MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA INGINERIE ȘI MENAGEMENT ÎN ELECTRONICĂ ȘI
TELECOMUNICAȚII

Catedra „Teleradiocomunicații”

Lucrarea Individuală
la disciplina
„Bazele statului şi dreptului”
Tema: Infracțiunea și clasificarea lui.

A efectuat:
st.gr.TLC−101 Ciugurean Ștefan

A verificat:
L.sup. Bostan I.

Chișinău 2014
 CUPRINS
1.INTRODUCERE........................................................................................................3
2.NOȚIUNEA GENERALĂ DE INFRACȚIUNE.......................................................4
3.GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACȚIUNII...................................................8
4. CLASIFICAREA INFRACȚIUNILOR..................................................................12
5.TIPURI DE INFRACȚIUNE...................................................................................13
6.INFRACȚIUNE SĂVĂRȘITĂ CU INTENȚIE......................................................13
7.INFRACȚIUNE SĂVÎRȘITĂ DIN IMPRUDENȚĂ..............................................15
8. INFRACȚIUNE SĂVĂȘITĂ CU DOUĂ FORME DE VINOVĂȚIE...................17
9. FAPTA SĂVĂRȘITP FĂRĂ VINOVĂȚIE...........................................................18
10. RESPONSABILITATEA......................................................................................20
11.SUBIECTUL INFRACȚIUNII..............................................................................20
12. IRESPONSABILITATEA.....................................................................................21
13. RĂSPUNDEREA PENTRU INFRACȘIUNEA SĂVĂRȘITĂ ÎN STARE DE
EBRIETATE...............................................................................................................23
14. ETAPELE ACTIVITĂȚII INFRACȚIONALE....................................................24
15. PREGĂTIREA DE INFRACȚIUNE....................................................................26
16. TENTATIVĂ DE INFRACȚIUNE.......................................................................27
17. INFRACȚIUNEA UNICĂ....................................................................................29
18. INFRACȚIUNE CONTINUĂ...............................................................................31
19. INFRACȚIUNEA PRELIGITĂ............................................................................32
20. REPETARE A INFRACȚIUNII...........................................................................33
21. PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI................................................................34
22. CONCURSUL DE INFRACȚIUNII.....................................................................35
23. RECIDIVA............................................................................................................35
24. CONCLUZIE.........................................................................................................39
25. BIBLIOGRAFIE...................................................................................................40

2
 INTRODUCERE
“INFRACŢIUNEA, ACT DE CONDUITĂ EXTERIOARĂ A OMULUI,
SUPUSĂ SANCŢIUNII PENALE “
Denumirea de “Infracţiune” provine din substantivul latinesc “infractio – onis”,
care înseamnă“spargere”, “frângere”; echivalentul in franceză fiind “Infraction”.
Noţiunea de infracţiune, în sensul ei cel mai larg, reprezintă un act de conduită
exterioară a omului care, din cauza vătămării unei anumite valori sociale, este supusă
sancţiunii penale.
În sens restrâns, noţiunea de „infracţiune” desemnează fapta descrisă, prevăzută
de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune.
În legislaţia modernă, noţiunii de infracţiune i se acordă in anumite cazuri, definiţii
ample. În general, însă, i se acordă un spaţiu restrains printr-o formulare concretă
Astfel, A.Decoeg “Droit penal general”, Armand Colin,1971, defineşte
infracţiunea ca “ o conduită calificată astfel printr-un text de lege”.
G. Stefani, G.Levasseur, B. Boulac – “Drept penal general”, trezieme edition, Dolloz,
Paris, 1087 p.118, susţine că infracţiunea este “acţiunea sau omisiunea imputabilă
autorului său, prevăzută sau pedepsită prin lege cu o sancţiune penală”.
J. Prandel “Droit penal general”, Paris 1990 p. 262, arată că prin infracţiune se
înţelege “orice acţiune sau omisiune pe care societatea o interzice sub ameninţarea unei
pedepse”.
Definiţia legală a infracţiunii, prevăzută in art. 14 C.P. , reprezintă un instrument
legal de absolută necesitate atât pentru teoria dreptului penal, cât şi pentru practica
judiciară, deoarece organele competente să aplice legea, raportînd faptele concrete, date
lor spre soluţionare, la conceptul legal de infracţiune, vor constata dacă acestea
realizează sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera
ilicitului penal.

3
 NOŢIUNEA GENERALĂ DE INFRACŢIUNE
Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii fundamentale:
infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Caracterizarea acestor instituţii este
justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparţin
părţii generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor.
Între cele trei instituţii sus-menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare,
în sensul că existenţa infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două.
Fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se
poate concepe aplicarea unei pedepse.
Codul penal dă expresie acestei relaţii arătând că „infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale”. În ipoteza în care, datorită unor cauze determinate
prevăzute de lege caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici
răspundere penală şi, desigur, nici pedeapsă.
De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a infracţiunii
este mai importantă pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie
„piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se
răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal”.
Infracţiunea este în general privită, în teoria dreptului penal sau în diferitele
legislaţii, din două puncte de vedere: fie ca un fenomen social, fie ca un fenomen
juridic.
Considerată ca fenomen social, noţiunea de infracţiune evoluează ca şi
noţiunea de moralitate. În fiecare epocă şi în fiecare ţară, statul are o concepţie
particulară despre condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, despre importanţa, mai
mare sau mai redusă, a unor valori sociale şi, ca urmare, consideră un anumit număr
de reguli de conduită ca absolut necesare pentru existenţa societăţii, şi, pe această
bază, determină în cuprinsul legii penale, acţiunile sau abstenţiunile pe care le
impune cetăţenilor, sub ameninţarea unei pedepse. Este vorba deci, de fapte care aduc
atingere ordinii sociale.
Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă imputabilă autorului său,
prevăzută de legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă. Ceea ce caracterizează

4
infracţiunea ca fenomen juridic este, pe de o parte, incriminarea, adică proclamarea
unei acţiuni sau inacţiuni socialmente neconvenabile ca infracţiune şi, pe de altă
parte, prevederea, în lege, a unei pedepse pentru săvârşirea ei.
Pornindu-se de la prima caracteristică sus-menţionată, aceea de a fi o faptă
incriminată de legea penală, infracţiunea a fost uneori definită ca o violare a legii
penale. În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu stabileşte
în mod expres reguli de conduită, ci numai pedepse. De aceea, în loc de a se defini
infracţiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracţiunii se
recurge, în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei, pedeapsa, spunându-se că
infracţiunea este o faptă pedepsită de legea penală.
În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul Penal RM în vigoare,
pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiţie materială a
infracţiunii, fără a omite aspectul juridic. Accentul este pus pe pericolul social al
infracţiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de a pune în
pericol valori esenţiale pentru normala desfăşurare a vieţii sociale.
Potrivit art.14 Cod Penal al R.M.
Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de
legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine
semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu
prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile
fundamentale ale dreptului penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi
pedeapsa penală, deoarece problema răspunderii penale şi a pedepsei penale se pune
numai după ce s-a săvârşit infracţiunea. Din acest punct de vedere este logic faptul că
legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia privitoare la infracţiune, apoi pe cea
referitoare la instituţiile enunţate.
În definiţia infracţiunii dată în alin.1 art.14 CP sunt enunţate trăsăturile
(semnele) esenţiale ale acesteia prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta
să constituie infracţiune, ea trebuie să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea

