Universitatea Dunărea de Jos din Galați

Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie

Specializarea GISCEE, Anul II

COMISIA EUROPEANĂ A DUNĂRII ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Masterand: Oana Constantin Profesor: Arthur Tuluș

Galați 2019

1
 Dunărea, unul din cele mai mari și importante fluvii ale Europei, a avut încă din
Antichitate, și deține și în prezent, un deosebit rol economic, politic, militar și cultural, atât
pentru popoarele riverane, cât și pe plan european în general. 1 Pentru poporul român spațiul
carpato-ponto-danubian a constituit vatra strămoșească, în care s-a dezvoltat și afirmat de-a
lungul a peste două milenii și jumătate de muncă creatoare și lupte necurmate pentru libertate și
independență. De Dunăre, ca și de Carpați se leagă întreaga viață a poporului nostru, scria marele
om de știință Grigore Antipa. Ea este partea care ne ține în contact cu popoarele din apusul și
centrul Europei și tot ea ne deschide calea largă a oceanului pentru schimbul produselor țării și
muncii poporului, cu produsele țărilor cele mai îndepărtate.2
În epoca modernă, odată cu intrarea țărilor riverane în circuitul de valori materiale,
inerent capitalismului, se intensifică lupta dintre marile puteri pentru dominarea bazinului
dunărean și în special a gurilor Dunării, poartă de intrare și ieșire la Marea Neagră și mai
departe, spre Mediterana, prin strâmtori. 3 Acest context a generat problema Dunării în legătură
directă cu un alt permanent nod al contradicțiilor europene, problema orientală, în a căror
evoluții un moment important la constituit Războiul Crimeei.
Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, care a încheiat acest conflict european, a abordat
și problema Dunării, hotărând aplicarea principiilor stabilite de Congresul de la Viena în privința
libertății navigației pe fluviile internaționale și pe Dunăre și înființarea unei Comisii Europene a
Dunării ( C.E.D), ai căror membrii erau marile puteri europene.4 Același Tratat stabilea scopul
existenței comisiei - acela de a amenaja pentru navigație porțiunea Dunării cuprinsă între Isaccea
și vărsarea în mare și preciza ca durată de existență a acesteia termenul de doi ani, după care
urma a fi înlocuită cu un organism permanent al țărilor riverane, respectiv Austria, Bavaria,
Imperiul Otoman, precum și Moldova, Țara Românească și Serbia. 5

1
Petrescu 1957 : 145
2
Antipa 1921 : 2
3
Stanciu 2002 : 230
4
Antipa 1921: 3
5
Cârțână, Seftiuc 1972: 40

2
 Comisia Europeană a Dunării și-a început activitatea pe 4 noiembrie 1856 stabilindu-și
sediul la Galați. În calitatea sa de mandatar al Europei pentru asigurarea liberei navigații pe
Dunărea Maritimă a obținut o serie de imunități, drepturi și competențe, extinzându-și atribuțiile
până la Galați și după 1883, până în amonte de portul Brăila. 6
Deși la începutul Primului Război Mondial teatrul operațiunilor militare se situa departe
de România, activitățile tehnice ale C.E.D au fost suspendate din cauza mobilizărilor generale
din toate țările Europei și navigația în Marea Neagră a fost aproape oprită datorită acțiunilor
navelor germane de război și a închiderii strâmtorilor Bosfor și Dardanele, reducându-se astfel
încasările din taxele de navigație. 7 Încasările Comisiei Europene a Dunării fuseseră afectate și în
timpul războaielor balcanice încât, în anul 1914, aceasta a apelat la un împrumut contractat la
Banca Națională a României care i-a avansat 480.000 franci aur. În anul 1915 deficitul Comisiei
Europene a Dunării a crescut și statul român s-a oferit să-i facă avansuri lunare cu 5% dobândă,
fără garanții. 8 Pentru că nu putea, totuși, trăi exclusiv din subvențiile Guvernului român, C.E.D a
hotărât să solicite subvenții la toate Puterile Componente. În luna iunie 1916, având nevoie de
controlul întregii căi navigabile a Dunării pentru transporturi militare și strategice, Germania și
Austro-Ungaria au pregătit o conferintă, așa zisă internațională, pentru a stabili un nou regim
fluviului. Deși invitată, România refuză de la început să meargă la Budapesta, la acea conferință.
Încrezător în drepturile legitime ale poporului său, primul ministru al României, Ion
I.C.Brătianu a semnat la 4\17 august 1916 la București tratatul de alianță, convențiile politice și
militare cu reprezentanții Rusiei, Franței, Marii Britanii și Italiei. După câteva zile, România a
declarat război Austro-Ungariei, iar întregul traseu navigabil al Dunării de la Ulm la Marea
Neagră se afla acum împărțit între beligeranți. Teritoriul românesc, riveran Dunării, era cuprins
în planurile de război, inclusiv portul Sulina urma să fie militarizat. Delegații Germaniei, Austro-
Ungariei și Turciei în Comisia Europeană au părăsit orașul Galați și agenții instituției proveniți
din aceste țări, au fost internați în lagăre. 9

