floriilor, dupre firea
moldovenească” (f. 10), despre care s-a scris că «nu este altceva decât cunoscuta
cântare Arătatu-s-au ale adâncului izvoare…, care “cu nevoinţă, din grecia s-au
scos” de către Filothei, apărute în Psaltichia rumănească, datată 1713»211. Această
cântare este prezentă într-un volum de cântări scos de Vasile Vasile212. Redăm
incipitul:
Manuscrisul rom. nr. 4 poartă titlul În Sfânta şi Marea Sâmbătă la Utrenie,
după cei şase psalmi şi după Ectenie, are 65 de foi şi conţine Prohodul Domnului.
210
Ms. gr. nr. 34, ff. 2 ۷-12 ۷.
211
Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, p. 90.
212
Antologhion Paisian, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp. 192-211.
Nu are nici o menţiune despre autor şi nici despre data copierii, manuscrisul fiind
atribuit lui Visarion doar pe baza caligrafiei, prin comparaţie cu alte manuscrise.
Un manuscris românesc reprezentativ pentru tradiţia nemţeană este cel cu
numărul 7, care are titlul Începutul cu Dumnezeu a(l) Penticostarului şi conţine
slujba hramului, a Înălţării Domnului Iisus Hristos şi cea de la Rusalii. Conform
însemnărilor de la foile 2 şi 53, cartea a fost scrisă de Ieromonahul Visarion în
răstimpul dintre 23 octombrie 1839 şi 10 ianuarie 1840. Cântările de la Înălţare
după tradiţia nemţeană, cuprinse în acest manuscris, sunt cântate în fiecare an la
hramul mănăstirii de corul seminariştilor şi a fost înregistrată şi o casetă cu aceste
cântări în anul 2002 de compania muzicală “Electrecord”. Redăm doar prima
pagină:
Un alt manuscris atribuit lui Visarion pe baza caligrafiei, a stilului de scris,
este manuscrisul nr. 8, cu titlul Început cu Dumnezeu cel Sfânt al Irmoaselor pe
opt glasuri, având 250 de foi.
Manuscrisul rom. nr. 12 ne înfăţişează latura artistică, pe cât este cu putinţă,
a unui copist şi interpret desăvârşit. Manuscrisul are scris pe cotor Doxastica lui
Iacov (Protopsaltul) şi conţine, aşa cum indică şi titlul,
“Slavele Prazdnicilor celor Stăpâneşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, şi ale
sfinţilor celor ce să prăznuiesc preste tot anul”, traduse din greceşte, dar nu
cuprinde decât o mică parte din creaţia protopsaltului grec. Conform menţiunii de
pe fila 1, cartea a fost o perioadă şi în posesia Protopsaltului Dorotei, dăruită
probabil de către învăţătorul lui, protopsaltul Visarion.

Deosebit de important prin valoarea artistică este Manuscrisul cu nr. 13, pe


care l-au observat şi cercetători cu renume213. Deoarece conţine multe din
Axioanele compuse de Iosif Moldoveanul, am prezentat o parte din el în capitolul
anterior. Conţinutul manuscrisului este redat fidel de titlul pe care îl poartă:
“Troparele, Condacele şi Axioanele Prazdnicilor Împărăteşti; cum şi a Sfinţilor de
preste an care să cântă
în vremea când merg cu
Icoana la trapeză” şi se
întinde pe 251 de
pagini. Conform
însemnării de la
început, cartea a fost

213
Sebastian Barbu-Bucur, Polihronii, Aclamaţii…, p. 84.
afierosită pe data de 23 februarie 1834, “ca să fie în biserica cea mare a Sfintei
Monastiri Neamţului, neîndrăznind nimenea a o înstrăina de la biserică cu nici-un
chip”. Cu toate că după scris şi după conţinut (cuprinde lucrări ale Învăţătorului lui,
Iosif, ale lui Nichifor Kantuniari – pe care am văzut că-l stima foarte mult – şi de
ale lui Macarie Ieromonahul, pe care-l putem considera că şi l-a făcut prieten în
timpul cât a stat la mănăstire) autorul este indicat ca fiind Visarion, nu toţi
cercetătorii i-au atribuit acest merit214.
Pentru a demonstra complexitatea stilului şi frumuseţea tradiţiei psaltice
nemţene, prezentăm Axioane, compoziţii tradiţionale (nu au însemnate la începutul
cântării nici un autor, după cum se menţiona la celelalte), printre care şi Axionul
praznical de la Înălţarea Domnului, al hramului mănăstirii:
Axion la Naşterea Maicii Domnului, pe glasul VIII, fila 3 ٢:

Axionul la Înălţarea Domnului, glasul V tetrafon, fila 95 ٢ (după noua


numerotare):

214
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, pp. 143-144.
Altă variantă, tot în V tetrafon, fila 95 ۷:

Unele Axioane, aşa cum am văzut şi la alte creaţii, au varianta şi în limba


greacă, din care probabil au fost adaptate în “moldoveneşte”, fiindcă urmăresc
foarte îndeaproape cursivitatea şi expresivitatea frazelor muzicale, mergând până la
a se identifica, de unde şi menţiunea făcută de copist: “acelaşi”. Pentru a
exemplifica acest lucru ne vom folosi de Axionul Naşterii Domnului, al cărei
început îl vom reda bilingv:
- în greacă, pe fila 29 ٢:

- în română, pe fila 30 ٢:
Asemenea Axioanelor specifice Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur,
despre care am scris în capitolul privind creaţia psaltică a Protopsaltului Iosif,
majoritatea Axioanelor praznicale prezente în acest manuscris au fost adunate şi
tipărite prin efortul profesorului de muzică psaltică de la Seminarul de la
Mănăstirea Neamţ, Pavel Lungu215.
În afară de cântările autentice care se cântă la hram, mai putem adăuga la
tradiţia nemţeană şi pe cele din praznicul Sfintei Învieri, care sunt scrise alături de
alte compoziţii greceşti în Manuscrisul rom. nr. 87 care şi poartă titlul de
Rânduiala care să cântă în Sfânta şi prea luminata Zi a Învierii Domnului nostru
Ii(sus) H(risto)s. Conform însemnărilor de pe foile 46-47, autorul este Visarion şi
este indicată data de 5 februarie 1843, probabil când a terminat de scris
manuscrisul, care are doar 50 de foi216.

b) Manuscrise greceşti existente în


biblioteca Mănăstirii Neamţ
Deosebit de important între manuscrisele greceşti este cel cu numărul 7, care
cuprinde Rânduiala care să face la trapeză în ziua hramului Sfintei Monastiri
Neamţului sau şi la alte sfinte monastiri. Din prefaţa acestui manuscris am extras
citatele necesare diferitelor capitole acestei lucrări, iar spre mărturie am trecut-o în
215
Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ…
216
Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, p. XXIII.
facsimil la începutul capitolului anterior. Asemenea multor cărţi scrise de Visarion,
şi aceasta este afierosită “bisericii cei mari din Sfânta Monastire Neamţul […] ca
să fie la strana cea mare moldovenească”.
Am tratat despre acest manuscris şi în capitolul privind opera Protopsaltului
Iosif, dar trebuie adăugat că este prezentat într-un studiu de Ştefan Alexe217 şi că
“manuscrisul nu are partea de sfârşit […] fiind deteriorat, desprins de coperţi şi
nenumerotat a fost legat greşit cu unele schimbări şi lipsuri de file”218; totuşi, în
această formă, numără în prezent 117 file, deşi în 1962 se scria că ar fi avut “161
foi”219.
Un manuscris grecesc recunoscut doar după caligrafie este cel cu numărul
16, despre care am amintit în capitolele anterioare, dar care nu are nici o însemnare
ori datare. Are 210 file şi cuprinde cântări la Vecernie şi Utrenie, dintre care
amintim Anixandarele lui Iosif, (de la fila 27 la 54), apoi cântarea Cu noi este
Dumnezeu…, (54-68) şi Stihirile Înălţării (82-89), toate aceste cântări fiind
compuse în limbile greacă şi română.
Manuscrisul grecesc nr. 17 poartă numele Protopsaltului Visarion chiar în
titlul cărţii. Are 275 de foi şi cuprinde Polielee şi Binecuvântările Învierii pe
glasurile I, II, III şi IV. Din însemnarea de pe foaia 32 ۷, făcută în data de 9 aprilie
1836, aflăm că polieleele prezente în acest manuscris au fost compuse în notaţia
veche de “µ ο ν α χ ο υ  Ζ ω ςη µ α  ψ άλ τ ο υ ” şi au fost “exighisite” în
noul metod muzical de către “Β ι σ α ρ ι ω ν ο ς τ oυ 
Ιεροµο ν άχ ο υ ”:

