Mitul lui Orfeu

Orfeu a fost un muzician, poet și profet din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus
și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira,
instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul
arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin
muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de a-și învia soția, Euridice,
coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din
cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în
mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.
Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras și
Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie.
Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci
de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauților, la a căror expediție a participat,
domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii.
Conform istoriografului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse
izbăvirea . În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauți pentru a acoperi
ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii lui Iason, cântărețul s-a
îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există
două versiuni ale morții nimfei, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. După Vergiliu,
Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un
șarpe.
Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele
ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în infern
să o caute. El reuși, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul
Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea
pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita
nicio clipă la ea.
Orfeu nu reuși, frământat de temeri cum era, să respecte această condiție; când mai
avea doar un pas de făcut pentru a ieși la lumina zilei, el își întoarse capul și își pierdu astfel
iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților eroului, care a rămas îndelung timp (la
Vergiliu șapte luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma râului Styx, înduioșând cu lira lui toate
animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe
meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace ale lui Dionis.
Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu,
capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe marea Egee până pe țărmul insulei
Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit până la urmă de către
Apollo.
Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol. Insula deveni în acest
fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ
constelația cu același nume.