6
Antipa 1921 : 112
7
Popa 1979 : 195
8
Popa 1979 : 196
9
Stanciu 2002 : 239

3
 La 22 decembrie 1916, delegații României și Rusiei rămași la posturile lor au transferat
valorile Comisiei Europene a Dunării, cu vaporul „Carolus Primus”, la Odessa, pentru a le
proteja în fața invaziei armatelor inamice. Delegații Marii Britanii și Italiei părăsiseră și ei sediul
Comisiei Europene din Galați, cu câteva săptămâni înainte. La Odessa, bunurile și delegații
Comisiei Europene au rămas până la 31 ianuarie 1918 când, puse în pericol de tulburările
bolșevice din flota rusă, au revenit la Galați. Chiar în condițiile războiului, pe Dunăre au
continuat lucrările de întreținere a șenanului navigabil, în sectorul românesc și la gura Sulina sub
coordonarea inginerului șef al Comisiei Europene. 10 La 14 iulie 1917 Comisia Europeană a
semnat o convenție cu Ministerul Marinei din Rusia, prin care se închiria Rusiei materialul
flotant la un preț de 16,5% din valoarea acestuia. Rusia se obliga să execute dragajele necesare
navigației pe șenalul Sulinei, folosind personalul tehnic al Comisiei Europene sub conducerea
inginerului Eugeniu Magnussen. Acordul cu Rusia nu a durat decât până la 13 februarie 1918,
când Comisia Europeană a Dunării și-a preluat materialele flotante, fără a primi chiria integrală
convenită. 11
Înfrângerile catastrofale suferite de armatele ruso-române în iarna anului 1916, în
Oltenia, Muntenia și Dobrogea au permis extinderea controlului Puterilor Centrale asupra
întregului fluviu. După semnarea Păcii de la București, Puterile Centrale au reconstituit parțial
Comisia Europeană prin organizarea Comisiei gurilor Dunării, fără participarea delegaților din
Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia. Sediul Comisiei Europene a fost mutat la Brăila, unde
austro-germanii erau primiți cu mai mică ostilitate decât la Galați. Direct interesate pentru
asigurarea navigației pe gurile Dunării, Germania și Austro-Ungaria au subvenționat lucrările de
ameliorare, în 1918, cu suma de 995.000 lei aur și România cu 450.000 lei aur.
Evoluția rapidă a evenimentelor în perioada mai–octombrie 1918 a creat condiții
favorabile ca România să reintre în război alături de Aliați înainte de încheierea tuturor
armistițiilor de pace. După semnarea armistițiului cu Germania, delegații Germaniei, Austro-
Ungariei și Turciei au părăsit Galațiul, atribuțiile de administrare a Comisiei revenind delegatului
român. La 1 februarie 1919, ca delegat al României a fost numit diplomatul Constantin
Conțescu. 12