217
Ştefan Alexe, op. cit., pp. 355-364.
218
Sebastian Barbu-Bucur, Polihronii, Aclamaţii…, p. 87.
219
Ştefan Alexe, op. cit., p. 359.
c) Alte manuscrise din alte locaţii
Un manuscris reprezentativ pentru opera lui Visarion, dar care nu mai face
parte din fondul bibliotecii nemţene, deoarece a fost înstrăinat, este un Doxastar –
Idiomelar voluminos de 623 de pagini care “cuprinde în sine stihirile Praznicilor a
Duminecilor şi la toţi sfinţii peste tot anul” şi care a fost scris în 1844 pentru a fi
tipărit, deoarece “o carte ca aceasta […] poate folosi obştei” (f. 30 ۷). Acum este
păstrat în biblioteca Mănăstirii Agapia şi este inventariat drept Manuscrisul rom.
nr. 505220. Putem considera că acest manuscris reprezintă pârga muncii sale şi că
dorea să-l vadă tipărit (la Mănăstirea Neamţ s-au tipărit numeroase cărţi de
psaltichie, dintre care amintim Psaltichia de la 1808221, Slujba Învierii din 1814,
Nouă cântări din Psaltire din anul 1818, cele trei volume ale Idiomelarului lui
Suceveanu din 1856-57 şi Anastasimatarul după prelucrarea lui Victor Ojog222),
dar nu a reuşit din cauză că a murit în acelaşi an.

220
Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, pp. XXIII-XXIV.
221
Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 62.
222
Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 204.
Prima carte tipărită care este „alcătuirea duhovnicului Visarion” poartă
numele de Cântările lui Moisi şi a fost editată de tipografia Mănăstirii Neamţ cu
litere chirilice în 1871, în vremea stareţului Timotei223.

d) Alte creaţii
Din celelalte creaţii ale lui Visarion care nu sunt trecute în cele prezentate
mai sus, le amintim pe următoarele:
- Anixandarele, care se vor a fi o prescurtare din cele ale lui Iosif; deşi sunt
menţionate limpede de cercetătorul Vasile Vasile ca fiind în Ms. gr. nr. 34 de la
fila 23 până la 29 ۷ şi în Ms. gr. nr. 32224, aceste informaţii nu sunt corecte,
deoarece Ms. gr. nr. 32 – după cum am amintit la începutul lucrării – lipseşte din
biblioteca mănăstirii, iar în Ms. gr. nr. 34, de la fila 2 până la 40 sunt prezente
Anixandarele lui Iosif, în limba română şi apoi în limba greacă, fără a se găsi vreo
precizare că sunt compuse de Visarion.
Ms. gr. nr. 33, deşi nu este scris de el, conţine două opere deosebite din
cadrul Liturghiei, care sunt faceri ale Ieromonahului Visarion Duhovnicul:
- Pre Tine Te lăudăm, în glasul II, cu adăugirea că este “facere a
Duhovnicului Visarion” (f. 57 ٢); această compoziţie este redată în întregime într-
un studiu de Părintele diacon Ioan Ivan225, fost profesor de muzică la seminarul de
la Neamţ:

223
Ibidem, p. 214.
224
Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, 2005, p. IX.
225
Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 612.
- “Axionul de Postul Mare ce să cântă la Liturghia Sfântului Vasilie”, pe
glasul VIII (f. 57 ۷); este altul decât cel publicat în Axioanele Tradiţionale de la
Mănăstirea Neamţ226:

În Ms. gr. nr. 11 apare un Axion pe Glasul V (f. 96 ٢), semnat


“κ υ ρ β η σ α ρ ι ο ν ”; din sintagma “τ ο υ  α υ τ ο υ ” reiese faptul
că ar mai fi o compoziţie a aceluiaşi mai înainte, dar pe filele dinainte este o
compoziţie melismatică aparţinând Protopsaltului Iosif, un Axion duminical pe care
l-am tratat în capitolul privind opera lui. Concluzionăm că este vorba de
Protopsaltul Visarion, care – aşa cum găsim scris în mai multe manuscrise – era
călugăr în aceeaşi mănăstire.

226
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 39-41.
Între celelalte creaţii ale Protopsaltului Visarion care n-au fost menţionate
până aici şi care sunt socotite “cele mai intereasante creaţii ale lui Visarion sunt
Tatăl nostru şi Crezul. Prima este întâlnită în manuscrisul ce a aparţinut monahiei
Mina Hoşotă de la Văratec, aflat în prezent în Biblioteca Sfântului Sinod – Ms.
rom. II – 37, f. 71۷- 72۷”227.
Crezul, în compunerea acestui protopsalt nemţean, îl găsim neterminat în
Manuscrisul rom. nr. 5 din fondul bibiotecii nemţene, între filele 84 şi 88, cu
următoarea menţiune: “cântare dupre sistima musichiei ruseşti pre care urmează ca
negreşit trei să-l cânte, unul începând de la vu, altul de la ni, iar al treilea iarăşi de
la ni”. Aceste creaţii “constituie cele dintâi documente muzicale româneşti de
scriere plurivocală cu semiografie bizantină cunoscute până acum”228. Din facerea
acestor opere tragem concluzia că Visarion cunoştea temeinic teoria muzicii
liniare, adică “sistima musichiei ruseşti” (cum o numeşte el). Redăm prima pagină
din această creaţie:

227
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 150.
228
Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, p. XVII.
Adăugăm la creaţiile lui Visarion şi Catavasiile Învierii, prezente în Ms.
rom. nr. 5916 din biblioteca schitului Stihirareţ, descoperite de Alexie Buzera, care
reproduce şi primul irmos în lucrarea lui de doctorat229.
Aşa cum conclude şi Gheorghe Ionescu, “Visarion Protopsaltul se impune ca
un muzician desăvârşit, excelent cântăreţ şi pedagog, caligraf neîntrecut,
compozitor fecund şi talentat, lăsându-ne numeroase cântări izbutite, inspirate,
precum şi câteva colecţii de cântări pentru serviciul de cult din creaţia originală şi
ale altora ce se găsesc păstrate în bibliotecile de la mănăst. Neamţ şi din ţară”230. La
acestea am mai putea adăuga şi dorinţa de a-şi valorifica creaţiile şi de a le da spre
tipărire, pe care nu şi-a putut-o împlini din pricina scurtimii timpului.

