Revista ARMONIA – Saltmin Media

Adrian Botez: ORFEU ATOTPUTERNICUL

 George

6 years ago
Advertisements

ORFEU
ATOTPUTERNICUL
 

Mitul lui Orfeu ne oferă multiple motive de meditaţie, dar şi multe întrebări rămase,
până azi, fără de vreun răspuns.

S-o luăm cu răbdare, să-ncepem cu începutul.

Iată cum am reuşit să recompunem mitul despre Orfeu, din diverse surse (inclusiv,
sau: mai cu seamă! – din “Metamorfozele” lui Ovidiu – lucrare poetico-mitologică
deosebit de interesantă, pentru unele dintre răspunsurile pe care ni le propunem a le
oferi cititorilor, în acest subcapitol preliminar, al lucrării de faţă!):

“Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) este cel mai vestit cântăreţ, din
mitologia grecească. A avut-o drept mamă pe muza Calliope, tatăl său fiind fie
Apollo, fie Oeagrus, regele Traciei. Oricum, Apollo, cel mai de seamă muzician
al lumii antice, l-a învăţat să cânte la liră, un instrument preferat atât de zeu, cât
şi de Orfeu. Calliope şi surorile ei muze l-au instruit în arta vocală. Se spunea,
despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de
încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi
munţii să-l urmeze.

Izvoarele legendei afirmă, în mod repetat, originea tracică a lui Orfeu. Însăși
arta cântului provenea în accepția vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește,
în istoria dedicată patriei sale, Bithynica, din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă
numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de
melodii. Numele acesteia îl poartă ținuturile tracilor, cunoscute înainte sub
denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică
„per-/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau “piatra”, ceea ce denotă
cultul tracic al unei divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele.
Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca
Imperiului Roman, sub forma de “Heros equitans“, a unui războinic trac călare,
reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al
munților din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine
sub influența elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zeița
Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și
cu Zamolxis, acesta din urmă fiind numit și „Orfeul nordic”.

Orfeu a fost unul din argonauţii care l-au însoţit pe Jason (Iason), în căutarea
lânii de aur, cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în lunga lor
călătorie. Cel mai important rol al lui în <<Argonautica>> a fost cel de salvator
al camarazilor săi, aflaţi în pericol de a fi vrăjiţi şi duşi spre moarte, de către
sirene. Acordurile sale muzicale au fost atât de măiestre, încât le-au învins pe
cele ale sirenelor (s.n.), argonauţii reuşind, astfel, să-şi continue incursiunea.

Povestea de dragoste a mitologicului bard a fost extrem de scurtă. Orfeu s-a

îndrăgostit de o nimfă, pe nume Euridice/Evridike (<<ev>> înseamnă <<bun,-
ă>>, iar <<dike>> înseamnă <<justiţie/dreptate>>: deci, Dreptatea cea
Bună!). Potrivit lui Ovidiu, era o naiadă (o nimfă de apă), dar Vergiliu o descrie
drept o driadă (o nimfă a copacilor). Căsătoria lor s-a încheiat atunci când un
zeu pastoral, pe nume Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei, a urmărit-
o pe Euridice. Pusă pe fugă, nimfa a călcat pe un şarpe, care a muşcat-o de
gleznă, otrava acestuia provocându-i moartea.
Orfeu şi-a jelit soţia, dar nu s-a împăcat cu trecerea ei în Câmpiile Elizee, hotărându-se s-o
aducă înapoi, de la Hades. A coborât, cu lira sa, în lumea subpământeană, iar cântecul său a
fermecat auzul tuturor spiritelor de acolo. Chiar şi cei condamnaţi la o pedeapsa eternă
(precum Sisyphus / Sisif şi Tantalus / Tantal) au uitat astfel de chinurile lor. Orfeu a traversat
Styxul fără voia lui Charon, barcagiul morţii – se spune că Charon, fermecat de cântecul lui
Orfeu, a lăsat vâsla din mână, şi Orfeu, cu dreapta, mângâia strunele lirei, iar cu stânga vâslea,
pe apa Styxului. Cerberul cu trei capete i-a permis să treacă dincolo de porţile infernului, fără
a încerca, în vreun fel, să-l oprească.