10
Dașcovici 1928 : 55
11
Stanciu 2002: 240
12
Stanciu 2002: 245

4
 Acesta s-a instalat la Sulina și a încercat să redreseze activitatea C.E.D: - a cerut să se
perceapă taxele cuvenite la Sulina, dar căpitanii de nave au refuzat sub motivul că execută
transporturi pentru armatele puterilor aliate și asociate, a reorganizat serviciile și a luat măsuri
pentru îmbunătățirea situației materiale a funcționarilor, a numit provizoriu căpitan de port la
Sulina, inspector de navigație, inginer rezident și inginer hidrograf .13
România s-a crezut îndreptățită ca, după semnarea armistițiului, să beneficieze de
suveranitatea sa teritorială la Dunăre și să preia, totodată, puterile și drepturile pe care le avusese
Comisia Europeană a Dunării pe sectorul maritim, sperând ca prin tratatele de pace să se dea
fluviului un statut unitar care să fie aplicat de țările riverane. Guvernul român comunică printr-o
telegramă adresată lui M. Burghele că țara se află în stare de război cu Germania și delegatul turc
în Comisia Dunăreană, Mehmut Sefa Fevzi Bey, trebuie să părăsească imediat țara, așa cum o
făcuseră delegații Germaniei și Austro-Ungariei. Delegatul român în Comisia Dunăreană atrage
atenția președintelui Consiliului de Miniștri, generalul Constantin Coandă că instituția este neutră
și fostul său coleg are o misiune diplomatică de la guvernul său și trebuie tratat ca un diplomat.
După rezolvarea misiunii diplomatice M. Burghele, singurul diplomat al C.E.D rămas în
funcțiune la Galați, a preluat toate atribuțiile instituției și a început reorganizarea serviciilor,
reangajarea personalului și reluarea lucrărilor pentru întreținerea șenalului navigabil. Pe întreaga
perioadă a desfășurării războiului, România își asumase răspunderea funcționării Comisiei
Europene sprijinind-o cu personalul său tehnic, cu utilaje și financiar. 14
Delegația română a primit instrucțiuni de la Ministerul Afacerilor Străine să fie de acord
cu libertatea navigației pe Dunăre și să încerce soluția desființării Comisiei Europene a Dunării.
Soluția diplomației românești a fost să accepte existența C.E.D, dar să-i fie înlăturate
prerogativele care aduceau atingere suveranității țării. Delegații Greciei, Belgiei, Regatului
sârbo-croato-sloven, Ungariei, Germaniei, Austriei, Bulgariei și Cehoslovaciei au solicitat
includerea țărilor lor în C.E.D, fiecare argumentând o asemenea cerere.15

13
Stanciu 2002: 245
14
Stanciu 2002: 247
15
Stanciu 2002: 273

5
 Demonstrațiile s-au dovedit a fi inutile pentru că delegații Marii Britanii și Franței cărora
li s-au raliat și cei ai Italiei și României au obiectat că în componența celor două comisii, adică
C.E.D și Comisia Internațională a Dunării, să intre numai țările care au fost prevăzute în tratatele
de pace și Conferința nu are mandat să revizuiască asemenea tratate. S-a făcut concesia
prevăzută și în tratate, că alcătuirea C.E.D, este provizorie și pot fi admiși noii membri dacă
țările respective dovedesc interese deosebite comerciale și de navigație pe Dunăre.16
La 23 iulie 1921 s-a semnat la Paris Convenția care stabilea Statutul definitiv al Dunării
de către plenipotențiarii Belgiei, Franței, Marii Britanii, Greciei, României, Cehoslovaciei,
Austriei, Ungariei, Bulgariei, Italiei, Germaniei. C.E.D. prin aplicarea Statutului definitiv urma
să-și desfășoare activitatea cu aceleași atribuții și competențe pe care le avusese înainte de
război, în totală dependență față de puterea teritorială menținându-și toate prerogativele și pe
sectorul Galați-Brăila. În continuare până la Ulm competența pentru asigurarea liberei navigații
era asigurată de Comisia Internațională a Dunării. 17
În perioada 1920-1924, la Casa de la Sulina s-au făcut încasări foarte mari din taxele de
navigație și alte taxe (de pilotaj, de far), dar lucrările pentru întreținerea șenalului navigabil, nu s-
au realizat, acesta fiind menținut numai prin dragări. În anul 1920 bancul de nisp din fața gurii
Sulina crescuse și se lățise mult pe direcția nord-est, încât numai pe un canal lat de 300 de
picioare mai puteau manevra vapoarele care intrau sau ieșeau din portul Sulina. Pentru a evita
blocarea gurii Dunării pentru navigație, Niculaie Georgescu, a propus executarea unor lucrări
speciale pe canalul de ieșire în mare, pentru a obține adâncimea convenabilă navigației. C.E.D
nu a aplicat soluția propusă de Georgescu și bancul de nisip și aluviuni a continuat să se dezvolte
perpendicular pe direcția de vărsare a brațului. În anul 1922, după dezghețarea Dunării, bara de
la gura Sulina s-a împotmolit, astfel că în ultimul timp nu pot ieși sau intra prin gura Sulinei,
decât vasele care au cel mult 17 picioare pescaj. Deși cunoștea aceste piedici Comisia a mărit în
ultimul timp taxele de navigație.18

