RECONDIŢIONAREA PIESELOR PRIN

DEFORMARE PLASTICĂ

Recondiţionarea pieselor prin deformare plastică constă în deformarea

plastică a piesei uzate, astfel încât materialul din zonele nesolicitate, neuzate şi
care nu formează ajustaje să fie deformate/redistribuite către zonele solicitate şi
afectate de uzare. În urma deformării plastice se crează în zona de uzură un „strat
de material de adaos” format din însăşi materialul piesei (fig. 3.1) care cuprinde şi
zona de uzură şi care poate fi prelucrat în vederea îndepărtării uzurii şi redării
geometriei iniţiale. Trebuie precizat că prin deformarea plastică este alterată
geometria altor suprafeţe care nu sunt solicitate.
Dacă aceste suprafeţe nu formează ajustaje cu alte piese, atunci procesul
de deformare plastică se proiectează pornind de la următoarele condiţii:
- redistribuirea de material să fie suficient de mare încât să se creeze un
strat de material de adaos pe suprafeţele uzate având o grosime mai mare decât
uzura (vezi figura 3.1);

1 4
P P
3
2

P P
Fig. 3.1. Schema de principiu a recondiţionării prin deformare plastică a unei bucşe de bielă:
1 – corpul bielei; 2 – bucşă; 3 – zonă de uzură pe suprafaţa interioară a bucşei; 4 – noua
configuraţie a bucşei după deformarea plastică.
- micşorarea altor secţiuni efective ale piesei să nu conducă la apariţia unor
eforturi unitare în acele secţiuni mai mari decât rezistenţa admisibilă a
materialului.
2 Recondiţionarea pieselor prin deformare plastică

În unele cazuri, pe suprafeţele care nu formează ajustaje, se prevede încă

din faza de proiectare rezerva de material necesară redistribuirii către suprafeţele
uzate.
Dacă suprafeţele modificate prin deformare plastică formează ajustaje cu
alte piese conjugate, atunci în afară de satisfacerea condiţiilor de mai sus trebuie
să se proiecteze şi nişte compensatoare de uzare care să refacă jocurile din
ajustajele afectate.
Recondiţionarea prin deformare plastică se poate face la rece sau la cald.
Dacă se face la rece, atunci principala problemă o constituie tensiunile interne
remanente în urma procesului de deformare plastică. În cazul pieselor de mare
responsabilitate se execută o detensionare. Dacă recondiţionarea se face la cald
temperaturile de deformare plastică recomandate sunt următoarele:
- 1073...1423 K pentru piese din oţel carbon; cu creşterea conţinutului de
carbon limita superioară a intervalului scade spre 1323 K;
- 1123...1423 K pentru piese din oţel aliat;
- 973...1123 K pentru piese din bronz;
- 873...1023 pentru piese din alamă.
Un caz deosebit de recondiţionare prin deformare plastică la cald îl
reprezintă recondiţionarea prin deformare plastică prin “calduri parţiale”:
încălzirea locală a materialului piesei peste limita de plasticitate conduce la
deformarea plastică a materialului în zona respectivă; la răcire, zona care s-a
deformat la cald se va contracta şi va solicita zonele învecinate la tensiuni de
întindere şi va provoca îndreptarea piesei.
Principalele procedee de recondiţionare a pieselor prin deformare plastică
sunt: refularea, mandrinarea, evazarea, întinderea, îndreptarea şi netezirea.

3.1. Recondiţionarea pieselor prin refulare

Recondiţionarea pieselor prin refulare se aplică în cazul pieselor la care

creşterea unei dimensiuni laterale, la exterior, la interior (fig. 3.1) sau în unele
cazuri în ambele direcţii se face pe seama scăderii înălţimii. Prin acest procedeu se
pot recondiţiona piesele de tip bucşă sau de tip flanşă cu guler care îndeplinesc
condiţia , în care h este înălţimea bucşei sau a flanşei în zona gulerului şi
d este diametrul bucşei sau al flanşei în zona gulerului.
Pentru a se reduce efectele de alterare a formei piesei în timpul operaţiei
de deformare (legea minimei rezistenţe), atunci când matriţele există (în special la
recondiţionarea în flux), deformarea plastică prin refulare se face în matriţă.
În figura 3.1 este prezentată schema recondiţionării prin refulare a unei
piese pentru micşorarea suprafeţei interioare, iar în figura 3.2 este prezentată
recondiţionarea prin refulare a unei roţi dinţate. Refularea va conduce la
îngustarea spiţei-pânză a roţii şi, eventual (dacă se refulează şi obada), la scurtarea
dinţilor roţii dinţate, nesemnificativ pentru rezistenţa acestora la solicitarea de
funcţionare a roţii dinţate, dar va conduce la creşterea diametrului obadei roţii
dinţate. Dinţii vor fi deplasaţi către exterior ceea ce echivalează cu îngroşarea
dinţilor, ceea ce va permite o nouă prelucrare de finisare a danturii şi implicit,
îndepărtarea zonei uzate.

