Stoia Cristina Andreea

Temă finală

Evaluare personaj principal

Nume: Shahab

În poveste personajul principal este un copil pe nume Shahab, de origine turcă. Acesta are
în jur de 3 ani, are doi prieteni imaginari pe nume Babi și Asi, Asi este partea lui întunecată,
răzbunătoare, iar Babi este copilul umilit, cuminte și fricos.

În partea de început acesta vorbește despre sine însuși și se caracterizează ca fiind ,,prost
și înapoiat mintal”, are parte de nenumărate situații în care este pus în dificultate și umilit de
membrii familiei sale pentru faptul că nu vorbește. Ne este prezentată o șcenă în care, în
naivitatea lui Shahab face tot ceea ce îi spune vărul său, se murdărește, se rostogolește și se lasă
umilit, doar pentru al face pe acesta fericit și pentru a primii înghețată. La presiunea copiilor,
Khanom, îl pune pe Shahab, să bea apă dintr-un râu plin cu mâl și alte mizerii, acesta nu acceptă,
dându-și seama de umilința la care este supus și încearcă să scape, dar este înconjurat de ceilalți.
Spre salvarea lui, apare fratele său, Arash.

Încă din primele capitole, deducem că în ciuda faptului ca Shahab nu vorbește, el este un
copil inteligent, înțelege lumea din jurul său, sensul cuvintelor, este curios și vrea să afle cât mai
multe lucruri, deși aparent, în afară de mamă, nu este înțeles de nimeni, nu îi are decât pe
prietenii săi imaginari și nu are cine să îi explice sensul cuvintelor, de aceea el a asociat o
înjurătură cu cuvântul cafea și a spart cana de cafea pentru a-l insulta pe tatăl său.

Mai târziu, acesta își dă seama că poate vorbii și spune cuvântul ,,mami” la implorările
mamei sale, însă aceasta îi trădează încrederea și spune tuturor că poate vorbii, ceea ce îl face pe
Shahab să se închidă și mai tare în sine însuși. De aici ne dăm seama că pe lângă dificultatea de a
pronunța cuvintele și poate și o imobilitate a aparatului fono-articulator, există și un mutism
electiv. Copilul nu vrea să vorbească pentru că a fost umilit de foarte multe ori, s-a vorbit tot
timpul de față cu el, ca și când el nu ar fi acolo, tatăl său s-a îndoit atât de mult de fiu, fiind
,,disperat” ca această să vorbească, nu a făcut decât să se cufunde și mai mult în muncă pentru a
strânge bani de tratamente și teste, uitând să acorde familiei ceea ce era cu adevărat important,
afecțiunea și iubirea de care, atât Shahab avea nevoie, cât și soția lui și ceilalți copii.

Problemele de comportament au început să apară în primele momente când personajul

nostru și-a dat seama că este umilit, disprețuit și folosit precum o marionetă de cei din jurul său.
Acesta neputându-si exprima nemulțumirea față de cei care îi vorbeau urât și considerau că
,,băiatul are o problemă” sau ,, este înapoiat” , ,,nebun”, ,,nu este în toate mințile”, a început să
refuleze prin comportamente care îl satisfăceau pe moment, căramida aruncată de la etaj pentru a
o lovii pe bunică, deoarece aceasta o vorbea de rău pe nora sa; comportamentul pe care îl avea
față de verișoara lui, atunci când aceasta voia să îl ia în parc pentru a se întâlnii cu prietenul său,
mai ales când Shahab și-a dat seama că este un pericol să meargă în acel magazin mizer, mai ales
că domnul de acolo a încercat să îl agreseze și acesta a reusit să scape; refulările pe care le-a avut
față de tatăl său zâriindu-i mașina și alte comportamente de răzbunare față de acesta, deoarece
tatăl său nu era mulțumit niciodată, nu îi acorda deloc atenție și tot timpul încerca să îl facă să
vorbească, asta fiind pentru el cel mai important lucru.

Relația dintre Shahab și mama

Shahab era de nedezlipit de mama lui, în primii ani de viață când aceasta încă mai
muncea și el era nevoit să rămână cu bona, avea în fiecare dimineață impresia că ceilalți l-au
părăsit, că o să rămână singur și seara când aceștia se întorceau era foarte fericit.

Mama lui Shahab era pentru acesta cea mai importanta, mereu ajutându-l, fiind singura
care îl înțelegea și îl accepta așa cum este, însă și aceasta își dorea cu disperare ca Shahab să
vorbească. Aceasta îl apăra mereu în fața tatălui și a rudelor, care îi spuneau mereu că este
înapoiat mintal, că nu va putea niciodată să vorbească, însă, în sinea ei, ea spera să nu fie așa și îl
apăra mereu, spunând că este foarte deștept și își va da drumul la vorbit o data și o dată. Cu
trecerea timpului, aceasta a acceptat faptul că Shahab nu vorbește și a încetat să îi mai ia apărarea
în fața soacrei și a rudelor din partea soțului.

Relația dintre cei doi are multe suișuri și coborâșuri, deși ea este singura care îl înțelege,
nu este pe deplin fericită, o dată cu apariția fetei, renunță la job și asta se reflectă mai ales în
viața familială. Aceasta are studii și în sinea ei duce o luptă, fiind nevoită să fie ca celelalte femei
de rând, să se ocupe de casă și de copii, neavând foarte multe satisfacții nici din partea soțului
care este tot timpul obosit, frustrat și supărat.