5
penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În lipsa uneia dintre
aceste trăsături nu există infracţiune.
Prin faptăse înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei
persoane sub formă de acţiune sau inacţiune prejudiciabilă.
Acţiuneaeste o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce
interzice o anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce
rezultă din art.186 CP.
Inacţiuneaconstă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni
impuse de lege sau de alte acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav
de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl
acorde constituie infracţiunea prevăzută de art.162 CP “Neacordarea de ajutor unui
bolnav”.
Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea
reală de a produce o urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale
indicate expres în art.2 CP”Scopul legii penale” sau în crearea unui pericol pentru
acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune) într-o accepţie generală se
înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici concluzia că nu
pot fi apreciate drept infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o
substanţă reală a acestora. Numai în măsura în care ele (gândurile, ideile,
convingerile) s-au concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată, care a
produs urmări dăunătoare, se poate vorbi de infracţiune.
În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu
"social-periculoasă", cum era prevăzută în art.7 CP din 1961.
În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac
parte din acelaşi câmp semantic.De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă
a textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului
social-periculos.
Caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei reprezintă elementul ei material şi
dezvăluie esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună valorilor sociale apărate de
legea penală sau de a crea un pericol pentru acestea. Elementul material al infracţiunii

6
este criteriul principal de deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină
gradul prejudiciabil al infracţiunii.
Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea
penală există o strânsă legătură.Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al
faptei, ci le recunoaşte. Ele (caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei) impun
prevederea faptei în legea penală ca infracţiune când pericolul acesteia a crescut şi tot
ele sunt factorul principal care impune dezincriminarea faptei în cazul în care gradul
ei prejudiciabil a scăzut.
Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este
suficientă pentru calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi
dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi
inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi
volitivă a persoanei .Persoana poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale
numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie.
În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost
săvârşită sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei
constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba
de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici fapta prejudiciabilă săvârşită de o
persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).
Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În partea specială a CP
toate infracţiunile sunt sancţionate cu pedepse penale. Numai prin stabilirea
pedepselor pentru săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi realizează scopul urmărit:
apărarea valorilor sociale şi prevenirea săvârşirii faptelor prejudiciabile.
Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul
material caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal - ca faptă
prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală
este necesar a stabili ca fapta, care conţine semnele formale ale unei infracţiuni, să
dispună de un anumit grad de prejudiciabilitate. De aceea nu constituie infracţiune
fapta care, deşi formal conţine semnele unei infracţiuni, dar, fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.2 art.14 CP).

7
 Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul în care aduce
o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în
mod vădit lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în
consideraţie în raport cu specificul faptelor care constituie infracţiuni, deoarece unele
dintre acestea, cum sunt omorul şi tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu vor putea fi
niciodată vădit lipsite de importanţă.
GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACŢIUNII
Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce
caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă.
La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii săvârşite . Codul penal anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la
criteriile care determină aceste două laturi ale prejudiciabilităţii.
Caracterul prejudiciabilreprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui
grup de infracţiuni care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în
primul rând, de caracterul valorii sociale împotriva căreia este îndreptată infracţiunea
din grupul dat, adică de obiectul juridic al infracţiunii.
Infracţiunile din partea specială a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie
de importanţa pe care o dă legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul
prejudiciabil al infracţiunii depinde de locul pe care infracţiunea dată îl ocupă în
sistemul părţii speciale a CP. Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter
prejudiciabil, cele contra patrimoniului - altul etc. Din acest punct de vedere, omorul,
de exemplu, ca infracţiune contra vieţii, se deosebeşte calitativ de orice alt fel de
infracţiuni (după obiectul de atentare).
În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului
fiecărei infracţiuni din grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.
Gradul prejudiciabilconstă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în
raport cu alte infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil.
Criteriile care determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP.

8
 Acestea sunt semnele obiective şi subiective ce caracterizează elementele
componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Astfel, celor patru elemente ale infracţiunii le corespund respectiv patru
grupuri de semne ale componenţei infracţiunii ce caracterizeaza aceste elemente: a)
grupul de semne ce caracterizează obiectul infracţiunii; b) grupul de semne ce
caracterizează subiectul infractiunii, c) grupul de semne referitor la latura obiectivă a
componenţei infracţiunii; d) grupul de semne referitor la latura subiectivă a
componenţei infracţiunii.
a) obiectul juridic al infracţiunii
În calitate de obiect al componenţei infracţiunii pot fi recunoscute numai acele
valori căroră în timpul săvîrşirii infracţiunii li se cauzează o daună concretă. Toate
relaţiile sociale care sînt ocrotite de legea penală şi la care atentează subiectul
constituie în teoria şi practica dreptului penal obiectul componenţei infracţiunii.
Deosebim următoarele categorii de obiecte:
- Obiectul general - îl constituie totalitatea de valori sociale ocrotite de
normele legii penale. Obiectul general este unic pentru toate
infracţiunile.
- Obiectul generic al componenţei infracţiunii îl constituie un anumit grup de
valori sociale omogene sau analoage, care sunt ocrotite de legea
penală împotriva atentatelor infractionale. La art. 2 CP sunt
enumerate principalele obiecte generice ale infractiunilor: persoana,
drepturile şi libertăţile ei, proprietatea, ordinea constituţionala, mediul
inconjurător, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga
ordine de drept.
- Obiectul nemijlocit al componenţei infracţiunii îl constituie valoarea socială
concretă, ocrotită de legea penală, asupra căreia e indreptată fapta
infracţională a vinovatului (ex. viaţa unei personae, dreptul de
proprietate a persoanei concrete).

9
 - Obiectul material al infracţiunii – îlreprezintă obiectele lumii materiale
asupra cărora atentează infractorul, provocîndu-le efectiv vătămare
sau ameninţîndu-le cu un pericol de vătămare (ex. corpul persoanei
sau bunul sustras). Obiectul material nu există la orice infracţiune, ci
numai la acelea a căror valoare socială ocrotita de legea penală constă
sau se exprimă într-o entitate materială.
b) subiectul componenţei infracţiunii
Drept subiect al componenţei infracţiunii poate fi recunoscută numai persoana
care a săvîrşit infracţiunea. Pentru ca persoana să fie recunoscuta subiect al
infracţiunii se cer a fi respectate următoarele condiţii-semne ale subiectului
infracţiunii:
- responsabilitatea – este o stare psihica, care permite persoanei, în momentul
cînd ea săvîrşeste o fapta prejudiciabila, să conştientizeze caracterul acţiunilor sale.
Nu este pasibila de răspundere penală persoana care în timpul săvîrşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adica nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice
cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.
- vîrsta atragerii la răspunderea penală. Conform art .21 C.P.al R.M.sînt
pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul
săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani. În cazul săvîrşirii infracţiunilor
deosebit de grave şi excepţional de grave persoana este atrasă la răspunderea penală
de la 14 ani.
Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de
răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din
următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii
pentru efectuarea unei anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu
corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;