3. Protopsaltul DOROTHEI IORDACHIU, Ieromonah


(+ 29 decembrie 1888)

A. DATE BIOGRAFICE

Dorothei Iordachiu a fost continuatorul muncii “protopsaltului şi dascălului


de psaltichie Visarion Monahul”231, “a reprezentat strana românească a Mănăstirii
Neamţ timp de o jumătate de secol şi a fost cel care a adunat, salvând de la
distrugere sau pierdere, multe manuscrise păstrate şi astăzi ca un tezaur scump al
acestui important centru de cultură muzicală românească”232. Cunoscut şi ca
Doroftei Ieromonahul (motiv pentru care Gheorghe Ionescu îi tratează ca două
persoane distincte, primul fiind “ieromonah, psalt, caligraf, compozitor”, iar al
doilea “psalt, dirijor”), a fost “protopsalt la mănăstirea Neamţ în perioada de mijloc

229
Alexie Al. Buzera, Cultura românească de tradiţie bizantină…, pp. 69-70.
230
Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 366.
231
Ibidem, p. 190.
232
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 163.
al secolului al XIX-lea”233; mai mult, unii cercetători i-au greşit numele şi l-au
transformat în Dosoftei, producând o eroare în lanţ din cauza prestigiului de care se
bucurau234.
Cunoaştem puţine date biografice despre acest ilustru ucenic al lui Visarion,
dar perioada activităţii lui care este în general acceptată este “de la 1849 29
octombrie şi până la moartea sa 1888 (1889)”235. Dintr-o însemnare de pe
Manuscrisul gr. nr. 11 (fila 48۷), aflăm că a fost hirotonit diacon în data de 29
octombrie 1849 şi a rămas în această
treaptă ierarhică până către anul 1856,
când începe să se semneze cu “Dorothei
Ieromonah”; drept exemplu putem folosi binecunoscuta însemnare din
Manuscrisul grecesc nr. 25, datat 23 iunie
1824 (fila 185), unde în 1853 se semna tot
ca ierodiacon. Tot de aici (de pe prima
filă) aflăm că a fost cam bolnav anul acela, încât din 27 mai se trata cu “salce cu
rachiu”, iar din 15 iulie a fost
nevoit să ia “doftorii la metocul
Oşlobenilor”.

233
Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 115.
234
Gavriil Galinescu, op. cit., p. 717 şi Naghiu Iosif, op. cit., p. 74.
235
Ioan Ivan, Manuscrise de muzică psaltică…, p. 612.
Protopsaltul Dorothei a prins o perioadă de grea încercare din partea statului,
încât cei însărcinaţi cu evaluarea resurselor materiale şi umane, ca să poată jefui
mănăstirea de bunurile ei, acuzau “deplina decadenţă intelectuală şi economică”,
lipsa cărţilor celor mai necesare, încât “biblioteca slujeşte de hrană guzganilor” şi
“din părinţii de acolo […] nu este unul măcar care să poată ţinea un cuvânt […]
unul care să facă o scrisoare”236, cu toate că mănăstirea numără “500 de călugări
care se mişcă în toate părţile”237. Dorothei este dovada că nu aceasta era realitatea
în Mănăstirea Neamţului, unde viaţa duhovnicească şi culturală încerca prin “acel
simţ curagios şi îndrăzneţ al datoriei”238 să depăşească impasurile în care se găsea,
oferind lumii bogăţia ei cea de nepreţuit.
Despre calităţile lui de cântăreţ şi duhovnic găsim mărturii în Pomelnicul
Ctitoresc al Mănăstirii (Ms. rom. nr. 190) – devenit canonic pentru autentificarea
protopsalţilor nemţeni –, unde apare ca “Ieromonah” şi “Protopsalt” şi se aminteşte
data morţii lui: 29 decembrie 1888 (f. 73 ٢), “spre pomenire” (f. 73 ۷).

În calitate de “cîntăreţ de clasa I-a”239 a marei lavre nemţene, Dorothei şi-a


adus contribuţia la păstrarea şi valorificarea tezaurului de muzică psaltică de
tradiţie bizantină prin:

236
Radu Rosetti, Conflictul dintre Guvernul Moldovei şi mănăstirea Neamţului, în “Analele Academiei Române”,
XXXII, pp. 776-777 şi următoarele, apud Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, pp. 83-85.
237
Vaillant, La Romanie, III, p. 428, apud Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 78.
238
Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 88.
239
Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală, p. 110.
- râvna depusă pentru a afla şi împărtăşi şi altora cunoştinţe teoretice legate
de psaltichie; exemple: Manuscrisul rom. nr. 1425 din Biblioteca
Academiei Române are titlul Gramatica psaltichii noo în limba
românească, cuprinde 17 file şi poartă semnătura protopsaltului pe filele
4 şi 8 ۷240; mai mult, foloseşte orice ocazie pentru a păstra şi transmite
noile cunoştinţe, ajungând să scrie chiar pe manuscrise pentru a fixa
ideea descoperită recent: “Cratima ce se numeşte în cântare
(α ν ε ν α ); va să zică după limba Piiticească (O, Împărate Hristoase)
iară ceelaltă Cratimă ce să proforiseşte; (τ ε ρ ε ρ ε µ ) va să zică
(Păzeşte că curge), iară pre
înţeles (O, Doamne păzeşte
că lumea aceasta curge)”241;
- iniţierea în studiul muzicii
bizantine a câtorva monahi,
dintre care amintim pe
ucenicii Chesarie Dima şi
Varlaam Arghirescu (autor al
unei Antologii psaltice în limba română numită Cântări liturgice,
manuscris inventariat cu nr. 20 în Biblioteca “Dumitru Stăniloe” a
242
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ); unii vieţuitori mai bătrâni ai
mănăstirii l-au prins în viaţă pe acest protopsalt şi au apucat să spună,
printre altele, părintelui diacon Ivan Ioan că Dorothei nu cânta decât “la
sărbătorile mari şi în unele Duminici”243;

