Aurel Sasu-Politica Si Cultura

POLITICĂ ŞI CULTURĂ
– Antologie –
© AUREL SASU
ASOCIAȚIA CULTURALĂ EIKON

&
EDITURA ŞCOALA ARDELEANĂ
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacţia: tel 0364-117.252; 0728.084.801
e-mail: of ice@scoalaardeleanacluj.ro,
redactie@scoalaardeleanacluj.ro
Difuzare: tel/fax 0364-117 246; 0728.084.803
e-mail: difuzare@scoalaardeleanacluj.ro,
esadifuzare@gmail.com
www.scoalaardeleanacluj.ro
Descrierea CIP este disponibilă

la Biblioteca Naţională a României
ISBN 978-606-797-013-5
Copertă: Ioachim Gherman

Editor: Vasile George Dâncu
Tehnoredactare: Cristina Braiţ
COORDONATOR DE PROIECT
AUREL SASU
P O L I T I C Ă ŞI C U L T U R Ă
Antologie de
AUREL SASU
LILIANA BURLACU DORU GEORGE BURLACU
Prefaţă de AUREL SASU
Cluj-Napoca, 2016
CUPRINS
Politica de persoane. Prefață de Aurel Sasu / 13
LISTA PUBLICAȚIILOR CONSULTATE / 17

I. LITERATURA ȘI POLITICA / 19
I. G. Duca, Arta și politica / 21
I. L. Caragiale, Literatura și politica (corespondență) / 26
D. Tomescu, Literatura și luptele politice / 31
Rep[orter], Literatura și politica. Interviu cu dl Octavian Goga / 34
N. Iorga, Politicianismul literar? / 38
Constanța Hodoș, Politica și literatura / 40
T. Arghezi, Politică și literatură (I) / 42
T. Arghezi, Politică și literatură (II) / 49
Scarlat Struțeanu, Politica și cultura / 55
N. Carandino, Între literatură şi politică / 61
B. Marinescu, Secolul politicii / 64
Octav Minar, Păreri asupra politicii și literaturii / 67
Ion Vlasiu, Arta și politica / 71
V. S., Politica și cultura / 74
Miron R. Paraschivescu, S-a schimbat ceva / 76
Ion Mihăileanu, Literatura muncii, problemă actuală / 79
Adriana Mitescu, Politica și literatura / 81
Mihai Beniuc, Politica și literatura / 84
II. SCRIITORII ȘI POLITICA / 87
C. Ș. Făgețel, Scriitorii și politica / 89
Manuel Menicovici, Literații și politica / 92
Ion Darie, Scriitorii și politica / 95
Teodor Murășanu, Scriitorii și politica / 100
Paul Zarifopol, Politica și intelectualii / 103
Const. Enescu, Intelectualii și politica / 106
Al. Popescu-Telega, Intelectualii și politica / 108
V. Cristian, Politica și scriitorii / 111
Sergiu Dan, Scriitorii și politica / 113
C. Noica, De iniția scriitorului / 117
6 . Politică și cultură
B. Marinescu, Intelectualii și politica / 119

Andrei Tudor, Scriitorii și politica / 121
***, Artistul poate să facă politică sau trebuie să rămână în „turnul de
ildeș”? (anchetă) / 123
George Constant, Scriitorii și politica / 134
Miron R. Paraschivescu, Poetul în cetate / 136
Ion Bălănescu, Ne chemăm scriitorii / 142
Mihai Beniuc, Funcțiunea socială a scriitorului / 144
Virgil Ierunca, Eforturile scriitorilor de azi / 146
Paul Cornea, Tendința în opera de artă... sau paradoxul dlui Streinu / 148
Camil Petrescu, Condiția scriitorului / 151
Camil Petrescu, Condiția scriitorului: propuneri practice / 154
Camil Petrescu, Statutul muncii intelectuale / 156
Hortensia Papadat-Bengescu, Scriitorul și societatea burgheză / 159
Dan Petrașincu, Scriitorul – interpret al „vulgului” / 162
***, Misiunea scriitorilor și artiștilor noștri / 166
III. PROFILURI NEGRE / 171
Miron R. Paraschivescu, La moartea lui Liviu Rebreanu / 173
Mircea Damian, Despre slugi / 178
Ion Caraion, Gorila / 180
Ion Caraion, Se-ngroapă o lume... sau panegiric la moartea lui Ionel
Teodoreanu / 183
Ion Caraion, Români – miniștri ai Germaniei / 186
A. G., Romulus Seișanu / 190
Z., Romulus Dianu / 192
Ion Caraion, Un băiat de familie: Ion Petrovici / 194
Iorgu Iordan, Un ministru antonescian: Ion Petrovici / 198
Petre Iosif, Ion Petrovici / 202
T. D., Sextil Pușcariu / 204
Marin Mihalcea, Ion Al. Brătescu-Voinești / 205
Mircea Damian, Moștenirea lui Stelian Popescu sau despre răspunderi / 208
Marin Mihalcea, Mihail Manoilescu / 213
T. D., C. Gerota / 215
Marin Mihalcea, Stelian Popescu / 217
Th. D., Ion Sân-Georgiu / 219
M. G., George Georgescu / 221
N. D. Cocea, Bordelul presei / 223
Marin Mihalcea, Nichifor Crainic / 225
Silvian Iosifescu, Elitele intelectuale / 227
Politică și cultură . 7
P. P. Stănescu, Agentul hitlerist Constantin Kirițescu / 230

L. Vidrașcu, Ion Marin Sadoveanu / 233
Marin Mihalcea, C. Rădulescu-Motru / 234
C. Balmuș, Un mare trădător: profesorul P. P. Panaitescu / 237
Th. D., P. P. Panaitescu / 239
Ion Caraion, I. Al. Brătescu-Voinești / 241
L. Medreanu, Nichifor Crainic / 243
Horia Liman, De ce este d. Fărcășanu huligan / 245
G. Mărgărit, N. I. Herescu / 248
G. Mărgărit, Ion Petrovici / 250
Camil Petrescu, Ziarilă / 252
Radu Petre, Nichifor Crainic / 255
G. Mărgărit, Nicolae Roșu / 257
Sergiu Filerot, Alexandru Marcu / 259
Sergiu Filerot, D. Murărașu / 261
Ilie Pavel, N. I. Herescu / 263
Sandu Grigore, Ion Sân-Georgiu / 265
Scarlat Callimachi, Arestarea criminalilor de război / 268
Gr. Silvan, Condeie otrăvite / 269
***, Interogatoriul ziariștilor criminali de război / 271
Gr. Silvan, Sumanele negre / 275
M. R. Paraschivescu, Drumurile unui poet: T. Arghezi / 277
Nestor Ignat, Un crainic al trădării / 285
Mircea Damian, Nichifor Crainic / 289
Ion Vitner, Un ideolog al fascismului românesc: Nichifor Crainic / 291
Nichifor Crainic, Trădători și renegați / 297
Nichifor Crainic, Emil Cioran / 302
Lucian Blaga, Farsa originalității / 306
IV. PROPAGANDĂ ȘI CULTURĂ / 311
***, O concepție perimată a propagandei / 313
Al. Philippide, Propaganda / 316
Eugen Cart, Propagandă și cultură / 319
Dem. N. Theodoru-Galați, Metodele peceriste și cultura / 322
M. Novicov, Să combatem fără șovăire ideologia burghezo-imperialistă / 324
G. Călinescu, Spre o critică literară marxist-leninistă / 328
***, Cauzele greșelilor „Flăcării” / 334
***, Legătura dintre popor și presă / 341
Mihai Novicov, Literatura, presa și viața / 343
***, Legătura cu masele, chezășia succesului presei comuniste / 355
V. ÎNDRUMĂRI DOCTRINARE / 363

Barbu Solacolu, Literatura și societatea / 365
***, Reforma presei / 369
P. P. Stănescu, De ce era primejdioasă libertatea? / 379
N. Sibiceanu, Rolul educator al presei / 381
F. Brunea-Fox, Rolul presei democratice în combaterea fascismului / 383
Ilie Zaharia, Rolul presei / 386
Tudor Teodorescu-Braniște, Rolul presei / 388
B. Brănișteanu, Datoria ziaristului democrat / 391
B. Brănișteanu, Răspunderea ziaristului / 394
G. Călinescu, Artistul și timpul său / 396
Sorana Gurian, Despre misiunea scriitorului / 398
Ştefan Voicu, Presa în R[epublica] P[opulară] R[omână] / 402
G. Călinescu, Forța conducătoare / 406
***, Principiul răspunderii colective în literatură / 409
***, Să lărgim și să întărim legăturile presei cu masele / 416
***, Ziua presei comuniste / 420
Mihai Beniuc, Îndrumarea partidului pentru scriitor / 426
VI. NOUA PRESĂ / 435
Dem. Theodorescu, Despre noblețea gazetăriei / 437
***, Presa / 439
Ion Pas, Presa încătușată / 441
Mircea Damian, Presa / 443
C., Ce vrea „Viitorul” / 445
Gr. Silvan, Presa în regimul democratic / 447
N. D. Cocea, Oameni noi la vremuri noi / 448
Mircea Damian, Între presă şi afaceri / 450
G. Spina, Ziariștii democrați dau alarma / 452
Mircea Damian, Invitație la polemică / 454
N. Carandino, Presa culturală / 456
***, Presa de partid / 458
***, Presa opoziției / 460
Mircea Damian, Presa independentă / 462
G. Călinescu, Presa progresistă / 464
N. Saftu, Declinul presei / 466
Eugen B. Marian, Şcolile de ziarişti şi nivelul presei americane / 468
Geo Dumitrescu, Senzaționalul în presă / 471
Nestor Ignat, La reapariția revistei „Lupta de clasă” / 475
G. Călinescu, Noua presă / 478
P. Comarnescu, Contribuția revistei „Contemporanul” la creația unei noi

culturi / 480
G. Călinescu, Rolul ziarului nostru / 483
VII. LIBERTATEA PRESEI / 487
***, Presa / 489
Miron R. Paraschivescu, Organizarea libertății / 491
Ion Pas, Nivelul presei / 496
Gheorghe Dinu, Lupta pentru cultură / 498
N. Moraru, Libertatea presei / 500
C. Nani, Presa, cenușăreasa de ieri, vrea azi să ie-mpărăteasă / 503
B. Brănișteanu, Organizarea ziariștilor / 506
B. Brănișteanu, Ceva despre libertatea presei / 510
N. Moraru, Libertatea presei / 512
B. Brănișteanu, Libertatea presei / 516
***, Libertatea presei / 520
Ion Pas, Libertatea presei / 522
N. Sibiceanu, Puterea presei / 524
B. Brănișteanu, Ziaristică și ziariști / 516
I. Constanțiu, Despre libertatea presei și despre corespondenții obiectivi / 529
Zaharia Stancu, Libertate pentru presa fascistă? / 532
Mircea Damian, Despre libertatea presei / 534
V. Em. Galan, Libertatea cărei prese? / 536
Tudor Teodorescu-Braniște, Între dictatură şi presă / 538
Lazăr Iliescu, Atentat la libertatea presei / 540
Lazăr Iliescu, Botnița libertății / 542
Tudor Teodorescu-Braniște, Libertatea presei / 544
N. Carandino, Libertatea presei, controlul tipogra iilor și altele / 546
Pavel Danca, Cazul ziarului „Patria” și aplicarea libertății presei / 548
Mircea Damian, Despre libertatea presei / 552
N. Carandino, Presă independentă și presă de partid / 554
M. C., Libertatea presei / 556
B. Brănișteanu, Libertatea presei moderne / 558
Mircea Damian, Libertatea opiniilor / 562
***, „Doctorii” și libertatea presei / 564
Tudor Teodorescu-Braniște, Presa de partid și presa independentă / 566
Lazăr Iliescu, Libertatea presei / 568
Marin Dima, Între libertatea presei şi libertatea omului / 570
N. Scărlătescu, Libertatea presei / 572
Gr. Silvan, Tot despre libertatea presei / 575
N. Saftu, Dilema presei independente / 577

M. Albu-Orășanu, Din nou despre libertatea presei / 580
Petru Dumitriu, Pentru libertatea creației / 585
VIII. EPURAȚIA / 589
***, Ziarele fasciste să ie suprimate / 591
Un patriot, Legionarii din presă / 592
Gheorghe Dinu, Puri icarea presei / 594
***, Epurația cadrelor Administrației de Stat / 596
Mircea Damian, Răspunderea ziariștilor / 597
Petre Iosif, „Universul” trebuie suprimat / 599
***, La reapariția „Universului” / 601
***, Cerem suprimarea revistei „Universul copiilor” / 603
Ion Caraion, O secătură de cenzor / 604
Horia Liman, De ce se face epurația presei / 607
Al. Piru, S[ocietatea] S[criitorilor] R[omâni] se puri ică / 609
***, Suspendarea ziarului „Curierul” / 611
Radu Petre, I. Al. Brătescu-Voinești / 612
Ion Silvianu, Rândul presei / 615
N. Moraru, Presa în regim democratic / 618
Mircea Damian, Epurarea presei / 620
***, „Roadele” presei fasciste / 622
***, Ziariști colaboraționiști în fața Tribunalului Poporului / 624
Mircea Damian, Ziariștii în fața justiției / 626
***, Tribunalul Poporului a început judecarea ziariștilor / 628
***, Ziua II-a: S-a terminat audierea martorilor. A început rechizitoriul / 632
***, Procesul ziariștilor colaboraționiști a intrat în faza inală / 646
***, Sentința în procesul ziariștilor colaboraționiști / 655
Al. C. Constantinescu, A reapărut „Porunca vremii” / 657
T[eodorescu] B[raniște], Numai gazetarii? / 659
***, Presa manistă a fost subvenționată de Antonescu / 662
***, Cum a fost stipendiat ziarul manist
„Cuvântul”. Un răspuns ziarului „Dreptatea” / 664
***, Adevărul în chestiunea presei național-țărăniste / 666
Silviu Brucan, Să nu se uite / 672
Ion Călugăru, Despre un otrăvitor / 674
Mircea Damian, Profesiunea de ziarist / 676
C. Borănescu-Lahovary, Demnitatea presei / 678
IX. MODELUL SOVIETIC / 681

Anton Dumitriu, Restaurarea omului / 683
Anton Dumitriu, Noi și U[niunea] R[epublicilor] S[ovietice] S[ocialiste] / 686
Victor Eftimiu, Presa sovietică / 688
V. Cristian, Ziua presei sovietice / 691
L. Răutu, Ziau presei sovietice / 693
Florica Șelmaru, O presă în slujba omului / 697
Nestor Ignat, Presa sovietică, stegar al adevărului, păcii și progresului / 700
***, Presa progresistă – armă a luptei pentru pace / 705
Ioanichie Olteanu, De ziua presei bolșevice / 711
Matei Socor, Radiodifuziunea – armă puternică în lupta pentru pace,
cultură și progres / 713
H. Dona, Minunata misiune a ziaristului sovietic. Însemnări dintr-o
călătorie de studii / 718
Şt. Voicu, Înaltul model al presei comuniste internaţionale / 723
Horia Liman, Forța presei comuniste / 729
X. ZIARISTUL – IERI ȘI AZI / 737
N. Carandino, Câteva precizări / 739
Mircea Damian, Ziariștii / 741
B. Brănișteanu, Ziaristul birocrat? / 743
Victor Iancu, Presa românească din Ardeal / 747
Gr. Silvan, Ziaristul – ieri și mâine / 751
T. D., Reconstrucția lumii și contribuția presei / 753
N. Rădulescu, Gazetarii de odinioară / 755
N. Soreanu, A i sau a nu i ziarist... / 757
XI. O CRIZĂ A CULTURII ROMÂNEȘTI? / 759
Sergiu Filerot, Declinul artei „savante” / 761
Virgil Ierunca, Există o criză a culturii românești / 764
Miron R. Paraschivescu, Drumul până la capătul lumii / 767
Mircea Al. Petrescu, Criza culturii românești / 770
Petru Vintilă, Criza culturii românești / 773
Alexandru Talex, Există, oare, o criză a culturii românești? / 777
INDICE DE NUME / 781

POLITICA DE PERSOANE
Am luat titlul acestei prefețe dintr-un articol de I. G. Duca (Viața
literară, 1906), sugerând prin el că, în istoria română, luptele politice, cu
toată atmosfera lor tulbure, acră și fără credință (Al. Vlahuță), cu toată
ura oarbă, violența trivială, „bădărănia constitutivă” a practicii duplicitare
(Paul Zarifopol), cu toată „ferocitatea neînchipuită” a ostilității (Octavian
Goga) sau cu amestecul de iad și rai ideologic (Mihai Eminescu) nici n-au
început, nici nu s-au încheiat cu o zi anume re lex înscrisă într-un calendar.
Murdăria lor, a acestor lupte, în aprecierea nu tocmai exagerată a lui Nicolae
Iorga, cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranță, a existat dintotdeauna și,
probabil, va supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii.
Sfârșitul războiului mondial și regimul totalitar, instalat după 1944,
au exacerbat comportamente și obiceiuri deja existente, pe care noua
structură de putere le-a valori icat pe fondul unor tensiuni favorabile
exploziunii instinctelor punitive, dezechilibrate și cinic-imorale. A fost
decisiv, în această brutală deschidere spre anormal, lungul exercițiu al
complicităților individuale, al înregimentării lipsite de suportul marilor
idei și limbajul vitriolant, ucigător de conștiințe, pus, nu de puține ori,
în serviciul asasinatului moral. Aventura în efemer, ideea absurdă a
revoluției permanente, agitația maladivă în mediocritate, înverșunarea
supralicitării și sălbătăcia calomniei au creat, în ultimele decenii de secol
XX, nu numai tipologia nouă a dezertării și a josnicei adeziuni la tranzitoriu,
ci și o stare de „sălbăticie a minților” (T. Arghezi), folosită, pe toată durata
experimentului educativ, în vaste operațiuni de crimă, teroare și lichidări
identitare. Dezordinea unui timp și răul unui neam au fost valori icate cu
virulență și cu mijloace silnic-agresive fără precedent. Din păcate, nu mic
a fost, în acest abject efort de nimicire a spiritului, jocul, pervers adeseori,
al compromisului și al trădării scriitorului român, iresponsabil punând
piatra de temelie a unei lumi de ură, patimi și incriminări.
14 . Prefață
Volumul este dedicat, în principal, năucitoarelor schimbări survenite

insurecției din ’44, căreia, treptat, i-au urmat suprimarea presei libere,
dictatura modelului străin, introducerea cenzurii, doctrina partidului
unic, eliminarea izică a elitei intelectuale, epurarea, pe scurt, invazia, în
istoria și cultura românească, a duhului de alienare și distrugere. Implicați
în politica de tribună, scriitorii vor i obligați să trăiască, din oportunism,
într-o „aproximație de două lumi incomplete” (T. Arghezi): una încă a
visului și a iluziei, alta necruțătoare în tentativa dinamitării turnului
de ildeș. Ierarhiile intelectuale sunt înlocuite agresiv cu autoritatea
directivei politice, iar competiția, cu slugărnicia și dogma dictaturii. Opera
este de-acum armă de luptă, ea adâncește realitatea, îndrumă, combate,
zdrobește, în ierează, demască, înarmează, deconspiră, este comandă și
sarcină proletară, împlinită și prin zelul autorului (ziaristului) devenit
soldat în serviciul propagandei stimulate, în parte, și de „beția eliberării”
(G. Călinescu). Suprimarea dialogului civilizat, bazat pe inteligență și
respectul adversarului, a fost, pentru foarte mulți, devastatoare. Fiindcă,
peste noapte, cei ce nu erau „cu noi” deveniseră drojdie reacționară,
otrăvitori de su lete, epave, paraziți, trădători, vânzători de țară, „ iloso i
ai anarhiei legionare”, asasini, renegați, degenerați, debili, farsori, infami,
obscurantiști „îndopați de vanitate”, „provocatori de război”, lichele
naționale, „ ii ai haosului” și bufoni. Anii imediat postbelici reprezintă o
perioadă confuză de calomnii dezagreabile (vezi secțiunile Pro iluri negre
și Epurația), de sloganuri importate, de ignobile atacuri la persoană,
de misti icări stridente, în sfârșit, de servilism ridicol și de „repertorii
diversioniste”, cum le numea Geo Dumitrescu. O reprezentație ilară,
deprimantă și nedemnă, în care își împart rolurile, cu aceeași revoltătoare
lipsă de civilitate, Nichifor Crainic, Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu,
Iorgu Iordan, Al. Piru, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu și alți ejusdem
farinae din tristul început de epocă totalitară. Până și Blaga a fost împins
în acest nedemn spectacol de elucubrații și denigrări lipsite de igiena
bunului simț. Liviu Rebreanu, T. Arghezi, E. Cioran, Ionel Teodoreanu,
I. Al. Brătescu Voinești, Ion Petrovici, Sextil Pușcariu, Alexandru Marcu,
N. Carandino și mulți alții, niciunul nu scapă de râvna demolatoare a
trâmbițașilor noului regim. În presă se instalează lipsa de respect față de
adevăr, dispare exercițiul de admirație, prețuirea reciprocă e înlocuită cu
mistica discreditării și cu norma exigenței de partid.
Cum a fost posibil, în doar câțiva ani, să prolifereze până la
absurd defăimarea și șantajul, să se compromită vocația comuniunii,
Prefață . 15
să se instituționalizeze mediocritatea și să se instituie o stare general-

con lictuală pe seama căreia au intrat în literatură toți infractorii utopiilor
de împrumut? După 1950, începe seria marilor arestări, libertatea, bruma
de libertate e înlocuită cu tortura, cuvântul e ucis în noaptea lungilor
detenții, comunicarea se face pe sine act de constrângere și amenințare.
Este începutul de orbecăială (E. Cioran), care se va prelungi dramatic
până în zorii viitorului mileniu. Cititorii vor găsi în carte, cu siguranță,
răspunsuri pentru multe manifestări de arbitrar și de adversitate, pe care
le trăiesc ei înșiși, astăzi, într-o lume la fel de vehement-echivocă, sfâșiată
între aceleași false evlavii și pioase blasfemii. Un tânăr temerar anunța,
de curând, nobila intenție de a salva, în viitorul previzibil, România.
Imposibil! România suntem noi și nu vom putea salva nimic, până nu ne
vom salva, mai întâi, pe noi de noi înșine.
***
Cum am spus deja, volumul este dedicat, principial, perioadei

imediat postbelice în care mai există încă reminiscențe de libertate și
de gândire necenzurată în spațiul literar sufocat, oricum, de numeroase
imixtiuni politice și de prezența străină a modelului imaculat. Cât
privește problemele mai generale privind relația dintre politică și cultură,
perioadele de timp sunt, irește, mult extinse pentru posibilitatea urmăririi
subiectului în diacronia lui. Nu ne-au interesat puținele volume publicate
pe această temă decât în măsura obținerii unei informări complementare
în faza de început a proiectului.
Autorii mulțumesc cu recunoștință și gratitudine, pentru amabila lor
solicitudine și pentru înlesnirea efortului documentar, următorilor colegi
de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj: Ana-Maria
Boldescu, Felix Floca, Eliza Gădălean, Márton József, Monica Lupaș, Felix
Ostrovschi, Ovidiu Rusu și Tasnádi György. Un cuvânt de aleasă prețuire
dnei Éva Mladin, pentru contribuția ei de prietenie și generozitate la
apariția acestei cărți. Mulțumiri Cristinei Braiț pentru competența și
dăruirea plină de bunăvoință în tehnoredactarea volumului.
AUREL SASU
Cluj, 10 iunie 2016
LISTA PUBLICAȚIILOR CONSULTATE
Acțiunea Libertatea
Adevărul Națiunea
Adevărul literar și artistic Orizont
Ardealul Propilee literare
Biruința Rampa
Cele trei Crișuri Ramuri
Clipa România liberă
Contemporanul România nouă
Credința Săptămâna intelectuală și politică
Cruciada românismului Scânteia
Curierul Seara
Cuvântul liber Societatea de mâine
Democrația Timpul
Dimineața Torța
Drapelul Tribuna poporului
Dreptatea Ultima oră
Drum Universul
Ecoul Universul literar
Excelsior Veac nou
Facla Viața
Fapta Viața de azi
Flacăra Viața literară
Gândirea Viața Românească
Hiena Victoria
Jurnalul de dimineață Vremea
Liberalul Zorile
I
LITERATURA ȘI POLITICA
Arta și politica
Ca toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea,

într-însa, măcar o licărire de artă. Dacă în laba încleștată a leului, care se
pregătește să-și sfâșie prada, artistul a prins și a știut să redea o mișcare
de o admirabilă putere și de o adevărată artă, cum să nu ie și să nu se
găsească artă în freamătul de patimi ce cuprinde un popor și îl mână
înspre ursita lui necunoscută.
Nu ne prezintă oare politica multă asemănare cu spectacolul pe
care pictorul Henri Martin ni l-a zugrăvit în cunoscutul său tablou Vers
l’abîme? În frunte, o femeie palidă, veștejită, cu trăsăturile obosite de
abuzul plăcerilor trupești, cu ochii pierduți în zarea ale cărei taine nu
le poate pătrunde, simbol mișcător al viciului. După dânsa, împinsă de
aceeași sete neînțeleasă și de același neastâmpăr bolnăvicios, turma
pătimașilor de toate vârstele și de toate sexurile (sic!) bărbați și femei,
bătrâni și tineri, bogați și săraci, frumuseți fermecătoare, pocituri hidoase,
capete scânteietoare de inteligență și de bunătate, capete întunecate de
prejudecăți și de răutate, lovindu-se, ciocnindu-se, călcându-se în picioare
ca să poată atinge femeia care îi atrage și îi târăște în vâltoarea lor nebună.
Pentru cine își dă osteneala să observe, lumea politică ne desfășura aceeași
priveliște, numai că, în loc să ie în fruntea convoiului de patimi, femeia
care simbolizează vițiul e o femeie care simbolizează nevoia de viață,
dorul nemărginit de stăpânire a popoarelor. Și, dacă nimeni nu refuză să
considere convoiul lui Henri Martin ca o înaltă manifestațiune de artă, cum
să nu considere ea o manifestațiune de artă tot atât de înaltă și convoiul
pe care ni-l zugrăvesc cu mai multă putere încă luptele politice de toate
zilele. Un lucru netăgăduit însă e că, dacă arta a trebuit să întovărășească
întotdeauna manifestațiunile politice, ea se găsește într-o măsură mai
largă în manifestațiunile politice de azi decât în manifestațiunile politice
de odinioară.
Într-adevăr ce era politica odinioară? O îndeletnicire a unui grup
restrâns și privilegiat de oameni. Marea masă a populațiunii rămânea
cu totul străină politicii, care se făcea și se desfăcea numai în cercul
conducătorilor. În asemeni condițiuni, domeniul artei nu putea să ie decât

foarte restrâns. Ceva elocință, ceva poezie, mai ales pentru a sărbători,
izbânzile câștigate sau vitejiile eroilor. La aceasta se mărginea aproape
tot rolul artei în politică. Rațiunea, în schimb, cu toate manifestațiunile
ei, domnea peste ținuturile politicii. La dânsa trebuia să faci apel ca să
găsești soluțiile chestiunilor ce se puneau și a greutăților ce se iveau. Tot
la dânsa trebuia să recurgi, ca să convingi pe unii, să atragi pe alții, să
desjoci uneltirile ori să amuțești clevetirile ce desfăceau toate nodurile
pe care cu atâta trudă reușiseși să le înnozi. Lupta nu era o luptă de idei,
de convingeri care să se impună tuturora. Ideea, convingerea era numai
în câteva capete și în câteva su lete alese. Lupta era o luptă de persoane.
Pentru a face ca ideea să triumfe, cei aleși trebuiau să satisfacă ambițiunile,
să măgulească slăbiciunile cercului restrâns, de care totul depindea, și se
putea spune atunci cu drept cuvânt că politica este numai arta de a cârmui
pe oameni. În domeniul unor asemeni ocârmuiri, poezia oricâte farmece
ar i avut, oricâte idealuri scumpe ar i îmbrățișat, nu ar i putut să clatine
convingerile unor oameni conduși numai de ambițiuni personale și de
interese egoiste, iar elocința prea ambițioasă ar i fost, dacă ar i crezut
că poate prin singura ei putere și frumusețe, să zdruncine hotărârile unor
conștiințe care fuseseră cumpărate cu onoruri sau cu bani.
Cu totul altfel stau lucrurile astăzi. Politica a încetat de a i îndeletnicirea
câtorva, ea s-a coborât de pe tronul de unde privea mulțimea cu dispreț, ca
să pătrundă în mijlocul ei și s-a coborât până la treptele ei cele mai de jos.
Politica de azi cheamă la conducerea statelor națiunea întreagă, sfera ei de
activitate cuprinde toate clasele unei societăți, privilegiații de odinioară-și
pierd masca comună, și cu dânșii s-au pierdut și considerațiunile meschine
de care în trecut atârna soarta politicii întregi.
Așa iind, tot ceea ce arta nu putea face pentru politică atuncea, ea
o poate face azi și o va putea face de azi încolo, cu o prisosință din ce în ce
crescândă.
Pentru a asigura izbânda unei mari idei, unei reforme care pornește
din nevoile adânci ale unui popor, nu mai este destul să așterni proiecte
de legi pe o foaie de hârtie și să câștigi aprobarea câtorva prieteni sau
tăcerea câtorva vrăjmași. Trebuie să convingi milioane de oameni, să faci
apel la rațiunea, la inima, la patriotismul lor, să stârnești un curent întreg
acolo unde, înainte, câteva cuvinte, câteva amenințări sau câteva glume
erau de ajuns. Or, ca să creezi curente de acestea, ca să se impună chiar
spiritelor celor mai potrivnice, rațiunea singură e neputincioasă oricât
de bogate ar i darurile cu care prea ar i înzestrat-o. Pentru ca rațiunea

să convingă și să învingă, ea trebuie înveșmântată în zalele artei, ea are
nevoie de tezaurele literaturii, ale poeziei, ale elocinței, ca să vorbească
imaginațiunii și su letului popoarelor.
Ce ar i putut să facă cu raționamentul rece sau cu dibăcia calculată
cei cărora le-a fost dat, mai ales în decursul veacului al XIX-lea, să
trezească din amorțeala în care zăceau popoarele asuprite ce ajunseseră
în noianul lor de nenorociri să piardă până și conștiința naționalității lor?
Pentru a reînvia bărbățiile trecutului, pentru a reda credința de neam și
speranța în viitor, legile și decretele trebuiau să se dea în lături, să lase
lirele poeților să se încordeze și să cânte, ca din cântarea lor să izvorască
credința, iar su letele cele mai deznădăjduite ca lacrimi să ie smulse din
su letele cele mai împietrite și ca să se aprindă în toți deopotrivă dorul
mântuitor de răzbunare, de luptă și de întregire de neam. Au trebuit
cântecele unui Mureșan, poeziile unui Alecsandri și proza unui Bălcescu,
pentru ca românii să-și reamintească de vremuri mai demne și să scuture
lanțurile unei robii îndelungate. A trebuit toată arta unui Voltaire și a
unui Jean Jacques Rousseau pentru ca burghezimea franceză să scuture
edi iciul de corupțiune și de desfrâu ce transformase cea mai temută
monarhie a Europei într-o curte plină de principi moleșiți și de curtezane
atotputernice. A trebuit toată literatura unui Goethe și a unui Schiller,
toată munca înaltă a unui Beethoven și a unui Wagner pentru a pregăti
în națiunea germană, dezbinată de lupte intestine și de un trecut patricid,
acea comunitate de idei, de credințe și de aspirațiuni fără de care tot geniul
diplomatic al lui Bismarck și toată perfecțiunea mecanismului militar al
Prusiei nu ar i putut să clădească mândrul imperiu de azi.
Dar credeți oare că, fără arta oratorică a unui Pitt, Anglia ar i
putut să întrețină în su letul iilor ei lacăra apărării atât de vie, încât
încrederea într-un viitor mai bun să străbată toate intențiile războaielor
napoleoniene și să doboare, până la sfârșit, cel mai puternic geniu militar
ce lumea a cunoscut vreodată? Mai mult, fără poezia cu care Gladstone
știa să învăluie toate cugetările sale, ar i putut el să stârnească, în mijlocul
poporului englezesc, într-un secol de materialism brutal, curentele de idei
nobile și generoase ce i-au făcut atâta cinste? Ar i fost cu putință ca numai
prin rațiune și argumentare, în câteva luni, o jumătate din populațiunea
Engliterei să se rușineze de propriul ei trecut, de toată atitudinea ei
seculară față de nenorocitul popor irlandez și să verse lacrimi acolo unde
sute de ani nu știuse să verse decât sânge?
Ar i putut Gladstone, fără ajutorul artei, să opereze această minune,

ca poporul, a cărui faimă stătea în mulțimea nenumărată de populațiuni ce
ținea, sub jugul ei apăsător, să uite propriile lui asupriri și să se cutremure
de indignare la auzul asupririlor din Orient? Și cine poate știi ce ar i
devenit Franța, dacă, după războiul de la 1871, care îi sfâșiase teritoriul,
mândria și su letul, puternicul glas al lui Gambetta nu ar i redeșteptat, în
inima ei sângerândă, toți germenii de vitalitate și de putere ce mai pluteau
în greu încercatul su let al poporului francez.
Chiar chestiunile care par mai străine de artă, cum ar i chestiunile
economice, nu se pot lipsi de ajutorul ei. Cu cifre și statistici nu se mișcă
o masă omenească, trebuie și aici să acoperi argumentele cu veșmintele
artei pentru ca ele să-și atingă scopul. Ce ar rămâne din socialism, dacă
i-am lua toată arta cu care apostolii lui au știut să-l învăluie? Azi mai cu
seamă, când multe din adevărurile doctrinare ale lui Marx și Lassalle sunt
răsturnate și contrazise prin fapte, ceea ce rămâne mai viu și mai trainic în
toată concepția socialistă e tocmai umanitarismul acela larg, îngăduitor și
milostiv ce a presărat cu speranțe noi deznădăjduirea în care se zbuciumau
dezmoșteniții lumii.
De altminteri, e și iresc ca să ie așa. Ideile mari, care sunt menite
să exercite o in luență asupra destinelor unei societăți, ca să pătrundă în
toate adâncimile maselor populare și să le poată cuceri, nu apar niciodată
sub forma simpli icată, sub care vor trece la posteritate. Ele apar ca soarele
în zorii zilei, în mijlocul unei lumini care aprinde cerul întreg. Încet-încet,
adevărul trainic se desprinde singur și lumina care îl împresoară se împrăștie
și se stinge. Tot astfel, în domeniul politic reformele pozitive și practice
apar înconjurate de toate formele, de toată splendoarea imaginațiunii, a
poeziei, a elocinței, ce în om se adresează su letului și în lăcărează patimele,
altminteri nici nu ar i cu putință ca adevărurile acelea pozitive și practice
să poată străbate toate desimile neștiinței și micimii omenești. Arta, în două
cuvinte, e pulberea care azvârle glonțul în țintă.
Dar arta și politica nu pot decât să se apropie și mai mult în timpurile
în care trăim. Caracteristica vremurilor noastre e de a contopi într-o
sinteză supremă toate manifestațiunile activității omenești. Înainte, iecare
domeniu al cugetării avea hotarele și privilegiile lui. Ca să treci dintr-un
domeniu într-altul era tot atât de greu, pe cât era de greu să treci dintr-un
ținut într-altul. Azi, hotarele au căzut, privilegiile au dispărut, domeniile
activității omenești se apropie unele de altele, se in luențează reciproc,
omul tinde la universalizarea și armonizarea tuturor cunoștințelor și
tuturor însușirilor sale intelectuale pentru ca, astfel, să poată soarbe până
la ultima ei picătură viața largă, întinsă, în care el se trudește să cuprindă
natura în toată întregimea și complexitatea ei.
Când aceasta e evoluțiunea cugetării omenești, cum poți să mai
desparți arta și politica, care și în vremuri mai pribege au înaintat strâns
unite spre folosul lor și spre fericirea omenirii.
I. G. Duca
Viața literară, anul I, nr. 4, 22 ianuarie 1906, p. 1-2.

Literatura și politica (corespondență)
Frate Caragiale,
O întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar

plăcea să stăm amândoi de vorbă, odată și-odată, când ai avea timp:
Poate un artist, un literat, bunăoară, să se coboare în arena luptelor
politice – fără niciun neajuns pentru seninătatea lui, pentru mândria lui,
pentru arta lui?
Întreb asta fără a mă gândi să pun vreodată în balanță ceea ce dă, cu
ceea ce culege un literat, când se bagă în politică.
El își aduce acolo sinceritatea lui, iluziile lui, inima lui curată și
deplin încrezătoare în cinstea tovarășilor de luptă; el se dă tot și, dacă, la
urma urmei, va ieși învins și acoperit de răni, cum se întâmplă de obicei,
asta nu-l va împiedica de a face din durerile lui o operă frumoasă și de a
continua de sub cort, poate, cu mai mulți sorți de izbândă, în orice caz
mai puțini sorți de înfrângere, o bătălie pentru care, în câmp descoperit,
n-avea nici platoșa, nici armele cerute...
Ceea ce aș dori însă – când ai avea vreme să-mi răspunzi – ar i să-mi spui
dacă și întru cât atmosfera în care trebuie să trăiască un gladiator politic, ar putea
să convină plămânilor unui artist, deprinși să respire aerul curat al înălțimilor.
Frate Caragiale, noi putem spune lucrurile pe numele lor. Și chiar
când n-avem dreptate în ceea ce spunem – clar, prin cinstea, prin căldura
sincerității, pe care o punem până și-n greșelile noastre, eu cred că suntem
mai aproape de su letul tinerimii și că, de multe ori, din umbra în care
trăim, noi putem s-o călăuzim și o călăuzim, în adevăr, mai mult chiar și
decât povățuitorii și dascălii ei direcți.
Dacă ești și tu încredințat de lucrul acesta, vrei să stăm nițel de vorbă
asupra – cum să-i zic – asupra rostului pe care l-am avea noi, literații, în
vremea asta mai ales, așa de tulbure, așa de acră și fără nicio credință –
fără nicio credință? Ce zici?
O caldă strângere de mână de la vechiul tău,
Vlahuță
***
Frate Vlahuță,
În vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință,

rostul literaților ar i, cred eu, s-o limpezească, s-o îndulcească și să-i
inspire un pic de credință.
Să-mi dai voie să las la o parte „seninătatea și mândria poetului”; de
acelea trebuie să-i pese lui, nu mie; pe mine mă interesează numai arta lui.
Asemenea, tot cu voia ta, am să las la o parte și „sinceritatea, iluziile, inima
curată și deplin încrezătoare”, care caracterizează pe un tânăr ageamiu,
ie și poet, iar nu pe un spirit superior, pe un poet matur; și să mă ocup
de întrebarea fundamentală: pierde un poet, ca poet, amestecându-se în
luptele politice?
Voi răspunde mai jos la aceasta... Deocamdată trebuie să-ți denunț
o slăbiciune a mea, afară de cele multe pe care mi le ierți de atâta vreme,
ca bun prieten... De nimica nu mi-a fost frică-n viața mea ca de pierderea
memoriei. De câte ori mă-nchin seara la culcare, între altele, rog pe
Dumnezeu să-mi ia și viața când o i să-mi ia memoria. De aceea, după ce
sting lumânarea și-nchid ochii, nu adorm până nu mă supun la un examen:
să-mi amintesc cât mai repede și mai exact niște locuri, niște împrejurări
și niște nume cu care m-am întâlnit cândva în viață – și m-am întâlnit cu
destule, și bune, și rele. Ce nu-mi prea place de la o vreme e că despre cele
mai depărtate examenul e mult mai ușor decât despre cele mai apropiate.
Așa, primind alaltăieri frumoasa și interesanta-ți scrisoare, mi-a
ajutat Dumnezeu să trec un examen foarte mulțumitor. Imediat ce am
citit-o, m-am gândit: tot despre întrebarea pe care mi-o pune Vlahuță, eu
știu sigur că am citit undeva ceva; era foarte important, căci mi-a rămas
până acum în minte... Nu încape îndoială – am citit; dar unde și ce anume?
Era vorba tot de „poezie și politică”... Unde? Unde?
Am început să intru la grijă, mai cu seamă că era un lucru de demult
de tot... S-a dus memoria, și dacă m-o i ascultat Dumnezeu, s-a dus și viața!...
Dar nu voi încă să mor, nu pot – am un contract cu Universul și, afară
de asta, îmi trebuie răgaz să răspund lui Vlahuță... Fie-ți milă, Doamne, de
robul tău!... Cu nespusă emoție m-am dat jos din culcuș și m-am dus drept
la un raft de unde am scos o carte veche... Acolo era!..... slavă Domnului!
Vezi numai: Să ne ferim de a susține, cu literații contemporani, că
politica e poezia sau că politica este un câmp priincios deschis poeților.
Englezul Thompson a scris o excelentă poemă asupra anotimpilor; în

schimb, poema lui despre libertate e lipsită de orice valoare; asta nu
iindcă i-a lipsit poetului poezia, ci iindcă subiectul era lipsit de poezie.
De-ndată ce poetul vrea să exercite o in luență politică, trebuie să
se dea unui partid; și de-ndată ce face asta, e pierdut ca poet: își poate lua
ziua bună de la independența sa, de la sinceritatea vederilor sale; să-și
tragă, numaidecât, până peste urechi căciula neroziei și oarbei ure.
Ca om și cetățean, poetul, irește, are să-și iubească patria, dar patria
acțiunii lui și a facultăților lui poetice va i situată în bun, nobil și frumos,
și astea nu sunt apanajul nici a unei provincii, nici a unui Stat în particular;
de oriunde le găsește, poetul le ia și le preface în opere. În asta, el seamănă
cu vulturul care plutește sus cu privirea liberă; puțin îi pasă dacă iepurele
asupra căruia vrea să s-abată aleargă în Prusia sau în Saxonia.
Și ce-nseamnă vorbele astea: a-și iubi patria?... A lucra ca patriot?...
Dacă un poet și-a închinat viața la combaterea prejudecăților funeste, la
gonirea opiniilor strâmte, la luminarea spiritului națiunii sale, la curățirea
gustului ei, inspirându-i sentimentele și ideile cele nobile, – ce să facă mai
mult? cum să ie mai patriot?... puțin îmi pasă de ce se scrie pe socoteala
mea. Cu toate astea, câte ceva tot îmi ajunge la urechi și știu că toată
munca mea, cu toate oboselile mele, este neînsemnată pentru ochii unor
persoane, și asta numai și numai că nu m-am plecat a mă amesteca în
luptele partidelor politice. Ca să le plac oamenilor acelora, ar i trebuit să
devin membru al vreunui club de iacobini, să predic omorul și vărsarea de
sânge... Dar să nu mai vorbim despre acest neplăcut subiect, ca să nu-mi
pierd rațiunea combătând ceea ce e nerațional.
Dacă nu luăm seama bine, omul politic va absorbi pe poet... A trăi in
mijlocul frecărilor și excitărilor zilnice, asta este incompatibil cu natura
delicată a unui poet... S-ar isprăvi cu cântările...
Așa că sunt frumoase aceste cuvinte și că aveam tot dreptul să nu
le i uitat? Și totuși... cu tot respectul ce-l datorăm lui Goethe și cu toată
dragostea ce-ți datoresc ție, să mă ierți a i de altă părere... Ia, să vedem...
Pentru ce adică să se depărteze un artist, un poet, până-ntr-atâta de
patimile care mișcă lumea și vremea lui?... Pentru ce să stea departe numai
ca simplu spectator olimpian la frământarea societății lui?... Pentru ce, ca
un zeu care privește cu dispreț la muritori, să nu se coboare a lua parte la
necazurile lor de toate zilele?... Doar, poate, numai spre a păstra potrivita
distanță care-i trebuie pentru a se bucura de totalitatea spectacolului,
pentru a putea prinde absolut obiectiv înțelesul etern al veșnicei mișcări,
– ca un aparat de fotogra ie instantanee, ce trebuie potrivit la focarul exact

al lentilei!...
Dar, chiar să presupunem că e justi icată această nepăsare a poetului
față cu amănuntele „meschine și triviale” ale vremii și lumii lui, ia, să
vedem: pe toți poeții i-a putut împuțina, ca poeți, amestecul lor în luptele
politice?
Eu cred că nu; ba, dimpotrivă; căci putem găsi exemple din care se
arată clar că zbuciumul luptelor politice a ajutat mult pe unii poeți, ca
poeți. Că le-o i fost asta spre fericirea lor particulară, nu am să-ntreb; de
asta, încă o dată, lor să le pese; mie nu-mi pasă deloc... Aducând în lupta
politică numai pornirea temperamentului lor dârz, oarba sinceritate
a patimii, irește că nu puteau birui pe un teren unde judecata limpede
și socoteala rece trebuie să biruiască; ia, să vedem însă, cât au folosit ca
poeți tocmai din cauza neliniștii și nefericirii lor...
Dezgustul, scrâșneala acestor „biruiți” au fost izvorul atâtor
minunate opere... Indignarea, a zis unul, face versul, și... proza, adaug eu.
Din dezgustul și scrâșneala acelea pentru ticăloșiile vremii lui, în
care s-a fost tăvălit, a ieșit evocarea strălucită a trecutului spre luminarea
viitorului.
Dante a fost un pasionat nebun de politică.... răzvrătitor; amestecat
în oribilele războaie ale anarhiei italiene; bătut; fugar din cetatea lui prin
munți și câmpii; gonit din „ingrata” lui patrie, pe care ajunge s-o blesteme;
oploșit de pomană la vrăjmașii ei! („Ai să vezi numai ce acră ți-e pâinea
altuia și ce greu e să sui și să cobori scările lui”); mort și îngropat în
pământul... „altuia”!
Ei, și? dac-a pătimit atâtea tăvălindu-se-n mocirla vremii și lumii lui,
l-a-mpiedicat asta să lase ce a lăsat în urmă-i? Ba, dimpotrivă. Fără atâtea
necazuri, tăvăleală și-ndârjeală, nu lăsa ce-a lăsat spre gloria patriei lui și
spre onoarea omenirii.
Am pus, ca să păstrez respectul proporțiilor, în fața lui Goethe pe
Dante, pe partizanul lorentin, proorocul unității Italiei... Pe altcineva am
să-l pun în fața ta.
Afară de amărăciunile pe care i le-a adus lui personal, amestecul și
tăvălirea în luptele politice, ce pagubă a avut el, ca poet, din frământarea
lui de partizan? Eu cred, niciuna; ba, zău, înclin mult a crede că, dacă nu
gusta până la drojdii acele amărăciuni, n-ar i avut, în (cum zici tu foarte
nimerit) „vremea asta așa de tulbure, așa de acră și fără nicio credință”
– viziunea aceea care se numește Apus de soare, și care e tot un fel de
proorocie, ca și a anarhistului lorentin – împlinească-se cât mai degrabă!

doar or vedea-o aievea, când noi vom visa-o dormind somnul de veci,
măcar nepoții, dacă nu copiii noștri.
Sunt, frate Vlahuță, ca totdeauna al tău vechi,
Caragiale
P.S. Nu crede cumva, după cele de mai sus, că aș i partizanul artei

cu tendință. Nu! Să ferească Dumnezeu! Am rămas cum mă știi, partizanul
neînduplecat al tendinței cu artă....
I. L. Caragiale
Universul, anul XXVII, nr. 73, 16 martie 1909, p. 1.

Literatura și luptele politice
Mă gândesc dacă frământările și pasiunile politice nu ar putea sluji

ca material artistic pentru literatura noastră.
Se știe cât de mult suntem stăpâniți de convingerea cum că inspirația
unui scriitor trebuie să ocolească întotdeauna preocupările politice ale
oamenilor, iindcă amestecul lor ar înjosi literatura. Eroul dintr-un roman
sau dintr-o piesă e purtat pretutindeni prin viață și i se pun în seamă tot
felul de preocupări: prin mediul vieții politice, însă, nu este purtat niciodată.
Eroul iubește, eroul suferă, eroul e copleșit de afaceri, eroul moare, dar
eroul nu face politică. Și asta într-un timp când scriitorul este chemat
să urmărească și să studieze su letul oamenilor în toată complexitatea
manifestărilor sale. De ce această izolare a mediului politic? Omul trebuie
urmărit în toate acele locuri în care su letul lui vibrează mai tare, în care
pasiunile se trezesc, năzuințele se înalță și trăsăturile caracterului ies la
iveală mai pronunțate. Fără îndoială că în lumea preocupărilor politice se
găsește și astăzi ridicolul descoperit de Caragiale, dar nu se poate tăgădui
că în această lume nu se găsesc și elemente vrednice să atragă ochiul unui
artist care ar dori să scoată la iveală seriozitatea, adâncimea și partea
dramatică a manifestărilor omenești. În luptele politice există, desigur,
multă pasiune, se cheltuiește mult su let, mult avânt și mult idealism.
Desfășurarea lor se hrănește mereu din încrucișarea celor mai felurite
tendințe, din întâlnirea celor mai întărâtate ambițiuni și din ciocnirea
vehementă a celor mai potrivnice caractere. Idealismul și josnicia,
sinceritatea și ipocrizia, naivitatea și șiretenia, cinismul și scrupulozitatea,
su lete mari și su lete mici, năzuințe îndeplinite și visuri sfărâmate, învinși
de o parte și învingători de alta – tot jocul vieții omenești îl găsim înfățișat
în zbuciumul luptelor politice. Nu înțelegem, prin urmare, de ce scriitorii
noștri nu ar pătrunde și în mediul acestor preocupări, unde se pot găsi
atâtea mișcări su letești, atâtea drame și atâtea elemente pentru crearea
celor mai interesante caractere. E o comoară de motive care așteaptă să
ie deschisă și pe care s-ar putea rezema o bogată literatură de romane.
De un timp încoace, vedeți, politica nu mai este o îndeletnicire izolată,

ci este ca o apă care ne înconjoară și în care înotăm cu toții. Mulțimile
sunt atrase din ce în ce mai mult în valurile acestei ape și preocupările
politice pătrund ca element hotărâtor în structura vieții noastre. Atâtea
manifestări, atâtea fenomene și atâtea mișcări din societatea noastră nu
ar putea i înțelese și tălmăcite decât în legătură cu jocul luptelor politice.
Facem politică iubind și iubim făcând politică. Astăzi, nimeni nu mai
iubește undeva, departe într-un colț de pădure, ci iubim în mijlocul a tot
felul de preocupări. Cele mai prozaice tendințe se împletesc cu cele mai
înalte avânturi. Pasiunile se înrâuresc una pe alta, su letele trec repede
prin cele mai felurite împrejurări, de la singurătate la tumult, de la ură la
iubire, de la pace la con lict. Și ne întrebăm atunci, de ce această literatură
de eroi izolați, când ar trebui să-i vedem mișcându-se în ierberea mare a
vieții, unde pasiunile strigă mai tare și su letele se dau pe față mai ușor?
Și când îmi pun această întrebare, mă gândesc la romanul lui M. de Vogüé,
Les morts qui parlent. E un roman ai cărui eroi se mișcă în mediul vieții
parlamentare, în mijlocul pasiunilor politice și al combinațiunilor de presă
și de salon. Tot ce caracterizează mersul vieții politice se găsește prins în
această minunată carte: interesele, poftele, pasiunile, egoismul și intriga.
Aici avem un deputat socialist în su letul căruia se luptă ambiția,
politica și pasiunea iubirii, dincoace, un deputat novice, ale cărui iluzii se
risipesc, rând pe rând, în atmosfera vieții de parlament; colo, o vedem pe
artista Rose Esther, un spirit calculator [sic!] care țintește să facă din salonul
ei un „salon dictatorial”, de unde să plece toată rețeaua combinațiunilor
politice; iar dincolo, pe bătrânul întârziat, marchizul de Kermaheuc, un
regalist intransigent, căruia-i place să trăiască în lumea amintirilor și să
trateze regimul actual cu ostilitatea scepticismului.
Asistăm, apoi, la căderea unui minister, la alegerea unui Președinte
al Republicii și la furtuna stârnită de un discurs vehement al socialistului
Bayonne.
Totul este zugrăvit cu preciziune și cu artă, dându-ni-se pagini
minunate de psihologie a mulțimii. Ceea ce interesează însă în această carte
nu e numai înfățișarea artistică a tuturor mișcărilor care caracterizează
mediul vieții politice, ci e și iloso ia, semni icația care se desface din
aceste mișcări. Les morts qui parlent e formula care cuprinde, în chipul
cel mai condensat, înțelesul iloso ic al acestei cărți: toate pasiunile, toate
vorbele și toate gesturile noastre sunt dictate din lumea celor morți. Prin
gura noastră vorbesc miriadele de strămoși, vorbește su letul invizibil al
celor morți.
Pe lângă acest înțeles iloso ic, romanul lui M. de Vogüé mai cuprinde
și această înălțătoare semni icație, că realitatea unei țări nu se rezumă în
zbuciumul trecător al vieții de parlament și că viitorul unei națiuni nu se
creează în mijlocul luptelor politice, ci se creează în sânul acelor mulțimi
neștiute, care, prin munca lor tăcută și prin su letul lor liniștit și armonios,
întrețin averea și vigoarea morală a unei țări.
Iată, prin urmare, câte lucruri interesante se pot culege din mediul
luptelor politice și la ce concluziuni frumoase te poți ridica pe temeiul lor.
Asemenea cărți – îmi vine în minte acum și Daniele Cortis a lui
Fogazzaro – în care se rezumă priveliști morale din viața unui popor,
sunt un minunat prilej de edi icare su letească. Lectura lor prețuiește tot
atât de mult cât și o experiență directă, strecurând în su lete porniri noi,
învățăminte adânci, înviorări neașteptate.
Și mă gândesc acum la comoara de motive pe care scriitorii noștri
o îndepărtează din sfera preocupărilor lor artistice, ocolind lumea
zbuciumărilor politice. Intrarea în această lume ar însemna o adevărată
fecundare a inspirației și o nouă stimulare a producției literare. Atâtea și
atâtea subiecte trăiesc în umbră și așteaptă ochiul de artist care să le vadă și
să le utilizeze. Dorim, prin urmare, o pășire mai departe a scriitorilor noștri,
în ceea ce privește câmpul de observație și, în locul eroilor izolați, vom avea
eroi întregi, vom avea oameni cu cea mai completă viață su letească, oameni
care să rezume într-înșii diferite aspecte morale ale societății noastre de azi.
În chipul acesta, literatura va câștiga un prestigiu tot mai mare,
devenind cu adevărat o forță, care să aibă darul de a înrâuri adânc asupra
su letului nostru.
D. Tomescu
Ramuri, anul VI, nr. 16, 15 martie 1911, p. 265-267.

Literatura și politica
Interviu cu dl Octavian Goga
Amestecul pe care dl Octavian Goga l-a avut în ultimele evenimente

de peste Carpați n-a putut să lase indiferentă o revistă ca Flacăra, care, pe
lângă răspândirea literaturii bune în straturile cele mai largi ale cititorilor,
urmărește și prinderea în forme literare a actualității în legătură cu
mișcarea sau factorii culturali și artistici ai neamului nostru.
De aceea, imediat ce-am a lat că dl Goga a sosit în București, am
căutat să vedem pe marele poet ardelean ca să-l rugăm să arate cititorilor
noștri cum vede d-sa situația actuală a fraților de peste munți, în legătură
cu mișcarea culturală românească generală și în legătură cu concepțiile
sale personale.
Dl Goga a primit propunerea noastră cu acea amabilitate lipsită de
formalități dulcege ce este caracteristică oamenilor care vin din mijlocul
luptei, unde vorba aspră și privirea hotărâtă sunt mai frecvente decât
complimentele lingușitoare și ochii ademenitori.
Chiar de la început, convorbirea s-a angajat vioaie, interesantă,
bogată. Răspunsurile însă întreceau întrebările din toate punctele de
vedere. Înainte de a avea timpul să-i facem vre-o întrebare, dl Goga a zis:
– Desigur, cea dintâi întrebare pe care vreți să mi-o puneți este: ce
cauți d-ta, scriitor, om de artă și de visare, în luptele politice și mai ales în
frământările lăuntrice de peste munți?...
– Dar nicidecum, – încerc să-l conving...
– Ba da, ghicesc eu în ochii d-tale această întrebare. Și-ți voiu
răspunde. Condițiile de viață ale unui scriitor român, în Ardeal, ca și în
orice altă provincie subjugată, sunt cu totul speciale. Ele, prin urmare,
nu trebuie privite sub raportul în care aceste condiții apar în România,
de pildă. La noi, poporul, conștient de îndatoririle lui naționale, este în
continuă luptă de dezrobire. Dar această luptă, mai ales atunci când se
duce împotriva celor ce dețin puterile copleșitoare de Stat, are nevoie
de toate forțele unei națiuni pentru a duce la izbânda inală. De aceea,

în Ardeal, e nevoie ca toți să punem umărul, pentru că numai după ce ne
vom i asigurat libertatea politică, vom avea răgazul și posibilitatea de
a ne manifesta în mod normal pe toate celelalte tărâmuri de activitate
omenească.
– Așa iind, – a continuat dl Goga, – am fost și eu împins în vâltoarea
luptelor politice de acea forță invincibilă: necesitatea conservării naționale,
– deși temperamentul meu n-are nici un punct comun cu mentalitatea
oamenilor, așa-ziși politici. Atât de puțin mă încântă ceea ce pentru alții
alcătuiește farmecul politicii, încât, dacă aș trăi în altă țară, unde politica
n-ar însemna însăși a irmarea drepturilor la viața națională, atunci, desigur,
că aș rămâne cu totul departe de orice manifestare străină artei. Dar, la noi,
politica însemnează: cultură, trezirea tuturor forțelor românești, artă.
– Dar cele din urmă neînțelegeri, luptele interne dintre români, nu
credeți că au fost de natură să păgubească chestiunii românești?
– Desigur că certurile personale, care degenerează totdeauna în
atentate la onoarea personală a oamenilor, sunt inadmisibile aiurea ca și
la noi, – cu atât mai mult la noi decât aiurea. Dar, dacă atacurile personale
și violențele de limbaj nu sunt folositoare, aceasta nu înseamnă că
frământările interne trebuie să ne sperie, mai ales când aceste frământări
sânt provocate de însăși evoluția ideilor și de progresul cultural care nu
poate i ținut în loc de nicio considerație patriotică.
Este adevărat că de la o bucată de vreme, atât eu, cât și tovarășii
mei luptăm în două fronturi: contra depozitarilor puterii de Stat și contra
slăbiciunii dinăuntru a partidului nostru. Niciodată nu ne-am folosit însă
de mijloace capabile să dezorganizeze Partidul Național-Român. Arma
noastră a fost: publicistica cu toate drepturile pe care ea le oferă oamenilor
de bună-credință. De aceea, în jurul meu s-au grupat toate elementele
tinerei generații care, prin pregătirea ei culturală, prin înțelegerea
superioară a intereselor noastre naționale, se deosebește de credințele
oamenilor noștri bătrâni și care, prin tendințele ei de progres, e în contact
direct cu mișcarea culturală și artistică din Regatul liber.
Când m-am hotărât să întreprind această îndoită luptă, știam
dinainte că trebuie să mă aștept la lovituri. Dar, dacă era iresc să iu lovit
de unguri, deoarece loviturile acestora nu sunt decât re lexul atacurilor
mele, loviturile primite de la frați m-au îndurerat adânc și m-au jignit
în cele mai profunde sentimente. A aduce pe arena luptelor politice un
su let de scriitor, chiar în sine este preludiul unei tragedii, mai ales la noi,
unde nivelul cultural și moral al oamenilor face ca disensiunile să aibă

un caracter cu totul particular. Din cauza aceasta, luptele personale la noi
împing adesea la ferocități neînchipuite.
Apoi, vorbind de acuzările ce i s-au adus în vremea din urmă,
acuzări care au făcut să culmineze con lictul dintre românii din Ungaria,
indignarea îi însu leți glasul, îi aprinse fulgere în ochi:
– Dacă cele spuse până aci explică acuzațiile ce mi s-au adus în
ultimul timp, nu pot să înțeleg de fel cum de s-au găsit oameni care să-și
închipuie, ie măcar și numai o clipă, că eu aș i fost în stare să trădez
cauza neamului meu. Cum, toată activitatea mea culturală de până acum,
tot su letul meu curat pe care l-am arătat românilor în cărți deschise, toate
acele simțiri cu care am făcut să vibreze atâta lume românească n-au putut
încă să-mi creeze o situație sigură în stima publicului nostru? Cum, e de
ajuns să se ridice o acuzare gravă, pentru ca un om care și-a consacrat toată
viața celei mai intransigente politici naționale, care a dat glas în literatură
atâtor dureri naționale să se clatine în considerația publică? Atunci e
foarte trist. Dacă nici această răsplată morală n-o poate nădăjdui artistul
de la contemporani, atunci relațiile dintre artist și mediu se tulbură. Și
această tulburare poate crea situații tragice. Dovadă: situația de continuă
suspiciune pe care am avut-o în închisoarea de la Szeghedin. Și mai ales e
trist când ziare mari populare din România se fac, în asemenea împrejurări,
ecoul celor care cred că pot nimici o idee, încercând să compromită un
om. De manifestațiile umoristice, care se produc în asemenea împrejurări,
nu mai vorbesc. Și ce aș mai putea adăuga eu, de pildă, despre d-l Aurel
Popovici care a crezut că e și prudent, și oportun să pro ite de încurcăturile
de peste munți, ca să încerce să mă izgonească din literatură prin analiza...
politică a versurilor mele?
– Dar, în sfârșit, pacea azi s-a înfăptuit în Ardeal? – întreb pe
cântărețul nefericirii noastre naționale.
– Da. S-a făcut pace, mulțumită dlui C. Stere care, cu un devotament
extraordinar, a muncit două luni pentru stabilirea unei baze de înțelegere.
Tribuna s-a contopit cu Românul. Prin aceasta, s-a pus, deci, capăt disensiunilor
de ordin personal. Și aceasta mă bucură.
– Dar cele de ordin ideal?
– Despre aceasta nu s-a tratat. De altfel, ar i fost și imposibil ca,
grație unei mijlociri prietenești, să se aplaneze niște neînțelegeri de idei.
Ideile-și urmează evoluția lor irească. Iar triumful, în acest câmp de luptă,
numai timpul îl va putea consacra. Ideile care ne-au călăuzit până acum se
vor manifesta și de aci înainte prin Luceafărul, în jurul căruia s-au grupat
toți scriitorii vechi ai Tribunei. Și cum s-ar putea să ne împăcăm pe tărâmul
ideilor? A ni se pretinde aceasta ar i ca și când acum 50 de ani s-ar i
cerut dlui Maiorescu să se împace cu Cipariu. Sunt prea fundamentale
deosebirile noaste de idei.
– Și care este, în trăsături generale, programul d-voastră?
– Pe baza programului Partidului Național-Român din Transilvania,
noi vom căuta să im expresiunea celei mai intransigente politici naționale
față de unguri, preocupându-ne însă, în același timp, mai cu deosebire de
chestiunile noastre interne pe care le vom judeca, tot ca până acum, cu
imparțialitate critică, în legătură cu trebuințele culturale ale neamului
nostru. De altfel, multe din părerile mele se cuprind în cartea: Însemnările
unui trecător.
În sfârșit, ajungând și la chestiunile de ordin curat literar, d-l Goga
ne-a spus:
– Din punct de vedere personal, pacea mă bucură și iindcă, mulțumită
ei, voi putea să las pentru câtăva vreme politica pe planul al doilea și să-mi
reiau îndeletnicirile literare care, pentru mine, rămân suprema plăcere
și rațiune de a i. Literatura mi se pare un sanatoriu su letesc unde mă
retrag, lăsând afară toate mizeriile și toate frământările vieții politice.
Acum pregătesc un volum de versuri care, cel mai târziu la toamnă, va
vedea lumina tiparului. Acesta va i al treilea volum al meu. Înaintea lui,
am să tipăresc acea capodoperă a literaturii ungurești: Tragedia omului,
tradusă în versuri, după Emerich Madach. Afară de asta, mă preocupă
mult și piesa de teatru la care lucrez și despre care revista dv. a mai vorbit.
Oricât de absorbantă și pasionantă este politica – a încheiat dl
Goga – arta este și rămâne pasiunea care se ridică deasupra tuturor
îndeletnicirilor vieții de toate zilele; oricât necesitățile vieții noastre
publice m-ar chema să stau în rândurile luptătorilor politici, patima mea
va rămânea versul. Și chiar dacă vreodată voi ajunge deputat în Camera
din Budapesta, – adaugă glumind poetul, – n-ar i de mirat să se întâmple
ca discursul bugetar al Ministrului de Finanțe să mă surprindă însăilând
un sonet.
Rep[orter]
Flacăra, anul I, nr. 22, 17 martie 1912, p. 1-2.

Politicianismul literar?
Între politica de partid, care ia prea mult din puterile cerute în

atâtea părți ale poporului nostru, și între literatură nu mai existau, până
pe la 1900 și ceva, legături de niciun fel.
Scriitorul trăia la o parte, în sărăcia și ignorarea lui, între cei de
aceeași ocupație. Bărbatul politic își citea gazeta lui, își făcea – ori punea
să i se facă – discursul lui și, uneori, înainte de a adormi, citea câteva pagini
din romanul francez lăsat pe masa de noapte a soției; la teatru se ducea
pentru publicul din loje – când se ducea – și mai mult la câte o celebritate
străină.
Fuseseră și alte vremi. Toată politica, adevărata politică, venea din
cultură și una din cele mai înalte expresii ale ei era literatura. Cel mai
însemnat om politic al nostru, Mihail Kogălniceanu, a fost și a rămas
scriitor în orice emanație a marelui său su let. Dar această unire de
preocupări și de talente dispăruse de mult. Se mira lumea când răposatul
Marghiloman își arăta admirația pentru scrisul românesc și când vreun
orator parlamentar înțepa cu boldul o comparație reușită în logosul lui de
debut.
Dar, când, de pe la 1900, s-a văzut că, într-o generație cu preocupări
ideologice, literatura poate avea o in luență, când, în numele ei, la martie
1906, bucureștii au fost două zile în picioare, fabricanții de ministere
pentru amici s-au întrebat dacă un asemenea mijloc de stăpânire poate i
lăsat pe mâna oricui, dacă el nu poate servi la o concurență primejdioasă.
Atunci a fost lansată contra Sămănătorului sărac Viața Românească,
sprijinită pe abonamente o iciale ca să dea certi icate de talent numai celor
agreați de partid, făcând tăcerea asupra celorlalți sau aruncându-le injurii
(Gârleanu a murit fără ca lăudătorii lui Calistrat Hogaș să-l i descoperit).
Cum s-a văzut că sistemul prinde, el a fost apoi continuat. „Remunerația
după budget” a creat tot mai multă literatură de partid.
Candidații s-au oferit îndată. Trecând dintr-un partid într-altul, după
ce se oferise unui al treilea, cutare critic fără talent și autoritate s-a erijat
în capelmaistru al elevilor și studenților, mari judecători de literatură cum
îi place „lui domnu”. Tot ce banul Statului poate da a înlocuit mijloacele

intelectuale care lipsesc prea mult corifeului. Și an de an s-a fabricat poetul,
nuvelistul, estetul după cea mai utilă formulă salariată și subvenționată.
Ori altul, special în romane actuale, a dat Casei Școlilor (sic!) povestiri cu
cheie pline de insulte la adresa adversarilor partidului.
Nu cred să mai existe undeva această adevărată pângărire. Statul își
face datoria față de literatura națională într-o singură formă: a sprijinirii
celor ce ajută partidul care guvernează. Vechea literatură de Curte era,
oricum, mai demnă: în loc de a îngriji de paltoane pe clienții clubului
respectiv, ea împodobea o coroană și onora o țară.
N. Iorga
Universul literar, anul XLI, nr. 34, 23 august 1925, p. 2.

Politica și literatura
Concepția obștei, desigur, nu este bine lămurită despre aceste două

îndeletniciri superioare ale omului.
De multe ori, se vorbește cu ușurință de una, cu zâmbiri îngăduitoare
de cealaltă.
Un om politic! Desigur, un om ambițios, care dorește să parvină, să
se impună opiniei publice, să ajungă, poate, ministru! Atotputernicul în
jurul căruia vor să roiască partizanii care au interes să-l preaslăvească. Îl
vor face celebru și adversarii, bâr indu-l cu minciuni și injurii calomnioase,
atâta vreme cât interesele de opozanți reclamă aceste lupte.
Politica e un teren deschis tuturor care vor să-și încerce norocul în
cariera aceasta. Iar în România mare se aleg azi 384 de deputați. Tot atâtea
splendide porți deschise pentru orice ambițios, râvnitor de situații cu noroc.
Omul se opintește, se încovoaie, se umple de noroi uneori, până ajunge.
Privită astfel, politica, ea nu poate să inspire simpatie burghezului
onest care și-a formulat în mintea lui o icoană, deși cam confuză, despre
omul politic care trebuie să-i asigure lui viitorul, fericirea patriei.
De ce s-a dat țara pe mâna ambițioșilor? Pe mâna acelora care își
pierd vremea în Parlament cu discursuri, iar când e la fapte, își văd de
propriile interese și pentru binele țării nu fac nimic.
Asta-i politica! Sentința generală, super icială, a vulgului.
Literatura? E privită ceva mai bine. Sunt unii care petrec ore senine
cu ea. O distracție! Poetul care a știut să cânte așa de frumos suferința
Ardealului, scriitorul care a făcut roman mișcător din bejenia Moldovei –
sunt oameni de seamă – merită să-i socotești între aleșii neamului.
Dar cum vin ei să facă politică? Să se coboare din lumea lor curată
în murdăria politicii? Vor ști ei să devină și mai populari, și mai cunoscuți
de cum sunt? Vor ca să roiască împrejurul lor petiționarii, cerșetorii de
favoruri, cu proslăviri fățarnice? De ce n-au rămas în Parnasul lor slăvit
unde nu putea să-i ajungă nici un strop din noroiul politicii vulgare?
Cine poate să străbată gândul omului, să-l deosebească pe om de
om, politică de politică, literatură de literatură? Foarte puțini. Însă:
„La lucruri bune, puțini s-adună, dar mult pot puținii buni împreună...”
Adevărata literatură nu se face fără o profundă înțelegere a vieții, a

durerilor, a necesităților ei, pentru înțelegerea aceasta, scriitorul, poetul
are o inimă mai bună, mai iubitoare de omenire. Și nu-i oare iubirea
imboldul tuturor faptelor mari din lume? Scriitorul trăiește prin opera lui,
opera prin limba în care s-a plămădit; limba, prin națiune, în țara lui. Cine
să-și iubească deci limba, națiunea și țara, mai mult decât scriitorul!?
Toate ibrele vieții lui sunt legate de viața, progresul, bunăstarea,
în lorirea patriei lui. Un mare scriitor nu poate să ie decât un mare patriot.
Și un mare patriot nu poate să ie un om politic vulgar.
Literatul, care a pătruns cu mintea lui ageră, sănătoasă, suferința
poporului încătușat de jugul străin, umilit de ignoranță și mizerie, și a
știut să găsească forme nepieritoare de exprimarea în cuvinte, a dorului
său de eliberare, va ști, – dacă nu el, nimeni altul, mai bine, – să găsească și
posibilitatea realizării de fapt a acestui dor, așa de bine preconizat.
El nu se va coborî niciodată la înjositoarea politică a ambițiosului
deșert, vânător de situații, de snob îmbogățit din bogățiile țării, – ci se
va înălța, ca nimeni altul, la politica aceea sfântă, la a cărei concepție
superioară numai puține su lete se pot ridica.
Cât a suferit inima poetului în clipele de primejdie de moarte pentru
țară și neam! Numai părinții care și-au pierdut copiii în luptă, pot să știe,
– căci și el e părinte, creator de copii su letești, pentru care și-a cheltuit
viață, puterea, sângele. De câtă voință energică poate i el capabil acum,
când este în puterea lui o bună parte din destinul patriei scumpe!
Inima care a suferit mult, a luptat mult, înțelege mai bine soluționarea,
vindecarea rănilor ei, decât aceea care n-a simțit niciodată impulsiunea
vie, puternică, a pătimirilor omenești și nu s-a frământat să adâncească
problemele ei.
Poetul are ingeniul creațiunii. Cine ar putea să discute insondabilele
bogății pe care le-ar putea aduce în serviciul patriei, folosirea reală a
acestui ingeniu.
Să felicităm deci pe înțelegătorii aceia care au chemat în activitate, la
consolidarea Statului, pe toți literații de valoare ai neamului, capabili de a-și da
concursul la marea operă politică pe care acest partid și-a propus a o desăvârși.
Desigur că literații noștri se vor simți aici la înălțimea chemării lor –
adevărate – nu coborâți, ci transpuși din înălțimea lumii închipuirii lor în
lumea reală, cu o operă nouă de real și imediat folos pentru neam și țară.
Constanța Hodoș
Biruința, anul II, nr. 233, 2 februarie 1927, p. 1.