Shahab simte că este trădat de ea, mai ales atunci când spune tuturor că poate vorbii, dar
și pentru că toată atenția și afecțiunea de care ea dispune îi este oferită celeilalte surori. Acesta s-
a simțit trădat atunci când mama s-a a fost nevoită să plece pentru câteva zile la casa părintească
pentru înmormântarea tatălui, el nefiind anunțat, credea că o să îi ia și pe el, însă aceasta a plecat
singură și l-a lăsat cu tatăl, care nu știa cum să îl îngijească, nu îl înțelegea și îl umilea încercând
să îl facă să vorbească.

Relația dintre Shahab și celelalte personaje

Relația dintre Shahab și tată a fost una toxică, tatăl neștiind cum să se comporte cu el,
dorindu-și prea mult ca acesta să vorbească și ignorând celelalte aspecte. Această relația a
continuat așa mulți ani de zile, Shahab, numindu-l în tot acest timp ,, tatăl lui Arash” , chiar și
după începerea școlii, susținând că ,,copii buni sunt ai tatălui, pe când copii proști sunt ai
mamei”. Shahab a ,,moștenit” acest orgoliu de la tatăl său și a încercat pe cât posibil, în timpul
școlii, să nu îl deranjeze pe acesta cu nimic, să nu îi ceară nimic, fiind împins de la spate de
mama sa să vorbească cu acesta și să îi spună câteva cuvinte, deoarece atunci când și-a dat seama
că poate vorbii, ultimul care i-a auzit vocea a fost tatăl său.

Împăcarea dintre tată și fiu s-a produs tâziu, aceștia neputând recupera timpul pierdut. S-a
întâmplat la expoziția de tablouri, unde erau prezentate câteva dintre lucrările lui Shahab.
Profesorul l-a chemat pe tatăl acestuia pe șcenă pentru a spune câteva cuvinte și acesta a
recunoscut că în tot acest timp, Shahab, nu a avut parte de sprijinul lui, meritul pentru lucrările
sale aparținându-i în totalitate, mai apoi și-a cerut scuze și aceștia s-au îmbrațișat puternic.

Relația lui Shahab cu ceilalți doi frați

Arash și Shahab nu au avut niciodată o relație de prietenie foarte stânsă, autorul nu a

menționat ca aceștia să se fi jucat vre-o dată împreună. Arash fiind ocupat mai tot timpul cu
studiul pentru școală și avea prieteni de vârstă cu el. Însă îl proteja atunci când acesta avea
probleme și nu îl marginaliza.
 Nici relația dintre Shahab și sora cea mică nu era uimitoare, acesta fiind mereu comparat
cu sora lui cea mică, pentru că aceasta a început să vorbească înaintea lui. Shadi era foarte
frumoasă și vorbăreață și s-a bucurat încă din primii ani de viață de o atenție desăvârsită, atât din
partea mamei, dar mai ales din partea tatălui, Nasaer, care se juca mult mai mult cu ea, iar
Shahab scăpa de dojenelile și insistențele tatălui.

Shahab era atât de umbrit de sora lui și de toate cuvintele pe care aceasta reușea să le
spună, încât, i-a dat o palmă și chiar voia să se răzbune pe părinții lui, punandu-i gând rău.

Intervenție terapeutică

În primă fază intervenția terapeutică propusă de mine este pentru părinți și nu pentru
copil.

Părinții după ce au fost la medicul care le-a spus că acesta este în regulă și limbajul va
apărea, chiar dacă probabil o să apară mai târziu, aveau nevoie de consiliere, atât împreună, cât și
separat.

Deoarece presiunile familiei din partea tatălui erau foarte mari, tatăl are cel mai mult
nevoie de consiliere pentru a înțelege că are un copil normal, din toate punctele de vedere, doar
că limbajul acestuia o să se formeze puțin mai greu. Să înțeleagă faptul că sprijnul afectiv
contează mult mai mult decât banii. Avea nevoie să înțeleagă că presiunea nu îl va face pe
Shahab să vorbească mai repede și învățarea se face treptat, prin joacă, cu plăcere, nu prin
frustrari și umilențe. Să înțeleagă că dacă nu vorbește, asta nu înseamnă neapărat că este ,,prost”
sau ,,înapoiat”, că banii nu sunt mai importanți decât fericirea sau onoarea și că părerea lumii nu
contează așa mult.

Aceștia vor fi învățați cum să stimuleze limbajul copilului și vor primii câteva îndrumări
pentru activități pe care le pot face în timpul liber împreună cu Shahab și ceilați doi copii ai lor.

După ce tatăl va înțelege aceste aspecte, în jurul vârstei de 3 ani, 3 ani și jumătate, dacă
limbajul nu începea să apară se recomandă terapia logopedică, unde se va lucra mult pe joc și
imitare, atât la nivel grosier, cât și pe partea limbajului, prin stimulare continuă și expunere la o
diversitate de jucării și materiale, cât și imitarea de sunete și onomatopee.Însă cel mai important
în acest proces este implicarea familiei și suportul afectiv pe care aceștia îl vor oferii copiilor.