240
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţului…, p. 161.
241
Ms. gr. nr. 25, f. 3 ۷.
242
Chiril Pistrui, op. cit., p. 105.
243
Pavel Lungu, op. cit., p. 229.
- nevoinţa pentru restaurarea vechilor manuscrise şi scoaterea lor la lumină
pentru a fi folosite aşa cum au intenţionat autorii lor, spre slava lui
Dumnezeu; exemplu: “o carte de psaltichie veche scoţându-se cu mai
multe cărţi ca să se usuce şi
să află azi în vivlioteca
S(fintei) M(ănăstiri)
N(eamţ)” – în Ms. gr. 25, f. 3
۷;
- alcătuirea de numeroase
colecţii de cântări psaltice (de exemplu, manuscrisele cu cota veche nr.
13, 35, 115, 116, 117, 119, 129 şi 231) ce se păstrează în biblioteca
mănăstirii244, dintre care unele manuscrise primesc alte cote, precum Ms.
gr. nr. 25 care e inventariat cu numărul 165, ceea ce ne relevă şi calităţile
lui de colecţionar şi copist-caligraf;
- compunerea şi scrierea sau copierea a numeroase cântări (enumerate la
capitolul privind opera lui), care au ajutat procesului de românire a
cântărilor şi au îmbogăţit şi înfrumuseţat tezaurul psaltic al mănăstirii;
- colaborarea cu protopsaltul ieşean Dimitrie Suceveau la “tălmăcirea
Doxastarului lui Petru Lampadarie tipărit la Neamţ în 1857”245, dar mai
ales la compunerea şi tipărirea Idiomelarului într-un singur volum din
1856 (părinţii mai bătrâni – precum vrednicul de pomenire părintele
Partenie, care a fost Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iaşi –
încă îl foloseau la cântare în strana nemţeană ca un semn de preţuire şi de
aducere aminte a acelor vremuri), la “desăvârşirea acestei monumentale
opere psaltice”246, care din cauza unor neînţelegeri “s-ar fi încheiat cu
244
Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 613.
245
Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 190.
246
Dionisie Marin, Paharnicul Dimitrie Suceveanu, în “M.M.S. ”, nr. 11-12, anul 1956, p. 752.
cedarea de către psaltul nemţean a calităţii de autor” şi “astfel lucrarea se
publică doar cu numele lui Suceveanu”247; două argumente puternice în
sprijinul acestei ultime colaborări sunt vâsta relativ mică a protopsaltului
ieşean (la data tipăririi Idiomelarului avea aproximativ 40 de ani248), prin
urmare timpul dedicat acestei ample lucrări ar fi insuficient şi faptul că
«Dorothei Iordachiu a fost „cenzor” al lucrărilor tipărite de Suceveanu în
Tipografia Mănăstirii Neamţ în anul 1856»249.
Un capitol important al vieţii acestui reprezentant al muzicii din lavra
nemţeană este activitatea lui în domeniul coral. Odată cu înfiinţarea în mănăstire a
cursurilor pentru “cântările armonice” din hotărâre domnească în anul 1859,
Dorothei şi-a dovedit aptitudinile şi în acest domeniu, “fiind cel mai sârguitor şi cu
talent”250, după cum mărturiseşte însuşi Ioan Cart, “unul dintre cei mai renumţi
reprezentanţi ai curentului de introducere a cântării corale bisericeşti în limba
română”251. Pentru această râvnă este recompensat de către stareţul Timotei cu un
exemplar din cartea Principie elementari de Muzică a lui Gheorghe Burada, având
următoarea dedicaţie: “Premiul dat din partea subscrisului sf. sale păr. ieromonahul
Dorothei Iordachiul, elev al corului cântărilor armonico-religioase, din sf. mon.
Neamţu ca semn de deosebită stimă şi încuragiar pentru a sf. sale eminente
sîrguinţa dovedită la examenul semestrului de vară, anul 1862, iulie 15 […]
Timotei stareţul”252.
Menţionăm faptul că în arhivele mănăstirii mai este pomenit un Dorothei
Ieroshimonah care a ajutat la ferecarea în argint a icoanelor de rând în Vinerea
Mare din anul 1869253.
247
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 162.
248
Vasile Vasile, Protopsaltul Dimitrie Suceveanu (1816 – 1898), în “B.R.”, Academia de arte “George Enescu”,
Iaşi, 1995, pp. 9-37.
249
Pavel Lungu, op. cit., p. 230.
250
Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală…, p. 110.
251
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 203.
252
Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 612.
253
Ms. rom. nr. 190, f. 57 ۷ şi Ms. rom. nr. 192, ff. 38 şi 44 ۷.
Considerăm că am reuşit în aceste câteva pagini să schiţăm portretul celui ce
a fost o personalitate complexă din punct de vedere muzical, dar nu numai, el fiind
şi un păstor de suflete care a avut conştiinţa chemării şi datoriei în faţa lui
Dumnezeu şi a neamului, în contextul gravelor probleme ce înconjurau mănăstirea.

B. OPERA

În calitate de compozitor, Protopsaltul Dorothei a lăsat în urmă numeroase


creaţii, multe din ele numai în manuscris, după cum vom arăta în continuare. În
calităţile lui de copist-caligraf şi colecţionar de cărţi de muzică psaltică,
Protopsaltul Dorothei a depus un efort asiduu. În cele ce urmează vom menţiona
unele manuscrise copiate de el, care conţin informaţii preţioase referitoare la viaţa
şi opera lui psaltică.
În primul rând trebuie să amintim Ms. rom. 4402 din Biblioteca Academiei
Române (despre care tratează mai pe larg bizantinologul Vasile Vasile254), pe care
se semnează la final (f. 302-303), menţionând faptul că l-a copiat de pe alt
manuscris, aparţinând Protopsaltului Visarion, cel ce i-a fost dascăl: “Prescris de
ieromonahul Dorotheiu car’ de pe originalul Păr(intelui) Visarion 1880 august
31”255.
Un alt manuscris vrednic de amintit este Ms. rom. nr. 14, a cărui apartenenţă
este demonstrată de însemnarea de pe fila 11, unde copiind un Axion pe glasul I în
limba greacă, menţionează şi data: “Acesta s-au prescris de Ieromonahul Dorothei,
la anul 1862, dechembrie în 3 zile”. Acest manuscris poartă numele de Tomul III –
Manuscript Polielee, fiind de fapt o colecţie alcătuită din diferite fascicule ce
numără un total de 71 de foi, în care se cuprinde şi Axionul rusesc cu ifosul

254
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, pp. 105-106, 120, 144, 146.
255
Ibidem, p. 161.
românesc, pe glasul VIII, cu însemnarea: “pentru ca să nu se
şteargă cu totul din mintea românului, cum că odată cânta şi
astfelu, l-am pus aicea” (fila 7); de notat intuiţia acestui
protopsalt de a lăsa generaţiilor viitoare o pagină de cultură
muzicală şi de istorie, care poate fi studiată mai bine, dat fiind faptul că în prezent
această compoziţie este tipărită în mod inedit256.

Manuscrisul gr. nr. 34, la care am făcut referire în capitolul “Protopsaltul


Iosif”, este copiat tot de Dorothei, după cum ne putem da seama din însuşi titlul
lucrării, luat de pe cotor: TOM I (vezi manuscrisul de mai sus). Acest manuscris
numără 76 de file şi conţine, printre altele, Anixandarele lui Iosif şi Stihirile pe
glasul VI de la “Doamne strigat-am” pentru sărbătoarea Sfintei Parascheva (f. 44-
48). Pentru evlavia care se cuvine Sfintei Parascheva, redăm în continuare prima
stihiră în facsimil:

256
Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 73-75, 96.
Un manuscris asemănător acestuia din urmă este şi Ms. gr. nr. 33, catalogat
pe cotor ca fiind Tomul III în colecţia de manuscrise a lui Dorothei; prezintă
trăsăturile unei colecţii de fascicule. Din cauza faptului că lipseşte începutul, cartea
numără 69 de file şi începe direct cu Stihirile de la Vecernia Mare, care sunt
“Versificate de Ieromonah D(orothei) la anul 1857, Noiembrie 12” (f. 2۷); acest
citat
este
redat

identic de mai mulţi cercetători, astfel încât deşi e evident că anul scris in
document e 1897, considerăm că este o greşeală din partea autorului, care –
conform datele prezentate – nu mai era în viaţă la acea dată, ori că scrisul aparţine
altcuiva. Din cântările cuprinse aici amintim Heruvicul pe glasul IV leghetos,
“după cum îl cânta părintele Shimonahul Iosif Psaltul” (f. 35) şi Heruvicul din
Postul Mare pe glasul I, după Theodor Focheos, şi pe glasul VIII, “a aceluiaşi”

Dorothei Iordachiu; redăm începutul Heruvicului pe glasul VIII (f. 56۷):


Tot din colecţia lui Dorothei provine şi Ms. gr. nr. 32 cu 64 de file (a se
vedea explicaţia de la paginile 24-25), care a fost inventariat de protopsalt cu
numărul 37 (f. 1). Importanţa acestui manuscris constă în faptul că prezintă opere
importante şi în paralel ale protopsalţilor nemţeni, precum cântarea Cu noi este
Dumnezeu…, care este în varianta lui Visarion (f. 31-33), dar şi în varianta lui Iosif
(f. 33-40); totodată mai este prezentată o variantă mai scurtă, pe moldoveneşte (f.
26 ۷)257.