10
 c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii
considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvîrşită în interesul acestei
persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau
persoana împuternicite cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.
Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător
nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvîrşită.
c) latura obiectivă a componenţei infracţiunii
Constitue aspectul exterior al comportării socialmente-periculoase a
subiectului, care se exprimă prin provocarea, cauzarea unui prejudiciu valorilor
sociale ocrotite de legea penală.
Latura obiectivă a componenţei infracţiunii are patru semne, si anume:
1) fapta infractionala (semnul obligatoriu) – este acţiunea sau inacţiunea prin care
sunt periclitate sau sunt vătămate valorile sociale ocrotite de legea penală;
2) urmările prejudiciabile ale infracţiunii (semnul obligatoriu) - exprimă dauna
cauzată valorilor sociale, ocrotite de legea penală sau crearea pericolului de survenire
unei daune concrete;
3) raportul causal dintre fapta infracţională şi consecinţele negative ce au survenit
(semnul obligatoriu). Organele judiciare recunosc acţiunea sau inacţiunea persoanei
drept cauza a urmărilor survenite numai în acele cazuri cînd această acţiune sau
inacţiune a creat posibilitatea reală pentru survenirea urmărilor prejudiciabile.
4) elementele facultative – timpul, locul, imprejurările, metodele şi mijloacele
săvîrşirii infracţiunii.
d) latura subiectivă a componenţei infracţiunii - reprezintă o atitudine psihică a
persoanei faţa de fapta săvîşită, o activitate psihică a ei strîns legată de săvîrşirea
faptei şi care reprezintă o unitate indisolubilă a factorilor psihici-intelictiv, volitiv şi
emotiv.
Elementele care caracterizează latura subiectivă a componenţei infracţiunii sînt
vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii.

11
 1. Vinovăţia - poate fi calificată drept atitudine psihică a persoanei faţa de fapta
prejudiciabila, interzisă de lege, săvîşită de ea, faţa de urmările prejudiciabile ale
faptei.
Vinovăţia se manifestă sub două forme – intenţia (directă sau indirectă) şi
imprudenţa (încredere exagerată în sine sau neglijenţa).
Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o
îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor
urmări.
Intentia directa este forma a vinovăţiei cînd infractorul prevede rezultatul
prejudiciabil al faptei sale, urmărind producerea lui prin săvîrşirea faptei ilicite.
Intentia indirecta este forma a vinovăţiei cînd infractorul prevede rezultatul
prejudiciabil al faptei sale şi deşi nu-l urmăreste, acceptă posibilitatea procedurii lui.
Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi
evitate (încredere exagerată în sine) ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil
al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţa).
2. Motivul - este acea forţă activă (imbold, stimul) care călăuzeşte persoana
spre atingerea scopului preconizat.
3. Scopul infracţiunii este crearea în imaginaţie a consecintelor dorite spre a
căror realizare tinde persoana.
CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR
În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de
prezentul cod sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave.
Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în
calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani
inclusiv.

12
 Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv.
Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce
depăşeşte 15 ani.
Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie
pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.

TIPURI DE INFRACȚIUNI
1. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ CU INTENŢIE
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient,
survenirea acestor urmări.
Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale. În CP nu se defineşte noţiunea
de vinovăţie, însă ea poate fi dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP. Ea reprezintă
atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii infracţiunii,
care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii.
Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în
două modalităţi: a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările
prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se
manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de gradul prejudiciului faptei,
prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă admite în mod conştient
survenirea acestor urmări.

13
 Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei
constituie elementul intelectiv al intenţiei, iar dorinţa sau admiterea în mod conştient
a survenirii urmării prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie
directă, cât şi prin intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a
obiectului infracţiunii, acţiunii sau inacţiunii prin care se realizează activitatea
infracţională. Dacă latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează şi prin anumite
semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârşirii infracţiunii,
înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne.
Art.17 CPRM ”Infracțiunea săvărșită cu intenție” nu cere cunoaşterea de către
făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică prevederea ei ca infracţiune în legea
penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca infracţiuni este
legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicţii sau
de o activitate ilegală.
Teoria şi legea penală cunoaşte şi alte modalităţi ale intenţiei.După timpul
apariţiei intenţiei ea poate fi spontană şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă
în două forme: simplă şi din afect. În cazul intenţiei spontane simple intenţia de a
săvârşi infracţiunea apare din cauza unor condiţii în care se află persoana şi se
realizează imediat sau după o perioadă scurtă de timp din momentul apariţiei ei.
Spre deosebire de intenţia spontană simplă, intenţia din afect apare în mod
subit sub imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie imediată la
aceste provocări. Această modalitate a intenţiei spontane constituie un semn ce
caracterizează latura subiectivă a unor componenţe de infracţiuni, cum sunt omorul
săvârşit în stare de afect (art.146 CP), pruncuciderea (art.147 CP) şi vătămarea gravă
sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect (art.156 CP), iar în
cazul altor infracţiuni ea poate fi considerată drept circumstanţă atenuantă la
stabilirea pedepsei (art.76 CP).
Intenţia premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de
a săvârşi infracţiunea până la realizarea ei. De regulă, în acest interval de timp,
persoana plănuieşte şi se pregăteşte în vederea săvârşirii infracţiunii, creându-şi

14
condiţii favorabile pentru realizarea ei.În astfel de situaţii, intenţia premeditată
sporeşte gradul prejudiciabil al faptei şi al făptuitorului, de aceea ea apare mai
prejudiciabilă decât intenţia spontană.De exemplu, intenţia premeditată este un semn
ce caracterizează latura subiectivă a unor astfel de infracţiuni, cum sunt omorul
intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.2 art.145 CP), banditismul (art.283 CP),
crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP) etc.
În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat
bine determinat. De exemplu, făptuitorul ştie că victima nu are vârsta de 14 ani şi o
violează. Acţiunile lui vor fi calificate ca viol al unei persoane minore în vârstă de
până la 14 ani în baza lit.b) alin.3 art.171 CP.
În cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un
prejudiciu, însă îşi imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală
măsură survenirea oricăreia din aceste urmări. De exemplu, la săvârşirea infracţiunii
de viol făptuitorul nu ştia precis vârsta victimei, admiţând că ea poate fi şi minoră. În
acest caz făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru viol în funcţie de vârsta pe
care de fapt o avea victima, adică după rezultat.
2. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ DIN IMPRUDENŢĂ
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care
a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi
evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,
nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea
să le prevadă.
În art.18 CP RM ”Infracțiunea săvărșită din imprudență” este prevăzută
imprudenţa ca formă a vinovăţiei sub două modalităţi: a) sineîncrederea exagerată
(uşuratică) şi b) neglijenţa.
a)Sineîncrederea exagerată se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă
seama că, în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un
anumit grad prejudiciabil, prevede urmările ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l