Politică și literatură
De la Vasile Alecsandri până la dl Ion Buzdugan, alesul Basarabiei și

poet, și om așa de cumsecade, raporturile dintre literatură și politica de
Stat s-au menținut variate. Mai miniștri, mai deputați și senatori, scriitorii
au fost îndeosebi ziariști, ca numitul Eminescu. Salariați ai unui boier
plictisit, cu accese de activitate ca ale focului în paie sau ai câte unui om
politic de parvenire și parvenit, la scriitori aleargă, de preferință, politica
de opoziție, în căutare de afrodiziac.
Câtă vreme marele bărbat de Stat stă pe portofoliu, complexele
lui facultăți guvernează: acum guvernez! El este în plină funcțiune și os
neliniștit din țara lui. El vede poporul, județele, minoritățile, confesiunile,
ordinea legală și însușirea lui de căpetenie, inteligența se altoiește pe
toate inteligențele și se modalizează, ca un ram de mare nobleță, pe
soiurile de arbuști: astă vară la Crăciun, mâncam mere dintr-un prun.
Absorbit furtunos de acțiunea lui, care concentrează, controlând, toată
orânduiala Statului, cu echilibrul ixat precis pe falanga degetului arătător,
bărbatul de Stat în funcțiune uită, ba ceea ce-i și mai probant, refuză să
plătească și abonamentul revistelor literare primite. Ziaristul necesar în
aceste momente, în aceste luni, în acești ani de mare temperatură, este
reporterul informațiilor mici, însărcinat cu hotelăria și cu tapajul pe calea
ferată, plecări și sosiri, din și în sau de la și la București.
E literatura, în consistență spălăcită, a ministrului din Guvern. Ea se
plătește cu o funcțiune fără prezență, cu o sinecură plăcută, cu înscrierea
de mai multe ori pe lună a ziaristului în ștatul sergenților de stradă și al
măturătorilor cu cotica basculantă pe două roți.
Chiar dacă a tachinat o muză a versurilor sau a prozei, în ceasurile
lui literare de opozant, titularul întreg sau fracționar al unui departament,
șef de cabinet sau director de cabinet, nu mai pune mâna pe pana de aur.
Permanent chemat între datoriile care-l constrâng de pretutindeni și
între primul-ministru izolat la domiciliu, automobilul lui, picioarele lui,

capul lui umblă simetric pe câteva poteci și în zig-zag. Un ministru mai
tânăr, însă plin de o mare valoare personală, destul de discretă, lua în
iece dimineață „contact” cu șeful Guvernului din epoca lui. O oră întreagă,
cel puțin, toată su larea știa că ministrul stă în contact dimineața cu
președintele, ca să puie la cale, pe departamente, programul unei zile în
curs; un contact pe latura întreagă și pe lat, ca a echerului, răzimat și mobil
pe teu. Contactul era totuși mai divers decât și-l putea închipui alegătorul.
Ministrul cel tânăr ținea să-i servească celui mai vârstnic cafeaua cu lapte
cu mâinile lui – și, pe când șeful mai căsca și mai exprima din consecințele
unui principiu, vasalul topea zahărul, amestecând cu lingurița în pahar, ca
într-un clopot de capre, tăia cozonacul sau tencuia felia de pâine cu unt și
ducea la pat. O țigară e gustoasă după cafeaua cu lapte: i-o aducea de pe
birou, i-o aprindea.
Ca miniștri, literații propriu-ziși nu au făcut pentru literatură ispravă.
Ei s-au a lat în situația unui prieten care, refuzând să aducă servicii
oamenilor necunoscuți, regretă că nu poate îndatora pe prieteni, ca să nu
ie suspectat. Dacă mă voi ocupa de literați, o să aud mustrarea că lucrez
pentru breaslă. Din ce soi de logică scot acești sensibili proba comodei
lașități a unei socoteli timorate este destul de greu de ghicit. Indiferenți față
de adversari, pe care nu-i pot suferi, ei cad în nesimțire față de prieteni,
pentru că-i iubesc.
Literatul ministru se depărtează cu hotărâre de ai lui, ca să nu pară
boem și forțează intrările unei lumi din care nu face parte naturală, ca
să complacă cercurilor închise, unde naște intriga și se produc sezoanele
politice. Această lume îl primește totdeauna numai până la tacâmul pregătit
la masă, și literatul ministru, devenit hibrid, dezancorat din țărmul lui,
rămâne fără liman, închipuindu-și totuși că mai trăiește. Fără să ie literat,
un ministru cunoscut, cu servilisme remarcabile față de domnii mari și de
doamnele bine născute, și purtând câte un nume levantin, păstrat intact sau
transformat, a dat bietul pe brânci ca să se apropie de tainița lor. Obișnuit
cu limbi mai puțin muzicale, el a făcut sacri iciul să învețe și franțuzește la
o vârstă înaintată, amestecând tonuri și elemente din regiunea Ciucului în
noul său dialect, și prezentând cadouri în atitudinea unei politeți și bune
creșteri de vizitiu. Eram îmbrăcat negustorește, odată, pe un coridor de
vagon, în spatele unui viitor ministru, un multimilionar, înconjurat de un
viespar de ademenitoare siluete feminine regățene, jumătate din publicul
călător iind nevoit să călătorească în picioare. Viitorul ministru, greoi la
minte, cu limba înnămolită într-o cugetare lentă și cleioasă, voia să facă,

desigur, curte, și fetele se lăsau pe salteaua inteligenței lui într-adins,
înțelese să-l ze lemisească. Am tras cu urechea două ore și, impresionat
de inaptitudinile intelectuale, cât și de falsa bună creștere, prostește
lingușitoare a ministrului, am fost silit să mă strămut, descurajat, scârbit,
în capătul opus al coridorului ocupat. Simțeam o îmboldire tenace să-l iau
pe viitorul ministru de stofa pantalonului și să-i dau drumul în nisip, pe
fereastră.
Literații miniștri se comportă în felul, de pe vremuri, al literaților
simpli, poftiți la Palat, unde M.S. Regina Maria a trebuit să facă de aproape
cunoștință cu un stil de animal neprevăzut. Ei sau afectau poza visătoare,
destinată să farmece, observată de Regină într-o fotogra ie, care a
determinat-o să renunțe la șezători literare, sau bâlbâiau slugarnici, cu
umerii scoborâți pe șolduri, sau evoluau într-o camaraderie de chelneri.
Grav și meditativ când urcă scările ministerului, ministrul literat se
zăpăcește dinaintea telefonului sunat de o casa boierească și, confundând
perspectivele și uitând protocoalele, crede că vorbește de-a dreptul cu
stăpâna, dând sărut-mâna de repetate ori servitoarei din casă, pe când,
amuzată și cu psihologie, stăpâna pune urechea la un al doilea receptor.
Idealul ministrului literat este să-și renege obârșia și imaginile
covârșitoare ale unei juneți petrecute între birtul economic și berărie,
imagini care, orice ar face, sunt mai tari și au lăsat în hainele su letești
ale vechiului consumator evoluat mirosul de sos și lătură al meselor cu
mușamalele jupuite. Lui i se pare că originea literară devine o fracțiune din
cinism și de câte ori aduce vorba de un coleg întârziat într-un meșteșug
fără rentabilitate, ministrul zâmbește ca de o eroare ce a fost și a lui, dar
a trecut.
Parlamentarii literați, fără portofoliu și numai cu ghiozdan, au fost
cu mult mai numeroși ca miniștrii. Ei n-au ridicat vocea niciodată în folosul
breslei, nesimțindu-se cu o vocație reală și solidară implicit cu semenii
lor; ba, literații simt categoria parlamentarilor care a tăcut întotdeauna
sigilată la gură, mărginindu-se să trăncănească din palme.
Omul politic, în general, și cel cu literatură în bibliotecă, și cel cu
manuscrise în cutiile biroului, autor intermitent de vagi epigrame sau de
oareșicare sonete, se găsește încă la concepția poetului necesar lămând,
sau în cazul cel mai aristocratic, la tipul scriitorului amuzant, pus cu tine la
masă. Din vremea papilor și a prinților cultivați, care au știut să ție la curtea
lor un artist și un bun meșteșugar și au provocat puterile lor să se exprime,
a rămas la câțiva colecționari de cărți și tablouri onorabilul sentiment al

stimei și al unei datorii, aproximativ. Erau timpurile ne-democratizate,
în care stăpânul nu cerea, în schimbul minimului de confort al artistului,
nimic pentru sine, însă totul pentru satisfacția spirituală. Ideea de salariu,
achiziție democratică ieșită din sistemul metric, cu opt ore de muncă
pentru manual, și cu 20 pentru intelectualul, totuși neplătit proporțional,
a des iințat raporturile dintre valoare și compensații, cifrate înainte
la cântar și pe vremea ceasornicului de soare, pe cadranul instabil al
imponderei; privilegiul a fost scos din contabilitate odată cu mila, cu
caritatea și cu dezinteresul procentual. Că este un progres din punctul de
vedere al capitalului și al proletariatului, care-și dispută progresele cu el,
pare incontestabil; dar s-a pierdut un sens, s-a pierdut o facultate, o serie
de posibilități strict creatoare au căzut în mocirlă.
Artistul și-a căutat întotdeauna un stăpân, politica lui găsindu-și
stabilitatea gândirii și a inspirației în legăturile dintre boier și slugă,
mult mai adecvate obiectului preocupărilor, într-altfel esențiale, decât
dreptului muncii și al lămânzirii legale, care cuprinde, pe lângă schimbul
imateriei cu materia, un teoretician și un economist. Artistul preferă in init
dependența materială către un prinț, un stareț sau un prelat, cu prețul
independenței artistice, și nu are să se felicite de camaraderiile de pură
politețe și ipocrizie ale miniștrilor față de cetățeanul egal în falsi icare cu
el. Iată însă că, transformându-se iința socială a scriitorului cu pensula,
cu pana, cu dalta și cu mistria, meșteșugarul cuvântului, care construiește
mobilier exclusiv su letesc și nu poate vinde nimic vizibil pentru pereții
de var ai omului politic, scos din formula servitutei și cerșetoriei lui, a
fost înlăturat de la bene iciile salariului și de la minimum de schimb prin
salariu. Pentru scriitorul român, prădat sistematic cu consimțământul
autorităților, de produsul brut, real și sigur al muncii lui, dar neîncetat
așezat în fruntea culturii, fără să o ceară, nu există nici dreptul de a-și
căpăta salariul pe care singur și l-a plătit.
Scriitorii din Parlament se socotesc că și-au pierdut legătura
placentară cu clanul și evoluează către un tip superior, asemănători
în ascendența lor cu cățelușul curtezanei care, dormind pe canapeaua
stăpânei, se identi ică în toate cu ea, până la bomboane și fard, urând și
disprețuind pe câini și dulăi, pentru ipoteza că el a intrat într-o fază de
om și de miliardar. Un autor cu multe volume foarte vândute, căpătase un
rost politic într-un partid, în care se înscrisese cu câteva ore mai nainte
de-a i pus pentru întâia oară jobenul și de-a i încăput în Parlament.
Într-o singură zi, la mandatul de înfățișător al neamului românesc, i se

adăugaseră niște consilii de administrație dintre cele mai bine întreținute.
A fost cu neputință să schițeze o cât de ștearsă atitudine de colegialitate
literară cu grosul confraților, de dinafara politicii, ca să nu-și indispuie
editorul, ca să nu lase să se creadă la Guvern că el ar mai putea suferi
de vreo nemulțumire – și pentru că i se făgăduise și un portofoliu de
ministru. Dacă Guvernul nu cădea pe neașteptate, domnul confrate ocupa
un departament. Cazul literar se întinde numai până aci; dacă l-am spori
cu detalii și am mai spune că, după o tăcere imobil placidă, relativă la
confrați, ministrul care îi făgăduise să-l facă și pe el ministru, a fost unanim
și feroce atacat și acuzat în toate chipurile, menite să degradeze pe un
adversar, și că el a tăcut și atunci, ca în Parlament, n-am face-o decât ca să
animăm o pagină de realități și de moravuri.
Pe toată linia, an de an și zi de zi, breasla scriitorilor a fost trădată de
toată lumea, și politică, și literară.
Renunțând la toate condițiile de nuanță care fac opera de artă cu
putință, în cea mai favorabilă dintre expresiile ei diverse, reținem, așadar,
condiția nouă, industrială. Fără să im câtuși de puțin partizanii unei vederi
care face din manuscris o marfă și din artist un fabricant, alte criterii totuși
nu ni se permit. Unicul pe care suntem constrânși să-l acceptăm este
criteriul curent, și clasi icările impuse trebuie adoptate și pentru scriitori.
Ar i aproape o abdicare să asimilezi meșteșugul subtil al scrisului cu o
profesiune, dar el a devenit o profesiune. Odată porniți de-a lungul sensului
trebuie să-l parcurgem până la capăt și să facem negreșit din manuscris
obiectul unei profesiuni întregi, ca să nu riscăm să rămânem dincoace, în
amatorism și la pianină. Dacă ai roșit, ezitând să răspunzi: Sunt scriitor –
când cineva te-a întrebat: Ce ești? și ți-ai dat seama că nu ești nimic, decât
un cercetător de penumbre și un răscolitor de stele, acum ești nevoit să-ți
cauți o stare în această îndeletnicire. Toată lumea te cunoaște scriitor, te
felicită sau te înjură ca scriitor; pomenindu-te, zice: scriitorul. Nu mai e
nimic de făcut. Apoi, documentul străinătății, unde pe lângă autorii cei
buni, care trăiesc civilizat din manuscrisul lor, numeroși mediocri literari
au „pignon sur rue” și „roulent carosse” pe socoteala exclusivă a lipsei lor
de vocație. Și, unde mai punem documentul istoriei, statui de scriitori și
arbori genealogici cu tidve în furcile coroanei, de scriitori? Dar sfântul
manuscris al s intelor Scripturi nu hrănește el, de câteva mii de ani, zeci
de Biserici o iciale și de schisme, un cler opulent în toate organizațiile
sacre și atâtea dinastii, autorizate numai de pergamentul lorat al
copistului de slove? Literatura își revendică amândouă Testamentele,

din care, completate cu Homer și cu povestirile Șeherezadei, cu cincizeci
de povestiri europene și cu douăzeci ale pieilor galbene, își face albia de
intrare în literaturile recente.
În stil capitalist și democratic, scriitorul este un industriaș pentru că
dă materie primă industriei tiparului și alimentează comerțul de librărie,
unde cartea se vinde laolaltă cu celelalte articole utile existenței, aparate
fotogra ice, plăci de gramofon, scule optice, pantaloni de sport și geamantane,
manufacturate de niște poeți și prozatori aplicați pe metal, sticlă, cauciuc și
piele. Împotriva atâtor similitudini și evidențe, Statul, căruia îi place titlul
de Stat cultural, se amestecă numai în industria petrolului și a spirtului, a
zahărului, reglementează fabricarea berii și alcoolurilor, selecționează oile,
porcii și armăsarii. Ca și cum, în general, ar i mai apropiați moralmente de
unele din aceste rase domesticite, miniștrii nu simt pentru scriitori același
interes. Statul nu știe să le ceară nimic, ca să nu le dea nimic. În deriziune, un
Guvern le-a dăruit o lege a proprietății literare, furată de primul depozitar
de ziare și cărți, în văzul și cu aprobarea tuturora; și, însăși această lege,
care ar i putut să ie chibzuită într-un fel anumit, a fost compusă pe texte
străine, de către o comisiune de parlamentari amatori de literatură, așa
cum se scrie, în redacția unui ziar ilustrat, un manual de moșit după lexicon,
cu foarfeca și guma de lipit. Nu vom zice că scrisul nu este protejat, ca
industria de hârtie. La o protecție a Statului nici nu ne-am putea aștepta
pentru o industrie și o negustorie, ale cărei acțiuni pur sentimentale nu
pot i cumpărate nici de bancheri, nici de familiile cu blazoane desprinse
din heraldica medievală. Proprietarii hârtiei, necunoscuți publicului cititor,
care îi salută pe alte drumuri decât acelea ale culturii, nu vor consimți nici
ei, indirecții bene iciari adevărați din literatură, nu o vânzare pe prețul de
cost al materialului pentru scriitori și editori, dar niciun preț egal cu prețul
străinătății. Au fost miniștri care făgăduiau cu vehemență, în opoziție,
ieftinirea hârtiei; parveniți la Guvern, li s-au șoptit în ureche numele
adevăraților deținători ai majorității acțiunilor și, înfricoșați de obiectivități
pân-atunci ignorate, au făcut tot ce-au putut ca să uite făgăduielile date
cu ușurință. Ne puteam însă aștepta la o asociere a Statului cu interesele
scriitorilor cărora Statul, servitor al aceleeași limbi și al aceluiași popor, ca
și scriitorii, le putea da sprijinul unei legi speciale, garantând corectitudinea
legăturilor cu negoțul, un sprijin plătit cu impozite exagerate.
Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica în nicio formă
și poate că e cel mai bun început. E de nădăjduit că, solidarizați progresiv
mai strâns unii cu alții din punctul de vedere profesional care trebuie să
excludă deosebirile de școală, de temperament și vanitate, și progresiv
mai conștienți, scriitorii vor ajunge să se organizeze și să-și dobândească
singuri o situație distinctă, în afară de partidele politice și de luptele lor.
Ei trebuie să se înfățișeze direct publicului, ca meșteșugari și ca artiști,
evitând intermediarul unui partid, și munca lor se va rezuma în efortul
de a înmulți mijloacele de legătură cu poporul satelor și orașelor, ca niște
deputați su letești ce sunt, ai codrului, ai pământului și ai limbii românești.
Încercarea de a-i strânge pe scriitori pe un punct întărit, strict profesional,
într-o organizație defensivă, a dat de câteva ori greș, din pricina unora din
ei, angrenați în gazetăria politică sau prinși în cleiul câte unui partid. Se
va reînnoi însă încercarea ori de câte ori se va putea, până la constituirea
unui prim nucleu cu viață și mișcare independentă. Adversarii sunt destul
de numeroși ca să nu ie nevoie de o activitate susținută – și cel dintâi
adversar de doborât este sentimentul indiferenței culturale al oamenilor
politici.
T. Arghezi
Ramuri, anul XXIII, I, nr. 4, aprilie 1929, 107-112.

Politică și literatură
II
Gravă indicație pentru e icacitatea națională a partidelor noastre

politice, în general, niciunul din ele nu are un program cultural stabilit. Din
întâmplare, un ministru joacă o piesă de teatru sau publică o epigramă,
ține o conferință, rostește un discurs literar, adică o compoziție învățată
pe dinafară, în care pentru că e pus la locul lui și verbul fac funcționează
gramatical exact. Din întâmplare, alt ministru emite un program pentru
reforma acelui învățământ, grație căruia într-un an trec toți elevii fără
nicio repetență (sic!) și în anul următor cad 75 din suta de candidați. Zece
ani bacalaureatul are opt clase și trei despărțăminte și alți zece ani îi pică
una, rămânându-i unice șapte. În prima serie, un ministru bagă de seamă
că școlarii nu știu să scrie și face o reformă mulțumită careia ei uită să
citească. O promoție a parcurs în opt ani studiile primelor patru și altă
promoție acumulează în șapte, eforturile a 15 ani. Miniștrii se zbenguiesc
de-a mingea culturală, învățământul merge târâș, profesorii participă fără
voie la sport și candidații prind mingea, de cele mai multe ori, în gură.
O observație în treacăt, experimentată timp de un an și jumătate,
în redacția unui mic ziar literar, al nostru. Cele mai bune manuscrise din
miile ce s-au primit au fost ale studenților politehnici și ale învățătorilor
de țară; apoi, ale magistraților și avocaților – și, în sfârșit, ale studenților
în litere și ale profesorilor din programul literar. Un director foarte aspru
în materia bacalaureatului, la liceul pe care îl guvernează, ne-a trimis
odată un manuscris, nepublicabil chiar după retușă și cu mult inferior
manuscrisului câtorva elevi ai lui publiciști. Care-i scopul unui sistem
de învățământ, să promoveze elevii, să-i „trântească” ori să-i facă apți
nu numai să asimileze, dar mai ales să asimileze atât de adecvat și de
armonic, încât să poată reproduce în expresie proprie noțiunile cuprinse?
Se întâmplă că școlari cu o frecvență mediocră și cu studii mai puține bat
la linia acestui inal pe școlarii mai învățați.
Este de discutat punctul geometric din care să pornească starea de

cultură a unui popor ca al nostru, surprins de iuțeala istorică fără o tradiție
a cărții și cu o majoritate zdrobitoare de analfabeți. Trebuie început de
la adult, prin metodele vii și sprintene, care interesează o minte coaptă,
hotărâtă să nu primească decât esențialul și culoarea clară – sau de la copil?
Ministrul care se lasă încurcat din pricina jilțului său de specialitate în atari
probleme tratează chestiunea de la bébé: ia copilul și-l îndoapă ca să se facă
mare. El socotește că dacă, în loc de o mie de școli (podină, zid și acoperiș),
am putea să avem 20.000 de școli, în câțiva ani toată lumea va i știutoare
de carte. Școlile clădite n-au însă învățători, care se fabrică mai greu decât
cărămizile și, pe de altă parte, începute, câteva mii de școli rămân neisprăvite
din lipsă de fonduri. Ici un părete, dincolo temelia, dintr-o școală s-a realizat
câteodată numai latrina, țara e plină de aceste schițe netencuite, în satele
plugarilor fără mălai. Acum vreo 40 de ani, Academia Română a început un
Dicționar al limbii românești, care n-a trecut de litera B. Ca toate lucrurile
pornite copilărește de la început, de la element, monumentala lucrare va
i gata exact peste 2000 de ani, când este probabil că și poporul nostru în
întregime va ști să citească Arhondologia lui Sion.
Poate că într-o concepție propriu-zisă a învățământului, Statul întreg
și nu doar câte un Ministru, din câte un partid politic, trebuia să participe
la despăducherea de analfabetism – așa-zisa activitate extrașcolară,
propusă de Haret, întinzându-se pretutindeni la sate și orașe, cu sprijinul
obligatoriu al tuturor cărturarilor, la toate gradele învățăturii. Avocații,
inginerii, arhitecții, medicii și toți funcționarii de Stat și particulari trebuiau
orientați către scopurile de cultură, dându-le sarcina poate profetică, însă
foarte practică și simplă, de-a învăța cititul pe câte un număr de analfabeți.
Lungile seri idioate ale provinciei își găseau o însu lețire și o utilitate, și
îndatoririle claselor cultivate între ele strângeau oarecum legăturile rupte
ale solidarității sociale – iar opera școlii, împlinită pe metode inteligente,
era completată de opera liberă culturală.
Căci un popor ca al nostru nu poate să ie tratat individual și anarhic,
ca o lume în decadență de idealuri și țeluri, adresându-se cui îi place și
cui poate primi, cu ce ne cade la îndemână, lăsând o elită intelectuală să
se dezvolte în stare de sălbăticie și lăsând-o în proces moral cu timpul
și cu societatea ei. Elitele noastre, strict individualiste, nu sunt utilizate
sub nicio formă afară de constrângerile judiciare, militare și iscale – și
noi ne dezvoltăm în afară de el și împotriva lui, într-o luptă fără sens a
individului cu Statul.
Nici după un război care ne impune o recrudescență de forțe și un

tic-tac su letesc colectiv precis, metodele vechi ale indiferenței nu s-au
schimbat. Guvernele sunt încă puteri individualiste, fără contact practic
cu populația, și turnurile de ivoriu ministeriale s-au înmulțit în orizontul
nostru lărgit, ca niște geamii încuiate ale unui rit misterios. Democratismul
se produce sub forma lui negativă și hibridă a unor partide politice,
mărginite să combată alte partide, fără să aducă un aport de realități și
creațiuni. Parlamentul constituie un spectacol politic fără consecințe, ia
vacanțe dese, parcurse în automobil; Consiliile de Miniștri apar în ziare;
câte trei sărbători cu o zi lucrătoare între ele se rezolvă în patru sărbători,
omul politic fuge ca un școlar la verdeață și organizația întreagă a Statului
se lichidează într-o continuă preocupare de chiuluri. Lucrările trec din
toamnă în primăvară, amânate de festivitățile Crăciunului, de Bobotează,
de 24 Ianuarie; trec după Paști, sunt întrerupte de călduri tropicale și
rămân pentru toamnă, când ciclul reîncepe. Tot ce dorește mai arzător
omul politic în Stat este impreciziunea și, pentru că el este haotic, își
închipuiește că Statului și poporului li se potrivește o viață de haos, atunci
când haosul nostru se învecinește spre trei fruntarii, cu concretizări dârze
și cu activități disciplinate.
Ultimul război a introdus în practica războaielor noțiunea națiilor
armate. Niciun publicist de specialitate nu se mai s iește să scrie, cu o
liniște demnă de întreprinderi mai omenești, că războiul următor, condus
de chimie, va porni prin uciderea populației civile, a bătrânilor, a femeilor
și a copiilor. E o achiziție a ultimilor zece ani și întrecerea laboratoriilor
însărcinate să asasineze popoarele din ceruri, de unde vine ploaia și
fertilizează lumina, consistă acum în a se găsi gazele și fumurile care vor
putea înăbuși o sută de mii de oameni în minimum de timp. Niciodată
Statul nu a fost mental mai obligatoriu confundat cu poporul ca acum:
guvernele noastre n-au nimic de făcut sub această comandă?
Un ministru vorbește alegătorilor la Cluj și un deputat îi convoacă
la Caliacra. Dezbaterea e de cel mai trist randament. Oratorul înjură pe
toți care l-au precedat și exaltează pe posesorii momentani ai Puterii.
Atâta lucru e prea puțin; ministrul și deputații ar putea să rămână fără
primejdie acasă. Poporul așteaptă, pe întregul teritoriu al țării, orientări
și explicații în viața economică și intelectuală. În șaptezeci de județe, 18
milioane de oameni vor să știe de ce este sărăcie într-o țară bogată; vor să
știe cum se va găsi o îndreptare, vor să a le ce-i rămâne iecăruia de făcut
pentru ca totalizarea privațiunilor și a opintirilor să dea, în cel mai scurt
moment, cele mai sensibile foloase, îndemnul la muncă pe care îl așteaptă

plugarul nu vine de nicăieri, ca să răzvrătească marea descurajare a
brațelor lui încrucișate. La seceta periodică se adaugă lăcusta și omida
politică. Săteanul nu muncește, nu citește, copiii lui mor, satul e trist, coliba
e murdară, vitele par niște fantome de Apocalips, se leagănă în văzduh.
Domnul ministru a obosit și se duce pentru 35 de zile la Saint Moritz sau
pe Coasta de Azur. În zece ani, nu s-a schimbat nimic.
La răstimpuri, se ivește câte-o elucubrație de alienație mintală,
care paralizează toate așteptările și nădejdile de circumstanță. Ieșind din
materia timpului cu totul – analfabetism, maladie, mortalitate, mizerie
– un ministru visează să sece bălțile cu câteva miliarde, ca să adauge
plugarilor la un pământ care, scos din timpurile geologice din apă, rămâne
anual nemuncit. Sau se unesc trei gârle și se construiește un port de mare
la Predeal, sportsmenii putând să aleagă între ski și plajă, după preferințe.
Nu ne mai vorbiți de șosele.
Ceea ce cruță pelagra, tuberculoza și bacalaureatul este îndreptat
către cele patru Universități, cu o frecvență anuală de peste 20.000
de studenți titrați anual. Metodele de învățământ impun diplomaților,
până la căpătarea pergamentului de initiv, o tensiune intelectuală care-i
sterilizează pentru vecie. Literatura ar trebui să-și sporească, an cu an,
continentul ei de cititori. Din douăzeci de mii de noi cărturari, nu ar i
absurd să presupunem că o minoritate de două mii de inteligențe cititoare
cade anual în folosul literaturii. Nimic mai fals. Din douăzeci de mii de titrați
anuali, literatura nu câștigă niciun cititor, niciunul! Media cumpărătorilor
de cărți este staționară la cinci mii.
Trebuie să recunoaștem că, din punctul de vedere al desfacerii
cărților, numărul cititorilor reprezintă un coe icient de mizerie, însă un
coe icient orișicum; și mai trebuie să recunoaștem că vehicularea cărților,
care ar cădea în sarcina unei organizări cu sprijinul netocmit al Statului, nu
se face de către nimeni, librăriile editoare nici îndrăznind, nici putând să
răspândească scrierile în regiunile fără biblioteci: cărțile circulă în orașe.
Însă nu-i mai puțin adevărat că Universitatea, care a săturat mintea de carte,
în loc să o incite, omoară curiozitatea intelectuală a liberilor profesioniști
titrați anual. Librăriile noastre nu cunosc genul de cititor care parcurge
zilnic cărțile noi, orice s-ar putea întâmpla în timpul zilei lui de lucru – și
care zilnic citește cel puțin un ceas înainte de a se culca. Amănuntul vieții
are o putere biruitoare mai mare decât fragedul lui simț de curiozitate.
După zece ani de profesorat, de pledoarie sau de medicină, ai de-a face
cu un perfect analfabet, ca acel Tudor, de la noi, dintr-un sat, care, destul

de inteligent totuși, făcuse șase clase primare în capul promoției, păscuse
vitele doi ani și nu mai știa să iscălească. În doi ani, nici proprietarul, nici
arendașul, nici preotul, nici învățătorul, nici jandarmul nu-i puseseră în
sacul din vârful bâtei o carte de citit. Curiozitatea intelectuală, când există,
găsește cale să se manifesteze de la distanță. Agronom, silvicultor sau
judecător, aruncat la marginile lumii, cititorul are la îndemână poșta, ca să
ceară librarului din oraș cărțile trebuitoare.
S-au pus multe speranțe de către scriitori în feluritele partide politice,
care au reclamat guvernarea țării pentru ele, de la război încoace, în numele
unui gros de idei, mărginite cu starea culturală. Orice acțiune politică
inspirată dintr-alte surse decât cele strict ale Bursei și ale bene iciilor
pentru sine reprezintă o stare culturală, un efect al meditației, al măsurii și
al speculației comparative. Speranțe deșarte, speranțe înșelate.
Ultima experiență o fac scriitorii cu partidul politic cel mai popular,
național-țărănesc, iscat dintre cărturarii Ardealului, catolicii și învățătorii
Vechiului Regat. A fost o crâncenă dezamăgire în ziua când s-a văzut
că noului partid, chemat la Guvern, îi lipsea un program cultural. În
declarațiile lui s-a vorbit de mine, de petrol, de zahăr, de miliarde, însă de o
viziune culturală nicidecum. Ba noii guvernanți nu sunt în curent cu nimic
din ceea ce s-a lucrat în literatură și în pictură, păstrând reminiscențe
muzicale, odată cu ariile luierate, din operetă, o artă consimțită îndeosebi
de sensibilitățile Transilvaniei. Un ministru de marcă, învățător, s-a
mărturisit față de un grup de scriitori, care s-au dus să-l vadă, că Guvernul
nu s-a gândit în materie de cultură, decât... la reforma administrativă – și,
în inteligența lui, totuși vie, se petrecuse confuzia scriitorilor de literatură
cu scriitorii de gazete (lipseau scriitorii de vagoane). Nimeni n-a fost mai
caracteristic surprins că limba românească este o limbă minunat literară,
ca ministrul învățător.
Va putea cineva să explice acestor soiuri de personaje, personagiilor
politice, că literatura este un act cultural, că a scrie este un meșteșug și
conferă o profesiune cu drepturi sociale? Va putea să asocieze activitatea
lor cu activitatea literaturii, în vederea unei asigurări de muncă și a unui
permanent progres? Va putea să le ceară concursul, de care răspândirea
cărților are nevoie, civilizata difuziune a publicațiilor cu contraponderea
ei, recuperarea cheltuielilor pierdute? Le va putea cere, cu așteptarea
legitimă că măsura va i înțeleasă, o legiferare a raporturilor asasine
dintre autori și librari, autori și depozitari? Ar pricepe acești oameni
politici rostul unei biblioteci în iece sat, alimentată automatic cu cărțile

autorilor de literatură? Improvizarea în sate a câte unui nucleu de librărie,
organizat la școală, la biserică, la primărie sau la cooperativă? Pot ei să
acorde reducerea până la costul materialului, al transportului cărților și
al corespondenței dintre librar și editor? Pot ei să reglementeze încasarea
abonamentelor la ziare și reviste prin factorul poștal care le-a distribuit?
Guvernul care a spulberat multe așteptări, pare să aibă, în schimb,
un program de eliminare a literaturii din cultură, păstrând, din rândul
cărților, numai abecedarul și manualele de aritmetică simplă. A corespuns
mai mult sau mai puțin chemărilor lui, Ministerul Artelor a constituit
dovada unei intenții și un instrument pentru viitor: acest Minister va i în
curând des iințat. Iar proiectul de însănătoșire inanciară a țării, elaborat
acum pentru a doua oară, după ce primul proiect s-a vădit în șase luni
fantezist, prevede anularea celor patruzeci de carnete de tren acordate de
guvernele trecute Societății Scriitorilor de literatură...
T. Arghezi
Ramuri, anul XXIII, I, nr. 5, mai 1929, p. 139-143.

Politica și cultura
Înfăptuirea marilor idealuri naționale a fost totdeauna pregătită

printr-o prelungită și frământată activitate culturală. Niciodată – nici la
noi, nici aiurea –, executarea politică a unui ideal național fără împlinirea
pregătirii culturale n-a putut da roade utile.
Cele două Uniri din viața noastră națională, care apăreau ca niște
imperative istorice în viața poporului nostru, au avut, din nenorocire, o
pregătire su letească incompletă.
Într-adevăr, cu toată însu lețirea ce mișcă fraternizarea de dincolo
și dincoace de Carpați, mai ales de la 1848 încoace, în momentul în
care Unirea așteptată de mai bine de o mie de ani s-a înfăptuit în 1918,
se constată că însu lețirea a fost super icială. Românii de la noi și cei
de dincolo s-au găsit laolaltă aproape ca niște străini, și ceea ce e și mai
trist, ca niște dușmani câteodată. Discursurile de altădată au fost uitate,
conștiința unității naționale a fost socotită chiar inoportună, iar tot ce
se clădise în su letele câtorva dintre conducători a început să se scuture.
Unde era rodul lucrării culturale de altădată? Nici nu prea avea unde să
ie, de vreme ce activitatea de înfrățire culturală desfășurată aici și acolo
servise mai mult ca mijloc politic la ambele grupe de români, decât ca
instrument de consolidare su letească din partea acelora care făceau
parte din același neam.
Nu prea am știut noi totdeauna ce însemnează rodnicia culturii și
ne-am închipuit mereu că singura noastră rațiune de a i e de a face numai
politică. Și, prin aceasta, noi nu prea am înțeles că politica înseamnă
colaborarea practică a tuturor pentru promovarea ideii de neam și de
patrie în cadrul armonic al dezvoltării intelectuale, morale și artistice,
adică printr-o profundă cultură, ci mai ales am crezut că ea înseamnă
pregătirea căii spre a ajunge la putere pentru noi și asigurarea mijloacelor
de a rezista în opoziție împotriva altora. În acest ritm, alcătuit din doi
timpi, ideea de patrie și de neam e numai rostită pentru alții, dar aproape
niciodată nu e întrebuințată pentru valoarea ei în sine, ca scop de luptă.
Politica, în loc să ie un mijloc, și cultura un scop, la noi relațiunea

este inversată de cele mai multe ori și aproape întotdeauna politica este,
în același timp, și scop, și mijloc. Cineva a și spus odată, la noi, că-i trebuie
numai regele și dorobanțul ca să guverneze o veșnicie.
În felul acesta, după înfăptuirea Unirii, s-a putut auzi despre românii
din Vechiul Regat că sunt țigani, fanarioți sau altfel, iar ei, ardelenii, care
s-au luptat cu leii de la Budapesta, nu se vor sinchisi de nu știu ce insectă
cu care au fost identi icați regățenii. Aceștia din urmă, la rândul lor, nu s-au
lăsat mai prejos și au răspuns că ardelenii sunt unguri și și-au adus aminte
de o profundă cugetare politică a unuia de dincoace de Carpați, când a zis
că îi place Ardealul, dar fără ardeleni. Nu mai vorbim de procesul deschis,
de zece ani încoace, asupra actului Unirii, în ceea ce privește determinarea
autorilor acestui act, rolul armatei române, ca și atâtea și atâtea priveliști
triste prinse în spuma patimilor politice din partea acelora, pentru care
cultura, ca element pregătitor, a fost și este socotită ca o aberație a artiștilor,
a savanților sau profesorilor, care, în loc să facă politică, pierd vremea cu
idei goale de înțeles. Căci ceea ce e înfricoșător în această situație nu e
faptul că Unirea a fost grăbită de împrejurări, ci goana tuturor împotriva
acestei culturi, pentru care unul dintre partidele noastre politice după
70 de ani de existență a dăruit acestei idei binefăcătoare un banchet în
timpul opoziției. Nu s-a îngrijit nimeni de cultură, prin urmare, nici după
înfăptuirea Unirii, pentru care bărbați ca Samuil Micu, Gheorghe Șincai,
Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuțiu și alții au ostenit întru
desțelinarea culturală a su letelor noastre, dar n-au reușit din cauza
numărului lor redus și a timpului insu icient să sădească în su letele
urmașilor mai mult decât o înfricoșată poftă de politică.
Prima Unire, de la 1830, ne-a surprins tot atât de nepregătiți. N.
Bălcescu, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, A. Russo și alții au fost elementele
corespunzătoare ardelenilor de mai sus, care au lucrat pentru educarea
conștiinței noastre naționale, pentru sădirea culturii necesare în su letele
românilor de dincolo și dincoace de Milcov, ca să ne găsească Unirea
politică pregătiți. Dar rezultatul a fost identic. Foarte curând după Unire,
moldovenii și muntenii au început să se privească cu ură. Cei 20 de ani
scurși înainte de Unire, au fost și mai puțin su icienți pentru marea operă
a unirii su letești.
De altminteri, chiar făuritorii, deși pe cale doctrinară erau deplin
înțeleși, în realitate un A. Russo era prea moldovean, iar un N. Bălcescu,
prea muntean.
Vasile Alecsandri, care a fost poate cel mai autentic factor cultural al
Unirii, și vasta sa activitate ne stă ca neștearsă amintire pentru aceasta, a
desfășurat o lucrare oarecum doctrinară, dacă ne gândim că, odată idealul
atins, fostul Alecsandri din perioada de la 1840 până la 1859 devine, pe
înfundate, moldoveanul adversar al muntenilor, iindcă începuse să facă
politică moldovenească.
Unioniștii erau, în teorie, ostașii culturali care susțineau înfrățirea
românilor, dar atmosfera unei culturi, făurită în mod autentic, nu se
înfăptuise încă, și atunci teoreticienii Unirii, după îndeplinirea ei, simt
oarecum amărăciunea de după sărbătoare, iindcă mirajul politic îi
cufundă în lupte, în orice caz, aculturale. Ei, cei mai pregătiți în mijlocul
indiferentismului general de mai înainte, erau, cu toate acestea, mai puțin
pregătiți decât ar i trebuit, de vreme ce au renunțat la cultură sau au
amestecat-o cu politica, în felul acesta Iașii și Bucureștii au rămas până
azi încă în faza aceea de cordială inimiciție unde auzi, de pildă, că limba
moldovenească e mai corectă decât cea muntenească; sau că literatura
moldovenească e mai veche decât cea muntenească; sau că moldovenii
sunt mai serioși, iar muntenii mai super iciali, că Moldova trebuie să ie
și ea reprezentată în Guvern, asemenea Muntenia, Basarabia etc. Nu mai
vorbim de cutare revistă moldovenească cu cerc închis de colaboratori
sau de cutare revistă muntenească, respingând colaborarea moldovenilor,
care sunt trimiși la Iași să scrie.
Cine răsfoiește astăzi corespondența lui V. Alecsandri, de pildă,

găsește foarte instructive mărturii despre această stare de lucruri.
Într-o scrisoare către I. Negruzzi, de la 14 decembrie 1877, băgați de
seamă: la 1877 – în care cere să se facă o modi icare în poezia sa Sergentul,
al cărui manuscris se a la la Convorbiri și pe care nu-l voia la fel cu Peneș
Curcanul în ceea ce privește eroismul în igerii steagului pe reduta Grivița,
scrie: „Amândoi... fălindu-se cu același act eroic, ar da să creadă cititorului
că ei sunt niște gasconi sau pe românește niște munteni” (V. Alecsandri,
Scrisori, [ediție] de Il. Chendi și E. Carcalechi, LXXXI, București, 1904).
„Apropo de acești frați”, scrie el altădată, „știu că nu ne prea iubesc
pe noi. Ei se agită ca niște umbre chineze pe o scenă politică imaginară
și se iau în serios... pretenție ce îi acopăr de un ridicol vederat. Prin
urmare, nebunia lor naivă îi depărtează din ce în ce mai mult de domeniul
literaturii..., meschinele patimi, zise politice, au devenit o tristă monomanie

dincolo de Milcov” (ibid, LII).
Despre Academia Română, scrie tot lui I. Negruzzi: „Nu neglija însă
Academia brașovenească din București, acea fabrică de brașoave limbistice,
condusă de Laurian și Massim. Ascute-ți condeiul și-l prefă în tremurare
pentru pedanții grecești, care, pre cât sunt în lăcărați de nulitatea lor
literară, pe atât sunt de ridicoli ca persoane. Dă-le bani pe miere, deși ei
nu sunt decât niște trântori ce se hrănesc din stupul răposatului Zappa”
(ibid, LV).
„Politica, scrie el aceluiași, la 1875, iată boala care seacă izvoarele
imaginației și a bunului-simț în București” (ibid, LXVIII).
În legătură cu o anumită descurajare a lui Negruzzi, în ceea ce privește
continuarea Convorbirilor, V. Alecsandri scrie: „Pe când alte încercări de
publicații literare făcute în așa-zisul centru intelectual al României (sau
mai sadea în București) au trăit două zile și au murit a treia zi, Convorbirile
au ajuns la al 10-lea an al existenței sale”.
Altădată, Alecsandri se miră de bogata sărăcie de idei și de talente
ale Capitalei (ibid, LXXVI).
Și am putea înșira o mulțime de pilde de acestea din corespondența

lui V. Alecsandri. Dar ne oprim. Am vrut să dăm numai câteva exemple. Ce
rezultă însă din aceste exemple? Vasile Alecsandri continuă să ie marele
poet al vremii, dar nu mai era igura culturală de mai înainte. Făcea politică.
Era junimist, alături de Titu Maiorescu, și junimismul însemna
moldovenism, cu atât mai mult cu cât V.A. Ureche, A.T. Laurian, P. Grădișteanu
și alții reprezentau muntenismul. Convorbirile literare, organul moldovenilor,
erau în luptă cu Revista contimporană, organul muntenilor, deși ea număra
prin[tre] elaboratori și moldoveni.
V. Alecsandri publicase în Revista contimporană parte din Dridri
(1873), dar din ce în ce politica îl absoarbe și, iindcă Revista contimporană
îl ataca pe Titu Maiorescu, poetul nostru nu-i mai putea suferi pe cei de la
această publicație.
Politica lui nu era militantă. El se retrăsese din activitatea de
înfrățire românească odată cu abdicarea lui Cuza. În schimb, noua
grupare din care făcea parte îl solidarizase cu toate punctele de vedere ale
acesteia. Literatura sa, mereu abundentă, nu mai era produsă de su letul
care luptase pentru răsturnarea vechiului regim și împotriva exagerărilor

rezultate din imitația formală franceză; nu mai era acela care cântase:
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română”,
ci era un poet care făcea parte dintr-un grup, la început literar, ce mergea
repede către transformarea sa în partid politic, deși grupul susținuse
totdeauna că are oroare de politică.
Și, cu toată ura sa împotriva mușteriilor, V. Alecsandri n-a fost
exemplul cel măi trist în ceea ce privește politi icarea su letului creator
de artă, iindcă, după cum am spus, el a continuat să scrie până la sfârșit,
îmbogățindu-ne literatura.
În schimb, oricine își poate aminti de mari scriitori și reliefate iguri
culturale ce au sucombat în mirajul prestigiului politic.
Să ne gândim la Titu Maiorescu, Duiliu Zam irescu, Barbu Delavrancea,
Octavian Goga și atâția alții care au debutat cu atâta strălucire în literatură,
iar apoi au părăsit-o pentru politică. Singurul care, după captarea sa în
politică, a continuat să ie și un mare literat, și un mare om de cultură,
a fost M. Kogălniceanu. Dar aceasta s-a întâmplat fără voia sa, căci omul
politic M. Kogălniceanu și-a desfășurat talentul în arena politică în mod
necesar, căci nu și-ar i putut găsi un alt teren mai propriu decât în acea
luptă politică în care n-a urmărit decât prosperitatea neamului său și
mai puțin rămânerea cât mai mult la putere și cât mai puțin în opoziție.
Oratoria sa atât de impunătoare, ca manifestare literară, servise ca un
admirabil mijloc în lupta sa politică și culturală.
Există la noi și fenomenul foarte caracteristic al oamenilor politici
care caută să se impună atenției, odată intrați în politică, prin anumite
protecții acordate literaturii, ca ei să apară drept elemente animate
de cultură. E ușor de înțeles cum, odată ascensiunea politică produsă,
proteguirea de mai înainte încetează.
Din toate acestea nu trebuie și nici nu poate să rezulte concluzia că
politica, activitatea politică ar i o crimă. Dimpotrivă, politica e o necesitate,
însă politica fără cultură, aceea e o crimă.
Politica însemnează aplicarea practică a elementelor de cultură
sădite în su let, spre a se putea scrie, prin fapte, istoria prezentului,
iltrându-se binele, adevărul și frumosul în viața națională a unui popor.
Când într-o țară cultura se rezolvă printr-un banchet cu discursuri și
noi înscrieri în partid, prin cavalcade în fața șefului, prin des iințări de școli
pline sau prin clădiri de școli goale, – țara aceea e pe pragul falimentului
național, căci cel economic este totdeauna un efect, nu o cauză.
Când mecanismul Statului se perfecționează numai prin noi
perne adăugate în jilțul conducătorilor, iar poporul lămând și ignorant
progresează numai în manifestările corale de „bravo” și ,,huideo” adresate
conducătorilor, atunci pieirea nu e departe. Atâta timp cât nu i se va face
loc culturii în înjghebarea neamului nostru, toți conducătorii și agitatorii
noștri își vor încărca su letul cu un păcat pentru care aceea ce nu greșește
niciodată, istoria, nu va întârzia să-și rostească osânda. Cine încurajează
lenea, nepriceperea, furtul și obrăznicia sub cuvânt că face politică și în,
același timp, disprețuiește realizarea binelui, frumosului și adevărului,
sub cuvânt că acestea sunt forme nerentabile în viața noastră de stat –
acela să nu uite că va trebui să dea seama odată și odată.
Scarlat Struțeanu
Excelsior, anul I, nr. 1, 7 noiembrie 1930, p. 5.

Între literatură și politică
Asistăm în Europa postbelică la o aparentă recrudescență a instinctelor

primitive.
În politică, lucrul s-ar traduce prin victoria violenței și în general
prin supremația valorilor de acțiune practică asupra culturii.
În realitate, lucrurile stau cu totul alt tel. Un examen intu et in
cute dovedește oricui măsura în care au crescut exigențele culturale și
necesitatea în care se a lă azi oamenii politici de a i oameni de studiu.
Democrația învinsă pe terenul aparențelor a câștigat, în fond, bătălia;
cultura răspândită în mase le-a orientat spre o conștiință diferită de cea
pur colectivă. Deși civilizația produce oameni în serie, fără să vrea dă
naștere la indivizi – iar numărul acestora, crescând, a devenit mai di icilă
conducerea cu mijloacele primare de altă dată. Alain spunea chiar, că va
veni un timp în care nimeni nu va voi să conducă, atât de generalizat va i
controlul, în conștiința cetățenească.
Azi, iecare act politic se repercutează în mase care au, în măsură
inegală e drept, pe lângă instinctul de turmă și pe acel al rezistenței.
De aceea, un om politic serios pentru a i la pas cu vremea trebuie să
cunoască științele sociale, să posede elemente de psihologie individuală și
colectivă după cum e obligat la un ra inament spiritual pe care-l comportă
frecventarea operelor literare.
Știu, există multiple exemple de conducători care se lipsesc de ajutorul
culturii. Numărul lor se exagerează însă, după cum se exagerează și in luența
personală în determinarea evenimentelor, în vreme ce ei nu sunt decât
iguranții care semnează lucrări datorate birourilor tehnice. Iar dictatorii
recenți sunt, în fond, oameni de carte, deși s-a trâmbițat, din motive demagogice,
extracția lor populara și oroarea pe care o au pentru livresc.
Am a lat, astfel, cu vădită surprindere că Hitler îl citea în tinerețe
cu mare interes pe Machiavelli, iar activitatea literară a lui Mussolini ne-a
con irmat o opinie intimă asupra dictatorului italian.
Jacques Banville a scris o carte de o substanțială valoare asupra lui
Napoleon, în care împăratul este privit din perspectiva omului de litere
ratat. Va veni poate cineva care să explice, din același punct de vedere,
cariera lui Mussolini, ziarist grandilocvent și artist desăvârșit în materie
de spectacular. Până atunci, ne mulțumim să constatăm, odată cu toată
lumea, in luențele livrești care au prezentat construcția Statului fascist
(opera lui Sorel, a lui Federzoni, a lui Rossini ș.a.m.d.), contribuind, în
slabă măsură, la combaterea mitului unei generații spontane din mijlocul
realităților sociale.
Democrațiile liberale – câte au mai rămas – țin de esența regimului.
E de ajuns să menționăm importanța luptei contra analfabetismului
în Elveția și statele scandinave sau interesul care se acordă, în Franța,
problemelor școlare. Legătura între politic și literar se datorește, în aceste
țări, ideii Revoluției franceze care a sudat o acțiune socială de imperativele
culturale.
Republica nu a avut nevoie de savanți atâta vreme cât a fost
sanguinară, adică tot timpul cât o dictatură de apărare publică a salvat
existența principiilor. În urmă, ea a devenit apanajul profesorilor și al
Sorbonei. Istoria s-a repetat recent în Spania, dovedindu-se, astfel, încă o
dată, că în viață forțele culturale se pot confunda cu cele politice.
În acest punct, ne întâlnim cu re lexiile publicate de d. Octav Șuluțiu
în România literară. Analizând raporturile scriitorilor cu politica, d-sa
stabilește anumite caractere distructive ale literaturii față de temporal.
Observații judicioase și pline de miez, cărora nu le reproșăm decât o
subestimare a socialului. Scriitorii fac, la noi, politica pe care o descrie foarte
sugestiv d. Șuluțiu. „Când se întoarce din arena publică, scriitorul își scutură
babușii, lasă afară ideile josnice ale politicii și se apucă de lucru pur și naiv”.
E o concepție asupra faptului politic care, obiectiv, nu se poate
susținute. Și, iindcă autorul articolului s-a servit de exemplul francez e
su icient ca să-l reamintim pentru a lămuri problema.
În Franța, scriitorul e obligat de mediul în care trăiește – presa, relații
sociale, saloane literare – etc., etc. – să aleagă între „dreapta” și ,,stânga”.
Poetul cel mai pur și cel mai detașat de lucrurile pământești e obligat să ia
atitudine în problemele cetății laolaltă „cu brutarul și cu ministrul”.
Politică militantă scriitorul francez, de obicei, nu face, din motive
care nu e locul să le analizăm aici. Luând însă poziție deschis sau tacit, în
politica de re lexe, el coboară totuși din turnul de ildeș. Astfel distincția
între om și scriitor, pe care o face autorul articolului de mai sus, ni se
pare neconformă cu realitatea, deoarece omul de litere e ținut ca atare,
indiferent de alte considerații să facă o „alegere” pe teren politic. E drept
că această alegere nu in luențează calitativ opera, care rămâne străină,

esteticește, de orișice tendenționism politic, dar, în același timp, nu se
poate trage o linie de demarcație netă între politic și literar, linie care ar
mutila opera lui Maurras, a lui Gide, a lui Valéry, a lui Bernard Shaw, a lui
Thomas Mann, a lui Papini și, în general, tot ce a însemnat și va însemna
creație de proporții mai mari în literatură universală.
Făcând artă, scriitorul nu trădează politica după cum nici omul
politic nu trădează literatura. Dar totul depinde de de iniția politicului, de
la care, în fond, ar i trebuit să începem discuția și nu să ne mulțumim să
o sugerăm.
N. Carandino
Facla, anul XII, nr. 781, 6 septembrie 1933, p. 1-2.

Secolul politicii
Nikolai Berdiaev, faimosul mistic ortodox, fost marxist, actualmente

detractorul cel mai înfocat al acestei doctrine, scria de curând, undeva:
„E ciudat cum acest secol, caracterizat, pe bună dreptate, de mulți, «secol
al economiei politice», nu își are încă nici măcar un creator de valori
teoretice noi în această direcție”.
Secol al economiei politice? Nu, Berdiaev n-are dreptate. Secol al
politicii, mai bine. Depinde caracterizarea – evident –, în mare măsură,
de punctul de vedere în care te situezi: secolul acesta poate i tot atât
de bine al electricității sau al jazzului. De vreme însă ce ți-ai de init
optica și ai limitat-o la specialitatea pe care o profesezi – ie și negativ –,
caracterizarea lăturalnică nu mai e permisă. Și ia aspectul super icialității,
dacă nu al relei credințe.
Și totuși, Berdiaev are întrucâtva dreptate.
Pentru că face o confuzie pe care o practică mulți și care, pentru un
om în permanent contact cu marxismul, e fatală.
Capătul irului se a lă în teoria materialistă a istoriei: structura
economică în continuă prefacere determină, simultan și necesar,
suprastructurile de diverse specii. Or, economia politică, notați bine:
știința economiei politice, ca și politica însăși, sunt suprastructuri ale
aceleiași structuri economice.
Și economistul se poate găsi într-o colectivitate mai variată,
nenațională, sub diverse forme, uneori cu totul opuse. Cea care contează
se găsește pe cea mai înaltă treaptă a realizărilor sociale.
Mai poate încăpea creație de valori noi în economia politică atunci
când ea și-a găsit forma de initivă inspirată din structura cea mai avansată?
Economia politică sovietică este speci ică numai fundamentului economic
în forma în care funcționează el astăzi și nu se poate recti ica decât odată
cu acesta din urmă.
Legătura indestructibilă și rigidă, de cauzalitate, pe care o aminteam
mai sus este unilaterală și privește doar mecanica apariției elementelor
care ne interesează. Cât despre calitatea intrinsecă a suprastructurii,
de pildă, ea este, de asemenea, dependentă de fundamentul economic

determinant, dar numai în chip tehnic, ca să spunem așa. Poziția ei calitativă
față de acesta din urmă nu este ixă, ci ia, uneori, aspect de anticipație, alteori
de constatare, alteori de completare.
Când spune că „nu se găsesc creatori de valori noi”, Berdiaev se
referă, desigur, la anticipatori. Și e curios cum intelectualii s-au obișnuit
să vadă în economiști anticipatori. Smith, Mill, Ricardo comentau doar
evenimentele economice de pe vremea lor. Singur Marx a anticipat.
Și anticipările sale sociale – virtual conținute în Capitalul – constituie
întreaga operă a lui Lenin.
Singura explicație a realității care îl nedumerește pe Berdiaev este
aceea pe care am notat-o mai sus: marxismul înseamnă forma de initivă
și cea mai perfectă de ordine economică și socială. Iar dacă un economist
„creator de valori teoretice” își va face cumva apariția, apoi desigur el
se va naște în U.R.S.S. și opera sa va cuprinde ca premisă marxismul.
Posibilitatea aceasta este însă foarte vagă și îndepărtată.
Pentru noi, ceștilalți, care trăim sub regimul burghez-capitalist,
marxismul la care ne-am putea aștepta ar i ivirea a câte unui Marx
național.
De ce „secol al economiei politice”?
Spuneam că Berdiaev face aci o confuzie care vădește marea in luență
ce o exercită asupra obiectivității sale marxismul. Nimic nu justi ică această
caracterizare de secol economic – în teoretic, pe care i-l acordă Berdiaev.
Sensul practic al utilizării pe scară din ce în ce mai întinsă a
preceptelor economice de cea mal variată origine și veracitate, deși real și
ușor controlabil în iecare coloană de gazetă, se integrează deja în politică.
Dar problema trebuie privită sub raportul difuziunii și priceperii
populare în materia respectivă. Masele largi ignoră, de cele mai multe ori,
principiile economice care determină activitățile diverselor instituții de
Stat, și mai ales capitala semni icație pe care o au pentru viața colectivității
însăși. Le-au ignorat totdeauna și le vor ignora încă.
Ceea ce interesează masele sunt efectele și modurile imediate de a
le ocoli sau recti ica. Atitudinea față de efecte înseamnă atitudine politică.
Ea a devenit necesară odată cu accentuarea caracterelor speci ice și
diferențelor de clasă, adică odată cu agravarea crizei economice.
Înainte, și nu de mult, poporul făcea politică din snobism sau, fără
să exagerăm, ca să se a le în treabă (vezi Caragiale, care a observat extrem
de pregnant).
Opinia și activitatea politică nu erau necesare câtă vreme soluțiile

ce trebuiau aduse tindeau la o recti icare de situații individuale sau de
importanță socială limitată, circumscrisă doar la colectivități de categorie
redusă.
Azi, iecare clasă socială are câte ceva de revendicat sau de apărat.
Lupta e colectivă, violentă și pe față. De aceea, atitudinea și documentarea
politică au devenit absolut necesare.
Plebiscite se fac de câte două ori pe an. Aceste manifestări comportă
propagandă și o oarecare conștiință politică pe care masele trebuie să și-o
apropie.
Problema este acum categorică și fără nuanțe: dreapta sau stânga.
Atitudinea pasivă nu mai e posibilă. Lumea agită: fascism sau
comunism?
Și Berdiaev crede că suntem în „secolul economiei politice”.
B. Marinescu
Facla, anul XIV, 1075, 31 august, 1934, p. 2.

Păreri asupra politicii și literaturii
Părerile lui V. Alecsandri, M. Eminescu, T. Maiorescu, P.P. Carp, V. Conta,

Take Ionescu și I.L. Caragiale, culese din corespondența lor intimă din epoca
de activare politică și literară.
Apropierea acestor două discipline de gândire au produs în su lete, la

început, o nedumerire, pe care, mai târziu, vremea le-a tălmăcit explicând
o a initate psihologică de apropiere și de completare. Literatul creează
ca și politicianul în domeniul teoretic și practic. Vom găsi în opera lor o
realitate crudă și banală, alteori o fantezie spumoasă și ușoară; uneori, o
revelație meta izică, chiar ajutându-se ca scop de o etică populară; în cele
mai multe cazuri, dibuind într-o falsi icare a adevărului înclinat spre un
evoluționism revoluționar.
Deci: variațiuni, sinuozități, zigzaguri de idei și cugetări, în care politica
se complace în literatură și literatura se complace în politică. Doctrina a fost
disprețuită mai mult de visători, în primul loc de poeți, care o considerau ca
dizolvanta spiritului. Mai puțin de prozatori ca: romancieri, nuveliști etc.,
care, dimpotrivă, au găsit în politică motive de inspirare și adaptare.
În ultimul timp, politicul-social a devenit un teren de explorare atât
pentru poezie, cât și pentru proză, în general. Apropierea dintre literatură
și politică azi nu mai pare așa de stranie ca altădată.
Ambele discipline și-au întins frățește mâna. Se caută, se îndrăgesc,
fac alianțe, culeg succese, în ine, putem coborî cu abilitate în arena
ambelor discipline fără diminuare de prestigiu.
Se pretinde o singură calitate pentru amândouă: talent și geniu, căci
mediocritatea omoară deopotrivă și pe literat, și pe omul politic. Făcând o
mică incursiune în trecutul nostru literar și politic, vom găsi păreri și idei
care să explice foarte colorat și original raporturile dintre ele.
Vasile Alecsandri, într-o scrisoare adresată lui Mistral, poetul provensal,
îi scria între altele:
„Frații noștri latini au fost și poeți de seamă, dar și-n politică au

condus carul Statului cu pricepere și destoinicie.
M-am întrebat, adeseori, dacă există vreo apropiere între poezie
și politică; răspunsul ar i nu, fără să ne jignim unii pe alții; dar, dacă
judecăm mai profund, vedem că politicul poate câștiga din literatură, dar
literatura mai puțin sau chiar aproape deloc, căci politica cere calități de
mare energie, ajutându-se de cârma compromisurilor, pe când literatura,
și-n special poezia, se servește numai de biata fantezie!
Unde sunt nori grei de ploaie, rar putem zări spre orizont o geană de
cer albastru și soare”.
Alecsandri, cu toate că în politica româneasca a jucat un rol important,
totuși, în viața intimă, prin scrisori, el căutase să desrudească poezia de
politică, căci energia ajutată de compromisuri nu poate sta alături de fresca
cea adevărată a fanteziei.
Mihai Eminescu, încă din copilărie a simpatizat cu Timpul, luptând
contra părerilor politice retrograde ale tatălui său. Dânsul îl voia pe
Cuza ca domn al Principatelor, pe când bătrânul Eminovici lupta pentru
separatism. Mai târziu, politicienii, lovind în drepturile sale de om, poetul
se revoltă, scriind următoarele:
„Politica este un balaur care ține în mână un paloș cu două tăiușuri.
Cu unul însângerează, ca un fel de avertisment pentru cei care ar
încerca să i se împotrivească, iar cu al doilea tăiuș decapitează neîncetat
pe cel timid, dar sincer.
Mă întreb: Poezia, această blondă copilă, se poate apropia de
această înfricoșătoare arătare? Nu, aș zice, dacă tentațiunile ei n-ar i așa
de cumplit de ademenitoare. Mi-am făcut curajul și am căutat să-l privesc
numai în față pe acest zeu, dar am căzut ghemuit și învins la picioarele lui.
Blestemata politică nu se poate împăca și înrudi cu poezia cea iravă
și nobilă”.
Titu Liviu Maiorescu, unul din creatorii Junimismului ca doctrină
literară și politică, găsea că politica și literatura se pot înrudi prin a inități
de subtilitate socială.
„Politica deschide orizonturi minunate chiar pentru visătorul
incorigibil. E o deșteptare a irii, un fel de pulsație inedită, din care pot
pro ita ambii, dacă au chemarea. Să nu se creadă că omul politic nu are
nevoie de inspirația momentului, de fantezie, atunci când vrea să creeze
cu adevărat. Atunci, incursia este binevenită și creațiunea poetică și
politică pot folosi deopotrivă, căci societatea așteaptă cu înfrigurare ca
acest reviriment să se producă”.
Petre P. Carp face o demarcație între literatură și politică, căci, iind

diletant în literatură, în politică a căutat să-și desăvârșească personalitatea.
În literatură, n-a fost un creator, a fost un adaptabil la cultura generală,
în politică însă a fost un intransigent, găsind posibilități de șef, ceea ce
l-a făcut să jongleze cu acțiunea, atât în fond, cât și în formă, într-o idee
serioasă și un spirit scânteietor, a îndrăznit să-și răstoarne propriul său
Guvern!
„A face politică în Țara Românească este a ține calea cu dârzenie lui
Belzebut și lui Dumnezeu. Belzebut te scuipă și te blestemă, iar Dumnezeu
te binecuvântează și te iartă! Iadul și raiul, mai descurcă-te dacă poți.
De aș avea o opinie conștientă, prin forța politicii aș reuși să creez
paradisul posibilităților politice, așa privesc și eu, ca un simplu spectator
la circul politic al lui Vodă.
Între timp, îmi trec timpul cu literatură... Un fel de «sheathe thy
impatience: throw cold water on thy choler». (Pune-ți nerăbdarea în teacă
și toarnă apă rece peste mânia ta. Shakespeare, Femeile vesele din Windsor.)
Dar literatura și politica ar trebui să se înrudească, deoarece prin
acțiune ajungi la idee, iar, prin fapte, la vorba înaripată. Politicianul
adevărat trebuie să ie, iartă-mi expresia: o gaiță poetică, ca în alte țări
mai șlefuite; la noi e o curată bufniță cobitoare!
Vasile Conta, naționalist de rasă, găsise în iloso ie elementul politic,
iar în literatură o recreațiune spirituală pentru încântarea su letului.
„Politica cere sacri icii de conștiință și multă voință, un fel de educație
a voinței pentru mediul creat de societate. Grea încercare pentru visători.
Două medii diametral opuse, în care scriitorul luptă cu umbra lui, iar omul
politic ia umbra drept realitate, căutând s-o stăpânească. Uneori, vorbesc
de amândouă, se pot completa prin înrudire. Jocul e însă periculos și plin
de răspundere. Ondulația psihologică a creațiunii poate i în pierdere sau
în pro it, depinde de rezistența creatorului pentru a pro ita de întregul
material în aceeași măsură”.
Take Ionescu, politicianul de geniu, pe care fantezia poetică îl ajuta ca o
briză a mării să-și potolească căldura temperamentului său plin de energie.
„Am fost frământat zilele acestea la Cameră pe toate fețele, de o
opoziție dușmănoasă, lipsită de scrupule și incultă!
Numai calmul și logica strânsă a faptelor au putut să liniștească
aceste spirite îndârjite. M-am refugiat câteva zile la Sinaia. Ce crezi că fac?
Citesc literatură... E un tonic mai mult ca reconfortant pentru nervul politic.
De-abia, de-abia l-am putut liniști și pe dânsul cu minunatele versuri ale
lui Jean-Marie Guyau. Nu știu dacă versul poetic ar putea găsi un altfel de
tonic într-un discurs excepțional sau o ditirambă politică obișnuită. În tot
cazul, omagiez literatura pe care o consider în bună prietenie cu politica”.
Caragiale, aproape trei sferturi din viața lui a disprețuit politica,
persi lând-o în nemuritoare schițe și, mai ales, în celebra comedie
Scrisoarea pierdută (sic!), unde a șarjat într-o lume demnă de biciuirea
unei satire puternice. Totuși, către bătrânețe, fascinat de talentul lui Take
Ionescu, întemeietorul Partidului Conservator-Takist, se înregimentează
ca simplu soldat în această nouă formație.
„Literatura este o teacă, iar politica o sabie. Trebuie să ii exercitat
ca să știi când s-o scoți din teacă și când s-o bagi. Eu, acum la bătrânețe,
încerc să fac pe eroul, ce e drept, și nu-i păcat, teaca am avut-o cam de mult
pregătită, dar sabia am cumpărat-o mai zilele trecute de la dugheana nouă
nouță a Partidului Conservator-Takist, și acum am poftă să o ascut pe vreo
barbă simandicoasă opoziționistă, dacă mă aleg dipotat în Parlament, căci
de când activez, am căpătat mișcările unei țațe toreadorice și știu să mă
rănțoiesc și să mă dau la oameni: Votează-mă, că te tai!”.
Din ancheta aceasta postumă și inedită, căci materialul a fost adunat
din scrisori diferite, reiese că literații și politicienii români, de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, au știut să se adapteze la ambele discipline, deoarece
și politica, și literatura se dezvoltaseră într-o atmosferă romantică.
Socialul nu pusese încă stăpânire pe idei și oameni. Problemele
politice erau bazate mai mult pe rivalitatea dintre partide, unde individul
precumpănea, iar logica faptelor rămânea un simplu deziderat bun de
exploatat pentru înfăptuirile viitoare.
De asemenea, și literatura se încadrase într-un debutantism inofensiv.
Totuși, dacă am avut personalități politice distinse și câțiva scriitori de talent,
aceasta se datorește rasei noastre viguroase, stimulată de o cultură apuseană,
încât mai mult prin imitație, rareori printr-o inspirație originală, creațiunea
literară și politică s-a ixat într-un cadru de apropiere și de unitate.
Aspectul problemei, în complexul ei, rămâne să ie încă studiat, după
alți autori și alte documente, pentru a se putea ajunge la o concluzie de initivă.
Octav Minar
Cele trei Crișuri, anul XVI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1935,

p. 172-174.
Arta și politica
Arta, așa cum este cunoscută din timpuri străvechi și până în zilele
noastre, a însemnat o metodă de cunoaștere a su letului.
Cu ajutorul acestei metode, insul dotat cu darul talentului, a coborât
ca un scafandru în adâncul su letului românesc și de acolo, din prăfăria
și molozul de care el este înconjurat, a extras esențele pure și le-a arătat
lumii ca pe niște ofrande, pe care el, creatorul, le-a închinat lumii întregi
cu cea mai caldă și cea mai sinceră generozitate.
Lumii întregi am spus, iindcă arta nu se adresează unui grup izolat,
ci tuturor iințelor pământului, cărora marele creator, acela care a făcut
universul cu tot ce el cuprinde, le-a dat simțirea și setea adevărului.
Aceasta este marea putere o artei, aceasta este funcțiunea căreia
creatorul este dedicat prin destinul său. Și, dacă a fost să ie așa, este
pentru că în legile acestui univers totul este astfel întocmit, încât viața
să-și găsească prin însăși factorii ei un echilibru în desfășurare.
Construit pe legi antagonice, universul este supus unui neîntrerupt
lanț de con licte. Elemente, contrarii în aparență, se succed în primordialitate
vitală și dau loc unor stări, care, pentru ochii noștri, pot părea războinice
și nihiliste. În concluzie însă, orice minte limpede va putea descoperi cu
ușurință că din aceste ciocniri, din aceste forțe cu aparențe contradictorii,
rezultă, în cele din urmă, un sens cu depline aderențe la legile armoniei.
Așa e universul întocmit. Acela care l-a întocmit, așa a crezut el cu cale și
așa este bine. Așa îl găsim și ne vedem siliți să ne subordonăm legilor lui.
Viața, în înțelesul ei restrâns, adică limitată la cercul vieții omenești,
ceea ce nu înseamnă decât o in imă părticică din viața universului, oglindește
în ea, precum o picătură de apă oceanul, aceste legi mari. Oamenii între ei
se bat și se spintecă, se ceartă și se împacă, se amăgesc și aleargă ca orbeții,
călcându-se unii pe alții în goana drumului spre liniște, spre fericire.
În această goană, ei s-au despărțit unii de alții, constrânși de locuri,
de condiții de trai, de limbă și de alte cauze, care, toate laolaltă, își au
izvorul în aceleași legi mari ale lumii.
Ca o punte imensă peste gânduri răzlețite, peste mări și țări, ca un

ultim loc de întâlnire pe plan de egalitate, a fost lăsată de la Dumnezeu
această magică formă de a i, această fantomatică putere de cuprindere și
trăire, care este putința de a trăi prin artă.
Opera de artă deci este un loc în care oamenii, din lumi deosebite, se
întâlnesc și-și dau mâinile ca frații. La poarta ei cad urile și neînțelegerile,
cad idealurile și interesele. Oamenii se găsesc numai cu ceea ce ei au
profund și etern în ei: su letul.
Cum n-am i recunoscători Aceluia care a întocmit astfel acest
univers, încât peste urile care se nasc din acțiunile contradictorii ale
oamenilor a lăsat un loc de pace și de liniște. Un loc de împăcare și de
odihnă. Arta, ca formă de viață, este un semn al armoniei celei din urmă,
care explică și justi ică toate frământările și dibuirile omului. Este sinteza
tuturor tendințelor noastre spre veșnicie, în forma lor concretă.
Alături de această formă, a crescut paralel și s-a împlinit noțiunea
politică. Într-un limbaj mai popular, politică înseamnă căutarea drumurilor
spre ordine. Adică ordonarea diferiților factori sociali într-un ansamblu
de legi care să permită o normală funcțiune a vieții.
Politica nu este o metodă de creație propriu-zis. Ea s-a născut în
urma lucrurilor date, dintr-o irească tendință ale acestora de a se integra
într-o disciplină. Poate i vorba cel mult de un sistem de coordonare.
Cuvântul creație poate i întrebuințat în politică cel mult la igurat. Iată
pentru ce credem noi că factorii politici în raport cu creația nu au voie
să se instituiască cu titlul de autorități. Ci, cu măiastră înțelegere, să se
substituie valorilor creatoare, pentru ușurarea căilor de comunicativitate.
Ce rezultă din acest plan de de inire ale acestor două valori? Întâi,
că artistul nu trebuie să aparțină unei categorii prin adeziune ideologică.
El poate aparține exclusiv prin virtuțile pe care forța sa creatoare le
reoglindește în opera de arta. Adică, el nu primește, ci dăruie. El pune în
lumină un fond de viață la care se face părtaș prin legile su letului și nu
prin legi arbitrare, legi de viață imediată; adică acelea care determină o
atitudine politică. Când se lasă supusă acestora din urmă, el se condamnă
singur unei mărginiri; mărginire în cadrul unei ideologii născută din
condiții de viață imediată care îi retează astfel putința viețuirii în marea
albie a su letului omenesc. Fuge, cu alte cuvinte, din zona eternului. Creația
lui va i a timpului, nu a veșniciei, a unui grup de oameni și nu a omului.
Deci, e bine să nu ie întrebat un artist cărui partid aparține sau în
ce ideologie politică se încadrează creația lui. Creația e de sine stătătoare.
Când e mare și adevărată, forța ei este deasupra tuturor formelor de viață.

Este viața însăși. În cercurile sale de largi radiații spirituale, cuprinde toate
ideologiile și le re lectă armonios, dăruindu-le oamenilor, ca pe un ultim
înțeles al străduințelor lor. Aceia care vor răspunde că sunt în virtutea unei
ideologii politice, nu sunt artiști mari. Sunt numai artiștii unei epoci. Opera
lor va i cel mult un document despre un timp, un apendice decorativ al
unei epoci și nu un focar regenerator de viață veșnică.
Ion Vlasiu
Ardealul, anul I, nr. 2, 16 februarie 1941, p. 2.

Politica și cultura
Politica n-a prea manifestat niciodată față de cultură o considerație

deosebită. Expresie a trebuințelor imediate, politica se ocupă cu precădere
de repartiția bunurilor materiale, de funcționarea exactă și moment de
moment a aparatului de Stat, de chestiunea urgentă și „arzătoare de la
ordinea zilei”. Copleșită de răspunderi mărunte și nenumărate, de cele
mai multe ori ea trăiește numai din iluzia că adesea trebuie să facă față
și unor mari probleme. Dar problemele ei sunt tot [cuvânt șters] numai
ca urgență. Nicio chestiune politică nu poate i despărțită de caracterul
ei tranzitoriu și, deci, efemer. De aceea, omul politic cel mai avizat, pus
în fața unei probleme grave, nu o rezolvă, ci o amână. Știința amânării
până la depășirea urgenței constituie regula de comportare și însăși
natura inteligenței politice. Acestea iindu-i condițiile de viață, e aproape
normal ca politica să așeze necesitățile de cultură pe planul mai dindărăt
al preocupărilor ei. Cultura nu e urgentă și nici „arzătoare”. O grevă sau
numai o manifestație de stradă, purtată de lozinca „vrem cultură”, în loc
de „vrem pâine”, e tot ce poate i mai neverosimil, mai utopic și chiar
mai comic. Nevoia de cultură este individuală și devine forță agentă,
când cultura există; numai nevoia de pâine (și altele de aceeași natură) e
colectivă și apare când pâinea lipsește. În afară de aceasta, pâinea satură,
în timp ce cultura îți mărește pofta de ea însăși până la insațiabilitate;
nevoia de cea dintâi se aprinde, putând aprinde o țară, și se stinge, putând
stinge o revoluție, în iecare zi, în timp ce nevoia de cea de a doua disociază
pe individ de mulțime și, în oricâți inși s-ar declara, ea nu incendiază, iind
ca focul depărtat al astrelor. După cum s-a înțeles și după cum se știe,
cultura este apoi eternă, e o treabă spirituală și cadrul care îi stă bine și,
mai ales, îi prinde bine e claustrația perpetuă, celula revelației teologice.
„Cleric” însemnează mai cu seamă „învățat”. Disociat de mulțime și de
organizația Statului, respingând efemerul și aspirând puternic eternul,
unde nimic nu se amână, ideea amânării iind un non-sens, ci totul se
rezolvă, trebuie să se rezolve, omul de cultură cunoaște din partea Statului
numai omagiul ipocriziei, pe care, după un cunoscut moralist, îl practică
viciul față de virtute. Omagiul sincer ar i imposibil și chiar primejdios.

Căci omul de Stat, omul organizației colective, ie și cel mai mediocru,
vede în omul de cultură, în tipul individualist, pe adevăratul lui dușman,
resimțindu-l cu atât mai dușman, cu cât intelectualul, într-un Stat mai
totalitarist, se izolează mai mult. Omul de cultură este, prin de iniție,
omul liber și cel mai izolat este și cel mai liber. Statul constrânge; cultura
eliberează. De aceea, revoluțiile n-au fost făcute niciodată de popor, ci
de intelectuali, care au trebuit să ie însă printre cele dintâi victime ale
revoluțiilor victorioase, iindcă nicio revoluție care izbutește nu mai
are nevoie de fermenții libertății. Un Stat care s-ar întemeia pe cultul
intelectualilor ar i un Stat neviabil, dezorganizarea l-ar pândi în iecare
noapte și el s-ar nimici pe sine din lună în lună. Revoluția permanentă e o
idee absurdă. E adevărat că în unele dictaturi, cum e azi la noi, intelectuali
de vază sprijină autoritarismul de Stat cel mai asupritor. Să-și i pierdut
acești intelectuali instinctul conservării proprii? Nu. Și-au vândut numai
libertatea. Ei au încetat de a mai i oameni de cultură. Singura lor salvare
e nesinceritatea, pe care și-o declară în conversații particulare și cu care
răspund nesincerității oamenilor politici.
V. S.
Dreptatea, anul XXII, nr. 45, 28 martie 1946, p. 1-2.

S-a schimbat ceva
Spectatorul care a urmărit cu atenție, cu interes onest, dacă nu

și cu dragoste – deși un mare gânditor englez spunea că pentru ca să
vrei să schimbi un lucru trebuie să ții la el, să-l iubești mai întâi – cine a
urmărit, așadar, prefacerile atât de grele și dureroase prin care trece Țara
Românească și, o dată cu ea, inteligența și întreaga suprastructură culturală,
literară, artistică, ideologică, va i fost poate un moment – și mai cu seamă la
începutul acestor prefaceri, după 23 august și, mai vârtos, după șase martie
1945 – intrigat, tulburat, poate chiar dezorientat de-a binelea.
Faptele care se petreceau și se petrec mereu, neîntrerupt și nestăvilit
de atunci înainte, erau ca toate lucrurile începutului, mai zgrunțuroase și
mai aspre, asemenea bulgărelui de minereu care izbește simțul și ochiul
prin înfățișarea lui necioplită și amorfă în primul rând, dar îndărătul
căruia se ascunde grăuntele metalului de preț. Cată numai să ai răbdarea
să te lămurești și bunăvoia să ajuți, de vrei ca bulgărul acesta să ie trecut
prin cuptoare, iltre și retorte, și chiar când vei vedea că pe vrana lor
curge zgură neagră și prea arar câte un bob de aur întreabă-te dacă poți
spune că truda de a scoate din pământ bulgări de minereu e și inutilă, și
costisitoare, și stupidă, și dacă o poți deci osândi în toată hotărârea. Căci
un singur ir de aur dovedește fără greș că sub toată piatra e un zăcământ
adânc. Deocamdată, noi suntem aici: România scoate un minereu nou din
măruntaiele ei și faptul că, asemeni oricărui proces de forare, întâi ies
la iveală pietrișul și argila, nu ne îndreptățește să spunem că trebuie să
întrerupem săpăturile, că n-o să dăm până-n fundul fundului de altceva
decât tot de lut și de nisip.
Sub niciun cuvânt, mai cu seamă, atitudinea pripită și din primele
clipe neîngăduitoare unora – e drept, tot mai puțini! – din oamenii de
litere sau aspiranții mai modești, dar nu mai puțin îndrăzneți, la tagma
„neoclericilor” (ca să folosim ad-hoc un termen franțuzesc ce nu-și
a lă perechea exactă în românescul „cărturar”), nu se dovedește spre
lauda inteligenței lor. Și asta, pentru simplul motiv că funcția principală
a inteligenței omenești a fost dintotdeauna de a lămuri generalul în
particular, adică de a nu cădea în greșeala acelora care nu văd pădurea

din pricina copacilor, ca să folosim odată mai mult imaginea bătrânului
Engels.
Cu atât mai nejusti icată apare astăzi rezerva unora din acești publiciști,
literați, poeți și artiști care – după doi ani de prefaceri, de schimbare și efort
neîntrerupt al nației și al inteligenței românești – tot nu și-au lămurit încă
miezul și sensul acestei schimbări, ci rămân înțepeniți pe o poziție care, mai
puțin decât o intransigență de caracter, dovedește o incapacitate și lipsă de
orizont în gândire. Fiindcă, dovada profundă și prima manifestare a unui
caracter intransigent este aceea de a nu sta la tocmeală în primul rând
cu sine însuși, ci de a recunoaște, cu toată asprimea seninătății obiective,
miezul și realitatea faptelor așa cum sunt. Căci numai așa cunoscându-le și
pricepându-le în deplină și calmă luciditate, putem nădăjdui să le schimbăm.
Poate oare cineva să nu-și dea seama astăzi că tot ce se petrece
în România democrată este o schimbare împlinită spre mai binele, spre
creșterea și organizarea tot mai sporită a datelor de temelie ale culturii și
inteligenței noastre?
S-a schimbat, într-adevăr, ceva în România noastră democrată, s-a
schimbat și se schimbă mereu în mai bine.
Și ce anume s-a schimbat, o să întrebe cineva? Lasă că răspunsul
presupune o înșiruire bogată, de la campania de lichidare a analfabetismului
până la accesul tot mai sporit al publicului la teatru și încununarea uitatului
până ieri G. Bacovia, de la ateneele și bibliotecile populare până la Teatrul
Muncitoresc din cartierul Giulești, – dar toate aceste înfăptuiri de început
nu sunt și nici n-au pretenția să ie mai mult decât niște începuturi, niște
jaloane, pur și simplu, dar care arată, cui are ochi de văzut și urechi de
auzit, că regimul democrat al României înțelege să abordeze în planurile
și opera lui de guvernământ aceste drumuri, până la e1 sau lăsate în
paragină, sau nedesțelenite.
Nimeni nu spune că odată cu clădirea Teatrului Muncitoresc din
Giulești s-a ajuns și la un stil de teatru nou, muncitoresc, progresist sau
cum vreți să-i spuneți; nimeni n-are pretenția că versurile pe care noi
le reproducem, din când în când, în pagina aceasta sub titlul sugerat de
Jehan Rictus, de „su let popular”, inaugurează o școală nouă de poezie
românească. Dar ceea ce e sigur e că și una, și alta din aceste preocupări
sunt dovada unei alte orientări a artelor și literelor naționale, de legătură
și împrospătare a tradiției de luptă și de progres inaugurată de bătrânii și
mereu prezenții înaintași de la 1848, de tinerețe și înnoire – deocamdată
de substanță, de materie primă, de minereu, dacă vreți, dar un minereu

sănătos din care mâine se va alege, cu certitudine, un metal cu sunet și
strălucire nouă, încă necunoscută.
Sovieticii au – între multe altele – o mare calitate: răbdarea.
Dar ea are foarte puțin comun cu obișnuita noastră noțiune a
răbdării.
Această răbdare a omului sovietic, care înseamnă deopotrivă credința
mereu înaltă, a conspirat tăcut ca să răstoarne veacuri de asuprire, ca să
schimbe moștenirea lor înțelenită, această răbdare, de un fel deosebit, care
i-a făcut pe oamenii Leningradului să reziste în asediu până orbeau de foame,
dar să nu se predea, această răbdare care, după doi ani de pârjol și moarte
nazistă, avea să-i ducă pe ostașii sovietici până-n inima și ruinele Berlinului.
Și, dacă e vorba să folosim și noi, și inteligența noastră – cărturărească
sau altfel – ceva din această apropiere, în sfârșit, împlinită cu un vecin de
la care avem de învățat atâta, apoi asta este și deprinderea acestui fel de
răbdare trează și activă, frâna și ponderea când e vorba să criticăm ceea ce
se vede fără să ne căznim să pricepem ce se ascunde dedesubt.
Să im bine înțeleși! Aceasta nu e o invitație la scepticism, –
dimpotrivă. Republica vecină a biruit și prin aceste două mari calități:
răbdarea și entuziasmul, care numai în aparență se bat cap în cap – iindcă,
în realitate, orice entuziasm profund se preschimbă în răbdare, după cum
nicio lipsă de răbdare nu trebuie confundată cu entuziasmul, iindcă nu e
decât ușurință, super icialitate sau venin al neputinței pe care zadarnic
îl vor distila adversarii noștri și ai Țării Românești. Ei nu vor avea alt
câștig decât că au să-și sporească miopia, în vreme ce, peste toate țipetele,
cârtelile și sudălmile lor, ceva adânc se schimbă în România, ceva atât de
adânc și temeinic, încât ochiul lor nu-l vede, inima lor nu-l simte, urechea
lor nu-l aude.
Și acest lucru este chiar felul de a gândi, de a vedea și a simți al
omului de carte, ca și al iecărui alt om din România de astăzi.
După cum este, în egală măsură, preschimbarea radicală a
patrimoniului și inventarului culturii noastre românești.
În ce constă această schimbare, o vom vedea în alte articole.
Miron R. Paraschivescu
Scânteia, anul XVI, nr. 729, 20 ianuarie 1947, p. 2.