257
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 164.
VI. Protopsalţi români, veniţi din alte locuri în Mănăstirea Neamţ:

1. Protopsaltul MACARIE, Ieromonah (1770-1836)

A. Repere biografice generale privind în special activitatea premergătoare


venirii la Mănăstirea Neamţ

Nu dorim să tratăm pe larg despre activitatea dascălului de cântări Macarie


Ieromonahul, dat fiind faptul că s-au scris numeroase lucrări şi studii
competente258, ci vom prezenta câteva repere generale, urmând ca în capitolul
următor să tratăm doar perioada cuprinsă în timpul şederii lui la Mănăstirea Neamţ.
Data naşterii lui Macarie este controversată259, de aceea considerăm că cel
mai corect este să prezentăm opinia mitropolitului Iosif Naniescu, care i-a fost şi
ucenic; astfel, în Ms. rom. nr. 756 din Biblioteca Academiei Române – care i-a
aparţinut –, oferă anul 1750 ca an de naştere, întărind acest lucru printr-o nouă
însemnare în Ms. rom. nr. 1685 (f. 2 ٢ ), unde scrie anul morţii (1836) şi vârsta pe
care o avea: 86 de ani.

El a fost «o personalitate proeminentă a şcolii muzicale psaltice româneşti,


cunoştea la perfecţie cele două sisteme ale muzicii psaltice, poseda atributele
pedagogului şi dascălului de excepţie, se bucura de reputaţia compozitorului autor
258
Niculae Popescu, Macarie Psaltul – La o sută de ani de la moartea lui – (+1836-1936), Ed. Seminarului de
Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, 1936, nr. 6.
259
Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 212.
al unor cântări bisericeşti elevate, era înzestrat cu o neobişnuită sensibilitate
artistică şi un profund sentiment religios, avea – alături de cultura de specialitate –
o aleasă cultură generală remarcându-se ca om de litere si orator apreciat. A avut o
contribuţie esenţială la “românirea” cântărilor psaltice şi introducerea lor în
circulaţie. A realizat, tipărite sau în manuscris, aproximativ 150 de cântări
originale şi peste 2000 de cântări românite»260. Astfel, meritul lui principal este că
“Macarie prin publicarea cărţilor sale de musică bisericescă, după sistema nouĕ, a
introdus în ţară gustul cântărei româneşti, ş’a lovit de morte cântarea strĕină, mai
ales cea grecescă”261.
Drept concluzie generală privind munca acestui protopsalt, redăm cuvintele
muzicologului Alexandru Luca, care în lucrarea lui de licenţă conclude că
“Macarie este cel dintâiu care a imprimat cântările bisericesci după psaltichia nouĕ.
Operele lui au devenit normă pentru cântarea bisericescă românescă […] totuşi în
multe locuri, a sacrificat limba pentru melodie”262.
Referitor la perioada premergătoare venirii acestui protopsalt ştim că “în
1829 Macarie părăseşte Bucureştiul stabilindu-se pentru scurt timp la Iaşi
bucurându-se de protecţia mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache căruia-i
dedicase în 1823 un număr de exemplare din Anastasimatarul său tipărit la Viena”.
De asemenea, se crede că el a mai stat la Mănăstirea Neamţ, dar pentru o perioadă
mult mai scurtă, în 1824263.
Nu dorim nici să tratăm datele şi metodele aplicării reformei hrisantice în
Moldova, prezentate într-un studiu competent de cercetătorul Vasile Vasile264, ci
doar să amintim că Mitropolitul Veniamin Costachi, care a crescut la şcoala
260
Ibidem, pp. 213-214.
261
Constantin Erbiceanu, Macarie Ieromonahul, Psaltul şcolei din Bucureşti şi reformatorul sistemei vechi de
psaltichire, în B.O.R., Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1892-93, p. 813.
262
Alexandru Luca, op. cit., p. 86.
263
Carmen Calan, Legăturile ieromonahului Macarie cu viaţa muzicală a Moldovei, în “B.R.”, vol. II, Iaşi, 1996, p.
46.
264
Vasile Vasile, Aplicarea reformei hrisantice…, pp. 23-32.
stareţului Paisie, “îndată după ivirea psaltichiei cei nouă a introdus-o în Biserica
Moldovei, înfiinţând la Mitropolia sa, o şcoală de cântări după metoda nouă”265, pe
care a pus-o „sub conducerea ieromonachului Macarie, căruia îi porunci ca tote
cântările bisericeşci după sistema nouă să le traducă în româneşte, ceea ce a şi
făcut”266. Astfel, îi adusese la Iaşi ca profesori şi psalţi pe iluştrii cântăreţi
constantinopolitani: Petru Protopsaltul, Grigore Vizantie şi mai târziu, pe
Gheorghe Paraschiade267, dublaţi de protopsaltul Dimcea.

B. Activitatea muzicală şi raportul lui vizavi de tezaurul tradiţiei muzicale


nemţene pe parcursul şederii temporare la Mănăstirea Neamţ (1831-1833)

Dovezile referitoare la validarea şederii Protopsaltului Macarie la


Mănăstirea Neamţ sunt clare şi îndestulătoare. În acest sens amintim cuvintele
arhimandritului Augustin Braha şi ale stareţului Gherasim Miron, din cronica
Istorie pentru Sfânta Monastire a Neamţului, scrisă în 1858 (Ms. rom. nr. 154, f.
173-174): “Încă în vremea stăreţiei sale, foarte mult era împodobită această
Monastire, […] şi cu Părintele Macarie Ieromonah, dascălul schoalei de musichie,
carele venise din Valahia, şi era bărbat desăvârşit învăţat întru amândoaoă
sistemile”.

265
Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti…, p. 31.
266
Alexandru Luca, op. cit., p. 102.
267
Alexăndrel Barna, Trei psalţi greci la Iaşi: Gheorghe Paraschide, Grigorie Vizantie şi Petru Vizantie, în
„Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza” din Iaşi, vol. 6, 2001, pp. 95-100.
În ce priveşte motivul venirii lui Macarie la Neamţ, majoritatea
cercetătorilor consideră că “după mai mulţi ani de conducere a Şcolii de cântări
bisericeşti a Mitropoliei din Bucureşti, ca profesor de psaltichie şi director (1819-
1821 şi 1823-1827), Macarie Ieromonahul se stabileşte la începutul lui aprilie
1831, la Mănăstirea Neamţ, pentru a preda călugărilor acestei lavre noul sistem de
notaţie”268.
“Aici, în atmosfera elevată a Neamţului, Macarie funcţionează ca dascăl şi
conducător al Şcolii de cântăreţi, activitate pe care o desfasoară până în 1833”269.
Cert este că şederea aici îl onora pe Macarie graţie celor trei mari protopsalţi
despre care am tratat în capitolele anterioare, unul dintre ei fiind atât de
reprezentativ pentru întreaga tradiţie muzicală din ţara noastră încât îl menţionează
în Prefaţa Irmologhionului său scos la Viena în 1823: “Părintele Dascălul Iosif” (f.
5); trecând cu vederea faptul că îl menţionează doar ca traducător, nu şi compozitor
şi protopsalt, Macarie Ieromonahul era conştient că “creaţiile psalţilor nemţeni vor
circula în întreg spaţiul românesc, pătrunzând în culegerile reprezentative ale
secolului”270.