Muzica lui l-a vrăjit până şi pe Hades, stăpânul morţilor, care a ascultat-o alături de a sa soţie,
Persephone / Persefona.

Iată cum descrie această întâlnire imposibilă însuşi Ovidiu,

în <<Metamorfozele>> sale (trad. de N.A. Kun, Ed. Lider, Bucureşti, 2003):

<<Orfeu se apropie, cântând, de tronul lui Hades şi se înclină în faţa lui. Lovi şi
mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa
lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră
repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul
după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta
fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept.
Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul
de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii. Vrăjit de sunetele acelui
cânt, până şi Tantal uită de chinurile pe care i le pricinuiseră foamea şi
setea. Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul
pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe
gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc,
uitând de vasul lor fără fund (s.n.). Însăşi Hecate, zeiţa înfricoşătoare cu trei
capete, îşi acoperi feţele cu mâinile, să nu i se vadă lacrimile din ochi. Chiar şi
neînduratele Erinii fură mişcate de cântul lui Orfeu. Dar iată că strunele lirei de
aur răsună tot mai slab, cântul lui Orfeu abia se mai aude, până ce piere cu
totul, asemenea unui suspin de durere înăbuşit.

O tăcere adâncă se lăsă în jur. Zeul Hades o curmă, întrebându-l pe Orfeu ce-l
îndemnase să vină în împărăţia morţilor ş ice avea să-i ceară. Hades se legă cu
jurământul neclintit al zeilor – pe apele râului Styx – că va împlini dorinţa
minunatului cântăreţ. Orfeu îi răspunse astfel:

-O, puternice stăpânitor Hades, tu ne primeşti, pe noi, muritorii, în împărăţia ta,

atunci când ni se sfârşesc zilele. N-am venit aici să văd grozăviile din împărăţia
ta, nici ca să iau – precum a făcut Heracle – pe paznicul împărăţiei tale, pe
Cerber cel cu trei capete1. Am venit să te rog să-mi dai înapoi pe Eurydice, soţia
mea, s-o duc pe pământ. Redă-i, te rog, viaţa, căci vezi cât sufăr fără ea!
Gândeşte-te, stăpâne, că de ţi-ar lua cineva pe soţia ta, Persefone, ai suferi şi tu,
de bună seamă. Nu ţi-o cer pentru totdeauna pe Eurydice. Ea va veni iarăşi în
împărăţia ta. Viaţa noastră e scurtă, mărite Hades. Îndură-te şi fă ca soţia mea
Eurydice să soarbă iarăşi din bucuriile vieţii, căci a coborât atât de tânără în
împărăţia ta!

Zeul Hades căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, îi răspunse lui Orfeu:

-Bine, Orfeu! Ţi-o voi da înapoi pe Eurydice. Du-o înapoi la viaţă, la lumina
soarelui. Dar trebuie să respecţi o condiţie: tu vei merge în urma zeului Hermes,
care-ţi va arăta drumul, iar în spatele tău va veni Eurydice. Tot timpul cât vei
merge prin împărăţia subpământeană n-ai voie să te uiţi înapoi. Ia aminte! Dacă
vei privi în urmă, în aceeaşi clipă Eurydice se va întoarce pentru totdeauna în
împărăţia mea.

Orfeu acceptă, nerăbdător să pornească înapoi. Hermes, cel iute ca gândul,

aduse umbra Eurydicei. Orfeu o privi plin de fericire. Vru să îmbrăţişeze umbra
soţiei sale, dar zeul Hermes îl opri, zicându-i:
-Orfeu, oare tu nu vezi că nu-i decât o umbră? Să ne grăbim, căci avem de
străbătut un drum greu.