15
doreşte şi nici nu-l acceptă, dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl
va evita.
Factorul intelectiv al sineîncrederii exagerate constă în înţelegerea de către
făptuitor a caracterului prejudiciabil al activităţii sale şi în prevederea urmării
prejudiciabile ce poate surveni din cauza ei.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legată, de regulă, de
nerespectarea unor reguli de precauţie stabilite pentru a evita survenirea unor
consecinţe prejudiciabile în procesul de desfăşurare a anumitor activităţi.
Factorul volitiv al sineîncrederii exagerate reprezintă eforturile pe care le
depune făptuitorul la desfăşurarea activităţii cu nerespectarea regulilor de precauţie în
condiţiile încrederii sale în anumiţi factori care, în concepţia sa, pot împiedica
survenirea rezultatului şi care, de fapt, au fost apreciaţi exagerat.
Când făptuitorul nu se bazează pe nici un temei care ar putea preîntâmpina
rezultatul, ci pe hazard, pe întâmplare, vinovăţia sa va îmbrăca forma intenţiei,
întrucât în asemenea caz ea echivalează cu acceptarea urmărilor prevăzute. În situaţia
sineîncrederii exagerate făptuitorul crede sincer, dar greşit, exagerat că rezultatul nu
se va produce, şi această încredere îl însoţeşte pe tot parcursul activităţii sale. La
intenţie, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii rezultatului, îl acceptă în mod
conştient şi nu face nici un efort pentru preîntâmpinarea lui.
b)Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu îşi da
seama de caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmării prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a
gradului prejudiciabil al faptei şi al prevederii producerii rezultatului ei deosebesc
imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi ale vinovăţiei. În dreptul penal
esenţa neglijenţei constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă posibilitatea
producerii rezultatului prejudiciabil.
Obligaţiunea de prevedere se deduce nu din posibilităţile individuale, concrete
ale persoanei, ci din posibilitatea unui individ mediu, obişnuit, care, activând în
condiţiile făptuitorului, ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunii sale. Prin urmare,
obligaţiunea de a prevedea rezultatul este o condiţie obiectivă a neglijenţei şi la

16
stabilirea ei nu se iau în considerare particularităţile individuale ale persoanei
concrete.
Pe lângă obligaţiunea de a prevedea rezultatul (trebuia să-l prevadă), este
necesar ca persoana să poată prevedea natura şi dimensiunile lui. Posibilitatea de
prevedere este o condiţie subiectivă a neglijenţei şi se stabileşte în funcţie de
particularităţile individuale ale făptuitorului, pregătirea şi experienţa lui profesională
sau de viaţă, circumstanţele concrete ale situaţiei în fiecare caz aparte. Dacă se va
stabili că persoana nicicum nu putea să prevadă producerea rezultatului, va exista o
faptă săvârşită fără vinovăţie, şi nu infracţiune (art.20 CP). Numai atunci când
persoana care trebuia să prevadă şi să preîntâmpine rezultatul faptei sale a putut, însă
nu şi-a onorat această obligaţiune, sunt temeiuri de a se vorbi despre prezenţa
vinovăţiei în formă de neglijenţă.
Crearea pericolului survenirii urmării prejudiciabile din cauza sineîncrederii
exagerate sau a neglijenţei, în lipsa unui rezultat real, nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului, chiar nici atunci când rezultatul a fost preîntâmpinat de alte persoane
sau din întâmplare nu a survenit.
3. INFRACŢIUNE SĂVÂRŞITĂ CU DOUĂ FORME DE VINOVĂŢIE
Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai
grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de
intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă
persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor
putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor
urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră
intenţionată.
De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele
infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin
reunirea cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt
definite ca infracţiuni săvârşite cu două forme de vinovăţie.
Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o
faptă iniţială, al cărei rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub

17
aspect subiectiv, aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie, ce stă la baza
acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă de urmarea mai gravă. Urmarea mai gravă
provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu intenţie apare astfel drept
circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie.
În partea specială a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după
construcţia lor sunt incriminate sub forme de infracţiuni materiale agravate şi
infracţiuni formale agravate.
La infracţiunile materiale agravate săvârşite cu două forme de vinovăţie se
referă: vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a
provocat decesul victimei (alin.4 art.151 CP); provocarea ilegală a avortului care a
cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, precum şi decesul victimei (alin.2 art.159 CP), terorismul soldat cu decesul
unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.278 CP) etc.Ca exemple de infracţiuni
formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de vinovăţie sunt: internarea
ilegală într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.2 art.169 CP); lăsarea
în primejdie, care a provocat din imprudenţă decesul victimei (alin.2 art.163 CP);
luarea de ostatici care a dus la decesul victimei din imprudenţă (alin.3 art.280 CP)etc.

4. FAPTA SĂVÂRŞITĂ FĂRĂ VINOVĂŢIE (CAZUL FORTUIT)

Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei,
nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Din dispoziţiile art.20 CPRM ” Cazul fortuit” rezultă două situaţii în care între
acţiunea (inacţiunea) şi urmarea prejudiciabilă survenită există legătură cauzală, însă
fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie.
În prima situaţie persoana care a comis fapta nu îşi dă seama şi, conform
circumstanţelor cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor
(inacţiunilor) sale. La această situaţie se referă, în primul rând, legitima apărare

18
aparentă (putativă sau imperfectă), când o persoană este convinsă, în baza unor date
obiective şi a unor condiţii subiective, că se află în faţa unui atac. În asemenea cazuri
trebuie să existe împrejurări reale care să creeze făptuitorului certitudinea că se află în
faţa unui atac. Dacă se va stabili că persoana care se crede cu bună-credinţă atacată şi
circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv comportamentul părţii vătămate, îi
dădeau temeiuri de a aprecia acţiunile părţii vătămate ca atac ce-i dă dreptul de a se
apăra, fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie. Or, persoana nu-şi dădea seama şi,
conform circumstanţelor cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al
acţiunilor (inacţiunilor) sale.În cazul infracţiunilor cu componenţe formale, dacă
persoana nu îşi dădea seama sau nu trebuia şi nici nu putea să înţeleagă caracterul
prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale, ele, de asemenea, se consideră săvârşite
fără vinovăţie. De exemplu, declaraţiile necorespunzătoare adevărului, în situaţia în
care martorul este de bunăcredinţă, că ele sunt adevărate, nu întrunesc componenţa
infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.312 CP.
A doua situaţie, în care fapta se săvârşeşte fără vinovăţie, este aceea în care
persoana nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu prevede
posibilitatea survenirii urmării ei şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi
nici nu putea să le prevadă.Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei trebuie să se
datoreze unor împrejurări obiective, neprevăzute de conştiinţa şi voinţa făptuitorului.
Împrejurările imprevizibile pot fi: naturale (cutremur, furtună, trăsnet etc.), diferite
instalaţii sau mecanisme (scurtcircuit, ruperea unei piese la o maşină etc.), o stare
fiziologică (leşin, atac de cord etc.). Cauza imprevizibilă se poate datora şi
imprudenţei victimei (apare brusc în faţa automobilului în viteză) sau comportării
unor vieţuitoare (o viespe îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui automobil în timp
ce se află la volan, din care cauză comite un accident de circulaţie, etc.).Neprevederea
cauzelor care au acţionat şi a rezultatului produs are un caracter obiectiv şi general;
or, în condiţiile situaţiei apărute nici o persoană nu putea să le prevadă.Acţiunea
(inacţiunea) care a determinat rezultatul neprevăzut trebuie să fie o faptă prevăzută de
legea penală.