Literatura muncii, problemă actuală
Împrejurările actuale, schimbările adânci prin care am trecut pun

astăzi pe tapet o serioasă, dar și o nouă problemă, literatura muncii.
Dacă am face un inventar cu tot ce s-a realizat în acest domeniu până
acum, am a la câteva nume, câteva încercări cărora li se poate acorda, cu
cea mai largă bunăvoință, cali icativul de merituoase.
E încă un aspect al despărțirii între literatura și viața care exista în
trecut.
Trebuie subliniat că însuși conținutul vieții majorității oamenilor
s-a schimbat. Dacă înainte depărtarea de viața muncitorimii era o miopie,
acum, când substanța vieții o constituie lupta dură, eroică pentru o altă
condiție a omului, a nu sesiza munca înseamnă pur și simplu a refuza
creația artistică.
A păși pe drumul unei literaturi a muncii înseamnă a îndrăzni. Ne
lipsește o întreagă psihologie a muncii, deschizătoare de alte orizonturi.
Ne pândesc riscurile unui neo-naturalism care sesizează doar procesul
schematic al producției, fără să adâncească efortul creator al omului.
N-avem experiență în propria noastră literatură pe baza căreia să
continuăm un drum ce-ar i trebuit să ie iresc.
În schimb însă, avem în fața noastră o largă mișcare de întrecere în
ateliere și uzine, întâlnim la tot pasul un înălțător eroism al muncii, vedem
cum crește numărul brigadierilor de pe șantierele naționale.
Dacă ne lipsește o experiență proprie, literatura bogată a Uniunii
Sovietice e plină de romane închinate nobleții muncii, ridicată și înțeleasă
ca o exempli icare a demnității umane.
Dacă stahanoviștii sunt nenumărați în fața socialismului, și scriitorii
sovietici au știut să răspundă elanului creator al poporului, iind ei înșiși
stahanoviști pe țărmul creației literare.
Pe acest drum, scriitorii noștri sunt așteptați să pășească cu încredere.
Care sunt, în de initiv, aspectele pe care le cere relevate poporul
dornic de cultură, care sunt problemele imediate legate de o literatură a
muncii?
Hotărât, se poate vorbi de o nouă atitudine față de muncă a

muncitorilor. Ea se cere a i cântată, nu pe coarda veche a unei simple
analize formale, ci pe o coardă amplă care să sesizeze întregul proces în
care este antrenat om și natură.
Literatura n-are nevoie de manechine care robotesc ca niște larve,
ci de oameni întregi care-și cunosc slăbiciunile și care luptă să le învingă.
N-avem nevoie de fauna eroilor care întârzie pagini întregi în disecții
psihice, îi vrem încarnați pe oamenii în acțiune, care nu ezită, care își aleg
repede calea pe care o au de urmat în viață, îi vrem, în sfârșit, pe oamenii
muncii, modești, măreți în simplitatea lor de zi la zi (sic!).
Literatura muncii, care trebuie să se ivească, nu poate i decât o
literatură angajată, o literatură care servește, așa cum angajații în luptă
sunt milioanele de oameni ai muncii din România.
Scriitorii muncii nu trebuie să se jeneze dacă creațiile lor vor i
un îndemn direct la ridicarea producției; ele vor i astfel efectiv utile,
roditoare.
E nevoie ca iecare om din țara noastră să ie pătruns de noblețea
muncii, a oricărei munci, a minerului, metalurgistului, constructorului,
textilistului ș.a.m.d.
Avem prea puține cărți pentru copii și tineret. Câte teme bogate
poate dărui o serioasă cunoaștere a muncii, a acelor milioane de oameni
care roiesc de dimineață până seara târziu în ateliere, birouri și pe ogoare.
Clipele nu așteaptă. Se ridică fabrici în luni de zile. Se străpung
munții, se asanează terenuri inundabile, se construiesc șosele, țara e un
imens șantier.
E cazul să credem că și pe șantierul creației, literatura muncii va
apare înainte de termenul ixat de popor.
Ion Mihăileanu
România liberă, anul VI, nr. 1136, 2 mai 1948, p. 2.

Problema politicii și a angajării politice a artei a devenit acută pentru

toți scriitorii din toate țările în preajma izbucnirii celui de-al doilea război
mondial. Homo faber, Homo sapiens, Homo ludens devine pentru timpul
sfâșiat de crimă și des igurat de suferință al războiului, Homo absurdus, dar și
Homo politicus. De la înregistrarea experienței năucitoare a fascismului care,
pentru prima oară în lume, amenința cu atâta sălbăticie valorile civilizației și
demnității umane, ca și de la experiența furtunoasă a luptei de rezistență și a
celei de eliberare, până la înfrângerea inală a hitlerismului, scriitorii au găsit
calea spre revoltă și lupta politică a integrării sociale. Angajarea politică nu
mai este demult o problemă teoretică, ci o condiție a existenței și a irmării
atitudinii intelectual-artistice, o veri icare a rolului public al intelectualității,
o situare socială și iloso ică. Iar marxismul și comunismul nu mai rămân la
nivelul dezbaterilor și propagandei, învingând în câteva țări europene, iar în
celelalte țări, cele capitaliste, devenind o modalitate fățișă de angajare politică.
În mod iresc, această situație, generalizată postbelic, a creșterii rolului
politic și social al literaturii, determinată de noua condiție a scriitorului
angajat în evoluția evenimentelor istorice, va prezenta aspecte speci ice în
țările sistemului socialist. Recunoașterea rolului conducător al partidului
comunist în toate domeniile economice, sociale și politice creează condiții
speci ice exercitării funcțiilor literaturii socialiste. Devine, astfel, lesne de
înțeles atenția pe care partidul nostru a acordat-o, încă de la în iințarea sa,
problemei literaturii. Texte deja clasice, aparținând lui Marx, Engels și Lenin,
care se referă direct la practica partinității literaturii, înarmează teoretic
partidul comunist în privința rezolvării politice a moștenirii și creației literare.
E un bun teoretic tradițional adevărul marxist al determinării materiale a
conștiinței, astfel încât morala, religia, meta izica, arta și orice alte forme ale
conștiinței nu sunt independente, ci produsul activității practice de dezvoltare
a oamenilor. Concepția materialistă, prin studierea științi ică a diferitelor
sisteme economice sociale din care se deduc în continuare concepțiile
politice, juridice, estetice, iloso ice, religioase corespunzătoare, a avut o
mare in luență în practica revoluționară a proletariatului. De o deosebită
actualitate sunt și ideile marxiste în legătură cu umanismul comunist, prin
care se înțelege posibilitatea omului ca, în condițiile des iințării proprietății

private, să-și însușească esența sa „multilaterală într-un mod multilateral”,
existând deci, în mod obiectiv, premisele devenirii sale ca „om complet”.
Desigur, teoriile lui Marx despre condiția omului în capitalism și
comunism sunt înțelese în condițiile schimbărilor esențiale de ordin social
și politic prin care trece umanitatea contemporană. Dar, precizându-le
caracterul istoric, nu diminuăm forța marxistă de interpretare iloso ică a
esenței umane. Să reținem și următoarea distincție care mi se pare foarte
actuală. Față de înstrăinarea și autoînstrăinarea omului în capitalism, față
de unilateralizarea sa, odată cu des iințarea proprietății private, el începe
să-și apropie realitatea umană, comportamentul său iind, în sfârșit,
manifestarea propriei realități umane, „este e icacitate umană și suferință
umană, căci suferința omenește concepută este o autosatisfacere a omului”.
Contribuția leninistă la înțelegerea funcției politice a literaturii este
valoroasă în măsura în care ea cuprinde referiri concrete la felul în care partidul
trebuie să abordeze, în ansamblul programului de măsuri revoluționare,
problema tradiției și creației literare, a transformării domeniului literaturii
sub toate aspectele lui: presă, creație artistică, edituri, librării, biblioteci,
într-o muncă ideologică de partid.
De-a lungul anilor, partidul nostru, alături de problemele complexe
ale construcției economiei socialiste, ca și ale introducerii și perfecționării
continue a relațiilor socialiste, și-a spus mereu cuvântul în domeniul istoriei
și creației literare. Etapa actuală a dezvoltării socialismului la noi impune
precizări noi de conținut, așa cum se vede din discursurile ținute cu diferite
prilejuri și cum reiese și din Raportul prezentat la Conferința Națională a
partidului de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului,
în ceea ce privește exercitarea rolului conducător al partidului în literatură.
La Congresele și Conferințele Naționale ale partidului se elaborează linia
generală de activitate a întregii societăți. Această linie generală de dezbatere
cuprinde un număr de principii obținute în urma unei analize pătrunzătoare
a stadiului de dezvoltare a societății noastre, a sarcinilor și realizărilor sale,
a capacității sale interne, ca și a nevoilor crescânde ale oamenilor muncii.
Partidul analizează situația prezentă și trasează linia sa generală de activitate,
ce urmează să ie concretizată și defalcată în iecare domeniu în parte, ceea
ce formează ansamblul vieții economice și sociale a țării, în cadrul domeniilor
de activitate atât de variate, industriale, agricole, comerciale, învățământ,
cercetare științi ică etc., literatura și arta reprezintă un organism distinct,
care se angrenează totuși iresc în acest ansamblu organizat, plani icat și
unitar al structurii societății socialiste. Iar perspectiva generală a dezvoltării
viitoare – în concordanță cu legile societății socialiste și cu idealul acesteia, și
în concordanță cu adevărul istoric al momentului intern și internațional, – e

concretizată în linia de activitate elaborată de partid. În condițiile societății
contemporane, niciun domeniu de activitate nu mai are o independență
absolută, ci se a lă în strânsă dependență cu celelalte, ie din interiorul, ie din
exteriorul societății respective. Sistemul plani icat al societății contemporane
impune necesitatea vitală a formulării de către partid a îndrumării unice
de dezvoltare a întregii societăți socialiste. Participând în mod iresc la
un asemenea angrenaj ordonat și logic al funcționării sistemului social,
literatura și arta vor i solidare cu aceeași linie unică a partidului. Problema
principală care se impune este însă felul în care directivele și sarcinile
lansate de partid sunt concretizate în termeni speci ici domeniului artei și
literaturii în interiorul acestui domeniu, ca și al altora, există o independență
de acțiune, de manifestare, de creație, care ține de speci icul însuși al artei.
Această independență reală nu trebuie nicidecum minimalizată, ea neintrând
nicidecum în contradicție cu linia partidului.
Ce înseamnă deci asigurarea rolului conducător al partidului în
domeniul literaturii? Înainte de toate a avea încredere și a accepta ca singura
linie justă de dezvoltare în continuare a țării linia partidului, elaborată în
concordanță cu legile generale ale socialismului. Apoi realizarea practică a
liniei politice generale necesită înțelegerea și studierea legilor obiective ale
structurii sociale socialiste și condițiile speci ice ale domeniului respectiv.
Astfel, pentru literatură și artă, scriitorii și artiștii sunt cei care studiază, în
funcție de cerințele și speci icul exprimării artistice, felul în care trebuie să se
încadreze liniei generale politice a partidului. Literatura de partid nu este o
literatură făurită și dictată de partid, ci o literatură creată de scriitori și artiști
cu o înaltă conștiință comunistă, legați de tradițiile progresiste și patriotice
ale culturii noastre, și de actualitatea evenimentelor interne și internaționale,
de pe pozițiile politicii partidului. Literatura pe care societatea socialistă de
azi și de mâine o cere scriitorilor este o literatură angajată, comunistă. În
societatea contemporană a specializării, scriitorul este el însuși un specialist
care cercetează și investighează realitatea. El trebuie să știe tot, să vadă tot
și să interpreteze ca un ideolog. Scriitorul deci reprezintă pe toți specialiștii
laolaltă și e necesar să cunoască politica partidului pentru a putea cerceta,
interpreta și premerge adevărul uman al societății.
Adriana Mitescu
Contemporanul, nr. 30, 21 iulie 1972, p. 3.

Finalitatea Congresului culturii și educației socialiste, care nu de

mult s-a desfășurat în România la proporții naționale, a fost foarte clară:
transformarea cu adevărat și din plin într-un proces de masă a culturalizării
și educației în coordonatele materialismului dialectic și istoric, în
conformitate cu politica internă și externă a P.C.R., aplicată condițiilor epocii
contemporane și speci icului țării noastre. Literatura ca forță culturală se
înscrie în această inalitate politic, istoric și artistic, tinzând să devină tot
mai mult un bun al maselor populare muncitoare de orice naționalitate din
Statul socialist român. Din această triplă caracteristică, politică, istorică și
artistică, bazată pe o existență și coexistență social-istorică multiseculară,
rezultă și complexitatea procesului literar. Literatura nu e nici politică,
nici istorie, ci oglindire social-culturală a vieții, a relațiilor multiple dintre
oameni, întruchipată prin arta cuvântului. Dar o bună literatură în afara
cetății, putând dura mai mult ca autorul și decât chiar cetatea, nu există.
Ca atare, literatura e o problemă cetățenească, pentru cetățeni, și
face parte integrantă din politica cetății, dacă mi-este permisă folosirea
pleonastică a acestor cuvinte. Căci grecescul polis e tot una cu latinescul
civitas. Iar cives romanus e o lărgire a înțelesului de cetățean, cu unul ce
nu aparținea unei cetăți, ci de drept imperiului roman. Astăzi e clar că
cetățean înseamnă apartenență statală a individului. Iar Statul nu poate
să nu facă politică în toate domeniile fundamentale de activitate umană,
în relațiile dintre cetățenii săi și în relațiile interstatale. Cetățenii înșiși
sunt participanți direcți la această politică, iecare în speci icul său. Deci
și scriitorii.
Scrisul e oglinda vieții psiho-sociale, surprinzând relațiile dintre oameni
și problemele lor și-ale epocii. Mi-o imaginez poliedrică această oglindă, poate
chiar mai complexă, datorită nu numai dezvoltării multilaterale a vieții unei
societăți, ci și personalității care prinde în oglindă re lexele timpului său.
Vede un scriitor mai mult decât concetățenii sau contemporanii săi?
Trebuie să vadă, că aceasta-i „meseria” lui! Trebuie să vadă și mai departe,
atât în retrospectivă, cât și în perspectivă. Totul, însă, are valoare numai
în măsura în care scrie ceea ce observă, știe și cugetă – artistic îl privește

cum – și se adresează, astfel, unui public pe care nici nu-i obligatoriu să-l
vadă, și care poate încă nici nu s-a născut. Se înțelege de la sine că scriitorul
este sau nu este de acord cu realitatea ce-o constată, după ce odată și-a
însușit o concepție despre lume, să zicem a regimului țării sale și a epocii
în care trăiește. Are o singură datorie sacră: să ie idel adevărului. Astfel
face politică prin poezie, dramă, cinematogra ie, roman, nuvelă și orice
alt gen literar, la modul realist, fabulistic, grav ori umorist, comic, satiric,
ori tragic. Astfel de politică literară au făcut bunăoară Shakespeare,
Cervantes, Victor Hugo, Tolstoi, Pușkin, Heine, Caragiale sau Eminescu,
fără a ne putea însă limita la clasici, uitând pe Jarry, Apollinaire, Eluard,
Arghezi sau Maiakovski. Exemplele sunt numeroase și la îndemâna oricui.
Un scriitor, în substanța lui ideologică și artistică, nu poate i decât
un apostol al păcii între oameni și al unei lumi mai bune și mai drepte,
la temelia căreia stă munca neexploatată de pro itori și suprapro itori.
Acesta e spiritul socialismului și al noului umanism ce se degajă din
documentele P.C.R. și pentru scriitori, spre a contribui prin patriotismul
lor la dezvoltarea României Socialiste în drumul spre comunism.
Indiscutabil, însă, că literatura, ținând seama de inalitatea amintită
a Congresului culturii, nu poate i alcătuită din declarații patetice, nici
din promisiuni și cu atât mai puțin din vulgarizare, având în vedere forța
convingătoare ce trebuie s-o câștige de a cuceri masele, tot mai largile
mase de cititori și anume, în primul rând, dintre aceia care produc și
creează bunurile materiale și spirituale. Personal, sunt un mare admirator
al lui Rabelais sau al lui Villon, pentru adevărurile sociale și etice din
opera lor, adesea inundate de apele tulburi ale limbajului epocii, atât de
plastic și totuși greu uzitabil în relațiile noastre de azi. Citesc regulat, ca un
schivnic, creațiile lui Goethe, de la Suferințele tânărului Werther la Faust.
Mă fascinează frământările de conștiință ale lui Hamlet, care nu se împacă
nicicum cu putreziciunea morală din jurul său. Mi-s aproape Lautréamont,
Joyce, Ka ka, Broch, Hlebnikov, Mateiu Caragiale, Blaga și toți aceia pe care
i-a torturat cugetul și i-a trudit să exprime mai binele și mai frumosul,
de atâtea ori osândit să-și găsească drumul prin labirintul suferinței și
imundiției. Nu aș putea omite dintre ei pe Șolohov, poetul epic al Marii
Revoluții din octombrie 1917.
Dar, personal, am simțit nevoia să-mi caut propriul drum prin
incomensurabilul și încâlcitul labirint al existenței, ca un iu al Carpaților,
al Dunării și al Mării celei Negre, visând zorile comunismului. Iar ca să-mi
exprim ceea ce mă durea, căutam expresiile adecvate, care să comunice și

altora ce cred. Așa am scris, încă înainte de al doilea război, Aicea, printre
ardeleni sau Ursul românesc (acest simbol al durerii noastre bimilenare),
iar, mai târziu, Melița, apoi Chivără Roșie (revoluția care poate i osândită,
dar nu trasă pe roată) și, după eliberare, Mărul de lângă drum, dator să
rodească pentru toți cu dărnicie și mulțumindu-i pământului ce-l hrănește
și pe el.
Contemporanii și urmașii mei, poeți, prozatori sau dramaturgi,
pot găsi întruchipări de sute de ori mai fericite, căci patria socialistă le
oferă o imensitate de fapte – operă a întregului popor – care nu au limită
nici în numărul, nici în grandoarea lor, dacă ne pricepem să alimentăm
și prin combustiune artistică conștiința oamenilor. Căci literatura poate
să aprindă focuri a căror zare luminează peste cincinale și peste secole.
Aceasta e adevărata ei poliță sau, mai bine zis, așa se integrează ea în
politica umanistă a patriei și, ipso facto, în a omenirii.
Mihai Beniuc
România literară, anul IX, nr. 29, 15 iulie 1976, p. 3.

II
SCRIITORII ȘI POLITICA
Scriitorii și politica
Este, desigur, un fapt pentru oricine evident că, în mijlocul pasiunilor

politice de astăzi, literatura a ajuns o preocupare din ce în ce mai lăturalnică
– atât pentru public cât și pentru scriitori – și că, deși avem încă destule
reviste, nu mai putem avea însă și o mișcare literară în jurul căreia să se
concentreze, militant, toate forțele intelectuale ale societății românești.
Căci, cine mai stă astăzi să cultive sau să sprijine gândirea și scrisul
literar, când vremea pare croită numai pentru politică și toate merg
împotriva literaturii? De-abia scăpați de război, am căzut sub teroarea
pasiunilor politice care nu se pot satisface decât prin îndepărtarea culturii
căreia nu i se mai păstrează decât doar rolul vag de element decorativ.
Ca și războiul, politica întreține o atmosferă de permanentă nesiguranță,
în care zădarnic vei căuta un adăpost prielnic pentru înaltele eforturi ale
gândirii creatoare. Și nu mai e doar politica dinainte de război, care, oricât
ar i fost de rea, începea și se isprăvea la suprafața societății, lăsând încolo
destul loc liber pentru s intele osteneli ale minții care ele ocupau și locul
de frunte în tabla valorilor noastre morale, – ci politica de astăzi pătrunde
zgomotos și în cea mai umilă colibă țărănească, întreținând, pretutindeni,
o agitație maladivă și întru totul neprielnică pentru o liniștită și rodnică
activitate spirituală.
Faptul politic primează faptul intelectual, și a face astăzi literatură
înseamnă să te elimini singur dintr-o societate în care totul se mișcă prin
politică și pentru politică.
Trăind vremuri de efervescență și vremuri de învălmășeală, omul
de agitație e așezat mereu înaintea omului de gândire, iar în locul revistei
literare stăpânește ziarul răscolitor de patimi și sămănător de vrajbă. Căci,
ce puțin lucru a ajuns să însemne astăzi o revistă închinată literaturii și, în
schimb, ce prestigiu și ce covârșitoare putere de atracție au dobândit ziarele
politice care, singure, domină și conduc viața su letească a întregii Românii!
Iar scriitorul, și el, nu mai e căutat decât în măsura în care cultura, scrisul
sau măcar numele lui, pot i puse la dispoziția luptelor noastre politice. Și de
aceea, și marele număr de scriitori a lat astăzi în slujba politicii.
Dl Octavian Goga, fost și actual ministru, este cu desăvârșire pierdut

pentru literatură. Șeful unei grupări politice din Ardeal, d-sa întreține o
gazetă zilnică la București, e înconjurat de-o întreagă suită de adulatori,
organizează campanii electorale, mânuiește fonduri și acordă interviuri.
Dl Octavian Tăslăoanu, administratorul unei vechi și cunoscute
reviste literare, e astăzi Ministru de Industrie iind, desigur, în această
înaltă situație, bene iciarul unui prestigiu dobândit, în chip foarte metodic,
din contactul cu literatura.
Fără să ie militant și vădit incapabil să suporte constrângerile unei
politici de partid, dl Brătescu-Voinești e, totuși, directorul unui mare și
răspândit ziar politic, unde se dovedește a i foarte potrivit pentru funcția
de liniștit spectator al frământărilor noastre politice.
Domnul Agârbiceanu, fost deputat în trecutul Parlament și, desigur,
și în cel viitor, e directorul ziarului Patria din Cluj, organul Partidului
Național-Român din Ardeal, în care calitate potolitul preot și scriitor de ieri
e silit să participe uimitor de războinic la toate învrăjbirile și diviziunile
politice de astăzi.
Dl Ciocârlan a fost în trecutul Parlament deputat naționalist-democrat,
iar în ceasul în care scriem aceste rânduri d-sa va i umblând prin sate ca
propagandist al Federației democratice.
Și cine-ar putea să creadă că prietenul nostru I.U. Soricu, abandonând
lumea vestalelor pentru focul așa de puțin sacru al luptelor politice, e
astăzi printre inițiatorii noului partid țărănesc din Ardeal!
Iar pe lista de candidați din București întâlnim și numele dlor Al.
Cazaban și Mircea Rădulescu.
Uitasem pe autorul Vieții la țară, dl Duiliu Zam irescu, care e al
treilea ministru în actualul Guvern, ridicat din lumea scriitorilor.
Și nu putem trece fără să însemnăm mai ales faptul că dl N. Iorga,
până ieri forță hotărâtoare în viața noastră literară, e astăzi total închinat
politicii pe care o stăpânește și o dirijează cu aceeași covârșitoare
autoritate cu care a știut să domine cea mai zbuciumată și mai fecundă
epocă din dezvoltarea culturii românești.
Și, odată cu dl Iorga, o întreagă generație care, crescută de d-sa în
mijlocul preocupărilor literare, se va îndrepta acum neapărat spre marele
vălmășag al luptelor noastre politice.
Căci, într-adevăr, vremea e făcută pentru acțiune și nicidecum și
pentru contemplare, – și mulți ani de astăzi înainte viața literară va i
întunecată de viața politică.
Dar, când va trece furtuna politică de astăzi, când problemele sociale

vor i rezolvate, când România ieșită din război își va găsi o albie de initivă,
când spiritele se vor liniști și deci pasiunile politice se vor stinge, scriitorii
noștri se vor întoarce atunci la vechile lor preocupări, înarmați cu o mai
bogată experiență, rezultată din participarea la luptele politice, și ei vor da,
cu siguranță, naștere la o nouă expansiune literară, chemată să reprezinte,
după momentul politic de astăzi, momentul intelectual de mâine.
C. Ș. Făgețel
Ramuri, XIV, nr. 6, 1-15 mai 1920, p. 1.

Literații și politica
– Je ne me suis jamais occupé de politique!

– C’est pour cela que je te tue! a répondu un
combattant.
Jules Vallès, L’Insurgé
Una din eleganțele literatului pur (căci, se știe, există și literați

impuri) este disprețul absolut pentru politică și oamenii politici.
Poetul, prin de iniție, se hrănește cu azur și nectar; lumea în care
își plimbă visurile e cu totul străină măruntelor preocupări ale zilelor
noastre; gândurile care îi zbuciumă su letul – o! su letul acela plăpând ca o
rază de lună! – nu pot i măcar bănuite de plebea străzilor și a mahalalelor.
Să ne mire atunci disprețul suprem cu care învăluie, din turnul său de
ivoriu, „palidul copil al muzelor” – cum se zice în stil nobil – exuberanța
indecentă a omului de pe stradă, care trăiește și se bucură de viață, așa
cum poate, în simplicitatea mediocrității sale?
Era o vreme când se trâmbița, din toate colțurile republicii literelor,
esența divină a poetului: poezia era limba zeilor – o știm de la Musset
–, poetul era un dar pe care Providența ni-l trimitea pentru a întrupa pe
pământ spiritualitatea supremă pe care o poate atinge biata speță umană.
Cum spune bătrânul Hugo undeva:
Et le poète a l’Esprit!
O! da.
Democrația însă, în vulgaritatea sa, nu prea e înclinată către
asemenea glori icări: poetul i se pare un cetățean ca oricare altul, atâta
vreme cât nu se dedă altei ocupații decât aceleia de a cânta, în versuri mai
mult sau mai puțin corecte, farmecele iubitei sau ale răsăritului de lună.
Cel mult, omul mijlociu, de care vorbea Herriot, poate regreta că junele
– sau bătrânul X. își pierde vremea potrivind cuvinte frumoase – dacă le
potrivește și dacă sunt frumoase – pentru a ne spune adevăruri demult
spuse.
Indiferența aceasta indispune grozav pe literatul pur: în aceasta el

nu poate vedea decât incapacitatea masei de a simți și gusta adevărata
poezie! Și, de aci, tot disprețul său.
Și totuși...
Ce mișcătoare e plebea aceasta, brutală și violentă în manifestarea
sentimentelor sale, atunci când un meșter în adevăr mare izbutește să-i
zguduie su letul! Și ce recunoscătoare știe să ie acelora care caută s-o
priceapă și n-o disprețuiesc, mulțimea informă și trivială!...
Disprețului pentru plebe îi urmează, irește, dezinteresarea desăvârșită
pentru ceea ce formează viața sa su letească, pentru crezul și speranțele ei: cu
un cuvânt, pentru politică.
Unul din cele mai de seamă evenimente ale civilizației noastre
a fost poate trezirea simțului politic în masele pe care biserica le ținea
departe de orice preocupare pământească: clipa când omul și-a dat seama
că tot ceea ce există, nu există pentru a se ajunge la o carte, cum spune
Mallarmé, ci pentru a i trăit în întregul său, în bună înțelegere cu tot și toți
cei te înconjoară, e tot atât de măreață ca și aceea când divinul Prometeu
a dăruit omului scânteia minunată a focului.
A te ține departe de politică, în vremurile noastre, nu-i este permis
decât lui Robinson, în insula sa pustie. Solidaritatea, care – pe deasupra
micilor noastre patimi – stăpânește viața mulțimilor și a indivizilor, nu-i
numai o formulă care sună frumos într-un discurs de circumstanță: ea e
un adevăr în fața căruia nu ne putem decât închina, oricare ar i gusturile
și înclinațiunile personale ale aceluia care – crezându-se de o speță
superioară – își arogă privilegii la care nimic nu-l îndreptățește.
„A sta departe de luptele politice e o onoare”, spunea la curs un
profesor universitar al nostru. O! nu, e o dezertare; căci nu înțelegem aci
politica agenților electorali de periferie; politica nu-i numai caricatura
aceea grosolană a diferitelor cluburi, nu-i deloc aceasta. E ceva mult mai
vast, mult mai profund, care leagă su letele într-o preocupare continuă
de ceea ce formează interesul general, precum altădată religia le lega
într-o preocupare extra-pământească: astăzi, politica a luat locul religiei
în preocupările oamenilor.
Walther Rathenau spunea odată: dacă Iisus s-ar întoarce între oameni,
s-ar ocupa cu economia politică și ar i socialist... Și l-ar supăra mult pe dl
Nichifor Crainic. Căci d-sa disprețuește profund politica, „băltoaca unde se
tăvălesc turme de bivoli”, pentru a întrebuința una din viguroasele sale expresii
(v. articolul d-sale Literatură și politică din Rampa cu data de 20 oct[ombrie]).
Nu vi se pare că e prea crud dl Crainic cu acei care – de la Socrate

până la Anatole France – n-au șovăit să se tăvălească alături de „turmele de
bivoli” pentru adevăr și dreptate, în loc sa se retragă în splendida izolare
a „chilioarii de lângă acoperiș”, acolo de unde nu se zărește furnicarul
mulțimii din for și nu se aude larma patimilor ce o zbuciumă?
Înțelegem ușor incapacitatea unora pentru tot ceea ce formează
obiectul preocupărilor politice: îi plângem întocmai ca și pe bolnavii aceia
care nu pot distinge unele culori. Dar aceia care, pornind de la această
incapacitate, disprețuiesc politica și pe cei pe care ea îi preocupă, ni se par
tot atât de comici ca și daltonistul care ar râde de cei ce au păcatul de a
recunoaște toate nuanțele ce farmecă privirea omului sănătos.
Manuel Menicovici
Cuvântul liber, anul I, nr. 41, 1 noiembrie 1924, p. 15-16.

Incertitudinea politică, vlăguiala economică fără un elixir de reînvigorare,

crizele morale derivând de aici absorb toate preocupările, chiar ale celor care
altădată s-ar i izgonit de bunăvoie din lume, în turn, să urmărească prin
ochean calea aștrilor pe harta cerească. Scriitorul european avea, în ajunul
războiului, în chestii politice și sociale, preferințe ori antipatii de cele mai
multe ori platonice. Ceva din crez e adevărat că străbătea în operă – dar nu
cu intenție de prozelitism. Ci involuntar, atât cât opera, purtând pecetea unui
temperament, exprimă structura su letească și intelectuală a autorului. E o
eliberare. Dar politica militantă nu ispitea decât prea puțini scriitori. Erau alții
să o facă și să o conducă. Scriitorul rămânea spectator al vieții, nu ostaș activ.
Nu poți, în același timp, să joci și să privești, și să asculți. Militează scriitorul
pe frontul social, ori politic, ori național, numai în ceasuri eroice. Atunci când
la o răscruce de istorie, neamurile își mobilizează toate rezervele. Altfel,
romancierul, poetul, dramaturgul, rămân cu rosturi de profeți ori de critici
ai epocii: vestitori ai vremurilor care vin, cântăreți ai vremilor care au trecut
și, de obicei, aspri judecători ai prezentului, iindcă artistul suferă continuu
mizeria de a trăi în epoca sa.
E, prin de iniție, un inadaptabil. Un insurgent. Dar un răzvrătit care
aspiră, nici mai mult nici mai puțin, decât să primenească pe de-a-ntregul
fața lumii, strămutându-și idealul în patria Himerei. Cu cât e mai uman, mai
înduioșat, mai simțitor, cu atât devine mai mizantrop, mai individualist,
mai disprețuitor. Și, dacă se adaptează, e în dauna capacității și calității
sale creatoare. Puținul pe care îl câștigă în inteligență practică, îl pierde în
entuziasm și în ingenuitate. A pierde entuziasmul înseamnă a rata operele.
A pierde ingenuitatea e aproape a pierde talentul.
A câștiga puțina inteligență practică de câtă e nevoie pentru a se
adapta vieții înseamnă pentru mulți artiști a se disprețui în secret.
Simple constatări, valabile pentru scriitorul din ajunul războiului,
când exista încă acea pentru totdeauna pierdută douceur de vivre, când
neliniștea omenirii era vagă și poate suferințele de care se tânguia iințau
numai în creier, nu în realitate.
Astăzi, viața nu mai îngăduie rolul pasiv, de spectator. E semni icativ

că aproape toate școlile literare se grefează pe curente politice, se a iliază
sau spicuiesc din programele politico-sociale, justi icări ale crezurilor
estetice. Niciodată nu s-a vorbit mai mult despre literatura și arta unei epoci,
ca expresii ale unei crize morale. Și niciodată – luăm la simplă întâmplare
Franța – nu s-au grupat scriitorii mai mult în jurul unui curent politic:
tradiționalism – regalism; dadaism, suprarealism, construcționism (sic!)
– comunism; și literatura medie, mergând cu blocul republican. Niciodată
mai prompt ca acum, poetul ori romancierul nu și-a lăsat alături penița cu
care țese viața suavă a operei de imaginație, pentru a în ige alt vârf de oțel,
mai ascuțit și mai direct pasional în cerneala cea roșie cu care semnează
programe și lansează manifeste. Revistele, până ieri de strictă literatură,
au deschis pagini politicii. Pagini unde politica nu e discutată de musa iri
invitați în treacăt și pentru scurtă vreme de specialiști ai echilibristicii
electorale, ci unde doctrinele sunt animate de aceleași nume, pe care aiurea
în corpul revistei, le regăsești sub un poem ori un roman.
Va câștiga prin aceasta politica? Va câștiga literatura?
Fapt este că politica se întoarce, prin această imixtiune, de la
experiență la dialectică, și de la organică la dogmatică, ceea ce este, față
de realitatea vieții, un regres, o pierdere zadarnică de forțe, o confuzie de
competențe. Se observă – cum remarcă Dominique Braga, în răspunsul la o
anchetă – tendința de a pune problemele politice sub aspectul matematic.
Adică, împingerea lor în abstract. Concepția că la anumită situație, pusă
în cadrele ei sintetice sub forma unei ecuații, corespunde cutare răspuns,
cutare remediu – amândouă unice. Un fel de romantism al inteligenței
primită întâia dată în cadrul de unde era exclusă.
Dar politica nu e joc de abstracte noțiuni. Nu e rece dans al inteligenței
cu sistemele. Lucrează cu materie vie, lexibilă; e mai aproape de biologie, e
experimentală, e organică. Masele nu pot i conduse împotriva mișcării lor
interne, nu pot i puse sub altă temperatură decât aceea a su letescului lor;
masele și-au organizat inerția așa că nu mai pot i guvernate împotriva lor
și fără consimțimântul lor. Când nu face politică sentimentală, scriitorul e
mai primejdios. Vrea să ghemuiască viața și oamenii în as ixiantele celule
ale dogmelor – uitând că viața ignoră legile noastre și le sfarmă ca uriașul
plesnind la cea dintâi întindere toate irele de ață fragile.
Guvernele, până în ajunul Revoluției franceze, se întemeiau pe două
considerații:
I. Masele conduse erau analfabete.

II. Masele conduse credeau în Dumnezeu. Grație acestei ignoranțe
„providențiale” – cum le numește tot Dominique Braga în răspunsul său
la ancheta revistei Le Crapouillot – spunem: grație acestei ignoranțe
providențiale și acestei credulități cu grijă întreținute, monarhii, tiranii,
despoții, puteau guverna, iindcă popoarele aveau convingerea că nu se
pot conduce singure și iindcă socoteau Regele reprezentantul politic al
lui Dumnezeu, care i-a încredințat sarcina să conducă afacerile publice.
S-a creat, astfel, o mistică guvernamentală care permitea lui Ludovic al
XIV-lea să conchidă cu toată sinceritatea că: „L’Etat, c’est moi”.
Din clipa când poporul a început să învețe alfabetul și a început să
se îndoiască, un Guvern nu i s-a mai părut însă tot atât de misterios, iar
șovăiala credinței religioase l-a dus la concluzia că un potentat nu este
infailibil. De aici n-a fost nevoie decât de un pas până la convingerea
popoarelor că se pot substitui monarhilor. Descoperirea a părut atât de
generoasă în consecințe, încât un Michelet și Edgar Quinet s-au pierdut
în elanuri mistice pentru guvernarea prin toți, egalând în s ințenie
guvernarea prin unul singur.
Aceste exagerări și-au trăit traiul. Sufragiul universal a intrat în
relativitatea lucrurilor omenești. Democrația a dat naștere demagogiei;
parlamentarismul, crizei de competență și crizei de autoritate.
Ochii se întorc îndărăt – se repetă pretutindeni necesitatea unei
dictaturi. Dar, odinioară, suveranul ori tiranul conduceau poporul dictatorial
iindcă atât el, cât și poporul socoteau dictatura în sine ca o formă politică
superioară. Astăzi, aspirantul la dictatură o justi ică numai ca soluția cea mai
bună, date iind circumstanțele. Ceea ce înseamnă de la început o capitulare,
mărturisirea sinceră sau numai vicleană a unui provizorat. Fiindcă un
dictator, astăzi, nu se poate lipsi de consimțământul poporului, nu mai
poate i nici atât de cinic ca aristocrația și suveranii de odinioară, cărora
puțin le păsa ceea ce vulgum pecus putea să gândească despre guvernarea
lor. Sub o formă ori alta, dictatorii se simt și se vor simți datori să dea seamă
poporului de chipul cum guvernează; nici Mussolini, nici Primo de Rivera
n-au suprimat Parlamentul; iar Lenin, dacă l-a suprimat, l-a înlocuit cu alte
organisme care asigură maselor icțiunea unei reprezentări.
Pe urmă, cele două condiții de bază ale guvernului despotic: incultura
și pietatea maselor au circumscris șansele dictaturii în Rusia, Italia și
Spania. Nu trebuie uitat că Rusia numără mai mult de 90% [de] analfabeți și
creștinismul său e încă, în mare parte, idolatru. Că Spania numără aproape
70% analfabeți și e patria catolicismului bigot. Că în Italia, dictatura s-a

împlântat în împrejurări speciale. Mussolini a substituit mistica națională
misticii religioase, în momentul când țara simțea nevoia să-și recâștige o
anumită încredere patriotică.
Succesul dictatorilor în Italia (de dreapta) și în Rusia (de stânga)
e datorat până acum numai valorilor personale ale șe ilor – pe când,
odinioară, aristocrația se întindea de-a lungul veacurilor; indivizii puteau
să cadă, ea rămânea. Și e atât de adevărat aceasta, încât după moartea lui
Lenin, succesorii lui se sfâșie între dânșii; iar despre boala lui Mussolini
numai s-a vorbit, ca să se a le îndată că există o neînțelegere între Farinacci
și Federzoni și că opoziția va să revină la Montecitorio.
Problema e, astfel, mai complexă de cum o zugrăvesc pripit, de la
zi la zi, ziarele. Nemulțumirea stărilor își caută refugiu, aici, în oameni
providențiali, dincolo, în principii regeneratoare. La toate, scriitorul
participă mai viu decât altădată, iindcă viața nu-i mai îngăduie să asiste
indiferent la o desfășurare a evenimentelor conduse de legi normale.
Trăim în anormal: într-o epocă de dezordine, deși poate nimic nu seamănă
mai mult dezordinii ca o forță care se organizează.
Fiecare epocă își imaginează că inventează moduri noi de a simți, de
a cugeta, de a se organiza.
Scriitorii au fost ispitiți de problemele sociale și politice ale acestei
epoci de dezordine, care e poate numai prima etapă a viitoarelor organizări
de forțe, iar participarea lor la pasionantele răsturnări și restaurări de
regimuri e ireasca moștenire a războiului. Scriitorul a nădăjduit atunci o
omenire nouă. Pentru literatură, epoca dintre 1914 și 1919 a fost o epocă
de romantism: războinic ori paci ist, dar romantism. Mulți – cei care n-au
obosit încă – s-ar socoti dezertori, dacă de la procesul acesta de primenire
ar lipsi. Comuniști ori tradiționaliști, burghezi ori regionaliști, naționaliști
ori umanitariști, toți trec dincolo de literatură, la apostolat.
Iar, după cum scriitorii contemporani guvernelor absolute, militau
pentru democrație, iindcă democrația nedes igurată atunci de realitate
părea că va satisface cu prisosință toată setea de miracol, tot astfel
astăzi, când regimurile democratice și-au veri icat aproape pretutindeni
insu iciența și tarele, scriitorii, în mare parte, militează pentru dictatură,
în aceeași sete de același miracol, înainte ori îndărăt, omul scrisului se
exilează din prezent. Dar ce este mai rațional decât sistemul monarhist
expus de Charles Maurras sau cel comunist expus de Barbusse – și totuși,
ce este mai impropriu a satisface viața care colcăie, se răsucește, circulă,
se rănește și-și cicatrizează singură rănile, însă nu s-a supus de când

veacurile sistemelor de abstracțiuni rigide?
In luența utilă și durabilă a teoriilor asupra vieții politice e un
miracol în care nici Platon, nici Aristot n-au crezut, deși, amândoi, atât de
ispititoare sisteme au construit pentru republica utopiei.
Ion Darie
Gândirea, anul VI, nr. 1, 1 februarie 1926, p. 33-34.

În vârtejul vieții pe care o trăim cu toții sub același cer și cu

aceleași stele, în același aer și pe aceleași meleaguri, unde s-au pomenit
și părinții noștri mai apropiați sau mai îndepărtați, – în timpul din urmă
ni se limpezesc pe timpana urechilor, în special două strigăte categorice.
Unul, ecou desprins din tabăra celor cu dezgust pentru oameni și viață,
ne zice: să fugim de politică! Să fugim de clocotul modelator al maselor
omenești, dacă nu vrem să ne distrugem complet orice iluzii despre viață
și societatea umană.
Intelectualii, scriitorii, mai ales, să se dea la o parte, închizându-se în
splendidul lor turn de ildeș sau în acel antic odi profanum vulgus et arceo
și să lase frământările vieții în seama vulgului, în seama celor mulți și fără
scrupul, că numai pentru ei face această preocupare, așa cum se practică
și se concepe în vârtejul vieții moderne...
Celălalt strigăt este diametral opus. El ne strigă cu aceeași insistență: să
nu fugim de politică! E o lașitate ce se răzbună a înconjura clocotul vieții...! E
aproape o crimă a lăsa destinul societății pe mâna drojdiei omenești!
Directivele și destinele societății umane se dau în clocotul social al
vieții. Aici se a lă, în nedespărțită încăierare, cele mai disperate elemente.
Biruința unora înseamnă căderea celorlalte. Dacă elementele de calitate
inferioară se vor găsi în majoritate, elementele bune și sănătoase, cu toată
garanția nobleței ce poartă cu ele, vor i silite să îngenuncheze...!
Între aceste două povețe contradictorii, lucru iresc că nu este ușor
de ales. Su letul este împins în aceeași vreme în două părți cu deopotrivă
puteri. Pe care vom alege-o? Să le adâncim încă o dată pe amândouă.
Una e calea renunțării la luptă și e, totodată, drumul înconjurării
grijilor și a încordărilor de nevoi.
E tocmai acea parte a vieții omenești pe care o visează necontenit
elementul animalic din noi.
Cealaltă e calea frământărilor, a neliniștilor și a chinurilor lăuntrice.
E drumul pe care nu ne lăsăm spiritul să dormiteze; îl împungem și-l
sângerăm mereu, pentru ca să nu dezerteze o clipă măcar din arena
creației prin jertfă.
Și să mărturisim sincer, calea întâie e mai comodă, mai plăcută și
mai poftită de toată lumea.
Și totuși!
Și totuși, îmi zic!? Am uitat că e vorba de scriitori și de politică?
De politică! Da...! Unde-i înțelesul original de conținut și de practizare al
acestui antic cuvânt? Cât a decăzut! În ce dejosire a ajuns!
A face politică astăzi, în ochii mulțimii este tot atât ca a te hotărî să te
căpătuiești. Este egal cu o afacere urâtă... Este a renunța la numele nepătat
pe care îl vei i având!
Iată atâtea considerații grave, care, cu drept cuvânt, ar putea și ar
trebui să-i determine pe scriitori și pe toți intelectualii să fugă de politică
ca de cea mai mare primejdie a veacului. Și totuși...
Îndoiala adânc în iptă o clipă ca rădăcinile în inima noastră, nu poate
să ne tragă încă cu totul într-o singură parte. Ea persistă. Forțele celor
două povețe în ceartă, ce-și dispută prada, ne stăpânesc iința deopotrivă.
Simțim îndemnul neprihănit de-a-i aproba glasul și uneia, și
celeilalte. Dar, în aceeași vreme, nu putem să nu ne aruncăm privirile în
noi și în jur de noi.
De-acolo, din adâncurile noastre su letești neviciate și din tumultul
surd din jurul nostru, ne vin îndemnuri puternice și determinatoare.
Puterea încrederii în triumful binelui ne mustră cu blândețe, iar
chiotul vieții și al clădirii de gânduri, între rânduielile oamenilor, ne cere
mână de ajutor.
S-ar putea să o înăbușim pe cea dintâi. Dar ce ne facem cu a doua?
Dacă puterea mea de clădire, căldura mea de su let, lumina mea de creier
și dragostea mea de-a găsi liniile ce duc spre armonie și ordine, sunt,
poate, așteptate, sunt utile, sunt cernite, – e cu putință să se răspundă cu
renunțare?! A căzut înțelesul nobil de odinioară al cuvântului politică? Ce
ne-ar împiedica o încercare să-l ridicăm atât ca fond, cât și ca viață, la
strălucirea veche și originală?! Dar aceasta o pot face numai cei mai aleși,
numai copiii iluminați ai societății. Și tocmai ei să fugă de politică? Ar
însemna pur și simplu renunțarea la luptă și răsucire spre înălțimi ideale
a celei mai bune părți dintr-un popor.
De aceea, porunca a doua, cu tot drumu-i cețuros, cu cununa-i de
spini și cu băutura-i amară, ni se îmbie imperios.
De-o renunțare peste tot nu poate i vorba. De odihnă, da. Aceasta

însă abia atunci când privind în jurul nostru, vom descoperi cu chiote
de bucurii suprapământești că sămânța iluminaților a sporit mult. Alt
drum mai comod și mai rentabil, poate, deocamdată la noi nu face cinste
nimănui.
Teodor Murășanu
Societatea de mâine, anul III, nr. 44, 31 octombrie 1926, p. 692.

Politica și intelectualii
În saloanele Ambasadei Franceze din Berlin a vorbit de curând poetul

Paul Valéry. L-au ascultat diplomați, miniștri, literați și ziariști germani.
Un membru al Academiei franceze a fost deci primit să vorbească în casa
unde șade funcționarul care reprezintă Franța în capitala dușmanului ei
ereditar; și casa era plină de musa iri germani...
Întâmplarea e, desigur, iritantă pentru fanaticii patriotarzi și
animatorii lor zilnici; din Berlin, din Paris – probabil și de pe aiurea.
Poetul Valéry este unul dintre cei mai deștepți oameni ai vremii
noastre, care e tot atât de semni icativ săracă în oameni deștepți, cât e de
bogată în eclatante mediocrități care-și fac igură de supraoameni.
În fața câtorva duzini de oameni de Stat și de simpli politicieni,
Valéry a pomenit de tradiționala opoziție între cultură și politică și a rostit
acest adevăr elementar: că nivelul politicii este inferior nivelului culturii
pe care omenirea de tip nepolitic a creat-o în lungul veacurilor. Și nici nu
s-ar putea să ie altfel. Politica este efectul simplu și rezumător al nevoilor
și apetiturilor primare; ea poartă pecetea simplicității și a brutalității cu
care aceste apetituri iințează în masa animalelor umane. Politica nu-i nici
ilosoafă, nici sfântă. E o zarzavagioaică șireată, obraznică, clevetitoare și
țipăcioasă... De aceea, e și atât de drăgălașă scena din salonul Ambasadei
franceze din Berlin: un om deștept și, pe deasupra, poet de meserie, dă
pe față, cu aleasă politețe, dar categoric, în fața unor oameni politici,
opoziția fundamentală dintre intelectuali și politică, subliniind bădărănia
constitutivă a politicii. Încă mai mult farmec are, poate, în momentul de
față sfatul pe care-l dă Paul Valéry intelectualilor: să se țină departe de
politică și să lucreze exclusiv pe seama și în sensul naturii lor.
Sfatul acesta va părea multor oameni care se interesează deopotrivă
de literatură și de politică, profund inactual, deoarece locul comun,
corespunzător, apelează patetic la concursul intelectualilor pentru
luminarea și refacerea lumii betegite. Se înțelege: acest loc comun este
un moft politicesc, o formulă pentru a zmomi (sic!) partizanii din rândul
intelectualilor celor cu drept cuvânt numiți astfel. Scoatem afară, hotărât,
de sub acest nume pe acele persoane care șed la un birou și citesc sau, cel
puțin, iscălesc scripte cu cuprins comercial, industrial sau juridic. Aceste
persoane sunt, obișnuit și de la sine, pastă politică.
Intelectualii direct amestecați în politică se dovedesc, aproape
invariabil, stângaci și sterili. Ei sunt deopotrivă inutilizabili și ca masă și, ca
șe i, – făcuți, astfel cum sunt, să trăiască și să lucreze individual și neatârnat.
Cel mai genial șef politic este, într-un fel, sclavul grupei ale cărei interese
îi fac posibilă activitatea. De la gândirea propriu-zisă până la fapta politică
drumul e lung și cu ciudate cotituri. Gândirea trebuie coborâtă și simplicizată
pentru a ajunge în stare să aibă curs politic. În această stare, gânditorul care
a născut-o abia ar mai recunoaște-o; iar, de partea lui, politicianul se miră
când i se spune pe ce depărtate idei morale se întemeiază, uneori, cele mai
ordinare injurii pe care le varsă el în capul adversarului.
Valéry a vorbit de existența sau refacerea „spiritului european”.
Nu-i banal faptul că un cărturar francez spune acestea în Berlin, și ca
oaspete al o icialității celor două țări. Desigur, glasul unui asemenea om
e slab; și numaidecât îl înăbușe zgomotul alarmiștilor profesionali din
partea locului. Dar această asurzeală privește politica. Spiritul de care
pomenește Valéry există și va exista, afară doar de cazul unei răsturnări
totale a vieții europene. Există ca un produs fatal al acestei vieți. Războiul
nu l-a putut distruge și nici măcar înăbuși tot timpul. Cu atât mai puțin vor
putea avea putere împotriva lui măruntele gălăgii în care se îndărătnicește
războinicismul decepționat pe urmele triumfului frivol și efemer, trâmbițat
până deunăzi cu simptomatică nerăbdare.
Însă legătura intelectuală realizată de aceea ce Valéry a numit „spirit
european” nu va rămâne singură. Nevoile economice îi vor adăuga o alta,
care va impune solidaritate și mulțimilor, nu numai elitelor. Trebuie lăsat
pe seama oamenilor de Stat să judece oportunitatea detaliilor prin care
se va înfăptui această nouă legătură. Ordinarii învârtitori de politică vor
urma să dospească în oarbă autocrație sau se vor agita să uluiască lumea
cu alarme demodate; glasul lor îl vor gâtui nevoile economice care nu
iartă. E naivă și stearpă truda unor intelectuali care vor, in fața lumii mari,
să-și dovedească „dreptatea” împotriva politicienilor. Politicienii nu pot
i luminați, nici preveniți. Dar e o întâmplare frumoasă că un intelectual
de puterea lui Valéry a arătat în fața unor oameni de stat, cu luminoasă
pătrundere și fără înconjur, granița care taie politica de viața intelectuală.
Politicianul poate dizolva congrese de iloso i, ofensa și expulza
membrii anodini ai unei asemenea adunări, cum s-a întâmplat, mi se
pare, acum câteva luni, în Italia. S-a dat atunci o lecție umoristică din care
iloso ii ar i putut trage folositoare înțelepciune. În adevăr, congrese,
misiuni și banchete nu șed bine nicidecum iloso iei; sunt năravuri pe care,
în vremile noastre, ea le-a adoptat orbește de la angrosiști, industriași,
inanciari sau de la alte meserii natural congresibile. Întâmplarea cu
autoritățile fasciste ar putea i un îndemn solid intelectualilor puri, ca
să rămâie în odaia de lucru sau să se delecteze în plimbări solitare, două
situații clasic prielnice meditației riguroase. Apariția lui Paul Valéry la
Berlin, ca și acum câțiva ani, primirea făcută lui Einstein de matematicii
parizieni, ilustrează memorabil contrastul între uni icarea intelectuală și
dezbinarea politică a lumii civilizate.
Pentru mulțimea mare, acestea sunt amănunte neglijabile sau
neperceptibile. Și mulțimea mare este proprietatea politicienilor. Totuși, nicio
putere politică nu se hotărăște să refuze o icial și radical intelectualilor puri,
nici măcar iloso ilor, erudiților sau literalilor, cinste și simbrie.
Bonaparte a spus că, oricum, sabia cedează spiritului. Astăzi, diverși
„oameni tari”, care ar vrea să-l supraliciteze în atitudini și gesturi de forță,
se rostesc emfatic pentru sabie și, se înțelege, foarte mulți le fac ecou. Sunt
motive bune ca să-l credem pe Bonaparte. Între altele, și acela că era un
om deștept.
Paul Zarifopol
Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 315, 19 decembrie 1926, p. 1.

Intelectualii și politica
La noi, în România, intelectualii au o atitudine foarte stranie față de

politică. Afectează dezinteresare, dar repetă că, dacă ar juca un rol mai
important, politica ar merge altfel, cu mult mai bine. Intelectualul român
critică toate partidele, critică toate guvernele, ironizează toate hotărârile
puterii.
Intelectualul român critică Parlamentul „unde nu vin decât nepregătiții”,
critică sufragiul universal, unde d-sa, intelectualul in care-i citește și
înțelege (aproximativ) pe Valéry și pe Zweig, vine alături de Niță Stan, care
nu știe decât să se iscălească. Mai ales în ultimul timp, intelectualul român
a devenit un susținător aprig al principiului autorității, închipuindu-și că
astfel locul care revine ,,de drept” intelectualului, îi va reveni.
În fond, intelectualul nu are dreptate. Pretinde ceva ce nu i se poate
da. În interesul lui, pentru că s-ar face de râs, și în interesul țării, pe care
n-ar i capabil să o conducă.
Căci intelectualul are, prin de iniție, chiar un mare defect: e om
de idei. Insist: nu defect intrinsec, ci defect prin aplicarea la fapte. Ideile
totdeauna simpli ică realitatea, o reduc la formele esențiale.
Realitatea are contururi vagi, neprecise, adaptabile după iecare
individ și iecare colectivitate. Ideea nu poate i decât una și aceeași – cel
puțin după timp și loc. Un principiu, admirabil în teorie, aplicat, supune
realitatea stâlcirilor. Și avem extraordinarul exemplu al marxismului,
teorie deductivă cuceritoare pentru minte și pentru su let; dar care a greșit
prin însăși de iniția ei: e „teorie” aprioristică și deductivă, și realizarea ei –
am văzut-o cu toții: e bolșevismul.
Un alt defect al intelectualului este egocentrismul. Așa cum judecă
el, așa e bine. Un om obișnuit poate i convins, un intelectual însă, nu.
Bineînțeles că nu vorbesc aci de adevărații intelectuali, dar aceștia sunt
prea puțini (și dacă ei scapă acestei imputări, tot rămân izbiți de prima:
că sunt numai oameni de idei). Și această însușire îi împiedică de a
admite măcar posibilitatea existenței unei păreri opuse. Și de aceea îi face
impropriu politicii, artă de aproximații, de portițe și de abilități. Departe
de mine de a spune că politica înnobilează caracterul. Dar este așa. Și așa
trebuie să o luăm.
Ajung acum la obiecția cea mai gravă: în cel mal bun caz, intelectualul,
dacă este om politic, nu poate i decât ultra-individualist. Om obișnuit să
gândească (singur sau prin alții, nu importă), își închipuie că toți semenii
săi trebuie să facă la fel. Dar mulțimea e condusă de inconștient, de
rămășițe atavice, nu totdeauna gânditoare. Aceste penumbre nu pot i
prinse de intelectualul–om politic, raționalist și logician. Va i capabil să
disocieze, să priceapă separat elementele întregului, dar nu va i capabil
de sinteză. Și de aceea, în politică, oamenii superiori prin mintea lor, s-au
dovedit mai prejos decât unii oameni mediocri.
O ultimă obiecție ce aș mai aduce-o amestecului intelectualului
în politică e următoarea: e incapabil să priceapă importanța și chiar
grandoarea interesului practic individual. Căci – să nu uităm – interesul
public nu e, nu poate i, decât rezultanta intereselor individuale. Dar la cei
mulți domină primatul material. Iar intelectualul disprețuiește – e drept că
mai mult afectează disprețuirea – interesul material. Și politica e practică,
e materialistă, cere rezultate imediate și, mai ales astăzi, e dominată de
economic.
Am terminat. Îmi pare rău de cele ce le-am scris. Le gândeam însă
de mult. Și mă revoltam de super icialitatea cu care unii intelectuali –
pricepuți în multe altele – aranjau politica. S-o lase în pace. Ei nu sunt
făcuți pentru o asemenea meserie.
Const. Enescu
Ultima oră, anul I, nr. 111, 14 mai 1929, p. 2.

I
Dacă experiența ne spune că intelectualii nespecializați în politică

și-au frânt aproape totdeauna gâtul, când s-au apucat să guverneze,
trebuie oare să socotim politica o activitate interzisă lor și rezervată doar
politicienilor de profesie? O glorioasă excepție de intelectual autentic, care
a reușit în politică, avem în Kogălniceanu; dar afară de această excepție, toți
intelectualii nespecializați în politică au constituit totdeauna o calamitate
în actele lor guvernamentale. Experiența Iorga este destul de elocventă,
pentru a ne scuti de alte demonstrații. Și nu doar pentru că intelectualii sunt
lipsiți de cunoștințe tehnice speciale, nu reușesc în politică; dimpotrivă,
și Dumnezeu să ne ferească de un economist tehnician la Ministerul de
Finanțe. De obicei, tehnicienii sunt cel mai funești perturbatori ai averii
publice. Dar li se întâmplă să ie înfrânți pentru că lucrează cu imaginația
și nu știu să ascundă adevărul. La urma urmelor, faimoasele declarații ale
dlui Iorga – afară de aruncarea în mare a agricultorilor nerăbdători – nu
sunt decât adevăruri nemăsluite; de ce să n-o mărturisim cinstit, oricâte
alte greșeli a făcut și face dl prim-ministru, pe care nu noi îl vom apăra?
Și, pentru că spun adevărul și au ceva mai multă fantezie decât
ar i permis, să li se interzică politica? Dimpotrivă, tocmai această
independență și lealitate a judecății intelectualului – om de știință, literat
sau artist – trebuie prețuită și stimată. De altfel, lucrul acesta voiesc să
cumpere politicienii de la intelectual, când îi oferă onoruri și câștiguri
materiale. Scriitorul nu este plătit sau onorat pentru talentul lui, cât
pentru serviciile ce i se cer de la talentul lui. Din această pricină, niciun
om de adevărat talent nu se poate alătura de un politician. Pe politician
îl irită, irește, scriitorul care nu i se alătură fără rezerve spre a-i proslăvi
atât izbânzile, cât și prostiile. Cine se alătură politicienilor, fără rezerve,
înseamnă că n-are talent. De la intelectual să se aștepte adevărul, niciodată
să nu se pretindă supunere. Spre a nu se supune, intelectualii autentici se
depărtează de politica militantă, uneori chiar și de cea în abstract, cu mare
pagubă pentru toți, iindcă indiferența lui aparentă ar putea părea egoism
și-ar constitui un exemplu periculos cu atât mai mare cu cât îi este mare
prestigiul intelectual. În orice caz, este de preferat îndepărtarea decât
intervenția interesată cu înăbușirea inteligenței.
Totuși, trebuie să i se tăgăduiască intelectualului, în numele clarității
înțelegerii, o dezinteresare completă de tot ce se întâmplă în jurul lui, o
dezumanizare atât de efectivă, încât nimic din ce este omenesc să nu-l mai
pasioneze și miște? Desigur, da.
A fost regretabilă intervenția în politică a lui Lamartine, Chateaubriand,
V. Hugo, Barès, A. France. Prestigiul lor literar n-a câștigat nimic; dar fără
această intervenție ne-ar i părut că lipsea ceva din viața lor. Nu-i voim atât
de desăvârșiți pe oamenii mari. Dorim să avem ce le ierta și dezvinovăți.
Admirația noastră ar i mai puțin meritorie, dacă totul ar i admirabil în ei.
Perfecția are mult incomprehensibil și niciodată cei mai buni n-au fost cei
mai iubiți. Până și spre s inți, devoțiunea noastră merge spre aceia care,
înainte de a i s inți, au fost păcătuitori.
De aceea, am dori să-i vedem intervenind în politică pe d. Ovid Densusianu,
spre pildă, cea mai strălucită igură a intelectualității noastre. Cu autoritatea
d-sale, ar avea de spus atâtea adevăruri pe care trebuie să le a le toată lumea.
II
Rezultatele bacalaureatului de anul acesta, deși statisticele actualului

Ministru al Instrucției le prezintă tranda iriu, sunt aceleași. Membrii comisiilor
au rămas cu aceleași impresii: candidații nu știu carte nici a zecea parte
din cât știau cei care se prezentau să treacă examenul, în fața unui Hasdeu,
Odobescu etc. Dinaintea sacri iciului lui Abraham, un candidat nu a fost în
stare să explice ce reprezenta gravura. La reprezentarea lui Vlaicu Vodă, un
tânăr absolvent de liceu întreba pe vecini în ce țară se desfășura acțiunea.
Spre mângăierea noastră, mângăierea tuturor, pentru că-i păcatul
multora, nu-i doar România țara unde se observă ignorarea atâtor lucruri
care, mai înainte vreme, ar i rușinat pe posesorul unui titlu academic.
Pretutindeni se întâmplă același lucru. Fenomenul e general, pentru că
pretutindeni s-au suprapus, după război, preocupărilor intelectuale, cele
materiale. Bunurile materiale și plăcerile ce ne procură au constituit și
constituiesc încă suprema rațiune a preocupărilor noastre. Oamenii au
voit să supună toate lucrurile voinței lor și azi oamenii sunt robii tuturor
lucrurilor. Petrolul este azi adevăratul stăpân al lumii, cu tot alaiul lui de
motoare și mașini, cu multiplele industrii derivate. Automobilul face parte din
familie, adesea e chiar șeful ei. Telefonul, gramofonul, radio, sunt cei mai buni
prieteni ai casei. Aeroplanul n-a pătruns încă în cămin, dar îi dă târcoale, ca un
presupus logodnic al vreuneia din fete. La urmă va fugi cu ea și nu va întârzia

să facă parte din familie. Și, printre atâtea mașini, noi ce suntem altceva decât
niște piese de schimb pentru bunul mers al mecanismului lor? Printre ele,
ne-am pierdut individualitatea în ce are ea mai prețios, adică în conștiința
despre noi înșine, despre valoarea și însemnătatea noastră. De ce suntem
stimați în lume și de ce ne stimăm noi înșine? Nu pentru ce suntem, cât pentru
ce posedăm; și ceea ce credem că posedăm ne stăpânește pe noi. Am căzut
mai jos decât robii vânduți unui stăpân. Suntem sclavi ce cumpărăm cu orice
preț – adesea cu prețul vieții, și mai totdeauna cu al fericirii – pe stăpânul care
ne va subjuga toată viața, iată care ar trebui să ie politica intelectualilor: să
ne mântuie de această robie, printr-un dispreț suveran pentru luxul nesăbuit
și netrebuincios, fără de care am ajuns să credem că nu mai putem trăi. Să
sporească bogăția spirituală, singura pe care o putem numi a noastră și pe care
nimeni nu ne-o poate lua. Căci numai această bogăție dăinuiește pe deasupra
tuturor ruinelor și înfrângerilor; numai prin ea ajung popoarele învinse să se
impună învingătorilor, cum s-a impus Grecia, prin bogăția spirituală a culturii
ei, Romei, învingătoare prin toată forța armelor.
Și, pentru că nouă nu ni s-a părut niciodată adevărat intelectual,
oricât de mare i-ar i învățătura, egolatrul, lipsitul de înțelegere pentru tot
ce iese din sfera lui de acțiune, nu ne adresăm acestor inși netoleranți. Nu
așteptăm nimic de la cei ce scriu veșnic Eu cu literă mare, ca englezii. Căci
acesta este păcatul de neiertat al intelectualului român: nu-și vede decât
buricul lui. Nu ne adresăm nici intelectualilor care și-au mercantilizat
cariera, transformând-o, fără rușine, într-o mină inepuizabilă de venituri
materiale; aceștia merită mai puțină atenție și stimă ca oricare altul.
Ne adresăm adevăraților intelectuali, celor ce sunt numai înțelegere
și cordialitate, pentru că lor le este sortită adevărata acțiune politică a
intelectualilor: să înfrumusețeze viața pe care toți am sluțit-o și sărăcit-o;
științele și artele, învățații și artiștii să colaboreze în politică, călăuziți
numai de gândul înălțării spirituale a țării.
Ajunge atât materialism. Revoluție spirituală, da, în toate rânduielile
vieții. România-i tristă, pentru că a fost cârmuită de politicieni și aceasta-i
destinația oamenilor politici, să ne întristeze viața; să nu contribuiască
intelectualii s-o întristeze și mai mult, prin abținerea și opunerea lor
sistematică în viața politică.
Al. Popescu-Telega
Săptămâna intelectuală și politică, anul I, nr, 2, 28 septembrie 1931,

p. 1; nr. 10, 16 decembrie 1931, p. 1.
Politica și scriitorii
Sunt domenii care în viața contemporană se găsesc izolate pe planuri

îndepărtate: scrisul și politica, adică funcțiunea scriitorului și aceea a
omului politic. Și când spun scris, nu înțeleg presa aceea marginalie pe
reversul activității cotidiene.
Înțeleg prin scris o funcțiune înaltă și creatoare de valori estetice, cu
priză în viața socială și politică a unei epoci.
Presa e procesul-verbal al activității mecanismului social, și acest in init
material, divers și amorf, e prelucrat de scriitor sau trebuie prelucrat de el.
Prin acest act, scriitorul se integrează în cadrele sociale. Prin modul
cum înțelege să prelucreze acest material, scriitorul adâncește sensurile
subterane ale creativității sociale (fapte diverse) și stabilește în lumina
istoriei, o anumită etică socială.
Dar scriitorul se găsește izolat în epoca noastră de domeniul
fenomenelor sociale. Este epoca de aur sau de platină a scriitorului, când
poate să-și permită o aristocratică izolare de ceea ce îl înconjoară.
Dar, pare-se că această epocă se apropie de sfârșit, cu semnele
dezagregării capitalismului, care se arată evidente.
Secolul nostru împodobește, ca o ultimă exalare ra inată, agonia
capitalismului.
Prin însăși funcția sa, în societatea capitalistă ra inată, scriitorul este
îndepărtat de la gravele preocupări sociale, ixându-i-se rolul de „amuseur”
sau de „bouffon”.
Trecerea marelui scriitor francez André Gide la comunism a fost,
pentru mulți, o surpriză. Pentru acela care îi cunoaște opera, evoluția
marcată de acest scriitor, începând cu acele subtilerii și exerciții de estetică
(Traité de Narcisse) și până la Les Faux Monnayeurs, mai ales jurnalul
acestui roman, în care el demonstrează cum, pentru a ixa acțiunea
romanului, s-a orientat după anumite decupări din faptele diverse ale
jurnalelor, trecerea lui André Gide la ideea roșie pare normală și organică.
În acțiunea unui scriitor care nu-și inventează acțiunea romanului,
ci o pune de acord cu nevroza timpului său, oricare ar i ea, oricât de
dezechilibrată, se poate întrevedea gestul omului care sacri ică poziția lui
în actuala societate, pe altarul adevărului istoric nefalsi icat.
De aceea, zic, convertirea lui André Gide pare ceva natural și izvorât
din însăși esența și preocupările sale de scriitor.
Și André Gide nu face decât să dea semnalul pentru împăcarea a două
noțiuni până acum în profundă antinomie: artă și politică. Și semnalul
acesta trebuie văzut de toți oamenii scrisului.
V. Cristian
Facla, anul XII, nr. 606, 4 februarie 1933, p. 2.

Acum câteva zile, d. Gaston Rageot, președintele Societății Scriitorilor

Francezi, scria într-o gazetă pariziană că a sosit ceasul ca artiștii să-și
părăsească uneltele și să descindă în stradă spre a participa la bătălia politică.
Președintele Societății Oamenilor de Litere cita pilda lui Pierre Benoit,
care a fost zărit în fruntea manifestanților din Place de la Concorde – și nu
uita să pomenească pe scriitorii care, fără a coborî în stradă, continuă totuși
să se agite în viața publică, luptând prin coloanele gazetelor și clamând de pe
tribuna sălilor de conferințe în serviciul ideilor lor politice. Adevărul este că
gestul dlui Pierre Benoit nu e atât de nou cât pare. Scriitorii francezi au avut
întotdeauna rolul esențial în luptele politice care-au avut loc în Franța, de la
Revoluție până azi, ca să nu mergem mai departe.
Oamenii politici n-au fost decât agenții executori ai unor idei vehiculate
de-a lungul veacurilor de către scriitorii și iloso ii Reformei și, mai târziu, de
cei ai Enciclopediei.
Revoluția franceză a fost desăvârșită de oameni politici, dar ea n-ar i
fost decât o revoluție obișnuită a unei clase devenită puternică împotriva
uneia care-și recunoștea singură slăbiciunea, fără seva ideologică a lui
Jean Jacques Rousseau și fără opera de genială măcinare a lui Voltaire.
Numai datorită acestei substanțe ideologice revoluția burgheză a devenit
Marea Revoluție, și numai datorită scriitorilor ea a izbutit să ie prefața
marilor prefaceri ce-au urmat. Iar evenimentele cele mai caracteristice,
luptele cele mai gingașe prin care a trecut Republica de 63 de ani încoace,
au fost germinate de scriitori, după ce tot scriitorii au fost în fruntea celor
care au surpat tronul lui Napoléon al III-lea, înainte de Sedan. Nu e o
exagerare când se a irmă că singurul adversar temut al lui Napoléon al
III-lea a fost Victor Hugo. Invectiva sângeroasă a poetului a făcut mai mult
rău împăratului decât toate discursurile oamenilor politici gata la orice
tranzacții; Les Chatiments și pam letele lui Rochefort au izbutit să creeze
imaginea unui personaj grotesc și odios într-o măsură negreșit mai mare
decât încercările s ioase ale bărbaților politici adversari ai Imperiului.
Dar niciun episod din istoria Republicii nu dovedește mai elocvent rolul
covârșitor al scriitorilor în viața publică franceză ca faimoasele afaceri

Dreyfus și Boulanger. Se poate spune că atât prima, cât și cealaltă au
fost, pe deasupra încăierărilor parlamentare, încrucișări de idei și bătălii
intelectuale. Atât în jurul căpitanului deportat, cât și în tabăra adversarilor
săi, pozițiile de atac au fost ocupate de scriitori.
Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, la noi, scriitorii n-au
avut un rol prea însemnat în luptele politice. Explicația e simplă: luptele
politice n-au fost, la noi, decât arareori, forma activă a unor idei. Chiar
astăzi vedem partide care se luptă între ele, fără a i despărțite prea
profund, în ideologiile lor mai curând aceste partide se găsesc armonizate
prin totala lor lipsă de ideologie, înlocuită doar cu frânturi dezarticulate
din doctrinele curente.
De la o vreme însă, partidele noastre politice și-au dat seama că
prezența scriitorilor în viața politică e destinată să acopere luptele cu
prestigiul necesar al unor idei – de aceea, de la 1928 încoace, scriitorii
sunt poftiți în Parlament, ca scriitori, iar nu ca oameni politici, așa cum au
intrat acolo Duiliu Zam irescu sau N. Iorga.
În Parlamentul actual, de pildă, puțini deputați sunt pătrunși de
onoarea de-a avea un coleg care răspunde la numele de Cezar Petrescu.
Romancierul cel mai fecund, singurul care a izbutit să redea, în proporții
de frescă, zbuciumul societății românești contemporane, nu e – cum îl
știm – agitat de pofta de-a se adăuga luptelor politice. Dar ce pastă bogată
de umanitate vanitoasă e această junglă parlamentară pentru ochiul lui de
romancier familiarizat cu măștile variate ale oamenilor!
E adevărat că Lamartine a fost ministru, iar vicontele de Chateaubriand,
ambasador, – dar cazul lor nu trebuie să ne dea o idee greșită asupra
raporturilor dintre literatură și politică în Franța. Au fost scriitori francezi
care au dorit, cu o pasiune arzătoare, cu o copilărească pasiune, să pătrundă
în Parlament; toate silințele lor însă au eșuat în chipul cel mai lamentabil.
În alegerile din 1822, alegătorii unui arondisment parisian au fost
invitați să-l voteze pe „domnul Paul Louis Courier, autorul mai multor
scrieri de-un talent gentil și de-un patriotism admirabil”. Cu toate aceste
însușiri onorabile, Paul Louis Courier n-a întrunit decât 140 de voturi,
rezultat care l-a hotărât să renunțe pentru totdeauna la aspirațiile sale
parlamentare. In schimb, Alexandre Dumas-Père a dat o luptă crâncenă, la
alegerile din 1841, spre a obține un mandat. Deși n-a reușit să-i convingă
pe alegători, manifestul său electoral este un cap de operă de spirit:
„Muncitori ai Parisului,
Cetățeni din Saint Denis, mi-am depus candidatura la deputăție; vă
solicit voturile.
Iată titlurile mele: fără să mai socotesc șase ani de educație, patru
ani de notariat și șapte ani de birocrație, am lucrat douăzeci de ani
câte zece ore pe zi, ceea ce face șaptezeci și trei de mii de ore. În acești
douăzeci de ani am compus patru sute de volume și treizeci și cinci de
drame. Cele patru sute de volume trase în câte patru mii de exemplare,
iecare, și vândute cu cinci franci bucata, fac un total de 11.853.600 franci.
Din această sumă, colaboratorii mei au primit: compozitorii 264.000 fr.,
papetarii 683.600 fr., legătorii 120 mii fr., librarii 2.400.000 fr. etc., etc.
Fixând drept salariu zilnic suma de 3 fr., cărțile mele au furnizat, în
douăzeci de ani, salariul la 1692 de persoane”.
Se pare că manifestul acesta electoral ar i putut să aibă succes, dacă
nu intervenea un rival primejdios în persoana lui Paul de Kock. Apelul
acestuia către alegători a dat lovitura de grație candidatului Dumas.
Ascultați:
„Cetățeni liberi ai scumpului meu Paris,
Nobili muncitori ai arondismentului Montparnasse!
Am in init mai multe drepturi de-a i membru al Adunării Constituante
decât cetățeanul Alex. Dumas. El se laudă că a dat câștig 12.000.000 franci
editorilor de hârtie și docherilor săi. Bagatelă, cetățeni, bagatelă! Condeiul
meu a raportat în douăzeci de ani 63 de romane. Cred că nu exagerez dacă
socot iecare roman la prețul de un milion. Total 63 de milioane – cetățeni,
63 de milioane! Des id pe oricine va dovedi că 63 înmulțit cu 1 nu dă 63!
Adevărul nu poate i ascuns! Dar asta n-ar i nimic. Mai este ceva, ceva
foarte important. Iată: eu locuiesc în Boulevard St. Martin, la parter. În
iecare zi, de la ora 4 până la 5, mă așez la fereastră și privesc trecătorii.
Este un omagiu pe care vi-l aduc, zilnic, cetățeni, privindu-vă! Or, toată
Franța știe acest lucru. Nici un călător nu vine la Paris, fără a trece prin
Boulevard St. Martin 24, spre a-l vedea pe Paul de Kock la fereastră.
Trec sub tăcere diversele prințese ruse care, spre a mă contempla,
dau câte 5 fr. unei trăsuri. Și asta nu e tot – cetățeni! O mulțime de femei ale
căror nume nu le pot divulga, mi-au cerut portretul. Am comandat până
acum peste 3000 de portrete, dând de lucru gravorilor și desenatorilor.
Alte femei mai excentrice mi-au cerut câte un autograf sau câte o șuviță din
părul meu. Autografele mele, cetățeni, se vând zilnic la Hotelul Bouillon,
cu 50 franci bucata – și eu am dat cel puțin l7000 de autografe!
Gândiți-vă, deci, ce sumă enormă am pus eu în circulație cu sistemul

autografelor! Cât privește șuvițele din părul meu, le trec sub tăcere,
pentru motivul că eu însumi le răscumpăr acum, oriunde le găsesc, plătind
până la 80 fr. șuvița... Și, credeți-mă, răscumpăr mereu, cetățeni! Cred că
m-ați înțeles, iubiți ii ai Parisului! Votul vostru nu se va duce la cetățeanul
Dumas, ci la prietenul omenirii Paul de Kock care, în vederea alegerilor, a
poruncit editorilor să reducă prețul tuturor volumelor sale spre a putea i
citite și admirate de toată Franța”.
Elocvența asta, ca și a lui Dumas, au fost zdrobite de un domn André
Dupont, avocat, Rue Racine 102, astăzi uitat, dar care s-a ales deputat cu
8104 contra lui Dumas (82) și Paul de Kock (105)...
Sergiu Dan
Viața de azi, anul I, nr. 1, 1 martie 1934, p. 11.