Plecară. În frunte păşea Hermes, după el venea Orfeu, iar în spatele acestuia –
umbra Eurydicei. Părăsiră repede împărăţia lui Hades. Charon îi trecu în
luntrea lui peste apele Styxului. Iată şi cărăruia care duce la suprafaţa
pământului. Drumul e greu. Poteca urcă pieptiş, şi toată e presărată cu bolovani.
În jur e întuneric. Silueta lui Hermes abia se conturează, înainte. Dar iată că în
depărtare se zăreşte o geană de lumină. Acolo e ieşirea. De s-ar uita înapoi,
Orfeu ar putea s-o vadă pe Eurydice. Dar vine ea, oare, într-adevăr, după el? N-a
rămas cumva în împărăţia întunecată a sufletelor celor morţi? Poate a rămas în
urmă, căci drumul este atât de greu! Dacă a rămas în urmă, e sortită să
rătăcească veşnic în beznă. Orfeu îşi încetini paşii şi îşi încordă auzul, însă nu
auzi nimic. Dar puteau fi, oare, auziţi paşii unei umbre neîntrupate? Orfeu era
tot mai neliniştit, gândindu-se ce se va fi întâmplat cu Eurydice. Acum ar putea
să vadă limpede umbea soţiei sale. În cele din urmă, uită de toate, se opri şi privi
înapoi. Aproape de dânsul văzu umbra Eurydicei. Întinse mâinile spre ea, dar
umbra se îndepărtă tot mai mult, până pieri în beznă. Ca o stană de piatră
încremeni Orfeu, cuprins de deznădejde.

Îi fusese dat s-o vadă a doua oară pe Eurydice murind, iar vinovat de data asta
era chiar el!

Orfeu rămase multă vreme ţintuit locului. Se părea că viaţa îl părăsise, că nu

mai era decât o statuie de marmură. În sfârşit se mişcă, făcu un pas, încă unul şi
porni înapoi, spre malurile întunecatului Styx. Era hotărât să meargă iarăşi la
Hades, să-l roage din nou să i-o dea pe Eurydice.>>

Varianta lui Ovidiu este aceea a blocării lui Orfeu, de însuşi Charon, care refuză
să-l mai treacă Styxul. Există, însă, varinte care vorbesc despre faptul că Orfeu
ajunge, din nou, în faţa lui Hades, dar Hades îşi băgase, deja, degetele, adânc,
în urechi, spre a nu se mai lăsa fermecat de muzica lui Orfeu.

În <<Georgicele>> lui Vergiliu, Proserpina (zeiţa romană corespunzătoare

Persefonei) a fost cea care i-a redat-o lui Orfeu pe Euridice, impunându-i
condiţia neîntoarcerii capului.
Când lui Orfeu i s-a interzis să intre în lumea subpământeană a doua oară, el nu ar fi avut
încotro şi s-ar fi întors acasă. Potrivit lui Apollodorus, în acea perioadă a întemeiat Orfeu
misterele lui Dionysos (Dionis), sau misterele orfice.

Se spune că vestitul cântăreţ şi-a găsit sfârşitul în Tracia. Aşezat pe o stâncă din mijlocul unei
pajişti, dădea glas unor cântece triste, inspirate de pierderea lui Euridice. Menadele, preotesele
zeului vinului, Dyonisos, i-au cerut, cu înfocare, dragoste. Altă variantă: i-au cerut să cânte o
muzică veselă, orgiastică. Orfeu nu le-a făcut pe plac, le-a respins – şi trupul i-a fost rupt în
bucăţi, cu mâinile goale, de furioasele adepte ale lui Dionysos.
Muzele au plâns moartea lui Orfeu. Tot ele au adunat bucăţile din trupul lui şi le-au îngropat
în Pieria, Macedonia. Constelatia “Îngenunchiatului” sau Engonasin (numită, în zilele
noastre, constelaţia lui Hercule) îl reprezentă, în mitologia grecească, pe Orfeu,
îngenunchiat – în vreme ce femeile trace îl atacau. Se spunea, de asemenea, că muzele i-au
aşezat instrumentul preferat pe cer, sub forma constelaţiei Lira.