19
 5. RESPONSABILITATEA
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a
înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta
voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
Responsabilitatea presupune doi factori: un factor intelectiv şi unul volitiv.
Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-
şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile.Aceşti doi factori există în mod
cumulativ.Lipsa unuia dintre aceştia duce la inexistenţa responsabilităţii şi, deci, la
starea de iresponsabilitate.
Între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură. Responsabilitatea
trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se
mai poate pune problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană
iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare,
responsabilitatea este premisa vinovăţiei.
Trebuie să facem distincţie între responsabilitate şi răspunderea penală.
Responsabilitatea este consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi
da seama de caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija
acţiunile. Răspunderea penală reprezintă o condamnare publică care obligă
infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o infracţiune,
este supusă răspunderii penale.
6. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în

momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.
Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere
penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.
(2), art.164, 166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin.(2), (3) şi (4),
art.190 alin. (2) şi (3), art.192 alin.(2), art.195, 196 alin.(4), art.197 alin.(2), art.212
alin.(3), art.217 alin.(2) şi (3), art.260, 268, 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), art.275, 280,

20
281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288 alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2),
art.305, 317 alin.(2), art.342, 350.
Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de
răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din
următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii
pentru efectuarea unei anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde
actelor de constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii
considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei
persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau
persoana împuternicite cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.
Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător poartă răspundere
penală pentru infracţiunile săvârşite, prevăzute în art.215-218, 221, 223-246, 248-
251, 257, 259-261.
Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.

7. IRESPONSABILITATEA

Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei

fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea
seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de
o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de
constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod.
Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare
de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a
îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de

21
acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter
medical, iar după însănătoşire - ea poate fi supusă pedepsei.
Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în
cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului,
învinuitului sau inculpatului, organele urmăririi penale şi instanţele judecătoreşti sunt
obligate să stabilească starea psihică a acestora, adică responsabilitatea sau
iresponsabilitatea lor.
Baza iresponsabilităţii stau două criterii: medical şi juridic. Acesta din urmă
este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină numai în mod cumulativ
iresponsabilitatea persoanei.
Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori:
intelectiv şi volitiv:

a) Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana

"nu putea să-şi de seama de acţiunile şi inacţiunile sale" în momentul
săvârşirii faptei prejudiciabile. Această stare psihică presupune lipsa
capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi caracterul
prejudiciabil al acesteia.De exemplu, persoana care suferă de o boală
psihică cronică, din cauza stării psihice bolnăvicioase, nu înţelege că prin
acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte bunurile altei
persoane etc. şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor
întreprinse.

b) Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii

persoanei de a-şi dirija acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii

infracţiunii şi este determinat de afectarea sferei volitive a psihicului
persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea
intelectuală a persoanei (factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi
independent. De exemplu, în cazul unei astfel de tulburări psihice cum este
piromania, persoana simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc şi,

22
 exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei asemenea fapte,
nu are capacitatea de a se abţine de la impulsul de a incendia.

Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a

persoanei este efectul unor asemenea cauze cum sunt: a) bolile psihice cronice; b)
tulburările psihice temporare; c) stările patologice.
Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor
criterii ale iresponsabilităţii, cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică
a persoanei să fi atins un asemenea grad, încât a lipsit-o de capacitatea de a-şi da
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de a le dirija. Recunoaşterea
iresponsabilităţii persoanei este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi acest fapt
se soluţionează în baza tuturor materialelor cauzei, printre care şi în baza expertizei
psihiatrice, a cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu privire
la starea de responsabilitate a persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă.
Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii
infracţiunii.Persoana recunoscută iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei
prejudiciabile nu poate fi subiect al infracţiunii şi nici nu poate fi trasă la răspundere
penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, pot fi
aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzute de art.98-102 CP.
8. RĂSPUNDEREA PENTRU INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ ÎN STARE DE

EBRIETATE
Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau
de alte substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi
influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei.
De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca
circumstanţă agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea
infracţiunii de către cel ce a consumat alcool sau substanţe ebriante. Însă în cazul în
care făptuitorul a ajuns la starea de ebrietate independent de voinţa sa (prin
înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a introdus o substanţă narcotică sau
este constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de ebrietate nu se află în

23
legătură cu infracţiunea, instanţa de judecată poate să nu recunoască această stare ca
circumstanţă agravantă.
Starea de ebrietate obişnuită, simplă, fiziologică trebuie deosebită de starea de
ebrietate patologică. Diferenţa dintre ele nu constă în gradul de gravitate a ebrietăţii.
Starea de ebrietate patologică în psihiatrie este recunoscută ca o tulburare psihică
(delirium tremens, halucinaţii alcoolice, paranoie alcoolică etc.), din cauza căreia
persoana este lipsită de capacitatea de înţelegere şi de dirijare a voinţei sale. În aceste
cazuri suntem în prezenţa celor două criterii (medical şi juridic) ale iresponsabilităţii,
persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă într-o atare stare fiind recunoscută
iresponsabilă .
În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic, narcoman sau toxicoman, dacă
există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, concomitent cu pedeapsa
pentru infracţiunea săvârşită, poate să aplice faţă de aceste persoane măsurile de
constrângere cu caracter medical prevăzute în art.103 CP.
9. ETAPELE ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE
Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate
semnele constitutive ale componenţei de infracţiune.
Se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de
infracţiune.
Prin urmare, infracţiunea consumată conţine toate semnele ce caracterizează
componenţa infracţiunii, şi nu doar unele, ca în cazul tentativei.
Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu
momentul consumării infracţiunii. O dată cu consumarea infracţiunii, activităţile
efectuate în fazele precedente în vederea producerii rezultatului îşi pierd propria lor
individualitate, integrându-se în fapta consumată, singura reţinută pentru încadrarea
juridică şi sancţionarea ei.Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia
juridică a componenţei de infracţiune din partea specială a CP:
► Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate în momentul
survenirii rezultatului. De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră

24
consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală de a o
folosi sau dispune de ea la dorinţa sa.
► Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul
săvârşirii acţiunii prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din
momentul atacului însoţit de aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei,
periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei, şantajul - din momentul înaintării
cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de atingerea de către infractor a scopului
pus.
► Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din
momentul pregătirii lor.De exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi
muniţii se consideră infracţiune consumată din momentul organizării bandei.
► Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol
real pentru valoarea socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de
ecocid se consideră consumată din momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP
pot provoca o catastrofă ecologică; ameninţarea cu omorul sau vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie infracţiune dacă a existat pericolul
realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea intenţionată a altei persoane în
pericol de contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune consumată prevăzută
de art.212 CP; infracţiune de terorism consumat constituie chiar şi ameninţarea cu
săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc.
► Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii
infracţionale sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică această
activitate.
În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune
consumată sau neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este
prevăzută numai pentru actele de pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave, ele nefiind pedepsite în cazul infracţiunilor
uşoare (alin.2 art.26 CP). Dispoziţiile art.81 CP pentru infracţiunile neconsumate
stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai favorabile decât pentru