De iniția scriitorului
Este impresionant de mare numărul celor care socotesc că scriitorul

român trăiește în condiții deosebit de vitrege – neajutat și neînțeles de
nimeni, public, Stat, sau particular. Am stat într-o zi să ne întrebăm, în fața
unui număr atât de mare de voci, dacă nu cumva au dreptate. Dar ne-am
dat seama îndată că e cu neputință să aibă dreptate. Știți de ce? Pur și
simplu pentru că nu au avut grijă să de inească obiectul discuției lor.
Ce se înțelege prin scriitor? În publicistica românească, lucrul nu
este încă bine stabilit. Poate iscul sau alte autorități să aibă o de iniție
precisă. Lumea culturală însă nu o are.
Nu trecem cu vederea peste faptul că avem o Societate a Scriitorilor
Români. Ar trebui deci, în ipoteza chiar că Societatea Scriitorilor știe să
de inească profesiunea membrilor ei, ea n-a răspândit prea mult această
de iniție, ci a păstrat-o cu gelozie în statute, așa încât astăzi iecare e liber
să creadă ce vrea despre profesionistul cu cele mai multe aere și pretenții
din cuprinsul țării noastre.
Căci e un lucru ciudat: anumiți oameni simt că sunt scriitori. N-ar putea
să ne spună bine de ce și în baza cărui articol; dar o simt. Se vede din purtarea
lor, din aerul de siguranță cu care intră în Ministerul Instrucțiunii, din aerul
de satisfacție cu care ies de acolo și din o mie de alte indicii mărunte dar
sesizabile.
Inconvenientul pe care-l prezintă faptul că nu există încă o de iniție
a scriitorului constă mai ales în aceea că nu mai știu bine ce i se cuvine
acestuia și ce nu. În noțiunea confuză pe care-o avem despre el, intră
elemente de initorii pentru alte categorii de factori culturali, și așa se
explică faptul că ne trezim uneori cu un simplu prozator de mâna [a] treia
pretinzând de la Statul românesc lucruri pe care abia ar avea dreptul să le
ceară un savant de mâna întâi.
Este scriitorul un om de talent și atâta tot? Atunci ce nevoie are să i
se dea bani pentru cărți; să ie trimis în străinătate ca să viziteze muzee;
sau să i se creeze condiții bune de trai? Toate astea nu-i sporesc talentul.
I-l recompensează, admitem. Dar câți scriitori din această categorie au

dreptul, în Țara Românească, la recompense naționale și de Stat?
Iată deci o categorie de scriitori care pot i foarte bine lăsați să se
lupte cu viața. N-avem să-i lăsăm să moară de foame, bineînțeles. Dar
altfel, nu-i niciun motiv să-i răsfățăm deosebit.
Cu totul altfel se întâmplă cu un cărturar – ie că este sau nu scriitor.
Acestuia îi trebuie cărți, căci ele constituie hrana lui. Îi trebuie uneori (nu
chiar atât de des) burse în străinătate. Cât despre condițiile bune de trai,
să ne mai slăbească și el. Îi trebuie condiții bune de muncă, atâta tot.
Să mai vorbim despre savant? Despre sacri iciile pe care trebuie să
le facă o națiune pentru cei câțiva savanți pe care-i numără?
Veți zice: doar nu confundă nimeni pe scriitor cu [un] savant. Nu, e
drept, nu-i confundă nimeni. Se întâmplă însă altceva: îi pune deseori în
aceeași categorie, a intelectualilor. Și de aici înainte asimilarea se face lesne.
Este scriitorul un intelectual? Daca voiți. În orice caz, un soi de intelectual
foarte curios: un intelectual care pro ită uneori mai mult dintr-un fapt
divers decât dintr-o revoluție de idei. Un intelectual care poate să nu aibă
nicio inețe de su let, nicio adâncime de inteligență, niciun fel de spirit
profetic. Un lăutar uneori, un artist de geniu, altădată.
Ce putem face pentru el? Să căutăm să-l înțelegem. Cât despre ajutor
– i-a dat mai mult Dumnezeu decât îi putem da noi, oamenii.
C. Noica
Credința, anul II, nr. 289, 16 noiembrie 1934, p. 3.

Problema se pune, în sfârșit, cu toată amploarea. Nu e vorba să se

găsească principiale rezolvări, nu mai e vorba să se stabilească drepturile
unei compatibilități, ci să se a le justi icări su iciente unui paralelism de
fapt, impus din exterior, pe care istoria contemporană l-a înregistrat fără
să aștepte rati icarea prealabilă a teoreticienilor.
Intelectualul a devenit celulă în Stat, cu obligațiuni de îndeplinit,
dar mai ales cu drepturi de apărat. Caracterul social al funcțiunii sale în
cadrul comunității constituite – care e cu totul altceva decât funcțiunea
administrativă în același cadru –, conferă un anumit aspect de vasalitate
raporturilor obligatorii ale intelectualului cu Statul. Se pot găsi aici
su iciente justi icări pentru acea activitate interesată și meschină pe care
o designează accepțiunea comună, vulgară a noțiunii [de] politică.
Dar nu despre această latură a problemei e vorba. Ci despre cealaltă, care
presupune, pe lângă țelurile de realizare materială îndepărtată și oarecum
socială, o activitate de speculație spirituală cu neputință de îndeplinit fără
atributele care stau la baza calității de intelectual.
Pornim de la o constatare: intelectualii și-au abandonat izolarea și
au intrat în vârtejul luptelor politice.
Vorbeam adineaori de un raport al obligațiilor cetățeanului intelectual
față de Stat. Șubrezenia acestor raporturi și caracterul profesional al activității
intelectuale care nu are avantajul de a produce palpabil lucruri prețuibile
și consumptibile – e acesta un punct de vedere pe care doar împrejurările
economice actuale ni-l vâră sub atenție –, cer din partea intelectualului
o solicitudine minuțioasă și docilă pentru treburile publice care vin, din
întâmplare, în atingere temporară cu treburile sale personale. Și, dacă
atitudinea ideologică – irește, cu atât mai mult cea politică, dacă temeritatea
merge până acolo – nu e întotdeauna intransigentă față de Stat, dacă ea
privește de obicei cu multă indulgență tot ceea ce se petrece prin împrejurimi,
– faptul se datorește, fără îndoială, grijii intelectualului de a nu brusca în vreun
fel socotelile o iciale și de a nu pricinui cumva intoleranța Statului.
Un lucru trebuie lămurit: nu cumva intelectualul, prin educația

sa ferită de curenți, se a lă într-o stare de incapacitate, când e vorba să
discearnă binele politic de răul politic?
Nu cumva această incapacitate – ciudat coincidentă cu lipsa lui de interes
în aceeași direcție – constituie una din grijile Statului, unul din punctele lui de
politică generală, care cuprinde, între altele, și piedici pentru intelectuali –
pentru toți cei a căror evoluție politică ar putea amenința bunul, vechiul mers
al carului burghez – la calea emancipării lor politice?
Intelectualul se a lă prins într-un cerc vicios.
Intelectualul e incapabil să discearnă politicește. Incapacitatea
lui e alimentată de Stat, care îi pricinuiește, astfel, rezerve de interes și
docilități permanente. Tristul cerc se închide astfel.
Cine poate avea interesul să deschidă mințile cetățenilor, dacă nu ei
înșiși?
André Gide a expus, în chip magistral, în discursul pe care l-a rostit la
Congresul scriitorilor de stânga de la Paris, acest viciu esențial de capacitate.
Și, dacă ne gândim că acest epocal discurs a fost pronunțat în cadrul
unui Congres pentru apărarea culturii, cercetând a irmațiile lui Gide
putem deduce în liniște că emanciparea politică a intelectualului de sub
opresiunea capitalului inanciar e unul și același lucru cu apărarea culturii.
Pentru conștiință, ca și pentru cultură, nu există, în acest moment, decât
o singură amenințare: capitalul, cu avangardele lui politice și fascismul.
O luptă a intelectualului pentru apărarea culturii trece, așadar, prin trei
faze: eliberarea de prejudecăți, eliberarea de sub dominația nemărturisită,
omniprezentă, imperceptibilă a in luențelor suprastructurale pe care le
exercită inanța, – și, apoi, aplicarea pe plan politic a aceleiași tendințe
de eliberare care a obținut, în cele două perioade de pregătire, luciditatea
trebuincioasă pentru a nu se mai poticni în scrupule.
Intelectualul care apără patrimoniul cultural al umanității nu o poate
face din jilț. Pentru că amenințările culturii vin din stradă și împotriva
străzii nu se luptă decât cu brațul.
Iată deci, că incompatibilitatea între cultură și activitatea de stradă
nu există.
De aici, consecințe extrem de interesante.
Și concluzii pe care observarea actualității literare de la noi le
con irmă – vai! – prin antiteză.
B. Marinescu
Facla, anul XV, nr. 1352, 4 august 1935, p. 1-2.

Numai scriitorii și artiștii se absentează de la ceea ce îi obligă

pompoasa titulatură de elita intelectuală a țării. Au trecut vremurile când
scriitorul se putea ține deasupra vălmășagului, olimpian și absent din viața
cotidiană prin preocupările de perenitate a creației. Epoca înjositoare
a mecenaților protectori ai valoroșilor dezmoșteniți ai soartei a trecut.
După cum nimeni nu mai crede azi în basmul scriitorului care lucrează
„după inspirație”.
Scriitorul este un profesionist, un meșteșugar ca oricare altul,
încadrat în clasa socială a muncitorilor și supus acelorași legi. Creațiunea
artistică poartă semnele societății și umblă pe drumurile ei. Fără o
atitudine politică, scriitorul însemnează că renunță să-și apere opera sa și
posibilitățile sale de creație.
În toată lumea, artiștii au coborât din turnul de ildeș, în stradă.
În Franța, scriitorii militează pentru ideile lor politice, cu vorba și cu
scrisul. Chiar și cei mai îndârjiți neintervenționaliști au fost obligați de
logica realității să cedeze, să nu se mai mențină „au dessus de la mêlée”.
Julien Benda, a cărui carte La trahison des clercs condamnase trădarea
intelectualului descins în politică, a sfârșit prin a face el însuși acest lucru.
Necesitatea participării scriitorilor în politică se face din ce în ce
mai simțită. De altfel, tinerii au și început, dintre aceia care n-au reușit,
într-o scurtă carieră, să-și construiască o confortabilă situație „spirituală”.
Bătrânii își păstrează, de asemeni, comodele și îndestulătoarele poziții
într-un Olimp modest, dar îmbelșugat, cucerite cu prețul unor îndelungate
umilințe.
Desigur că este mult mai comod să te menții în planul estetic sau –
cum s-a întâmplat de curând – etic, iindcă acolo discuția este fără riscuri,
fără sacri icii. A spune că Arghezi e imoral nu e „de ordine publică”, și
a irmația nu poate atrage un deranj dintre perinile moi ale confortului,
care în ierbântă fantezia și clocotește pudoarea. Dimpotrivă, ea garantează
liniștita și comoda lor întrebuințare.
Dar atitudinea pentru o idee, pentru respectul demnității umane

implică și oarecari riscuri, pe care generozitatea presupusă a creatorilor
noștri nu vrea să și la asume. Condeiul, deprins să migălească delicatesuri
gratuite, ar putea să ie și o armă de luptă pentru dreptate.
Când vor înțelege scriitorii noștri că au această datorie, că misiunea
lor aceasta e?
Obișnuiți să mânuiască ideile, intervenția lor, – pe orice poziție s-ar
situa – ar i salutară și înviorătoare în clipa de față, când analfabeți rotesc
în bezna dezolantă ciomegele și praștiile tuturor infamiilor.
Andrei Tudor
Zorile, anul II, nr. 415, 28 iunie 1936, p. 1.

Artistul poate să facă politică

sau trebuie să rămână
în „turnul de ildeș”?
Răspund:
Tudor Arghezi, Demostene Botez, N.D. Cocea, Victor Eftimiu, I. Jalea,

Mihail Jora, Ion Livescu, E. Lovinescu, Claudia Millian, Ion Minulescu,
Agepsina Macri, Petru Manoliu, Al. Lascarov-Moldovanu, Mihail Onofrei,
Ștefan Popescu, Camil Petrescu, M. Sebastian, M. Sadoveanu, Jean Steriadi
Tudor Arghezi
Nerozia cu turnul de ivoriu se reeditează mereu din lipsă de subiecte

mai oportune.
Numai cuvântul e de ivoriu, turnul e, de multe ori, o cameră de oțel,
un trench de cauciuc, o umbrelă sau pălărie.
Nu pot să cred că există oameni ini, exilați voluntar din timpul lor, cu
toate că poeții care nu cântă numaidecât cele 12 feluri de a i nemulțumit
și scârbit pe zi au visat evaziunea din contingențe.
Însă măsura nu-i nici la bocanci pentru toată lumea la fel.
Unii tânjesc toată viața după organizația socială perfectă, pe când
alții au înțeles mecanismul general al imposibilităților mai devreme.
Artistul care, ieșind din iglița și din lâna lui, duce luptă de politic, de
tribună, de vot, licitează și supralicitează, e o aproximație de două lucruri
incomplete. Dar, în interiorul stofei și al urzelii, se identi ică totdeauna
o stare de spirit revelatoare, care adaugă la zestrea demnității omului în
con lict cu restul zoologiei, ceva.
Chestiunea cu turnul de ivoriu are totuși un sens. Nu te înscrii la
conducerea oamenilor și dumneata? Nu... Harababura politică și socială
pe care o trăim așa de prost și care împiedică cercurile lui Diogen de a i
trasate corect, vine de la in initul număr de oameni ieșiți din competența
lor și doritori de o conducere conform unei icțiuni personale.
Împotriva acestei ușurătăți de a desconsidera sedimentarea irească

a trecutului și de a o tulbura cu iecare făcăleț rupt în drum din gardul pe
lângă care treci, se va lua cred, la urma urmelor, nu știu când, dar urma
alege – o atitudine de confruntări și de judecări. Or, acest lucru intră în
competența condeiului și artistului.
Demostene Botez
Să facă ce i-o pofti inima, numai să ie artist veritabil și să nu ie lipsit

de generozitate. Emile Zola, Victor Hugo, Lamartine au participat la viața
politică și au fost artiști.
Paul Valéry a rămas în „turnul lui de ildeș” și e artist.
Anatole France și André Gide au participat la viața politică și au
rămas artiști.
E o chestiune de temperament și de conștiință. Și, orice ar face, să
rămână artist.
Sunt epoci care ridică probleme față de care artistul, cu tot ceea ce
reprezintă ca prestigiu prin opera lui, trebuie să ia o atitudine și să strige
ca un hogea turc din minaret, din turnul lui de ildeș.
Evident, cred, ancheta se referă la literați în special, iindcă
prin instrumentul lor pot participa cu e icacitate în determinarea sau
canalizarea curentelor politice. Un muzicant sau un compozitor lucrează
esențial pe alt plan al existenței. Un sculptor sau un pictor încă pot i
tendențioși și utili în lupta unei idei politice.
Pentru ziua de astăzi, turnul de ildeș e un lux prea mare; poate e
numai un „monument istoric”.
Cine rămâne acolo cu încăpățânare riscă să ie răsturnat cu turn cu
tot pentru ca ildeșul turnului lui să ie utilizat cine știe la ce buton al unui
avion de bombardament.
Dacă arta nu-i numai un arti iciu, ci este o trans igurare a vieții,
atunci artistul trebuie să cunoască resorturile ei.
N. D. Cocea
Este o vreme pentru toate. Și o vârstă pentru toate.

Este o vreme pentru câte turnuri de ildeș vreți, în preajma și sub
picioarele artiștilor. Vremurile de pace. Vremurile normale. Vremurile
de relativă dreptate, de relativă fericire, când cei din fruntea Statelor
și-a bucatelor se mulțumesc să fure cu țârâita, să împileze noroadele
cu oarecare teamă dacă nu și cu tot atâta omenie. E și o vârstă a izolării
în turnurile de ivoriu, vârsta respectabilă a bătrâneții sau aceea, mai
puțin onorabilă, a artiștilor care n-au fost niciodată tineri, care n-au
știut niciodată ce înseamnă chinurile, frământările, nebunia, dar nici
generozitatea tinereții. Din păcate, vremurile noastre numai pașnice și
normale nu se poate spune că sunt. Legea pumnului domnește între state.
Legea bunului plac stabilește raporturile dintre cetățenii aceleiași țări.
Iscusința tâlharului e singura înțelepciune a vremii. Incultura se întinde.
Exploatarea se adâncește. Dar, odată cu ele, încolțește revolta în inima
omului și – ca în toate epocile de întuneric – mijește speranța în ochii
lui. În asemenea vremuri de mari tulburări și de profunde prefaceri, cum
ați vrea ca singur artistul, care prin însăși natura lui nu e altceva decât o
cutie de rezonanță și un ampli icator al pasiunilor, durerilor, bucuriilor
sau năzuințelor omenești, să se închidă în el însuși ca într-un turn
impenetrabil, să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu mai simtă și, mai ales,
să nu mai interpreteze turpitudinile dar și măreția vremii noastre? Dacă
ar mai avea un pic de simțire într-însul sau dacă senilitatea vârstei nu i-a
sclerozat de initiv văzul și auzul, în turnul lui de ildeș s-ar strangula ca un
chițigoi într-o colivie, ie ea și cu gratiile de aur.
Victor Eftimiu
E chestie de temperament. Unii scriitori au patima politică sau

pasiunea luptei sociale, iar alții, nu, după cum avocații, medicii sau
inginerii rămân în turnul lor de ildeș sau se aruncă în vâltoare. Am vorbit
numai de scriitori, iindcă ceilalți artiști: muzicanți, pictori, actori au stat
și stau departe de frământările vieții publice. Izolați în arta lor, își găsesc,
în îndeplinirea ei, supremele satisfacții. Scriitorul, care lucrează cu idei și
cuvinte, e mai chemat decât alți creatori spre circulația ideilor și răsunetul
verbului, deci, spre viața politică. Nu s-a precizat până la ce punct un
scriitor se transformă într-un luptător și până la ce punct luptătorul politic
ori social s-a folosit de scris ca de o armă, entuziasmul pentru o cauză
iindu-i vocație reală, iar scrisul numai o formă de exprimare a acestei
impulsiuni.
I. Jalea
Artiștii, ca toți ceilalți cetățeni din această tară, au datoria să se

intereseze de viața de Stat. Sunt sigur, totuși, că cea mai mare parte din ei
nu fac nimic pentru aceasta. Politica militantă este o chestiune de talent
și temperament de politician, și aceste calități se găsesc rar la artiști; căci,
între politică și artă nu există nicio apropiere.
Aceasta iind, omul politic nu-l prețuiește pe artist, așa după cum
am avut ocazia să constatăm la noi în diferite rânduri. Pentru omul politic,
artistul este în afară de nația lui. Urmași ai [lui] Cain, acești rătăcitori, cei
ai lui Tubal, părintele locuitorilor în corturi și ai păstorilor de vite, cei ai
lui Iubal, cântăreții din chitară și cimpoi, și cei ai lui Tubal, bătătorii de
aramă, pot i găsiți orișiunde; la noi, la vecini sau în Africa, și orișicând. Ei
sunt „les poissons noirs” fără voce la capitol.
Astfel, artiștii nu formează categorie socială. Niciodată un lăutar, ie
el chiar genial, nu va i ministru în această țară. Și, dacă totuși treburile
țării merg bine, aceasta poate dăinui.
Conducătorul de cursă lungă al politicii [îi] va înțelege odată și pe
artiști.
Mihail Jora
Artistul, prin însăși de iniția lui, e o ire independentă, ce cu greu

se poate încadra în cercul și disciplina electorală a unui partid politic; și
chiar dacă s-ar încumeta la aceasta, ar i socotit drept un vulgar visător sau
utopist, neluat în seamă și disprețuit de către propriii săi tovarăși politici.
Adevăratul artist fuge de frământările zgomotoase, de sălbaticele lupte
electorale, de intrigile fără număr, de batjocoriri urmate de îmbrățișări și
de tot alaiul de vulgaritate ce constituie așa-numitul farmec politic, căci
aportul lui în viață e spiritual și individual, iar nu material și colectiv.
Și totuși, poate că n-ar i rău ca unii dintre noi să se sacri ice intrând
în viața publică a țării. Dacă n-ar putea înălța nivelul moral politic de astăzi,
ar i de folos, cel puțin, instituțiilor noastre artistice, tratate cu dureroasă
vitregie de către toți oamenii politici, mici sau mari.
Cine are deci curajul să încerce.
Prof[esor] Ion I. Livescu
A sta închis ermetic în presupusul turn de ildeș, artistul ar deveni

refractar oricărui contact cu viața din afară și arta nu se poate să nu sufere
anumite in luențe sociale.
În timpul marii revoluții, li s-a atribuit artiștilor rolul de educatori
ai maselor: a-i scoate din evoluția irească a vieții nu s-ar aduce niciun
serviciu artei propriu-zise.
Spițerul care s-ar mărgini să facă numai hapuri și în laboratorul lui
n-ar lăsa să pătrundă nicio rază de soare ar deveni un robot.
Artistul e un cetățean. Conștiința naționala nu-i e interzisă. Arta nu
se face numai pentru artă. Arta, necontestat, are criteriile ei, dar urmărește
realizări care onorează și conștiința, și aspirațiile unui neam.
A participa ca artist la viața politică înseamnă a face politică
culturală și, bineînțeles, artistul are toată libertatea să activeze în acest
sens, în cadrul grupărilor, pentru care arta nu e nici lux, nici povară.
Și, păstrând o discreție delicată, artiștii au cunoscut guverne care
i-au ignorat pe artiști.
E. Lovinescu
Arta constituie o categoria de preocupări în nicio legătură cu orice

altă categorie: arta e cum s-a spus, pentru artă și pentru nimic altceva,
după cum medicina e pentru medicină, politica pentru politică și așa
mai departe. Ea n-are decât un scop: emoția estetică. Trebuie să rămână
artistul în turnul său de ildeș, pentru a întrebuința expresia consacrată?
Trebuie. Nici nu se poate altfel, dacă vrea să rămână artist. E obligat
artistul să nu aibă alte preocupări? Ca artist, da; altminteri, poate avea
oricare preocupare ar voi. Poate i bărbat politic, chimist, matematician,
coșar, agent de poliție sau agent al siguranței, cum se spune că există câțiva
scriitori români. Aceste ocupații trebuie să ie însă juxtapuse, fără nicio
in iltrație reciprocă. Ești pedagog la școală, dar nicidecum pedagog în
artă; de îndată ce categoriile se amestecă, nu știu ce câștigă învățământul,
dar arta a pierdut cu siguranță un scriitor.
Claudia Millian
Turn de ildeș este o stare de spirit și este o ambianță interioară în

care plutește visul artistului, în care gândul prinde aripi și devine act și
poezie. Turnul de ildeș este cerul misticului, este aura care înconjoară
spiritul creator, așa cum era odinioară nimbul s inților, strălucitor în
scripturi și în icoane.
Ce ar putea i mai ideal decât o trăire pură în artă și în visare, o
uitare în meditație, abandonare în gândire? Dar se mai poate astăzi năzui
acest dolce-farniente, în vis și în creație? Omul simte în el energii realiste,
adesea brutale, care nu se domolesc decât în lupta de exasperare a politicii
de astăzi. Apoi, politica satisface, în chipul cel mai surprinzător, năzuințele
de ajungere materială. Și, dintre iințele combative, artistul este un
neastâmpărat, un însetat de viață, de frumos, de călătorii și de atâtea alte
mirajuri fermecătoare. Poate arta să nască din mizerie și poate să trăiască
numai din lipsă și din dureri? Atunci rămâne de dus lupta pentru biruință
și „politică”, este arena cea mai senzațională a timpului. Temperamentul o
ia astfel înaintea spiritului; îl subjugă sau îl întrece.
Dacă nu există mecenate, sunt, în schimb, astăzi, partide politice din
abundență. Artistul e un ins activ. E adevărat că amestecul în luptele politice
îl fac să-și micșoreze capacitatea creatoare sau îi mută axa ideologică. Dar
și artistul e un cetățean liber și, oriunde ar activa, în turnul de ildeș, în
arena politică, va i întotdeauna pentru libertate și pentru frumusețe.
Unde ar trebui să se ixeze pentru a i mai folositor lui și societății,
iată o preciziune grea pentru izionomia secolului XX! Rămâne, probabil,
la liberă alegere!
Ion Minulescu
Dacă – cum se întâmplă de obicei – artistul n-are norocul să mai ie

și fecior de „bani gata”, cred că n-ar trebui să se încăpățâneze nici măcar
din curiozitate să se urce în așa-zisul „turn de ildeș”, iindcă s-ar putea să
nimerească, fără să-și dea seama, în propriul său mausoleu.
E drept că acest turn are o reputație foarte sonoră și aproape
legendară. Cuvântul „ ildeș” impresionează urechea prostimii mult mai
adânc decât piatra cioplită sau cărămida de pământ ars.
În schimb, treptele de ildeș ale scării – pe care artistul, miluit de
Dumnezeu, reușește câteodată să se urce până în vârful turnului – sunt
atât de șubrede că în afară de fulgii înaripaților sticleți ai artistului, nu mai
suportă nici măcar bocancii brutarului, care trebuie să-i aducă artistului
din turn pâinea de toate zilele.
Despre patul de odihnă al artistului și mai ales despre faimoasa lui
„masă de brad” nu cred să mai ie nevoie să pomenesc.
Nu că n-aș mai avea nimic de spus... Dar simt că m-ar mustra din
lumea lui bietul Eminescu, al cărui „turn de ildeș” n-a fost decât un... „ideal
pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme și
vorbea în poezii”...
Agepsina Macri
Socotesc că artistul – în special artistul dramatic – n-are ce caută

în viața politică. Chemat să exprime gândul marilor poeți, să-și pună
temperamentul în slujba sentimentelor multiple care agită omenirea, el
n-are și n-a avut niciodată un rol de frunte în viața politică a popoarelor.
În unele orașe din provincie, actorii fac politică pentru a obține
cutare rol într-o piesă. Dar nu e vina bieților actori, ci a politicii, care
a otrăvit toate manifestările vieții noastre publice. Singura politică a
artiștilor trebuie să ie lupta împotriva politicii în artă.
Petru Manoliu
Mi se pare că problema este pusă greșit, deoarece oricare om este

mai mult sau mai puțin contemporan cu epoca sa, indiferent dacă este sau
nu artist. Ne-am obișnuit însă, de la Revoluția franceză, să cerem omului
mai mult decât este și decât poate da. De aceea, după cum cetățenii de
la 1789 au dărâmat Bastilia, tot așa, și noi cei de azi suntem obligați să
prefacem în moloz turnul izolării și care nu e tocmai de ildeș. Dar să
im înțeleși. Vorbind despre spargerea acestui turn, să nu-și închipuie
nimeni că el există în realitate, că deci sunt, în adevăr, oameni care s-au
izolat de restul și vâltoarea lumii. Asemenea însingurări sunt imposibile.
Acela care ar realiza această smulgere din lume s-ar usca asemenea unei
plante rămase cu rădăcinile în vânt. Numai aparent un om se retrage din
contemporaneitate, pentru nervii săi, pentru capriciile sale sau pentru alte
mărunte lucruri legate de vremelnicia lui trupească. În fondul său însă,
în ceea ce are el mai de initiv și mai permanent, omul este o neîncetată
participare la ceasul timpului său. Suntem legați cu adânci dar invizibile
rădăcini, de lumină, presimțiri, de neliniști... A, dar uitasem! Întrebarea

pusă de această anchetă probabil că vizează un răspuns de altă natură, și
anume acela privitor la această precisă întrebare: artistul trebuie să facă
politică? Antichitatea n-a cunoscut conceptul contemporan al politicului,
deși ea este creatoarea politicii. La elini, de pildă, cetățeanul nu făcea
politică decât numai atunci când cetatea îi cerea, după cum devenea soldat,
dacă aceeași cetate avea nevoie. Altfel, cetățeanul se ocupa cu meseria sa.
Era membru al cetății, liber, conștient și mândru. Politica, pe atunci, nu era
o profesiune a inșilor, ci o realitate obiectivă care se impunea prin însăși
autoritatea colectivității. Dacă sunt sau nu pentru politica luată în sensul
elin? Răspund categoric: da. Nu sunt însă pentru participarea artistului
la politicul contemporan. Acest politic e murdar, e neigienic, degradant.
Se compune numai din meschinării și lașității. E o depravare a omului.
Artistul nu poate să participe la viața acestui politic pentru simplul motiv
că nu are voie să se coboare. E dator însă să lupte din răsputeri pentru
exterminarea politicului. Evident, și arta e tot o participare. Dar să lupte,
pentru ca, des iințând politicul, să instaureze politica. Întrebarea este: ni
se îngăduie sau nu?
Al. Lascarov-Moldovanu
Artistul este – sau ar trebui să ie – un „preot” al artei sale, după cum

preotul propriu-zis este al tuturor credincioșilor, tot așa și artistul...
Făcând politică (adică militantism politic obișnuit), artistul își va
devia, într-o mare măsură, drumul artei sale, aducând în realizările ei
elemente eterogene – și așa nu va mai putea aspira a i al tuturor...
Dar nici expresia „rămânere în turnul său de ildeș” nu-i proprie,
căci artistul, cu toate că n-ar trebui să se amestece în vălmășagul politic,
stricător de su lete, totuși, el rămâne o însemnată pârghie de ridicare
sau de coborâre a acestor su lete, arta iind, esențial și de fapt, socială.
În care scop, artistul trebuie să trăiască „în lume”. Așa că aș zice: artistul
să facă „politica” artei sale, creând în lume și pentru lume, dar să nu se
amestece în lupta politică propriu-zisă. Să domine prin arta sa autonomă,
îndrumând, – dar să nu-și deformeze arta, lăsând să pătrundă în ea, prin
politică, tocmai aceste elemente deformatoare.
Mihail Onofrei
Artistul, ca cetățean, este obligat să ia parte la toată mișcarea

politică, pentru că o părere a sa completamente obiectivă sau un vot al
său contribuie la succesul unei idei politice. Cum însă artiștii formează o
categorie specială, ar trebui să ie scutiți de asemenea obligații, pentru că
ei au altă menire în viața unui popor. Toate partidele politice ar trebui să-și
îndrepte ochii asupra artiștilor, să-i stimuleze, să-i ajute pentru realizarea
de opere nemuritoare, spre a ridica nivelul civilizației neamului său.
Artistul, azi, nu trebuie să ia parte la nicio mișcare politică, pentru
că ar deveni subiectiv în opera sa, și o operă subiectivă nu durează, ci să
facă artă pentru artă.
Artistul trebuie sa rămână... în turn de ildeș. Dar în turn de ildeș
nu stau artiștii noștri. Ar i bucuroși să aibă asigurată o existență, măcar
modestă, să poată lucra în liniște la operele – cum am spus mai sus, – care
să servească la înălțarea nivelului artistic.
Dar sunt artiști care se ridică prin politică. Aceia nu trăiesc în „turn
de ildeș”, ci în blocuri, clădite din specularea produsului lor cu politica.
Turn de ildeș? Ce ironie să se mai spună astăzi! Artistul, înainte de
toate, este om. Și ca om trebuie să trăiască. De aceea, artistul om trebuie
să iasă în maidane, să strige tare, să se bată cu mâna în piept, să înjure și,
în felul acesta, ajunge să-și facă „turnuri” chiar de ildeș – să ie lichea, să
ie obraznic, cinic și fără rușine.
Ștefan Popescu
Mai întâi ce înțelegeți prin „viață politică”? Poate să ie cineva care

să nu aibă o părere asupra vieții publice în general?
Aceasta este ambianța în care trăim, aerul ce-l respirăm, putința de
a lucra și dezvolta facultățile sau aspirațiile noastre. Deci, artistul, ca orice
om care cugetă și simte, nu poate să nu aibă ideile sale, și în cercul lui
natural și le exprimă, face, așadar, act politic. Dar a activa ca om politic,
într-un partid sau grupare, când nu urmărește un interes direct, n-are ce
căuta.
S-ar micșora. Unicul scop al activității lui e să se realizeze cât mai
complet, cât mai de initiv. Aceasta să-i ie ținta vieții; să înlăture toate
piedicile și toate preocupările care nu-l ajută sau îl împiedică de a-și
atinge scopul.
Camil Petrescu
Toată activitatea mea de la Săptămâna muncii intelectuale încoace

(și poate și mai de vreme), până la formularea tezei noocrate, ar putea să
facă absolut fără sens faptul de a mai i întrebat.
Dar, dacă e necesar, precizez: artistul care se ține departe de
„treburile publice” este un laș ori un învins dezamăgit (cel mai adesea
e însă un șmecher care „se aranjează” cu toată lumea). Pe de altă parte,
artistul care „face politică” în cadrele oricărei alte ideologii și organizații
decât totalitatea noocratică, este un trădător al destinului omenesc. E
adevărat că majoritatea sunt trădători din simplă imbecilitate. Dar nu
sunt mai puțin periculoși.
Mihail Sebastian
Nu pot să răspund prin „da” sau „nu” la o întrebare atât de generală.

Nu pot mai ales să dau un răspuns de principiu. Dacă artistul trebuie sau
nu să participe la viața politică, e o chestiune care se rezolvă de la caz la
caz, după temperament personal, după vocație.
Un lucru mi se pare însă clar: dacă artistul poate, la urma urmelor, să
facă politică, opera sa însă nu are, în niciun caz, acest drept. Nimic nu e mai
umilitor pentru spirit și mai nefast pentru artă, decât o operă partizană,
tendențioasă, care vrea cu orice preț să „demonstreze”.
Constrângerea politică anulează libertatea de creație. Dintr-un
artist, ea face un complice.
Nici fascismul, nici hitlerismul, nici comunismul nu au creat nimic
în ordine artistică și nu e greu de prevăzut că nici nu vor crea. Libertatea
– pe care toată lumea o batjocorește, ie suprimând-o cu cinism, ie
răstălmăcind-o cu inconștiență – este o valoare ce se lasă foarte ușor
călcată în picioare, dar totdeauna cu teribile sancțiuni morale.
Aștept cu melancolie – dar și cu o secretă satisfacție – să văd cum
toți cei care trădează astăzi condeiul lor de scriitor, pentru a obține, în
schimb, o carte de membru, o insignă și un imn, vor plăti, într-o zi, în fața
propriei lor conștiințe, această trădare.
Mihail Sadoveanu
Locul meu de director politic al ziarelor Adevărul și Dimineața

constituie un răspuns.
Jean Steriade
– Turn de ildeș!
Rampa, anul XXVII, nr. 5986, 25 decembrie 1937, p. 1-2; 7-8.

Problema raporturilor dintre literatură și politică a preocupat, în

nenumărate rânduri, pe scriitori, îndeosebi pe aceia a căror literatură
era, în esența ei, socială. Și părerile care s-au produs în această chestiune
au fost totdeauna împărțite, unii considerând legăturile dintre politică
și literatură ca perfect irești, alții ca lipsite de temei rațional, deci
dăunătoare, mai ales literaturii.
Totuși, concepția scriitorului luptător este foarte actuală. Turnul de
ildeș a dispărut de mult, înlocuit iind cu vălmășagul străzii și cu zgomotul
piețelor publice. Ca să creeze, scriitorul coboară aici, luând contact direct
cu viața la sursele ei cele mai caracteristice. Înfățișarea socială a vieții ce
are sub observație este aceea care-i dă elementele trainice ale creațiilor
lui viitoare. Observator atent, el va smulge din ierberea cotidiană în care
a coborât, esențialul, caracteristicul, omenescul, și-l va împărtăși apoi
hârtiei așa cum s-a iltrat prin sensibilitatea lui. Dintr-un material ușor
pretabil la observațiuni științi ice, el va face literatură, selecționându-l,
sensibilizându-l.
Și acum se pune întrebarea: care va i atitudinea lui față de acest
material? Va i o atitudine omenească, de ură sau de iubire, sau o atitudine
politică de interpretare sub un anumit unghi de vedere?
Desigur că un scriitor adevărat va avea o atitudine omenească,
privind cu aceeași simpatie sau cu aceeași ură tot ce-i cade sub observație.
Sunt însă și scriitori care fac din literatură o tribună politică. Nu e cazul
să pomenim aici de scriitorii regimurilor totalitare, a căror inspirație este
cu strictețe dirijată de Stat. Ei sunt victimele regimurilor politice în care
trăiesc. Dar sunt și țări unde scriitorul, cu toată libertatea de gând și de
simțire de care se bucură, adoptă anumite atitudini politice, în lumina
cărora va prezenta materialul diferitelor lui cărți, cu o patimă care coboară
simțitor prestigiul literaturii.
Exemple sunt destule. Mai ales în anii din urmă, când curentele
extremiste au prins teren pretutindeni, împărțind omenirea în tabere
potrivnice, scriitorii au urmat exemplul general, împărțindu-se la rândul
lor, înregimentându-se în mișcări politice pentru propășirea cărora își
pun toată activitatea și tot talentul lor.
Dar ceea ce este caracteristic în această benevolă alăturare a
scriitorului la curentele politice e că ea se fundează tot pe elementele unui
climat su letesc de simpatie, care poate să ie ușor supusă transformărilor.
Din această cauză, în anii din urmă, s-a repetat atât de des spectacolul
scriitorului care renunță la atitudinea lui politică. Panait Istrati, André
Gide, Céline, ca să nu pomenesc decât pe cele mai notorii, rămân cazuri
celebre pentru ilustrarea imixtiunii literaturii în politică, speci ică veacului
nostru. Ei au crezut în ceva, au urmărit obiectivul precis al îndreptării
sociale printr-o anumită ideologie politică, și la prima răsturnare a iluziilor
s-au retras, denunțând omenirii farsa în care au crezut.
La noi însă, unde viața politică e sufocată de marasmul politicianist
și politicianizant, scriitorul care „a aderat” la ceva s-a transformat într-un
meschin agent electoral sau adulator politic. În orice partid politic, el este
omul care laudă la gazetă și care acasă linge mâna șefului politic, având ca
singur obiectiv postul gras care i-a fost promis.
Iar, dacă obiectivul său n-a fost atins și la prima guvernare a fost
neglijat, scriitorul nostru se transformă în polemistul aprig a cărui gură
poate i însă ușor închisă cu câteva mii de lei.
La noi, raporturile dintre literatură și politică sunt deci pur bănești.
Restul e vorbărie inutilă și poză respingătoare. Și în cazul acesta, în loc
să se servească reciproc, politica și literatura își strică una alteia, făcând,
din zi în zi, mai necesară o delimitare strictă a domeniilor și o categorică
ridicare de graniță între ele.
George Constant
Drum, anul III, nr. 4-6, Crăciun 1937, p. 11.

Poetul în cetate
Când scriam, într-un articol precedent, că majoritatea poeților noștri

tineri sunt inculți în înțelesul cel mai grav al cuvântului, iindcă ignoră
tocmai ceea ce e reprezentativ în poezia națională și în aceea universală,
am invocat numai un exemplu edi icator în ce privește literatura străină.
Când e vorba, însă, de poezia românească, tinerii noștri autori
dovedesc o ignoranță și mai gravă decât aceea față de – să zicem – lirica
americană din secolul trecut.
Ei dovedesc, anume, că n-au înțeles tocmai miezul, sensul și substanța
poeziei naționale, (și a celei străine cu atât mai vârtos), dovedind, astfel, că
inteligența lor e defectuoasă în creație, iindcă e defectuoasă și când se aplică
problemelor de cultură în înțelesul lor cel mai cuprinzător și mai adânc.
Numai așa se poate explica groaza sau doar disprețul pe care-l
manifestă cea mai mare parte a poeților și scriitorilor noștri față de
problemele concrete ale timpului și țării lor, dispreț manifestat printr-o
îngâmfare nemăsurată, printr-o proclamare a eternității geniului și operei
în afara și deasupra oricărei realități naționale, istorice și sociale.
Și numai așa, desigur, se poate explica îngustimea de orizont a poeților
noștri în fața problemelor istoriei, științei și ale vieții în genere. Lipsiți
de o concepție de bază, bine încheiată, temeinică, de un weltanschaung
care să le conducă orice acțiune și atitudine de viață, poeții noștri tineri
au socotit că se vor putea conduce și mai bine în poezie. Când poezia
este aceea care pretinde cu atât mai vârtos o desăvârșită cunoaștere și
întemeiere a poetului în viața și istoria neamului său, cu cât el năzuiește
să cânte mai durabil, mai trainic, mai etern și mai universal adevărurile
descoperite de el.
Dar adevărul este că poeții noștri – inaugurând o tradiție care nu este
cea mai strălucită și nici cea mai veche în literile naționale, și care nu vine
nici de la Vasile Cârlova, nici de la frații Văcărești, nici de la Bolintineanu,
nici de la Grigore Alexandrescu, și nici de la Vasile Alecsandri – adevărul
este, așadar, că poeții noștri posteminescieni au adoptat și prelungit
până-n zilele noastre o atitudine și o concepție asupra poeziei la fel de
super icială, ca și aceea pe care o manifestă și profanii declarați în materie
de poezie, și pentru care viața și lumea se rezumă numai la interese
concrete, bunuri materiale, palpabile, „pozitive” cum li se spune cu un
termen care nu e chiar cel just; anume, că poezia este o îndeletnicire care
ține de muze și de Câmpiile Elizee, care nu poate avea nimic de-a face cu
treburile lumești. Este, în această concepție de ostracizare a poeziei, care
izolează poezia de viața poporului și de realitățile din care ea trebuie să
se nască și spre care e ținută să se întoarcă și o politică dusă cu destulă
abilitate; aceea de lingușire de reducere a poetului la neputință printr-un
„exces de onoare”, cum ar spune autorul franțuz. Și poeții noștri, într-o
bună parte, s-au lăsat duși de această politică de izolare, de îndepărtare
a muzei din cetate, au fost păcăliți de ea, ba ceva mai mult: chiar ei au
început să profereze sus șt tare, prin diverse mărturii de credință, făcute
în vers și altfel, cultul poeziei izolate de viață, de realitatea națională,
istorică și socială, al acelei poezii așa-zise „pure”, nedându-și seama că nu
fac decât jocul celor care vedeau în rolul cetățenesc al poetului ceea ce
într-adevăr el trebuie să ie, un sprijin al poporului, un călăuz și luminător
al lui, un „far”, cum îi numește Baudelaire pe înaintașii săi.
Că acesta este rolul poetului o dovedește, în primul rând, înțelegerea
pe care poporul o acordă poetului. Fiindcă între acest popor care-n zilele
de sărbătoare, națională sau numai duminicală, se duce la festivaluri, la
paradă, la teatre sau la cârciumă ca să asculte cântece, marșuri și declamații,
între acest popor care-i acordă poeziei un rost sărbătoresc, un rol solemn,
dar într-o solemnitate integrată chiar vieții adevărate a poporului, între
acest popor care prețuiește așadar poezia ca pe unul din bunurile ce se
adaugă pentru ridicarea, ușurarea și înseninarea vieții sale, – și între cei
care văd în poezie o deprindere ce nu are de a face decât cu eterurile,
cu luna și absolutul, este o diferență de atitudine care se traduce în fața
poeziei ca și în fața vieții. De aceea, tradiția „cântecelor de lume” este calea
pe care crește, în mod iresc, poezia națională, așa cum în Apus ea a crescut
prin trubaduri și menestreli, – și, de aceea, ea începe cu Văcăreștii și Anton
Pann, ca să sfârșească la pașoptiști și Alecsandri: iindcă, în felul acesta,
poetul se mărturisește de la început în slujba neamului (și trebuie să se
înțeleagă odată că Eminescu este mare în primul rând, tocmai iindcă-l
cântă lăutarii, ca și pe Goga, ca și pe Artur Enășescu, ca și pe anonimii
tuturor „cântecelor” de lume, pentru că el sprijină și înviorează întrucâtva
viața cotidiană a oamenilor mulți, iar nu pentru că face apologia morții
de la un capăt la altul al liricii sale), așadar, pentru că se mărturisește în
slujba neamului său, poetul îi luminează drumul în lupte, îi înalță su letul

în sărbătoare, îi arată căile sale lăuntrice, îl învață să ie sincer și egal cu
sine și îi înveselește sau înduioșează ceasurile puține de ospăț și răgaz.
Numai plecând de aici, de la această modestă dar temeinică, reală,
concretă concepție a poeziei, putem i siguri că ne-am angajat pe un drum
care – tot mai sporit, mereu adâncit, mereu lărgit – ne va duce la cântecul
cel mai plin al neamului întreg și, în această măsură, al lumii întregi.
Or, tocmai acest drum a fost cu osebire ignorat, dacă nu și disprețuit
de poeții noștri. Ispitiți de o himeră, orbiți de falsa lor strălucire pe care
am arătat ce interese străine poeziei căutau să le-o sporească tot mai mult
în ochii lor ca să-i izoleze de popor, poeții noștri au reușit să ducă la ospăț
o ruptură care e, în primul rând, o dezrădăcinare a lor înșile și o orientare
a poeziei pe căi cu totul înfundate, sterpe, sterile. Ceea ce înseamnă că ei
au ratat drumul, tocmai iindcă au vrut să meargă pe toate odată. Că și-au
trădat poporul, tocmai iindcă au vrut să ie universali. Că n-au realizat
nimic, tocmai iindcă au vrut totul.
Și iată-ne ajunși, astfel, la adevărata rătăcire a poeziei noastre
moderne, pe care o denunțam la începutul acestor rânduri și care vine,
într-o bună măsură, de la in luența eminesciană: concepția asupra
nimicniciei vieții și omului în fața morții. De aici, „purismul” literar, care
nu e altceva decât izolarea totală a poeziei în ea însăși și proclamarea
disponibilității, a autonomiei și a independenței sale, proclamarea acelei
perimate concepții ,,artă pentru artă”, reeditată astăzi sub egida lui
Mallarmé (cuvântul pur), a lui Valéry (Monsieur Teste) și a tuturor poeților
poești și post-simboliști care, toți, vorbesc în numele unei independențe
absolute, a unei totale ,,neînfeudări” a spiritului, făcându-și dintr-o lipsă
de convingeri un cap de laudă și de mândrie.
„Este o mare eroare – scria ilosoful catolic G. K. Chesterton, prin
1911, și cuvintele sale sunt valabile până astăzi – să presupui că lipsa unor
convingeri hotărâte dă spiritului libertate și agilitate. Un om care are o
credință are spiritul viu și ager, iindcă este înarmat. El își poate aplica pe
teren oricând criteriile. Astfel, cineva care ar începe o luptă cu un om ca d.
Bernard Shaw și-ar putea închipui că d-sa are zece fețe; la fel cum unui om
care se bate cu un duelist excelent i se poate părea că sabia adversarului
său s-a schimbat în zece săbii. Dar adevărul nu e că acest adversar se bate
cu zece săbii, ci că se bate foarte bine cu una singură”.
Iar în altă parte, continuând aceeași idee (căci și G.K. Chesterton
a fost un poet și ilosof de geniu, tocmai iindcă avea o singură credință
pentru care a trăit, a scris zeci, poate sute de cărți diferite, de la romane
polițiste la eseuri de iloso ie creștină și de ortodoxie catolică, ilustrând
în toate același punct de vedere și cu care a și murit desigur, regretând
poate că n-a trăit destul ca să-l mai adâncească, ca să-i aducă mereu noi
și sporite întemeieri), el scrie vorbind de o seamă de eretici: ,,Ei speră
imposibilul, adică universalul. Ei nu pretind doar luna, – ceea ce ar i o
dorință de inită și, prin urmare, justi icabilă. Ei pretind lumea-ntreagă
și, dacă ar avea-o, ar vrea o alta. Ceea ce este însă indispensabil în viață,
în artă ca și în morală, în poezie ca și în politică, este alegerea; o forță
creatoare care să guverneze voința la fel de bine ca și spiritul”.
Or, tocmai această alegere, acest punct de vedere unic, sabia unică a
excelentului duelist este ceea ce le-a lipsit și le lipsește încă poeților noștri.
Și aceasta nu e altceva decât efectul istoriei României, care s-a
re lectat în spiritul lor fără înțelegere și fără discernământ, câtă vreme ei
au vrut să cucerească viața și lumea prin poezie, iar nu poezia prin viață.
Fiindcă România, de după 1918, a trecut prin faze atât de puțin stabile
– ca o urmare a noilor condiții istorice și economice în care se a la pusă
– încât numai cunoscând în amănunt, cu dragoste, cu înverșunare, temei
și stăruință, datele științi ice și cauzele istorice ale schimbărilor pe care
le trăiau, poeții noștri ar i fost în măsură să-și ocupe locul care, de drept,
le revenea, acela de reprezentanți ai poporului, alături de guvernanți,
arhierei și generali.
Fiindcă, într-adevăr, a i un mare poet înseamnă a i, cu necesitate și
în primul rând, un mare cetățean al țării.
Cum s-ar putea altfel?
Nu este poetul reprezentantul luptei permanente din su letul
nostru, călăuzul și cântărețul ei? Nu ne îndrumează el pe căile care duc în
străfundul nostru, nu ne arată el drumurile care ne împacă și ne limpezesc
cu noi înșine, care ne dau adevărata noastră măsură făcându-ne să ne
cunoaștem pe noi înșine și, astfel, să ne câștigăm libertatea cea mai de
preț: aceea lăuntrică pe care, având-o, ne-o vom folosi din plin pentru
cucerirea tuturor libertăților?
Nu este, în sfârșit, tocmai poetul acela care e chemat să ne arate că
drumurile desăvârșirii și biruinței noastre, ale biruinței binelui și vieții din
noi, împotriva a ceea ce e rău și fantomă în noi, sunt drumurile efortului și
luptei permanente de a ne întrece, de a ne depăși?
Și dacă poetul este acest îndrumător, cu cât poate sta el mai prejos
de guvernanți, de arhierei și conducătorii de oaste?
Și totuși, nu-l vedem nicăieri, sau aproape nicăieri. În niciun caz,

nu-l vedem în fruntea națiunii. Să i se i făcut vreo nedreptate? Să i fost
înlăturat de la locurile ce i se cuveneau?
Sau, nu cumva și le-o i refuzat singur?
Într-adevăr, aceasta e vina poeziei noastre moderne. De a i mizat
pe drumurile lesnicioase, pe muzica ușoară, într-un anume înțeles, pe
ritmul și rima gata făcute, moștenite, acelea pe care noi nu le recomandăm
poeților începători, tocmai iindcă le recomandăm efortul și disciplina
interioară.
Trădarea poetului față de poporul său este trădarea față de sine
însuși. Ocolirea efortului de a-și asculta și urmări până în fundul iinței
sale dorurile, impresiile, intuițiile, chemările poetice, ignorarea datelor
științi ice, riguroase, exacte, care să-l situeze într-un raport iresc și
necesar față de poporul și evoluția istorică a țării sale, care să-l facă să
înțeleagă istoria națională și să participe la ea.
Dar, așa cum a ales drumul lesnicios când a fost vorba de elaborarea
lăuntrică – adâncită sau super icială – a poeziei sale, îndreptându-se spre
ceea ce avea la-ndemână și-l ispitea mai mult, de la Mallarmé și André
Gide, de o pildă, până la Ștefan George sau Georg Trakl, iindcă e mult mal
anevoios să refaci procesul de sinteză, să intuiești și să continui drumul
și punctul unde ajunseseră un Bolintineanu sau Vasile Alecsandri, decât
să te înscrii în fals (cum o și făcuse înainte Eminescu) în numele unei
melancolii și a unei inadaptabilități care poate deveni, după împrejurări,
pretext de juisare și disponibilitate profesională, – așa cum s-a lăsat dus
de „impresii, parfumuri, sunete și culori” în elaborarea stihului său, poetul
român, de după 1918, s-a lăsat purtat de o realitate istorică pe care n-o
înțelegea, iindcă nu căutase nici să se pregătească, nici să participe cu
toată viața lui pentru a o înțelege și stăpâni. El a rămas „poet pur”, – bătut
de vânt adică – și universal, cu rădăcinile în ipte azi în solul natal și mâine
în ceruri mediteraneene sau sumbre, polare, în goană după un ideal pe
care nu avea să-l găsească niciodată, câtă vreme nu-l găsise în sine însuși,
în conștiința hotărâtă de a i un om și un factor de răspundere în trebile
țării și ale poporului său.
Înainte de a muri, Eschil a lăsat un epitaf pe care concetățenii săi l-au
săpat pe piatra mormântului unde l-au dus cu onoruri, și care suna cam astfel:
„Acest mormânt îl adăpostește pe Eschil, iul lui Euphorian, născut
în Attica, mort pe câmpiile mănoase de la Gela. Medul cu plete lungi și
pădurea atât de vestită a Marathonului dau dovada valorii sale”.
După exact 2400 de ani, epitaful lui Eschil le poate spune arheologilor
cine a fost el. Lumea întreaga îl știe și-l va ști, după cele șapte tragedii
câte au rămas de la el în crâmpeie. Fiindcă opera lui Eschil era ceea ce
este orice operă a unui adevărat poet: expresia și rezultatul iresc al unei
vieți de vrednic cetățean și luptător al poporului său. „Medul cu plete și
pădurea atâta de vestită a Marathonului dau dovada valorii sale”.
Cu ce mărturie de viață își vor dovedi poeții noștri valoarea?
E ceea ce vom căuta să arătăm într-un articol viitor.
Ecoul, anul II, nr. 199, 10 iulie 1944, p. 2.

Ne chemăm scriitorii
Atunci când poporul a cerut scriitorilor să ia în mână sulița, mulți

critici au spumegat de indignare, învăluind în fraza lor protectoare izolarea
capitonată a artistului. Condeiul, totuși, a crescut în mâna acestui scriitor
și s-a îmbrăcat în ierărie greoaie. Căci, dacă n-a vrut să ie sulița care să
conducă poporul în lupta sa de independență și de eliberare, a fost lanțul
și zăbreaua lui.
Poporul însuși s-a ridicat la luptă, cu sau fără acești scriitori, iar bieții
visători, marii psihologi s-au rătăcit undeva printre cutele melancoliei lor. Ei,
care n-au auzit nici când a bubuit tunul, nici când au explodat bombele, nici
când au trosnit casele, nici când s-au închircit trupurile muribunde; ei, care
n-au văzut cum se înmulțesc jafurile, cum se adună crimele și cum curge
jalea pe pământul românesc; ei, care n-au înțeles cum spumegă clocotul
sângelui pe ogoare și în uzine și cum crește revolta; – ei, nevinovații! nici nu
știu că dictatura s-a prăbușit și că poporul luptă azi fățiș pentru distrugerea
fascismului, înlăuntru și peste granițe. De atâta surzenie, ceara timpanului li
s-a prelins artistic ca o lumânare deasupra manuscriselor și poate că atunci
au văzut și ei inutilitatea de a mai scrie sau de a mai publica și s-au grăbit
să-și socotească banii și veniturile ce au să le asigure bătrânețea. Banii,
parte ce 1i se cuvenea din hoție – ie că-și încasau cu regularitate solda, ie
că alții o puneau în buzunar, învelită în miasma de glorie și premii.
Căci scriitorii care n-au fost cu poporul au fost, cu sau fără voie,
trădătorii poporului. Ei și-au conservat epiderma, preconizând că scriitorul
nu trebuie să lupte, dar ei au luptat alături de slugile dictaturii, ei au pictat
cu petele de sânge ale poporului.
Nu pe ei îi așteptăm. Se vor curăța odată cu stăpânul și cu celelalte
slugi, sufocându-se în deznădejdea sfârșitului ce se apropie. Noi [îi ]
așteptăm pe ceilalți. Cei ce-au scris cu mâna bătătorită în bulgării de
țărână, cei ce-au scris cu plămâni scămoșiți de mașini, cei ce-au scris în
beciuri, cei ce-au creat în întunecime adevărurile pline de lumini.
N-am avut pâine, n-am avut libertate. Dacă azi începem să le
avem, dacă mâine le vom cuceri pe deplin, atunci, izvorâtă din muncă și
avânt, vom avea și arta noastră. Arta celor ce trudesc, arta mulțimii, arta
poporului.
Căci, pentru noi, arta nu atârnă ca un candelabru deasupra vieții de
zi ca zi. Ea izvorăște din vacarmul societății, ea crește înfrățită cu suferința
și zbuciumul, ea se călește în lăcările luptei. E adevărat că până azi, la
noi, cultura au gustat-o numai puțini? Dar, dacă starea poporului se va
îmbunătăți, dacă munca va i răsplătită cu dreptate, puhoiul lăcăilor
și fetelor nu va mai conteni de la porțile școlilor și universităților către
orașele și satele cele mai depărtate. Atunci, arta izbucnind de la popor, se
va întoarce la popor.
De acum o și vedem mijind. Dintre zidurile mucede ale temnițelor, de
pe cărările spinoase ale surghiunului, din su letele îndârjite ce-au purces
lupta, încă din vremurile de oprimare și teroare, străbate iorul unei arte
și literaturi noi.
Ce așteptăm? Literele de plumb se zvârcolesc de nerăbdare, cerneala
gâlgâie deasupra zațului, hârtia se dăruie ademenitoare, presa și publicațiile
trebuie îmbelșugate, editurile trebuie cucerite, poporul ne cheamă să-i
vorbim!
În clipele de răgaz, să curățăm pușca ce-am purtat-o în bătălie și cu
vârful baionetei să zgâriem în eternitate lupta noastră, lupta poporului
nostru.
Ion Bălănescu
România liberă, anul II, nr. 27, 11 septembrie 1944, p. 4.

Funcțiunea socială a scriitorului
Nu cerem altceva scriitorului decât s-și îndeplinească funcțiunea

socială. Funcțiunea socială este de a cultiva, perfecționa și predica la
maximum de expresivitate limba timpului său.
Pentru atingerea acestui obiectiv, scriitorul trebuie să se găsească pe
linia de mișcare progresivă a timpului său, nu pe aceea de contra-curente
laterale.
Prin rotația de 1800 a politicii externe românești, realizată la 23
august 1944, s-a dat lovitura de moarte epocii de confuzionism general
în care ne-am zbătut vreo 15 ani. Perioada care urmează trebuie să ie
una de limpezire a minților, pentru a vindeca poporul nostru de gesturile
care erau cât pe aci să-l ducă la sinucidere. În această perioadă, rolul
scriitorului poate deveni covârșitor, dacă el își înțelege misiunea. Pentru
aceasta, însă, trebuie dinamitat întâi și întâi turnul de ildeș. Dacă vrem să
im ceea ce trebuie să im, nu mai putem privi realitatea prin gaura cheii
sau prin geamuri colorate. Optica răstălmăcitoare de sensuri a generațiilor
de până ieri trebuie părăsită de initiv.
Să nu se înțeleagă, însă, greșit ceea ce spunem. Nu vom arunca peste
bord tot ceea ce a produs până azi scrisul românesc. Aceasta ar egala
inconștiența.
Dar vom combate fără cruțare toată acea parte a literaturii românești
care a produs sau a contribuit la confuzionismul ultimelor două decenii
îndeosebi. La umbra acestui confuzionism literar, practicat, de altfel, cu
o conștientă rea-credință, a putut crește, ca o ciupercă veninoasă, acea
mentalitate reacționară care ne-a dus la războiul abominabil împotriva
Uniunii Sovietelor. Sub masca amețitoarelor cuvinte „meta izice”, s-a
servit zilnic cititorului român doza de stupe iant care să-i omoare rațiunea
și să-l împiedice de a vedea realitatea. „Gândirismul” cu multiplele lui
aspecte și forme, toate străine de procesul și de conținutul a ceea ce ar
trebui să numim gândire, este una din cele mai pernicioase boli care a
ros vreodată putințele de dezvoltare mintală ale unui popor. Corelatul
lui iresc a fost huliganismul care a premers războiului antonescian. Cei
care scriau despre „nicadori” și despre alte bande de ucigași că „fapta lor
a fost năpraznă” (inconștientul scriitor nu-și dădea seama că, prin această
cali icare, condamna pe cei ce-i admira!), iar gândirea lor „fulger ce despică
tăriile”, supseseră cu toții iltrele nefaste ale reacționarilor de la Gândirea
și de la sucursalele și ilialele ei. Acolo își făceau ucenicia apologeții
crimei, de acolo s-au recrutat teoreticienii chintesențelor suprara inate
ale drojdiei reacționare. Numai crescut în climatul acestei mentalități
a putut, la un moment dat, pe vremea stăpânirii crunte a Gărzii de Fier,
să scrie un poet, altfel de mare talent, că literatura română dinainte de
legionari nu există și că ea trebuie să înceapă de-acuma, adică de-atunci,
de pe vremea cămășilor verzi și a degetelor muiate în sânge, și anume cu
o hagiogra ie – o hagiogra ie, nici mai mult nici mai puțin! – a nicadorilor
și decemvirilor. Aceasta era expresia categorică a lipsei de aderență a
legionarismului la viața poporului românesc. Iar aberația profesată de
tot acest consorțiu de confuzioniști și reacționari fascizanți și fasciști
nu poate i decât combătută de o mișcare ce recunoaște și e convinsă de
dezvoltarea progresivă și progresistă a faptelor istorice.
Ca să corespundem, ca scriitori, momentului istoric în care ne a lăm,
trebuie să ducem un război de nimicire împotriva „stilului” gândirist,
existențialist, legionar și șarlatanesc, realizat în formă vulgară într-un
chip așa de faimos ridicol de către Ică Antonescu. Toate cuvintele, toate
expresiile, toată limba acelui timp, continuată și azi de mulți mânuitori
ai condeiului, trebuie scoase la lumina criticii, trebuie judecate și
condamnate, împreună cu autorii lor, pentru toate sensurile răstălmăcite
și pentru toate intențiile și acțiunile dăunătoare pe care le-a avut asupra
vieții acestui popor. Numai astfel vom scăpa de in luența lor nesănătoasă,
numai astfel vom putea restabili legătura cu miezul sănătos al vieții
poporului pe plan istoric și social, numai astfel vom putea deschide drum
către o lume de concepte clare, care să permită iecăruia o vedere justă
asupra realității în care se găsește România astăzi.
Războiul antihitlerist trebuie pornit și pe plan literar. O limbă
viguroasă, lapidară și limpede trebuie să iasă învingătoare din lupta cu
execrabila bolboroseală a regimurilor fasciste dinainte de 22 august 1944.
Mihai Beniuc
Victoria, anul I, nr. 1, 20 octombrie 1944, p. 2.

Eforturile scriitorilor de azi
Când Lenin cerea literaturii să ie „cu adevărat liberă”, înțelegea prin

libertate voința scriitorului de a-și recunoaște rolul în societatea în care
trăiește și pe care, într-o măsură, o și reprezintă.
Pentru că, într-adevăr, întreaga cultură s-a dezvoltat sub semnul
unei permanente izolări, într-un cerc prea puțin deschis spre realitățile
sociale și imediat necesare oamenilor. Scriitorii au învățat că arta lor e cu
atât mai valabilă, cu cât nu trece mai departe de marginile ei însăși, cu cât
e mai pură, mai gratuită. Consecințele acestei false concepții se pot citi în
toate capitolele de estetică: artă în sine – primatul spiritului – demnitatea
scriitorului etc.
Astăzi, civilizația și umanitatea însăși se găsesc în stare de alarmă, de
luptă. Demnitatea scriitorului suferă o mutație dintre cele mai categorice:
este demn scriitorul care participă, care se integrează, care se alătură
semenilor lui, care respiră și luptă odată cu ei, pentru o stare de bucurie
comună și mare.
Demnitatea scriitorului de azi rezultă dintr-o nouă energie. Este
energia pe care au nesocotit-o secole întregi de cultură delicată, capitole
întregi de istorie albastră: energia de a servi.
Scriitorul de azi se convinge și învață că locul lui nu mai este în
saloane, că opera lui depășește un perimetru de numai patru pereți.
Scriitorul de azi este un muncitor. Și roadele muncii sale se revarsă,
circulă, pătrund.
Unii dintre scriitori – de altfel, destul de cinstiți –- se plâng și... uneori
chiar acuză masele populare că nu sunt destul de pregătite să-i înțeleagă
și să-i apropie. Aceștia nu sunt decât procurorii propriei lor neputințe.
Scriitorul trebuie să renunțe la „inițiativa cuvintelor” și să scrie pe
înțelesul tuturor. Problema aceasta de expresie și comunicare directă cu
oamenii s-a rezolvat, de altfel, așa cum remarca și Malraux (într-un articol
din Littérature internationale) prin formă ca „limbaj vorbit”. Modalitatea
de a scrie direct, simplu, modalitatea ca „limbaj vorbit”, rezumă marea
calitate de stil a linei poetice de roluri noi.
Scriitorul da azi se apropie de popor, se întoarce cu fața la el și,
pentru aceasta, trebuie să se înțeleagă cu el. Eforturile scriitorului nou
sunt pline de rezultate: ele însănătoșesc nu numai expresia gândirii,
ci și gândirea însăși. Pentru că, în de initiv, geniile neînțelese nu simt
decât niște anecdote personi icate. „Într-o artă cu adevărat mare – spune
Romain Rolland – e de mâncare pentru toți lămânzii lumii”.
Pentru ca însă între scriitor și popor să existe această comuniune,
acest lux permanent și valabil, poporul însuși trebuie să-i iasă înainte
scriitorului.
Întâmpinarea aceasta presupune, însă, din partea poporului o
muncă îndelungată, care se cere împlinită cu râvnă multă și jertfe tot mai
multe. Numai popoarele libere, popoarele care și-au interzis superstiții și
patimi, mizerii și umilințe, pot să iasă înaintea culturii ca înaintea soarelui.
Popoarele acestea trebuie să cunoască acțiunea.
Și aici intervine frumusețea unui strașnic proces de evoluție: în acest
marș imens și popular către scriitori și culturi, în această a doua foame,
scriitorul însuși arată drumul poporului, se descoperă pentru a se dărui,
se denunță pentru ca să poată servi.
În această bunăvoință de a construi, în acest entuziasm și în această
fervoare de a folosi, stă calitatea de „inginer al su letului”, pe care scriitorul
de astăzi și-o asumă și și-o mărturisește.
Virgil Ierunca
Victoria, anul I, nr. 95, 14 februarie 1945, p. 2.

Tendința în opera de artă...

sau paradoxul dlui Streinu
În coloanele Dreptății, subtilul domn Vladimir Streinu nu acumulează,

în câteva paragrafe ale unui recent articol intitulat: Panem et circenses,
mai multe gafe și mai multe impertinențe decât am fost obișnuiți să citim
chiar la d. Pro ilo, în cele mai puțin inspirate producții ale seriei sale.
D. Streinu polemizează, de data asta, cu Partidul Comunist Francez,
dornic, probabil, să lichideze stânga franceză așa cum – știe toată lumea!
– a isprăvit-o rapid pe cea românească. Domnia sa a irma că estetica
propusă de comuniști este partizană (ceea ce duce la stil cazarmă, fabrică,
propagandă etc.!) și că, prin această concepție, dispare orice deosebire
între francezul comunist și germanul hitlerist!
A irmația din urmă, obrăznicie neîndrăznită până acum, pe cât
știm, nici măcar de organul P[artidului] N[ațional] Ț[ărănesc], nu merită
să ie discutată. Înseamnă să terfelim amintirea unei lupte care a stârnit
admirația omenirii întregi, să azvârlim cu noroi în tot ce a fost mai pur și
mai demn de respect din faptele trecutului apropiat: e f o r t u l maselor
populare, conduse de comuniști, pentru a se dezrobi de sub tirania
cotropitorului nazist și a-și cuceri libertatea.
D. Streinu ridică însă și problema esteticii partizane. Incompetența
se asociază cu reaua credință, rezultatul inal iind concretizat în a irmația
că noua concepție artistică tinde să se întoarcă 2000 ani înapoi, în vremea
cezarilor și a lui panem et circenses. Pe noi nu ne interesează combaterea
tezelor dlui Streinu, pentru că acestea sunt perfect absurde și cum am
spus-o – izvorăsc mai cu seamă din rea credință. Socotim însă nimerită
ocazia ce ni se oferă pentru a aduce o precizare în problema tendinței în
literatură. Întâmplarea a făcut să ne cadă sub ochi, zilele trecute, din Engels,
părinte alături de Marx al metodei de gândire materialist-dialectică, un
text mai puțin cunoscut și capabil să proiecteze deplină lumină asupra
acestei atât de fals și de confuz înțelese chestiuni.
Adresându-se, în 1885 – dată la care toate marile opere ale clasicilor
marxismului erau scrise, Minnei Kautski, autoare a unui roman asupra
vieții lucrătorilor dintr-o mină de sare – Engels precizează în ce sens
trebuie înțeleasă tendința în opera de artă. În primul rând, el arată,
într-o scurtă trecere în revistă a marilor nume ale literaturii mondiale,
că Eschil, creatorul tragediei, ca și Aristofan, părintele comediei, Dante,
Cervantes, ca și Schiller, au fost scriitori cu tendință bine conturată, și
anume cu tendință progresistă, ceea ce nu i-a împiedicat să realizeze
capodopere, de o valoare unanim recunoscută. În al doilea rând, Engels
se ocupă de exprimarea tendinței în substanță artistică, spunând textual:
„Cred că tendința trebuie să reiasă din situație și acțiune, fără a i explicit
formulată; poetul nu este ținut să ofere de-a gata cititorului soluția istorică
viitoare a con lictelor sociale pe care le descrie’’ (K. Marx et F. Engels, Sur
la littérature et l’art, 9, p.145).
Rezultă limpede din textul citat că marxismul nu confundă opera
de artă cu manifestul (deși – în treacăt ie zis – acesta poate deveni, în
anumite condițiuni, operă de artă).
Cercetând cu atenție marile opere intrate în patrimoniul literaturii
universale, marxismul constată la unele o intenționalitate manifestă, la
altele o tendință mai greu străvezie. Izvorâte din realitatea vieții unor
societăți determinate în timp și spațiu, este iresc ca toate să re lecte,
într-o măsură mai mare sau mai mică, frământările social-economice și
curentele de idei ce se înfruntă în cuprinsul colectivităților respective.
Fiind o expresie a unei clase, este normal ca orice artă să tindă spre un
scop. De-aici și până la a promova mediocritatea artistică sau șablonul
este cale lungă. Tendința, crede Engels, trebuie să reiasă în chip organic
din acțiune, pentru că, – subînțelege el – numai așa opera va i în măsură
să se ridice în planul frumosului și, prin urmare, la un grad de e icacitate
superioară. Dat iind că producția artistică, mărturisit sau nu, are
totdeauna tendință, nimic nu-l împiedică pe creator să se inspire din
temele timpului său și ale luptei pentru progres. Mai mult: în felul acesta,
el dobândește o capacitate creatoare sporită, deoarece, prin încadrarea
în actualitatea istorică și adeziunea la crezul clasei înaintate a vremii,
capătă conștiința necesității, clara și lucida libertate a aceluia care
și-a luminat drumul și nu mai are să se teamă de ispitele și seducțiile
vrăjmașe ce-l întâmpină în răspântii.
Însă, desigur că un ideal, oricât de nobil și de adânc, nu anticipează
asupra valorii creației. Criticii marxiști caută și apreciază cu deosebire
acele opere în care o mare bogăție de idei juste și progresiste tind spre
desăvârșirea formală.
D. Vladimir Streinu le impută această concepție artistică partizană.
Probabil că de aceea scrie d-sa de o vreme încoace la Dreptatea, ca să
dovedească, în mod irecuzabil, că estetica n-are nimic de-a face cu politica!
Paul Cornea
Scânteia, anul XVI, nr. 775, 16 martie 1947, p. 2.

