Sunteți pe pagina 1din 1

MITUL LUI ORFEU

Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea


lui Tamiras și Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în
ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau
clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare
ajutor argonauților, la a căror expediție a participat, domolind marea furtunoasă
datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului
Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea [4]. În versiunile
mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauți pentru a acoperi ademenirile sirenelor
cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii lui Iason, cântărețul s-a îndrăgostit
de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există
două versiuni ale morții nimfei, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos.
După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să
calce în goana ei pe un șarpe. Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe
când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și,
nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în infern să o caute. El reuși, cântând,
să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea
iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea
pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de
a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuși, frământat de temeri cum era, să
respecte această condiție; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieși la
lumina zilei, el își întoarse capul și își pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În
pofida rugăminților eroului, care a rămas îndelung timp (la Vergiliu șapte luni,
la Ovidiu șapte zile) în preajma râului Styx, înduioșând cu lira lui toate animalele
sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe
meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace ale
lui Dionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor
orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe
marea Egee până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit
de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase
să cânte, i se înălță acolo un oracol[5]. Insula deveni în acest fel leagănul poeziei
lirice. Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelația cu
același nume[6].

S-ar putea să vă placă și