25
infracţiunea consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe viaţă pentru
infracţiunile neconsumate.
În funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme
privind aplicarea amnistiei şi prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De
exemplu, în cazul infracţiunii continue amnistia se aplică numai cu condiţia ca
acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze până la data intrării în vigoare a actului
de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la actul de amnistie durează şi
după intrarea lui în vigoare, amnistia nu se aplică.
10. PREGĂTIREA DE INFRACŢIUNE
Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o
infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau
crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze
independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
Răspunderii penale şi pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au
săvârşit pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave.
Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau
adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii.
Aceste acte de pregătire pot fi de natură intelectuală (procurarea de informaţii
şi de date privitoare la săvârşirea infracţiunii, plănuirea infracţiunii şi repartizarea
rolurilor între participanţi, înţelegerea prealabilă cu alte persoane de a procura sau
comercializa bunurile furate etc.) şi de natură materială (pregătirea unor ascunzişuri
pentru tăinuirea uneltelor infracţiunii, bunurilor furate etc., pregătirea unor
documente personale false pentru a evita identificarea după săvârşirea infracţiunii
etc.).
Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune are un şir de particularităţi:
Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii ce se
pregăteşte şi sunt exterioare acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea
infracţiunii.De exemplu, pregătirea unei arme de foc pentru săvârşirea unui atac

26
tâlhăresc nu se cuprinde în latura obiectivă a tâlhăriei prevăzute în art.188 CP şi se
consideră criminală numai în baza alin.1 art.26 CP.
Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile
intenţionate.Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are
nemijlocit intenţia de a săvârşi infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele
sunt înfăptuite de altă persoană, decât autorul sau coautorii, constituie acte de
complicitate.
Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei
intenţionat.Mai mult, în cazul pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu
intenţie directă. El îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a
infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile de pe urma
infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească această infracţiune.
Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire.
Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se
stabileşte conform articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru
infracţiune consumată. Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni prin natura lor
constituiau o altă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. De
exemplu, pentru procurarea ilegală a unei arme de foc cu scopul pregătirii unui omor
intenţionat, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru pregătirea omorului
intenţionat în baza art.145 CP raportat la art.26 CP, iar pentru procurarea ilegală a
armei de foc - şi în baza art.290 CP.Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât
ele se consumă din momentul începerii actelor de pregătire. În aceste situaţii
făptuitorul poartă răspunderea penală în baza articolului din partea specială a CP, în
care sunt incriminate ca infracţiuni distincte actele de pregătire .
11. TENTATIVA DE INFRACŢIUNE
Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată
îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.
Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci
când latura lor obiectivă se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile

27
normei de incriminare. De exemplu, violul se consideră infracţiune consumată din
momentul în care s-a început raportul sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa
fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un raport sexual cu ea, dar acest scop n-
a fost atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului, toate cele săvârşite
urmează a fi calificate ca tentativă de viol.
Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, iar
pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru
fapta săvârşită.
Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea
efectului în cazul tentativei sunt diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute
contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor
sau care înlătură producerea rezultatului.În funcţie de gradul de realizare a tentativei,
ea poate apărea în formă întreruptă (neconsumată) sau în formă consumată.
Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este
întreruptă şi nu mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze
independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, există tentativa întreruptă când, în
scopul de a omorî victima, infractorul îi aplică lovituri cu cuţitul în regiunea cutiei
toracice, însă acţiunea nu a fost dusă până la sfârşit din cauză că partea vătămată s-a
apărat şi au intervenit alte persoane.
Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până
la capăt, dar nu s-a produs rezultatul, el fiind înlăturat, din cauze ce nu depind de
voinţa făptuitorului. De exemplu, constituie tentativă consumată fapta persoanei care
nu a avut posibilitatea de a dispune de bunurile sustrase din punga victimei din cauză
că a fost observată de victimă şi de alte persoane şi reţinută îndată de ei.
Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a
infracţiunii, ea nu poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere
penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia
cazurilor în care actele tentativei conţin o altă infracţiune consumată (art.56 CP).
Renunţarea de bună voie la infracţiune poate apărea nu numai la întreruperea
voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De

28
exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu
intenţia de a o ucide, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot, cheamă salvarea,
lămureşte medicilor ce otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor măsuri, îi salvează
viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va răspunde pentru tentativa de omor, ci numai
pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea morţii victimei.
În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură
producerea rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui
obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule.
Tentativă asupra unui obiect nul este atunci când persoana atentează la valorile
sociale ocrotite de legea penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au putut
pricinui daună din cauza greşelii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul
atentatului sau avea calităţi atât de bune, încât - prin acţiunile întreprinse - nu putea fi
vătămat. De exemplu, dacă făptuitorul a sustras arme, muniţii, substanţe explozive,
care în acel moment nu aveau capacităţile iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au
capacităţile necesare, acesta va purta răspunderea penală pentru tentativă de
sustragere a substanţelor explosive.
Tentativa cu mijloace nule este în cazul în care consumarea infracţiunii nu a
fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De
exemplu, făptuitorul a instalat, cu scopul de a suprima viaţa victimei, un dispozitiv
explozibil sub automobilul ei. Explozia, nefiind puternică, a avut drept efect numai
deteriorarea automobilului şi cauzarea unor leziuni corporale victimei. Vinovatul a
fost condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza insuficienţei
mijloacelor folosite de făptuitor, moartea victimei nu a survenit.
12. INFRACŢIUNEA UNICĂ
Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni
(inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
Pornind de la conţinutul legal al definiţiei infracţiunii unice, distingem două
modalităţi ale acesteia:
a) când printr-o acţiune (inacţiune) se realizează conţinutul unei infracţiuni
unice;

29
 b) când printr-un sistem de acţiuni (inacţiuni) se realizează conţinutul unei
infracţiuni unice.
Prin unitatea de infracţiune se înţelege situaţia în care o activitate infracţională,
formată dintr-o acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) se consideră,
potrivit stării de fapt ori potrivit legii, o singură infracţiune pentru care se aplică o
singură pedeapsă.
Infracţiunea unică se poate prezenta sub forma unităţii naturale şi legale.
Prin unitate naturală se înţelege consacrarea juridică a entităţii naturale, care
este alcătuită, în general, dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat
prejudiciabil unic unui obiect distinct şi este comisă printr-o singură formă de
vinovăţie. Unitatea naturală, în funcţie de elementul său obiectiv, poate fi de două
feluri: infracţiune unică simplă şi infracţiune unică continuă (art.29 CP). Infracţiunea
simplă se deosebeşte de infracţiunea continuă prin faptul că elementul material al
infracţiunii continue, care poate consta într-o acţiune (inacţiune), se prelungeşte în
timp, prin natura sa, până intervine forţa contrară care îi pune capăt (momentul
epuizării).
Unitatea legală de infracţiune este compusă din două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni, două sau mai multe urmări prejudiciabile care ar putea constitui, fiecare în
parte, elementul material sau rezultatul unei infracţiuni distincte şi care sunt reunite,
prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei infracţiuni, ce dobândeşte caracter
complex.
Legislaţia penală distinge următoarele modalităţi ale unităţii legale de
infracţiuni: infracţiunea prelungită (art.30 CP); infracţiunea repetată (art.31 CP);
infracţiunea complexă; infracţiunea cu acţiuni alternative.
Infracţiunea este complexă în cazul în care în conţinutul ei de bază sau
agravant intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune (inacţiune) sau un
rezultat prejudiciabil care constituie, prin ele însele, o faptă prevăzută de legea
penală. Infracţiunea complexă se poate prezenta sub forma unei componenţe de
infracţiune de bază sau sub forma unei componenţe de infracţiune agravante.