Ovidiu, în celebrele sale <<Metamorfoze>>, îl consideră pe Apollo tatăl eroului și

folosește în mare parte cam aceleași izvoare precum Vergiliu. Dar Ovidiu povestește
legenda, în <<Metamorfozele>> din 43 î.Hr. – 18 d.Hr., mult mai amănunțit. De exemplu,
umbra Euridicei e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe. Orfeu este
caracterizat de hybris față de zeii subpământeni, cântul său devine
demonic (s.n.). Ovidiu ia pe deasupra în considerare izvoarele orfismului precum și elegia
lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei (s.n.), după pierderea
Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc, deci, pe cântăreț, din pricina
disprețului său pentru ele. Cântul lui Orfeu le învinge inițial atacurile, este acoperit de-
abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea
zeului Dionis. Sfârșitul legendei e, însă, la Ovidiu, aproape împăciuitor, pentru că
întrevede, după moartea lui Orfeu, o reunire a îndrăgostiților. De remarcat este faptul că
în nici unul din izvoarele antice, care conțin în întregime legenda, nu e pomenit rolul
lui Hermes, drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai
târzii, ca de la sine înțeles (s.n.). Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o
constituie copia reliefului attic din sec. V î.Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 și
48”.

În primul rând, este de discutat, în contextul tracismului orfic, ce semnificaţie au

puterile orfice iniţiale: “Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era
acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele
sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze”.

“A îmblânzi animalele sălbatice” înseamnă, de fapt, a spiritualiza instinctele. Iar

“a face pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze” – trebuie să însemne “a modifica,
esenţial, prin forţa Duhului – lumea”. Pentru că şi Hristos Dumnezeu spune vorbe
asemănătoare către Petru şi către ceilalţi apostoli: “De veţi avea credinţa cât un
grăunte de muştar şi veţi spune muntelui să se arunce in mare, se va arunca”.
Deci, noi deduce că, de fapt, din şirul obiectual-semantic “pietre-copaci-munţi”
contează totul – dar, mai cu seamă, munţii! Dacă “copacul” marchează, simbolic,
“învierea de tip vegetal”, dacă pietrele sunt simbolul CREDINŢEI
NESTRĂMUTATE (“”Tu eşti Petru/Petras/PIATRA CREDINŢEI, şi
pe tine îmi întemeiez Biserica”) – “munţii” reprezintă, în planul sacralităţii
tradiţionale traco-dacice, căutarea, aflarea şi vegherea “gurilor de/către rai”
– CĂILE MÂNTUIRII COSMICE!

Deci, în acest context, Orfeu este Însuşi Mântuitorul, izotopic semantic

cu Zalmoxis-Hristos, tocmai prin forţa sa de Creare Armonică şi de Re-
Armonizare a Întregului Cosmos!

…Aşa se explică motivul pentru care Charon şi Cerber acceptă dominaţia

Cântecului. CÂNTECUL este, de fapt, motivaţia ontologică şi esenţa existenţială a
Cosmosului. Adică, motivaţia destructurării hotarelor, contururilor-ca-rupturi-întru-
discontinuitate: pentru prima oară, Cerber renunţă, prin puterea armoniei orfice,
la trimitatea coruptă de moarte a capetelor sale: a venit un Veghetor mai mare decât
el – Veghetorul Unităţii Lumii!