16
Cârțână, Seftiuc 1972 : 197
17
Dașcovici 1928 :110
18
Stanciu 2002 : 303

6
 În anul 1923 „situațiunea navigației pe brațul Sulina și la gurile Dunării se înrăutățește
pe zi ce trece din cauza insuficienței măsurilor luate de C.E.D pentru a asigura condițiile
necesare unei bune dezvoltări”, constata I.G.Duca. Comisia Europeană care trebuia să asigure
condiții bune pentru navigație a luat decizia să execute operațiunile de dragare cu cea mai mare
energie și să fie cât mai mult intensificate lucrările de prelungire a digurilor. Situația financiară a
Comisiei era foarte critică și risca să încheie anul bugetar cu un deficit de 8.000.000 de franci din
cauza considerabilei scăderi a încasărilor din taxele de navigație, fiind necesar să contracteze un
împrumut.19 După mai mult de șase decenii de studii, proiecte și lucrări tehnice în care se
investiseră mari sume de bani procurați din taxele de navigație percepute la Sulina, cu precădere
pe cerealele românești, C.E.D era în imposibilitatea de a-și justifica mandatul pentru care a fost
creată - ameliorarea navigației pe sectorul maritim al Dunării.
Deși executase lucrări durabile în timp, în vara anului 1924 bara de aluviuni de la gura
Sulinei era trecută de vapoare, neîncărcate la tonajul lor maxim, printr-un canal natural. Tocmai
în acele momente dificile pentru C.E.D trei dintre guvernele componente s-au adresat
organismelor Societății Națiunilor, pentru a concilia un diferend cu Guvernul român privind
competența juridică pe sectorul Galați-Brăila. 20
În ședințele Comitetului special din 18 și 19 februarie 1925 cei trei delegați ai României
au apărat cauza românească prin argumente de ordin diplomatic, economic, politic și tehnic pe
baza principiului de drept internațional privind suveranitatea statelor, a textelor tratatelor și
convențiilor referitoare la Dunăre și competențele Comisiei Europene. Comitetul special
recomandă formarea unui sistem de judecată a infracțiunilor, care ar ține cont de drepturile de
suveranitate ale statului român și de responsabilitatea Comisiei Europene pentru exercitarea
misiunii sale prevăzută în tratate. Totodată s-a recomandat modificarea statutului juridic actual
printr-o conferință de revizuire.21

19
Stanciu 2002 : 305
20
Petrescu 1957 : 164
21
Petrescu 1957 : 165

7
 Raportul Comitetului special a fost înaintat Comisiei Consultative și Tehnice a
Comunicațiilor și Tranzitului, care a dat un aviz asupra chestiunii jurisdicției în sectorul Galați-
Brăila care prevedea : jurisdicția C.E.D se întinde de la Galați până în amonte de portul Brăila în
aceleași condiții ca de la mare până la Galați, stabilirea unui punct în aval de Galați nu mai
trebuie examinată, competența Comisiei și aceea a autorităților române se exercită în porturi și
nu trebuie făcută după o limită geografică. La 17 sept 1925 președintele Comitetului Special a
prezentat un scurt raport Comisiei Consultative și Tehnice prin care cerea o reuniune a
organismului pe care-l conducea cu reprezentanții celor 4 guverne aflate în „litigiu” pentru o
nouă negociere și eventual să supună avizul primit Curții Permanente de Justiție Internațională.
Comitetul special a întocmit un proiect de aranjament, negociat în ședințe comune cu
reprezentanții celor 4 guverne într-o reuniune ținută la Geneva.
Aranjamentul semnat de delegații Charles Roux (Franța), J.Baldwin (Marea Britanie),
Carlo Rosseti (Italia) și C.Conțescu ( România) pe 18 septembrie 1926 prezenta pe scurt
conținutul diferendului și prevedea într-un articol unic întrebările care urmau să fie puse Curții.
Situația reală a Comisiei în anul 1927 a creat, în plan juridic, o situație favorabilă României. În
sesiunea de toamnă a Comisiei, ținută la Galați s-a constatat că șeful Serviciului tehnic depășise
cu 70.000 franci bugetul care i se acordase pentru lucrările de prelungire a digurilor de la
Sulina.22
Poziția adoptată de România pentru perioada următoare a fost aceea de a continua
negocierile cu cele 3 guverne, având ca obiectiv schimbarea regimului gurilor Dunării și
limitarea competențelor Comisiei până în aval de portul Galați. Depășind criza din anul 1927
care a dus la tensionarea relațiilor dintre Guvernul român și C.E.D, așa cum se cerea în avizul
consultativ al curții de la Haga și ținând cont de recomandările organismelor Societății
Națiunilor, s-a trecut la negocieri între cele 4 guverne pentru găsirea unui modus vivendi
acceptabil. În urma negocierilor directe dintre Guvernul României și guvernele celorlalte trei țări,
sub asistența comitetului special din partea Societății Națiunilor s-a ajuns la o înțelegere în 1929
care nu a fost pusă în aplicare, din lipsă de regulament, deși convenția fusese agreată de
guvernele celor 4 țări membre în C.E.D.23