268
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 126.
269
Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 213.
270
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 84.
Mărturii despre prezenţa psaltică a Protopsaltului Macarie la Mănăstirea
Neamţ constituie şi manuscrisele din biblioteca lavrei în care se găsesc numeroase
creaţii ale sale. În această ordine de idei, găsim următoarele:
- Heruvice (în manuscrisele cu cota veche 113, 127, 130271, iar după noua
numerotare în manuscrisele greceşti 10 şi 30272);
- Polihronismosuri şi Heretismosuri (manuscrisul 126, adică Ms. gr. nr. 7);
- Axioane duminicale greceşti şi moldoveneşti (ms. 131, adică Ms. gr. nr.
39);
- Canonul Floriilor (ms. 132, adică Ms. gr. nr. 13);
- Liturghia mare (ms. 113 şi 130, adică Ms. rom. nr. 6 şi 30);
- Axioane praznicale (ms. 135, adică Ms. rom. nr. 13), dintre care redăm
incipitul Axionului de la Naşterea Domnului, “în viersui făcut de sfinţiesa
Părintele Macarie Ieromonahul” (f. 27 ۷):

271
Toate manuscrisele cu cota veche sunt preluate din lucrarea părintelui diacon Ioan Ivan, Manuscrise muzicale…,
op. cit., p. 610.
272
Toate manuscrisele având noua cotă sunt preluate din lucrarea cercetătorului Vasile Vasile, Activitatea muzicală
a lui Macarie Ieromonahul la Mănăstirea Neamţ, în Byzantion Romanicon, vol. III, Ed. Artes, Academia de arte
“George Enescu” , Iaşi, 1997, p. 32.
Din această compoziţie reiese totodată şi înclinarea Protopsaltului Macarie –
în ultima parte a vieţii sale – spre genul calofonic.
Totuşi, în afara celor menţionate, «forma cea mai relevantă a activităţii
desfăşurate la Mănăstirea Neamţ o găsim în cele trei manuscrise aflate în prezent în
Biblioteca Academiei Romăne şi anume: Propedia din 1831 (Manuscrisul
românesc nr. 4479), Psaltichia scrisă în 1833 (Manuscrisul românesc
nr. 4412) şi Irmologionul-Kalofonicon, “tradus de părintele Macarie şi scris de
însuş mâna sa, la Monastirea Neamţului la anul 1833” (Manuscrisul românesc nr.
1685)»273; nevrând să reiterăm cele prezentate în studiul cercetătorului Vasile
Vasile, totuşi, datorită importanţei pe care o prezintă pentru această lucrare, redăm
în facsimil a doua filă din Ms. rom. nr. 1685, prezent în Biblioteca Academiei
Române, de unde se poate înţelege limpede că “smeritul Ieromonah Macarie” era
“la anul de la H(risto)s 1833 în Sfînta Monastire Neamţul”:

273
Vasile Vasile, Activitatea muzicală a lui Macarie Ieromonahul la Mănăstirea Neamţ…, p. 33.
Şederea lui la Neamţ va lăsa o adâncă amprentă muzicală, încât “în
amintirea timpului petrecut la Neamţ, Macarie Ieromonahul va transpune în sistima
nouă, în 1832, Canonul Stâlpărilor sau „Catavasiile Floriilor”274, despre care scrie
că aceste “catavasii la duminica stîlpărilor dimpreună cu tot canonul alcătuite pe

274
Ibidem, p. 32.
glas bulgăresc de fericitul întru pomenire dascălul Şerban protopsaltul Ţării
Româneşti pre care eu din porunca preaosfinţitului mitropolit chir Dosothei le-am
învăţat de la însuşi protopsaltul Constandin ucenicul lui Şerban şi de însăşi le-am
păstrat în scris pe sistema veche şi pentru ca să rămîe vecinică pomenirea întîilor
făcători le-am alcătuit pe sistema cea nouă întocmai şi nestrămutate precum le-am
învăţăt şi le-am păstrat în scris şi acum le-am paradosit părinţilor din sfînta
monastire Neamţul pentru ca să rămîe veşnice şi nestrămutate”275.
Acest Canon al Floriilor are şi o variantă nemţeană, foarte apropiată de cea
originală a lui Filothei, surprinsă în capitolul privind opera Protopsaltului Visarion.
Un aspect important (care s-a discutat mai puţin), este felul în care este
primit şi tratat Macarie la Neamţ – din punct de vedere muzical – şi dacă este
posibil ca psalţii din Mănăstirea Neamţului să fi cunoscut şi reforma lui Hrisant.
Dacă “Macarie Ieromonahul îşi realizează visul său, paradosind călugărilor din
marea vatră moldavă noua sistimă şi creaţiile sale în această nouă notaţie” 276, el
fiind cel care a definitivat «procesul de românire şi de popularizare a “noii
sisteme”»277, atunci cum explicăm existenţa manuscriselor în “notaţie de tranziţie
spre hrisantică” înainte de venirea lui la Neamţ? Ca exemplu luăm Irmologhionul
tipărit în 1811 – trecut ca Ms. rom. nr. 3 în biblioteca Mănăstirii Neamţ – care
cuprinde cântări “scrise în stilul care s-a impus în cea de a doua etapă a procesului
de românire a cîntărilor eclesiastice din ţara noastră, aceea a lui Mihalache
Moldovlahul şi Iosif Protopsaltul”278.
Considerăm că se ştia de reforma muzicii psaltice şi că se lucra la trecerea de
la notaţia cucuzeliană la cea hrisantică – după cum am tratat şi în capitolul privind
opera lui Iosif Monahul – doar că nu era pe deplin desluşită şi aplicată, de aceea

275
Ioan Ivan, Manuscrise psaltice…, p. 610.
276
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 84.
277
Carmen Calan, op. cit., p. 45.
278
Sebastian Barbu-Bucur, Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve…, p. 1011.
“din puţinele manuscrise rămase de la ei în notaţie prehrisantică îl putem găsi pe
Părintele Iosif Shimonahul făcând exighisirea cântărilor vechi în notaţia lui Petru
Lampadarie şi a dascălilor săi”279. Acest lucru considerăm că l-a desăvârşit Macarie
în timpul şederii sale; de altfel, nici timpul scurt (numai doi ani) nu i-ar fi putut
permite să pornească efectiv “de la zero” cu psalţii nemţeni, fără ca aceştia să fi
auzit de noua notaţie sau să fi cunoscut compoziţii scrise astfel.

VII. Concluzii

279
Filotheu Bălan, op. cit., p. XXXIII.
Astăzi putem afirma că nu este ţară creştină care să nu fi auzit şi să nu ştie
câte ceva despre marea lavră a monahismului românesc, căci Mănăstirea Neamţ
este la români precum Mănăstirea Rila la bulgari, Mănăstirea Hilandar la sârbi şi
Mănăstirea Lavra la greci280.
Mănăstirea Neamţ s-a impus în lumea creştină mai ales prin patru căi: prin
viaţa duhovnicească intensă şi curentele de înnoire spirituală răspândite din sânul
acestei obşti monahale; prin frumuseţea dintotdeauna a sfintelor slujbe de zi şi de
noapte, cu vestita şcoală nemţeană de muzică psaltică de tradiţie bizantină; prin
marile ei personalităţi: cuvioşi, sihaştri, monahi, mistici, duhovnici, stareţi, ierarhi
ridicaţi de aici şi sfinţi locali; şi, în sfârşit, prin manuscrisele, miniaturile şi cărţile
tipărite la Neamţ şi răspândite peste tot în ţară şi peste hotare.
Considerăm că aceste câteva “nume de vieţuitori nemţeni îndrăgostiţi de
manuscrise şi cărţi de muzică pe care şi le agoniseau cu scumpătate ca pe nişte
adevărate comori”281, pe care am încercat să le prezentăm într-o vedere de
ansamblu, cuprinzând şi anumite aspecte ale vieţii lor duhovniceşti, nu vor fi uitate
şi că acest studiu, deşi este relativ mic şi nu se poate compara cu studiile
cercetătorilor de marcă – pe care le-am şi precizat atunci când a fost cazul – va
putea folosi cuiva.
Poate vreunul dintre aceştia sau vreun alt iubitor de psaltichie din gura
căruia alţii au primit cuvintele cântărilor ca pe însăşi “mierea cea duhovnicească ce
picura din gura lor”, a părinţilor care, “rididicându-se din virtute în virtute”282, au
mijlocit pentru oameni la Dumnezeu, este şi „Cuviosul Sihastru fără nume,
descoperit prin minune dumnezeiască la 26 mai 1986, la un metru jumătate în
pământ”283, ale cărui moaşte sunt cinstite şi aşezate în naosul Mănăstirii Neamţului;