…Şi, totuşi, ORFEUL HRISTIC, deocamdată, în mod convenţional, trebuie să

ţină seama de realitatea de după păcatul adamic (de observat similitudinea apariţiei
morţii, pentru “jumătatea” sa rebel-dezandroginizată: Eurydice este muşcată de
Şarpe, ca şi Eva, cea ispitită de Şarpe: ŞARPELE este simbol
al Înţelepciunii/Tainelor Originare, dar şi al Vrajbei Cosmico-Formale!
Cu Propensiuni Demiurgice…). Interesantă devine remarca lui Ovidiu,
din Metamorfoze: “Euridice e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de
șarpe”. Deci, Eurydice îşi amplifică funcţionalitatea, prin Muşcătura-de-Şarpe –
devine un alter ego al lui Hephaistos, “a şchiopăta” înseamnă: câlcând cu un
picior într-o lume, iar cu celălalt picior în cealaltă lume! Or, Hephaistos, după
ce-şi împlineşte munca demoniac-subpământeană, în covălia sa, de sub vulcanul
Etna – îşi şterge faţa şi şorţul şi se suie pe Olimp, unde, cu ajutorul apei Lethe-
UITAREA (pe care o toarnă în pocalele fraţilor şi surorilor sale, zeii olimpieni,
drept “nectar”!) – devine Zeul Suprem! Toţi zeii uită de ei înşişi, de identitatea lor
divină! Hephaistos i se substituie, astfel, temporar – chiar lui ZEUS!

Revenind. Deocamdată, Orfeu trebuie să accepte tripartiţia lumilor: celestă,

pământeană, subpământeană.

De aceea, coborârea la Hades are cea mai profundă semnificaţie, din tot mitul orfic.
În primul rând, despre ce, oare, ar fi putut să-i cânte, Orfeu lui Hades, încât să-l
fascineze pe acesta din urmă într-atât, încât să cvasi-renunţe la statulul său de Zeu-
al-Întunericului Subpământean-Paznic al Câmpiei Umbrelor (care să-şi încalce
fundamental statutul, eliberând, ca precedent autodesfiinţător, pentru sinele şi
funcţionalitatea sa, împotrivitor faţă de Împărăţia/Puterea Morţii – o umbră: pe
Eurydice)?

Sunt demne de observant şi reacţiile colaterale fascinaţiei lui Hades,

din Metamorfozele ovidiene: “Sisif îşi întrerupse munca grea şi
zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful
muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui
Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.).” Şi
Sisif, şi Danaidele se autoextrag, prin puterea Cântecului Orfic, din ABSURD – şi
re-intră în RAŢIONALITATE-NORMALITATE! Sisif chiar “cade pe gânduri”
– ceea ce munca sa absurdă, proiectată de Hades întru eternizare, nu-i permisese,
până la auzirea Cântecului Orfic. La fel, Danaidele realizează zădărnicia unei
trude absurde, a umplerii vidului absolut!

Ovidiu optează pentru un lamento al lui Orfeu şi pentru ideea impresionabilităţii

cuplului Hades-Persefone: “Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea
lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale
primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă
durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise.
Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl
asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa
Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră
ochii”.

Noi nu credem în această soluţie. Este imposibil să-l fascinezi pe câtumai Zeul
Întunericului, cu siropozităţi şi prin înşirarea de evenimente strict personale, din
existenţa lui Orfeu! În plus, este incredibil ca Hades, pus de Zeus să fie stăpân al
unei zone cosmic întunecate, să fie încântat, sau, măcar, îngândurat şi emoţionat, de
reamintirea unui statut inferior. Orice s-ar spune, Hades îl pizmuia pe “Stăpânul
Stăpânilor”, pe fratele său olimpian, pe Celestul Zeu al Luminii Cosmice Integrale
– Zeus. La fel, lui Persefone nu trebuia să i se aducă aminte, măcar din raţiuni
diplomatice, de faptul că nu era decât, mereu, o jumătate alternativă, a unui hibrid
divin: jumătate de an trebuia să stea în Întunericul Subpământean, iar o jumătate de
an, doar, putea să stea alături de mama sa, Zeiţa Vegetaţiei, Demeter…

Atunci, care să fi fost conţinutul CÂNTECULUI ORFIC? Poate că trebuie să

apelăm, din nou, la intuiţia lui Ovidiu, care, chiar dacă nu are un simţ al
discernământului desăvârşit, simte, instinctiv, că lucrurile sunt mult mai complexe,
când e vorba de înfruntarea unor forţe divine de prim rang: “Orfeu este
caracterizat de hybris față de zeii subpământeni, cântul său devine
DEMONIC (s.n.)”.