Condiția scriitorului
Citesc într-un ziar de dimineață un articol elocvent ca o ilustrație

murală cu două chipuri exempli icative puse alături. „Cel care bea”
și cel care „nu bea”. Este vorba despre o paralelă între pensionari foști
funcționari publici și pensionarii scriitori, care prilejuiește unui foarte
inimos apărător al celor dintâi, unele comentarii pe care înainte de a le
relua trebuie să vi le împărtășim însă în original.
„Mai întâi, funcționarul public a făcut o muncă în «serviciul
comandat», obligatorie, cu ore și norme ixe, – pe când scriitorul nu a
fost supus nici unei constrângeri: a lucrat cum și când a voit. Deci, dacă e
vorba de dreptul la odihnă, nu e nicio asemănare între funcționarul public
și scriitor. Primul s-a odihnit, în cursul activității, numai în orele acordate
de programul de lucru; cel de-al doilea s-a odihnit când a vrut și cât a vrut.
Da. Aceștia însă au îndeplinit sarcinile ce li s-au încredințat și au făcut
servicii, ie minore, dar care au fost totuși socotite trebuitoare. Puterea lor
de muncă și timpul le-au fost con iscate de slujbă – și în condiții destul de
grele de salarizare...”
În numele acestui mod ciudat de a concepe munca și odihna, inimosul
apărător cere să nu se facă, din nebăgare de seamă, vreo confuzie, cumva,
între cei care merită titlul de pensionari și cei care, după d-sa, nu au
îndreptățire la acest titlu.
Noi nu am vrea să reținem din această împrejurare decât concepția
pe care restul cetățenilor cumsecade și-o face despre activitatea scriitorului
și artistului în genere. Imaginația acestor scrupuloși contabili ai orelor de
muncă este frapată de faptul că scriitorul „nu e supus nici unei constrângeri:
lucrează când și cum voiește” și, ceea ce este același lucru, „se odihnește
când vrea și cât vrea”.
E ușor de văzut că de aici până la a spune că, în de initiv, meseria de
scriitor e un soi de ocupație neserioasă, făcută așa de unul singur, după
chef și capriciu, care, în de initiv, este o afacere personală a personajului,
nu mai e decât un singur pas. Fiecare pasăre pe limba ei piere, și bețivanul
vrea să se știe că el nu refuză câteva frunze ( ie și de laur) artistului și
chiar puțin untdelemn (nu acum, că e scump, irește, ci doar în vremurile

bune), pentru ca astfel, după ce vanitosul a fost miruit, să ie poftit, după
sfatul unui ilosof de altfel, Platon, afară din bugetul Statului, rezervat,
irește, pentru cei cu număr matricol și condică de prezență.
Prieten ne e Platon, dar mai prieten ne este adevărul.
Și adevărul este că tocmai din cauza lui Platon, care a făcut să
deraieze pentru două mii și mai bine de ani cultura occidentală, chiar și
azi, după atâtea milenii de producție intelectuală și artistică, procesul
muncii corespunzătoare este cu desăvârșire necunoscut. Nu mă mir
că d. M. Carp, fost profesor dacă nu mă înșel, are o părere atât de falsă
despre munca și odihna artistului, încât e în stare să scrie că se exercită
„fără constrângere”, când eu, care de un sfert de veac urmăresc cu o
atenție încordată literatura de specialitate, nu am întâlnit nici în limba
franceză, nici în cea germană, măcar cu titlu de traducere, nicio lucrare
serioasă despre condițiile iziologice și sociale ale muncii intelectuale.
Este o carență stupe iantă, de o indiscreție dureroasă asupra ine icienței
științei occidentale. Veți găsi nenumărate studii de medicină veterinară
despre iziologia tracțiunii animale și a cailor de curse, despre „îngrijirea
păsărilor”, despre tot ce vreți, dar dincolo de o curentă igienă a muncii
în genere, nu veți întâlni, în afară de considerații metaforice ridicole,
nimic despre speci icul muncii, intelectuale și artistice. Schiller nu putea
să scrie decât mirosind mere putrede, Descartes numai culcat pe sobă,
Balzac bând nenumărate cafele, Goethe, mi se pare, ținând picioarele în
apă rece. Inspirația este un fel de epilepsie care vine nechemată, iar genial
nu este decât o formă în plus de nebunie. Iată ce se știe despre munca de
creație artistică. Un moment am fost uimit, citind într-un ziar de amiază,
articolul unui conferențiar al Facultății de Litere și Filoso ie, care încearcă
să calmeze spiritele îngrijorate de starea materială disperată în care se
găsesc astăzi păturile intelectuale ale poporului român, prin declarația
că nimeni nu trebuie să se alarmeze, deoarece intelectualii pot compensa
lipsurile materiale prin satisfacția pe care le-o dă exercițiul activității lor(!).
O clipă numai, am fost uimit, iindcă numaidecât apoi mi-am adus aminte
că teza creației exclusiv în lipsuri și mizerie este marea teză burgheză a
creației artistice. Numai scoicile bolnave produc perle, deci se impune ca
scriitorul să ie în mod savant inoculat cu germenii mizeriei iziologice,
în vreun super ilistinic Dachau sau Buchenwald, pentru producerea
experimentală a operei de artă. Vă aduceți aminte de suavul iubitor al
cântecului de lebădă, Tribulat Bonhimmet, care, a lând că aceste regale
și albe arătări nu dau maximum de satisfacție auditorilor decât în clipele
morții, se strecura noaptea cu in inite precauții în iaz și prinzând câte o
lebădă îi sucea ore întregi gâtul, pentru ca, printr-o ucidere lentă, iscusit
prelungită, el să-și poată spori, astfel, deliciile estetice. Ceea ce-i mai
dezgustător, este că, din cabotinaj, o seamă de poeți și actori mai mult sau
mai puțin puri, mai mult sau mai puțin „cu mesaj”, au căutat să întrețină
în mod stupid acest echivoc al inspirației, variantă a epilepsiei, al naturii
demoniace a scriitorului, al gratuității incoerente. Penibila confuzie a lui
Platon între bine, frumos și adevăr, degenerată în estetism, conjugată cu
o alta, tot milenară, a lui Aristotel, între cele două sensuri ale termenului
„logos” (gândire și cuvânt), au dus la atâtea rătăciri și la atâta inutilă risipă
de energie intelectuală, că termenul inal a două mii de ani de cultură a
trebuit să ie două războaie mondiale.
Este necesară o întoarcere de 180 de grade. Este necesară o reexaminare
lucidă și o înregistrare științi ică a condițiilor muncii intelectuale și artistice,
trebuie să vie recunoașterea că o ucenicie specială și un climat excepțional
sunt neapărat necesare muncii intelectuale. Numai atunci vor a la și
beoțienii că există muncă silită și în afară de condica de prezență și de
orele de birou, că muncitorul intelectual nu se odihnește – propriu-zis – în
Statele mici – aproape niciodată. Este, de asemeni, încă necesar să se arate
că munca intelectuală și artistică nu e un epifenomen social, un lux de zile
bune, ci este motivul generator al întregii vieți sociale.
Numai așa se va ajunge la crearea unui regim juridic adecvat, care
va pune capăt exercițiilor ilistine ale tuturor amatorilor de cântece de
lebădă și va împuțina numărul creatorilor în artă eșuați în mod obligatoriu
în spitale și ospicii.
Camil Petrescu
Contemporanul, nr. 39, 20 iunie 1947, p. 1; 8.

Condiția scriitorului: propuneri practice
Sincer vorbind, nu mi se pare că am izbutit mare lucru cu această serie

de articole, în care am încercat să explicităm condiția scriitorului. Cei pe
care am gândit să ne sprijinim, ne opun o totală impenetrabilitate la idee.
Titlul pe care contam atât de mult, De ce țările mici nu pot să aibă scriitori
mari?, a stârnit cea mai neașteptată panică, iecare luând împrejurarea pe
cont propriu. Nimic de făcut. Conjunctul geniu-climat este o ecuație prea
complexă pentru cunoscuta iscusință a scriitorilor noștri. Va trebui poate
să atacăm problema altfel, să revenim, într-altă parte, unde spațiul ne va
permite mai multă libertate în desfășurare.
Toată tragedia stă în izbeliștea realității. La ora patru 1i se pare
oamenilor noștri că geniul n-are nicio contingență materială, iar la ora
opt seara, nădușiți și înăcriți, constată pur și simplu că nu mai e de trăit.
Legătura cauzală nu-i interesează.
Oamenii obosiți de rigoarea explicitării și zgâlțânați de ora mesei
uită că sunt „mari scriitori” independenți de „climat” și cer amical și
stringent „soluții practice”. E în iorător cum cred oamenii de condei în
„soluțiile practice” – întind spre ele ochii închiși, ca niște sugaci dibuind
nervos sursa binecuvântată.
Dar, soluții practice nu există. Este aici o veche superstiție logicistă.
Există, desigur, „soluții concrete”’ dar acelea sunt cu totul altceva. Ele sunt
tot ce poate i mai opus practicului. Presupun un substrat de o complexitate
atât de mare, că este rareori realizabilă astfel de soluție. Nu are sens să
începem să le expunem în condiții nepotrivite, divergente.
Dar, dacă soluțiile concrete nu pot i expuse fără riscul unor noi
confuzii receptive, de soiul celor provocate de articolele de până acum,
mai rămâne totuși o serie de „propuneri practice” posibile, pe care noi
le-am numi mai adecvat, paleative. Și le putem da, precum urmează.
a) Este neapărat necesar ca scriitorul angajat în atelierul său cu o
lucrare de proporții să poată primi aconturile necesare întreținerii sale și
ale familiei tot timpul cât este acaparat de istovitoarea muncă de creație.
Aici ar putea intra în discuție faimoasele „credite de producție” pe
care le-am propus prin Fapta. Dacă discuția se va apropia mai mult de
sfera realizării, aș putea arăta și condițiile tehnice ale operației extrem da
complicate, a căror structură depășește orice posibilitate de expunere în
cuprinsul unui sigur articol...
b) Este necesar ca, după terminarea lucrării sale, și după restituirea
aconturilor, scriitorul să mai poată trăi încă odată lapsusul de timp în care a
lucrat, din venitul lucrării sale, ca să se poată odihni. Pentru aceasta vedem
două măsuri posibile: 1. Sporirea numărului de cititori prin răspândirea
gustului de citit în mase. În ziua când va realiza cota de cititori necesară
titlului de popor mare, România va începe „în mod practic” să aibă „scriitori
mari”. 2. În iințarea unor biblioteci comunale prin care să se asigure un
minimum de tiraj unei cărți. Problema este, ni se pare, în discuția forurilor
conducătoare ale Ministerului de Interne, care are mijloacele s-o realizeze,
iindcă primăriile vizate sunt de resortul acestui important departament,
și ale Ministerului Artelor, care n-are mijloacele, dar ar dori călduros să o
realizeze. Nu știm dacă, dată iind complexitatea în iințării unor biblioteci
comunale, o asemenea soluție mai poate i numită „practică”. În orice caz,
fără colaborarea acestor două departamente, va i fost greu să se ajungă la
rezultatele dorite, iindcă, în fond, în iințarea acestor biblioteci co- [cuvânt
lipsă – n.n.] unor mari prime de creație literară.
c) A treia propunere pe care o facem are mai curând un caracter
imediat și, apoi, poate i considerată ca o soluție practică în sensul cel
mai propriu al termenului. Anume: economatul S.S.R. să ie dat direct în
sarcina „Reazămului” care are posibilități imense și care va ști cum să se
descurce onorabil cu cei nouăzeci și ceva de scriitori. Toate înlesnirile care
vin din străinătate (medicamente etc.) trebuie să ie într-o cât de in imă
parte și scriitorilor.
d) Să se facă toate înlesnirile administrative scriitorilor (și tuturor
artiștilor) care se descurcă foarte greu, cu pierdere de timp și nevoi în
jocul măsurilor de tot soiul, cunoscută iind, de altfel, această meteahnă
speci ică artiștilor. (E greu să vezi pe N. Soreanu și pe părintele Galaction
sau T. Arghezi făcând coadă la mălai și la circumscripție.)
Cred că e destul de practic? Nu?
Camil Petrescu
Contemporanul, nr. 43, 18 iulie 1947, p. 1-2.

Statutul muncii intelectuale
Ideea de statut a fost totdeauna considerată ca inadmisibilă de

capitalismul cultural. Îi este profund antipatică. Este inestetică și imorală.
Este o dovadă a lipsei de idealism. Un statut pune condiții și capitalismul
nu poate suferi să i se pună condiții. Este su letist, cum s-a spus cândva.
„N-ai încredere în mine? Se poate să umblăm cu leacuri de astea?...
contracte? Contractul cel mai bun e cuvântul meu”. Singura obligație pe
care și-o ia este, iindcă nu poate altfel, să plătească un salariu. Dar înțelege
să plătească atât cât vrea el, cum vrea el și cât timp vrea el. (Vezi, în mic,
legea drepturilor de autor.)
Așa a fost și cu muncitorii la început. Muncești, mănânci; nu muncești,
nu mănânci, scurt... Dacă ești copil, nu muncești, deci nu mănânci; dacă
ești bolnav, nu muncești, deci nu mănânci; dacă ești bătrân, nu muncești,
nu mănânci, scurt... Când muncitorii au înțeles un lucru care depășește
inteligența tuturor scriitorilor la un loc, și anume că nu trebuie plătită
numai munca, ci capacitatea muncitorului, adică faptul existenței lui
biologice, fără care munca este o abstracție, capitalismul a fost indignat,
spunând că așa ceva contrazice „legea cererii și ofertei”... Munca e o
marfă ca oricare alta... El nu poate accepta să plătească un lucrător care
are de întreținut nevastă și copil, (că ,,nu i-a făcut el”), el nu se mai poate
interesa de bătrâni, că el nu este institut de binefacere. El găsește muncitori
care n-au neveste și copii de întreținut. Muncitorimea, din ce în ce mai
conștientă, a insistat, cum știe ea să insiste, cerând un statut al muncii,
care nu poate i lăsat la discreția pretinsei legi a cererii și a ofertei. Atunci
capitalismul a evoluat. A devenit, de nevoie, caritabil și tardiv evanghelic.
A oferit „aziluri” pentru bătrâni, hăinuțe la Paște și la Crăciun pentru
copilași și, ici colo, câte un spital pentru cei betegi. Muncitorii au refuzat
azilurile, au refuzat hăinuțele de Crăciun și de Paște, au refuzat spitalele.
Au refuzat, cu alte cuvinte, refugiul capitalismului în caritate (un azil la
zece mii de bătrâni, un spital la 20.000 de bolnavi etc.). Ei au continuat
să ceară un statut al muncii, în care să ie cuprinsă întreaga viață a
muncitorului, nu numai momentul esențial: munca prestată. Capitalismul
jura și se văicărea că nu pricepe asta. Ce-l interesează pe el muncitorul?
El vrea numai munca, fără muncitor. Capitalismul are inteligența cu sens
unic. El pricepe numai ceea ce îi convine. El înțelegea astfel foarte bine
că nu poți avea para fără păr, nuca fără nuc. Mai mult, el știa că trebuie
să cheltuiești cu întreținerea unui nuc multă vreme fără folos imediat,
căci nucul nu dă roade decât la treizeci de ani, dar se încăpățâna să ia din
persoana muncitorului, doar momentul [de] muncă prestată. Muncitorii
au refuzat însă orice compromis. Ei și-au impus statutul lor. Ei bine,
ceea ce muncitorimea manuală a priceput atât de adânc, atât de organic,
muncitorimea intelectuală beată de iluzii și răcituri idealiste nu a fost în
stare să priceapă niciodată. Ea s-a lăsat întotdeauna ridicol exploatată
după pretinsa lege a cererii și a ofertei. Capitalistul a cules rodul și s-a
dezinteresat de pom. A citit cartea, pe care a plătit-o după legea cererii
și ofertei, dar a ignorat pe scriitor. A smuls invenția și l-a lăsat muritor de
foame pe inventator. Așa cum acest capitalist, de multe ori, nu lua de la o
fată decât (plătind cinstit) momentul virginitate, restul nu-l interesa.
Două arme a folosit capitalismul ca să poată exploata până la
măduvă pe creatorii intelectuali. Cea dintâi era o urmare imediată a
faptului că „legea cererii și ofertei” era întemeiată pe o inegalitate. Unul
oferea cu stomacul lipit de foame, cu copilul bolnav acasă, iar celălalt nu
cerea niciodată când i se oferea. Era parcă un făcut, dar nu cerea tocmai în
clipa când celălalt oferea. Și nu cerea dinadins, se lăsa greu, iindcă putea
să aștepte. Celălalt nu... Balanța era falsi icată, talgerele ei nu erau egale.
A doua armă erau colportorii bunurilor artistice și intelectuale. Nu
era plătit savantul inventator, era plătit binișor inginerul constructor; nu
era plătit geniul din laborator, era scump plătit clinicianul; nu eruditul
creator, ci profesorul colportor. La 90 de ani, Branly, una din gloriile
științei, lucra într-un laborator-magazie, în timp ce descoperirile lui erau
predate în Universități de marmură. Nu compozitorii sunt acoperiți de
aur în societatea capitalistă, ci cei ce le execută compozițiile în public. Nu
creatorii adevărați, ci negustorii de literatură.
Toate au fost posibile iindcă nu există încă un statut al muncii
intelectuale și artistice. Un statut care să lege rodul de pom. Care să arate
că rodul trebuie plătit anume ca să poată i păzit și întreținut pomul care,
altfel, se pierde, se usucă, nu mai poate rodi.
Un statut al muncii intelectuale și artistice trebuie să cuprindă
întreaga istorie a actului creator. Cu tot ceea ce are unic în ea. Un statut
trebuie să de inească rolul și funcțiunea muncii intelectuale și artistice,
condiția ei organică, perioadele de formație și gestație care sunt modul ei

deosebit, să precizeze climatul acestei munci.
Pro itând de sprijinul și exemplul dat de muncitorime în lupta ei
continuă, creatorii intelectuali trebuie să lupte ca să obțină neapărat un
statut care să țină seama de ceea ce munca intelectuală are categoric
speci ic.
Fără un asemenea statut, munca intelectuală și artistică va păstra
mai departe regimul parafeudal de falsă libertate, căci omul legat de
condiția lui istorică este legat de glie într-un mod care îngăduie să ie
exploatat. Nu mai are decât iluzia că e liber...
Camil Petrescu
Contemporanul, nr. 44, 25 iulie 1947, 1; 6.

Scriitorul și societatea burgheză
Viața se desfășoară, – e meseria ei. În miezul vieții te a li tu însuți,

omule, actor al unui rol pe care crezi că îl cunoști foarte bine deoarece
– tu, de tine – nu poți să te ascunzi. Nu te poți măguli, nici acuza cu o
dezinteresare absolută. Și totuși... mulți visăm să o poți face odată...
Dar în jurul tău mișună lumea, alai neobosit cu mii de aspecte și culori.
Oameni mulți, oameni pe care nu-i cunoști pe nume, nici tu pe ei și
nici ei pe tine.
Plecat din miezul mulțimii, în cămara ta, iată că viața din afară ți se
înfățișează – vezi chipuri, simți durerile acelora despre care nu se vorbește
și, pe lângă câte vezi, ghicești gânduri, intenții. Din această pricină te
chemi a i scriitor. Oamenii pe care i-ai văzut în lungul și în latul străzilor,
din trecere, îi cunoști acum parcă tot atât de bine ca pe tine însuți, deși
n-ai obiceiul să te uiți peste gard.
Tu ești o făptură liniștită și n-ai face supărare nici unei furnici, dar
ce-ai văzut fără voie, cu voie, pe dinafară și pe dinăuntrul oamenilor, ai
scris, căci ai acest nărav care nu are totuși nume rău, e îngăduit, ba, uneori,
chiar răsplătit.
Ei, însă?
Ei, oamenii cărora le-ai răscolit su letul, gândurile, te-ai amestecat
în necazurile și patimile lor, ei, necunoscuții, trecătorii ce gândesc, ce
simt, despre această intruziune în treburile, ba încă mai mult, în gândul
și su letul lor? Ai încercat să-i întrebi dacă sunt supărați pe tine sau poate
că totuși le place să vină cineva să-i înțeleagă. Da, le place să ie cercetați,
înțeleși, dacă... ești de aceeași părere cu ei! Dar dacă – așa cum mai adesea
se întâmplă – dacă sinceritatea ta e fără de ocoluri, dacă ei se supără, se
indignează sau dacă îi mâhnești? Totuși, tu îi știi pe nume, nu le vrei decât
binele: de aceea chiar le proclami greșelile? Ești un moralist cumva?
Nu! Nu ești decât un spectator, poate ceva mai mult.
Dar, deocamdată, dreptul tău de a ridica măcar cortina asupra
priveliștii omenești, pe acela socotești că nu-l poate împiedica nimeni și
nimic.
Tu nu copiezi oameni, tu naști oameni, dar și tu vii dintre ei, și așa

cum îi naști, poartă chipul tău și al lor. Tu nu poți să-i pedepsești, ai însă
dreptul să-i așezi în fața oglinzii în care ei înșiși să-și vadă chipul adevărat.
Există, așadar, acest con lict?
Dar nu sunt și cititori care pricep omenescul personajelor tale și
alături de tine judecă și mustră greșelile? Două tabere deci: una care te
înțelege și ți se alătură, alta care stă bănuitoare, preferând ca să nu se
i ridicat cortina. Fiindcă oamenii tăi, chiar dacă nu au nume în registrul
stării civile, se nasc, trăiesc în anume loc, în anume timp, în anume fel, fără
ascunzișuri, ca la spovedanie.
Dar sunt mulți cărora adevărul le pare a i un dușman. Ci preferă
masca, au cultul aparențelor, care trebuie salvate, și te acuză a-i i maltratat.
Nu, nu încerca a-i convinge. Lasă-le iluzia lor intactă, vor pieri cu
ea. Ești la fel cu pictorul care așteaptă momentul când modelul se crede
neobservat.
Totuși, după un timp, lumea din jur, modelul evoluat, va descoperi
portretului liniile adevărate și sieși corecțiunile necesare. Artistul e
astfel alcătuit încât să surprindă pe om, chiar când el se vede neobservat,
așa cum omul privește cerul iarba, gâzele, apele, incendiul, subteranele
ca pe o realitate în miezul căreia el însuși se bucură, suferă, se revoltă,
sancționează.
Dar se putea să lași cortina, să zugrăvești o lume, alta decât e,
convențională, așa cum ar i vrut ei să ți-o prezinte?
Era doar lumea din jurul tău. Așa cum arăta ea. A observa necruțător,
fără patimă, a cerca să prinzi în cuprinsul slovelor ceea ce se cheamă
„viața”, a te supune curajos rezultatelor acestei sincerități, a i oamenilor
frate și judecător, socotind că totuși adevărul e mai bun decât cortina
transparentă sau umbra deasă a întunericului. Da, eu cred că iubește pe
om acela care î1 are azi în fața oglinzii, care nu-i îngăduie să se amăgească
asupră-și.
Numai astfel iecare poate, la rândul său, judeca, ierta sau pedepsi...
Dar! Dar cercetarea sinceră, interesul viu pentru om și ceea ce e omenesc
cere, pentru a i recunoscută ca dreaptă, o perspectivă în timp: a privi
înainte. Iar dacă unii nu se pot convinge, ei vor rămâne în marasmul
trecutului cel depășit.
Iar problema, cum oare se naște o lume – ca și cea vie – deoarece
e viabilă – în mintea scriitorului, e o problemă rezolvată tocmai prin
existența acestui fenomen!
La problema: „Con lictul ce se creează, la un moment dat, între
scriitor și lumea burgheză pe care el a descris-o” – rândurile acestea ar
putea constitui un răspuns.
Hortensia Papadat-Bengescu
Contemporanul, nr. 54, 3 octombrie 1947, p. 1.

Scriitorul – interpret al „vulgului”
Că trăim, și în literatură, un reviriment al realismului, aceasta nu mai

trebuie să repetăm, cititorul putând să constate oricând de la sine. Să ne
înțelegem: nu e vorba de un simplu termen de propagandă, și cei care nu
văd dincolo de întâmplările imediate ale timpului nostru sunt condamnați
la orbire de initivă, chiar în fața esențelor – acele esențe sau permanențe
pe care ei au iluzia că le apără cu strășnicie.
Mă a lam deunăzi într-un cerc de intelectuali „ ini” și, la un moment
dat, a venit vorba despre „trista condiție a prozei”. Unul dintre acești
intelectuali, foarte subțiri și foarte infatuat de cultura sa academică,
lansă, la un moment dat, anatema sa asupra romanului, ca gen modern de
exprimare, „prin excelență a vulgarității”!
Acest fel de a vedea lucrurile nu e rar și subtilul detractor al romanului
nu făcea decât să exprime părerile unei ciudate caste de intelectuali care
– în fața impetuosului val de viață nouă ce se ridică din însăși imensa
tragedie a epocii noastre – iau o poziție de „rezistență a valorilor pure”,
cu o închipuită aureolă de martiri ai culturii. Ei se baricadează în cele
mai retrograde cetăți ale artei, divagând în gol despre „eterna vulgaritate
umană”, cu surâsul puțin dezabuzat al eroilor gratuității...
Iată ce înseamnă să ii mărunt în viziunea ta interioară, să ai ochi de
șoricel estetic, speriat de propria ta umbră și, mai ales, iată ce înseamnă
să înțelegi fals înseși problemele de bază ale creației artistice, așa cum
sunt ele de la începutul lumii. Acest tip de intelectual a fost – tot în numele
„valorilor permanente” – în Evul Mediu, de partea scolasticilor, pe vremea
Inchiziției a ars oamenii pe rug pentru „puritatea credinței”; în Renaștere,
s-a îmbrăcat în haina fariseilor religiei; pe timpul Revoluției franceze, a
oftat pentru perucile nobililor pe cale de dispariție; iar în zilele noastre
– devine reprezentant al „elitelor”, disprețuind marile mișcări de mase
care-și cer dreptul la demnitate și la viață umană.
Trecutul scuză multe, în afară de pretenția celor câțiva senili care
vor să țină cultura în loc, în numele unor formule perimate. Acești oameni
de sfârșit de eră nu înțeleg că e timpul să părăsească bărcuța pesimismului
lor, pentru a se îmbarca pe transatlanticul – de opulență modernă – al
realismului colectiv și social, acela care navighează pe oceanul creației
unanime, în care generozitatea și forța sunt, totodată, ținta și mijloacele...
Ne amintim, cu această ocazie, de o re lecție a lui Aldous Huxley
– acest romancier prin excelență modern, care și-a salvat „subtilitatea”
printr-un roman epic de anvergura Contrapunctului – asupra condiției
romanului. Marile romane, spune Huxley, cuprind o considerabilă doză
de vulgaritate. Cervantes, Dickens, Balzac, Tolstoi, Dostoievski sunt niște
artiști cărora nu le e teamă de ceea ce noi numim vulgaritate. Epoca noastră
e prea infectată de cultul tinereții, pentru ca opera acestor romancieri
să nu ni se pară puțin greoaie și „elementară”. Însă marile opere nu se
scriu numaidecât cu inețe. Și epocile în care artiștii devin niște o icianți
ai subtilității pentru subtilitate, căutând cu tot dinadinsul efectul „de bun
gust”, sunt decadente. Respectăm și iubim cultura franceză, dar aceasta
nu ne va împiedica să constatăm că, în ultimele decenii, ea prezintă toate
simptomele unei astfel de decadențe. Romain Rolland face (ca și Julien
Benda în La France Byzantine) procesul acestui fenomen al literaturii
franceze, acordându-i justa semni icație: o clasă socială și-a sleit forțele,
înțepenindu-se în privilegii și formule învechite, care nu mai cuprind
întreaga realitate a omului. Din inspirați, artiștii au devenit artizani, iar
vocația s-a schimbat în profesie.
De fapt, nici nu e vorba de inețe și vulgaritate, e vorba doar de slăbiciune
și de forță. Putem spune că Racine nu e „ in”, în timp ce, cu siguranță, un
François Mauriac e foarte, foarte in? Racine e subtil fără să vrea, punând,
în același timp, accentul pe marile pasiuni omenești, zugrăvindu-le în toată
grandoarea lor, pe când un scriitor decadent de genul lui Mauriac vrea să ie
tot timpul și reușește, din păcate, să ie și să rămână numai in...
Literatura îmbătrânește și ea, ca oamenii, prin înțelepciune și
ra inament. În tinerețe, ea cultivă simbolul, gestul grandilocvent, iar la
bătrânețe e circumspectă și subtilă. Însă literatura, în sensul cel mai matur,
exprimă viața, și viața conține o mare doză de vulgaritate, în sensul de
material pentru creație. Scriitorul nu creează pentru a atinge cine știe
ce supra-ra inate legi ale gustului, ci pentru a exprima viața și spiritul
ei într-o sferă cât mai generală. Epocile de decadență artistică sunt
întotdeauna acelea care fac prea mare caz de gust. A limita creația la gust,
iată adevărata vulgaritate! (Ceea ce nu înseamnă deloc, bineînțeles, a
căuta cu tot dinadinsul vulgarul în literatură, lucru pe care-l fac ariviștii în
ale artei și pro itorii de apă tulbure).
Când un Balzac sau un Tolstoi exprimă realitatea așa cum e (sau așa
cum o igurează ei), nu sunt vulgari, ci pur și simplu obiectivi; și proza
poate deveni „sublimă” pe orice material s-ar grefa ea, așa cum e sublim
un poem de Edgar Poe sau o simfonie de Beethoven. Marii prozatori
cuprind existența pe toate nivelurile ei și în toată diversitatea ei, așa cum
se manifestă în vremea lor. (Sau cel puțin cu mentalitatea timpului lor).
Fără îndoială că, până la un punct, proza nu se poate dispensa de oarecare
vulgaritate a amănuntului, a faptului imediat, așa cum el se re lectă într-o
mentalitate dată. Dar genul romanului poate atinge, la fel cu toate celelalte
genuri, sublimitatea. Între Comedia divină a lui Dante și Comedia umană a
lui Balzac deosebirea e numai de forță a expresiei sau cel mult de calitate
a creației, nicidecum de nivel al gustului sau al subtilității.
Dimpotrivă, există vulgaritatea lucrurilor „nobile”, spuse „subtil”.
Ceea ce înnobilează proza romancierilor moderni, dincolo de molozul
inerent al subiectului lor, este însă altceva: este spiritul, viziunea, având
înaintea lor, necontenit, perspectiva de ansamblu a omului, cu toate
mizeriile și grandorile sale contemporane. Nu cunoaștem, de exemplu,
ceva mai puțin subtil, dar și mai impresionant, ca experiență omenească,
decât situațiile unor eroi moderni în mijlocul celor mai tragice și uneori
mai josnice, mai inumane întâmplări ale războiului! Din adâncul cumplitei
lor josnicii, atât de des țâșnește sublimul! (Citiți, în această privință,
romanele lui Simonov, Hemingway, Faulkner etc.). Și numai astfel ei ne
angajează pe drumul unei arte care nu stă departe de „vulg”, ci cuprinde
sensurile profunde ale acestuia, dincolo de formule și scheme.
Iată metamorfoza pe care, pe de altă parte, mulțimile o cer de la
scriitorul zilelor noastre; chemarea sinceră – deși uneori cu interpreți
prost orientați – pe care masele o îndreaptă astăzi înspre artiști: să
cuprindă cât mai mult realitatea în opera lor, transformând-o în sublim.
Cu bietul dram de artă pură cu care artiștii elitelor se mulțumesc, pentru
huzurul subțire al câtorva aleși, vremea noastră nu mai are, într-adevăr, ce
face! E nevoie de mai multă forță de cuprindere, de o viziune mai largă, de
revenirea la izvoarele simple și proaspete ale creației și ale vieții, pentru
a corespunde acestor imense necesități de adevăr și de frumos pe care
„vulgul” zilelor noastre o resimte.
Dimpotrivă, scriitorul, artistul ar trebui să se simtă onorat de cererile
pe care mulțimea i le face – nu să coboare la ea, ci să-i ajute ei să urce până
la sentimentul sublimului care poate i exprimat în orice gen. Să nu se
teamă scriitorul că va deveni un „interpret al vulgului”! Marii scriitori de
totdeauna asta au fost, bineînțeles, însă, că nu reușesc să facă parte din
familia lor decât cei puternici, cei superior înzestrați.
Vremea noastră ne cere de la toți să devenim mai puternici și mai
cuprinzători...
Dan Petrașincu
Timpul, anul XI, nr. 3620, 25 decembrie 1947, p. 2.

Misiunea scriitorilor și artiștilor noștri
Rezoluția Plenarei a II-a a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc

Român constituie un document de bază pentru dezvoltarea Republicii noastre
Populare în drumul ei spre socialism.
Rezoluția, scoțând în relief victoria în alegerile din martie 1948,
repurtată de forțele populare conduse de Partidul Muncitoresc Român,
și trăgând concluziile luptei duse pentru câștigarea acestei victorii,
analizează și răspunde problemelor celor mai importante ale vieții noastre
economice, politice, sociale și culturale.
Îndreptar pe drumul clasei muncitoare spre socialism, rezoluția
Partidului Muncitoresc Român trasează liniile mari pe care se desfășoară
lupta muncitorimii și a aliaților săi, în toate sectoarele vieții publice,
pentru o lungă perioadă de timp. Importanța ei este, deci, deosebită.
La punctul 13 al rezoluției, Plenara a II-a a C.C. al Partidului Muncitoresc
Român subliniază una din slăbiciunile de căpetenie ale activității de partid,
și anume rămânerea în urmă în domeniul ridicării nivelului politic și
ideologic al membrilor de partid.
Propunându-și lichidarea grabnică a slăbiciunii de mai sus, Plenara
arată că munca, urmând a i dusă în acest domeniu, trebuie să devină o
preocupare a întregului partid.
Ideea asupra căreia se oprește Rezoluția constituie o problemă
esențială a culturii noastre și asupra ei se cuvine să insistăm.
Rămânerea în urmă a nivelului politic și ideologic al membrilor
P.M.R. chemați să ie avangarda și pe tărâmul cultural, așa cum sunt pe
toate celelalte, se traduce prin aspectul pe care-l prezintă cultura noastră
astăzi, necorespunzând grelelor, marilor meniri pe care le are de îndeplinit;
necorespunzând în realizări, realizărilor săvârșite în celelalte domenii de
clasa muncitoare, în drumul ei spre socialism.
Această necorespondență pe plan cultural, mai ales în domeniul
artelor și literaturii, nu este însă neexplicabilă.
Scriitorii și artiștii noștri de origine burgheză, mic-burgheză sau
ridicați din chiaburimea satelor, poartă cu ei balastul greu al ideologiei
clasei care i-a crescut. Puținele voci ale scriitorilor ridicați din sânul clasei
muncitoare au fost acoperite de corul celorlalți, au fost împiedicate în
trecut de a se manifesta.
Moștenirea culturală lăsată de burghezie a fost același orizont îngust,
același individualism feroce, același spirit de servilism și de nepăsare.
La aceasta s-a adăugat o insu icientă pregătire ideologică, atunci
când intelectualii s-au atașat clasei muncitoare. Ei au venit din felurite
motive, de multe ori din simpatie, uneori din oportunism, însă rareori au
căutat să-și însușească ideologia clasei muncitoare, ideologia luptei sale
revoluționare la care aderau.
Trebuie recunoscut că nici munca de lămurire dusă în acest sector
nu a fost purtată cu su icientă hotărâre. Abia în ultimul timp, ziarele și
revistele noastre au înțeles că îndemnurile Partidului de avangardă al
clasei muncitoare, repetatele critici aduse în acest domeniu, trebuie
dezbătute în vaste discuții publice, trebuie adâncite și făcute instrumente
de lichidare a tot ce mai e rămășiță burgheză în lumea intelectuală.
De foarte multe ori, oamenii artei au trecut cu nepăsare pe lângă
indicațiile date de partidul clasei muncitoare.
Rezoluția Plenarei a II-a a C.C. al P.M.R. atrage atenția asupra
condițiilor în care se săvârșește procesul de dezvoltare a democrației
populare și anume asupra condițiilor luptei de clasă, „care îmbracă forme
variate și tot mai ascuțite”.
Oamenii artei au asistat la bătălia pe care Partidul Muncitoresc
Român a dat-o împotriva „crizismului”, a curentelor decadente și a
citadelelor reacțiunii în cultură, ie că ele se ascundeau la Academie sau
Universitate. Nu toți au învățat că aceste bătălii erau manifestări vii pe
plan suprastructural ale luptei de clasă. Nu toți au văzut rolul motor al
Partidului Muncitoresc Român în aceste bătălii.
Vorbind Tineretului Comunist Rus, la al III-lea Congres al Uniunii
Tineretului, Lenin spunea despre tânăra generație:
„Ea poate învăța comunismul numai legând iecare pas al învățăturii,
al educației și al instrucțiunii sale, de lupta neîntreruptă a proletarilor și a
celor ce muncesc, contra vechii societăți exploatatoare”.
Aceste cuvinte ale lui Lenin vorbesc tot atât de bine intelectualilor,
oameni de partid sau oamenii fără de partid.
Nu cunoașterea seacă, teoretică, nu adeziunea formală sau, din
simpatie, poate forma su letește pe cel ce-și propune să scrie pentru clasa
muncitoare, să ie un vrednic iu al poporului.
Noi cunoaștem manifestări felurite, în cultură, ale acestei adeziuni

formale, ale unei insu iciente apropieri sau chiar ale ignorării ideologiei
clasei muncitoare. Poezia actuală, în bună parte, este plină de promisiuni
în stil program, cu abundență de „vom face” și „vom cânta”, legătura cu
masele este, de multe ori, abstractă, mai mult voită decât realizată.
Romanele scrise în ultimii ani, chiar când își propuneau să
zugrăvească aspecte ale societății noastre, au dat imagini deformate,
ca în cazul lui C. Stroia și E. Camilar, sau necomplete, ca în cazul lui L.
Bratoloveanu.
Nu este întâmplător că trebuie să căutăm cu greutate o literatură
care să pună în lumină lupta clasei muncitoare, dacă nu în trecut, dar
măcar în perioada de după 23 august 1944. Cu greu vom găsi igurile
oamenilor din masa care luptă pentru victoria clasei lor, cu greu vom
descoperi igurile muncitorilor prinși în întreceri, igurile muncitorilor
care au lucrat în condiții neînchipuit de grele, conștienți că partidul lor
luptă pentru ca exploatatorii să ie izgoniți.
Noi nu avem încă romanul care să arate lupta maselor muncitoare
în oraș și la sate, romanul care să zugrăvească, în mod viu, etapele pe care
le străbate societatea noastră, să dea relieful artistic problemelor pe care
viața le ridică la tot pasul și mai ales să răspundă acestor probleme.
Am înșirat mai sus cauzele care ne apăreau cele mai accentuate
și care au creat această disproporție între realizările oamenilor muncii
pe tărâmul economic și social, și realizările oamenilor artei pe tărâmul
cultural.
Tot Lenin îi spunea Clarei Zetkin:
– „Noi nu trebuie să stăm cu mâinile încrucișate și să dăm posibilitatea
haosului să crească acolo unde poate. Noi trebuie să conducem acest
proces în mod plani icat și să organizăm rezultatele”.
Să învățăm de la Lenin.
Actul revoluționar al naționalizării trebuie să ie pentru noi un
îndemn.
Rezoluția Plenarei a II-a a C.C. al P.M.R. atrage atenția intelectualilor
asupra problemei celei mai imediate care se pune în sectorul cultural.
Toți intelectualii conștienți, care militează cu scrisul în rândurile
clasei muncitoare și înțeleg că destinul întregului popor e legat de clasa
sa revoluționară, trebuie să pornească hotărât la lichidarea grabnică a
disproporției între munca lor și lupta celor care au făurit și conduc către
progres Republica noastră Populară.
Trebuie să ie dusă, prin presă și publicațiile noastre, o muncă
intensă de lămurire, care să înlăture toate cioturile ce stau în calea omului
de artă, spre a-l face să devină un adevărat iu al poporului, să-i arate dar
care sunt realitățile spre care trebuie să se îndrepte și care sunt mijloacele
cele mai potrivite spre a reuși să creeze opere durabile.
Trebuie ca literatura și arta, pe care o vom da la iveală și o vom
promova, să ie adânc ancorată în viața socială, să urmărească fără șovăire
condițiile dezvoltării acestei vieți la noi, care stă sub semnul ascuțitei
lupte de clasă.
Trebuie ca arta și literatura să aleagă calea viitorului, calea forțelor
care luptă pentru o societate nouă, eliberată de exploatarea omului de
către om. Trebuie ca arta și literatura să arate cinstit oamenilor care
este clasa care împinge societatea înainte, clasa muncitoare, care e tăria
acestei clase, forța care o educă, o mobilizează și o conduce la victorie,
adică Partidul ei.
În sfârșit, literatura și arta trebuie să ie pătrunse de ideea că sunt
chemate a i o pârghie în această necontenită luptă, și anume o pârghie de
seamă.
Să traducem în fapt misiunea pe care marele Stalin o încredințează
oamenilor artei, de a i „ingineri ai su letelor”.
Literatura și arta au menirea să răspândească în mase ideile cele
mai avansate, ideile partidului revoluționar al clasei muncitoare, să
construiască su letul omului nou și să ajute astfel la înfăptuirea cât mai
grabnică a societății socialiste, a societății eliberate de exploatare.
Contemporanul
Contemporanul, nr. 92, 2 iulie 1948, p. 1; 10.

III
PROFILURI NEGRE
La moartea lui Liviu Rebreanu
Cu câteva zile înainte de proclamația regală care vestea eliberarea

României, a apărut în pagina aceasta un „medalion” închinat lui Liviu
Rebreanu. Mai mult celui care fusese, decât celui care a fost până-n ultima
clipă a vieții.
Zilele trecute, Liviu Rebreanu a murit. Aproape concomitentă cu
aceea, prin sinucidere, a lui Manfred von Killinger, moartea autorului lui
Ion și al Răscoalei are în ea ceva tulburător de semni icativ. Altfel, pentru
simplul deces, n-am mai i avut nimic de însemnat aici.
Cine a fost Liviu Rebreanu până acum vreo șapte-opt ani, o știe o
țară întreagă, după cum o știe deopotrivă și o bună parte din străinătatea
care i-a citit cărțile tălmăcite în vreo zece limbi.
E vorba, se-nțelege, de cărțile reprezentative: Ion, Ciuleandra, Pădurea
spânzuraților, Răscoala, – cărți în care băiatul învățătorului din Năsăud vorbea
de nevoile, de năzuințele și luptele poporului său. Fiindcă Liviu Rebreanu
ocupase un loc de frunte în literatura noastră modernă, ocupase un scaun
la Academie si câștigase un prestigiu în conștiința publică prin ceea ce a
fost în scrisul său ținută și atitudine alături de popor. În numele țăranilor
și al realităților crâncene de viață ale țăranilor noștri, el a urcat cu merit
treptele unei demnități cu adevărat înalte, de scriitor popular. El a scris
despre și pentru popor.
Până când a venit trădarea.
Până când setea parvenirii a fost mai tare decât realitățile de viață ale
poporului pe care toată lumea le crede făcând parte integrantă din el. Spre
dezolarea tuturor, Rebreanu s-a dovedit doar un arivist. Și-a ales pentru
aceasta căile mai grele, acelea care pretindeau o forță epică, o stăruință și o
îndârjire mai adâncă. Ardelean și rural, el cobora încă înainte de întâlnirea
cea mare din 1918, în București, cu ceea ce se cheamă un „bagaj” literar
mai nou, mai proaspăt și mai viguros, pe care l-a știut fructi ica din plin cu
un talent de rară tărie.
L-au sprijinit și împrejurările istorice.
După războiul trecut se punea în România problema de temelie,

aceea care până azi a rămas nerezolvată: a ridicării economice, culturale
și sociale a poporului nostru muncitor de la sate și din fabrici.
Liviu Rebreanu s-a folosit de această conjunctură: romanele lui, unde
era descrisă cu forță realitatea aspră a satelor noastre, în care se puneau
problemele sociale și naționale – ca în Pădurea Spânzuraților și Ițic Ștrul
dezertor – constituiau un material prim, o argumentare și un temei pentru
lupta istorică a poporului român întru cucerirea drepturilor sale.
Dar structura țării noastre semicoloniale, a împiedicat rezolvarea
problemelor naționale. În locul unei împroprietăriri e icace la sate, în
cadrul căreia țărănimea să ie stăpână nu numai pe loturile de pământ,
dar și pe uneltele de lucru evoluate pe care progresul industrial i le putea
pune la îndemână. În locul unor largi și neîmpovărătoare credite rurale,
în locul unor legislații cu adevărat libere care să asigure muncitorimii
noastre industriale posibilitatea de acțiune și luptă pentru susținerea
revendicărilor ei de viață, în locul unei politici externe de hotărâtă și leală
apropiere de marele vecin de la Răsărit care inaugura, dincolo de Nistru,
o lume cu adevărat nouă, liberă și progresistă – în locul tuturor acestor
orientări conforme nevoilor reale de organizare și întemeiere a vieții
poporului românesc în marea lui majoritate, am asistat la înfeudarea
României diferitelor coterii capitaliste străine care găseau aici un teren
bogat și productiv în materii prime – cereale, petrol cărbuni, aur și lemn –
precum și o piață de desfacere la prețuri ridicate a unor produse fabricate
în serie în țările industriale din Apus.
Și, dacă în ce privește capitalurile anglo-americane, ele veneau
în România mai cu seamă pentru investiții și exploatarea industrială a
subsolului, petrolul constituind în primul rând materia primă de preț, –
în schimb, capitalurile mai sărace, cu acela german în frunte, găseau aici
un debușeu pentru fabricatele lor industriale; apropierea geogra ică și
interesele de câștigare a pieței noastre industriale, au împânzit cu produse
de proveniență germană mai tot importul nostru de mașini și piese de
mașini, dinaintea războiului.
Interesele economice străine – unele de exploatare, altele de desfacere
se înfruntau și se ciocneau astfel în România care – continuând să rămână
o țară „eminamente agricolă”, adică țară cu o populație al cărei standard de
viață n-a depășit, decât în Ardeal, ceapa cu mămăligă, plugul și carul cu boi,
– capătă grabnic caracterul unei provincii semicoloniale, unde-și disputau
interesele contrarii diferite irme de exploatare și case de import străine.
Oarecum, situația României a fost, până-n 1940, analoagă cu aceea a Chinei,
unde se disputau, peste o economie feudală băștinașă, veche de o mie de
ani, interesele industriale și comerciale anglo-franco-americano-japoneze.
Și dacă, până la urmă, de pe urma acestor lupte între capitalurile
străine China s-a ales cu teritoriul ei vast împărțit între o Chină a
Ciung-kingului și una a Nanking-ului – la noi s-au împărțit, în primul rând,
opiniile, începând eu acelea ale conducătorilor diferitelor partide politice
care au căutat să-și exercite in luența și asupra maselor. Luptele de partid,
a căror încetare au slăbit-o atât de mult regimurile de dictatură instalate
de la 1938 încoace, au rămas însă doar re lexul pe plan restrâns politic al
luptelor dintre interesele capitalurilor anglo-americane, pe de o parte și
cele germane, pe de altă parte.
Poporul român rămânea într-o tot mai surdă, mai voită izolare.
Participarea lui la aceste lupte nu-l interesa, iindcă știa bine că din ele
nu-i putea veni rezolvarea problemelor lui de viață.
Dar tocmai neparticiparea poporului la lupta politică era ceea ce-i
convenea de minune fascismului și hitlerismului, regimuri prin esență
dictatoriale, sprijinite pe forța aparatului de guvernământ și nu pe
participarea voluntară, liberă și activă a maselor populare.
Iar când această ruptură dintre masele populare și conducerea
politică a țării s-a accentuat, hitlerismul german, ca reprezentant al unei
economii mai înfometate și deci mai rapace, a pus mâna, printr-o lovitură
deschisă de forță, pe întreaga economie – de producție, de cumpărare și
de schimb – a țării.
Astfel, s-a realizat acea mult lăudată „uni icare” a țării. Era uni icarea
și liniștea unui cimitir, iar nu uni icarea voințelor active, unanime și
creatoare ale nației care rămăsese într-o dramatică singurătate.
Cine putea i lângă ea? Partidele politice cu un program liberalist
și democrate fuseseră dizolvate și rămâneau inactive. Singurul partid cu
adevărat popular, cel comunist, fusese cu mult înainte aruncat în ilegalitate,
Nicolae Titulescu, care încercase o politică de apropiere categorică de Uniunea
Sovietică, agoniza – ca și celălalt Nicolae, Bălcescu, într-un exil forțat.
Două singure forțe rămâneau să comunice, să îndrumeze prin bezna
politică (dacă nu să le și sprijine efectiv) masele românești: tineretul și
cărturarii țării.
Dar tineretul, care încercase cât de cât această comunicare cu masele
rurale, tineretul echipelor de lucru studențești a fost și el împrăștiat de
guvernele pro germane, „uni icatoare”.
Iar dintre scriitorii populari, cel mai de frunte, Liviu Rebreanu,
proslăvea, în Gorila, triumful acestei uni icări care arunca în ilegalitate
partidele politice de mase, cele care astăzi constituie guvernul Blocului

Național Democratic. Subscriitorul acestor rânduri l-a văzut pe autorul
Gorilei cu puține zile înainte de apariția acestei cărți de tristă memorie și
care avea să marcheze începutul declinului aceluia care era socotit drept
cel mai viguros și dârz romancier al poporului nostru.
În convorbirea amintită, Liviu Rebreanu își mărturisea admirația
pentru garda lui Hitler din România, zisă și „de ier”. Puteam ști – deci
– cu precizie că autorul lui Ion, al lui Ițic Ștrul dezertor și al Răscoalei, se
hotărâse împotriva poziției și a steagului ținut în cărțile sale.
„Uni icarea” nazistă a României i-a adus lui Liviu Rebreanu bene icii
bănești și tristele, dezolantele onoruri de a merge în turnee de presă și de
a ține conferințe culturale la cartierele lui Hitler și Ribbentrop, al lui Ante
Pavelici, al lui Tisso, Hacha etc.
La aceasta se reducea activitatea de plenipotențiar a lui Liviu
Rebreanu, căruia opera lui trecută i-ar i dat dreptul de a vorbi în numele
poporului său și în fața unor adevărați conducători de nații; dar el era
reprezentantul o icial al unui Guvern înfeudat Germaniei hitleriste, pe
lângă alte guverne la fel de înfeudate.
Și cum hitlerismul n-avea destui agenți de prestigiu la noi în țară,
cum, după moartea lui Nae Ionescu, presa o icială hitleristă nu se bucura
de un girant mai notoriu decât „doctorul” Ilie Rădulescu – dacă vi-l mai
amintiți – Liviu Rebreanu n-a ezitat să ia direcția unei foi de tiraj limitat
la vreo opt sute de exemplare zilnic, așa-numitul ziar Viața, semio iciosul
hitlerist în România ultimilor patru ani.
Și astăzi, când nația își scutură cătușele, când istoria biruitoare a
poporului se a irmă și se ridică peste toate potrivniciile pentru a realiza
adevărata unitate populară, astăzi, Liviu Rebreanu moare discret, anonim
aproape.
Ziarele nu s-au ocupat de el. Nu i s-au închinat pagini pe care nu
le mai merita, nu i s-au făcut funeralii și onoruri nici de Academia care,
de altfel, mai are să-și deplângă pe primul ei membru, omorât de naziști:
Neculai (sic!) Iorga.
Spunem primul ei membru, iindcă – dacă Neculai (sic!) Iorga a fost
omorât izic de nemți – Liviu Rebreanu a fost omorât tot de ei, dar moral.
E o moarte mai grea, iindcă n-o poate reabilita nimeni. Și nimeni
n-o poate slăvi.
Liviu Rebreanu și-a dat el singur seama de acest lucru. Cu mult
înainte de a i murit, el era un cadavru viu. Moartea lui, de acum câteva
zile, e doar o concluzie, o formalitate de stare civilă.
Semni icația ei?
Ba, este una. Că sunt, anume, multe asemenea cadavre vii care se
mai târăsc printre ruinele acestui București sfârtecat de bombele naziste.
Poate că nu toate își dau seama – ca Liviu Rebreanu – că sunt cadavre.
Și mai încearcă o salvare, în afară. Dar împotriva morții dinlăuntru
nu se poate lupta.
Iată, de o pildă, niște confrați de presă s-au apucat mai zilele trecute
să denunțe public pe un agent nazist. Un biet cabotin elegant, care n-a mai
apărut pe scenele noastre de ani de zile. Și când a apărut, a fost lamentabil.
Ion Iancovescu îi spune. N-are niciun merit. Juca la cafenea unde-și vestea
niște „creații” imaginate, susținut, pe atunci, de o presă la fel de binevoitoare,
pe cât de înverșunată astăzi față de el. Dar Ion Iancovescu n-a creat nimic,
iindcă n-avea de unde. Ultima dată, l-am văzut într-o comedioară la teatrul
de pe strada noastră, a gazetarilor, pe Sărindar, căutând să-și concureze pe
un tânăr coleg de scenă, Beligan. Nu izbutea. Era atât de gol pe dinăuntru,
atâta pustiu răsu la din pieptul lui, ca dintr-un cavou.
Orașul fără avocați îi spunea piesei. Bietul Iancovescu, el care
întotdeauna a avut nevoie de avocați! Avocați care să-l anunțe, care să-l
explice, să-l laude, să-l sprijine.
Acum, s-au găsit și avocați ai acuzării. Fiindcă Ion Iancovescu,
mort de mult, și-a găsit singurul loc acolo unde lipsa de talent și istoria
decadenței îl îndrumaseră: de director al Teatrului Național Românesc
din Odessa.
S-a întors însă degrabă, cu niște parale și cu un vraf de știri prohitleriste
pe care le-a debitat pe singura scenă care-i convine: la cafenea. Era rolul lui
adevărat, rolul lui istoric. Ca și al lui Liviu Rebreanu: de agent hitlerist.
Nu e nevoie de campanii de presă, de funeralii. Asemenea cadavre ar
crede că sunt încă în viață, dacă am ridica piatra împotrivă-le.
Lăsați-le să putrezească liniștit!
Vor îngrășa, cel puțin, pământul acesta prea mult răscolit de bombe,
prea mult supt de lăcustele naziste. Pământul acesta care-i va răbda în
măruntaiele lui, deși ei l-au trădat și l-au vândut da atâtea ori.
Cel puțin cu ultimul lui instinct, Liviu Rebreanu a înțeles acest lucru.
Și a plecat la timp, în tăcere. O vor face, desigur, și ceilalți.
Ecoul, anul II, nr. 256, 6 septembrie 1944, p. 2.

Despre slugi
Niciodată n-am avut încredere în oamenii care nu se uită în ochii tăi

când vorbesc. Probabil că întotdeauna au de ascuns câte ceva și se tem să
nu le citești intențiile în priviri.
Pentru Nichifor Crainic, eu am făcut nouă luni de pușcărie: prima
dată la Malmaison, în 1941; iar a doua rată, la Jilava și Văcărești, în 1942.
Nouă luni și-o zi, bob numărat. Din povestea asta a ieșit însă o carte, atât
de sinceră și de crudă, încât m-am temut să păstrez manuscrisul. Așa că
l-am bătut la mașină și-am încredințat la trei prieteni câte un exemplar.
Cartea va vedea lumina tiparului la timpul său. Chestiunea iind va să zică
oarecum personală, deși cartea reprezintă o adevărată frescă a trecutului
regim – mă feresc s-o discut aci.
Dar vreau să spun vreo două vorbe despre Nichifor Crainic, nu în
calitatea lui de om, căci nu este om: ci în calitatea lui de trădător și de
slugă a nemților și a oricui putea să-i făgăduiască un pro it de orice fel.
Aș vrea să mai adaug amănuntul că, în ce mă privește, sunt gata să cred
și să iert acțiunea cuiva, dacă poate s-aducă o justi icare și să găsească
o scuză valabilă. Nimic nu este însă mai trist, decât fapta unui om, care
nu găsește nicio explicație omenească. Nichifor Crainic nu poate găsi
nicio scuză tristei lui acțiuni. La el n-a fost nici convingere, nici credință.
Nichifor Crainic nu crede în nimic. Ceea ce l-a îndemnat la fapta mârșavă
a trădării a fost numai interesul. Asta nu este însă o scuză, și cu atât mai
puțin o explicație, deoarece nu murea de foame, căci, slavă Domnului, țara
a fost cu el prea darnică. Iar când e împins de foame, omul face altceva:
muncește, fură, ucide la nevoie. Dar nu trădează. Și nu se bagă slugă până
și cu su letul.
Nici român, nici țigan, nici bulgar, ci cu altoi din toate. Nichifor Crainic
nu are nici patrie pentru care să se jertfească și să moară, nici caracter,
nici pe cineva în care să creadă, ie drac sau Dumnezeu. Un om care își
aruncă părinții pe stradă în puterea nopții și își bagă sora la stăpân în loc
să-i dea o mână de ajutor – ce om poate să ie acesta? Ce garanții morale
poate să prezinte el, dacă părinții ce i-au dat viață nu s-au putut bucura de
ospitalitatea lui? Am avut prilejul să văd tâlhari de drumul mare și ucigași
lăcrimând dacă li se pomenea de mama lor sau de țara lor. Aceste două
noțiuni erau cu totul necunoscute groaznicului ortodox.
Este sigur că Nichifor Crainic își va primi pedeapsa. Nu pentru că
a nesocotit toate legile morale în raporturile cu oamenii; nu pentru că a
supt de la toate țâțele ortodoxiei; nu pentru că a făcut să sufere pe atâția
inși, nu. Ci pentru un lucru mult mai important: pentru slugărnicia pe care
a arătat-o față de nemți și pentru actul de înaltă trădare ce l-a săvârșit față
de țara lui. El a fost cel din urmă și cel mai tenace agent nazist în România,
care slăvea, cu puține zile înainte de 23 august, care slăvea pe Hitler și
„biruința” germană, la Radio Berlin. Ne-a crăpat atunci obrazul de rușine
și simțeam cum pleznește ierea în noi. Căci, oricât de amestecat i-ar i
sângele, el poartă totuși numele de român.
Dar, a dat Dumnezeu și s-a isprăvit pentru totdeauna cu toți aceia
care au țigănit viața noastră publică și ne-au băgat slugă la străini. În ce-l
privește pe Nichifor Crainic, dacă o i s-ajungă la Jilava, îl sfătuiesc să ceară
să ie închis în camera nr. 18; e mai puțin umedă.
Mircea Damian
Fapta, anul II, nr. 54, 10/12 septembrie 1944, p. 1.

Gorila
Așadar, maestrul a murit. A murit aproape în aceeași zi cu „baronul”

sau, în orice caz, la interval scurt unul după celălalt, într-o „camaraderie”
de situații – ce să spunem – emoționantă. Destin? Coincidență? Ironie
istorică? sau simplă întâmplare? Poate iecare în parte, cine știe, ori toate
la un joc. Sfârșitul e la fel de dezgustător și anonim, iar concluzia rămâne
aceeași: că Liviu Rebreanu și-a îndeplinit, până la urmă, acțiunea lui de
trădător. Singura dată când a fost conștiincios, căci altfel nu l-a interesat
nici conștiința lui, nici neamul acesta, nici judecata oamenilor viitori.
Liviu Rebreanu ținea conferințe, lua dineuri, primea tantieme,
făcea călătorii în străinătate, nu uita să vorbească de „bunele raporturi”
româno-germane. Câtă muncă pentru el, care era greoi și delibera anevoie!
A știut Germania hitleristă totdeauna dintre cine să-și aleagă oamenii
și cum să-și bată joc de durerile popoarelor: a știut Gestapo-ul nemțesc la
cine să facă apel, atunci când trebuiau ascunse nemulțumirile, atunci când
revoltele, urletele mulțimii trebuiau făcute inofensive: a știut vâscul teuton
în care arbori să intre, pentru a lipsi pădurea de copacii care mai rămăseseră
sănătoși.
Pentru doctrina încârligată a naziștilor, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu,
Șeicaru și alții mai mici, ca Dragoș Protopopescu, Toma Vlădescu etc. nu
mai aveau importanță, începuseră să ie prea puțini. Din partea lor, slugi de
doi lei, gata să lingă oricând unde au scuipat, nu s-ar i sinchisit niciodată
Hitler. Era sigur de ei, ca de niște lipitori trimise să sugă, era convins așa
cum ești convins de picioarele scaunului, de brațele cuierului, de fundul
pălăriei. Trebuiau înmulțiți, trebuiau căutate platforme proaspete pentru a
îmbrobodi la ochi țara, pentru a o face să primească dictatul vienez cu gura
închisă. Și s-au gândit la Liviu Rebreanu. La romancierul, la academicianul,
la băiatul învățătorului din Năsăud, Liviu Rebreanu. Era disponibil și i-au
plăcut banii, onorurile, vizitele, fotogra iile, cartierele generale, se prăpădea
după civilizația germană, începuseră să-i amorțească ochii ca la „camarazii”
lui din Prusia si din Bavaria.
Liviu Rebreanu avea în fața ochilor prestigiul dezis a lui Cezar
Petrescu, fostul director al unui cotidian de a nu știu câta „renaștere
națională”; avea în fața ochilor oglinda Ardealului măcelărit și în refugiu;
Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluționari transilvăneni,
peste mormântul cărora călcau acum cizmele hitleriste și trosneau bicele
gro ilor ungari.
Și cu toate astea a trădat.
În loc să moară lângă Apostol Bojoga, a murit lângă Killinger.
În loc să plece cu Titu Herdelea la București și să lupte ca patrioții
români în ilegalitate pentru eliberarea Ardealului, a plecat ca ziariștii
germani si-a elogiat opera de „protectorat” hitlerist.
În loc să aștepte ca Ion al Glanetașului ziua răzbunării, acolo în
Năsăud, a așteptat – alături de Clodius – „victoria inală” postat la direcția
ziarului Viața și la aceea, mai grasă, zisă și generală, a Teatrelor Naționale
din România.
Nici lacrimile schingiuiților, nici gemetele pușcăriilor, nici amintirea
războiului trecut, când fratele lui murea împușcat de nemții lui Mackensen,
nimic nu l-a putut impresiona și nimic n-a putut să împiedice lacoma
poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă,
curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic
din tinerețea lui fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă,
găunoasă, gomoasă, care n-ar i mai interesat pe nimeni.
Și-și făcuse o echipă strașnică, o echipă a morții personală, din băieți
tot unul și unul, din agenți ai Gestapoului, pe sprânceană, aleși de el, de
maestru și retribuiți.
Pe prima pagină, în mijloc, își lăudau „Conducătorul” (și cu ce clișeu
lăbărțat, peste coloane!), iar alături, tot pe prima pagină sau câteodată pe
a doua, te pârau la poliție, ziceau să te ducă în lagăr, să te trimită pe front,
pentru ca să nu le mai stai pai înaintea ochilor. Erau doi Ștefani (unul
Marinescu, altul Ionescu) și un biet Mihail, in irm, care se căznea mereu
să te arate din stilou, din ochi, din picior, cât ești de marxist. Maestrul
Rebreanu trecea, din când în când, pe la redacție și-și felicita băieții, copiii
lui pentru că „au înțeles”. Asta trei ani de zile, oră cu oră, minut cu minut,
ca să nu-și supere „boierii”.
La Teatrul Național erau actori care crăpau de foame, la Cenzura
presei se umpleau birourile cu oameni „suspecți” (atunci, oricine spunea
adevărul era suspect!), invitați acolo din sugestia redactorilor de la Viața,
închisorile maghiare bâhâiau de români, regimentele românești erau
asasinate pentru Hitler, și Liviu Rebreanu senin ca o chelie, imperturbabil

ca o pecingine, sătul ca un butoi, râdea. Râdea din toate fotogra iile ziarelor
cuziste, mulțumit, intact, biruitor. Era biruința lemnoasă a unui cadavru
viu, a unui fost om al gorilei ajunsă în demnități o iciale, remunerată,
lustruită, de duminică.
N-a murit Liviu Rebreanu, căci el murise de mult, de la apariția
romanului Gorila. A murit un strigoi, un spectru. A murit un vânzător, așa
cum au fost în România, mulți, de la Brătescu-Voinești, până la George
Drumaru, așa cum au fost în Franța, Jean Giono, Pierre Drieu La Rochelle,
Jean Cocteau etc.
Astăzi, când trupele românești se apropie de Cluj, și se apropie de
Năsăud, țăranii din Jidovița, ca și cei din Răscoala, de pe vremuri, așteaptă
să-i gâtuie pe gro ii unguri instalați de regimul Horthy în comunele
noastre transilvănene. Ne trăim în plină dezlănțuire istoria națională și
n-avem timp să ne gândim prea stăruitor la cei care au încetat de mult să
mai merite a te gândi la ei. Dar, poate, mâine, din țara aceasta întreagă se
va găsi cineva să transporte osemintele vânzătorului de țară Rebreanu,
acolo, în cimitirul năsăudean...
Va i, probabil, un mormânt părăsit, umplut de pălămidă și de
bozii, țăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii
încleștați, îl vor ocoli de departe, pe ulițele Jidoviței. Mânjit de sânge, Ion
al Glanetașului se va duce acasă să-i spună muierii lui:
– Știi ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sângele
scurs când mă băteau solgbirii și sânge pentru care Titu Herdelea a primit
bani, ca să tacă. Și-a tăcut.
Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniștită Valea
Someșului, un popă tânăr, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul
și amintirea: omagiul de pe urmă al fostului agent la Gestapo, Liviu
Rebreanu...
Ion Caraion

Se-ngroapă o lume...
sau
panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu
Afară de Liviu Rebreanu, care a murit agent la Gestapo, dintre

romancierii noștri singur Gib. I. Mihăescu indică o carieră care ar i
putut i strălucită. Frumos au scris mulți. Frumos a scris și George Mihail
Zam irescu, și Anton Holban, iar Ionel Teodoreanu indică, în privința
aceasta, un cap de promoție.
De la un cap la altul al operei sale, Ionel Teodoreanu a risipit c-un
dispreț de campion pagini, capitole, kilograme si kilometri de metafore,
de tot felul de metafore, cu zarzări, cu păpuși, cu bomboane, cu stele, cu
brotăcei, cu viori, cu instrumente acustice, cu dulceață de zmeură, cu
miros de fân, cu veverițe, cu trenuri, cu mingi, cu femei de varieteu, cu
măicuțe evlavioase, cu umbre chinezești, cu băieți, cu fete, cu tinerețe și
pierdere de timp. Niciodată nu s-a cheltuit un talent mai mult în jocuri
de rachete și arti icii, decât în cazul lui Ionel Teodoreanu, pentru că el a
scris facil și a rezolvat la fel de facil probleme ale unei anumite vârste și
când avea douăzeci de ani, și când începuseră să i se zbârcească pomeții,
și când rezultatele examenelor de fotogenie recentă s-au scontat cu
compromisuri.
În scris, Ionel Teodoreanu a rămas, până la cincizeci de ani, băiatul
sprințar, cu beretă și pantaloni scurți, cu coronița de stejar pe cap, așa
cum au premianții. Alt roman, altă altă coroniță, altă muzică militară. Ce
frumos!
Zburdalnic, spumos, încărcat de jucării ca un pom de Crăciun, Ionel
Teodoreanu s-a risipit prin caiși, prin dimineața și copilăria din cărțile
sale, așa cum se risipește o mireasmă, cum cade un fruct: fără niciun folos.
A fost mai mult sau a fost altceva decât Octav Dessila, dar n-a răspuns la
nicio întrebare. Cineva ne-a adus, acum câteva săptămâni, vestea că se a lă
într-un sanatoriu. Să sperăm că se va însănătoși, dacă este adevărat. Însă,
independent de asta, impresia cea mai de pe urmă pe care ți-o lasă lectura
romanelor teodoriene e una zguduitoare, dezolantă, care pune în discuție
însuși destinul literaturii românești de treizeci de ani încoace: că omul
acesta, ca atâția alții, a trecut pe lângă viață fără să-l impresioneze, fără
s-o vadă, fără s-o simtă. Ionel Teodoreanu – și procesul lui este procesul
literaturii care moare – n-a priceput nimic din tine[re]țe. Nimic, afară de
gălăgia, de infantilismul, de naivitatea ei candidă. Puțin. Prea puțin, față
de problematica ascuțită a unui tineret care a știut, de atâtea ori, să moară
și să lupte pentru libertatea, conștiința, independenta și drepturile lui,
socotite deopotrivă drepturi ale generațiilor viitoare. În cărțile lui Ionel
Teodoreanu oamenii nu rabdă de foame, nu-și adună cârpele în turul
trupului zgâlțâit de ger, nu se bat, nu fac revoluții, nu se omoară pentru
a-și crește copiii; în cărțile lui Ionel Teodoreanu nu sunt țărani care să se
îmbolnăvească de pelagră, de si ilis și de tuberculoză, nici muncitori plini
de păcură, nici femei disperate de mizerie, nici cuțite pline de sânge, nici
copii aruncați în canal, nici familii ajunse să cerșească, să șomeze ori să
fure; în schimb, în cărțile lui Ionel Teodoreanu sunt eroi care se plimbă ori
pleacă în vilegiatură, ori fac muzică; sunt fete care se îndrăgostesc, feciori
de bani gata care fug de acasă, lampagii care se urinează pe stâlpii de
telegraf, deformați izici care pro ită de minore, sunt zarzări, este o lună;
se-ntind chefuri, cântă lăutarii. Nu pretindem să scrie Ionel Teodoreanu
despre grevele muncitorilor ceferiști de la Grivița, dacă el nu simte. Dar
ne surprinde că, deși se mănâncă foarte mult în romanele lui, nu există
măcar un singur personaj care să-și dea seama că, tocmai în clipa când el
e sătul, undeva într-o gară se-mpușcă un nenorocit, la Brăila se-neacă o
femeie cu cinci copii sau cutare deținut politic continuă să zacă de trei ani
la închisoare. Această lipsă completă de spirit al realităților ne miră și ne
surprinde.
Toată lumea crede că romanele lui Ionel Teodoreanu gâlgâie de viață
și de sănătate. E o optică eronată. Sănătatea de acolo e întreținută cu calciu
și cu vitamine injectate. Viața de acolo nu e viață. E o iluzie despre viață.
Un complex de gălăgie, de vase sparte, de clopoței zbenguiți, de jazzuri
despletite, de porți, de ferestre, de lingurițe și de fărașe amestecate.
Romancierul e un om care nu și-a pus nicio întrebare si, deci, nu va
răspunde la niciuna. Ce importanță poate prezenta un om care nu răspunde
la nicio întrebare? Ce importanță poate prezentă opera lui? Talent? – Dar
sunt atâtea vocații și talente epuizate inutil sau vândute, încât argumentul
s-a banalizat. Fără convingeri fără atitudine. Talentul, n-aibă decât să facă
mucegai, nu interesează. La ce i-a folosit talentul lui Liviu Rebreanu? La ce
i-au folosit senectutea și nuvelele dlui Brătescu-Voinești? La ce i-au folosit
lui Pam il Șeicaru abilitățile gazetărești, dacă astăzi se a lă la Viena într-un
guvern de rușine națională, de trădători?
Și, întorcându-ne la Ionel Teodoreanu, la romancierul de pian și
ciocolată al școlărițelor din pension, să nu ignorăm faptul că de la Tudor
Ceaur Alcaz la Gorila lui Rebreanu nu-i decât un pas. Parcă scriitorii naziști,
purtați prin țară de domnii gazetari ai regimului lichidat, nu primeau
felicitări și de la romancierul ieșean? Și parcă nu vizita același romancier
Slovacia de sub „protectoratul hitlerist?
Cum ar i mai avut timp el, Ionel Teodoreanu, convingătorul avocat,
celebrul romancier, amantul de ocazie al adolescenților, să se intereseze
de durerile atâtor exploatați, atâtor sute de mii de oameni trimiși să
moară. Nu mai avea timp. Revendicările sociale, dreptățile poporului, până
s-ajungă să se a irme, reclamă o atitudine fățișă, un spirit de răspundere,
un angajament de conștiință pe viață și pe moarte. Iar pentru astfel de
angajamente sunt necesari oameni noi. Ionel Teodoreanu n-a fost un om
nou. Din toate încheieturile lui scârțâiau roțile, ieșea praf, cădeau bucăți
de mobilă cariată.
Anul trecut, prin luna asta sau ceva mai târziu, „tânărul” romancier
(se sta idise de mult, dar așa îi plăcea să ie numit) umplea cu scoarțele
sale epice și cu fotogra iile toată vitrina Cărții Românești. Ce aer de
distincție! Acuma nu se mai aude nimic de Ionel Teodoreanu. Si cu cât va
trece timpul, se va auzi mai puțin. El aparține unei lumi care moare.
Moare cu toate că are ce-i trebuie, cu toate că nu mai încăpea de
zgomot, cu toate că – luată din orice parte – era de-o frumusețe scârboasă,
revoltătoare. Lumea lui Ionel Teodoreanu s-a sinucis, tocmai pentru că
a vrut să lipsească pe alții de pâinea, de haina și de copiii lor. Scriitorii,
câți au mai rămas, îi urmează declinul într-un spirit de solidaritate
impresionant. Se îngroapă o lume cu concepțiile și oamenii ei. Ajutați-i să
nu se mai chinuie!
Ion Caraion
Fapta, 15/17 septembrie 1944, p. 2.

Români – miniștri ai Germaniei
A existat în România, timp de peste douăzeci de ani, o mișcare

uneori o icială și de alte dăți numai semio icială, venită în calitatea ei de
tradiționalistă cu portofel și cruce, suită pe scară în numele bisericii, cu
biblia înainte și cu revolverul la spate. Era ortodoxia o icială, ortodoxia
lăbărțată, care, de la 1922 și până astăzi, asasinează în numele evangheliei,
împușcă în virtutea duhului sfânt, construiește lagăre, în iințează Curți
Marțiale, face „cruciade”, incită la mișcări de stradă, predică din tribunale
executorii, trimite la pușcării, execută deținuții.
Bubele altarelor, sucursalele fascismului, „naționaliștii” cu rente,
cu moșii, cu acareturi, ascunși după opinii care au sugerat pe fruntea și
pe tâmplele lui Hristos, au îmbâcsit su letul unui popor, i-au măcelărit
copiii, au întins mitralierele înaintea lui. De la Nae Ionescu la Nichifor
Crainic, acest Goebbels nenorocit, dar nenorocos al României, care – dacă
n-a putut să ie în locul lui Antonescu sau permanent în preajma lui – în
schimb a exclamat la cot cu „camaradul” nazist și criminal Goering: „Când
aud de cultură, îmi vine să trag cu revolverul”; de la Nae Ionescu la Nichifor
Crainic zgârciul hitlerist, în sutană de popă, s-a întins peste trupul țării ca
spirogira.
Religia ajunsese o marfă pe care neguțătorul din templu (căci acesta
a fost rolul etnic penultim al lui Nichifor Crainic) a vândut-o lui Hitler
pentru arginți serioși. Pe urmă, din pridvoarele, din ușile, din stranele
ei, în loc de invitații la umanitate, au vorbit speaker-ii nemți. Si la ora
când parabolele biblice meritau o nouă tălmăcire, „studenții” lui Nichifor
Crainic au plecat să spună lumii comunicatele germane, să împartă – în loc
de pâine, că nu era – „principiile noii ordini europene”. Superbă ordine!
Ieșită din baionetă, impusă cu agenți, dinamită și percheziții – nici nu s-ar
i putut ceva mai ideal pentru creierul zăcut al lui Hitler.
„Gândirismul” românesc, ortodoxia o icială, cu oameni întorși din
Germania, aducând în lăzi, în serviete și-n geamantane broșuri fasciste,
iarbă de pușcă, lanțuri pentru mâini, cătușe pentru picioare, satâre pentru
neînduplecați avea o dublă misiune din partea Gaulhier-ilor nemți: să
ocupe roluri de stat și să extermine prin orice mijloc libertățile poporului
și pe reprezentanții acelor libertăți.
Și-au îndeplinit sau nu misiunea acești slugoi, cu mâna în beregata
țării și cu ochii holbați la Berlin? A fost sau un Nichifor Crainic băiatul
unor cojani din Bărăgan, dușmanul ireductibil al culturii românești? Gem
astăzi și au gemut patru ani de zile, mai mult decât astăzi, un milion și
jumătate de români sub lancurile dictaturii nazisto-maghiare?
Să spună satele noastre din care lipsește porumbul, dar nu lipsește
pelagra și oftica.
S-o spună decretele prin care s-au suprimat cele mai bune ziare
democrate.
Să spună zecile de gazetari care au rămas fără pâine și fără mansardă.
S-o spună oamenii trimiși în beciurile ungurești la ordinele lui
Horthy.
Unde au fost domnii apărători ai dreptății și moralei creștine?
Unde a fost Biserica Ortodoxă o icială, în numele căreia promotorul
„gândiriștilor” a vorbit, a mințit, a acuzat, a pârât, a încasat de douăzeci de
douăzeci de ani într-una?
Prefectură de poliție în regulă, cu agenți cu comisari, cu state de serviciu
– asta a fost religia profesată de Nichifor Crainic, împreună cu toți oamenii lui.
Reichstagul dăduse un ordin: acapararea posturilor de răspundere
din stat.
Misionarii hitleriști s-au supus, au intrat în presă, au în iințat gazete,
reviste, (Sfarmă-Piatră, Porunca vremii, Cuvântul, Cetatea Moldovei,
Buna-Vestire, Curentul, Meșterul Manole, Dacia, Viața etc.) și s-au instalat
la minister. Pentru că ambiția gândiriștilor a fost să conducă întâi și mai
ales să conducă la dezastru. Nu putem nega astăzi că nu și-au îndeplinit
misiunea cu „bene merenti” din partea celui de al treilea Reich.
Să-i luăm pe rând așa cum sunt ei în grupare. Care dintre „gândiriști”
n-a fost ministru măcar o singură dată sau care n-a mâncat o bucățică, la
urma urmei chiar mai modestă, de la guvernele de dictatură perindate
până acum la cârmă? Lucian Blaga, Aron Cotruș – foști miniștri în Spania,
Nicolae Crevedia, la So ia, Vintilă Horia – atașat de presă, Ion Petrovici,
la Cultura Națională, Nichifor Crainic, Al. Bădăuță, Emanoil Bucuță,
la Propagandă, D. Ciurezu, la Albina, Cezar Petrescu, la F.R.N., Pam il
Șeicaru, la Curentul, Grigore Popa, la Țara, Petru P. Ionescu, Pan Vizirescu,
Ovidiu Caledoniu, la Muncitorul român, Dimitrie Caracostea – la Revista
Fundațiilor Regale etc.
Câți n-au reușit să parvină, au găsit întotdeauna prilej să atragă

atenția asupra lor, ie scuipând de la etaj ca d. Dragoș Protopopescu, ie
văitându-se că n-au ajuns niciodată miniștri tot ca d. Dragoș Protopopescu,
ie înjurându-i pe oamenii de stânga, telefonând la poliție, trimițând în
judecată etc., ca d. Toma Vlădescu.
Cu obrăznicie, cu teroare, cu amenințări, cu ciomege, cu ștampile, cu
certi icare și bani de la Berlin, ortodoxia românească, ajutată de Octavian
Goga, de A. C. Cuza etc., susținută de lăptarul Ilie Rădulescu s-a instalat la
minister. Acolo – după cum se zice – „a activat”. Și a „activat” bine. N-au
trebuit mulți ani, ca s-ajungem la o literatură dirijată, nici multe luni, ca
s-ajungem la 100 de grame de pâine pe zi, nici vreo picătură de rațiune,
pentru ca rasismul să ie introdus în școli, în instituții, în viata publică și
privată.
Jandarmeria lui Nichifor Crainic a avut succes. Personalul din
subordinele sale a făcut carieră. Unii case, alții gazete, alții palate, alții
moșii de mii de hectare, alții bani la C.N.R., alții atletism și școală de tras
cu pistolul la Universitate.
Ortodoxismul era doar cortina. Din spatele lui s-au împrăștiat nu
principii de teologie, nu probleme care interesau creștinismul, ci broșuri
doctrinare de poetică nazistă. Suntem singura țară unde naționalismul,
dar nu naționalismul popular al maselor, ci falsul naționalism, a făcut – în
loc de dreptăți – avere, a adus – în loc de lumină și de adevăr – impozite și
cartele, și-a asasinat – dar nu exploatatorii – ci propriul său tineret ca pe
turmele trimise la moarte. Și după ce câmpurile, orașele și fabricile țării
au fost transformate în abatoare, iluștrii funcționari ai iloso iei nimicului,
suiți peste cadavre, au spus:
– Franța ne-a îndepărtat de noi, ne-a înstrăinat; Germania însă ne
întoarce la gospodăria și treburile noastre.
Atragem atenția că eram atunci numai la 2000 km, dincolo de Nistru!
Nimica toată!
Mai mult haos elaborat din capul unui singur om e greu de presupus. Și
totuși, Nichifor Crainic – de altfel, ca și Ion Petrovici, ca și Dragoș Protopopescu,
ca și Grigore Popa, Simion Mehedinți sau Dimitrie Caracostea – au predat lecții
la Universitate, au călcat peste lumile și logica libertăților unui tineret,
l-au învățat să omoare, să urască, să se anarhizeze.
Ascultați: Germania ne-a întors acasă. Așa spunea Nichifor Crainic
în Gândirea. Ca și când casa noastră ar i fost dincolo de Urali! Ca și când
drepturile românești ar i trebuit căutate în altă parte, decât aici!
Dar, „Marele Reich” trebuia servit. Plătea gras, plătea mereu de
aproape douăzeci de ani, – cum era să-l refuzi? Și pentru că plătea –
„gândiriștii” au învățat de la șapte ani că banii n-au miros. „Marele Reich”
căuta o diversiune: să ie înjurată Rusia Sovietică, mereu, degeaba, fără
nicio răspundere, fără niciun control, pentru a atrage atenția asupra
Răsăritului, uitându-se că Ardealul e rob, că dictatul de la Viena e opera
Germaniei naziste și-a Italiei lui Mussolini, că războiul nostru e nedrept,
că grâul nostru îl mănâncă nemții, că frații, copiii, părinții noștri mor ca
să-l apere pe Hitler și să apere „spațiul vital” al Germaniei.
Instalată la minister sau la mai multe ministere, ortodoxia din o iciu
și-a îndeplinit până la sfârșit activitatea ei criminală. Să ie sigură că a
făcut pentru hitlerism mai mult decât s-au așteptat cei mai înverșunați
hitleriști vreodată. Numai ce n-au mai putut vinde, numai aceea n-au
vândut. Din partea asta, deci, nicio grijă. Numai că, privind mai departe,
lesne se observă că porțile lumii de ieri s-au închis. De jur împrejurul
lor se sapă acuma șanțuri. Niște șanțuri adânci, nervoase, niște galerii
pentru dărâmarea ultimelor turnuri tocite. Noi n-avem certitudinea că
s-au terminat încă toate luptele. Cea mai grozavă dintre ele de abia se a lă
la început. Totuși, printre scheletul caselor dărâmate, printre furnale și
tancuri se pro ilează profetică silueta tribunalelor populare.
Ion Caraion

Romulus Seișanu
Vechi redactor al Universului, Romulus Seișanu a fost întotdeauna

cunoscut ca un reacționar, dar el n-a devenit trădător sadea decât în 1940,
după ce Hitler a învins Franța. De atunci încoace, întâi în Universul, mai pe
urmă în Curentul, Seișanu a făcut operă de zelos stipendiat al naziștilor. El s-a
transformat într-un adevărat megafon al propagandei lui Goebbels, pe care o
revărsa ca un adevărat torent asupra țării. Mulțumit cu activitatea ziaristică,
a inaugurat și o rubrică la radio: în iecare duminică seara, Seișanu perora
câte 20 de minute, făcând din alb negru și transformând toate înfrângerile
germane în victorii răsunătoare. Convinși de el au fost destul de mulți aceia
care au plecat pe front, ca să lupte contra intereselor țării sau în Germania,
la muncă, de unde nu se știe dacă se vor mai întoarce vreodată.
Ca mostre, am ales două exemple, luând absolut la întâmplare un
număr din Universul și unul din Curentul. La nevoie, s-ar putea multiplica
aceste citate în 200, fără ca valoarea demonstrației să ie slăbită.
Din Universul cu data de 11 octombrie 1941: „În această strălucită
ofensivă care de trei luni și jumătate s-a desfășurat în sectorul de sud al
teatrului de război oriental și ale cărei rezultate decisive și de o importanță
covârșitoare istorică se obțin acum, armata română are mândria că a luat
parte alături de marea armată germană și de ceilalți aliați ai săi, pentru
apărarea drepturilor neamului românesc și a cauzei civilizației”.
Și mai departe, vorbind de ofensiva germană din Răsărit:
„Această ofensivă... este ultima mare bătălie decisivă din acest an,
care se va termina cu zdrobirea și eliminarea ultimului aliat [al] Angliei
pe continent”.
Iată acum și textul din Curentul, cu data de 22 decembrie 1943:
„Contrar știrilor răspândite din Londra despre anumite acțiuni
încununate de succes ale bandelor comuniste din Balcani, trupele germane
continuă metodic operațiunile de curățire împotriva acestor bande. În
partea de răsărit a Bosniei, au fost nimicite, în ultimele zile, mai multe
grupe din bandele comuniste a late la ordinele lui Tito, șeful ,,guvernului
sovietic iugoslav”.
Dacă ar mai scrie și azi, desigur Seișanu ar vorbi de marile succese pe
care germanii le au în Moldova sau în Muntenia și ar dezminți eliberarea
Bucureștilor.
Prin cuvântarea lui, prin articolele lui, prin toată activitatea
desfășurată de patru ani, Romulus Seișanu rămâne ceea ce singur și-a
făurit: un trădător.
A. G.