22
Stanciu 2002 : 315
23
Antipa 1921: 120

8
 Avizul Curții de la Haga era defavorabil tezei României și respingea totodată solicitarea
Guvernului Britanic de a pune definitiv sectorul Galați- Brăila sub competența C.E.D. În cele din
urmă Convenția a fost definitivată la 1 martie 1929. În acest stadiu al înțelegerii Comitetul
Special a comunicat Consiliului Societății Națiunilor că diferendul între cele 4 guverne a fost
aplanat și Avizul Curții a rămas fără sancțiune practică, urmând ca delegații să stabilească
regulamentele noilor organisme judiciare. Prin această Convenție, statul român făcea un pas
înainte în obținerea unei suveranități limitate aplicabilă pe un sector de fluviu cu regim
internațional. Statele neriverane din C.E.D renunțau să mai mențină bastimente militare la gurile
Dunării și acceptau ca Guvernul Român să numească în caz de vacantare, căpitanul portului
Sulina funcție care se cumula cu aceea de comisar pentru portul respectiv.24
La 5 decembrie 1930 statele participante la Conferința Internațională a Dunării de la Paris
au semnat la Geneva o declarație prin care se angajau să accepte Convenția negociată de către
membrii C.E.D. Constantin Conțescu a continuat să negocieze cu delegații statelor neriverane
din Comisie și după numeroase întâlniri la Galați, Viena și Belgrad s-a ajuns la formula unui
acord semnat la 13 martie 1932 la Paris. Apoi, la 25 iunie 1933 la Semmering s-a semnat un
modus vivendi însoțit de o declarație a celor 4 delegați din C.E.D. Prin acest modus vivendi fără
a se modifica tratatele și covențiile anterioare România consimțea să se abțină a contesta întreaga
competență a C.E.D, de la mare până la Brăila și Comisia consimțea să se abțină să-și exercite
competența sa juridică pe sectorul respectiv. 25
În anul 1938 Ministerul Afacerilor Străine a luat hotărârea de a menține C.E.D, după ce
timp de două decenii solicitase desființarea ei. Germania își făcuse cunoscut planul de
expansiune spre Europa de Sud și folosirea întregii artere dunărene în scopurile sale economice
și militare, statul român fiind pus în situația de a găsi orice soluție pentru păstrarea integrității
sale teritoriale și încetinirea drumului Reichului de a stabili legături directe cu Orientul Apropiat
prin Marea Neagră. Intențiile revizioniste ale Germaniei includeau si dreptul de jurisdicție asupra
sectorului maritim al Dunării. 26

24
Antipa 1921: 121
25
Petrescu 1957: 169
26
Stanciu 2002 : 369

9
 Încă de la 14 noiembrie 1936, statul german a denunțat unilateral regimul internațional al
fluviilor, înscris în tratatele de la Versailles, și a hotărat să dispună conform propriilor interese de
porțiunea acelor căi navigabile, declarate internaționale, dar care, se aflau pe teritoriul său. 27
După numeroase campanii de presă, care reflectau interesele politice si economice ale
autorităților de la București și prin care se cereau recuperarea „suveranității naționale” si
implicit, accesul la taxele strânse de Comisie, pe 18 august 1938 s-a ajuns la „Aranjamentul de la
Sinaia” prin care s-a desființat organismul internațional al CED și s-a înființat, în schimb,
„Administrația Dunării de Jos”, care se afla sub controlul guvernului României. Tratatul de la
Sinaia a modificat statutul C.E.D. și a recunoscut suveranitatea României asupra zonei maritime
a fluviului, iar la 1 martie 1939 s-a recunoscut prin Tratatul de la București dreptul Germaniei de
a face parte din C.E.D. Acum competențele Comisiei erau reduse la minim, practic ea nu mai
avea dreptul să ia nici o decizie majoră privind fluviul si gurile Dunării. 28

27
Stanciu 2002 : 370
28
Stanciu 2002 : 371

10
 Bibliografie:

1. Antipa G., Dunărea și problemele ei științifice economice și politice, București, 1921.

2. Cârțână I., Dunărea în istoria poporului român, București, 1972.
3. Dașcovici N., Dunărea noastră, București, 1928.
4. Popa M.,Primul Război Mondial 1914-1918, București, 1979.
5. Petrescu I., Delta Dunării. Geneză și evoluție, București, 1957.
6. Stanciu Ș., România și Comisia Europeană a Dunării. Diplomație, suveranitate, cooperare
internațională, București, 2002.

11