Aşa suntem convinşi şi noi că a procedat Orfeu! A cântat cântece de în-făimare,

profund descriptivă, a forţelor întunericului! Hades asculta ceea ce, acum, i se
oferea ca descripţie explicit şi ditirambică – a ceeea ce, el însuşi, ca zeu, doar
intuia, până atunci!

De aceea se spune, în unele variante ale mitului orfic, că Hades ar fi exclamat, de

fiecare dată când Orfeu încerca să slăbească al său cântec: “Haide, Orfeu, te
impor, cântă mai departe! Orişice răsplată îţi voi da, pentru cântecul tău, numai
nu te opri din cântarea ta!” Deci, este evident că lui Hades i se dezvăluiau, abia
acum, abisurile Mamei Geea şi ale ceea ce, mai târziu, se vor instituţionaliza,
ca SUPREME MISTERII ELEUSINE! I se dezvăluiau Supremele Taine ale
“Theogoniei” hesiodice!

…Dar, implicit, Orfeu devenea, prin dezvăluirea Misticii Întunericului Originar, al

Germinaţiei şi al Învierii Hristice – Adevăratul Stăpân al lui Hades! Stăpân
asupra Vieţii şi Morţii, ca şi Hristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Această etapă
orfică se pare că ar coincide cu pogorârea lui Hristos în Infern, după Înviere –
pentru a “călca moartea cu moarte”!

Drumul către suprafaţă/zona terestră nu l-a avut, în mod cert, pe Hermes, drept
“călăuză”! Orfeu ştia drumul, deci “întoarcerea capului” nu înseamnă decât
Rotirea/Revelarea Cosmică a Cercului Puterii Divine (“ROTIREA” Capului s-a
făcut, deci, cu…360 de grade!)! Eurydice, departe de a-l părăsi pe Orfeu, devine
cealaltă jumătate androginică a lui. Deci, prin “expediţia orfică” – se reface, de
fapt, ANDROGINITATEA SACRĂ, PARADISIACĂ! Faptul că Orfeu se
întoarce “LA TALPA LUMII/IADULUI” este certificat de însăşi ipostaza lui
Hades, prezentă în unele varinte greceşti: Hades “cu degetele afundate în urechi”.
“Degetele în urechi” formau, de fapt, o continuitate: AXA SURZENIEI
TĂLPII IADULUI!!!

Adică, devenise la fel de surd, precum TALPA IADULUI! “Talpa” este doar o

indicaţie de parcurs: în medicina homeopată, talpa indică “scurgerile” energetice,
dinspre diversele organe ale corpului, iar nu se instituie/substituie, ea însăşi,
organelor respective, ori funcţionalităţii lor. Hades este anulat funcţional, sau, mai
precis, este redus la dimensiunile sale reale: este un personaj re-devenit IREAL!
Moartea este iluzie demoniacă, Orfeu-Cel-cu-Mască-Demoniacă l-a învins, ca şi
Hristos, pe Eternul Duşman al Omului şi al Cosmosului Căzut – “Moartea”!
Din acest moment, diurnul substituie nocturnul: este momentul pe care Eminescu
îl foloseşte, din plin, pentru imergenţa şi emergenţa GENIULUI său – pentru
Demiurgia sa deplină/împlinită – din episodul DACIA (cf. Memento mori)!