Romulus Dianu
Romulus Dianu nu este o personalitate. E un trădător de tip hitlerist.

Însă de două ori trădător, și aceasta îl pune în familia marilor trădători:
Mussolini. Doriot, Deat etc., care au folosit democrația, au folosit masele,
prin demagogia lor de stânga, pentru a putea, mai târziu, la momentul
oportun, să lovească în acestea mai per id, cu mai mare putere, cu mai
mult efect. Suntem deci siliți să-i acordăm locul meritat în galeria acestor
triste personalități.
S-a ridicat de pe băncile scolii și l-a acreditat în ziarul Rampa
democratul Scarlat Froda, pentru ca Titulescu, acela care a știut cu ani
mulți în urmă că linia justă a României trebuie să ie prietenia sinceră cu
Uniunea Sovietică, Titulescu care a luptat pentru această convingere, să
vadă în el, tânărul cu pseudonimul Romulus Dianu, un democrat convins
si un ajutor prețios.
Democratul si paci istul Titulescu l-a purtat alături de el ca pe un
șarpe la sân, pe toate drumurile și in toate lăcașurile democrației europene.
Mai târziu, Titulescu a căzut în luptă; iar Romulus Dianu a dat mâna
cu fascistul Pam il Șeicaru.
Aceasta a fost prima trădare, trădare a unui ideal democratic pe
care, evident, l-a simulat.
N-a dat numai mâna, ci l-a egalat pe fascistul Șeicaru. Și, mergând pe
calea sa naturală, a devenit, la momentul oportun, trădătorul poporului
român. A doua trădare a lui Dianu – marea trădare – trecând necondiționat
în tabăra lui Hitler pentru cotropirea imperialistă a țării românești și, mai
târziu, războiul de jaf contra Uniunii Sovietice.
– „Trebuie răpusă, spune el (în Curentul, din 6 iulie 1941), primejdia
de proporții mitologice a hidrei de la Răsărit. Pentru acest scop, „niciun
sacri iciu nu e prea mare, niciun preț nu e prea scump”.
– Deci, pentru interesul lui Hitler, „niciun sacri iciu nu e prea mare,
niciun preț nu e prea scump” – când e vorba să plătească bietul popor
român. Cât de ușor sacri ică trădătorul un popor, atunci când e vorba de
acreditarea sa personală față de Hitler!
Câtă minciună pune trădătorul și cât avânt în patima trădării:
– „Salutăm un război al cărui scop este binecuvântat de biserică și
de știință”.
„Victoria armatelor Führer-ului și ale gen[eralului] Antonescu va i
în fruntea coroanei civilizației noastre.
„Nu-i vom uita niciodată”.
„Secolele nu-i vor uita”.
Într-adevăr, secolele nu vor uita aceste iguri de mari trădători ai
popoarelor.
Nici noi nu vom uita igurile mici si murdare de teapa fascistului
Romulus Dianu.
Și astăzi, o lună de zile de la instaurarea democrației, cum de mai umblă
liber pe străzi?
Z.

Un băiat de familie: Ion Petrovici
A fost – ca să zicem așa – „gândirist”, până acum câteva zile. Se cam

știe până când. Și, ca toți gândiriștii cu dragoste de țară, a parvenit în
fruntea unui minister. Fiindcă, pentru el, țara începea de la minister și se
termina cu vreo câțiva îngeri băgați într-o poezie, desenați pe o pagină,
visați noaptea etc. Îngerii aveau voie să ie de sute de mii, de un milion
sau de mai multe milioane. Așa făcuseră mai înainte Nichifor Crainic,
Aron Cotruș, Lucian Blaga. Așa au făcut, pe urmă, Alexandru Marcu, Al.
Busuioceanu, Vintilă Horia. Așa a făcut și Ion Petrovici.
Nicolae Iorga avusese, câteodată, momente de mare intuiție, în
ceea ce privea psihologia, caracterul, necesitățile de organizare și viitorul
poporului său. Dar Nicolae Iorga nu putuse să se obișnuiască în niciun
chip cu in luența politică nongermanică în Statul român. De aceea, Nicolae
Iorga este omorât de sateliții autohtoni ai național-socialismului.
C. Rădulescu-Motru a lucrat ani de zile într-un domeniu vag indicat
de predecesori, acela iloso ic, dar C. Rădulescu-Motru n-a ajuns decât la
Academie. Vedea altfel.
În schimb, Ion Petrovici, cu două monogra ii de iloso i germani,
cu niște amintiri de „băiat de familie”, cu impresii de călătorie, cu nepoți,
cu rude, cu decorații o iciale, cu oameni de garderobă a înfrânt la o
dată istorică tăria populară a proverbului cu ilosoful și tăcerea. Și, unic
în istoria țării de la Dunăre, a rămas ilosof (acum, c-a rămas numai în
imaginația lui puțină și-n revistele pe care le-a întreținut cu bani, pentru
ca ele să-l întrețină cu elogii, e tot așa de la îndemâna oricui!), a rămas,
ziceam, ilosof, deși – prin contratimp la cel din proverb – în loc să tacă, a
vorbit.
Pentru că, dacă încercăm să ne amintim bine, „gândiristul” Ion
Petrovici, excitat la bătrânețe, a vorbit peste tot. La Universitatea din
București, la Primăria din Piatra Neamț, la statuile din Iași, acasă în cabinet,
la întruniri o iciale etc. El era prieten cu regimul, așa cum ai i prieten cu
lucrurile din bătătură, cu mobila din birou, cu coarnele plugului, cu spatele
hainei, cu balamalele ușii.
A fost întreg, și necinstit, cum îl arătau fotogra ii, îndopat de vanitate cum
l-au demascat apetiturile iloso ico-memorialistico-teatralo-poetico-literare, a
fost ministru la Educația Națională.
Rolul domnului ,,ministru” Ion Petrovici la Educația Naționala? Unul
murdar, însă nu obscur. De la el primeau normative școlile și universitățile
din țară, ce să facă si ce să nu facă; de la el rasismul a trecut la catedră, ura
s-a propovăduit profesoral, busuiocul sfânt a urat mâinile pătate de crimă,
s-au elogiat „cruciații”, a fost anunțată venirea apocalipsului, batjocorită
Rusia. Toată cultura domnului „ministru” Ion Petrovici, a domnului
ilosof Ion Petrovici se reducea aici. El nu cunoștea nimic din toată latura
profund umană a doctrinei marxiste. Cu neputințe, dar și cu duioșia
nevirilă a intelectualului mai degrabă din certi icate decât de formație,
și-a „exercitat” rolul; au fost refuzați de la Catedre universitare oameni
de vădită capacitate și dotație, au fost promovate nulități (nu vom uita
niciodată pe un anume Constantin Micu, devenit asistent peste noapte,
de altfel, om foarte cumsecade ca spirit și recunoscător până la a-i ține
„profesorului” paltonul în lojile Teatrului Național), s-au făcut schimburi
de servicii și de numiri în învățământ după gradele de rubedenie ale
domnului „ ilosof” cu diferiți universitari de la Facultățile capitalei, au fost
ținuți în seamă și stipendiați doi-trei intelectuali elastici, câțiva literați,
câțiva critici sau foști scriitori convertiți treptat la „servicii de presă” etc.
Boileau scrie undeva, în L’Art poétique, despre satisfacția uscată a debilului
în direcția cardinală a orgoliului său.
Ion Petrovici a fost unul dintre acești debili, care s-a simțit bine între
adulatori, care i-a căutat, i-a inventat și, generos – i-a răsplătit, așa cum
era în stare să răsplătească un ministru la Educația Națională, cu zvastică;
ambiții și fonduri la dispoziții.
Reviste întregi i-au închinat numere festive, esteți de circulație i-au
„revăzut” opera, artiști nenorocoși au fost obligați – prin intervenția grav
blondului fost director al Teatrului Național, Liviu Rebreanu – să-i joace
piesele de teatru (este oribil) din tinerețe.
Cităm din piesele de „tinerețe” ale dlui Ion Petrovici, ale ministrului, ale
ilosofului, ale turistului, ale poetului, ale dramaturgului, ale profesorului,
ale memorialistului, ale talentatului, ale prolixului, ale prodigiosului, ale
gândiristului, ale ortodoxului, ale bătrânului Ion Petrovici:
„E frumos, e înalt, e falnic, cum e dânsul nimeni nu-i,
O mustață bărbătească stă deasupra gurii lui,
Sigur că-i urmaș de nobili și de mândri castelani

Dânsul știe să iubească n-are cinsprezece ani.
A! S-a stins lumina lămpii! Simt un tremur de turbare...
E cu el acum în brațe... Ce să fac? Ce să fac oare?”
Versurile sunt de la pagina 31 a ,,poemului dramatic într-un act”,
O sărutare. Peste plus șapte pagini, cortina cade, scena se închide la
sinuciderea (din gelozie!) a Pajului, pe care castelana, țipând, îl prinde
dramatic în brațele-i moi, spaniole și medievale. Superb!
Refulare sau numai indiciu al unei nesatisfăcute dorinți de
longevitate, Sărutarea dlui Ion Petrovici a fost reluată totuși pentru a doua
[oară] în curs de patru ani pe scena Naționalului în primăvara aceasta, cu
aceleași săli eminamente goale.
Teribilă consecință a postului pe care l-a deținut!
Nu se impusese o viață întreagă prin ceva de necontestat aport și
s-a gândit să-și agonisească un prestigiu dezis prin morgă ministerială
dusă din oraș în oraș ori ajutată la nevoie cu bani. Pentru asta a întreținut
un lunar de literatură care însă nu-și plătea colaboratorii și a mai tipărit
câteva cărți originale. Efortul a fost sterp.
Răsărit din uitare și întors în uitare, Ion Petrovici nu deține stiloul
decât pentru a vărsa câteva centigrame de scârbă în memoria bătrânilor
acestei cetăți, care și-au trădat copiii sau le-au în ipt stilete în inimă.
Și, dacă refractar tuturor zvârcolirilor sale, destinul i-a dejucat
calitățile teatrale pe marea scenă politică si pe marea scenă a vieții,
Ion Petrovici marchează totuși un moment din istoria noastră: acela al
confuziei valorilor, al greșitei distribuții de demnități în stat și în viața
publică. Momentul când Universitatea a trăit semnul „intelectual” al lui
Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dimitrie Caracostea, Dragoș Protopopescu,
Ion Petrovici, Constantin Micu etc. Cu astfel de „profesori”, era fatal ca
studenții noștri de acum cinci, de acum zece sau de acum cincisprezece
ani să meargă să-l asasineze pe Traian Bratu, Virgil Madgearu sau pe Iorga,
în loc să adâncească problemele de economie politică și de construcție
socială ale țării noastre, care ar i condus poate la altă formă, la altă
con igurație de stat, și era fatal ca să opteze – în deplină acțiune – pentru
iloso ia distrugerii, practicată în Germania recentă; dăruind și primind
moartea, în loc să cerceteze cu atenție operele fundamentale scrise de
pozitiviști și să muncească pentru instaurarea practică a teoriilor expuse
acolo.
Asistăm la o incontinență de decese. Se moare la propriu ( izic) sau
se moare la igurat (moral) – cert e că dispare o lume care n-a trăit decât
pentru ea și pentru orgoliile ei.
Undeva, prin cutele sale, se a lă și fostul „ministru- ilosof” Ion Petrovici,
inexpresiv și simbolic.
Ion Caraion

Un ministru antonescian: Ion Petrovici
Iată un stâlp al fostului regim dictatorial despre care, după cum

știm, nu s-a scris nimic în jurnalele noastre așa de bogate altfel în relatări
privitoare la guvernarea care dusese țara la râpă. De altmintrelea, nici
tovarășii (ca să nu zic complicii) săi la săvârșirea atâtor nemaipomenite
abuzuri n-au fost prezentați opiniei publice precum merită. Să ie o
simplă întâmplare această tăcere ori este vorba de cunoscuta „toleranță”
a românului, om prin excelență bun, gata oricând să „ierte”, mai ales
dacă întră în joc mici interese personale, familiale etc., care trebuie, cu
orice preț, cruțate! Nefăcând parte din numărul neobișnuit de mare al
oamenilor „buni”, îmi iau sarcina să dezvălui câteva din isprăvile „marelui
ilosof” Ion Petrovici. Deși de prisos, cel puțin pentru cei care mă cunosc,
țin să asigur pe cititor că nu se amestecă niciun motiv de ordin personal în
hotărârea pe care am luat-o de a demasca, măcar în parte, pe unul din cei
mai abili farsori ai acestei țări, nu tocmai săracă în asemenea exemplare.
Dacă ar interveni astfel de motive, ar trebui, mai degrabă, să-l menajez,
poate chiar să-l apăr. Căci am fost „ajutat” de dânsul în cariera mea
universitară: ajungând Ministru al Educației Naționale, în 1926, a creat
prin lege Catedra de ilologie romanică, pe care o suplineam atunci și la
care am fost numit apoi (în 1927) profesor titular.
Amintesc acest detaliu, iindcă una din durerile dlui P[etrovici],
aceea care, mai mult decât toate, a făcut să sufere vanitatea sa aproape
maladivă, a fost așa-zisa ingratitudine a celor susținuți de dânsul în diverse
împrejurări. De nenumărate ori l-am auzit lăudându-se că nu numai n-a
împiedecat, ci chiar a ajutat pe orice tânăr de valoare să ocupe locul care se
cuvenea în învățământul nostru superior. A irmația aceasta corespunde,
într-o anumită măsură, adevărului. Dar motivele determinante ale
atitudinii dlui P[etrovici] au fost, de obicei, dacă nu totdeauna, interesate
în cel mai înalt grad.
Sprijinul, solicitat ori nu, pe care l-a dat multor tineri merituoși
și, mai ales, fără vreun merit științi ic deosebit, urmărea crearea unei
atmosfere favorabile în jurul persoanei sale, ba chiar a unei adevărate
organizații, menite să întreție în opinia publică un curent de simpatie
pe care să-l utilizeze la satisfacerea nemăsuratei sale ambiții. Procedeul
a găsit aplicație foarte largă și în relațiile cu gazetarii. Știu că la Iași, dl
P[etrovici], care uita adesea să mulțumească colegilor mai tineri pentru
lucrările primite în dar de la aceștia, darămite să-l mai onoreze cu gesturi
similare, oferea unor ziariști foarte modești cărțile sale cu dedicații
măgulitoare, pentru a le câștiga bunăvoința.
Că acesta era scopul principal, dacă nu unic, al „încurajării” tinerilor
candidați la posturi universitare, dovedește stăruința cu care dl P[etrovici],
cerea celor „încurajați” contraservicii nu numai personale, ci și, mai ales,
de ordin general, în legătură cu interesele instituției respective. Așa se
explică îndepărtarea, treptată, dar sistematică, de „maestrul protector”,
a oamenilor cu simțul demnității și care aveau despre „recunoștință”
altă concepție. Câteodată, dl P[etrovici] era pus la punct în mod foarte
neplăcut, chiar pentru un personaj mai puțin vanitos decât d-sa. Acum
câțiva ani, unul din foștii săi „protejați”, care, întâmplător, îi fusese și elev,
l-a întrebat, în plin Consiliu de facultate, până la ce dată trebuie să-l ie
recunoscător. În modul cum înțelege d-sa, pentru sprijinul acordat la
ocuparea catedrei.
Prin mijloace de felul celor amintite, dl P[etrovici] a izbutit să-și
creeze o reputație care întrece cu mult adevărata sa valoare. Pentru
adulatori, d-sa este cel mai mare ilosof român și unul din iloso ii de seamă
ai lumii întregi. Pentru cvasi-unanimitatea opiniei noastre publice, d-sa
este o glorie pură și incontestabilă a oratoriei naționale. În ochii multor
cititori, chiar dintre cei cu pretenții, d-sa este un literat de frunte. În acest
domeniu, a izbutit să păcălească numeroși „nemuritori”, care l-au ales
membru al Academiei Române, Secția literară, și l-au răsplătit cu Premiul
Național de Literatură. În sfârșit, mă exprim așa, ca să nu lungesc peste
măsură enumerarea, d-sa este un profesor „emerit” (adică eminent!), care
s-a obosit și a îmbătrânit la catedră. (Această apreciere o difuzează el
însuși, ori de câte ori are prilejul. Și a avut foarte des asemenea prilejuri:
ca ministru era obligat să inaugureze, să comemoreze, să prezideze etc.
solemnități, festivități, expoziții ș. a., iar ca simplu particular își organiza
singur sărbătorirea a 5, 10, 15, 20, 25 etc. [de] ani de la începutul carierei
didactice și a 30, 35, 40, 45, 50 etc. de la naștere. Și cum datele acestea,
cu puncte de plecare diferite, nu coincideau, se întâmpla adesea ca dl
P[etrovici] să ie sărbătorit de două ori de-a lungul unei perioade de cinci
ani).
Aprecierea extrem de favorabilă despre activitatea sa profesorală

este și mai departe de adevăr decât toate celelalte. Pot proba cu acte
o iciale că dl P[etrovici] este unul din cei mai neconștiincioși membri ai
învățământului superior, bogat, de altfel, în profesori care nu-și fac cum
trebuie datoria. În 1938–[19]39, pe când eram decan al Facultății de Litere
din Iași, dl P[etrovici], care, cum știe toată lumea, locuia la București, unde
se instalase cu mulți ani în urmă (dar igura totdeauna ca președinte al
unei comisiuni de bacalaureat în capitală și încasa, deci, o cotă triplă din
taxele de examen!), a lipsit 3½ din cele 5½ luni de cursuri propriu-zise ale
anului academic. Făcându-i-se di icultăți la Consiliu, d-sa a cerut, a treia
oară, concediu direct de la Minister, fapt care a provocat un grav con lict
între acesta și facultate. (Din acel moment dl P[etrovici] s-a convins că eu
sunt un... comunist periculos sau cel puțin nedelicat și nerecunoscător!)
Dar activitatea sa politică?! Ambiția-i neînfrânată l-a împins încă din
tinerețe să se amestece în viata publică. Prin mijloacele, obișnuite pe vremuri,
a izbutit relativ ușor să ajungă ministru, mai întâi la... Comunicații, după aceea
la Educația Națională, unde a prezidat destinele școlii românești în mai multe
rânduri. Dorința de a i mereu sau măcar cât mai des ministru, l-a făcut să
treacă prin mai toate partidele. A început ca conservator (este doar „băiat
de familie”!), pentru a continua ca averescan, național-țărănist, gogo-cuzist,
„ferenist” – membru al Frontului Renașterii Naționale) și antonescian. De
aici porecla, pe deplin meritată, de aviator politic și gluma, foarte reușită, a
unei gazete ieșene, care, ocupându-se de spectacolele... politice organizate
cu prilejul sărbătorilor Crăciunului, anunța, la clubul averescan, piesa Omul
zburător pentru a opta oară (cu dl P[etrovici] în rolul titular).
Aceeași dezinvoltură constatăm și în atitudinile sale față de
problemele grave și oarecum permanente ale conștiinței umane. Ca
formație spirituală, dl P[etrovici] este raționalist, dar aceasta nu l-a
împiedecat să cocheteze, când interesele îi cereau, cu misticismul și
mai ales cu „teismul”. Tema banală „știința și religia”, d-sa a atacat-o de
nenumărate ori la diverse inaugurări și solemnități teologice, accentuând
cu o stăruință suspectă asupra credinței sale sincere. În sensul strict
bisericesc al termenului. (Răsplata i-a venit anul trecut: un tânăr teolog
a susținut o teză cu subiectul: Dl P[etrovici] – apologet creștin!) De altfel,
d-sa este ctitor al Facultății de Teologie, fostă la Chișinău, și în această
calitate s-a bucurat și continuă să se bucure, din partea clerului, de o
simpatie care poate concura cu a sa proprie față de teologi din punctul de
vedere al... dezinteresării.
Cât despre chestia evreiască, lucrurile se prezintă la fel de... clar, adică
de oscilant. Cu sprijinul ilosofului francez Brunschwig, evreu de origine,
pe care l-a adus în țară pentru a ține conferințe la Iași (bietul d. P[etrovici]
a trebuit să trateze cu conducătorii „studenților creștini”, spre a împiedeca
o manifestație ostilă), a izbutit să obțină Legiunea de Onoare și un fotoliu
de membru corespondent al Institutului. (De acest ultim amănunt nu sunt
absolut sigur, dar faptul că în legea învățământului superior d-sa a introdus
un articol care dă profesorilor universitari, membri ai Academiei Române
și ai unei Academii străine dreptul de a funcționa la Catedră cinci ani peste
limita de vârstă, constituie o dovadă irefutabilă în sensul a irmației mele).
Dar nu mult după aceea a intrat în guvernul antisemit Goga-Cuza și apoi a
devenit unul din pilonii regimului de antisemitism feroce al lui Antonescu.
Mulți cititori, care-l cunosc bine pe dl P[etrovici], vor găsi portretul
schițat aici destul de incomplet și aproximativ. Au perfectă dreptate. Nu
sunt portretist de felul meu și nici n-am intenția să-l zugrăvesc sub toate
aspectele sale. Scopul principal al intervenției mele este să arăt câteva din
abuzurile extraordinare ale acestui fost ministru, stăpânit de patimă și de
interese personale într-o măsură care depășește toate așteptările. Voi face
aceasta în articolele următoare.
Iorgu Iordan
Tribuna poporului, anul I, nr. 15 bis, 29 septembrie 1944, p. 1; 3.

Ion Petrovici
În această rubrică s-a perindat și se vor mai perinda încă multe iguri
de trădători, unelte fără scrupul, fără umbră de remușcare, a vrășmașilor
celor mai neînduplecați ai poporului căruia pretindeau cu vehemență că
aparțin. Sunt însă multe nume care, atunci când vrei să le așterni pe hârtie,
te fac să te cutremuri de ură și dezgust.
Ion Petrovici... Cumul de infamii și venin.
Dacă cutare trădător sau trădătoraș s-a dat cu fascismul pentru că îi
procura onoruri și îi umplea buzunarele cu bani, Ion Petrovici, ilosoful Petrovici,
ani de-a rândul a îndrumat cu perseverență diabolică mii de tineri studenți și
elevi, vrăjiți de darul său oratoric spre calea urii, a dezonoarei, a morții.
Mii de tineri ai poporului român convinși de elocința criminală a
„părintelui lor spiritual”, profesor și Ministru al Educației, s-au aruncat
orbește în războiul pentru „cruce și civilizație” al celui mai neînduplecat
dușman al tineretului, care este hitlerismul. Mulți din ei nu s-au mai
reîntors din ținuturile în care au fost trimiși să jefuiască, să distrugă
cultura și civilizația, și să piară.
Să înșirăm faptele lui Petrovici?
Credem că nici călătoriile la Berlin pentru primirea de instrucțiuni
de la stăpâni, nici cariera „O iciului Hitlerist al Tineretului, nici activitatea
de dezagregare a culturii sovietice de la Odessa, nici jefuirea școlilor și
muzeelor din Republica Moldovenească, de manuale, rechizite, colecții de
tablouri etc., n-ar putea întuneca șirul impresionant al discursurilor sale
de provocator de război.
„Gura de aur a partidului, cum l-a numit unul din mulții șe i ai multor
partide pe care le schimba cum își schimbă omul cămașa, a vărsat potop
de ură asupra poporului român, pe care, până în cele din urmă, l-a împins
conștient, cu sânge rece, spre nimicire.
În 1940, când hitlerismul amenința Europa, și pe noi în primul rând,
Petrovici cabotina de la tribuna Camerei Frontului Renașterii Naționale:
„Și acest moloh de la Răsărit cu picioare de lut, care ne amenință astăzi se
va prăbuși într-o zi, și această zi nu va i prea îndepărtată”.
Și am fost în Răsăritul spre care ne-a împins Ion Petrovici și unde
am a lat (cu ce preț) că nu există niciun moloh cu sau fără picioare de lut,
că nu ne amenință cu nimic, că adevăratul moloh, dușman al poporului
român este Germania hitleristă, care, sub loviturile victorioaselor armate
aliate și române, spre disperarea perfect justi icată a tuturor Petrovicilor
de la noi, „se va prăbuși într-o zi nu prea îndepărtată”.
Și totuși, trădătorul Petrovici se mai plimbă liber.
Petre Iosif
România liberă, anul II, nr. 47, 1 octombrie 1944, p. 3.

Sextil Pușcariu
Are circumstanțe atenuante: de mic copil a fost nemțit.

Născut la Bran, pe vechea frontieră, el a înclinat totuși în direcția
opusă nouă. Studiile secundare și le-a făcut la Viena și, până astăzi, știe
nemțește mai bine decât românește.
S-a specializat totuși în istoria limbii române. Deși obtuz la minte, a
reușit să devină profesor universitar.
Odată cu în lorirea cămășilor verzi, Sextil Pușcariu, om de peste 60
de ani, se declară legionar, colaborează la Buna-Vestire și devine membru
al senatului legionar. A rămas de pomină telegrama lui către părintele
Moța, căruia îi scria că-l invidiază, iindcă i-a murit băiatul pe frontul
fascist spaniol.
A fost, astfel, unul dintre inspiratorii ororilor și masacrelor legionare.
Ca plată, amicul lui, Gamillscheg, îl numește director al Institutului Român
din Berlin, iind plătit însă de guvernul român. Evenimentele din ianuarie
1941 îl surprind la Berlin.
După zdrobire[a] rebeliunii, el transformă Institutul din Berlin
într-un centru o icial de propagandă legionară, în legătură directă cu
Horia Sima.
Studenții nelegionari erau pur și simplu expulzați:
– Cine nu e înscris în legiune nu are ce căuta la Universitate, le spunea
de la obraz Pușcariu.
Un timp, el a fost salariat o icial al guvernului nazist, care îl
întrebuința ca un mijloc de presiune asupra lui Antonescu.
Astăzi, Pușcariu se plimbă liber pe stradă și nimeni nu-l deranjează.
Ce așteaptă guvernul ca să-l aresteze?
T. D.

Ion Al. Brătescu-Voinești
A fost odată un povestitor duios.

Istorioarele lui dulcege și gingașe, pentru uzul claselor mici de liceu,
povesteau despre lucruri mărunte: despre o privighetoare ce-și sfâșie
gâtlejul în acul unei undițe și moare; despre un pui de potârniche rătăcit,
cu o aripă frântă, de mămica lui; despre un câine de curte boierească,
murind de bătrânețe!
Despre lucrurile acestea, într-o literatură evoluată, vorbesc jurnalele
intime ale domnișoarelor sentimentale, înainte de a se mărita, fără a li
se da o importanță prea mare; acolo, se cunosc teme mai apropiate de
suferințele și bucuriile oamenilor, de aspirațiile și deznădejdile lor, care să
inspire duioșia unui scriitor.
La noi însă, mai ales pe vremea când a debutat d. I. Al. Brătescu-Voinești,
literatura aceasta era su icientă pentru a procura autorului ei un post foarte
important, foarte decorativ și de loc obositor: el consta în obligația pentru
titular de a se urca – odată sau de două ori pe an – la tribuna Camerei
Deputaților, la ora 12 din zi și a proclama solemn: „Domnilor deputați,
Majestatea Sa Regele!”, ceea ce avea ca efect inevitabil dezlănțuirea aplauzelor
deputaților majoritari.
Cât despre satisfacțiile de ordin moral, ele au fost mai remarcabile
încă; cele câteva schițe care, după părerea autorului lor, „au adăugat o
mărgelușă în salba de la gâtul țării mele”, au adus acestuia o reputație
solidă de mare scriitor și un fotoliu în eternitate la Academia Română.
Și iată că într-o bună zi, – era prin 1937, – duiosul povestitor de
altă dată, după ani de zile de tăcere, petrecuți în munca istovitoare de la
Direcția Adunării Deputaților, cu răgazuri cheltuite la vânat, pescuit și joc
de cărți la clubul boieresc de la „Tinerimea”, a devenit dintr-odată ioros.
Privighetorile, potârnichile, lorile, gâzele de tot felul, nu puteau să-l
mal intereseze: acum avea preocupări mai grave.
Lumea, socoti el în pragul împlinirii a 70 de ani, era amenințată de o
mare primejdie: comunismul, „cea mal ioroasă dictatură”, opera câtorva
ovreiași care, „îmbătați de succesul lor în Rusia, s-au crezut îndreptățiți să

întreprindă cucerirea lumii prin violență”.
Care era arma de care se servea cu predilecție dușmanul acesta al
civilizației? Democrația, noțiune goală de orice conținut. Iar propagandiștii
cei mai primejdioși, evreii.
Iată cum poetul, care se odihnise o viață întreagă, fără să găsească un
cuvânt pentru milioanele de iobagi fără pământ dinaintea reformei agrare,
pentru mulțimea robilor din fabrici, ateliere și mine, într-o dulce nepăsare
pentru suferința reală a poporului său, pornea la vârsta pesimistului, ca
un alt Don Quijote, o luptă vajnică împotriva unor dușmani imaginari:
democrație, evreii, bolșevismul!!!
În lupta aceasta, d. Ion Al. Brătescu-Voinești nu era singur. Îl
precedaseră alții; hitleriștii, legionarii, Porunca vremii.
Și atunci, distinsul academician a început să se gudure înaintea lor,
să facă tumbe pentru a-i amuza, ca un cățel jucăuș printre copii, pentru a
i primit în jocul lor.
„Eram încredințați, cum suntem încredințați și astăzi că în războiul
actual e de partea puterilor Axei... Triumful puterilor Axei era în concordanță
nu numai cu interesele țării noastre care cerea grabnică vindecare a unei
ticăloase boli de care suferea, dar și cu interesele întregii omeniri care are
absolut nevoie de întocmirea unei noi ordine sociale, mai dreaptă și mai
rațională decât cea actuală.” (13 oct[ombrie] 1940).
Sau:
„Mișcarea gardiștilor a fost ca și mișcarea lui Tudor Vladimirescu, ca și
atitudinea lui Eminescu și a lui A.C. Cuza, o irească și sănătoasă manifestare a
instinctului de conservare a neamului nostru” (20 sept[embrie] 1940).
Și cum neo iții exagerează întotdeauna, Brătescu-Voinești ajunge să
declare, a doua zi după dictatul de la Viena, când țara gemea copleșită de
suferință sub greaua lovitură primită:
„Nu-mi trebuie o Românie Mare ca aceea de până acum. Nu-mi
trebuie o Românie Mare în care ovreiași inculți și străini de păsurile
neamului nostru să ajungă fabricanți de opinie publică” (Declarații făcute
în Poruncii vremii din 4 sept[embrie] 1940).
Idealul dlui I. Al. Brătescu-Voinești era cel hitlerist: o Românie mică,
mică de tot, sub dominația nemțească.
D. Brătescu-Voinești a murit la 23 august 1944, odată cu atâția alții.
Rămășițele sale pământești zac în racla Academiei Române. Altădată, când
murea un papă urât de popor, populația Romei îi scotea din mormânt
cadavrul, îl batjocorea și apoi îl zvârlea în Tibru: era maniera romană de
aplicare a sancțiunilor.
Dacă se va face vreodată și la noi epurația, nu-l vom arunca în
Dâmbovița pe ilustrul academician, – ne vom mulțumi să-i atârnăm de gât
o tăbliță scrisă caligra ic de el însuși: „Mi-am trădat neamul!”
După care, îl vom lăsa să moară de-a binelea: de bătrânețe sau –
poate – de remușcări.
Marin Mihalcea

Moștenirea lui Stelian Popescu

sau despre răspunderi
De câtva timp se poartă o polemică între domnii G. Călinescu, directorul

ziarului Tribuna poporului, și I. Lugoșianu, directorul ziarului Universul.
De fapt, domnul G. Călinescu nu face altceva decât să amintească
domnului I. Lugoșianu atitudinea pe care acesta a avut-o în coloanele ziarului
Universul, cam din anii 1940 încoace, și care a fost când mai așa, când mai
așa. Pentru ca, între două citate, directorul Tribunei să-și dea cu părerea
că, orișicât, nu tocmai domnul I. Lugoșianu este cel mai indicat să umble cu
ierul roșu după cei ce-au colaborat cu regimul Antonescu. În răspunsurile pe
care le-a dat până azi, domnul I. Lugoșianu se explică. Explicațiile dumisale
sunt, desigur, destul de abile, deoarece domnul Lugoșianu e diplomat; din
nenorocire însă ele nu conving.
Urmărind această polemică, m-am gândit c-ar i bine să vin și eu cu
oarecare lămuriri, precizări și completări. Și mi-am adus aminte că, în Fapta
(săptămânală) din 25 noiembrie 1942, am publicat o „Scrisoare deschisă
către domnul Stelian Popescu, marele român”. Cum însă i-am dat drumul
fără bunul de imprimat al Cenzurii, ziarul a fost con iscat de la chioșcurile
din capitală și provincie, apoi mi s-a aplicat pedeapsa suspendării pe timp
de o săptămână. Socotind că este foarte actuală, reproduc astăzi partea cea
mai interesantă din acea epistolă:
Domnule Stelian Popescu,

Epistola de față o scriu cu mare tristețe. Căci nu poți să vezi cu inima
ușoară cum un ziar ca Universul, în loc să ie un steag curat pus în slujba
românismului, nu este decât un organ de publicitate, fără su let și fără
atitudine; nu poți să rămâi nepăsător, când te gândești că niciunul din cei
trei directori ai săi n-a găsit de cuviință să iscălească măcar un articol, unul
singur, în anii aceștia grei de jertfe, pentru cetățeanul care citește Universul
din tradiție și care vrea să vadă și el un cuvânt de îndemn, de lămurire, de
încurajare; nu poți să treci cu vederea faptul că principalul izvor de bogăție
al „marelui ziar” îl constituie ferparele celor morți pe câmpul de luptă; nu
poți să uiți că ziaristul Ion Dragomir, redactor la Universul, a fost îngropat
în cimitirul golanilor, că mormântul lui C. Bacalbașa, marele ziarist, fost
și el redactor la Universul, este lăsat în paragină; că alt fost redactor la
Universul și secretar la ușa patronului, C. Fântâneru, bate străzile capitalei
lămând și pe jumătate nebun; că patronul „celui mai mare ziar românesc”
s-a împotrivit cu dârzenie ori de câte ori a fost vorba să se îmbunătățească
soarta ziaristului profesionist.
Iată, așadar, domnule Stelian Popescu, atâtea motive de întristare.
Recunosc că s-ar putea trece paste ele, dacă Universul ar i contribuit
cu ceva la operele de asistență socială ale timpului. Dar n-am auzit de
una ca asta. N-am a lat nimic, până astăzi, nici măcar de existența unei
cooperative pentru lucrătorii ziarului Universul. Abia în ultima vreme s-a
publicat în „marele ziar”, cu litere sărbătorești, ca și când ar i fost vorba
de un eveniment epocal, – că Universul a hotărât (țț, țț țț!) să adopte un
număr de orfani de război, ca să facă ucenicie în marea dumitale uzină.
Evenimentul a fost regizat cu oarecare meșteșug, înfășurat în tricolor, după
obiceiul casei, și tivit cu nimbul celui mai curat patriotism, o, români! Dar,
judecând după faptul că anunțul a fost repetat în același cadru solemn de
câteva ori, înseamnă că nu s-au îmbulzit prea mulți orfani.
Fără-ndoială, meseria este brățară da aur... când ea nu strălucește la
mâna patronului. Poate că în chestiunea orfanilor ai fost bine intenționat.
Dar ai scăpat din vedere amănuntul foarte important că orfanii aceștia
de război, care urmează să învețe meseria în uzinele ziarului Universul,
îți aduc dumitale, prin munca lor, un venit foarte însemnat, fără ca
întreținerea lor să te coste cine știe ce. O să spui că asta e soarta tuturor
ucenicilor. Nimeni nu crede altfel, – dar atunci pentru ce umpli lumea că
vrei să „ajuți”, când, în fond, dumneata pro iți?!
Ai ajuns la vârsta patriarhului și tronezi în mijlocul familiei, cu

satisfacția pe care ți-o procură sentimentele dumitale de bun român
și mare patriot: amândoi ginerii luptă... la Universul! cu socotelile și
supraveghează să nu se risipească nimic; drăgălașii dumitale nepoței
își au iecare fondul lui la bancă și moșioara lui. O singură durere ai:
unicul dumitale fecior, tânăr și sănătos, luptă... în Elveția, cu valută forte.
Nemăsurate sunt atrocitățile războiului și neîndurate legile lui, care

îndepărtează pe iul iubitor de căldura căminului. Desigur, Elveția e o țară
neutră, dar parcă primejdiile sunt mai mici acolo? Bietul băiat! Numai
munți, văgăuni și drumuri răsucite! Ajunge un pas greșit sau un mic viraj
cu mașina și te pomenești în fundul prăpastiei...
Și, iindcă veni vorba de prăpastie, oare nu la ziarul dumitale au fost
stigmatizați o seamă de oameni care, în războiul celălalt, au avut misiuni
o iciale în străinătate? N-au fost ei acuzați de lipsă de patriotism, n-au fost
ei terfeliți pe coloane întregi, cu toate că, așa cum spuneam, erau trimiși
o icial și mulți dintre ei făceau acolo operă de propagandă națională? N-au
fost ei, rând pe rând, învinuiți de trădare de țară, în paginile „celui mai
mare ziar românesc”? N-au fost loviți fără milă în cinstea lor, în onoarea
lor și până și în urmașii lor? A cruțat Universul pe cineva chiar și în ceasul
morții?
A, știu, știu; iul dumitale nu-și petrece în Elveția luna de miere; asta
a fost la început. Astăzi, el reprezintă acolo... ziarul Universul. Reprezintă
„patriotismul” familiei, reprezintă ideea de „luptă pentru neam” a
instituției, reprezintă „eroismul curat” pe care dumneata l-ai cerut tuturor.
Ei, iul dumitale reprezintă în Elveția tradiția de cinste, de muncă
și de jertfă, care constituie deviza marelui ziar, precum și, ca să zic așa,
sensul întregii dumitale vieți. Existența în Elveția a iului dumitale
înseamnă rezultatul, „concluzia”, morala concretă, de initivă, absolută, a
ideilor de care ai fost călăuzit în calitatea pe care singur ți-ai însușit-o, de
Pedagog, de Nene, de Tanti a noastră, a tuturor. Este un fel de încoronare
a activității dumitale de „naționalist intransigent”, care te-ai prăpădit de
dragul Patriei în iecare dimineață pe cinci coloane de text tricolor, pe trei
pagini de mică publicitate și pe-o pagină de anunțuri mortuare, care-ai
biciuit pe trădători și pe „învârtiți”, da, existența în Elveția, astăzi, a iului
dumitale în vârstă de douăzeci și patru de ani, înseamnă o izbândă...

Din bilanțul Societății Anonime „Universul” pe anul trecut, am văzut
că bene iciul net se ridică la cifra de 81.000.000 (optzeci și unu milioane)
lei. Bașca lefurilor directorilor, foarte um late, bașca alte mărunțișuri
care, orișicând, însumează și ele o sumă destul de robustă. De Societatea
Anonimă „Drajna”, care-a adus în sapă de lemn câteva sate de țărani, și
care trebuie să i realizat și ea bene icii însemnate, nu mai vorbesc. Dar
voi pomeni, în treacăt, că redactorii și funcționarii ziarului Universul sunt
plătiți cu lefuri de mizerie și supuși unui tratament neomenesc. Cunosc
două cazuri, când redactori care-au contribuit cu multe cărămizi la
ridicarea palatului din strada Brezoianu, palatul acela întunecat, fudul și
fără gust, care seamănă atât de bine cu „marele ziar” – au fost dați afară
în brânci.
Ar i, desigur, timpul să ie dat publicității și bilanțul moral, spiritual
și patriotic al ziarului Universul. Dar nu-ți convine, pentru că bilanțul
acesta e de icitar. Dumneata nu mai ai autoritatea morală să iei tricolorul
de cotor, cum ai făcut în atâtea rânduri, și să strigi că ești „mare român”.
Această autoritate morală ți-a lipsit, de altfel, întotdeauna, dar în vremuri
de entuziasm sau de confuzie, când puteai să a irmi că duci o luptă
„națională” – deși, în fond, era o luptă de tiraj, o luptă de concurență –,
opinia publică nu avea timp să judece și să deslușească ce este naționalism
și ce este negustorie. Și te-a votat, ca să zic așa. Astăzi însă, lucrurile s-au
schimbat nițel. Și se vor mai schimba.
În doi ani și jumătate de război, nimeni nu ți-a auzit glasul decât în
cadrul adunărilor profesionale, când ai ridicat ca să protestezi împotriva
măsurilor de îmbunătățire a vieții ziariștilor care te-au îmbogățit. În anii
aceștia de război, cea dintâi grijă a dumitale n-a fost să pui mâna pe condei
și să scrii (sau numai să iscălești) articole patriotice, să organizezi cantine
pentru ostași, să în iințezi cămine pentru orfani și pentru invalizi, nu. Grija
dumitale cea dintâi și cea de pe urmă a fost să-ți pui băiatul la adăpost și
să iei măsuri ca „instituția” să aducă bene icii cât mai mari.
Astfel stând lucrurile, domnule Stelian Popescu, îmi îngădui să te
demasc a doua oară. Dumneata ești numai negustor, care, în loc să înșeli
la cântar, înșeli la sentiment, ceea ce e mult mai grav. Ani de zile ai bătut
toba „naționalismului”, ani de zile ne-ai asurzit cu lecțiile dumitale de
patriotism, de românism, pentru ca exact în ceasul când trebuie să te urci
pe tribuna ce-ți stă la îndemână și să ne redai încrederea în noi... exact
în ceasul acela te-ai retras în dosul tejghelei: șaizeci lei linia la marea
publicitate, douăzeci de lei cuvântul la mica publicitate. De doi ani și
jumătate te hrănești din coliva războiului și-ți întreții iul în Elveția din
venitul parastaselor, al „pomenirilor” și al căpețelelor...
Deocamdată, numai un lucru pot să-ți spun, un singur lucru de care
sunt foarte sigur, și anume: după războiul acesta, nici Universul nu va mai
i „cel mai mare ziar românesc”, nici dumneata nu vei mai avea prilejul să
ne dai lecții și să ne admonestezi. Căci Țara a-nceput să aibă memorie.
Așa scriam acum zece luni. Ceea ce dovedește că, pe ici, pe colo,
am fost prooroc, dar vom vedea în articolele viitoare ce trebuiau să facă
moștenitorii dlui Stelian Popescu și n-au făcut; ce va să zică răspunderi; și
cine este îndreptățit să judece.
Mircea Damian
Fapta, anul II, nr. 77, 7-9 octombrie 1944, p. 1; 3.

Mihail Manoilescu
Ah! Canalia!
Era copilul răsfățat al regimului pre-antonescian. Tânăr, frumos și
elegant, a cunoscut – între 1920 și 1940 – toate satisfacțiile sentimentale și
materiale pe care le putea pretinde lăcomia și vanitatea cuiva. A fost, fără
întrerupere aproape, mereu pe primul plan al vieții politice, sociale, economice
a țării: deputat, senator, ministru; președinte al Uniunii Camerelor de Comerț,
președinte al „Ugir”-ului, guvernator al Băncii Naționale a României; profesor
universitar și conducător al atâtor întreprinderi industriale.
Nu avea prejudecăți de partid: a lucrat și cu unul și cu altul, socotindu-se
deasupra lor!
Și totuși, nu i-a fost de-ajuns! Privilegiat, ca nimeni altul, al așa-zisei
democrații românești dintre cele două războaie, a început să cocheteze,
înaintea altora, cu fascismul italian, adoptând entuziasmul economic al
acestuia, corporatismul. Ca economist, Mihail Manoilescu ar i putut
realiza mai bine ca mulți alții, cât de hibridă era creațiunea aceasta
mussoliniană. Și-a însușit-o însă, iindcă voia să ajungă dictatorul întregii
economii românești.
Vagabond politic, devine – încă din 1936 – teoreticianul partidului unic,
după modelul fascist și hitlerist. De ce-l supăra pe d. Manoilescu diversitatea
partidelor din România, când putea rătăci în voie, de la unul la altul, fără a
i se impune vreo condiție ce i-ar i întârziat ascensiunea! Domnia-sa, însă,
voia un partid unic stăpân pe întreaga viață politică a țării, iindcă aspira la
conducerea supremă a acestuia – eventual chiar din culise, atunci când fostul
Rege Carol II a luat poziție de șef al acestui partid născut mort.
D. Manoilescu n-a reușit, în ambițiile sale extreme, n-a devenit nici
dictatorul economic al României, nici conducătorul ei politic suprem.
A reușit însă să contribuie hotărâtor la nenorocirile noastre, să
piardă Transilvania de Nord, prin tragicul dictat de la Viena.
În drama sângeroasă de la 30 august 1940 – sângeroasă iindcă se
soldează cu moartea și ruina atâtor nevinovați – fostul ministru de externe
al țării întruchipează rolul infam al trădătorului.
Chemat la cârma statului la 4 iulie 1940, guvernul I. Gigurtu proclama:

„Pe planul extern, guvernul înțelege să facă o politică de integrare sinceră
în sistemul creat de axa Berlin–Roma, și aceasta nu numai ca o expresiune
de realism politic, ci și ca o consecință logică a concepțiilor politice și
ideologice ale membrilor săi, interpreți exacți ai sentimentelor națiunii”.
Ministrul de Externe în acest guvern, responsabil pentru noua
orientare era d. Mihail Manoilescu.
Se știe ce a urmat: retragerea României din Liga Națiunilor (10 iulie
1940), invitația la Salzburg și Roma (ce frumos scria Romulus Dianu în
Curentul: „Ca români, avem dreptul să privim cu fruntea foarte sus, înspre
amicii care ne arată astăzi atâta simpatie, invitându-i pe d-nii I. Gigurtu
și Mihail Manoilescu în capitala lor. România nu se teme de sănătoasa
tendință politică e Reichului și a Romei, de a întemeia, aici, o pace bazată
pe justiție”), Arbitrajul de la Viena.
La temelia „acestei păci bazate pe justiție”, d. Manoilescu depunea, în
ofrandă, o parte din trupul țării, Ardealul de Nord. Și, ca o consolare pentru
durerea cea mare e Neamului, cancelarul nostru apela le diversiunea
clasică: în declarațiunile făcute presei, la înapoierea în țară, după triumfala
călătorie, d-sa făgăduia țării o rezolvare hotărâtă a problemei evreiești,
„după principiul: „România a românilor și numai a românilor”.
Ceea ce era o mângâiere pentru toate durerile!
La luarea în primire a portofoliului Externelor, d. Manoilescu

adresase colegului său italian, contele Ciano, „reprezentantul strălucit
al acelui regim fascist către care merg de aproape 20 de ani privirile
admirative ale Europei tinere” o telegramă omagială.
De atunci, fascismul s-a prăbușit în Italia, după ce a abătut asupra ei
toate dezastrele; iar „strălucitul reprezentant”, Ciano, judecat la Verona,
orașul unde s-au iubit Romeo și Julieta a fost executat pentru trădare.
D. Manoilescu continuă să ie profesor la Politehnica din București, să
prezideze multe consilii de administrație și să câștige foarte multe parale.
Canalia!
Marin Mihalcea

C. Gerota
Printre legionarii care au tăiat și spânzurat la Ministerul Culturii în

anii de teroare hitleristă desprindem numele lui Const. Gerota. Profesor
secundar de o ignoranță crasă, el și-a croit loc în învățământ prin protecție
politică. A fost averescan, apoi, când i s-a părut că nu mai are de câștigat
rămânând pe loc, a devenit gogist. Împreună cu Goga, a fost „vărsat” la
Cuza. A purtat cămașa albastră și a de ilat la 8 noiembrie 1936. Ajuns la
putere, partidul cuzist l-a numit Inspector general. Dar curând, Gerota a
înțeles că hitleriștii de nuanță cuzistă nu vor mai putea acorda ciolane
și, imediat, prompt și serios, i-a abordat pe legionari. Cămașa albastră a
trebuit deci să și-o vopsească în verde, a trebuit să-și procure revolver și
să se încadreze disciplinat și cuminte printre băieții cu suman și cu părul
vâlvoi. Dar rebeliunea a eșuat, și Gerota s-a numărat printre „adevărații
legionari”, aceia care și-au luat masca de antonescieni. N-a fost deci
supărat de nimeni, a fost lăsat în post, dar când Ministru al Culturii a
devenit Ion Petrovici, acesta l-a numit director al învățământului secundar.
Este evident că ministrul, bine cunoscut „aviator” politic el însuși, n-a
fost jenat de raidurile pe care Gerota le făcuse prin diverse partide și l-a
socotit omul indicat pentru a face „epurația”. Și așa, Const. Gerota începe
a trimite ucazuri foștilor lui colegi, cerându-le să scoată din școală spiritul
legionar, ba chiar amenințându-i cu pedepse grave dacă nu se încadrează
în „noul” regim antonescian. Că a fost vorba în toate acestea numai de o
farsă sinistră, aceasta ne-o dovedește faptul că nici un singur legionar n-a
fost clintit de la postul unde pătrunsese.
A venit 23 august și regimul de libertate. A început iarăși să se
vorbească de îndepărtarea legionarilor. Dar pe Gerota acest lucru nu l-a
speriat de loc. Doar știa ce bine izbutește el să-și schimbe la comandă
culoarea cămășii, și ce neîntrecut specialist e în epurație. De aceea, el
rămâne la minister și pornește vajnic la abrogarea legiuirilor hitleriste,
așa cum mai înainte îi „epurase” pe legionari: decretele sale antihitleriste
anulează legile rasiale, fără să schimbe nimic din prevederile lor.
Dar ministrul actual n-a putut să-l protejeze la in init, și astăzi, vai,
Gerota nu mai e în minister. Pare însă că și-a recomandat, înainte de a
pleca, amici pentru diverse posturi, iar pentru sine, modest s-ar mulțumi
și cu locul de Inspector general, în speranța că tot se va mai întoarce odată
iar la conducerea învățământului. Și trebuie să recunoaștem că oamenii,
actualmente la cârmă, nu sunt indicați ca să-i taie speranțele.
T. D.

Stelian Popescu
Personalitatea lui Stelian Popescu depășește cadrul acestei rubrici:

proprietarul Universului nu este o igură de trădător oarecare, este
trădarea însăși!
În lipsă de orice fel de talent, unică poate, în presa românească dintre

cele două războaie; un stil care făcea din lectura frazei sale o suferință pentru
orice cititor cu o fărâmă de pretenție literară; o pregătire intelectuală care
avea ca fundament doar ce-i rămăsese în amintire din paginile almanahurilor
editate pe vremea adolescenței sale, la care anii nu adăugaseră nimic. Cam
acestea erau elementele componente ale personalității lui Stelian Popescu,
directorul „celui mai mare ziar românesc”.
Și totuși, omul acesta a exercitat asupra națiunii noastre o in luență
covârșitoare, timp de douăzeci de ani: și nu numai într-un anumit domeniu.
Directorul Universului, secondat de gazetari mercenari, lipsiți de
orice inițiativă și ideal, de teama periclitării pâinii zilnice, – a modelat cu
o stăruință de iecare zi su letul acestui popor, mentalitatea unei întregi
generații, împlinind cu un succes fără pereche la noi o operă de corupție
morală și de ticăloșie aproape generală, ale cărei efecte le mai trăim și azi
încă.
Universul i-a învățat pe cititorii săi, ani și ani de-a rândul, să urască:
pe ruși și pe unguri, pe muncitori și pe evrei, pe comuniști și pe democrați.
Dușmănia otrăvea coloanele zilnice ale gazetei și se in iltra, nestingherită
de simțul critic absent, în su letul cititorilor săi.
N-a fost ticăloșie săvârșită în Țara Românească, în anii ce au urmat
războiului trecut, care să nu i fost provocata, încurajată, aprobată de
Stelian Popescu și ziarul său. N-a fost încercare de luminare a mulțimii,
ridicare a stării materiale și morale a maselor care să nu se i lovit de
opoziția îndărătnică – din păcate – învingătoare totdeauna, a „marelui
român”.
Reacțiunea n-a cunoscut, în România, un sprijin mai puternic de cât

cel ce îl oferea – nu dezinteresat, desigur! – dictatorul din Brezoianu; și
nici democrația – timida și fragila democrație românească de atunci un
dușman mai aprig.
Roadele acestei activități nefaste, răspândite pe tot întinsul țării,
zilnic, în acte de mii de exemplare, nu puteau să întârzie! Propaganda
Universului a contribuit să dezlănțuie pornirile cele mai josnice, a îndemnat
la săvârșirea crimelor și ticăloșiilor care întunecă istoria anilor din urmă.
Comisarii și agenții siguranței care schingiuiau și ucideau pe muncitorii
și intelectualii vinovați că nutreau alte crezuri decât acelea pe care le profesa
Stelian Popescu, erau – toți – cititori ideli ai Universului; legionarii ucigași,
– de asemeni; generalii, căpitanii și majurii, care ordonau și executau
masacrele și jafurile din Basarabia și Bucovina, de la Odessa și din Ucraina,
peste tot unde i-a dus geniul politic și militar al lui Ion Antonescu, mareșal de
Stalingrad, Crimeea și alte dezastre, toți aceștia credeau în litera de evanghelie
a Universului, în scrisul proprietarului acestuia și a nenorociților plătiți cu o
leafă de mizerie pentru a răspândi otrava calomniei și a învrăjbirii.
Când se vor judeca procesele criminalilor români de război, în iecare
din ele, pe banca infamiei, alături de vinovatul material al nelegiuirii,
mereu altul – ministru, înalt demnitar sau ticălos de rând – va apărea
același autor moral: Stelian Popescu.
Nu va apărea însă în carne și oase. Marele trădător, cel mai mare
dintre ei, a fugit din țară, cu câteva săptămâni înainte de prăbușirea
regimului Antonescu, cum au fugit și ceilalți mai mărunți, Pam il Șeicaru,
Ilie Rădulescu.
A fugit în Elveția, țară democratică, unde va trăi în liniște și belșug,
până la adânci bătrânețe, din averea pusă la adăpost din vreme.
Și din ceea ce va continua să realizeze ca bene icii Universul democrat
de astăzi, care tot proprietatea sa este, cu un alt director, e drept, un
director care, întâmplător, îi este ginere și, probabil, binevoitor.
Fiindcă nici Universul, nici moșiile, nici pădurile, nici imobilele
fugarului n-au fost con iscate de Stat și trecute în patrimoniul națiunii!
Pe cât se pare, din lipsa unui text de lege!
Marin Mihalcea

Ion Sân-Georgiu
Profesoraș fără nicio valoare științi ică, Sân-Georgiu este, totuși,

numai conferențiar de germană la Facultatea de Litere din București. Cu
toată lipsa noastră de germaniști, incapacitatea lui notorie îl împiedică
de a deveni profesor plin, ceea ce lui îi apare ca o culme a persecuției. De
altfel, nici reputația lui morală nu este excelentă.
Dar, trădător, nu are ocazia să devină decât odată cu venirea erei
hitleriste. După ce s-a învârtit multă vreme în jurul lui N. Iorga, dintr-o
dată eroul nostru, după un salt magistral, aterizează în partidul cuzist;
apropierea lui Hitler îi adusese la nări mirosul fripturii, și el încearcă să
devină purtătorul de cuvânt al propagandei naziste în România. Scoate și
o revistă, Chemarea vremii, scârnavă și antropofagă. Dar din, mediocritate,
tot nu izbutește să iasă. Nu izbutește nici când scrie un portret, lingușitor
peste marginile lichelismului, al lui Killinger, pe care cenzura, scârbită și
ea, îl interzice. Cavaler, Sân-Georgiu pune corectura într-un plic și o trimite
ministrului german, ca să învețe minte guvernul. Dar nici din asta n-a ieșit
nimic.
În sfârșit, după începerea războiului, Sân-Georgiu izbutește să
ocupe, pentru o clipă, un rol important pe scena actualității. După ce, prin
revista lui, asmute la război antisovietic și face apologia masacrelor și a
jafurilor, primește, de la unitatea militară căreia îi aparține, un ordin de
concentrare. Socotind că această îndrăzneală este exagerată, căci pe front
e natural să moară alții, iar el să tragă pro iturile, se duce cu mare tărăboi
la Marele Stat Major, dă buzna în camera unde un o ițer general avea o
conferință cu un subaltern și cere amenințător anularea ordinului. Fiind
refuzat, Sân-Georgiu strigă:
– Știu eu ce aveți cu mine, sunteți cu toții anglo ili și vreți să mă
trimiteți pe front ca să mă omorâți! Veți primi ordin de la un general
german ca să mă deconcentrați!
Sunt lucruri pe care nici oamenii lui Antonescu nu le puteau tolera.
Și așa, Sân-Georgiu al nostru este arestat, judecat și condamnat la șase
ani de temniță. Cu toată protecția lui Killinger, el zace un an și mai bine

la pușcărie. Dar, dacă prietenii lui hitleriști l-au ținut închis, cu regimul
antifascist de astăzi el o duce mai bine, căci e lăsat să se plimbe în libertate.
Numai de n-ar deveni subit „democrat”!
Th. D.

George Georgescu
Profesiunea de șef de orchestră nu e atât de apolitică și de „pură”

pe cât ar voi acest vulgar pronazist să ne facă să credem, pentru a se
pune la adăpostul „artei”. Căci arta pentru el n-a fost o vocațiune, ci un
instrument de propagandă hitleristă. Pentru această propagandă, căreia
patru ani de-a rândul i s-a consacrat, Georgescu a fost recompensat de
nemți cu „Vulturul German”, care i-a fost înmânat de însuși Killinger, în
cadrul unei mari serbări, cu lungi discursuri, la Legația germană din
București.
Nemții nu mulțumesc degeaba!... George Georgescu a lucrat intens
pentru ei. A dirijat la Filarmonică exclusiv muzică germană, a trimis
muzicanții români numai în Germania, a adus la noi – împreună cu omul
și complicele lui întru pronazism, Cocea – numai muzicanți germani bine
văzuți de regimul hitlerist, a făcut turnee în Germania.
La București, era prietenul tuturor membrilor Legației și al
tuturor o ițerilor superiori nemți, cărora le dădea banchete (e doar
ginerele lui Bușilă). Hansen, Steltzer, Cerstenberg, se numeau intimii
lui. N-a fost inaugurare sub patronaj nemțesc, n-a fost serbare o icială
germano-română, n-a fost concert al „Societății germano-române”,
în care să nu se cânte imnurile lui Goebbels, sub bagheta lui George
Georgescu.
Titularul „Vulturului German”, care a dirijat patra ani muzica
pentru un public de îmbogățiți de război și de oameni ghiftuiți din
jaful Transnistriei și al Odessei, a dat o supremă dovadă de bun simț,
ducându-se, în preziua invaziei din 1944, la Paris. Acolo a luat parte la
examenele de la Conservator, patronând, în ajunul marii acțiuni aliate
din Vest, examenele ținute sub oblăduirea nemțească pentru ciurucurile
rămase la Paris să dea „examene” în clipa în care tot ceea ce conta în
tineretul francez lupta în munți sau în mlaștini, așteptând cu înfrigurare
ziua luptei și a liberării.
Vulgarul agent nazist, George Georgescu, a avut îndrăzneala să
anunțe o serie de concerte ale Filarmonicei, sub direcția sa. Să știe însă
că nu invocarea artei va face să ie iertat și că publicul – altul decât acel

„distins” al pro itorilor Transnistriei și Odesei – îl va primi, dacă va avea
necuviința să apară, așa cum se cuvine cu ouă clocite și cu strigătul: „La
pușcărie”!
M. G.

Bordelul presei
Universul a reapărut. Sub un guvern ca cel de astăzi nu m-aș mira să

văd reparând Porunca vremii, cu foaia lui Șeicaru. Ceea ce m-a uimit mai
mult e, ca să zic așa, curajul – ca să nu spun neobrăzarea – moștenitorilor
lui Stelian Popescu.
Domnii aceștia au aerul să se întrebe și să ne întrebe cu accente
candide de inocență în glas: – întru cât suntem noi răspunzători sau
vinovați de învârtelile, gheșefturile sau interesatele declamații patriotice
ale fostului nostru socru patron?
D. Lugoșianu, urmașul lui Stelian Popescu la direcția Universului,
se socotește un om cinstit. N-avem niciun motiv plauzibil să-i punem
cuvântul la îndoială.
D. Lugoșianu, pe deasupra, a ținut să ne convingă că, personal, n-a
evoluat niciodată de-a-ndoaselea în credințele d-sale politice, și tot ce-a
crezut odinioară despre nemți, despre fasciști, despre antonești, crede și
astăzi.
Deși colegul meu de la direcția ziarului Tribuna i-a cam scuturat
convingerile și a găsit printre ele destule și grave contradicții, n-o să-i
facem din asta un cap de acuzare. Rari sunt oamenii dintr-o bucată care
nu-și leapădă, la număratele cotituri ale vieții, credințele sau idealurile
anilor tineri și, după câte știu, d. Lugoșianu n-a pretins niciodată c-ar i un
bronz sau un phoenix în ograda orătăniilor noastre politice și gazetărești.
Ceea ce-o să-i imputăm e cu totul altceva. Om cinstit, cum a irmă d-sa,
și om de convingeri ferme cel puțin, dacă nu in lexibile, cum socotește tot
d-sa, d. Lugoșianu trebuia să știe, când a luat direcția Universului, ce trecut
ignobil ascundea irma patriotică a patronului fugar.
D. Lugoșianu știe că Universul a dus, ani de-a rândul, o ticăloasă
campanie de defăimare împotriva a tot ce reprezenta pentru noi, ca vastă
experiență politică și socială, Republica Sovietelor.
D. Lugoșianu știe că toate ațâțările la ură, la denunțuri și provocări
polițiste, la patimi josnice și murdare, porneau din o icina socrului d-sale.
D. Lugoșianu știe că, din aceleași rotative ale întreprinderii tipogra ice
din Brezoianu porneau îndemnurile la asasinat moral împotriva evreilor,
a democraților, a tot ce era gândire liberă și generoasă în țara noastră.
D. Lugoșianu știe că, în ultimul sfert de veac, n-a fost manifestare
literară, artistică, culturală, politică, socială, – independentă de regimurile
trecătoare sau potrivnică lor – pe care Universul să n-o spurce, să n-o
îmbăleze cu cerneala tiparnițelor lui Stelian Popescu.
D. Lugoșianu să nu spună că n-a știut. Și să nu spună mai ales că,
știind ce turpitudini se ascundeau sub tejghelele care țineau loc de birouri
în palatul Universului, a socotit totuși că numele d-sale „cinstit” poate să le
acopere sau să le facă uitate.
D. Lugoșianu s-a înșelat, în orice caz nu ne-a înșelat pe noi. O
întreprindere rușinoasă rămâne tot rușinoasă, oricine i-ar i directorul
sau patronul.
Un bordel rămâne tot bordel, chiar dacă în locul țaței, o Popească de
mahala, ar primi clientela boierească cea mai onorabilă dintre țațe.
N. D. Cocea

Nichifor Crainic
Aș vrea să pot scrie despre Nichifor Crainic, ca despre cineva care

a murit de mult; nu pentru a da ascultare îndemnului celor vechi de a nu
vorbi despre morți decât de bine – ar i cu neputință, în cazul acesta! – ci
pentru a i nevoit să mă mărginesc la a pomeni, în rândurile ce urmează,
doar despre ceea ce a fost scrisul lui, fără să mă preocupe cât de puțin
dacă acesta a fost sincer și cinstit, fără să caut a a la cine a plătit și cât a
plătit pentru o atitudine sau un articol. Fiindcă o idee poate i justă, chiar
dacă cel care o enunță e un depravat; și poate i falsă și vătămătoare, chiar
dacă pentru a o face să învingă sunt gata să moară s inți neprihăniți.
Propovăduia Nichifor Crainic – în ordinea politică ideală – un Stat
rezemat pe Biserică. Pe Biserică, dar nu pe credință: vroia, adică, un Stat
guvernat de clerici–patriarh, mitropoliți, episcopi, preoți și, la temelie,
țârcovnici – într-o rânduială neîntâlnită în timpurile moderne decât doar
în încercarea utopică a iezuiților din Paraguay sau în imaginația primitivă
a vreunui procuror al Sf. Sinod rusesc, pe vremea țarilor.
Pentru a putea dăinui orânduirea aceasta, Statul trebuia să
prigonească sectele „în legitimă apărare a unității su letești a poporului
românesc”; să izgonească rațiunea și să-i tăgăduiască dreptul la viață,
în favoarea dogmei „fără moarte” a învățăturilor părinților bisericii, din
primele două sau trei veacuri ale erei creștine.
Fiindcă Nichifor Crainic, în călătoria sa de întoarcere la o „vârstă de
aur” a omenirii, nu se oprea la „minunatul 1400” al lui Eminescu, ci cobora
mult mal adânc, închipuind o lume care n-a existat nicicând negând tot ce
a urmat din voia și frământarea oamenilor de-a lungul istoriei.
Conducătorul unei reviste care, în derâdere, poate-se numi Gândirea,
combătea principiile victorioase ale marii Revoluții franceze de acum 160
de ani, ataca vehement lozinca mântuitoare a drepturilor omului, batjocorea
democrația – aspirație magni ică a atâtor generații de martiri și eroi.
„Degenerarea lumii moderne au provocat-o Revoluția Franceză și
liberalismul ei democratic. Regenerarea acestei lumi e condițională de
distrugerea acestor erori.”
Cel care scria rândurile citate nu se gândea o clipă că tocmai „acestor

erori” își datorează existența România modernă: că distrugerea lor, pentru
care milita zgomotos, ar i avut, ca urmare, întoarcerea la ceea ce eram
înainte de 1789 și de 1848.
Și, iindcă nu se gândea sau poate lucrul nu l-ar i supărat – propaga
acele doctrine politice și acele forme de guvernământ care tocmai aceasta
urmăreau: distrugerea a tot ceea ce realizase, pe teren politic, social și
cultural, lupta pentru o viață mai bună a popoarelor, dusă, cu atâtea jertfe,
de la Revoluția Franceză, de la 1789, încoace. Pentru Nichifor Crainic,
fascismul antidemocratic era „o religie a sacri iciului și a muncii creatoare”,
iar Mussolini era proclamat, în nenumărate prilejuri, „salvatorul Italiei”;
milioanele agonisite de fruntașii fasciști și ruinele proaspete presărate pe
tot întinsul peninsulei con irmă în totul admirația publicistului român.
Însă marea lui dragoste, directorul Calendarului o rezerva lui Hitler
și mișcării sale. Și nu o dragoste care să răsplătească un conducător
victorios, care să se înalțe ca o închinare către cel ce răpusese atâtea
popoare: admirația lui Nichifor Crainic pentru „Marele Führer” data
dintr-o vreme când acesta încă nici nu ajunsese la putere.
Și era atât de covârșitoare, încât acest profesor la Facultatea de
Teologie putea să scrie, cu evlavie și entuziasm, în iulie 1933: „Pentru noi
creștinii, fără deosebire de confesiune, el (Hitler) e noul atlet al lui Hristos
împotriva barbariei ateiste”. (Tot astfel, în noiembrie 1940, rânduind
slujbe bisericești pentru su letul „Căpitanului”, „Mișcarea Legionară” î1
proclama pe Corneliu Zelea Codreanu: „cel mai mare erou și martir al
neamului nostru”. Sacrilegele „drept credincioșilor” sunt teribile!)
Era dar iresc ca, pe planul politicii interne, Crainic să-i sprijine pe
legionari, unelte ale hitlerismului; să intre Ministru al Propagandei, în
guvernul Gigurtu, în iulie 1940; să consimtă la răpirea Ardealului prin
dictatul de la Viena și să rămână, totuși, și mai departe în slujba politici
antiromânești a nemților.
Nichifor Crainic a trădat, incontestabil, poporul român și, fără
îndoială, a primit bani pentru aceasta. El însă nu și-a trădat nicio clipă
ideile și idealurile.
Marin Mihalcea

Elitele intelectuale
În primăvara acestui an, Ică Antonescu a convocat un număr de

profesori universitari și, în aplauzele entuziaste al Kulturführerului
Caracostea, care a declarat momentul istoric, le-a expus un proiect de
mare însemnătate. Era în plină ofensivă sovietică, armata roșie înainta
vertiginos. Ică Antonescu a arătat că guvernul „Mareșalului dezrobitor”,
în grija pe care o purta tuturor viețuitoarelor, nu putea lăsa în primejdie
elitele intelectuale ale țării. Nu era, desigur, vorba de ferirea pieilor unor
trădători având la activul lor nenumărate și pestrițe pete. Nu! Se punea
problema gravă „a salvării culturii amenințate de barbaria bolșevică” și
cum să salvezi cultura, decât punând în siguranță pe culturaliatori? Se
poate oare concepe o cultură românească fără Alexandru, Nichifor Crainic
și ceilalți? Așa că elitele intelectuale urmau să poarte torțe prin alte
meleaguri, cam prin Elveția – deși, în paranteză ie spus, consimțământul
guvernului elvețian era foarte îndoielnic.
Se puneau la dispoziție pașapoarte și un număr considerabil de
franci elvețieni. S-a discutat și problema aprovizionării; șlepuri încărcate
cu alimente.
S-ar i ajuns, probabil, la șampanie și caviar, pentru că preciziunea
științi ică iubește amănuntele, dar refuzul net și disprețuitor al profesorului
Rosetti a curmat, brusc, discuția. Un șir de profesori a refuzat, de
asemeni. Alții și-au exprimat neadeziunea prin răceală și tăcere. Proiectul
entuziaștilor candidați la emigrare nu și-a găsit realizare.
Cine erau aceste elite grijulii, cărora le este încredințată formarea
oamenilor de știință și profesorilor viitorului, au arătat-o din nou, în
ultima vreme, o serie de articole publicate de prof[esorul] Iordan în
Tribuna poporului și de d. prof[esor] Balmuș, în acest ziar. Nuli ca valoare
științi ică, ajunși la Catedră prin concursuri măsluite, prin protecții si
învârteli, au fost, fără demnitate și fără scrupul instrumentele, dar de
multe ori conducătorii și inițiatorii regimurilor fasciste de la noi. Este, din
nenorocire, greu să alegi din abundența numelor ce se oferă. De la Cuza
la Paulescu, la Șumuleanu, Nae Ionescu, P. P. Panaitescu și toți ceilalți, n-a
fost progrom, represiune sângeroasă, mișcare fascistă care să nu i fost

patronată de un șir de nume de profesori universitari.
Dacă, vreme îndelungată, termenul de „mișcare studențească”
devenise, la noi, aproape sinonim cu fascism, cu progrom, cu glasul
ciomagului, o parte din răspundere – și nu mică, au purtat-o huliganii de
pe catedră.
În Rusia țaristă, universitatea, cu profesori și studenți, a fost un
permanent focar de gândire liberă, de luptă înverșunată împotriva
țarismului. Dintre intelectuali, Ohrana recolta victime pentru Siberia,
dar și mișcarea muncitorească, membrii ei conducători. În majoritatea
Statelor europene, Universitățile au fost, de asemeni, centre unitare de
rezistență împotriva ocupanților hitleriști, și cazurile de trădare, printre
membrii învățământului universitar, au fost destul de rare. Nici la noi n-au
lipsit atitudinile curajoase. Și mulți dintre profesori au dus lupta ilegală,
dar au fost permanent suspectați, urmăriți și denunțați de înșiși colegii
fasciști, cu vocație polițistă. Se poate concepe un lucru mai oribil și mai
degradant decât acel „caz Șerban” – profesorul universitar al cărui ideal
era să devină chestor de poliție – sau cel al denunțătorului Vulpe?
Cât privește valoarea lor morală, sinceritatea credințelor, un caz
– dintre atâtea – poate servi drept ilustrație. Acum câțiva ani, exista, la
Universitatea din București, un tânăr asistent care mărturisea, în convorbiri
particulare cu unul dintre studenții săi, multă simpatie și înțelegere pentru
mișcarea muncitorească și pentru marxism. Nu-și împingea simpatiile
până la faptă, cum o făcea interlocutorul său, care și le-a veri icat apoi prin
ani mulți și grei de închisoare. Totuși, arăta bunăvoință și convingeri nete.
După puțină vreme, se ivi un concurs pentru o Catedră. Asistentul nostru
concură și avu o aventură neplăcută. Căci contracandidatul său iind
cuzist, studenții ciomăgași îi făcură o primire violentă și-l împiedicară
să se prezinte. Dovada de brutalitate imbecilă nu contribui la întărirea
atitudinii antifasciste a asistentului. Soluția la care recurse fu ingenioasă,
deși oarecum surprinzătoare. În ierarhia huliganică, mai dinamică și
mai populară decât cuzismul, era Garda de Fier. Așa că, supralicitând,
asistentul în chestiune deveni brusc legionar. Își îmbrăcă uniforma verde
și el – ra inatul intelectual – scrise broșuri în stilul clasic al fascismului în
care vorbea de creierul de două kilograme al lui Karl Marx. De altfel, zelul
său fu răsplătit. Deveni conferențiar, iar când legionarii veniră la putere
ajunse chiar subsecretar de Stat. Aceștia sunt oamenii. Acesta le e nivelul
moral, cinstea, sinceritatea. E neîndoios că, chiar dacă ar reprezenta
însemnate valori științi ice, ar trebui înlăturați fără ezitare. Realitatea este
însă, o repetăm, cu totul alta. După cum au arătat-o d-nii profesori Iordan
și Balmuș – și cazurile expuse de dlor s-ar putea repeta cu mulți, – e vorba,
în marea majoritate, de nulități științi ice ajunse la locurile lor prin cele
mai variate și mai murdare combinații. Nici viața universitară, nici cultura
românească nu vor pierde ceva prin eliminarea unui Tomescu, Crainic
și a tuturor celorlalți, pe care-i va înlătura primenirea neîntârziată ce se
impune în învățământul universitar.
Silvian Iosifescu

Agentul hitlerist Constantin Kirițescu
Dispunând de coloanele Universului de câte ori voia să se răsfețe

în ele, unul dintre cei mai mari vinovați de decăderea și demoralizarea
învățământului nostru de toate gradele, fostul pașă al Ministerului
Culturii Naționale, Constantin Kirițescu, a desfășurat, între 1939 și 1943,
o activitate de propagandă hitleristă tipică.
Iată exemple:
La 27 oct[ombrie] 1940, scria sub titlul Uniforma școlară (sublinierile,
în tot ceea ce urmează, sunt ale mele):
„Am privit, acum vreo două săptămâni, măreața de ilare a tineretului
legionar, prăznuind o mare aniversare. Cred că unul din elementele de succes
al rândurilor ce se urmau în cadența marțială, era uniforma cămășilor verzi ce
reprezentau nu un simplu aparat formal, dar un simbol ce sintetiza virtuțile
credinței, muncii, ale jertfei pentru înalte țeluri. Nu numai că mișcarea nu
era micșorată prin purtarea uniformei, ci, dimpotrivă, era înălțată, dând
impresia a ceva închegat, organic, unitar, desfășurarea tumultoasă a unei
forțe năpraznice în dezlănțuirea ei, dar disciplinată în acțiunea ei”.
Și mai departe:
„Această stofă albastră (reminiscență «frontistă»! – n.m.) sau verde
(ofertă adresata «legiunii» care era la putere și pe care voia s-o servească
într-un «cuib» – n.m.) ... îi dă școlarului conștiința serioasă că aparține unui
grup organizat, unei armate numeroase și puternice, care se îndrumează
disciplinată spre țelurile mari ale vieții. Uniforma e una din bucuriile (!) ce
leagă pe școlar de școală”.
(Pasajul de la început a fost suprimat în volumul de maculatură
Școala română într-o răscruce de istorie, pe care i 1-au publicat, în 1943,
Fundațiile Culturale Regale, și în care și-a adunat proza mucilaginoasă din
Universul, articolul a fost falsi icat astfel, deși i se menține la urmă data
apariției în ziar!)
Sub titlul Să cântăm! scrie în Universul, de la 15 decembrie 1940:
„Cântecele pe care le ascultăm astăzi (cele legionare – n.m.) au accente
bărbătești. Tonul este marțial, eroic, armonizându-se cu împrejurările
vieții su letești de acum, căutând să semene încredere în sine și nădejdi
mai bune pentru ziua de mâine. El găsește o rezonanță su letească mai
puternică decât marșul insipid și fără vlagă al nu știu cărui «front», cu care
atâta vreme ni se strică apetitul, la ora mesei, ca un aperitiv prost”.
(În ... nu știe care „front” se repezise să se înscrie din prima zi a
întemeierii lui...
Pasajul e falsi icat complet în volumul de initiv, deși la sfârșitul
articolului reprodus în altă formă, adaugă data când el a apărut în Universul).
Tot în Universul, la 15 oct[ombrie] 1939, într-un articol intitulat O
revoluție pedagogică – pe care nu 1-a mai reprodus în... volumul de initiv
– scrie:
„Noua tendință de a subordona știința și gândirea unui sistem o icial
înseamnă o etapă ce nu poate i trecută cu vederea, o experiență ce poate
i instructivă și pentru alții. În împrejurările în care a fost realizată, ea
ni se înfățișează ca un aspect al disciplinei germanice, o formă a acelui
proces su letesc așa de caracteristic pentru marele și vigurosul popor.
Tradus în practică (n.m.), el a realizat pe plan politic unitatea germană de
fapt, pe ruinele (sic!) autonomiilor dezagregante, pe plan tehnic, a produs
armătura formidabilă a forței militare germane iar, pe plan psihologic, a
înlocuit gândirea și voința unui popor întreg prin aceea a unui singur om”.
„...faptul că un popor ca cel (ah! – n.m.) german a adoptat această
concepție este îndeajuns pentru a-i prețui și importanța, și interesul”.
Pentru a încerca să adoarmă îngrijorarea ce cuprindea pe toți
oamenii liberi în fața năzuinței tot mai vădite de cotropire nemțească
pe toate tărâmurile, scrie în Universul, de la 10 august 1941, sub titlul
caracteristic Să învățăm nemțește:
„Asupra țării noastre su lă însă vânt nou. Împrejurările vieții ne
leagă și ne vor lega, desigur, și mai mult în viitor, de marele Reich german...
puternicii noștri prieteni și asociați... Cunoașterea limbii dominante este o
condiție neapărată de viață. Nu trebuie să pierdem din vedere că limba
germană este... unul din cele mai puternice – poate cel mai puternic
instrument de cultură, privită sub toate aspectele ei”.
„Să privim lucrurile în față. Să nu ne lăsăm pradă sentimentalismului
și să înfruntăm cu curaj indispoziția și ironiile «coconetului». Avem datoria
să pregătim România de mâine nu în vederea «servituții germanice» de
care vorbesc ușuratec susținătorii unor vremuri dispărute, comentatorii
de rea credință sau reprezentanții unor interese ce nu sunt ale noastre.”
(Ale noastre – sunt interesele hitlerismului! – n.m.).
„În capitolul nou de istorie ce începe, limba germană e limba viitorului.