280
Paul Mihail, Mănăstirea Neamţ…, p. 83.
281
Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 608.
282
Ms. rom. nr. 5693 din B.A.R., ff. 3-4, apud Petre I. David, op. cit. , pp. 162-163.
283
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti…, p. 426.
de menţionat că se presupune că acest Sfânt ar fi trăit înainte de zidirea bisericii,
care este datată 1497, prin secolele XIV-XV, deoarece atunci nu era nici poteca de
sub care s-au înălţat sfintele lui moaşte.
BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI

1. Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.


2. *** Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia
Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2003.
3. *** Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia
Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2004.
4. *** Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
5. *** Istoria literaturii religioase a romanilor – până la 1688,
document în format electronic.
6. *** Buchet muzical athonit – Cântările Vecerniei, Chilia Buna
Vestire, Schitul Sf. Dimitrie – Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.
7. Andronic, Duhovnicul şi Stareţul Mănăstirii Noul-Neamţ, Aduceri
aminte, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007.
8. Bandini, Marco, Codex – Vizitarea generală a tuturor Bisericilor
Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, Editura Presa Bună,
2006.
9. Barbu-Bucur, Sebastian, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe
teritoriul României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi aportul
original al culturii autohtone, Editura Muzicală, Bucureşti, 1989.
10. Bălan, Ioanichie, Patericul românesc, Ediţia a III-a, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998.
11. Branişte, Ene, Liturgica specială, Editura Lumea Credinţei,
Bucureşti, 2005.
12. Buzera, Alexie Al., Cultura muzicală românească de tradiţie
bizantină din sec. al XIX-lea, Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 1999.
13. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti,
1973.
14. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
15. Ciobanu, Gheorghe, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol.
I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974.
16. Ciobanu, Gheorghe, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, Manuscrisul nr.
56/544/576 I de la Mănăstirea Putna – „Antologhion”, în seria Izvoare ale
muzicii româneşti, vol. III, Documenta, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980.
17. Cosma, Octavian Lazăr, în Hronicul muzicii româneşti, vol. I, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1973.
18. Giurescu, Dinu şi Constantin, Istoria românilor, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
19. Iacomi, Gheorghe, Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona
Ceahlău, Editura Trinitas, Iaşi, 1998.
20. Ionescu, Gheorghe C., Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor,
s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, Editura Diogene,
Bucureşti, 1994.
21. Iorga, Nicolae, Mănăstirea Neamţului, Tipografia Societăţii “Neamul
Romănesc”, Vălenii-de-Munte, 1912.
22. Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
Ediţia a II-a, vol. I, Editura Ministerului de culte, Bucureşti, 1929.
23. Ivan, Diacon Ioan şi Porcescu, Preot Scarlat, Mănăstirea Neamţ, Iaşi,
Tipografia Centrului Mitropolitan Iaşi – Neamţ, 1981.
24. Joantă, Mitropolit Serafim, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească,
Editura Anastasia, 1994.
25. Luca, Alexandru, Priviri generale asupra musicei din Biserica
Ortodoxă de răsărit de la începutul creştinismului şi până în zilele nostre,
Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1898.
26. Lungu, Pavel, Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din
zona Neamţ, teza de doctorat, document în format electronic.
27. Macarie Ieromonahul, Prefaţă la Irmologhionu sau Catavasier
musicescu, Viena, 1823.
28. Mazilu, Dan Horia, Studii de literatură română veche, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2005.
29. Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, Cântări ale Sfintei Liturghii,
Ediţie realizată, îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Vasile, Bucureşti,
2004.
30. Pann, Anton, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau
Gramatica melodică, Bucureşti, 1846.
31. Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1982.
32. Petrescu, Ioan D., Condacul Naşterii Domnului – Studiu de
muzicologie comparată, 1940.
33. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
34. Ploeşteanu, Nifon, Carte de de musică bisericescă pe psaltichie şi pe
note liniare, pentru trei voci, Bucureşti, 1902.
35. Popescu, Niculae, Macarie Psaltul – La o sută de ani de la moartea lui –
(+1836-1936), Editura Seminarului de Istoria Bisericii Române de la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, Bucureşti, 1936, nr. 6.
36. Postică, Gheorghe, Mănăstirea Căpriana, Editura Pontos, Chişinău,
2003.
37. Prisnea, Constantin, Mănăstirea Neamţ (Ediţia a II-a), Editura
Meridiane, Bucureşti, 1969.
38. Rus, Anamaria şi Tămaş, Cosmina, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan
Iacob -pentru copii-, Editura Publistar, Bucureşti.
39. Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. III,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
40. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, 1967.
41. Vasile, Vasile, Mănăstirea Neamţ - străveche vatră de cultură
muzicală, document în format electronic, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