…Cea ce urmează, este, deja, cunoscut, sub alte forme, cele evanghelice: Orfeu-
Hristos, REANDROGINIZAT, se instaurează, alături de forţele dublu-funcţionale
dionysiace, în Fruntea Universului, exorcizat de Marele Iluzionist-Hades. El va
dezintegra Lumea Veche-Cuvântul Învechit/”Vechiul Testament” (“fără de
coconi”, cum îi zice Sfântul DOSOFTEI!) – şi va instaura Învierea, va re-crea
bazele Marii Călătorii de Restaurare Cosmică, întru Noul Cuvânt, Cel RE-
DEMIURGIC/”Noul Testament” (cel “cu coconi”!): Recuperarea Omului întru
Paradis se va face/va deveni fucţională prin implicarea Lui efectivă! Adică, prin
foirmula de autosacrificiu-autoimplicare sacrală, în Restaurarea Lumii/Re-
Instasurarea Paradisului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru
acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” De aceea,
acţiunea menadelor/MAINADELOR tracice nu este una ucigaşă, ci de împlinire a
Ritualului Cosmic de RESTAURARE A RIFEULUI-ORFEULUI-
MÂNTUITORUL HRISTOS-ÎMPĂRATUL/MONARHUL COSMIC!

În limbajul tracilor: “KOG-A-ION înseamnă CAPUL MAGNIFICULUI (…).

Domnul Nopţii este echivalent cu KOGAION. Legendele elene şi romane
spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES-Dansatoarele Sacre îi tăiaseră
capul, pe care, apoi, îl aruncaseră în râu. (…) Cetatea natală a lui Orfeu era D-
ION – “A(l) lui ION; Magnificului. (…) Misterele orfice se celebrau noaptea.
Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, Capul Lui Orfeu,
Domnul Nopţii (…). Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula,
un iniţiat orfic desenase o cruce, pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria. În vârful
CRUCII se află un CAP, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text:
NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I”. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie
tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în
formă de COROANĂ. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se
observă o CRUCE. (…) Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina
românească a CALOIANULUI2 (…). Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi
cel ce aduce visele (cf. grec. M-ORPHEOS, zeul viselor). Semizeul Somnului.
Acest ION-IANA, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor
români. Tot de la ION-“Magnificul provine şi titlul voievozilor români, ajuns
într-o epocă mai târzie IO3 (…). Ca împărat ce a fost, lui Orfeu i-au fost
consecrate animalele cu coarne (COROANĂ!). (…) Aşadar, lui ORFEU I s-a zis
şi CERBUL şi în amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiţie getică a
trimiterii unui sol curat la ceruri – “A-LEXAN-DROS”-“Cel Jertfit
CERBULUI”. (…) Herodot nu ştia că această tradiţie era cu mai mult de două
milenii anterioară naşterii pe pământ a lui Zalmoxis. (…) Pentru iniţiatul orfic,
mai târziu zalmoxian, era foarte important ca, după moartea pământească,
mergând în Paradis, să evite LUPUL-DE-PESTE-APĂ, care îl aşteaptă să-l
tragă în Iad, lăcaşul morţilor. (…) 4“.

…Deci, Zalmoxis şi Hristos, după întruparea lor, sunt asimilaţi de ORFEU. Mai
mult, ORFEU RE-ANDROGINIZATUL trebuie să se nască sub două chipuri,
unul Feminin, de tip YIN (Artemis), altul Masculin, de tip YANG (Apollon) –
“GEMENII DIVINI”. CELE DOUĂ CHIPURI COMPLEMENTARE
SIMBOLIZEAZĂ ESENŢA DUBLĂ A LUI ORFEU-ZALMOXIS-HRISTOS:

“NETIN-DAVA – “Cetatea Naşterii” – naştere de gemeni, băiat şi fată 5.

Legendele sacre ale geţilor spuneau că, după înălţarea Mariei la ceruri, copiii ei
gemeni au fost adoptaţi de nobilul AISEPOS/Păstorul şi de soţia lui, BRITO-
LAGIS/Divina Lupoaică, zisă şi Frumoasa Lupoaică: Apollon Lykios/LUPUL 6.
(…) Geţii, şi după ei grecii, îi numeau pe cei doi Zalmoxis: APOLLON/Albul şi
ARTEMIS/Roşia. Mama lor era Fecioara Divină MARIAN/Magnifica”7.