Fig. 3.2. Recondiţionarea coroanei unei roţi dinţate prin deformare plastică – refularea – spiţei şi
respectiv obadei.

Forţa necesară pentru deformarea plastică prin este:

(3.1)

în care: σc este limita de curgere a materialului piesei; S este aria secţiunii de

refulare; d este diametrul secţiunii de refulare; h este înăţinea zonei refulate.
Zimţarea şi strierea reprezintă variante specifice ale refulării pentru
recondiţionarea pieselor (fig. 3.3). Creşterea diametrului exterior al piesei este
determinată de supraînălţarea dinţilor creaţi prin angrenarea cu dinţii rolei zimţate.
În cazul bucşelor lagărelor de alunecare, golurile dintre zimţi se vor umple prin
turnare cu aliaj antifricţiune.

3.2. Recondiţionarea pieselor prin madrinare şi restrângere

Mandrinarea este operaţia aplicată pieselor tubulare prin care se măreşte

diametrul exterior prin mărirea diametrului interior şi micşorarea grosimii
peretelui piesei (fig. 3.4, a).
4 Recondiţionarea pieselor prin deformare plastică

n F

n1

Fig. 3.3. Schema de principiu a recondiţionării prin zimţare sau striere.

Restângerea este operaţia inversă mandrinării: se micşorează diametrul

interior prin micşorarea diametrului exterior şi mărirea grosimii peretelui piesei
(fig. 3.4, b).

F
F 5

2
1

3
b

 1
d 4
d+ d

a b

Fig. 3.4. Recondiţionarea pieselor prin mandrinare:

a – schema de principiu a recondiţionării prin mandrinare; b – schema de principiu a restrâgerii;
1 – piesa de recondiţionat; 2 – poanson pentru mandrinare; 3 – matriţa pentru restrângere; 4 – masa
presei; 5 – poanson pentru restrângere.
 Dimensiunile constructive recomandate ale dornului pentru mandrinare
sunt următoarele: , , mm sau .
Diametrul calibrat al poansonului pentru mandrinare sau al matriţei pentru
restrângere se calculează astfel încât în urma operaţiei să se acopere atât mărimea
uzurii cât şi un adaos de 0,2 mm pentru prelucrare

3.3. Recondiţionarea pieselor prin evazare

Recondiţionarea prin evazare se aplică arborilor canelaţi şi rareori roţilor

dinţate (vezi figura 3.5). Se aplică în special la canelurile cu centrare pe flancuri.

Fig. 3.5. Recondiţionarea pieselor prin evazare:

1 – piesa de recondiţionat; 2 – rola de evazare; 3 – corpul dispozitivului de evazare.

Se execută numai la cald, la temperaturi de 950...1190 K.

3.4. Recondiţionarea pieselor prin întindere

Operaţia se aplică în cazul unor piese (în special arbori) care prezintă o
uzură pronunţată pe suprefeţe frontale (arbori cu umeri, tiranţi, împingătoare etc.).
Schema operaţiei este prezentată în figura 3.6. Suprafaţa uzată este marcată cu
„A”. Prin întinderea treptei corespunzătoare suprafeţei A se obţine surplusul de
material necesar îndepărtării uzurii şi revenirii la lungimea nominală a treptei
respective.
6 Recondiţionarea pieselor prin deformare plastică

Fig. 3.6. Recondiţionarea pieselor prin întindere:

1 – berbec; 2 – piesa de recondiţionat; 3 – nicovală; A – suprafaţa uzată.

Procedeul se poate aplica dacă trepta respectivă nu formează ajustaje.