STUDII şi ARTICOLE

42. *** Biserica Ortodoxă Română, în Viaţa religioasă din România,


Studiu documentar al Secretariatului de Stat pentru Culte, Ediţia a II-a,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.
43. *** Mănăstirea Neamţ, în Monumente istorice bisericeşti din
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei,
Iaşi, 1974.
44. Alexe, Ştefan, Un manuscris grecesc din biblioteca mănăstirii Neamţ,
în „M.M.S.”, XXXVIII, nr. 5-6, Iaşi, anul 1962.
45. Barnea, Pr. Prof. Alexăndrel, Trei psalţi greci la Iaşi: Gheorghe
Paraschide, Grigorie Vizantie şi Petru Vizantie, în „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Al. I. Cuza” din Iaşi, vol. 6, 2001.
46. Bălan, Ioanichie, Convorbiri duhovniceşti - Interviu cu Protosinghelul
Nifon Corduneanu, Ediţia a II-a, Editată de Episcopia Romanului şi Huşilor,
1990.
47. Bucescu, Florin, Manuscrisele psaltice de la Biblioteca Mitropoliei
Moldovei din Iaşi, în „B.R.”, vol. V, Iaşi, 1999.
48. Idem, Stihira Cuviosului Paisie de la Neamţ - cântare emblematică
pentru spiritualitatea Moldovei, în „A.M.B.”, vol. IV, Iaşi, 2002.
49. Bucur-Barbu, Sebastian, Polihronii, Aclamaţii şi Imnuri laice în
manuscrisele psaltice de la Mănăstirea Neamţ, în „B.R.”, vol. IV, Iaşi, 1998.
50. Idem, Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve în notaţie cucuzeliană în
marile biblioteci din România, în „B.O.R.”, nr. 9-12, anul 1976.
51. Buzera, Alexie Al., Un manuscris românesc inedit cu teoria muzicii în
notaţia hrysantică din anul 1819, în „B.R.”, vol. III, Iaşi, 1997.
52. Calan, Carmen, Legăturile ieromonahului Macarie cu viaţa muzicală a
Moldovei, în „B.R.”, vol. II, Iaşi, 1996.
53. Ciobanu, Gheorghe, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României până
în secolul al XVIII-lea, în “Glasul Bisericii”, nr. 11-12, anul 1966.
54. David, Petre I., Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârşit
monah român! – Noi cercetări şi ipoteze – în „B.O.R.”, XCIII, nr. 1-2,
Bucureşti, anul 1975.
55. Demciuc, Vasile, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un ambasador al
Ortodoxiei la începutul secolului al XV-lea, în antologia „Hristos în
Moldova”, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001.
56. Dionisie Marin, Paharnicul Dimitrie Suceveanu, în „M.M.S.”, nr. 11-12, anul
1956.
57. Erbiceanu, Constantin, Macarie Ieromonahul, Psaltul şcolei din Bucureşti şi
reformatorul sistemei vechi de psaltichie, în B.O.R., Bucureşti, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, 1892-93.
58. Galinescu, Gavriil, Cântarea bisericească, în „M.M.S.”, XVI, nr. 7-8,
anul 1940.
59. Ivan, Ioan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Neamţ,
în „M.M.B.”, XXXVI, nr. 9-12, Iaşi, anul 1960.
60. Idem, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală la Mănăstirea Neamţ, în
„M.M.S.”, XLVII, nr. 1-2, anul 1971.
61. Mihail, Preot Paul, Mănăstirea Neamţ, centru de viaţă spirituală şi
artistică românească, în „M.M.S.”, XLVII, nr. 1-2, anul 1970.
62. Idem, Obştea mănăstirilor Neamţ şi Secu în anul 1837, în „Românii
în reînnoirea isihastă”, Editura Trinitas, Iaşi, 1997.
63. Idem, Geneza studiului întocmit de Episcopul Melchisedec despre
Grigorie Ţamblac, în „M.M.S.”, XLV, nr. 7-9, anul 1969.
64. Naghiu, Iosif E., Biblioteca Mănăstirii Neamţu, în „M.M.S.”, XVII,
nr. 2-3, anul 1941.
65. Norocel, Epifanie, Grigorie Ţamblac şi mănăstirea Neamţ, în
„M.M.S.”, nr. 7-8, anul 1973.
66. Pascu, Mihai Ion, Ctitorii Moldave, Editura Casa Presei, Bucureşti,
2002.
67. Petrescu, Ioan D., Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă
Română, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1937.
68. Pistrui, Chiril, Manuscrise inedite în Biblioteca Mitropoliei Moldovei
şi Sucevei – Iaşi, în „M.M.S.”, LIX, nr. 1-3, Iaşi, anul 1983.
69. Popescu, Nicolae, David - Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, în
„B.O.R.”, LIV, nr. 1-2, anul 1936.
70. Ştefănescu, Melchisedec, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, în „Revista
pentru istorie, archeologie şi filologie”, vol. III, Bucureşti, Tipografia
Academiei Române, anul 1884 (II).
71. Idem, Viaţa Sf. Ioan cel Nou dela Suceva, în „Revista pentru istorie,
archeologie şi filologie”, vol. III, Bucureşti, Tipografia Academiei Române,
anul 1884 (II).
72. Idem, Memoriu pentru cântările bisericesci în România, în „B.O.R.”,
VI, anul 1882.
73. Vasile, Vasile, Activitatea muzicală a lui Macarie Ieromonahul la
Mănăstirea Neamţ, în „B.R.”, vol. III, Editura Artes, Iaşi, 1997.
74. Idem, Aplicarea reformei hrisantice în Moldova, în vol. Colocvii
1993-1994, Iaşi, Filarmonica „Moldova”, 1995.
75. Idem, Dezvoltarea muzicii religioase în timpul stăreţiei lui Paisie
Velicicovski, în „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, LXX, nr. 11-12, anul 1994 (în seria
nouă - IV).
76. Idem, Iosif Protopsaltul, în „B.R.”, vol. VI, Iaşi, 2002.
77. Idem, Nectarie Shimonahul, în “Muzica”, XI, nr. 3, anul 2000,
Bucureşti.
78. Idem, Protopsaltul Dimitrie Suceveanu (1816 – 1898), în „B.R.”, Iaşi, 1995.
79. Idem, Şcoala paisiană de muzică bizantină - Ieromonahul Visarion
Protopsaltul, în „Antologhion Paisian”, Editura Sofia, Bucureşti, 2005.
80. Suholmin-Ciobanu, Irina şi Vasile, Vasile, Colecţia de manuscrise
muzicale din fondul Mănăstirii Noului Neamţ (Basarabia), în „B.R.”, vol. III,
Iaşi, 1997.
81. Vornicescu, Nestor, Căpriana – ctitorie voievodală, în „Magazin
istoric”, XXXIII, nr. 1 (382), anul 1999.

NET
82. http://teologie.net/biblioteca/cursuri/ierom_petru/curs_vecernia-
utrenia.pdf.
83. http://64.233.183.104/search?
q=cache:xZ4aWRgHABMJ:www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-gavriil-uric-
scriitorul-manastirea-neamt.
84. http://www.crestinortodox.ro/5_personalitati_marcante_bisericesti_si
_laice_inmormantate_in_biserica_voievodala_de_la_manastirea-c137-p5-
new.html.
85. http://www.primariatgneamt.ro/p_d_despre.php
86. http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Neamt_5.htm.
87. http://atitud.weblog.ro/#post-294324
88. http://neamt.mmb.ro/istoric.html
ZIARE

89. Mărculeţ, Ştefan, Muzica psaltică – parfumul slujbelor ortodoxe, în ziarul


„Lumina de duminică”, Iaşi, 18.11.2007.
90. Vasile Demciuc, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un adevărat “ambasador”
al Ortodoxiei, în cotidianul „Lumina”, Iaşi, 09.11.2008.
91. Velea, Marin, MUZICA CHRISANTICĂ - O continuatoare fidelă a
muzicii vechi bizantine a secolelor IX-XVIII, în săptămânalul „Argeşul
Ortodox”, nr. 345, 10-16 ianuarie 2008.

MANUSCRISE

Din Biblioteca Mănăstirii Neamţ


Româneşti

92. Ms. rom. nr. 1.


93. Ms. rom. nr. 3.
94. Ms. rom. nr. 4.
95. Ms. rom. nr. 5.
96. Ms. rom. nr. 7.
97. Ms. rom. nr. 8.
98. Ms. rom. nr. 12.
99. Ms. rom. nr. 13.
100. Ms. rom. nr. 14.
101. Ms. rom. nr. 17.
102. Ms. rom. nr. 71.
103. Ms. rom. nr. 100.
104. Ms. rom. nr. 154.
105. Ms. rom. nr. 159.
106. Ms. rom. nr. 190.
107. Ms. rom. nr. 191.
108. Ms. rom. nr. 192.

Greceşti

109. Ms. gr. nr. 1.


110. Ms. gr. nr. 7.
111. Ms. gr. nr. 8.
112. Ms. gr. nr. 11.
113. Ms. gr. nr. 16.
114. Ms. gr. nr. 17.
115. Ms. gr. nr. 25.
116. Ms. gr. nr. 33.
117. Ms. gr. nr. 34.
118. Ms. gr. nr. 38.

Din alte locaţii

119. Ms. 53 M al Bibliotecii Mănăstirii Stavropoleos.

120. Ms. gr. nr. 107 din Biblioteca ecumenică „Dumitru Stăniloae” a Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei.
121. Ms. III 94 din Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.