Ea ne dezvăluie tainele unei izbânzi. Conducătorii școlii românești trebuie
să țină seama de acest postulat (ah!) al vremii”.
Și pentru a ține... imparțial cumpăna, iată ce scria despre stările
de lucruri din U.R.S.S., în Universul, de la 13 iulie 1941, făcând denunțuri
anonime. „Un an de regim sovietic a însemnat pentru școală răsturnarea
desăvârșită a principiilor de temelie ale educației, așa cum o concep statele
civilizate. Școala sovietică este o foarte activă o icină de propagandă
comunistă, dusă cu scopul de a-ți în ige adânc ghiarele roșii în cele mai
ascunse ibre ale su letului tineresc. Este o intoxicare completă și totală,
săvârșită cu metode diabolice, ale căror efecte se pot judeca din fanatismul
și sălbăticia cu care duc războiul armatele sovietice.” (Nemții reprezentau
echilibrul și civilizația – n.m.).
În locul lor, a fost semănată ideologia barbară și destructivă a
Moscovei, de esență asiatică și de formă iudaică.
Conducătorii țării mai au încă datoria să vegheze asupra in iltrațiunilor
comuniste din învățământul din vechiul Regat. Numele unor comuniști sunt
pe buzele tuturora.
„...Cei ce iubesc și poartă grija tineretului țării, așteaptă cu încredere
de la acești vrednici oșteni să ducă lupta împotriva dușmanului de afară,
ca și a celui dinăuntru, azvârlind dincolo de Nistru, odată cu otrava care
minează insidios puterile țării, pe cei ce o fabrică și o răspândesc.”
Denunțul acesta laș și odios îi privea pe profesorii democrați. În alte
rânduri ironiza „democrația întreagă”.
În ediția de initivă (!), articolul citat a dispărut fără urmă. Socotea
Kirițescu, în mintea lui slabă, că, astfel, nimeni nu-și va mai aduce aminte
de ceea ce scrisese altădată, când credea că nu va avea de înfruntat niciun
risc, socotind situația de atunci ca imposibil de schimbat... Ce n-ar da
astăzi ca rândurile blestemate, reproduse mai sus, să nu i existat niciodată
și el să scape, ca urmare, de pedeapsa prea mult meritată și prea mult
întârziată, care trebuie să-l lovească (și pentru ele, ca și pentru multe alte
isprăvi care au să-l ducă și în fața Parchetului)!
P. P. Stănescu
Victoria, anul I, nr. 4, 24 octombrie 1944, p. 1; 3.

Ion Marin Sadoveanu
Într-un timp avea monoclu și era foarte gras. Apoi avea numai
monoclu și era foarte slab. Un an de zile a băut numai ceai fără zahăr, ca să
slăbească, îndopându-se cu [h]apuri naziste, necesare pentru propaganda
nazistă, al cărei as subtil era.
Zâmbetul strâmb, care-i crispa de-a curmezișul obrazul, îl mai
poartă și acum, dar ceva mai acru.
Ion Marin Sadoveanu, căci despre el este vorba, trecea ca o igură de
o prestanță culturală. Cu o morgă de cavaler al Renașterii, cu deosebirea
că, prin activitatea sa, făcea operă de asasinare națională și intelectuală.
Conferențiar mieros și exeget teatral, vicepreședintele Asociației de
Cultură Româno-Germană, era agentul nazist în frac, pomădat și cu inele
bătute cu blazoane în degetele pe care le rotea prin aer, când perora.
Fotogenic, putea i văzut în iecare număr din Je sait tout de Bucarest
și Le miroir de Bucarest alături de toți agenții gestapiști, trimiși în România
sau aduși de Ică Antonescu și pe care Ion Marin Sadoveanu îi călăuzea, și
toasta pentru ei la banchete. Don Juan al culiselor teatrale, era un neobosit
propagandist al teatrului fascist și apologist al lui Hitler.
Ion Marin Sadoveanu a mers pe o continuă linie a trădărilor. În
conferințele din București, în cele de la Viena – unde nu-și amintea că se
semnase odiosul dictat al nenorocirii noastre naționale – de la Berlin, din
Italia fascistă, de peste tot.
La braț cu Gemilscheg și cu alți agenți naziști ai Gestapo-ului, și în
serviciul de propagandă al Statului Major, unde redacta articole naziste,
monoclata igură trăda, trăda cu zâmbetul care devenise un rictus al gurii.
„Causeur charmant”, perora în foyer-ele teatrului la premiere, cu fraze
împănate cu citate, când franțuzești, când germane, cu gesturi stilate care
desenau parcă, în aer, zvastici.
... Fiindcă Ion Marin Sadoveanu face parte din categoria trădătorilor
în frac.
L. Vidrașcu

C. Rădulescu-Motru
Prof[esorul] C. Rădulescu-Motru este un om bătrân, foarte bătrân.

Spre deosebire însă de cei mai mulți dintre muritori care, de la o anumită
vârstă încolo – și la unii aceasta începe de timpuriu! – privesc cu tristețe
prezentul și deznădejde viitorul, pentru că le dă drept pildă – permanent –
trecutul, profesorul de psihologie de la Universitatea din București a trăit,
de vreo cincizeci de ani încoace, sub teroarea gândului că ar putea rămâne
în urmă, că s-ar putea ca alții să i-o ia înainte.
Și, pentru ca aceasta să nu se întâmple măcar o clipă, de vreo
jumătate de veac încoace, de când a apărut pe arena culturală a țării, d.
prof[esor] universitar C. Rădulescu-Motru urlă cu lupii, cu toți lupii ce au
trecut prin pădurile noastre.
Nu vom însemna aici povestea falnicelor schimbări la față ale unui
om care a adoptat – și apoi lepădat – toate crezurile și toate atitudinile ce
au fost cândva – măcar în treacăt – la modă, la noi.
Ne vom mulțumi doar cu o schițare fugitivă a ceea ce a fost atitudinea
sa, în cei patru ani din urmă, iindcă numai aceasta poate interesa rubrica
unde – pe bună dreptate – igurează astăzi cu cinste, dacă se poate spune.
Înscăunarea la putere a legionarilor, în septembrie 1940, l-a găsit
pe eroul nostru deținând cea mal înaltă poziție culturală a țării: era
președinte al Academiei Române.
Nu vom pretinde – astăzi – dlui Rădulescu-Motru să i avut atunci un
curaj civic la care nimic nu ne dădea dreptul să ne așteptăm: nu d-sa era
omul care să se ridice, demn, împotriva regimului și a metodelor!
Dar ar i putut să tacă: măcar atât și încă ar i fost frumos!
N-a făcut-o! Dimpotrivă: fostul junimist, fostul student al atâtor
Universități europene, dintr-o vreme când se credea în civilizație și
cultură, a urlat și de data aceasta cu lupii.
Două luni după venirea la putere a legionarilor, la 4 noiembrie, când
nu mai putea exista nicio îndoială asupra dezastrului ce însemna pentru
țară guvernarea de pomină a cămășilor verzi, d. Rădulescu-Motru se
extazia în fața operei realizate de aceștia: îi aduna neprecupețit iindcă
desăvârșiseră „reforma morală în politică”.
Căci acesta fusese rolul istoric al lui Corneliu I. Z. Codreanu: „pentru
a realiza zguduirea care să trezească de sub narcoticul nenorocitului
climat politic din România de după războiul trecut, era nevoie de un om
care, înfrățit prin iubire cu mulțimea, să sufere, împreună cu aceasta,
nedreptatea și abuzul, să palpite cu ea în aceleași aspirații pentru viitor.
Acest om a fost Corneliu Z. Codreanu”.
Și aici, omul de știință rece si potolit, devine liric: „Suferința lui,
acceptată cu o nevinovăție de sfânt, a fost scânteia care a aprins în su letul
mulțimii, deodată cu dorul de a-l răzbuna, hotărârea de a primeni aerul
vieții noastre politice”.
Se știe cu ce metode si în folosul cui! Și nimeni nu-l obliga să scrie:
nici mizeria, nici neștiința!
Legionarii, răsculați în ianuarie 1941, sunt înfrânți: d. Rădulescu-Motru
nu ezita o clipă. Dacă lui Caton, spune versul latin, îi plăcea cauza celui învins,
zeilor le plac învingătorii: profesorului nostru de asemeni.
Și astfel, se înrolează, tot liric și tot entuziast, în legiunea admiratorilor
lui Ion Antonescu; face parte din comisia care totalizează rezultatele
„plebiscitului” din martie 1941, deși avea de unde să cunoască, în calitatea sa
de istoric al culturii, ce valoare are un „plebiscit” într-un regim de autoritate
personală.
„Războiul sfânt” îl copleșește de o emoție sacră: „cruciada dezlănțuită
contra păgânismului, la care avem mândria de a participa și noi românii...
dă o nouă orientare și politicii europene”.
Și mai departe: „noi românii... salutăm cu entuziasm victoria
armatelor germane și a aliatelor sale. Cu ea începe o viață nouă în Europa”
(iulie 1941).
Decât, salutul acesta era pripit; cum pripită era și închinarea în fața
„Mareșalului”. „Conducătorul Statului nostru, Mareșalul Ion Antonescu,
a depășit sfera politicului; el este astăzi eroul nostru național” (15
sept[embrie] 1941).
Și, însu lețit de un zel ce nu cunoaște stavilă, îndemna și pe alții:
„Literații au în fața lor un erou național pe care-l pot omagia prin lucrări
literare în toată libertatea”.
Nu știm să i avut mare succes îndemnul!
Cariera culturală și politică a dlui Rădulescu-Motru a luat sfârșit în
toamna anului de la Dumnezeu una mie nouă sute patruzeci și patru.
Ea va forma însă un capitol pitoresc în istoria lichelismului nostru

național, dacă aceasta se va scrie vreodată.
Marin Mihalcea

Un mare trădător: profesorul P. P. Panaitescu
Profesorul P. P. Panaitescu de la Universitatea din București, prin

in luența sa nefastă asupra studenților, ca profesor și ca rector devotat
cu totul hitlerismului și, în același timp, ca publicist (a fost directorul
Cuvântului, cel mai important ziar din timpul guvernării legionare),
trebuie considerat drept unul din marii răufăcători și trădători ai țării.
Acei care îl mai susțin invocă meritele lui „științi ice” de istoric. Dar
să nu ne lăsăm ușor convinși. Meritele lui ca om sunt inexistente, iar ca
om de știință sunt grav atinse de neomenia lui. „Știința fără conștiință nu-i
decât ruina su letului”, spunea un înțelept umanist francez. Cea dintâi și
cea mai înaltă virtute a unui istoric este obiectivitatea. Fără obiectivitate
istoricul se anulează singur, afară numai de cazul când e un extraordinar
artist, cum a fost Tacit. Dar d. P. P. Panaitescu nu are nicio legătură cu arta.
Încolo, d-sa a dovedit, cu prisosință, că are un spirit sectar, că e sălbatic
de intolerat și obscurantist vrednic de cele mai întunecoase vremuri
medievale. Cum ar putea d. P. P. Panaitescu să scrie istoria în chip drept
și obiectiv, când așează pe A. C. Cuza, șeful huliganilor din România, alături
de genialul poet liric Eminescu (vezi Cuvântul, din 4 noiembrie 1940), când
a irmă că „democrația a murit și, odată cu ea, și libertatea presei” (Cuvântul,
din 29 decembrie 1940), și când, vorbind de misiunea militară germană
(Cuvântul, din 25 octombrie 1940), declara radios: „Ne bucurăm de
prezența ei și ne mândrim de dânsa” – da, se mândrea cu trupele germane
care ne ocupaseră țara și ne impuseseră cele mai îngrozitoare jertfe! Ce fel
de român și ce fel de profesor este d. P. P. Panaitescu, când, după uciderea
lui N. Iorga de către legionari, iind, în timpul acela de teroare Rector al
Universității din capitală, el nu a permis să luture pe zidul mohorât al
celei mai înalte școli steagul durerii tuturor?
El, fostul elev al lui N. Iorga, prin atitudinea lui din presă și față de
tineretul din organizațiile legionare, trebuie arătat drept unul din marii
autori morali ai celui mai îngrozitor asasinat care a mânjit vreodată
pământul românesc. A rânjit, desigur, ca o hienă, când a a lat că N. Iorga
fusese găsit ciopârțit la o margine de pădure, și în ochii lui răi cu care,
întocmai ca un scelerat, nu te poate privi drept în față, au scăpărat atunci

luciri bestiale de sadică bucurie. Un astfel de om nu poate scrie istoria
cum se cuvine, iar, ca profesor, crește pui de lup, nu oameni. Pe ucenicii
lui i-a învățat să urască și să-și măcelărească adversarii. Ce a rodit școala
lui decât păgâni prigonitori de oameni buni și blânzi? A spus tinerilor săi
învățăcei că Iașii trebuie curățați de evrei și tinerii legionari, împreună
cu nemții, veniți în ,,misiunea” cu care se mândrea d. P. P. Panaitescu, au
suprimat, după metodele cele mai... perfecționate, viețile a peste 12.000
de evrei. Douăsprezece mii de evrei împușcați, loviți în cap cu ștanga de
ier sau as ixiați în vagoane special pregătite cu teutonic sânge rece au
pierit în acele zile de la sfârșitul lui iunie 1941, la Iași. Iată unul din cele
mai nenorocite rezultate ale școlii de ură la care a predat și profesorul P. P.
Panaitescu! (Vezi articolul Iașii, în Cuvântul din 4 noiembrie 1940).
Se mândrea cu misiunea militară germană în România și propovăduia
războiul împotriva Sovietelor, și, astfel, și prin propaganda lui au fost
osândiți la pieire peste cinci sute de mii de români prin îndepărtatele
câmpii ale Rusiei.
Dar toate aceste crime el nu le poate plăti cu pierderea netrebnicei
lui existențe omenești. El trebuie mai întâi trimis să vadă satele și orașele
pustiite de sălbaticii „misionari” ai lui Hitler (cu care se mândrea), să vadă
întâi tot pustiul și toată jalea de acolo, să ie pus să lucreze din greu cu
învinșii, să sufere amarnic cu ei, și pe urmă, mântuit de păcate grele, pe
urmă de abia să ie slobozit să scrie istoria. Atunci, poate, o va scrie în
duhul adevărului!
C. Balmuș
Victoria, anul I, nr. 10, 31 octombrie 1944, p. 1; 3.

P. P. Panaitescu
Tânăr student al Facultății de Litere, P.P. Panaitescu se arăta foarte

studios și nu participa zgomotos la mișcările huliganice din vremea
aceea. Pentru un observator neatent, el putea părea chiar animat numai
de interes pentru învățătură, mai ales că șeful lui politic și intelectual de
atunci, N. Iorga, avea o atitudine moderată. În realitate, sub aspectul lui
de mutulică gâfâitor, Panaitescu era ros de o ambiție nemăsurată de a se
distinge, dar își aștepta ceasul.
Ajuns profesor universitar, se pune în solda Poloniei, care, sub
conducerea „coloneilor”, naviga în apele reacționare. Dar în ziua în care,
sub loviturile hitleriste, Polonia se prăbușește, Panaitescu o părăsește și
trece de la G. Brătianu la Garda de ier, unde este primit cu toate onorurile.
E adevărat că, la 6 septembrie l940, e gata să trădeze legiunea, când
Antonescu îi oferă un loc în minister fără să-i consulte pe șe ii legionari.
Dar încercarea eșuează și Panaitescu se întoarce umilit în gardă, care-i
oferă „numai” postul de Rector al Universității din București și cel de
director al Cuvântului. De aci înainte, nu există huligan mai ioros decât
el.
În paginile Cuvântului, îndeamnă zilnic la alianță cât mai strânsă
cu Hitler, la pogromuri, la sugrumarea libertăților; atacă nu numai pe
adversarii politici, ci, cu extremă violență, pe indiferenți, pe care vrea să-i
forțeze să se alipească mișcării legionare. Asasinarea fostului său maestru,
Iorga, nu-l face nici măcar să clipească. Numit în comisia de eliminare
a universitarilor democrați, el nu ezită să pună pe listă pe toți foștii lui
prieteni și protectori, și chiar pe „democrații” atât de vagi ca C. C. Giurescu.
Când vine rebeliunea, gazeta lui îndeamnă limpede la război civil,
la masacrarea soldaților români prinși izolați, iar Panaitescu devine
purtătorul de cuvânt al legiunii în tratativele cu Antonescu. Faptul acesta
îi e fatal, căci îl împiedică de a bene icia de clemența „mareșalului”:
este condamnat la șase luni [de] închisoare, apoi [e]liberat și iertat,
servindu-i-se salariul din fonduri speciale.
Până acum câteva zile, se plimba liber pe stradă. Se pare că acum în

sfârșit, ar i fost arestat. Între criminalii care vor i judecați pentru trădare,
Panaitescu trebuie să ocupe un loc de frunte.
Th. D.
România liberă, anul II, nr. 78, 1 noiembrie 1944, p. 3.

I. Al. Brătescu-Voinești
Într-unele manuale de limba română se mai găsesc și azi portretele

– uneori cu chelie și cu ochelari – ale „scriitorului” I. Al. Brătescu-Voinești.
Un om uscățiv, trecut, văros, cu doi obraji ca două surcele, cu doi ochi
despicați la margine, de tristețe incertă.
O notă cursivă indică preocupările duioase ale băiatului de moșier
mijlociu, ale bătrânului care a schimbat cu atâta vocație privighetorile și
puii pe o leafă grasă la Universul, pe o remiză rușinoasă la marile agenturi
nemțești.
În omulețul gârbov și lăcrimos au zăcut atâtea pecingini și răutăți,
atâtea veninuri, atâta vâsc otrăvit, încât nu te-ar i putut convinge niciuna
din nuvelele și schițele lui că e capabil acest om să conțină. Cel care se
înduioșase de furnici n-a mai putut să se înduioșeze de oameni; cel care
visase armate imense de mușchi mobilizați în slujba păcii s-a bucurat cu
râsul lui știrb și decăzut, când în Rusia mureau tineri de la sate și din orașe
pentru cauza germană. În acea cumplită vreme, în țară se îmbogățeau
marii proprietari, speculau negustorii, „camarazii” de la Berlin aciuați pe
Valea Prahovei, dezbrăcau țara și transportau cisterne cu petrol, – dar d.
Brătescu-Voinești era bine plătit. D. Brătescu-Voinești nu răbda de foame
și de ger, cum răbdau văduvele și copiii atâtor soldați morți. De aceea,
conștiincios, meschin și stupid, d. Brătescu-Voinești îi înjura pe „bolșevici”.
Omul își găsise vocația...
În epoca de căruntă democrație care a precedat războiul, au existat
multe rupturi de conștiință, multe renunțări la sinceritate și la omenie.
Dar iecare mai spera, în anii aceia ai tuturor surprizelor, regăsirilor sau
decepțiilor, iecare mai spera o zi a întoarcerii oamenilor la ei acasă.
Câți n-au așteptat-o! Când Patria era în pericol, când războiul se
apropia de granițele României, s-a crezut un moment că oamenii vor
înțelege situația și-n fața dușmanului comun vor renunța la interesele lor
personale.
A fost o tristă deziluzie. A trebuit s-o cunoaștem și să-i trăim consecințele.
Trădătorii și-au continuat vânzarea. Antisemitul Brătescu-Voinești și-a
continuat, la Porunca vremii, antisemitismul inaugurat cu scandal în paginile

Universului. Nu l-a interesat nimic pe băiatul moșierului prahovean. El îl
elogia pe „Mareșal”, pe câte o pagină ținea conferințe bâlbâite și anunța
imperialisme teribile, dacisme în iorătoare, Caucazi românești și alte
asemenea prostii aplaudate de echipele lui Ilie Rădulescu. Ne amintim
cum se întrecea cu „marele om politic” dr. N. Lupu să dovedească nu știm
ce drepturi imaginare și caraghioase ale noastre asupra „barbarilor”
sovietici. Bieții oameni! Cât erau de sinceri atunci și cât sunt de stingheri
astăzi…
Ne mărturisea săptămânile trecute un coleg de breaslă că șe ii
ziarului său i-ar i interzis posibilitatea câtorva propozițiuni adevărate
despre Brătescu-Voinești, sub motiv că nuvelistul huligan ar i acum
membru într-un partid... „burghez de stânga”. Nu este exclus.
Societatea Scriitorilor Români însă l-a exclus din rândul membrilor
ei, înfăptuind, astfel, un act de profundă onestitate.
E cazul ca I. Al. Brătescu-Voinești să ie exclus și de la Academia
Română, iar, odată cu el, să ie excluși Nichifor Crainic și Ion Petrovici.
Totodată, Ministerului Educației Naționale îi revine sarcina deosebită
de-a interzice să mai igureze în programa analitică scriitorii-trădători
eliminați din casa S.S.R.-lui.
Pentru că în rândurile tineretului secundar și universitar nu mai au
voie să circule cărțile unor oameni morți la 23 august. În locul lor să ie
studiate operele adevăraților scriitori democrați și operele scriitorilor
tineri, pe care elevii și studenții noștri, chiar atunci când au terminat
școala, n-ajung să-i cunoască.
Ion Caraion
Victoria, anul I, nr. 29, 23 noiembrie 1944, p. 2.

Nichifor Crainic
„Eu n-am fost niciodată franco il și cu atât mai puțin anglo il, iar
democrația nimeni n-a demascat-o cu înverșunare mai dezinteresată în
toată monstruozitatea ei de douăzeci de ani încoace, ca mine”, iată crezul
lui Nichifor Crainic, care s-a dovedit un consecvent dușman al democrației.
E singura dată când Nichifor Crainic a spus adevărul, ar i spus și mai
mult adevărul dacă ar i adăugat că este un prieten al hitlerismului și
fascismului.
În toamna lui 1940, și-a văzut idealul împlinit, o Românie legionară
și aliată cu Germania și Italia, dar bucuria i-a fost scurtă, pentru că a
izbucnit rebeliunea. Atunci, prudent cum e, s-a declarat pentru dictatura
antonesciană, mai ales că schimbarea nu-l stânjenea: în de initiv, Ion
Antonescu nu era prietenul idel al Marelui Reich și al Imperiului Ducelui,
în de initiv nu rămânea Nichifor Crainic mai departe în postul său la
Radiodifuziune? De ce totuși un articol despre Nichifor Crainic, când au
mai fost și alți dușmani ai democrației? Pentru că Nichifor Crainic este
reprezentantul unei întregi echipe care s-a pus, cu deplină conștiință, în
slujba nazismului și care a militat reacționar și antidemocratic de-a lungul
întregii ei cariere.
Nichifor Crainic înseamnă gândirismul, citadelă reacționară,
publicație șovinistă și fascistă, cu simpatii declarate pentru Garda de Fier
și țelurile ei.
Din rândurile colaboratorilor acestei reviste s-au recrutat legionari
și colaboraționiști notorii ca: Radu Gyr, Nicolae Roșu, D. Caracostea, Aron
Cotruș, Petru P. Ionescu, Alex. Marcu ș. a.
Toți aceștia au visat glorie alături de Marele Reich, au batjocorit în
fel și chip democrația și ne-au promis „puntea de aur către un împărătesc
viitor” (P. P. Ionescu).
În timp ce războiul criminal împotriva Rusiei era purtat de un tineret
neștiutor și dezbrăcat, condeierii Gândirii scriau despre „căile destinului
românesc, care și-au deschis aspre și nebănuite chemări spre larguri, ieri
încă nevisate”, despre „zodia destinului nostru împărătesc”.
Nichifor Crainic ne lămurește cu privire la luptele purtate de români.

Pentru ce luptăm? se întreabă comic și caragialesc, liderul gândirist.
„Luptăm să doborâm Rusia, dar luptăm să doborâm, în același timp,
calamitatea iudaică ce vine deopotrivă de la Moscova, de la Londra și de
la New-York.”
Așa a otrăvit mințile neprevenite, ani de-a rândul, echipa de trădători
de la Gândirea.
L. Medreanu

De ce este d. Fărcășanu huligan
Am promis dlui Fărcășanu câteva precizări și ne ținem de cuvânt.

Deși instalat în fruntea organizației tineretului național-liberal, se
pare că d-sa nu cunoaște nici istoria partidului istoric și nici măcar istoria
mai proaspătă a evenimentelor din ultimele luni. O vom dovedi fără
întârziere.
În cuvântarea rostită cu prilejul adunării de duminică, directorul
ziarului Viitorul a dezvoltat trei teme diferite: ideea națională, „ideea
imperativă de a primi ceea ce trebuie înfăptuit” – cum atât de frumos s-a
exprimat d-sa – și poziția României față de aliați.
În ce privește „ideea națională”, d. Fărcășanu – în supus discipol –
a înțeles s-o sprijine pe citate din Ion C. Brătianu. Iată unul din ele, de
altfel destul de elocvent: „Voiesc încă a convinge pe frații mei români că
naționalitatea, iind cea dintâi condiție a libertății, ea nu se poate dobândi
nici dezvolta sub steagul despotismului și, de aceea, steagul naționalității, al
libertății și al democrației trebuie să ie unul”.
Sublinierile din textul citat de noi aparțin dlui Fărcșanu, – și ele au fost
făcute, desigur, cu intenția de a semnala inconsecvențele dintre a irmațiile
străbunului partidului istoric și actele sale. Astfel, deși a a irmat-o, totuși Ion
C. Brătianu n-a crezut niciodată că ar i incompatibilitate între despotism
și democrație. Guvernările liberale, atâtea câte au fost, n-au urmărit decât
crearea și adâncirea obscurantismului la sate și pauperizarea păturilor de
funcționari și muncitori de la orașe. Din nefericire, spațiul nu ne îngăduie
să demonstrăm că partidul liberal, prin conducătorii lui, a fost, în bună
parte, vinovat de criza economică de după 1930, după cum tot conducătorii
partidului istoric sunt autorii crizei sociale și politice care a bântuit în
România în ultimii doisprezece ani. Primul act de ostilitate împotriva
regimului din U.R.S.S. a fost săvârșit de busturile partidului istoric, iar
complici s-au găsit destui. Monumentele amintite au făcut apoi tot ce le-a
stat în putință pentru a întreține ura împotriva Sovietelor în marile mase
ale populației românești, a cărei intenție era, astfel, deturnată de la marile
latifundii, marile bănci, marile panamale, în majoritatea lor liberale și
corect camu late sub „steagul naționalității, al libertății și al democrației”.

Și în ce măsură aceste trei noțiuni s-au confundat în doctrina propovăduită
de marele monument citat de d. Fărcășanu este un lucru bine cunoscut
de muncitorii din fabricile liberalilor, de funcționarii băncilor conduse
de membrii marcanți ai partidului istoric, de poporul întreg ținut în cea
mai neagră promiscuitate, în timp ce tot liberalul de marcă prospera și
se simțea un demn părtaș la festinul gras al partidului istoric. Cât despre
instinctele „democratice” ale marelui bunic al partidului istoric, ne
amintim cu melancolie de vremea când, în numele „naționalității, libertății
și democrației”, evreii erau trimiși cu precădere și tot dinadinsul în prima
linie de foc, pentru a apăra pământul scump al moșiei liberale. Lucru pe
care d. Fărcășanu arată că nu-l știe.
A doua „idee” dezvoltată de d. Fărcășanu este însuși programul
partidului istoric care, după însăși a irmația căpitanului tinerilor săi
camarazi, se bazează pe principii alese „ pentru a putea trece puntea
tragică a mentalităților greșite”. Mărturisim că, ne iind poeți, nu putem
sesiza frumusețea și parfumul lorilor de stil luturate în această subtilă
frază, dar ne simțim obligați totuși să bănuim că este vorba de structura
programului în discuție. De aceea, ne vom opri oleacă asupra lui, cu atât
mai mult cu cât el constituie baza fundamentului dlui Fărcășanu însuși.
Vom începe prin a spune că programul partidului istoric cuprinde
șapte puncte. Deși se spune că „7” este minciună, cum nu suntem
superstițioși, vom preciza că programul amintit cuprinde cu adevărat
șapte puncte. Primul punct ar i „executarea armistițiului în mod exact și
scrupulos”. Or, nu sunt decât trei zile de când agenția „Reuter” comunica,
din Moscova, că presa sovietică acuză guvernul român de nerespectarea
condițiilor armistițiului. De ce nu s-a respectat convenția armistițiului,
știu prea bine candidații la monumente din partidul istoric.
Al doilea punct al programului liberal prevede „ducerea războiului
antihitlerist până la capăt”. Or, partidul istoric n-a făcut până acum nimic
altceva decât să-și trimită tineretul la cinematografe, pentru a rosti
discursuri anti-sovietice și anti-semite.
Al treilea punct prevede menținerea ordinii. Și mărturisim ca înțelegem
de ce busturile istorice s-au cramponat cu atâta înverșunare de Aldea (sic!).
În al patrulea punct se vorbește de „îngrijirea gospodărească a țării
și a populației”. Discriminare binevenită, întrucât se știe că una este țara
cu moșiile și instituțiile ei și alta populația lipsită de adăpost și muritoare
de foame.
„Puri icarea aparatului de Stat și sancționarea vinovaților de
dezastrul țării”, preocupă, de asemeni, pe conducătorii partidului istoric,
dar nu știu cum se întâmplă că au făcut totul pentru a le sabota.
În al șaptelea punct se vorbește de „dezarmarea gărzilor existente
în afara armatei și forței publice”. Vă atragem atenția asupra faptului că
punctul șapte face parte dintr-un program de guvernare, după cum nu face
parte din programul liberal nimic din ceea ce ar putea asigura poporului
un trai mai bun: nici pământ, nici salarii omenești, nici locuințe mai
convenabile, nici mâncare îndestulătoare. Punctul patru al programului
liberal este destul de abstract, pentru a nu angaja la nimic. Și știm doar cât
de subtile știu să ie monumentele istorice, în asemenea ocazii.
Dar, d. Fărcășanu a mai făcut o a irmație gravă și răspicată. D-sa a spus
că „aliații nu au sângerat și [nu au] făcut sacri icii pentru a crea noi popoare
de sclavi. Pacea va îngloba toate libertățile, într-o unitate perfectă”. Suntem
uluiți și ne întrebăm dacă șeful tineretului liberal a avut un lapsus pe care ar
i fost cazul să-l regrete sau pur și simplu este un om mult prea senin.
Cel puțin în calitatea sa de director al ziarului „democrat” Viitorul,
căpitanul tinerilor cuibăriți în umbra monumentelor partidului istoric,
era obligat să cunoască următoarea declarație din comunicatul asupra
conferinței de la Teheran: „Noi (puterile aliate) vom face apel la colaborarea
și participarea activă a tuturor țărilor mari și mici, ale căror popoare s-au
consacrat din inimă și din spirit, la fel cu popoarele noastre, misiunii de a se
des iința tirania, sclavia, oprimarea și netoleranța. Vom saluta intrarea lor
în familia mondială a țărilor democratice, atunci când ele vor dori să o facă”.
Este clar, sperăm pentru toată lumea, – poate chiar și pentru d.
Fărcășanu – că nimic din ceea ce a făcut și face partidul istoric nu se
poate confunda cu intenția de a des iința tirania (vezi Aldea), sclavia și
intoleranța (vezi bețele în roatele soluționării problemelor evreiești), în
timp ce în materie de intoleranță trimitem pe cititori la discursurile și
articolele în legătură cu „minoritatea” maghiară democrată.
Poate i o Românie, guvernată de cele șapte puncte ale partidului
istoric, o țară democrată? Și poate invoca d. Fărcășanu „sacri iciile aliaților”,
atâta vreme cât d-sa se manifestă în perfect și ireproșabil huligan? Credem
că răspunsul nu poate i decât unul singur: Nu!
Horia Liman
Victoria, anul I, nr. 30, 24 noiembrie 1944, p. 1; 3.

N. I. Herescu
Pe d. N. I. Herescu, fostul președinte al S[ocietății] S[criitorilor]

R[omâni], l-am văzut întâia dată la Iași, în turneu. Fusese chemat acolo
de național-sonetistul A. C. Cuza. Omul era înalt, parfumat, lins la păr
și afectat în gusturi, în jurul lui roiau ciracii cuziști, care-l primiseră în
cetatea Moldovei ca s-aprindă, cu mâinile-i lungi, candela voievozilor, ca
să le patroneze el, președintele, praznicele. Domnul președinte și-a citit
cu ostentație „poezia” în care, vai, nu „putea vinde Transilvania”, a băut
ciocnind în sănătatea patriarhului naționalist A. C. Cuza și a plecat la
Vaslui, în turneu.
Sclifositul, efeminatul președinte intrase în S[ocietatea] S[criitorilor]
R[omâni] după ce publicase o compunere în versuri oprită la jumătate,
după ce, simulându-și gustul pentru clasici, dăduse o antologie în care
maltrata cu mintea-i feciorelnică pe marii poeți ai antichității. Creația dlui
Herescu mai numără un opuscul de 50 de foi cu 25 de articole adunate de
prin revistele timpului. Onorată cu această fertilă activitate, S[ocietatea]
S[criitorilor] R[omâni] de ieri l-a chemat în rândurile lui alături de Crainic,
Alex. Marcu și Ion Petrovici, l-a uns președinte și l-a trimis în turneu la
Iași, la Vaslui, la Fălticeni.
Ba, mai mult, N. I. Herescu, care-și confecționase compunerea per idă:
Nu te putem uita, Transilvanie!, deși se pomădase (să-i șadă părul lins!)
cu cremele năclăitului regim antonescian, fusese și profesor universitar
de umanități, fusese și decan al Facultății de Litere din București, pe
care, bineînțeles, o reprezenta la ceaiuri, la praznice, în turneu. Acolo (la
Facultate!) intrase împins de la spate de agenții petroviciului, ca să saboteze
atmosfera în care respirau ideile generoase, libere, ca să vorbească pe nas
de cântecul sepulcral al „omului-legionar”, ca să arate (el, marele umanist)
„umanismul legionar”, ca să-și recite unica-i compunere poetică la Iași,
Vaslui, Fălticeni, în turneu.
Și acum, d. N. I. Herescu, președintele, decanul, este în turneu, peste
graniță. De acolo, a trimis zilele trecute, prin delegație (personalitatea de
sine stătătoare a d. N.I.H. a murit prin delegație), o scrisoare onctuoasă, în
care se scuză dulce că în noile momente care l-au înecat pentru totdeauna,
naufragiat, nu se a lă la post. Am dori ca d. N. I. Herescu, care nu putea face
„dame Transilvania”, să rămână, pe veci, în rostul său, în turneu.
G. Mărgărit

Ion Petrovici
D. Ion Petrovici, fost președinte de onoare (!) la S[ocietatea]

S[criitorilor] R[omâni], confesa cu vocea lui dulce de „băiat de familie” că
profesorul său Titu Maiorescu, după ce i-a citit comedia O sărutare… l-a
sărutat, conducându-l cu ceremonii de gazdă și bătându-l încrezător pe
umerii lați de viitor ministru.
După ce, însoțit de suită, a tras „câteva raite prin țară” și altele prin
străinătate, după ce, cu buzele rotunde de adolescent de „familie”, a jucat
o domnișoară a secolului pe care i-a răpit-o romantic poetului, a îmbrăcat
jacheta neagră și-a ținut „prelegeri” în aulă, la Universitatea ieșeană. Născut
poet prin tată, descendent din familii de artiști, Ion Petrovici a crezut în
măgulirile celor ce-l vedeau în scrierile „specialității” un nemaipomenit
talent literar, comparabil cu al lui Bergson! Orgoliosul s-a încrezut în aceste
lingușiri și-a insistat prin diverse mijloace să devină scriitor. Ambiția era
imposibilă, iindcă în afară de câteva fraze zornăitoare de fanfară, întinse
de metafore rău confecționate, îngreuiate de „speculații”, literatul Ion
Petrovici nu mai putea da nimic.
Când era la agapele ce i le organizau amicii care-i știau adevăratele
preferințe, Ion Petrovici vorbea el singur de marele-i talent literar
și, ridicând a jale un pahar de vin, îi părea rău că nu-și cultivase harul.
Fiindcă, prin propriile puteri de scriitor nu a izbutit să intre la S[ocietatea]
S[criitorilor] R[omâni], prin cele de ministru antonescian s-a instalat ca
membru și președinte de onoare.
Supărat că o istorie literară nepărtinitoare îl alungase, pe bună
dreptate, din paginile sale, Ion Petrovici și-a comandat alta în care speră
să pătrundă adânc, ca un creator epocal. Tot în acest sens, din același
bovarism, Ion Petrovici și-a alcătuit două antologii în care, măcar în una,
nădăjduia să treacă drept mare orator, drept unic demiurgic vrăjitor al
cuvântului. Omul care-și punea chipul, ca ultimul debutant de versuri
proaste, pe iecare cărțulie, a ajuns la Academie și la S[ocietatea]
S[criitorilor] R[omâni]. Ba, mai mult, semn de in irmitate critică, spre a i
se spori faima de scriitor, în timpul faimoasei sale activități ministeriale,
a aranjat să i se joace propria-i creație pe scena prestigioasă a unor teatre
naționale. La acest unic spectacol, Ion Petrovici și dna sa primeau buchete
de lori și petreceau în familie, pe seama unei uitate, tăinuite capodopere:
comedia O sărutare. Despre această piesă, numai bardul huligan, haiducul
și armașul „hălăduitor” C. A. Cuza a umplut, în paginile revistei pe care
o subvenționau Killinger și Petrovici (sunt documente), mii de coloane
adulatorii.
Cazul scriitorului Ion Petrovici este epocal. El va rămâne unic pentru
acel care va lua temperatura nobilei sale existențe. Cu inocența cea mai
neîntinată, Ion Petrovici a crezut în greutatea talentului literar. Cu o minte
feciorelnică, i-a plăcut să-și compare talentul său cu acel al lui Bergson,
spre a intra la S[ocietatea] S[criitorilor] R[omâni], să șadă în fotoliu lângă
Nichifor Crainic, Brătescu-Voinești și Nicolae Roșu. Această frivolitate
spirituală l-a mistuit pentru totdeauna. Generațiile viitoare vor vorbi
despre ilosoful literat Ion Petrovici ca de cel mai nereușit cabotin. Însă,
până la acel apropiat verdict, corpul mătăhălos al ilosofului continuă
numai prin acest fel de greutate să ocupe un fotoliu la Academie. Față
lască, masca-i răcită și încrețită de ultimele deziluzii continuă să-și arate
ochii vicleni în aula celui mai înalt așezământ de cultură. Până când?
G. Mărgărit

Ziarilă
Desigur, suferințele prin care trecem astăzi sunt mari, ispășirea e

legată de sacri icii grele, reparațiile îndreptățite care ni se cer, oricât de
reduse în raport cu pagubele pe care le-am făcut, ne a lă incapabili parcă
să găsim o soluție, într-atât schelăria noastră economică se dovedește
gata de prăbușire...
Dar prea am fost orbi, prea am s idat legile echilibrului moral, prea
ne-am lălăit inconștienți în mocirla călduță a stupe iantului intelectual.
Prea am fost netoți... Sau, dacă vreți – ceea ce e totuna – prea am fost
deștepți, ca să nu dăm până la urmă în gropi. Când am formulat întâia dată
gluma „românii e deștepți”, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război, ea a cunoscut o enormă circulație, a devenit aproape o
locuțiune curentă, încât i s-a și uitat originea. M-am bucurat mult, căci
socoteam, deschis tuturor amăgirilor, că nu se poate ca această încântare
cu care publicul s-a regăsit într-o formulare lapidară să nu aibă și un efect
terapeutic. Când atragi luarea aminte asupra unui defect la un aparat
oarecare, oricine vede aici și un îndemn de îndreptare. Dar când e vorba
de un defect național, ca să zic așa?... „Românii a fost și este deștepți”.
Altfel n-ar i fost posibil la noi fenomenul Pam il Șeicaru.
Cum a fost posibil ca un derbedeu intelectual, un periferic moral,
un soi de inconștient patologic să ie mentorul politic și cultural a două
decenii de Românie Mare? Cum a fost posibil ca publicul să încurajeze
foile triviale ale insului, să cultive și să-și delecteze inteligența cu verva
lui de lăieț care „spurcă”? Căci Pam il Șeicaru a spurcat tot ceea ce a
atins... A trăit în lătúri și din lătúri, silind pe toți cei care erau nevoiți
să trăiască în apropierea lui să se hrănească ca lăturile lui proprii (deci
lături de ordinul doi). Numai o conștiință întreagă putea să-l înfrunte pe
Pam il Șeicaru și înțelegem acum, când ne găsim aici, unde ne găsim, că
o țară întreagă a fost spurcată de un lăieț și nu s-a găsit nimeni care să-i
întoarcă în obraz insulta pe care o aducea țării acesteia întregi, s idându-i
demnitatea. Partidele i s-au ploconit, dându-i vamă la iecare legislatură,
un număr de mandate pentru el și complicii lui. Miniștrii tremurau și nu
îndrăzneau să-i refuze nicio cerere nerușinată de jaf în averea Statului,
căci opinia noastră publică era atât de sensibilă 1a atacurile lui Șeicaru,
încât pe cine îl spurca el era un om pierdut. Putea să paralizeze orice
inițiativă. O singură afacere asediată insolent a ratat apocalipticul lăieț.
Șoseaua asfaltată București–Cluj–Oradea. A dus o campanie deșănțată și
disperată împotriva Societății constructoare, cerând anularea imediată a
contractului, când a văzut că i se refuză cota lui parte, dreptul lui de vamă
asupra oricărei întreprinderi publice. Suedezii, vorba aia suedezi, n-au
priceput nimic, au protestat dovedind că sunt o Societate serioasă și au
dublat garanțiile oferite, preferând să dea de la ei – Statului – numai să nu
ie suspectați. Așa s-a făcut că, spre norocul ei, România are azi o arteră
organică de importanță vitală în cel mai impresionant sens al cuvântului.
Ce a însemnat și ce înseamnă această șosea națională, acum când căile
ferate sunt ruinate de război, în aceste vremuri când legătura cu Ardealul
este chestiune de viață și de moarte, înțelege chiar românul deștept care
citea ca delicii atacurile lui Șeicaru.
Nimic nu s-a făcut în țară fără consimțământul lui măcar tacit. La un
moment dat, era un fel de ministru de externe neo icial. Vicepreședintele
de consiliu era „omul” lui. Regimul dintre cele două războaie a fost regimul
lui Pam il Șeicaru.
Bestialitatea lui culturală a culminat în atacul de o pagină întreagă
împotriva lui G. Călinescu, căci el a fost două decenii și mentor despotic,
cenzurând orice manifestare culturală de la roman la teatru și de la
învățământul primar la Academie. În acel atac, s-au găsit față în față o
personalitate copleșitoare și omul urât al minții periferice, genialitatea
lui Călinescu se a la spurcată de țigănia intelectuală a lui Șeicaru, fără ca
așezarea culturală a țării să se rușineze.
E drept că, prin presă, patronul unui trust de ziare, – căci asta
devenise – a fost de câteva ori atacat. Dar numai în timpul din urmă. Când
însă, într-o clipă de furie și dezgust, prin 1926, i-am modelat și aruncat în
față pe acel „Ziarilă”, care l-a înnebunit douăzeci de ani ca o tinichea legată
de coadă, el era pentru intelectualitatea românească un fel de arhanghel,
negru, dar arhanghel, al României celei noi. Tinicheaua asta legată de
coadă – care era, de altfel, și primul atac împotriva lui, prima demascare,
l-a înnebunit într-adevăr, dar practic nu l-a jenat deloc. Nu l-a jenat nici
chiar campania lui Burileanu din 1928. În schimb, eu a trebuit să plătesc
scump pe acest „Ziarilă”. Până în seara fugii lui din țară, gazetele lui m-au
atacat. Și, sincer vorbind, nu fără succes în felul lor.
Persistența acelorași clișee in luența cu timpul, căci cititorii acestor

ziare credeau cu s ințenie în scrisul șeicăresc... și mai toți se vroiau la fel
cu Șeicaru.
Camil Petrescu
Fapta, anul II, nr. 118, 2-4 decembrie 1944, p. 1.

Nichifor Crainic
Despre Nichifor Crainic, unul din bunii săi amici de tagmă mai
puțin spirituală și mai mult lumească spunea, portretizându-l cu expert
ochi moral, că „stă cu o mână pe Biblie și cu cealaltă pe Codul Penal”. Este
cel mai reușit motto la monogra ia vieții și activității naționalismului cu
sutană, Nichifor Crainic.
Cu gura și pana plină de sacre formule și îndemnuri creștine, care
să formeze generațiile de studenți și să traseze proporțiile unor cruciale
curente literare și spirituale, dar, în același timp, cu ochii scăpărând de
lumești patimi mai puțin etice și pilduitoare; poet culcat pe „șesuri natale”,
dar culegând din belșug acele „roade ale pământului” deloc lirice și chiar
foarte telurice, de păcătoșenie; ideolog smerit și naționalist supraîncălzit,
dar nu mai puțin cavalerul brigandajului ziaristic, Nichifor Crainic este,
de fapt, unul din acele exemple elocvente de camu lare după nevinovate
irme, literare și ideologice creștine, simple pretexte de promovarea unor
patimi politice și instincte materialiste, după graiul dulce al versului și
blânda morală samariteană.
Poet de mediocre valori, mult inferior oricăror din cântăreții
generației sale, poet fără originalitate, fără viziune largă și fără proprii
unelte lirice creatoare, manevrând însă cu abilitate un vocabular din
care nu lipsesc bucălați îngeri bizantini, aburite brazde și goarne treze
patriotarde, și-a înălțat platitudinile lirice, la care nimeni nu mai apelează
nici din curiozitate măcar, la rangul de program și îndreptar politic,
ungându-se singur șef de școală și vizionar inspirat.
Cine mai citește plachetele de versuri ale lui Nichifor Crainic, care
totuși și-a comandat pe măsuri disproporționate un soclu de conducător
de mișcare literară, pentru simplul fapt de a i tipărit, cu subvenții grase,
și a i făcut corectura la acea revistă Gândirea, unde alții aduceau talentul,
iar el impertinența directorială și bâlbâitele cronici mărunte?
Ei bine – s-ar găsi careva să apună – nu e mare poet, dar e ideolog
cunoscut, cu multe tomuri! Într-adevăr, ideologul de la Bulbucata și-a găsit
vocația în rândurile cămășilor brune și negre (chiar și verzi), ridicând
osanale zgomotoase celor doi sângeroși dictatori, pe drojdii, fapt care

i-a adus un scaun de ministru și legănate voiajuri în Germania și Italia. A
mai tipărit ideologul Ion Dobre și două volume cu peltea iloso ică în care,
întinzând puntea între estetic și etic, între estetic și har, ar i voit să-și
justi ice dubla existență.
Dacă această compilație iloso ică, bună pentru justi icarea unei
Catedre universitare, nu a stârnit niciun interes în rândurile gândirii
românești, cu atât mai puțin a devenit Biblia unui curent literar, ortodox
fără ortodoxie, tradiționalist fără tradiție, dar politic până la înălțimea
unor portofolii ministeriale.
Moralist fără morală, creștin fără credință, poet fără un talent
deosebit, ideolog fără posibilități de cugetare originală și adâncă, Nichifor
Crainic și-a știut țese o abilă legendă în jurul numelui său, care i-a adus
plocon uniforma verde de academician, de care a pro itat cum se cuvine,
în po ida acelor modești scriitori pe umerii cărora s-a ridicat.
Scos și scuturat din mijlocul clicii lătrătoare și adulatoare, Nichifor
Crainic ne apare astăzi la justele sale proporții, fără trabuc și fără morgă de
dictator, face comuna igură de mărunt și decolorat, desuet poet, pierdut
între scoarțele unei cumsecade istorii literare românești, de ideolog ratat
și atârnat la remorca unei falimentare mișcări politice, care a însângerat
Europa și a lăsat-o în magni ice ruine fumegânde.
Redus la proporțiile sale, Nichifor Crainic este întins azi pe catafalcul
păcatelor sale, pentru care, așa cum spune vechea morală creștină, va plăti
până la ultima centimă.
Radu Petre
Democrația, anul I, nr. 9, 3 decembrie 1944, p. 4.

Nicolae Roșu
A putut să intre în Societatea Scriitorilor Români și Nicolae

Roșu, gâligan cu înjurătura între dinți, gata oricând de-a scoate o dialectică
a suduielii, unică prin grobianismul expresiei. Medic de meserie, N. Roșu
și-a refuzat meseria și, probabil, sfătuit de maestrul N. Crainic, căprarul
gândirist, s-a încăpățânat să strice tone de hârtie. Pentru a-și satisface
sinistrele ambiții, acest Nicolae Roșu (încă o dată: epocal!) l-a studiat
pe Alfred Rosenberg și ne-a dat gata, printr-o așa-chemată Dialectică
a naționalismului. Hodoronc-tronc, peste noapte, între tapete verzi,
Nicolae Roșu, nemaiputând suporta decât cântecul urlător al cohortelor
misticizate, s-a trezit scriind versuri. Parodiind în chinurile celei mai
cumplite indecențe, în ton de aritmetică miticistă, pe confratele său întru
coloane și hermetism, Nicolae Roșu (proaspăt înverzit) a bătut în versuri
ecuațiile doctrinei legionare.
Gazetar al contemporaneității fulminate, șeicărești, lăcăul Nicolae
Roșu bombarda redacțiile. Unde nu a scris și despre ce n-a scris acest
medic suferind de ocluzie mintală. A scris la Universul literar, alături
de camaradul Traian Chelaru, la Buna vestire, alături de toți rimeurii
mitului Meșterul Manole. Nicolae Roșu a compus, la Gândirea, versi icări
ușoare, drăgălaș-angelice și, prin bunăvoința profesorului istoric literar D.
Murărașu, autorul unei Istorii literare pe hârtie vidalion a intrat în istorie.
Medicul în suman a tras o chiuitură de au troznit „arcurile carpatice” și
„catapetesmele” peste veac.
Și-a permis N. Roșu să discute de pe „front” cărțile ce nu țineau
seama de istoria lui absentă (Nicolae Roșu, doctor în medicină, cu ochelari
și ceas de buzunar, a discutat de la distanță, de pe „front”, Istoria literaturii
scrisă de d. G. Călinescu). Nicolae Roșu și G. Călinescu!...
De la N. Roșu ne-au rămas compacte, uriașe compendii: Dialectica
naționalismului, Reacțiunea și mistica naționalismului, Condițiile revoluției
de dreapta și multe altele.
Portretul acestui medic exaltat, acestui lăcău chiuitor îmbrăcat în
suman de piuă, s-a înrămat la anul mântuirii, de la Hristos, 1941. El a fost
purtat de junii încătărămați și cu cocarde, în zilele care vesteau numai

dezastrul moral al țării.
Ne întrebăm, astăzi, după ce Nicolae Roșu a fost scos afară de la
Societatea Scriitorilor Români, de ce-a intrat acolo. Fiindcă scrisese
zece compuneri în versuri, copiate de la camaradul Dan Botta, trac prin
tată, corsican de la mamă și legionar prin el însuși? Ce-a căutat medicul
cu o debilitate mintală incurabilă în Societatea Scriitorilor Români?
Nu e un mister. În acea epocă, când „cetate legionară” numeau tăria câțiva
cotropitori ai spiritului, în acea [n]eolitică eră, când estradele, piețele,
cuvântul erau din piatră, Nicolae Roșu, medicul cu creierul bituminos,
cu sumanul mițos pe umeri, intra cu luierul mioritic în Societatea
Scriitorilor Români.
G. Mărgărit
Victoria, anul I, nr. 38, 3 decembrie 1944, p. 2.

Alexandru Marcu
Considerase că-i mai prestigioasă și mai bine remunerată meseria

de propagandist al unor imperialisme străine de interesele țării. Calculul
bănesc nu fusese greșit. Fondurile socotite în mărci naziste sau lire
mussoliniene erau considerabile, iar sorții de izbândă ai transplantării
ideologiei dictatoriale teutone la noi erau, proporțional, dar aparent, cu
atât mai mari.
Și Alexandru Marcu, cu aceste principii „sănătoase” la bază, își
instalase italo ilia sa în scaunul de responsabilități cardinale pentru
istoria ultimilor patru ani.
E drept că pe atunci și imediat după aceea, ideologia lui Codreanu
fusese mustul care îmbătase mințile mistice ale multora; că Führerul era în
plină expansiune imperialistă spre Est, Vest și restul punctelor cardinale,
că Ducele ținea discursuri cu picioarele aparent bine sprijinite pe turela
vreunuia din puținele tancuri germane împrumutate. Dar unui profesor
universitar i se cere altceva decât ochi închiși și inconștiență.
Dacă Alexandru Marcu n-ar i fost decât un sincer și pasiv – mai
ales pasiv – italo il, lingvist și universitar, desigur ca n-ar i fost tras la
răspundere. Societatea Scriitorilor Români nu s-ar i lipsit de
eventualele sale contribuții literare mai mult sau mai puțin obiective.
Dar, Alexandru Marcu a fost un militant. Ca Ministru al Presei și
Propagandei, a înțeles să ie cu adevărat un propagandist. Salariul și fondurile
veneau cu regularitate, marfa se cerea livrată – deci – cu conștiinciozitate. Și
– din păcate – conștiinciozitatea s-a numit, în cazul acestui „ilustru ministru”,
pasiune, entuziasm, crez politic.
Iată doar un singur pasaj dintr-un discurs rostit la Congresul Uniunii
Ziariștilor de la Veneția, în 1942:
„Dar tot atât de călit și de aprig s-a dovedit spiritul de luptă al
ziariștilor români în combaterea unui alt dușman comun și anume în
lupta împotriva iudaismului și plutocrației. Presa română a luptat și luptă,
încă din clipa în care acest popor din Sud-Estul Europei și-a impus, în vara
trecută, misiunea: războiul sfânt, pe care îl face astăzi și pe care îl va face
până la victorie... Presa română se declară identi icată cu idealurile noii

Europe, sub înaltele auspicii ale Ducelui Mussolini, ale Führerului și ale
Conducătorului său, Mareșalul Antonescu, respectatul cap al armatei și al
Statului român”.
Credem că a continua un asemenea citat ar i o necuviință și o leziune
morală suferită de orice cititor român înzestrat cu bun-simț.
Iar astăzi, când membrii adevărați ai Societății Scriitorilor
Români au deschis larg – cu un gest util și unanim așteptat – ferestrele,
înlăturând, mai întâi, pe „ministrul” Ion Petrovici, acestuia nu-i putea
urma decât ajutorul său întru ale propagandei antonesciene, Al. Marcu.
Respirația prea îi era urât mirositoare, cuvântul prea otrăvitor și
numele prea buhăit de mărcile, ordinele și normativele berlineze.
Sergiu Filerot

D. Murărașu
Profesor secundar și doctor în litere îl arată titlurile expuse ostentativ

pe cartea de vizită sau sub semnătura ce însoțea edițiile comentate în
Editura Scrisul Românesc.
Ca agitator antisemit, patriotard și exponent al falselor interpretări,
ni-l demască întreaga sa activitate în câmpul literaturii infectate pe
vremuri de gândirismul și falsul naționalism al unor Nichifor Crainic,
Vasile Militaru etc.
Înfeudat reacționarismului politic și literar, ce căpătase proporții
îngrijorătoare în ultimele clipe ce au precedat sugrumarea dictatorială a
democrației române, Dumitru Murărașu, recentul epurat de la Societatea
Scriitorilor Români (unde intrase fără merite literare, ca atâția alții, de altfel),
se integrase perfect unei acțiuni de rasism înaintat, cerând puri icarea
literaturii noastre – atâta câtă era – de numele cu rezonanță semită.
Va i su icient un citat din a sa Istorie a literaturii române, apărută
acum patru-cinci ani, la Cartea Românească: „Marea majoritate a celor
care voiesc să ne înnoiască viața literară sunt evrei. Urmașii cămătarilor,
care-n a doua jumătate a veacului trecut și-au avut rolul lor dizolvant față
de boierimea agrară, vor sa-și aibă acum rolul lor în opera de distrugere
a literaturii naționale” – sunt tot atâtea a irmații rasiste și încercări de a
asmuți furia verde împotriva scriitorilor evrei.
Reaua voință și pornirea înverșunată chiar și împotriva mai puțin
primejdioșilor „iudaizați” este foarte bine ilustrată de aversiunea pe care
recentul epurat o avea față de d. G. Călinescu, ale cărui șase volume de
doctă expunere a vieții și operei lui Eminescu erau socotite inferioare
„contribuțiilor folositoare” ale dlui Leca Morariu, publicate în Buletinul M.
Eminescu.
Dar, acțiunea huliganică a lui D. Murărașu avea nevoie de un sprijin
puternic. După ce Ilie Rădulescu murdărise numele marelui Eminescu, tot
citându-l multicolor spre a susține o ideologie nazistă tipărită cu cerneala
verzuie a unui legionarism misti icator de adevăruri, iată că și „distinsul
dr. în litere”, amicul lui I. E. Torouțiu (o altă igurină din galeria rasiștilor
noștri) își începe o acțiune convergentă de misti icare a adevărurilor

literare și politice. Iar misti icatul, desigur că tot Eminescu trebuia să ie.
După ce a irmă că a fost dușmanul înverșunat al slavismului, că a
fost antisemit, că a avut o activitate ziaristică îmbibată de șovinism (în
comentariile la Scrieri politice de Eminescu), eminescologul derutant
nu ezită să facă din el un doctrinar al imperialismului românesc, să
interpreteze fals și preconceput o activitate a unui redactor salariat care
trebuia să expună, sub sau fără semnătură, ideile conservatoare retrograde
ale fostului ziar Timpul.
Pentru o somitate rasistă de genul lui D. Murărașu și pentru o
reparație morală ce trebuia acordată memoriei eminesciene, hotărârea
comisiei de epurație a Societății Scriitorilor Români nu a putut i
decât obiectivă și binevenită.
Este totuși, trebuie să recunoaștem, o slabă recompensă pentru un
misti icator și pentru un profesor ce-și a lase vocația în a face propagandă
rasistă și șovinistă de pe Catedră.
Și ne mirăm că, până acum, epuratul nu s-a plâns și nu a protestat.
Sergiu Filerot

N. I. Herescu
Poet de activitate foarte redusă și de calitate incertă, N. I. Herescu

și-a mobilizat însă cu abilitate oamenii în ședința S.S.R.-ului, devenind,
astfel, membru al unei atari instituții, poziție care l-a decretat scriitor de
breaslă, ceea ce n-a fost niciodată. Poseda însă, ca autenticii descendenți
de familie mare, un impozant inel pe palida mână, care lucea ca un blazon.
Poet la Universitate și profesor printre scriitori, a deschis și la Facultatea
de Litere ușile, cu același inel și mult vid, și multă prețiozitate. Fiindcă
N.I. Herescu n-a fost niciodată un om de știință și niciodată nu și-a bătut
capul cu lucrări serioase. Catedra a ocupat-o cu câteva subțiri și compilate
broșuri, drept lucrări necesare și, mai ales, cu coatele și cu scrisorele de
familie.
Odată profesor și poet o icial, lucrurile erau mai simpli icate. Nu
stimulent pentru sforțarea incertului său talent, ci pentru vânarea de noi
și fructuoase situații sociale.
A îmbrăcat uniforma albastră a F.R.N.-ului, a elogiat, în versuri, pe
Carol al II-lea, cu aceeași distincție și ușurință cu care-și așeza batista de
la piept, parfumată și imaculată. A fost actor prost. Poezia sa a continuat
să ie un registru de elogieri politice, transformată în ditirambe sunătoare,
care coborau mai mult nivelul debilului său vers de debut. Dar folositoare,
folositoare pentru ridicarea în posturi însemnate, care pot i câștigate și astfel.
Și așa, spre rușinea scriitorilor noștri, a devenit și președintele
ei. Președintele Societății Scriitorilor Români, cel mai nescriitor dintre
membrii ei. Totuși, s-a zis util, iindcă are „trecere”.
Apogeul carierei distinsului domn cu inel și cu morgă a fost sub
nemți, când le-a devenit slugă și a primit ciolanul care i s-a aruncat. Ca
reprezentant al ,,românismului”, a călătorit în Germania, conferențiind
despre calitățile naziste ale țării sale – zicea el – încercând să facă părtaș
poporul nostru la o acțiune ce n-o împărtășea. Era omul nemților și era
temut, era adulat, era curtat. Avea chiar acoliți. La S.S.R., era atotputernic.
Vâna posturi politice și reușea. Nu erau festivaluri, conferințe, ceaiuri,
sărbătoriri, unde să nu igureze în calitate o icială. Era omul, nu a regimului,
dar a regimurilor. Se cameleona, fără să ie luat de guler. Totdeauna în

frunte, și nu se jena. Un nazist notoriu, și omul știa să pro ite. În Germania,
mergea ca la el acasă. Nu mai scria versuri și nu mai ținea cursuri de pe
Catedra Facultății de Litere. Avea ocupații mai înalte și erau fructuoase.
Până i-a venit cărămida de la 23 august. Nu s-a mai putut cameleona
„profesorul” și „poetul” N. I. Herescu. N-a mai putut i „omul zilei”.
Scriitorii, scuturându-și vâscul de pe ei, care se împuțise, l-au dat jos
și scuipat. „Președintele” era dat afară. Dar, dat afară și „poetul” chiar. Scos
din rândurile membrilor S.S.R.-ului ca nedemn. Cum era normal. Inelul,
neamurile și acoliții nu mai funcționau.
În fața acestui cataclism, maestrul nostru a preferat să dispară. Și
bine a făcut. Numai că poporul nu uită și nici sancțiunile nu întârzie să
vină.
Ilie Pavel

Ion Sân-Georgiu
Ion Sân-Georgiu a fost totdeauna un nume de scandal. Profesor la

Universitatea din București, în loc să-și țină cursurile încredințate pentru
care Statul îl remunera, făcea politică și intrigă de partid, se bătea ordinar
cu oamenii prin localuri deochiate și se dădea la scandaluri care-i scădeau
prestigiul de membru al corpului didactic și universitar, și-l descali icau.
Politica ținea să-i folosească de trambulină spre situații și posturi la care
nu ar i putut niciodată ajunge prin talent sau capacitate profesională, pe
care nu le avea. Totuși, din pricina caracterului său negru, nici politica nu
i-a folosit să devină altceva decât un ins inoportun și un nume de scandal.
Impertinent și cu un cap lombrozian, Sân-Georgiu, gângăvind puțină
literatură germană, aștepta ziua care să-i servească scopurile.
Și aceasta a venit odată cu intrarea nemților în țară, când s-a declarat,
peste noapte, nazist, punându-se în solda Berlinului. Poftit sau nepoftit,
el se recomanda peste tot „omul nemților”, brusca autoritățile românești,
dedându-se la tot felul de acte antinaționale și insultând neamul.
Pentru atitudinea antiromânească și ofensatoare față de armata
română, a fost judecat de organele militare și condamnat la cinci ani
închisoare. Amenințarea sa obișnuită că „nemții îl vor apăra” n-a mai
prins. A fost încarcerat, spre a-și ispăși pedeapsa. Totuși, anumite uneltiri
și intervenții, prin „cabinetul Mareșalului”, au dus la reducerea pedepsei
sale și punerea în libertate, spre a-și continua nestingherit criminala
propagandă pentru politica hitleristă și pentru aservirea țării zugravului
de la Berlin. Acest ins era lăsat liber să-și continue funcția sa de docil
agent al nemților, trădând interesele naționale și folosind drept unealtă
scopurilor propagandistice ale lui Goebbels. Pe acest punct, se întâlnea
cu conducătorii de ieri ai fascismului de la noi, care debitau aceeași lecție
primită de la Berlin și servită brutal unui popor fără cârmă și fără apărare.
Deși, ciudat, același regim nu se opusese la condamnare și aprobase
încarcerarea sa în fortăreața ispășirilor legale.
Ca atâtor alți cavaleri ai aventurilor naziste și ai dictaturilor
sângeroase, 23 august i-a servit prăbușirea de initivă.
Ion Sân-Georgiu, dându-și seama de gravitatea faptelor sale, s-a dat

la fund, reușind să fugă, după multiple peripeții, în Germania.
Trădătorul n-a întârziat să vină în fața microfonului posturilor
germane de radio, povestindu-și fărădelegile, narând fapte mincinoase și
amenințând poporul român pentru vina de a-și i scuturat de pe umerii săi
puturosul vâsc hitlerist și de a visa la libertate.
Aceste insulte, pronunțate la posturile nemțești, îl cali ică, odată
pentru totdeauna, nu aventurier nazist și slugă germană cum a fost, ci
trădător de neam cum este, care-și va primi, la timp, pedeapsa.
Sandu Grigore
Democrația, anul II, nr. 16, 21 ianuarie 1945, p. 4.

Arestarea criminalilor de război
Printr-o puzderie de pretexte, printr-o rea-voință vădită, mânați

de interese mărunte de partid, conducătorii grupărilor „istorice” au
temporizat o serie întreagă de măsuri de cea mai mare însemnătate,
sperând că vor putea, prin tot felul de manevre levantine, să eludeze
aplicarea, ad literam, a clauzelor din armistițiu.
Dar, socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă. Reacționarii
din conducerea partidelor „istorice” s-au văzut, într-o bună zi, demascați
de F.N.D. Prin cuvântări, prin articole, printr-o acțiune energică, opinia
publică a fost lămurită asupra jocului per id și cu etichetă patriotardă al
reacțiunii românești.
Au trecut săptămâni, s-au perindat la cârma țării mai multe guverne,
totuși arestarea criminalilor și a vinovaților de război nu se înfăptuia.
Acum trei-patru zile însă, spre surprinderea multora, s-a anunțat
prima listă a criminalilor și vinovaților.
Opinia publică a răsu lat ușurată. Basmul cu cocoșul roșu luase
sfârșit.
Dar, măsurile pentru arestarea bandei răspunzătoare de crime,
schingiuiri și jafuri se iau anevoios. Și, în prima listă, ca și în următoarea,
nu igurează o mulțime de nume care și-au câștigat o tristă celebritate.
Sau, poate, aceiași domni din partidele „istorice” au de gând, prin
câteva arestări, să arunce praf în ochii cetățenilor?
Ne întrebăm de ce oare, din aceasta primă listă cu atâtea nume
„ilustre”, lipsește numele bătrânului agitator A. C. Cuza-Șâșeală, numele
lui Stelian Popescu, hitlerist notoriu, al lui Pam il Șeicaru, stipendiatul
Berlinului, al lui Ilie Rădulescu, al lui I. P. Prudeni, al lui Romulus Dianu,
al lui Bădăuță, Alexandru Marcu, al generalului Carlaonț, Horia Sima,
Nichifor Crainic etc., și numele tuturor bandiților și asasinilor din slujba
Jandarmeriei, Siguranței și a polițiilor din Basarabia, Bucovina și Moldova?
Să nu-și închipuie vreun legionar, vreun hitlerist român sau vreo
slugă a național-socialismului că va putea scăpa de pedeapsa pe care o
merită.
Și de vor i ascunși oriunde, chiar în inima Germaniei lui Hitler, îi

vom găsi și-și vor primi osânda.
Poporul nu-i poate ierta.
Astăzi, când toți acești mercenari ai lui Hitler au fost puși cu botul pe
labe, în lașitatea lor per idă, în speranța lor ascunsă că roata evenimentelor
le va aduce, poate, iarăși apă la moară, ei încearcă să ne îmbuneze, să ne
stoarcă ceva milă, lingându-ne mâinile și scuipând pe fostul lor crez politic.
Astfel, ei speră să-și salveze hoiturile.
Totul, însă, este zadarnic. Cei care au purtat războiul criminal împotriva
popoarelor pașnice din Uniunea Sovietică, cei care au ucis, fără milă, zeci de
mii de evrei, iindcă așa dorea bestia hitleristă, cei care au schingiuit în
beciurile poliției și ale Siguranței, cei care au ucis copii nevinovați, cei care
au jefuit și au ars avutul altora își vor lua pedeapsa, chiar dacă vârfurile
reacționare ale partidelor „istorice” se vor opune.
Se înșeală cei care își închipuie că lucrurile se vor petrece altfel.
Poporul, prin F.N.D., veghează și va lua toate măsurile pentru ca dreptatea
să se facă ad literam.
Scarlat Callimachi
Victoria, anul I, nr. 87, 4 februarie 1945, p. 1.

Condeie otrăvite
Miercuri începe procesul ziariștilor pronaziști.

(Ziarele)
Am scris, cândva, și o scriu și acum. Sunt subiecte care îmi repugnă.