30
Conţinutul de bază se formează prin reuniunea a două sau a mai multor infracţiuni
care îşi pierd autonomia şi devin părţi componente ale infracţiunii complexe.
Conţinutul complex cu formă agravantă include, în conţinutul său calificativ,
ca circumstanţă agravantă, o infracţiune incriminată distinct în lege.
Infracţiunea cu acţiuni alternative se caracterizează prin prevederea în
conţinutul normei penale a unor acţiuni (inacţiuni) care pot produce urmări omogene.
Această infracţiune se consideră consumată din momentul săvârşirii oricăreia dintre
acţiunile de alternativă prevăzute în norma penală.
13. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ
Se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea
neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul infracţiunii
continue nu există pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii
infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.
Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia
constă într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la
încetarea activităţii infracţionale. Această activitate poate înceta din cauza
intervenţiei făptuitorului, a altor persoane ori a organelor competente.
Infracţiunile continue pot fi de două tipuri: infracţiuni succesive şi infracţiuni
permanente.
a) Infracţiunile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce
survin în desfăşurarea activităţii infracţionale. Calitatea de infracţiuni continue
succesive o pot avea acţiunile de purtare ilegală a armelor şi muniţiilor (art.290 CP );
însuşirea şi utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale
(art.194 CP) etc.
b) Infracţiunile permanente se caracterizează printr-o activitate continuă, care
nu cunoaşte momente de discontinuitate, de întrerupere. Calitatea de infracţiuni
permanente o pot avea evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP), dezertarea
(art.371 CP) etc.

31
 14. INFRACŢIUNEA PRELUNGITĂ
Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică,
caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un
singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.
Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni infracţionale.
Infracţiunea este prelungită în cazul în care persoana săvârşeşte, la diferite
intervale de timp, dar în realizarea unei rezoluţii unice, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. O trăsătură distinctă a
infracţiunii continue constă în faptul că acţiunile distincte din care se compune
infracţiunea consumată sunt considerate numai etape, faze ale infracţiunii finale.
Infracţiunea prelungită presupune următoarele condiţii:
a) săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, care
prezintă, fiecare în parte, componenţa aceleiaşi infracţiuni;
b) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale;
c) acţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
Prima condiţie, ce ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este aceea a
săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni. Sensul juridic al noţiunii de acţiune
(inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune mai largă, sub aspectul realizării unei
activităţi infracţionale, reluate de făptuitor, fiind necesară săvârşirea a cel puţin două
acţiuni care, în cumul, alcătuiesc o singură infracţiune. Acţiunile reluate pot avea atât
calitatea de infracţiune, cât şi de faptă prevăzută de legea penală, care poate să nu
releve gradul de pericol social al unei infracţiuni decât examinate în cumul.
Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârşite la
diferite intervale de timp, pentru a se integra în infracţiunea prelungită, trebuie să fie
comise în temeiul unei rezoluţii unice.Intenţia unică a făptuitorului trebuie să
cuprindă sub aspect intelectiv previziunea desfăşurării eşalonate, în rate, a întregii
activităţi infracţionale, iar sub aspect volitiv - dorinţa comiterii în mod repetat a
acţiunilor ce vor alcătui prin cumul o infracţiune unică.

32
 A treia condiţie presupune - pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională - şi
unitatea de subiect, adică săvârşirea infracţiunii de una şi aceeaşi persoană sau de mai
mulţi participanţi.
Consumarea infracţiunii prelungite are loc în ultimul moment al epuizării
ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale. Activitatea infracţională prelungită în timp
ia sfârşit fie în momentul renunţării de bună voie a făptuitorului la săvârşirea
infracţiunii, fie în momentul intervenţiei altor factori, cum ar fi descoperirea faptei de
către organele competente, etc.
15. REPETARE A INFRACŢIUNII
Se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni
identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu
a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute la diferite articole ale
prezentului cod este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile prevăzute în
Partea specială a prezentului cod.
Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni trebuie delimitată de repetarea
prevăzută în cadrul infracţiunilor prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de
infracţiuni.
Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni se deosebeşte de repetarea (concursul
real) ca formă a pluralităţii de infracţiuni prin faptul că săvârşirea repetată a două sau
a mai multor infracţiuni identice sau omogene este incriminată, fiind prevăzută în
componenţa de bază sau agravanta unei singure infracţiuni.
Condiţiile infracţiunii repetate sunt:
a) săvârşirea în mod repetat a două sau a mai multor infracţiuni identice sau
omogene;
b) persoana să nu fi fost condamnată pentru vreuna din ele şi să nu fi expirat
termenul de prescripţie.
Infracţiunii repetate sunt infracţiunile să fie identice sau omogene.
Infracţiunile repetate identice sunt acelea care cad sub incidenţa unei norme
penale. În prezentul CP această formă a repetării este întâlnită frecvent, având

33
calitatea de circumstanţă agravantă în cadrul infracţiunilor contra persoanei (a se
vedea art.151 alin.3, 152 alin.2, 160 alin.3, 186 alin.2 etc.).
Infracţiunile repetate omogene se caracterizează prin săvârşirea unor acţiuni
distincte de natură diferită, dar care atentează asupra unui obiect generic unic.
Această formă a repetării este definită în componenţa infracţiunii prevăzute de
art.186 alin.4 CP şi constituie circumstanţă agravantă, fiind prevăzută ulterior în
alin.2 ale componenţelor infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP.
16. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau
recidivă.
Se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea a două sau a mai multor
infracţiuni în acelaşi timp sau la intervale diferite de timp de aceeaşi persoană, înainte
de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele sau dacă a săvârşit o infracţiune
după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei. Astfel,
pluralitatea de infracţiuni se prezintă sub următoarele forme: concursul de infracţiuni,
formă prevăzută prin conţinutul art.33 CP, şi recidiva, formă consacrată în art.85 CP.
Formele pluralităţii se aseamănă prin condiţia săvârşirii a două sau a mai
multor infracţiuni şi prin unicitatea subiectului şi se deosebesc prin existenţa sau
inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare între faptele ce constituie
pluralitatea de infracţiuni; în cazul concursului de infracţiuni sunt săvârşite două sau
mai multe infracţiuni, înainte ca infractorul să fi fost condamnat definitiv pentru
vreuna din ele, iar în situaţia recidivei infracţiunile sunt separate printr-o condamnare
definitivă.
Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni se caracterizează prin comiterea
din nou a unei infracţiuni după pronunţarea sentinţei, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării pedepsei, dar înainte de executarea completă a
pedepsei. În această situaţie pluralitatea de infracţiuni este compusă din termenul
neexecutat al pedepsei şi infracţiunea din nou săvârşită.