3.5. Recondiţionarea pieselor prin îndreptare

Îndreptarea pieselor deformate în timpul funcţionării se poate efectua la

rece sau la cald.
Îndreptarea la rece (fig. 3.7) are avantajul că nu alterează structura
materialului decât în foarte mică măsură, dar are dezavantajele următoare:
- forţa necesară pentru îndreptare este mare;
- deformarea piesei pe secţiune este neuniformă;
- se crează tensiuni interne remanente, din care cauză este necesară o
revenire de detensionare cel puţin joasă (473 K) dacă piesa nu permite o revenire
înaltă (673...773 K);
1
F

Fig. 3.7. Schema de principiu a operaţiei de îndreptare:

1 – piesa înainte de îndreptare; 2 – piesa sub acţiunea forţei de îndreptare; 3 – role suport.
 - tensiunile remanente scad rezistenţa la rupere şi favorizează deformarea
în sens contrar îndreptării.
Raza minimă de îndreptare, R, este:

(3.2)

în care: r este raza de curbură ce trebuie eliminată prin îndreptare; σc este limita de
curgere a materialului piesei; E este modulul de elasticitate al materialului piesei;
de este diametrul echivalent al piesei.
Îndreptarea arborilor cotiţi este o operaţie delicată, care se efectuează în
dispozitive speciale pe prese. Apar tensiuni remanente pronunţate în zonele de
racordare ale manetoanelor şi palierelor, care micşorează rezistenţa la oboseală a
arborilor. În plus, există şi tendinţa de revenire la forma deformată şi de aceea se
aplică numai în cazuri de forţă majoră.
Îndreptarea la cald are avantajele că deformaţia piesei pe secţiune este mai
uniformă decât la deformarea la rece, iar forţa necesară deformării este mult mai
mică. Are dezavantajul că apar modificări majore ale structurii materialului şi de
aceea, în final, piesa trebuie tratată termic.
Un procedeu aparte de recondiţionare prin deformare plastică la cald este
acela al deformărilor la cald locale. Se aplică în special pieselor cu pereţi subţiri,
pieselor din tablă, dar se poate aplica şi unor piese de altă formă.
Procedeul constă din încălzirea locală, în zona deformaţiei piesei, până la
temperatura de curgere plastică a materialului. Prin încălzire materialul se dilată şi
pentru că această dilatare este împiedicată de materialul din jur, care este rece şi
are rezistenţă mare la deformare plastică, zona plastifiată se deformează plastic
relaxând tensiunile interne provocate de încălzire. La răcire, materialul se
contractă în mai mare proporţie în zona încălzită puternic şi care s-a deformat
plastic şi mai puţin în zonele învecinate care sunt mai reci. Dar, pentru că zonele
reci se contractă puţin şi au şi rezistenţă suficient de mare la deformare plastică,
nu vor permite contractarea la răcire a zonei deformate plastic la încălzire şi, în
consecinţă, vor apare tensiuni interne de întindere care vor conduce la îndreptarea
piesei în zona încălzită.

3.6. Recondiţionarea prin netezire şi ecruisare

8 Recondiţionarea pieselor prin deformare plastică

Procedeul se aplică în cazul pieselor care au fost recondiţionate cu adaos

de material (sudare, metalizare prin pulverizare, acoperiri chimice) şi are drept
scop netezirea suprafeţei piesei şi ecruisarea stratului superficial de material în
vederea creşterii rezistenţei la uzare.
Se realizează prin apăsarea unor discuri, role, bile etc. pe suprafaţa
materialului. Dacă apăsarea este mică, apare doar fenomenul de aplatisare a
microneregularităţilor de pe suprafaţa piesei – se poate obţine o netezire aproape
perfectă a suprafeţei. Dacă apăsarea este foarte mare, apare o deformare a
stratului superficial (mărunţire şi îndesare a grăunţilor cristalini) care are ca efect
ecruisarea materialului.
Se obţine creşterea rezistenţei la coroziune ca urmare a creşterii gradului
de netezire a suprafeţei şi o creştere a rezistenţei la uzare ca urmare a creşterii
durităţii.
O metodă modernă de netezire şi ecruisare a stratului superficial utilizează
forţa centrifugă a bilelor ce se pot deplasa liber în locaşurile lor de pe suprafaţa
laterală a unui disc (fig. 3.8). Discul cu bile execută o mişcare de rotaşie şi o
mişcare de avans faţă de piesa care se roteşte. Prin loviturile repetate pe care le
realizează bilele asupra suprafeţei piesei se obţine netezirea şi ecruisarea acesteia.
Netezirea şi ecruisarea se pot efectua şi la exterior şi la interior.

II 2
1

np
I II
nd
2 I
nd

np 1
a b
Fig. 3.8. Recondiţionarea pieselor prin netezire şi ecruisare prin lovire cu bile:
a – netezirea şi ecruisarea axelor; b – netezirea şi ecruisarea elezajelor; 1 – dispozitiv cu bile; 2 –
piesa de recondiţionat; np – turaţia piesei; nd – turaţia discului.