***

Adrian Botez
1 – A unsprezecea muncă, impusă de Eurystheus lui Heracles, este aducerea lui Cerberus din
împărăția umbrelor subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus Heracles. În
îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-
a întâlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe
Deianira – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care
erau supuși și, în sfârșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca
eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât,
Heracle a reușit să-l stăpânească pe Cerberus și să-l târască după el, pe pământ. La vederea
lui, Eurystheus a fost atât de înfricoșat încât s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavând ce
face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi.

2 -Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, Bucureşti, 1997, p. 14-15.

3 -Idem, p. 20.

4 -Idem, p. 21-26.

5 -Idem, p. 29.

6 -Idem, p. 36.

7 -Idem, p. 39.
Advertisements

Share this:
Related

 IONEL NECULA, DESPRE CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ - CASA NOASTRĂ

MAGICĂ - ARDEALUL...

 December 2, 2020

 In "literature"

 "Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică,
asupra poeziei lui Octavian Goga) de ADRIAN BOTEZ

 December 2, 2020

 In "poetry"

 CONSTANTIN STANCU: Recenzie la vol. "Ion-Patria mea", de Adrian Botez

 July 10, 2016

 In "literature"

Categories: History, literature

Tags: Adrian Botez, “Metamorfozele” lui

Ovidiu, Hristos, Metamorfozele, Orfeu, Ovidiu, Vergiliu, Zalmoxis
 Leave a Comment

Revista ARMONIA – Saltmin Media

Back to top
Advertisements

Orfism
Rolul special al lui Orfeu în lumea antică a fost asociat și cu mișcarea religioasă cunoscută
sub numele de orfism. Nu se știe când și de unde a început. Dezvoltarea sa datează din 6 î.Hr.,
iar cele mai mari centre de pe vremea când se practica erau Atena și Croton din sudul
Italiei. Orficii înșiși l-au considerat pe Orfeu ca fiind fondatorii mișcării. Informațiile despre
credințele orfanilor provin din scrieri orfice parțial conservate. Principalele credințe ale
orfanilor erau centrate pe figura lui Dionis. Pentru orfani, omul era o combinație de două
elemente - spiritual și corporal. Sufletul uman era nemuritor, iar trupul era mormântul lui. De
asemenea, ei au crezut că după moarte sufletul pătrunde în subteran, unde este
judecat. Sufletul trebuie să se curețe de răutatea comisă de om. În acest scop, se întoarce pe
pământ, unde intră într-un nou corp pentru a ispăși vechile defecte. Adepții orfismului credeau
că participarea la misterele orfice, pe care Orpheus însuși trebuia să le inițieze, ar asigura o
inițiere mai blândă pentru inițiat.

Faceți clic pentru a începe previzualizareaFaceți clic pentru a începe previzualizareaMergeți la

următoarea ilustrație
Golden Orphan Plate, secolele III / II î.Hr., Muzeul Londrei, Anglia, wikimedia.org, CC BY-SA 3.0
Golden Orphan Tablet, IV î.Hr., Los Angeles Art Museum, California, SUA, wikimedia.org, CC BY-SA 3.0

Pentru ca sufletul să știe ce să spună înaintea zeității după moarte, decedatului i s-au pus la
dispoziție tablete de aur cu formulele corecte scrise pe ele. Cunoașterea lor urma să fie o
mărturie că este sufletul unei persoane inițiate în  misterele orfice.

Orfismul nu a devenit niciodată religia de stat. Formele sale erau private. Învățăturile orfice

erau predicate de profesori itineranți, adunând cel mai adesea pe cei interesați de case
private. Adepții orfismului nu aveau voie să omoare creaturi vii sau să mănânce carne (cu
excepția sărbătorilor rituale).