34
 17. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI
Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau
mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui
singur articol din Partea specială a prezentului cod, dacă persoana nu a fost
condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie.
Concursul de infracţiuni poate fi ideal şi real:
a) Concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune
(inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole
sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul cod.
b) Concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni)
de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite
articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul cod.
Particularităţile concursului real rezidă în faptul că acţiunile sunt comise prin
diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan,
dar în baza unor forme de vinovăţie sau rezoluţii separate. Va exista un concurs real
şi în cazul comiterii a două sau a mai multor infracţiuni simultane sau succesive, între
infracţiunile respective existând o legătură de conexitate care poate fi de două tipuri:
a) conexitatea de scop; b) conexitatea de efect.
Conexitatea de scop apare când se săvârşeşte o infracţiune în scopul de a uşura
săvârşirea unei alte infracţiuni, de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune de fals pentru
ca apoi, cu ajutorul falsului, să se săvârşească o infracţiune de delapidare.
Conexitatea de efect priveşte cazul în care se săvârşeşte o infracţiune pentru
tăinuirea unei alte infracţiuni săvârşite, de exemplu, un omor se săvârşeşte pentru
ascunderea unei alte infracţiuni: de sustragere, omor etc.
18. RECIDIVA
Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni
de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
Recidiva se consideră periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

35
 b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă
sau deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit
de gravă.
Recidiva se consideră deosebit de periculoasă
a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare
pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă
a săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi
de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de
instanţa de judecată a Republicii Moldova.
La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:
a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112.
Particularităţile de bază care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să
poată fi recunoscută recidivist sunt: a) existenţa unei condamnări definitive pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate urmată de apariţia antecedentelor penale; b)
săvârşirea din nou cu intenţie a uneia sau a mai multor infracţiuni.
Pentru recunoaşterea persoanei ca recidivist este necesară nu numai
condamnarea de fapt a persoanei, dar şi prezenţa antecedentelor penale care se sting
sau sunt anulate în condiţiile prevăzute de art.111 şi 112 CP.
Bazându-ne pe conţinutul acestui articol, distingem trei modalităţi ale recidivei:
1) recidiva simplă; 2) recidiva periculoasă; 3) recidiva deosebit de
periculoasă.
Recidiva simplă poate fi definită ca fiind situaţia în care persoana, după
executarea unei condamnări pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în
perioada de până la momentul stingerii antecedentelor penale, săvârşeşte din nou una
sau mai multe infracţiuni intenţionate.

36
 Recidiva periculoasă se prezintă sub două modalităţi care se bazează pe două
criterii: a) condamnarea obligatorie a infractorului la pedeapsa cu închisoarea; b)
comiterea unor infracţiuni de o anumită gravitate.
Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni
intenţionate după ce infractorul a fost condamnat de două ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate. Infracţiunea din nou săvârşită este a treia la număr.A două
modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave (alin.4 şi 5 art.16 CP) cu intenţie după ce infractorul a fost
condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni grave sau deosebit de grave.
Infracţiunea din nou săvârşită este a doua la număr.
Recidiva deosebit de periculoasă se prezintă de asemenea sub două
modalităţi:Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei
infracţiuni intenţionate, după ce infractorul a fost condamnat de trei sau mai multe ori
la închisoare pentru infracţiuni intenţionate. Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să
fie cel puţin a patra la număr.
A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni
grave sau deosebit de grave după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru
săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave (alin.6 art.16 CP). Infracţiunea din
nou săvârşită trebuie să fie a doua la număr.
Recunoaşterea persoanei ca recidivist constituie o cauză personală de agravare
a pedepsei, şi anume: recidiva constituie circumstanţă agravantă generală, în
conformitate cu prevederile alin.1 art.77 CP, care serveşte ca temei la
individualizarea judiciară a pedepsei; starea de recidivă prevede un mod mai aspru de
aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale (art.82 CP); în
cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile prevăzute în legătură cu aplicarea
pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art.81 CP) etc.
În corespundere cu prevederile alin.5 al prezentului articol, la stabilirea stării
de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:

37
 a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului - în situaţia în care
făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune în timpul minoratului sau după ce a
devenit major;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă - exclude starea de recidivă,
fapt ce rezultă expres din conţinutul prezentului articol, indiferent dacă infracţiunea
din nou săvârşită sau cea anterioară au fost săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni, conform prezentului cod, se au
în vedere infracţiunile care nu mai sunt prevăzute în legea penală în legătură cu
dezincriminarea acestora (art.10 CP). Prin dezincriminarea unor fapte se înlătură
toate consecinţele condamnării, care ar fi generat starea de recidivă, în cazul
săvârşirii unei noi infracţiuni;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112,
condiţiile în care antecedentele penale se anulează sunt expres stipulate în conţinutul
articolelor nominalizate (a se vedea comentariul la art.111 şi 112 CP).

38
 CONCLUZIE
Pe parcursul efectuării acestei lucrării individuale am studiat ce este
infracțiune, formele lui și de cite tipuri poate fi în Codul Penal al Republicii
Moldova. Analizînd noțiunea de infracțiune , am observat că conceptul de faptă
poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o inacțiune (nonacțiune). Astfel, acțiunea
reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului
prin care acesta își mobilizează energia pentru a face ceva, pentru a produce o
modificare în realitatea ce îl înconjoară. (spreexemplu lovirea este o acțiune), iar
inacțiunea (nonacțiunea) constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei
obligații impuse de lege. (ex : nehrănirea unui copil de vârstă fragedă și provocarea
acestuia unor dureri cauzate de lipsa hranei reprezintă infracțiune prin omisiune,
adică prin inacțiune).

O faptă este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul prevede

rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acestei fapte. (ex : o
persoană împușcă o altă persoană în cap. Este clară intenția sa directă de a omorî
întrucât este conștient că persoana respectivă va muri datorită acestui fapt.) Pericolul
social este apreciat de legiuitor ca fiind acea stare în care valorile sociale ( viața
omului, integritatea sa fizică și psihică, bunurile sale, etc) pot fi vătămate prin
anumite fapte, dar în cazul cînd fapta este săvărșită din imprudență atunci cînd
făptuitorul prevede rezultatul faptei, dar considera în mod ușuratic că ele pot fi evitate
ori nu a prevăzut rezultatul faptei , deși trebuia să le prevadă.

39
 BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova. - Chişinău, 1995.

2. Codul penal al Republicii Moldova cu modificări şi completări la data de 15
februarie 2002.-Chişinău, 2002..
3.Codul de procedură penală cu modificări şi completări la data de 15 martie 2001.-
Chişinău, 2001
4. Drept penal. Partea specială. - Bucureşti, 1995.
5. Borodac Alexandru. Curs de drept penal: Partea specială. Vol. I. - Chişinău, 1996.

40