Am impresia că și condeiul se refuză, iar gândurile se opresc.
Sunt subiecte penibile. Dar, ca și chirurgul, din necesitate, care
operează cu bisturiul, e nevoie de această disecție pentru gangrena morală.
E vorba de ziariștii care au pregătit atmosfera hitleristă. Care au
otrăvit su letele. Care au muiat condeiul în cerneala tuturor infamiilor.
Care au uitat adevărata misiune a gazetarului. De toți acei care au uitat
că e mult mai periculos să otrăvești su letele, să ațâți spiritele, să negi
adevăruri imanente și să pregătești asasinatul moral. De toți acei ce au
pregătit tot eșafodajul crimelor hitleriste, de acei care au prefațat, prin
scrisul lor cotidian, toată atmosfera de ură și asasinat.
O serie de gazetari, cu pretenții de a se i încălzit la razele culturii
universale de poezia minunată a umanității, de muzica divină a marilor
făuritori de versuri, și-au muiat condeiul în veninul urii. Cum de a fost
posibil?
Mă întrebam de multe ori. Cum e posibil, pentru omul care a gustat
din versurile dumnezeiești ale lui Victor Hugo, Lamartine, Verlaine,
Verhaeren, Maeterlinck sau Charles Baudelaire, din iloso ia lui Bergson
sau a trăit atmosfera marilor romane ale unui Turgheniev, Tolstoi sau
Dostoievski, oameni cu pretenții de a i gustat din marile bunuri ale
culturii, cum au putut să se transforme în cele mai docile instrumente
pentru a servi banda de asasini hitleriști?
Cum a fost posibil?
Când unul din gazetari, azi pe banca acuzaților, scria, cândva, de
„căsăpiții de mâine”, el era tot atât de vinovat ca și Ghineraru care a pus în
aplicare căsăpirea? Oare roțile motocicletei cu care Ghineraru își chinuia
victimele n-au fost propulsate – moralmente vorbind – și de veninul
scrisului ce l-a pregătit su letește?
Ani de-a rândul, unii dintre acuzați au fost detractorii a tot ce nu

trebuia întinat. Au înjurat toate prieteniile irești ale țării. Au inventat toate
minciunile. S-au făcut instrumentele lui Goebbels și au jignit, au terfelit
pe marii oameni ai Națiunilor Unite. Au misti icat adevăruri evidente. Au
înjurat și Rusia Sovietică, și America, și Anglia, și Franța. N-au cruțat pe
nimeni.
Pe toți, fără nicio deosebire. Pentru iecare, aveau arsenalul de
minciuni bine pregătite.
Unii au prezentat minciunile într-o formă mai „cultă”. Adică veninul
servit în cupe de cristal de Sèvres... Alții, mai grosolani, au înjurat ca la ușa
cortului, gen Rădulescu Ilie. Dar toți au uitat de un mare comandament.
De acela al ziaristului al cărui scris poate înnobila o cauză, dacă e pornită
dintr-o minte și un su let cinstit, după cum același scris poate duce la
asasinat, dacă el e expresia turpitudinii și relei credințe.
S-a mai uitat că „scripta manent” (scrisul rămâne).
Au scris unii cu „talent”. Poate. Dar la ce bun talentul, dacă el e
prostituat? După cum – și s-a mai spus de atâtea ori – frumusețea nu scuză
prostituția, nici talentul – sau cultura – nu scuză turpitudinea.
Dacă, printre cei ce vor i mâine pe banca acuzaților, dacă din cei
ce vor veni în fața judecății, e vreunul nevinovat, nimeni și pentru nicio
rațiune din lume să nu se atingă de el. Să nu condamne. Condamnarea ar
i o crimă.
Dar, dacă printre ei, printre cei ce au scris și prin scrisul lor au
alimentat cazanul urii, ei s-au făcut tot atât de vinovați ca și cei ce au
asasinat, vina lor e tot atât de gravă.
Și tot atât de gravă e vina acelor ziariști care, prin scrisul lor, au
adus un imn de laudă dictaturii hitleriste și au făcut din Hitler un geniu,
și din Himler un erou. Ei culeg, azi, roadele minciunii. Germania hitleristă
a intrat în noaptea întunericului pentru totdeauna. Marile Națiuni Unite
calcă victorioase înainte, iar condeierii minciunii și urii sunt pe banca
acuzaților. E sfârșitul fatal al tuturor ce își fac din minciună un piedestal.
Gr. Silvan
Ultima oră, anul II, nr. 206, 29 mai 1945, p. 3.

Interogatoriul ziariștilor criminali de război

Ședința se deschide la orele 18,30.
Continuă interogatoriul.
Interogatoriul lui Ilie Rădulescu
PREȘEDINTELE: Este adevărat că Porunca vremii, încă de la în iințare,

a militat pentru apropierea de Axă, îndepărtarea de Aliați și
discriminări rasiale, îndemnând la acte de cruzime?
ILIE RĂDULESCU: Este adevărat că am militat pentru apropierea de
Germania.
PREȘEDINTELE: Dar discriminările rasiale?
ILIE RĂDULESCU: Am făcut antisemitism, antisemitismul meu însă
urmărea să-i elimine pe evrei din România, nu să-i extermine.
PREȘEDINTELE: Este exact că în articolele ce ați publicat aduceați laude
deșănțate lui Hitler, spunând, după dictatul de la Viena, că el nu are
nicio vină?
ILIE RĂDULESCU: Nu recunosc.
PREȘEDINTELE: Dar cum explicați pasajul în care susțineți că vina nu este
a lui Hitler?
PREȘEDINTELE: Dar este adevărat că ați susținut obiectivele de război ale
Germaniei?
ILIE RĂDULESCU: Aceasta da, o recunosc.
PREȘEDINTELE: Este adevărat că ați susținut dictatura antonesciană
în epoca dintre septembrie 1940 și august 1944, făcând elogiile
continuu ale lui Ioan și Mihai Antonescu, justi icând și susținând
toate a irmațiile acestora?
ILIE RĂDULESCU: Am susținut cu toată căldura regimul Antonescu.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că, prin articolele scrise în Porunca vremii,
ați devenit autorul moral al crimelor comise în timpul regimului
legionaro-antonescian?
ILIE RĂDULESCU: Eu am „explicat” acestea...
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că gazeta a fost în mâna dvs. un instrument

de șantaj, pe care l-ați exercitat cu o rară perfecțiune?
ILIE RĂDULESCU (olimpic): N-aveam nevoie să recurg la șantaj.
PREȘEDINTELE: E adevărat că prin articolele dvs. ați instigat la
exterminarea cetățenilor români și a populației civile pe temeiuri
rasiale și politice, prin măsuri excesive, colective și individuale?
ILIE RĂDULESCU: Dacă se face aluzie „numai” la problema evreiască –
iindcă numai despre această instigație se poate vorbi – apoi am
pledat tot timpul și înainte de 1941, și după, pentru rezolvarea
problemei evreiești prin „eliminare”. Numai execuțiile în masă de la
Iași le-am susținut. (Sala protestează revoltată).
ACUZATOR PUBLIC VICOL: Dacă acuzatul n-a primit bani nici de la
nemți, nici de la italieni, ar putea să ne dezvăluie nouă secretul cum
se pot face bani în presă?
ILIE RĂDULESCU: Vi-l dezvălui.
AC[UZATOR] PUB[LIC] VICOL: Nu uitați că am să vă servesc cu un dosar
întreg de șantaje și de bani luați de la nemți și italieni.
PREȘEDINTELE: Martorii au fost citați. Chestiunea o vom discuta de la caz
la caz.
Trecem la ascultarea martorilor acuzării.
Să vină martorul Miron Paraschivescu. Acuzații tac, în timp ce intră
martorul Miron Paraschivescu, redactor la România liberă; depune
jurământul.
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI: Referitor la așa-zisele normative de
presă.
MARTORUL: Existau. Însă exista și posibilitatea de derogare. În primul
rând, era o derogare de principiu, iar în al doilea rând, o derogare
de stil. Se putea trece peste anumite chestiuni, se putea scrie printre
rânduri.
AC[UZATOR] SIDOROVICI: Dacă semnătura adăuga o valoare articolului?
MARTORUL: Semnătura nu era obligatorie, dar, dacă articolul era semnat,
evident că căpăta o greutate mai mare.
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI: Știe martorul ceva în legătură cu
coruptibilitatea acuzaților? Măcar despre unul din acuzați, îi
cunoaște pe toți?
MARTORUL: Personal nu-l cunosc decât pe Romulus Dianu. Eu am un
proces cu un colaborator al Poruncii vremii, cu Toma Vlădescu,
căruia i-am adus anumite acuzații.
Ceea ce am susținut este că știu că ziarul Porunca vremii era un ziar
de șantaj.
Ședința de joi
Ședința se redeschide la 9,45.

Intră Zaharia Stancu, martor al acuzării.
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Pe Stelian Popescu îl cunoașteți?

MARTORUL: Foarte bine.
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Cum a devenit mare jurnalist Stelian
Popescu?
ZAHARIA STANCU: Mare ziarist n-a fost niciodată. A devenit proprietarul
ziarului Universul. (Ilaritate).
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Ce înseamnă ziarist „naționalist” pentru el?
ZAHARIA STANCU: Ziariști „naționaliști” au fost mulți în țara noastră. Cineva
care vroia să ie ziarist naționalist lua tricolorul și se adăpostea. În
dosul lui făcea șantaje, fura, amenința, teroriza. Se puteau face averi
formidabile și se puteau face toate lucrările posibile și imposibile,
de la șantaj, la adunarea de averi, până la aruncarea țării în război.
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Pe care dintre acuzații cei de față îi
cunoști că au pro itat de această situație?
MARTORUL: Dintre aceștia care sunt și care nu sunt, în primul rând Stelian
Popescu, Pam il Șeicaru și, în al treilea rând, Ilie Rădulescu.
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Ce știe martorul de sprijinul dat de
către Universul curentului de dreapta, cuzisto-legionar?
MARTORUL: A început cu ponegrirea democrației. Apoi cu includerea
în presă și de fotogra ii ale curentului fascist din afară. Articolele
elogioase la adresa lui Mussolini și, apoi, la adresa lui Hitler. După
acesta, a început să apere adevărata mișcare de dreapta și huliganică
„Garda de Fier” a lui Codreanu.
I se făcea portretul personal, i se punea poza la ultima pagină.
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Cum era folosită această țară de Stelian
Popescu, pentru sprijinirea fascismului și a lui Hitler? Cum ataca
Stelian Popescu și ziarul Universul naționalitățile conlocuitoare din
România prin acele articole?
MARTORUL: Aceasta începe de la articolele de fond până la redactarea
cronicii judiciare și a faptelor diverse.
Pentru că, în Universul, apare o corespondență din Bazargic în care

se spune: „În satul cutare au venit comitagii bulgari, care au omorât,
au furat, au incendiat și au dispărut”. Noi, cei ce trăim aici, știm că,
peste puțin timp, făptuitorii sunt prinși și că nu sunt bulgari, ci, de
obicei, macedoneni.
În ziarul Universul nu mai apare dezmințirea că a fost vorba de
macedoneni.
Lucrul acesta făcea ca în Dobrogea, de pildă, să ie o mare tensiune între
națiunile (sic!) conlocuitoare, între români și bulgari. Cititorii din restul
țării citeau în Universul și credeau cuvânt cu cuvânt ce se scria.
Și martorul continuă:
În ce privește cronica judiciară, iată cum se proceda. Se întâmpla
ca, într-o noapte, să se facă șapte spargeri ai căror autori să ie trei
români creștini, iar ceilalți de alte naționalități. Dacă erau unguri
sau evrei, se apăsa foarte tare pe originea etnică a spărgătorilor.
Aceasta ajuta la crearea urii între națiunile (sic!) conlocuitoare.
AC[UZATOR] PUB[LIC] BUNACIU: Ce știe dl martor despre prietenia lui
Stelian Popescu față de Franța?
MARTORUL: Era o prietenie pentru Franța lui Laval, pentru Franța
reacționară. Când a venit la putere, în Franța, Frontul Popular,
i s-a făcut o primire rea de către Universul. Când Laval a ajuns
prim-ministru, atunci Universul a fost prieten cu Franța lui Laval.
PREȘEDINTELE: Cum explică d. martor faptul că Universul a susținut
dictatura lui Antonescu?
MARTORUL: Universul trebuia să susțină dictatura lui Antonescu, pentru
că mult timp înainte de septembrie 1940, cu doi-trei sau patru ani,
Stelian Popescu a publicat o serie de articole în Universul, pe care
apoi le-a strâns într-un volum intitulat: Strigăte în pustiu, în care
povestea că democrația în Țara Românească se va prăbuși și că, la
un moment potrivit, va veni un om foarte „tare”, foarte „puternic”,
care va pune „ordine” în Stat și care îi va conduce destinele foarte
bine. În ce privește acest om, unii se puteau gândi la Antonescu,
însă majoritatea cititorilor se gândeau la Codreanu, cu care Stelian
Popescu și Universul aveau raporturi foarte bune.
[Nesemnat]
Fapta, anul III, nr. 263, 2 iunie 1945, p. 3.

Sumanele negre
Despre cele descoperite de organele represive, nu vom mai insista.

Date și detalii au format obiectul unor ample reportaje. Ceea ce ne
preocupă e ideea. Pivotul pe care se brodează anumite intenții. Ceea ce
subliniam e toxina. Otrava trecutului de la care unii n-au învăț nimic. Tot
ce s-a petrecut sub ochii noștri, tot eșafodajul istoriei recente, mulți l-au
uitat. Mulți se fac că-l uită. Mulți socotesc că toată lumea a uitat trecutul.
Ce vor cei ce se uită înapoi spre trecut? Ce vor aceia care readuc pe
tapet lumea întunericului de ieri? Ce vor aceia care socotesc că se mai
poate vehicula pe linia ideilor pe care istoria le-a condamnat?
Războiul, cu fot tăvălugul lui, a trecut peste toată lumea. Încotro
a fost dreptatea, a marcat-o sfârșitul războiului. Întunericul hitlerist, cu
toată ideologia lui medievală, tot obscurantismul unei lumi apuse, toate
ororile acestei epoci negre, istoria le-a condamnat. Hitlerismul a fost
decretat cea mai infamă doctrină a epocii noastre. Rușinea secolului
nostru. Nu e oare procesul de la Nürnberg, cu toate cele dezvăluite acolo
– cea mai elocventă dovadă că istoria și-a pus stigmatul pe acea epocă?
Nu e dovada cea mai concludentă că cei de acolo, de pe banca acuzaților –
cavalerii întunericului, care vor termina în ștreang – simbolizează epoca
funestă pe care nimeni nu o mai vrea reeditată?
Și atunci? Cine va mai proteja, unde vor mai găsi sprijinul acei ce mai
cred actuale acțiuni și fapte ce se contrazic cu tot ce e climat democratic?!
Marele protector, Berlinul hitlerist, a murit pentru totdeauna. Porțile
negre ale evului hitlerist s-au închis de-a pururi. Tot ce amintește această
epocă – cu tot parfumul ei infam și tot ritualul utilizat de aceștia – nu poate
i decât condamnat de oricine este realmente democrat.
Sumane negre, verzi sau orice culoare ce amintește epoca uniformelor
cu centiroane berlineze nu mai are ce căuta în lumea de azi a Națiunilor Unite.
Ele nu mai au ce căuta într-o lume în care se vorbește de socialism și de idei
democratice.
Orice amintește de toxina hitleristă – orice urme ce pot i generatoare
de consecințe funeste incalculabile pentru democrație trebuie depistate
ab initio. Iar delincvenții dezintoxicați, ca orice bolnav purtător de virus

nociv lumii democratice.
Generațiile noi trebuie vehiculate pe drumul democrației. Cine crede
că în epoca noastră mai poate i altfel va avea deziluzii.
Strigoii trecutului nu mai învie.
Gr. Silvan
Ultima oră, anul III, nr. 527, 26 iunie 1946, p. 3.

Drumurile unui poet: T. Arghezi
Într-o recentă tabletă a poetului T. Arghezi, din Adevărul, intitulată

Viața literară, și reprodusă apoi în pagina întâi a Dreptății (semni icativ sau,
cel puțin, amuzant că, de la o vreme, articolele dlui Tudor Arghezi încep să
folosească de îndrumări, ca să zicem așa, doctrinare foii dlui Iuliu Maniu,
a lată în mare carență de ideologi și compensată de urgență prin domnii
Vl. Streinu, Șerban Cioculescu, Coposu și C. Tonegaru), în acea tabletă,
așadar, care i-a folosit și de îndreptar Dreptății, poetul Premiului Național
se înscrie în rândul celor care strigă că-n România democrată lipsește
libertatea scrisului și, ca să ilustreze mai bine această situație, poetul
se sprijină pe o sentență pe cât de șubredă, pe atât de neconvingătoare.
Sentența sună cam astfel: viața e o porcărie, nu o luptă; și nu numai viața
obișnuită, dar și cea literară, „ba poate, că mai rău”.
Nu știu ce va i gândit cititorul, obișnuit să vadă în d. T. Arghezi un
„scriitor cunoscut și apreciat, ba, câteodată, și premiat – și nu numai atât,
dar și sărbătorit”, (cum îi place poetului să se privească-n oglindă), citind
de sub pana acestuia postulate demne de toți ratații, de toți expropriații
și mizeroșii acriți ie-n neputință, ie-n blazare sau veninuri mărunte,
consumate lăuntric.
Nu, hotărât, nu acesta poate i mesajul unui mare poet.
Dar, vorba e, după cum gândește și cum scrie, este d. T. Arghezi,
într-adevăr, un poet mare? Un scriitor al cărui mesaj poate i rezumat la
„porcăria vieții”, este, în vreun fel, vrednic de a i numit „mare”?
Și spunem asta independent de meșteșugul migălos, șoptit și aburit,
de micile și, deseori, fermecătoarele invenții lexice din poezia argheziană,
în care vorba cronicărească se împerechează cu neologismul sau
barbarismul citadin, reușind un stil adevărat, stilul acestei mahalale care
e în bună parte România noastră, – dar de la măiestria meșteșugărească,
limitată doar la compoziție și stil de limba română, așa cum singur o
recunoaște poetul, până la înălțimea și ținuta dreaptă a unei conștiințe și a
unei atitudini de bărbat teafăr și cetățean conștient de necesitatea luptei,
– se desfășoară portativul unic și inseparabil al unei conștiințe, evoluții
și realizări poetice. Căci, un poet e un om și arta lui nu se poate să nu-l

trădeze întreg și lăuntric, ca o radiogra ie. În artă nu încap cârpelile, nici
falsurile. Totul se vede – mai bine, se străvede – în artă ca într-un cleștar.
Orice gest, orice atitudine, orice ușurință sau inconștiență se răsfrânge în
opera poetului. De aceea, astăzi, când d. T. Arghezi ia cuvântul și, pe bună
dreptate, în tripla d-sale autoritate de poet apreciat, premiat și sărbătorit
numai ca să ne aducă vestea cea nouă: „viața e o porcărie, nu o luptă”,
atunci noi trebuia să ne oprim atenți și să-i cercetăm, o dată cu a irmația,
întreaga operă. E prea gravă concluzia pe care-o mărturisește după 63
de ani de viață și după 40 de profesiune scriitoricească, poetul Premiului
Național – pentru ca să ne mai îngăduim ușurința de a trece peste ea fără
să cercetăm, din încheieturi, însuși temeiul acestei vieți care e, la rândul
ei, temeiul chiar al operei poetului.
Și, dacă luăm astăzi în discuție viața și opera dlui T. Arghezi – așa
cum este orice viață și orice operă: în ansamblu, condiționarea și in luența
lor reciprocă – o facem pentru că, dincolo de dimensiunile sale proprii,
d. Tudor Arghezi – atât prin literatura, cât și prin atitudinea sa de viață
– ilustrează o epocă și dă măsura unei lumi și a unei vârste anumite a
României noastre din ultimii 20–25 de ani, exact acei ani în cuprinsul
cărora d. T. Arghezi s-a consacrat ca poet mare și oarecum reprezentativ.
Nu ne interesează persoana dlui Arghezi – repetăm ca să im bine
înțeleși – decât în măsura în care personalitatea poetului comunică și poate
reprezenta, într-un fel, un sector din conștiința sau lipsa de conștiință
publică. Numai în această măsură îl discutăm astăzi pe d. T. Arghezi:
întrucât scrisul d-sale poate avea – și desigur că are – acces la auditoriul
public, întrucât cuvântul său poate in luența – în rău – o parte din acest
public, încă neluminată din toate beznele și rătăcirile câte au fost, cu rea
credință și bună știință, îndreptate asupră-i.
Întrucât e mare și întrucât reprezentativ, acestea urmează să le
vedem într-o cercetare amănunțită pe marginea textului poetic și a
episoadelor de viață mai mult sau mai puțin determinante în opera sa.
Căci nu trebuie să uităm, om și operă, în viață ca și-n artă fac una – iar Karl
Marx ne-a învățat lămurit: „Critica devine o armă, când e radicală. Și ea nu
poate i radicală decât făcând demonstrațiuni ad hominem”. Căci, radical
înseamnă de la rădăcină. Și rădăcina omului e omul însuși.
***
Așadar, după ce vestește marea d-sale descoperire că „viața este o
porcărie și nu o luptă”, d. Tudor Arghezi își mărturisește indignarea că nu
i se ține la dispoziție o gazetă personală în care să-și dezvolte acest înalt
mesaj, demn de un liric național.
Dar să vedem, mai întâi, cum a ajuns actualul și recentul nostru
premiat național la concluzia că viața nu e o luptă, ci o porcărie?
Aici, să ni se ierte o paranteză. A murit acum zece, mai exact,
unsprezece ani, în Anglia, unul din cei mai mari gânditori și poeți ai vremii
noastre, scriitorul Glibert Keyth Chesterton, un polemist de mâna întâi,
care poate că numai în George Bernard Shaw își a la pereche pe lume.
Hrănit de o profundă credință creștină, Chesterton se întâlnea, totuși, cu
ateul și revoluționarul său preopinent în mai toate concluziile eseurilor
sale. Căci iată ce spune el undeva; „Ceea ce împiedică astăzi orice progres
este scepticismul subtil care șoptește într-atâtea urechi că nimic nu e
destul de bun ca să merite să ie îmbunătățit. Dacă lumea e bună, atunci
noi suntem revoluționari; dacă lumea e rea, trebuie să im conservatori.
Oricât de frivole ar putea părea încercările mele, ele sunt, totuși, sincere
pentru că se străduiesc să reamintească oamenilor că lucrurile trebuie
iubite mai întâi și apoi îmbunătățite”.
Iată, într-adevăr, o poziție de adevărat gânditor cu mesaj.
El nu spune că viața e o porcărie și că nu e nimic de făcut cu ea, cum
pretinde poetul nostru național de ultimă oră, d. T. Arghezi.
Dar ce drame, anume, l-au făcut pe poetul nostru să ajungă la
asemenea concluzii? În ce măsură „porcăria” aceasta a vieții i-a repugnat
domniei sale și a luptat împotriva ei? Dacă o să ne aruncăm numai ochii
asupra mărturiilor sale tipărite prin diferite foi – între care Biletele de
papagal – ce-o să a lăm de-acolo? Domnul T. Arghezi scria, prin 1916, cu
toată convingerea de care era capabil:
„De când s-a ivit în Germania domnul Adolf Hitler, bate un vânt de
bărbăție prin Europa”. Grav într-adevăr, pentru un poet care azi se declară
scârbit de „porcăria” vieții!
Dar să-l ascultăm mai departe; după ce i-a elogiat pe fruntașii
legionari Moța și Marin, morți în Spania, unde trăgeau cu pușca, cot la cot
cu maurii, în poporul spaniol – și asta în numele Crucii și a civilizației –
cineva l-a întrebat pe dl T. Arghezi; ,,Cum se poate una ca asta, maestre?”
Și maestrul a răspuns, candid, printr-un joc de cuvinte „Ce vreți? îmi
caut dreptatea la dreptași!...” Tristă glumă, pentru un poet care vrea să
vorbească în numele conștiinței și a răspunderii de sine, împotriva tuturor
turpitudinilor vieții!
Să trecem însă și peste aceste jocuri de cuvinte. Îl vom reîntâlni

pe d. Tudor Arghezi în paginile foarte galbene ale Biletelor de papagal,
elogiind, fără rezerve, prin 1938–1939, pe marii bărbați de Stat Octavian
Goga și Al. Vaida-Voevod. E, din păcate, prea bine cunoscută contribuția
celor doi „mari bărbați de Stat” la in iltrarea și înscăunarea hitlerismului
celui dătător de bărbăție în viața politică a României, ca și contribuția
fostului rege Carol II, cel căruia maestrul Tudor Arghezi îi cerea o singură
îngăduință, formulată în acorduri psalmiste: „Rabdă și laudele mele!” Și
stăpânul i-a răbdat multe și nenumărate laude față de care s-a dovedit
destul de sensibil.
Și așa mai departe. N-au lipsit din tribulațiile dlui T. Arghezi nici
elogiile răsunătoare adresate unui fabricant pe care-l alinta cu titlul
de „marele poet al industriei românești”, în timp ce, prin 1941, după
începerea „războiului sfânt al mareșalului dezrobitor”, poetul nostru (d.
Arghezi, nu industriașul) a deschis campanie împotriva nemernicilor de
meșteri tipogra i care pretindeau un spor de salariu: am a lat, cu acest
prilej, că maestrul e și proprietarul unei tipogra ii în exploatare și regie
proprie. Apoi, iindcă oricât de mare porcărie ar i viața, tot merită să im
prezenți în ea, d. T. Arghezi a scris, cu condeiul său bătăios și polemic, un
articol publicat în ziarul Timpul, prin anul 1942, în care înjura după toate
preceptele propagandei lui Goebbels, „stilul bolșevic”, cel care se manifesta
atât de inuman prin rezistența din Cotul Donului și de la Stalingrad.
Din ce în ce mai grav!
Și mai e ceva. Am văzut încotro se îndreptau simpatiile maestrului,
când era vorba să se decidă, totuși, la o atitudine în mijlocul acestei
„porcării”, care e viața românească dinaintea și din vremea războiului:
Goga, Vaida-Voevod, Carol II, Hitler, Moța, Marin.
Antipatiile poetului, lupta lui – căci, oricât de „porcoasă” ar i
viața, poetul nostru a luptat când a vrut – s-au purtat fățiș și consecvent,
împotriva a doi oameni de Stat români: Nicolai (sic!) Iorga și Armand
Călinescu. N-o să le discutăm acum păcatele celor doi răpuși de gloanțele
legionare – dar ceea ce e sigur e că tocmai moartea lor este lucrul cel mai
vrednic de respect. Ei bine, peste această moarte maestrul Arghezi a găsit
de bine să-și lepede invectivele și sarcasmul.
Și atunci – o spunem cu destulă amărăciune – ne mai pot oare
surprinde profesiunile de credință ale poetului, când declară că „viața
e o porcărie”, când invectivează guvernul democrat al României și când
pretinde libertate absolută? Dar am văzut cam ce poate face d. T. Arghezi
cu „libertatea deplină”, în cât de rodnice întreprinderi știe s-o folosească.
În loc să lupte împotriva realei, profundei, mortalei porcării ce se întindea
ca o pecingine peste lume, porcăria fascistă, d. T. Arghezi găsea că ea e un
vânt de bărbăție și cu toate că azi ne spune că viața nu-i vrednică de luptă,
acum câțiva ani lupta împotriva celor care, de bine de rău, – se opuneau
porcăriei fasciste.
Aici este toată buba. Atitudinea consecventă a dlui Tudor Arghezi, de
câte ori a angajat discuția publică asupra libertății, a fost, cu regularitate,
una împotriva acestei libertăți chiar. Exultându-i pe fruntașii fascismului
românesc și străin, combătându-i pe adversarii acestuia, d. T. Arghezi n-a
făcut decât să se înscrie, cu iecare din aceste greșeli politice, de partea
dușmanilor de moarte ai libertății, de partea acelora care au sugrumat cu
plumbii și cu poliția însăși libertatea poporului român.
Și cât de consecvent a fost poetul nostru în acest sens, se poate vedea
și din atitudinea sa relativ recentă, tot publică și tot scrisă la gazetă. Acum
doi ani, la 14 februarie, când un general, fugar astăzi, Rădescu, pregătea
o nouă dictatură antipopulară, inaugurată printr-un măcel, d. T. Arghezi îi
închina elogii nelimitate, sub titlul „o certitudine românească”. Sub pana
dlui T. Arghezi, acesta era fostul general: „marea certitudine românească”.
Și atunci? Ce libertate îi lipsește azi dlui T. Arghezi?
Și ce sacre valori are domnia-sa de apărat în România democrată,
valori pe care odiosul regim popular nu-i îngăduie să le apere cum știe
d-sa mai bine?
***
Și cu toate astea!... Cu toate astea, nici dracul nu-i atât de negru, nici
guvernul democrat al României atât de tiranic, pe cât vrea să-l arate d.
T. Arghezi. Ba, ceva mai mult chiar. Gândind ca orice om întreg, iertător
și înțelegător al greșelilor omenești, guvernul acesta, pe care poporul
românesc, cel adevărat și muncitor, cel a cărui viață e o luptă neîncetată,
nu o porcărie cântărită în aur, medalii și valută forte – guvernul acesta
al d-rului Petru Groza i-a acordat dlui T. Arghezi toate circumstanțele
atenuante, i-a acordat Premiul Național de Poezie pe care niciun alt guvern
din cele copios elogiate de maestru – nici guvernul Goga, Vaida, nici Carol
personal – nu i l-a recunoscut.
Și mărturisim că am înțeles ca dovada unei largi și adânc omenești
solicitudini, ca o încredere admirabilă pe care regimul de azi – ca o nouă
și e icientă pedagogie ce crede în bobul de aur al su letului omenesc,

ascuns sub oricâte maldăre de gunoaie și rătăciri – o are în posibilitatea de
depășire, de creștere și desăvârșire a omului: numai așa am putut înțelege
gestul acestui regim, atunci când a propus și a sprijinit, cu toată căldura,
premierea dlui Tudor Arghezi.
Apoi, toate mâinile i-au fost întinse poetului. Nu ca să ie cumpărat,
căci cine n-ar ști cât preț poate i pus pe oamenii care cer să ie prețuiți
cu cecul și cântarul, – ci iindcă oamenii onești și conștienții care poartă
azi răspunderea destinelor și a vieții românești au conștiința dialectică a
in luențelor și determinărilor reciproce dintre fenomene. Dacă, până azi,
poetul s-a strecurat în viață printr-atâtea greșeli grave și tribulații puțin
lăudabile, dacă, pe de altă parte, s-a salvat, totuși, împletind cu migală
trudnică o canava de versuri în care ideea înaltă lipsește, ca să abunde
mai mult borangicul și ibrișinul multicolor, – oamenii și-au spus, totuși,
că, poate, pătruns de rolul și demnitatea acordate, de poet național, d.
Tudor Arghezi o să-și a le și o să se căznească să-și în iripe, din crâmpeiele
de gânduri și elanuri risipite, o concepție, un Weltanschauung, o idee
centrală care să-l păstreze drept ca un steag, cum spune atât de frumos
Rilke, undeva. Oricâte greșeli de ordin politic, oricâte vicisitudini i-ar i
abătut drumul drept – singurul de care trebuia să albă grijă d. T. Arghezi
– nimeni n-a socotit că trebuie să ridice piatra împotrivă-i. Nimeni nu a
dorit moartea păcătosului, ci mântuirea lui.
Să ie, oare, doar un credit inutil și un zadarnic vis? Oare să nu mai
aibă d. T. Arghezi unde să a le-n sine însuși miezul, umilința cu adevărat
creștinească, tăria și bărbăția care să-i îngăduie să se privească cinstit
până-n fundurile sale cele mai adânci, să-și recunoască eroic greșelile,
tribulațiile și rătăcirile clipei, – pentru ca, după acest examen de sânge și
de foc, să crească mai bogat, cu o puritate lăuntrică, mai înalt cu un gând?
Să ie, oare, poetul Premiului Național atât de adânc viciat, încât să
nu înțeleagă că în climatul politic al României de azi a apărut un alt fel de
partid politic, „partidul cinstiților”, cum îl știu prea bine muncitorii ce-l
sprijină cu brațul, munca și nădejdile lor, – să nu i priceput, într-adevăr,
d. Tudor Arghezi că, undeva, în cele mai tainice străfunduri ale acestui
popor, se dă azi ierbintea bătălie a omului cu sine însuși, tocmai iindcă
un om adevărat nu crede că viața e doar o porcărie, dar crede cu tărie că și
de-ar i așa, ea poate i schimbată prin luptă?
Sau să ie oare, într-adevăr, incapabil poetul T. Arghezi de această
revoluție lăuntrică, de această depășire față cu sine însuși?
Căci, unui poet atâta credit i se mai poate acorda, ca poet chiar: în
măsura în care mai e capabil să vadă dar în sine însuși, să se depășească,
luptând cu el și să se-ntreacă biruindu-se. Altfel, nu-l mai așteaptă decât
secătuirea și repetiția. Cineva dintre noi pretindea că un talent, dacă există
cu adevărat, poartă-n el și putința depășirii lui.
S-a spus, în România de până ieri, au greșit și oameni de bună
credință. Au greșit unii până la crimă, e drept, – dar au greșit. Cu atâta mai
vârtos poate i scuzată greșeala unui poet. Căci viața de greșeală a poetului
n-a fost cântărită cu măsura comună, ci în funcție de poezia lui, care nici
ea n-a fost judecată cu măsurile obișnuite. S-a putut crede, astfel, că, peste
toate tulburările clipei, se va ridica glasul de aramă al poeziei, cuvântul
tipărit care să vibreze altfel, peste nimicnicii, în acord cu nădejdile de
mai bine ale nației. Se va vedea în analiza critică pe care ne propunem s-o
facem – cum s-a mai văzut, de altfel, și în alte părți – că nici poezia dlui T.
Arghezi nu dă un răsunet mai prelung decât clipa pieritoare prin care de
atâtea ori a rătăcit omul.
Și cu aceasta, ne apropiem chiar de miezul și concluzia discuției
noastre.
Își poate oare depăși d. Tudor Arghezi diapazonul poetic de până
acum?
Atitudinea și concepția sa de viață am văzut-o, proclamată recent.
Dar, iat-o mărturisită, în echivalent liric de ultimă oră, aceeași
atitudine. Versurile au apărut într-un număr, de acum vreun an, al Revistei
Fundațiilor Regale:
„Materialele de cinste, eu te-nvăț
Să știi și tu, ca om, că la bătaie
Nu sunt acelea ce stau băț,
Ci celelalte, care se-ncovoaie...”
Noi le-am numi, mai degrabă, materialele de scârbă, nu de preț. Căci
una e să te adâncești pe tine, recunoscându-ți cinstit și drept greșeala, și
asta presupune mult mai multă tărie lăuntrică, decât să te pleci slugarnic
tuturor vânturilor și deșertăciunilor de-o clipă.
De acum o sută de ani încă, un alt poet anticipa singurul răspuns
pe care adevăratul mesaj poetic îl are oricând de adus, împotriva tristei
profesiuni de credință, de mai sus:
„Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie...”
Dar poetul care gândea astfel era unul din autorii revoluției naționale
de la ’48, iar gazeta lui se numea Popolul suveran, nu Bilete de papagal. Și
era un poet mare și autentic care, alături de Bălcescu, Magheru și Golescu,
a luptat și a năzuit la o Românie independentă, liberă și unită, – tocmai
iindcă ei iubeau această țară și acest popor, și iindcă ei nu credeau
că viața e o porcărie, ci o luptă dreaptă, grea și bărbătească, menită să
preschimbe-n bine orice moștenire, oricât de jalnică și de mizerabilă ar i.
M.R. Paraschivescu
Scânteia, anul XVI, nr. 764, 3 martie 1947, p. 2.

Un crainic al trădării
Omul care se ascundea pe lângă T[ârgu] Mureș, sub numele de Spânu

Ion Vladimir, „negustor”, a ocupat, cândva, într-o vreme nu prea depărtată
și a cărei amintire groaznică ne iese în cale la tot pasul printre atâtea ruine
ale războiului, a ocupat, spunem, locuri înalte în Țara Românească.
A fost profesor universitar și director de publicații literare și politice,
ministru și membru al Academiei Române (după câte știm, înaltul for
academic nu s-a hotărât încă să-l excludă din sânul său).
Cine și-l amintește – și cine nu și-l amintește? – de pe vremea când
își spunea, cu rezonanțe bizantine: Nichifor Crainic, se întreabă, desigur,
răsfoind voluminosul și întunecatul dosar al acestui sinistru personaj, cum
a fost cu putință ca misti icarea grosolană, ca obscurantismul și instigația
să ie cocoțate atât de sus?
Cum a ajuns oare huliganismul, de la Porunca vremii, în aula
Universității sau sub cupola Academiei?
Răspunsul cuprinde procesul unei întregi epoci în sânul căreia a fost
moșit – de pe Catedră și de la cârma țării – fascismul.
Lacom și 1ipsit de scrupule, Nichifor Crainic se așează degrabă, ca și
alții, în slujba celor mai reacționare forțe din țară și de peste granițe.
Cum era să nu i se deschidă toate ușile unui propovăduitor al
misticismului și obscurantismului într-o țară în care guvernanții ,,istorici”
păstrau sistematic, în scopul unei mai desăvârșite exploatări, un procent
de peste 50% analfabeți?
Cum era să nu i se ofere toate onorurile unui om care arunca toate
năpastele pe seama democrației, într-o țară suferind tocmai de lipsa unei
reale democrații?
Cum să nu ie uns Ministru al Propagandei răspânditorul furios al
calomniilor antisovietice și anticomuniste din izvorul berlinez al lui Goebbels,
într-o țară în care guvernările liberale și național-țărăniste pregăteau, de
ani de zile, războiul împotriva Uniunii Sovietice?
Poporul trebuia ținut mai departe în întuneric și mizerie, mâncat de
boli și robit de superstiții.
Tineretul universitar, împiedicat să stea alături de clasa muncitoare

a cărei menire istorică este făurirea unei țări mai bune, trebuia să ie
împiedicat să descopere cauzele adevărate ale unei crize în care hambarele
și magaziile doldora de mărfuri erau ferecate în fața mulțimilor înfometate.
Cauzele acestea era nevoie ie cât mai meșteșugit tăinuite sub un
potop de vorbe goale, de fraze patriotarde, de formule mistico-religioase,
iar criza însăși trebuia declarată... o „criză ontologică”!
Cu bucuria pescuitorului în apă turbure, Nichifor Crainic striga
generației tinere: „Haotica rostogolire a evenimentelor detună în sensibilitatea
contemporană cu o putere care ne zguduie până la zdruncinarea nervilor.
Sentimentul de panică și nesiguranță al acestor zguduiri profunde ne
împăienjenește vederea. Orizontul se învăluie în ceață groasă”.
Și, pentru ca tinerele vlăstare să nu mai aibă niciun mijloc de a
descoperi de unde purcede „haosul”, Nichifor Crainic și cei de teapa lui
se grăbeau să devalorizeze rațiunea, să nimicească știința, să stingă orice
nădejde de lumină în bezna medievală pe care o pregăteau: ,,rațiunea
umană, idolul iloso ic al veacului trecut, se arată în toată deșertăciunea și
neputința”...; „Rațiunea, în atotputernicia căreia a crezut omul civilizației
materialiste, e de fapt cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi”.
În vremea ce în Germania lui Hitler operele care cinsteau această mult
hulită rațiune erau arse în piețe publice, în România se pregătea și de pe Catedre
universitare același lucru sub ochii binevoitori ai guvernelor „istorice”. Nae
Ionescu vorbea întotdeauna cu ironie și dispreț despre marii gânditori care
credeau în lumina rațiunii umane, iar Nichifor Crainic îndrăznea să falsi ice
cuceriri ale științei moderne de însemnătatea darwinismulul și marxismului,
pe care le prezenta ca „doctrine satanice și bestiale”.
Asemenea a irmații, însă, nu se făceau numai în Porunca vremii, ci
au fost răspândite de Nichifor Crainic de la înălțimea Catedrei universitare
și cu blagoslovirea o icialității, care practica formula reactualizată de d.
prof[esor] Ștefănescu Goangă: „Politica până la poarta Universității” (în
realitate, desigur, „la poartă” rămânea politica intereselor poporului).
Propagatori conștienți ai haosului și disperării, Nichifor Crainic, Nae
Ionescu și mărunții lor discipoli, Ciorani, Eliazi, Vulcănești etc., au apărut
la momentul potrivit ca... „îndrumători”. Nu degeaba una din operele lui
Crainic se chema: Puncte cardinale în haos, în vreme ce Nae Ionescu își
numea culegerea de articole politice: Roza vânturilor.
Odată ajunși aici, toată parada mistică, religioasă, meta izică începea
să-și arate tâlcul.
Punctele cardinale se vădeau a i Italia fascistă și Germania hitleristă.
Pe acest drum, Nichifor Crainic a mers până la capăt. Și de aceea și
răsplata trebuie să ie pe măsura vorbelor și faptelor lui. Fiecare cuvânt
al lui Crainic a fost o treaptă pe care s-a ridicat fascismul. Manifestările
lui „culturale” au fost, pe vremuri, prezentate de unii ca neprimejdioase,
tot atât de „neprimejdioase” ca și acelea pe care le răspândește și le
apără astăzi, de pildă, Dreptatea, tot atât de „științi ice” ca și conferințele
obscurantiste ale lui Gr. T. Popa sau dizertațiile antidemocratice și
anticomuniste ale lui Strat sau Fotino...
Buruienile veninoase care au încolțit pe acest teren ne-au adus însă
prea multe pagube ca să nu ie smulse odată pentru totdeauna oricine ar
încerca să le semene din nou...
Nichifor Crainic a îndrăznit să se pretindă un purtător de cuvânt al
ortodoxiei. Ce are, însă, ce poate avea comun credința religioasă cu crimele
odioase al Nicadorilor, produsele politice ale „ortodoxismului” lui Crainic?
Nichifor Crainic a îndrăznit să vorbească în numele ideii naționale.
Ce asemănare poate să existe însă între dragostea de patrie a poporului și
„naționalismul” omului care, în Guvernul Gigurtu, a dat o mână de ajutor la
ciopârțirea Ardealului, care, alături de Antonescu și Horia Sima, a trimis,
fără strângere de inimă, sute de mii de români să moară pentru o cauză
străină și nedreaptă...
O asemenea poziție este departe și de ortodoxie, și de ideea națională.
Sub sforăielile lui mistice se aude zornăitul aurului primit de la
trusturile hitleristo-mussoliniene, sub panglicele lui patriotarde se
străvede uniforma de agent hitlerist pentru sud-estul european. Nu există
inițiativă criminală în istoria ultimilor decenii care să nu-și găsească
izvoare la Crainic. Ura lui se revărsa ucigătoare asupra tuturor valorilor
care nu se lăsau corupte de arginții fasciști. Asasinii care i-au smuls barba
și l-au ciuruit de gloanțe pe profesorul Neculai (sic!) Iorga ar i putut
să citeze vorbele lui Crainic, aruncate „bătrânilor cărturari”: „De ce nu
muriți odată...?” „Teoriile” profesorului Crainic, îndemnurile huliganice
din Porunca vremii și Calendarul, obscurantismele bizantine din Gândirea
n-au rămas fără efect! Dimpotrivă, ele și-au atins efectul scontat, efectul
pentru care autorul lor a încasat bani grei: războiul! Iar când i-a venit la
îndemână, Nichifor Crainic, el însuși, și-a realizat până la capăt „ideile” ca
ministru legionaro-antonescian. Stau mărturie, pentru asta, sutele de mii
de victime ale măcelului, gropile comune, țara pustiită de la un capăt la
altul, ruinele pe care le-au lăsat în urmă prietenii hitleriști ai lui Crainic.
De aceea, propagandistului urii și crainicului trădării, poporul nu-i

poate răspunde decât cu necruțătoare ură. Și cu neiertătoare pedeapsă.
De aceea, tuturor celor care mai încearcă să dezgroape sau să ajute
dezgroparea din cenușă a metodelor și ideilor lui Crainic și ale semenilor
lui, tuturor celor care visează la un nou război, trebuie să li se răspundă
cu cea mai mare hotărâre, cu hotărârea unei democrații reale care știe și
poate – conform angajamentelor naționale și internaționale – să împiedice
reapariția fascismului, oricare ar i numele și masca.
Nestor Ignat
Scânteia, anul XVI, nr. 834, 31 mai 1947, p. 1; 3.

Nichifor Crainic
Când cu procesul ziariștilor antonescieni, a venit cineva la mine

să-mi propună să depun ca martor al acuzării. Am refuzat. Fiind
întrebat de motivul refuzului, am răspuns cam după cum urmează: ,,Pe
Stelian Popescu, pe Pam il Șeicaru, pe Ilie Rădulescu... eu i-am atacat
când erau în picioare și aveau putere mare. Astăzi, sunt niște oameni
doborâți, îngenunchiați, care urmează a da socoteală de faptele lor și a-și
primi osânda. Pe mine, care am lovit numai în oameni vii și puternici,
mărturisirile nu mă interesează”. După o pauză, l-am întrebat pe amicul
acela: ,,dumneata ce făceai când mă luptam eu cu Stelian Popescu și când
n-am simțit lângă mine decât pe Zaharia Stancu, pe Geo Bogza, pe Const.
Clonaru și pe un aiurit de învățător din Vlașca, Șerban Nedelcu?” Amicul
în chestiune mi se pare că s-a cam încurcat. În orice caz, nu mi-a dat un
răspuns mulțumitor. Dar eu îi pusesem întrebarea mai mult în glumă. Când
e tardivă, orice întrebare devine oarecum glumeață. Mă gândesc, totuși,
destul de des că de s-ar i pornit de atunci o campanie susținută împotriva
acestor stâlpi ai naționalismului afacerist, ai șantajului și ai trădării, n-am
i avut tristețea să asistăm la atâtea evenimente josnice și rușinoase. Pe
vremea aceea însă, democrați erau mai rari. Acuma, nu te mai poți mișca
din cauza lor, încât îți vine să te întrebi: „de unde au răsărit, domnule, atât
de mulți?”
Dar pornisem să vorbesc despre Nichifor Crainic. Aș putea spune că
ziua asta o aștept de șase ani. Căci, exact acum șase ani, mă a lam într-o
cameră de la etajul I al închisorii Malmaison, cu un salcâm la fereastră.
Eram în așteptarea procesului ce s-a judecat abia în toamnă și care a
luat iință la stăruințele lui Nichifor Crainic și în urma presiunilor lui.
Pe vremea aceea, el era Ministru al Propagandei; iar eu eram un simplu
ziarist democrat. Procesul s-a judecat, va să zică, în toamnă. Sentința: un
an închisoare corecțională. Am executat pedeapsa conform legii, și încă
la trei închisori: Malmaison, Jilava, Văcărești. Asupra celor pătimite, am
scris o carte: Rogojina. Așa încât, n-am de gând să stărui. Și nici nu trebuie.
Acuma e vorba de Nichifor Crainic.
Nu este întotdeauna ușor să faci portretul unui om, mai cu seamă

când omul acesta a trădat mereu. A început prin a-și trăda părinții și-a
isprăvit trădându-și țara și pământul. N-aș putea spune că-l urăsc pe
Nichifor Crainic. Poți să urăști o broască râioasă? Poți să urăști un crocodil?
Poți să urăști un dihor? Nichifor Crainic mi-a inspirat întotdeauna silă și
groază.
Nu cred că există oameni, mai mult sau mai puțin civilizați, care să
nu creadă în ceva, să nu lupte pentru ceva. Nichifor Crainic n-a crezut în
nimeni și în nimic. N-a crezut în proprii săi părinți, pe care i-a aruncat
din casă în cumpăna nopții; n-a crezut în frații lui de sânge, pe care i-a
băgat slugă; n-a crezut în Iisus Cristos – dar L-a speculat ca pe-o medalie,
spre a-și crea o platformă spirituală; n-a crezut în Patria lui; n-a crezut în
pământul acesta românesc. Când era la putere, arăta exact ca țiganul din
poveste, și ar i fost capabil să condamne la moarte pe cei mai buni prieteni
de beție. Iar când se simțea strâns cu ușa, era de-o lașitate dezgustătoare.
Este îndeobște cunoscută întâmplarea dintr-o grădină de vară, când
a acceptat să ispășească vina de a i fost obraznic cu o doamnă, cerându-i
iertare în genunchi. Se cunoaște, de asemeni, altă întâmplare, când a fost
cules, în zori, de gunoieri, dintr-o rigolă, în urma unei beții ce durase o
noapte întreagă. Căutându-l prin buzunare, ca să-l identi ice, gunoierii
au dat peste legitimația de secretar general al Ministerului Cultelor.
L-au transportat, cum au putut, până la Minister, predându-l portarului
încremenit.
Este lesne de înțeles că o asemenea creatură nu putea să inspire
nicio încredere. Pitit însă în scoarțele Evangheliei, ca un gândac, a putut să
forțeze câteva uși, să înșele vigilența altora și, pozând în ortodox, să obțină
chiar o Catedră de teologie. Nichifor Crainic n-a fost numai un om rău. El a
fost un om fără conștiință, fără inimă, fără caracter. Nichifor Crainic a fost,
atât în viața culturală, cât și politică a țării noastre, ceea ce se cheamă o
putoare. De aceea spuneam că pe Nichifor Crainic nu poți să-l urăști: poți
doar să-l huiduiești și să-l scuipi.
Mircea Damian
Fapta, anul V, nr. 814, 1 iunie 1947, p. 1.

Un ideolog al fascismului românesc:

Nichifor Crainic
Faptul că pe fundul unui cufăr a putut i descoperit un poet, îi poate

interesa, dintr-un anumit punct de vedere, pe amatorii de știri senzaționale.
Amatorii de literatură au primit știrea dăruită de ziare, cu câteva zile în
urmă, din cu totul altă perspectivă. Cufărul nu aparține, pentru aceștia,
genului anonim, ci este o adevărată cutie a Pandorei, iar poetul apărut în
adâncurile ei nu este un cântăreț oarecare. Șef de școală poetică, animator
virulent al unei întregi decade de activitate culturală, dăltuitorul de rime
poartă bagajul unei sumbre notorietăți, ceea ce l-a făcut să schimbe turnul
de ildeș pentru întunecimea unui cufăr banal, ține de-acum de domeniul
eticului și nu va i lipsită de interes reconstituirea traseului moral utilizat de
poet într-o astfel de călătorie.
În 1926, Nichifor Crainic nu putea visa că o implacabilă desfășurare

de evenimente ale istoriei românești îl va sili, cândva, să utilizeze un atât
de rudimentar mod de dispariție din tumultul realității.
Atunci, poetul o icia de pe înălțimea unui amvon și era drapat în
hieratice odăjdii. Se silea să contopească într-o ideologie amorfă toată
frământarea socială, zgomotul din ce în ce mai pătrunzător al oamenilor,
supărător pentru unele urechi sensibile și pașnice, într-un sens personal.
Epoca dintre cele două mari războaie nu avea nimic liniștitor în
geogra ia ei. Imaginea pe care poetul ar i putut-o fertiliza, nu era a unei
surâzătoare Gioconde, ci a unor Gorgone înfruptându-se într-o pasionantă
și înfricoșătoare adversitate.
Spectacolul oferit umanității avea ceva din drama marilor prăbușiri
sau a marilor treceri istorice de la o epocă la alta, cu tot neastâmpărul iresc
tranzițiilor cu boarea de sânge și colbul de cenușă pe care o comportă.
Oamenii pământului românesc trăiau din plin această neliniște a

uriașelor prefaceri. O neliniște a trecutului și a prezentului, o neliniște
pentru viitorul dorit cu febrilitate de cei mai mulți, repudiat și așteptat, cu
o legitimă teamă, de alții, mai puțini.
Drama socială a purtat, la noi, o trăsătură distinctivă, semnul particular
al evoluției capitalismului către formele cele mai evoluate ale capitalului
monopolist, trăgând însă la remorcă puternice rămășițe feudale.
Se întâlneau, astfel, în arena socială marele întreprinzător inanciar
cu marele senior și sclavul modern al marii industrii, semi-iobagul
întinselor latifundii.
România călătorea, în felul acesta, pe două epoci istorice, deschizând
între ele o distanță amețitoare. Con lictul logic trebuia să se dezlănțuiască între
trecutul îndepărtat, atârnând ca un balast, și între prezentul ridicându-se cu
impetuozitatea tinereții către viitor. Dar nu tot ceea ce este rațional poate i și
real. Aforismul hegelian a fost in irmat o dată mai mult de teoria românească.
În loc de antagonism, pe plan social, între moșierime și capitalism, avem
spectacolul unei conviețuiri mai mult sau mai puțin pașnice, ca într-o căsnicie
modernă în care soții își împart patul, nu dintr-o dragoste reciprocă, ci din
strânse și puternice interese materiale.
Patul este un fel de a spune!
Pentru că patul erau latifundiile nemăsurate și greutatea holdelor,
marile uzine și marile capitaluri închise la temelia lor, milioanele de
oameni închiși în latifundii și uzine, mai presus de orice, adevărata avuție,
aurul concret și imediat al țării. Dar un aur ciudat și primejdios. Un aur
care nu aștepta nemișcat mâna omului în irida îngustă a iloanelor din
adâncimi. Ci, iind el însuși în brațele milioanelor de oameni, ierbea ca
apa unui geyser, izbucnind periodic din adâncuri, peste linia de orizont
a latifundiilor și a sacilor cu bani, peste linia de orizont a istoriei și a
prezentului.
Primejdia adevărată aici era și tot aici izvorul frământărilor. Nu în
patul nupțial, unde un tânăr înfrânt de realitatea istorică și purtând de pe
acum ridurile implacabilei bătrâneți (amintirea lui ’48 îi era dureroasă)
trebuia să ofere o nouă tinerețe unei bătrâne fanate până aproape de
descompunere.
Nichifor Crainic oferea o imagine aproximativă, când, în preajma lui
1933, susținea că semnul major el epocii sale era haosul. Nu trebuie să ne
înșelăm însă! Nichifor Crainic nu era, de fapt, atât omul epocii, cât mai ales
omul clasei sale, și haosul nu era atât imaginea idelă a timpului său, cât
perspectiva descompunerii, a înfrângerii istorice de către noile forțe sociale,
pe care bizara căsnicie burghezo-moșierească o avea necontenit în față.
,,Haosul” era mai ales perioada de crize economice în care capitalismul
românesc se vedea angajat.
Trebuiau găsite, în mijlocul acestui vârtej amețitor, ceea ce poetul
numește „punctele cardinale”, posibilitatea de a ajuta efortul de menținere
la suprafața istoriei sociale a clasei sale, a burgheziei, amenințată din ce
în ce mai serios de interesele, exprimate cu hotărâre, ale unui proletariat
devenit conștient. Trebuia găsită posibilitatea de a ascunde procedeele
inumane prin care această permanență era asigurată, modalitatea de a
închide maselor năvalnice perspectiva viitorului, nu numai prin porțile
închisorilor care se dovedeau a i prea slabe, prea puțin înfricoșătoare, ci și
prin iluzia unui drum nou, care, de fapt, să ie drumul însuși al burgheziei
reacționare și moșierimii românești.
Începutul unui astfel de drum era, oarecum, făcut. „Sămănătorismul”
pusese unele jaloane. Idealizarea țărănimii și proiectarea ei în primul plan
al preocupărilor culturale își avea o precisă semni icație istorică. Servise,
în primul rând, ideii de unitate națională, iind numitorul comun a1
românilor de dincolo și de dincoace de munți.
Dar ideile nu au un curs continuu ascendent, pentru că nu sunt decât
expresii ale realității sociale care este continuu frământată de contradicții.
Ceea ce fusese, la început, mijloc de a irmare a unității naționale și mijloc
de luptă pentru câștigarea independenței, devenise, după războiul
mondial, modalitate de glori icare a unui trecut idilic, pentru că feudal
și al unui țăran văzut într-o perspectivă atomizată, statică, nu mai puțin
idilică indicând o optică moșierească.
Sămănătorismul devenise, cu timpul, nu numai caduc dar și, întrucâtva,
primejdios. Caduc pentru că nu mai conținea nicio vlagă, primejdios, pentru
că amintea neîncetat de o realitate socială, țărănimea, pe care prezența
proletariatului dinamic, conștient și intrepid, o putea transforma oricând
dintr-o masă inertă într-un butoi cu dinamită.
Și pe urmă, „sămănătorismul” nu era decât „literatură”, trebuia ceva
care să ie o întreagă ideologie.
Nichifor Crainic găsește „punctele cardinale” ale unui drum nou,
„tradiționalismul” care coordonează în cadrul unei ideologii cu aspect tentant
de combativitate și elan toate premisele ideologice ale clasei dominante.
Dar „ideologia tradiționalistă” a fost atât de idel servită de tribuna o icială,
Gândirea, încât acest curent de gândire, speci ic unui sfârșit de epocă istorică,
va rămâne în istoria culturii românești ca „gândirism”.
Scopul primordial al gândirismului: evadarea din realitate. Dar nu o

simplă părăsire a realității, care să rămâie intactă cu toate contrazicerile
ei structurale și sociale, ci o transformare a realității, o transcendere a
ei într-o viziune nouă, abstractă, grandilocventă și atrăgătoare prin forța
miturilor pe care s-o cuprindă.
În primul rând, deci, în lături cu socialul! Românul nu este țăran sau
muncitor, nici burghez, moșier sau mare capitalist. Românul este ortodox!
Etnicul sămănătorist era și dânsul incomod. Amintea de om, de sat,
de țarină. Etnicul, proclamă Lucian Blaga, nu este omul ei, „este o fatalitate”.
Tradiția, așa cum ajunsese până la Gândirea, era și dânsa supărătoare,
pentru că tradiția nu era numai ortodoxie, ci și oamenii care făcuseră,
printre altele, un ’48 și un ’907, care, recent, făcuseră Lupenii și Grivița.
Deci, în lături cu oamenii și din noțiunea de tradiție; tradiția este
„sângele”. Servindu-se de mitologia populară, Nichifor Crainic dizolvă omul
în baia de acid sulfuric a mitului „sângelui”: „tinerețea fără bătrânețe e mitul
sângelui, al acestui sânge misterios hrănit de grâul și vinul pământului și
biciuit de dogoarea soarelui, și de pleasna vântului a cărui roșie vigoare
pulsează în trupul de init al poporului de azi. Fizionomia culturii românești
o va da acest sânge misterios” (Sensul tradiției, în Puncte cardinale în haos).
Dar mitul popular nu constituia decât un paravan prea transparent
pentru transpunerea în ideologia burgheziei românești a acelei doctrine a
lui „Blut und Boden”, caracteristică fascismului german.
În această verbozitate pătrunde cu perseverență un accent bizar,
care va deveni curând nota dominantă a ideologiei fascismului românesc:
cultul morții: „morții n-au rămas în urmă, ei se proiectează dincolo de
mormintele naturii, în zarea veșniciei ce stă înaintea noastră. Cine merge
sub semnul Crucii, spre morții trecutului merge, de fapt, spre principiul de
viață din viitor” (ibidem).
În această construcție mitică nu lipsește nici izul sămănătorist de cea
mai pură inspirație moșierească. Con lictul între, „Orient” (citește „primatul
feudalității) și între „Occident” (citește „izbânda burgheziei”). „Orientarea
noastră nu poate i decât spre Orient, adică spre noi înșine, spre ceea ce
suntem prin moștenirea de care ne-am învrednicit... Occidentalizarea
înseamnă negarea orientalismului nostru, nihilismul europenizant
înseamnă negarea posibilităților noastre creatoare.” Din Occident este
admisă și glori icată numai Italia fascistă, întruparea „tradiției romanice”.
Amestecul rezultat din: ortodoxie (privită nu prin prisma creștinismului,
ci prin aceea a intoleranței șovine, de sorginte fascistă) + etnicul (privit ca
fatalitate) + poporul (privit ca mit amorf nedistinct) + sângele (care reprezintă
confuz și etnicul, și tradiția) + cultul.
Gândirismul morții ne oferă ceea ce Nichifor Crainic numește
autohtonism. „Autohtonismul, înțeles astfel, poate i numit tot atât de
justi icat: tradiționalism, actualism sau viitorism.”
Cu ce este egal rezultatul acestui mixtum compositum? În primul
rând, cu o imagine de oglindă deformantă a omului, cu o imagine a unui
„om” recreat în limitele mitologiei, dezumanizat, proiectat în dimensiuni
uriașe, ne irești și volatile, pe ecranul viitorului, a unui om care are o
mare „calitate”: merge spre moarte, având conștiința nu a dispariției
iremediabile, ci a unei noi existențe paradisiace. Un om care traversează
existența insensibil la calamitățile socialului, pentru că poartă cu sine
„nostalgia paradisului”. (Acest cult al morții, acest „sein zum Tode”,
atribuit ca o calitate fundamentală individului, amintește de Heidegger și
prevestește e lorescența existențialistă în iloso ia românească).
Ca un corolar al acestei concepții a omului mitic, asocial, avem cea de-a
doua caracteristică fundamentală a gândirismului: cultul iraționalului. Viața
nu este coordonată pe „rațiuni”, pe încrucișări de cauze și efecte, trasând
rețeaua unui vast determinism social, ci este un „mister”, care se oferă
insului pentru a i străbătut, cutreierat. Acest „mister” va i ridicat la rangul
de principiu iloso ic fundamental de Lucian Blaga, care îi va închina un
masiv, abstract și confuz edi iciu iloso ic.
Caracterul revoluționar și combativ al ideologiei gândiriste rezultă
din lupta împotriva a tot ce nu este irațional și, în primul rând, împotriva
materialismului care combate cu armele rațiunii, apoi împotriva a tot
ce nu este etnic, fatalitate și tradiție, împotriva, în ultima instanță, a tot
ce reprezintă nuanță democratică: liberalism, socialism, comunism.
Tradiționalismul pregătește, astfel, terenul ideologic al fascismului
românesc, cu care se va identi ica în perioada ascensiunii lui politice.
Tipic pentru ideologia gândiristă, luată în ansamblul ei, este mecanismul
conștient de abstractizare care-i stă la bază, mecanism atât de caracteristic
procesului suprastructural al lumii capitaliste, proces accentuat mai ales în
faza imperialistă actuală a capitalismului modern.
Acest mecanism este, de altfel, mărturisit și de N. Crainic care a irmă
că: „Tendința spre abstractizare a acestor zămisliri este o tendință de
eliberare din materie și de universalizare a particularului” (ibidem).
Scopul, iarăși mărturisit, al gândirismului este să ofere lumii și,
în special, tineretului, căruia doctrina i s-a adresat în primul rând, o
situare „în afară de trup, într-un fel de stratosferă intelectuală, într-un fel
de Arcadie tranda irie în care spiritul dv. (tineretul – n.r.) să ia contact
îndelung și paradisiac cu adevărul, cu binele, cu frumosul, cu aceste forme
eterne ale Absolutului” (ibidem).
Aventura „misterului” și a experienței mistice a prins într-adevăr,
mai ales în rândurile tineretului universitar și a intelectualității mic
burgheze, pe care a reușit să o depărteze de „infernul” vieții sociale, să o
transforme într-o docilă trupă de șoc a dictaturii fasciste.
Gândirismul se integrează astfel în ideologia mistică dominantă
în ultimele trei decenii și pregătitoare a mentalității fasciste, ideologie
întreținută de variantele pe aceeași temă a renunțării la viziunea
contradictorie și brutală a realității pe care au predicat-o și Vasile Pârvan,
și Lucian Blaga, și Nae Ionescu, pentru a nu cita decât igurile cele mai
proeminente ale misticismului românesc.
Ideologie tipică a unei clase decadente care, în fața dezechilibrului
economic pe care l-a generat și în fața marilor privațiuni pe care le impune
maselor largi ale poporului, recomandă o evadare din realitate pe căile
obscure ale iraționalului și misticii, răspândind o atmosferă intelectuală
de contemplație sterilă și dăruind celor care caută un răspuns la marile
întrebări pe care realitatea socială le ridică, neliniștea paralizată a
renunțării la viață, a sentimentului inutilității zbuciumului social în fața
implacabilei morți.
În fața judecății va apare, astfel, printr-o dreaptă și rațională
cântărire a faptelor, poetul mistic, exaltatul apologet al „vieții paradisiace”,
identi icat agitator fascist care se ascunde în spatele textelor narcotizante,
omul care a contribuit, prin succesul său, la dezlănțuirea acestei uriașe și
dureros de concrete tragedii pe care recent am străbătut-o.
Iar cei care 1-au urmat, fascinați de abilitatea iluzionistului, vor
avea să cântărească între pilda miilor de intelectuali care și-au dat în acest
război, cu demnitate, viața pentru apărarea dreaptă a libertății popoarelor
lor, și între farsorul cu sutană, apologetul morții și conducătorul la moarte
a zeci de mii de tineri, care a căutat să fugă de răspundere, în umbra atât
de puțin eroică a unui cufăr incomod.
Ion Vitner
Contemporanul, nr. 37, 6 iunie 1947, p. 1; 4.

Trădători și renegați
Ziarul Glasul patriei, în numerele din 10 și 20 mai, a

început să publice, la rugămintea lui Nichifor Crainic,
câteva articole adresate unor compatrioți care se mai
găsesc încă în afara hotarelor țării și care n-au avut
posibilitatea să cunoască noile realități românești.
Publicăm din articolele scrise de Nichifor Crainic:
Oricât de mult, de cald și de documentat s-a scris și se scrie despre

transformările fundamentale prin care trece România nouă, e greu să-ți
faci, de la distanță, o imagine potrivită cu măreția istorică a fenomenului
românesc ce se desfășoară pe meleagurile Patriei.
Privind România de astăzi, îmi revin în minte stările de lucruri de
odinioară, când nedreptatea și hoția, mizeria și exploatarea se înstăpâniseră
aci parcă pentru veșnicie, sub oblăduirea unor legi părtinitoare întocmite
de guvernanți venali. Re lectând asupra acestor stări de lucruri, inima
îndeamnă să fac o mărturisire pe care o cred cu atât mai necesară cu cât
conștiința mea simte nevoia imperioasă a unei descătușări de sub povara
păcatelor pe care le-am săvârșit.
Gândindu-mă adânc, trebuie să recunosc măcar acum, la o vârstă
înaintată, că am greșit în felurite chipuri față de propriul meu popor,
alăturându-mă cu vorba și cu scrisul de acele forțe ale întunericului care
au ținut în robie un popor ce de secole năzuia și lupta pentru libertate.
Fie de la Catedră, ie din arena publică și, mai ales, ca ziarist și scriitor,
am contribuit din plin la otrăvirea su letelor tinere, îndemnându-le să
vadă lumea și viața prin prisma acelor curente politice care nu urmăreau
nimic altceva decât promovarea intereselor fascismului în țara noastră.
Mai mult chiar, odată cu instaurarea regimului fascist în țara noastră,
am acceptat conștient demnități și răspunderi ministeriale, devenind
astfel un complice al antonescienilor și al clicii trădătoare care a târât
apoi România într-un război criminal. Pentru toate aceste fapte, poporul
român m-a pedepsit. Pedeapsa lui a fost o pedeapsă dreaptă. N-am fugit
din fața judecății, n-am fost un laș. Mi-am ispășit păcatele pe pământul
scump al țării mele.
Am redeschis ochii în lumina libertății asupra unei țări cu desăvârșire
nouă, în totală opoziție cu imaginea României vechi, pe care o purtam în
minte. Am revăzut sate. Am revăzut orașe. N-am putut să identi ic nimic
cu ceea ce cunoscusem înainte. Cenușăreasa din poveste îmi reapărea în
noutate de strălucitoare frumusețe. Totul e transformat din temelie. Totul
se transformă necontenit, după o viziune robustă și sănătoasă, care știe
perfect de unde pleacă și încotro se suie metodic, în zborul spre bunăstarea
și bucuria spirituală a tuturor. A dispărut improvizația întâmplătoare.
A dispărut lăudăroșia cotcodăcită de galinaceea burgheză, care umplea
văzduhul cu isprava de a i făcut un ou – pentru un popor întreg! Fața
satelor se schimbă continuu cu case noi și vesele. În centrele industriale,
oamenii muncii s-au ridicat din colibe în palate. Obrazul tuturor e rumen
de soarele țării socialiste. România a uitat doinele de jale ale trecutului.
Ea simte întâia oară bucuria de a trăi, într-adevăr, cu ochii spre viitorul
măreț, cucerit zi cu zi de munca tuturor.
Nu mai găsesc nicidecum Bucureștiul meschin de altădată. Locul lui
l-a luat o capitală nouă, de grandioase simetrii arhitecturale, intercalate
cu nenumărate grădini, colorate ca niște picturi magistrale, iar noaptea
cu străzi feerice sub constelațiile electricității, ale neonului și luorului.
Pentru cine nu cunoaște splendoarea acestei minuni urbanistice, voi spune
că orașele elvețiene, bunăoară, sunt, față de ea, simple miniaturi, iar Roma
și Parisul ar invidia-o pentru curățenia și farmecul ei voios. Bucureștiul de
azi e imaginea, în rezumat, a patriei noastre socialiste.
Dacă România de ieri era o țară „eminamente agricolă”, Republica
Populară Română e o țară de avânt industrial, producătoare de mașini
și unelte, cunoscute pe continentele îndepărtate, în plină expansiune
economică, așa cum n-a fost niciodată, cu instalații tehnice și institute
științi ice „de nivel mondial”, cum le cali ică specialiștii străini care ne
vizitează.
Odată cu aceste mari bucurii, am a lat însă și unele lucruri de
neînțeles pentru o minte sănătoasă. De pildă, am luat cunoștință de
activitatea mârșavă a unor specimene care, desprinzându-se de la matcă,
s-au înregimentat în tabăra dușmanilor, devenind cu știință și voință
trădători și renegați.
Cine sunt acești încurcă-lume care orăcăesc la felurite posturi de
radio ca broaștele nămolite în mlaștina trădării?
Cine sunt acești măscărici care simulează patriotismul și se prefac
îndurerați de soarta poporului român ca și cum acest popor liber, în
sfârșit, mândru, entuziast, ziditor de viață și de țară nouă, ar i nenorocit
că muncitorul nu mai e șomer și țăranul nu mai este clăcaș pe moșia
boierească?
Sunt, în primul rând, legionarii care, în țară, au lăsat amintirea
jafurilor de miliarde și mormanele de cadavre ale masacrelor săvârșite
de ei. Sunt trădătorii de meserie în frunte cu Sima, Papanace, Gârneață,
Iasinschi, Trifa și alți asasini notorii crescuți la școala crimei și a dezmățului
politicianist, agenții de ieri ai Gestapoului hitlerist și simbriașii de astăzi
ai serviciilor secrete imperialiste. Ucigași nemernici și vânzători de țară,
cât de mult regret că v-am cunoscut și nu v-am pus încă de atunci la stâlpul
infamiei!
Mai sunt câteva rămășițe, insigni iante, ale Partidului Liberal, care a
exploatat țara timp de o sută de ani și pe care poporul român l-a repudiat.
Sunt câțiva rebegiți ai Partidului Național-Țărănist, partid care a
făcut mari împrumuturi în străinătate, sfeterisite în buzunarele lui, și care
transformase România în pașalâc inanciar al bancherilor din Occident.
Amintirea acestui partid este, de asemenea, odioasă poporului nostru.
Sunt câțiva militari dezertori și trădători, strănepoți ticăloși ai lui
Ieremia Golia.
Sunt câteva nulități izolate, transformate subit în „personalități
politice”.
V-ați întrebat pe cine reprezintă, în străinătate, sluțenia morală a
unor asemenea ipochimene, vărsătură insalubră a sănătosului organism
național? In numele cui vorbesc? Cine le-a dat împuternicire acestor
transfugi, acestor trădători, acestor renegați să schelălăiască în numele
conștiinței naționale?
Dacă-i vom examina pe rând, vom vedea că niciunul n-are, în trecutul
său, vreo faptă cât de măruntă, care să-i i făcut una cu conștiința națională
și să-i îndreptățească a se înzorzona cu titlul de reprezentanți ai României.
Dezertori, trădători, spioni și vânzători, ei singuri știu bine că sunt deșerți
de orice autoritate morală și de orice prestigiu intelectual, când se agită,
făcând marfă pe piața capitalistă, dintr-un patriotism pe care crimele și
acțiunile lor îl profanează. Sunt simple paparude despuiate, încinse cu bozii
urât mirositoare, care încă mai ies în piața publică, bolborosind incantații
calomnioase, invocând ploaia bene iciilor și privilegiilor pierdute.
Orice trădător e disponibil pentru noi trădări. Orice renegat,

disponibil pentru noi tăgăduiri. Orice criminal e disponibil pentru noi
crime. Crima continuă a unor elemente din așa-zisa emigrație politică,
care și-au ales meseria de calomniatori ai țării și unelte ale dușmanului,
este aceea de a se lepăda, din disperare, de propria lor patrie.
Ce deosebire fundamentală există între aceste epave ale unui
trecut mort pentru totdeauna și generația de la 1848, care a fost nevoită
să ia drumul pribegiei, după ce revoluția fusese sugrumată de forțele
absolutismului reacționar!
Aceea era o generație însu lețită de sfânta și curata dragoste de un
neam obijduit. O generație progresistă, în termenul consacrat azi pentru
orice înnoire revoluționară în folosul mulțimii suferinde. Un Alecsandri
scria imnuri sfâșietoare pentru Moldova, de care a fost nevoit să se
rupă, fără să se înstrăineze. Un Bălcescu, cu plămânii sfârtecați, purta
pretutindeni visul de mărire al unui neam întreg. Care dintre ei s-ar
i gândit să slugărească în slujba dușmanilor țării? Viitorul luminos al
neamului lor îi fascina să îndure cu bărbăție martirajul pribegiei. Tragica
mucenicie a Bălcescului e de initorie pentru mentalitatea acelei generații
eroice, – mucenicie pe care o evocă magistral Camil Petrescu în romanul
său Un om între oameni.
De la ea până la „exilul” de azi e căderea din slava cerului în infernul
degenerării morale. Sunt epavele renegării și ale apostaziei, pitulate în
umbra statuilor de marmură ale zilelor.
Un singur mijloc de ispășire a crimelor săvârșite și de reabilitare ar
i avut acești nenorociți: să recunoască renașterea primăvăratică pe care o
trăiește azi poporul românesc și să-i proclame, în largul lumii, splendorile,
cu oricât de sărace puteri su letești le-ar i stat la dispoziție. În locul acestui
patriotism elementar, la care obligă pe orice om cinstit conștiința lui
națională și simțul apartenenței la viața propriului său popor, pretinsele
vârfuri din „exil” dau spectacolul abominabil al lepădării de patrie și al
trădării ei pentru câte un mizerabil blid de linte.
Actul dement al unui Emil Cioran, care declară că-i e rușine de-a
i român, e semni icativ pentru toți clevetitorii, ie că s-au făcut cetățeni
americani, ie că nu s-au făcut, dar au devenit slugi ale capitalismului
reacționar, căruia poporul român i-a suprimat posibilitatea de a mai
exploata bogățiile frumoasei și luminoasei noastre țări.
Poporul român s-a eliberat, odată pentru totdeauna, și de jugul
banului străin, care-i exploata averea națională, și de șleahta paraziților
dinlăuntru, care trăiau din vlaga lui. Poporul român este, astăzi, proprietarul
unic al averii sale naționale. Această avere se consumă integral în miracolul
de civilizație materială și de cultură spirituală, ceea ce dă României un
prestigiu mereu crescând între țările cele mai dezvoltate ale lumii.
Orice pribeag cinstit, cu dragoste de țara sa, va ști să aleagă între
mârâiala aventurierilor, care nu mai au nimic sfânt pe lume, și glasul
biruitor al Patriei.
Nichifor Crainic
Contemporanul, nr. 22, 1 iunie 1962, p. 7.

Emil Cioran
În șleahta detractorilor trădători și renegați, care s-au lepădat de

Țara Românească pe care astăzi încearcă să o împroaște cu noroi, face
parte și un neînsemnat scrib, pe nume Emil Cioran, așa-zis ilosof al unui
curent decadent care se intitulează „existențialism”.
E necesar să subliniem că, pentru psihologia epavelor politice,
de care ne ocupăm, nimic nu era mai potrivit decât această iloso ie a
disperării existențialiste, în care Emil Cioran înfofolește infamia apostazei
și a renegării.
În fond, e vorba de o mentalitate primitivă, rudimentară, care
reacționează negativ la prima contradicție a intereselor ei imediate.
Marii exploratori ai pământurilor noi descoperite relatează că triburile
înapoiate de odinioară cădeau în adorare în fata medicilor europeni când
aceștia îi vindecau de boli; dar îndată ce medicii se arătau neputincioși,
primitivii îi acuzau de rea voință și se răzbunau antropofagic. România
a fost bună atâta vreme cât toți paraziții bene iciau de proverbiala ei
îngăduială. România nu mai e bună de când s-a puri icat de bureții și de
gângăniile parazitismului.
Emil Cioran, „ ilosoful” de azi al clemenței apostatice, a fost un
parazit ca oricare altul. Purtând încă de tânăr fermentul descompunerii
morale, a bene iciat de burse copioase pentru studii în Germania, trimis
de Partidul Național-Țărănist, împreună cu alți tineri ardeleni, în scopul
de a-și pregăti o serie de intelectuali, iindcă partidul era nespus de sărac
în cărturari cu prestigiu.
Întors în țară, cu ambiții iloso ice și politice, a uitat de „binefacerile”
național-țărăniste și a trecut cu tot bagajul existențialist în tabăra Gărzii
de Fier, îmbrățișând cu cinică dezinvoltură criminalitatea legionară. De
la hoția țărănistă la omorul gardist era o linie descendentă, paralelă cu
procesul dezagregării morale. Emil Cioran nu face parte dintre tinerii
care au îmbrățișat legionarismul înșelați de iluzia mântuirii naționale în
care se învăluia meșteșugit un ucigaș de rând cum a fost Corneliu Zelea
Codreanu. El era perfect conștient că măduva acestei organizații era
criminalitatea. Și totuși, s-a făcut adorator al unul asasin terorist în râvna
de a se impune cât mai iute ca „ ilosof” al anarhiei legionare pe fundalul
macabru al sângelui vărsat și de a face o carieră cât mai rapidă. Aderența
lui era și calcul interesat, dar și a initate morbidă a unei naturi decadente.
A scris, pentru legionari, penibila bâlbâială iloso ică Schimbarea la față a
României, în care nu izbutește să articuleze absolut niciun gând limpede.
Cartea e o detractare nu a politicianismului spoliator, ci a întregului popor
român, căruia nu-i găsește nicio calitate. Chiar muzica noastră populară îl
dezgustă și îl enervează pe Emil Cioran, părându-i-se lipsită de patetismul
morbid care ațâță chefurile disperaților spre sinucidere. Renegatul
zgomotos și cinic de azi e detractorul virtuților românești de acum un
sfert de veac. Cu toate acestea, Horia Sima, cocoțat la guvern de Gestapoul
lui Himmler, în 1940, l-a trimis pe Emil Cioran la Paris ca atașat cultural,
– ca exponent al „spiritului românesc” și propagandist al drepturilor
noastre călcate în picioare. Activitatea lui în Franța, ca însărcinat o icial,
atinge culmea inconștienței. Era gras plătit, chefurile se țineau lanț. În
stare bahică, degeneratul acesta calomnia și ponegrea poporul român ca
pe un conglomerat inferior și nevrednic de o viață independentă. Pentru
ticăloșia lui, imediat după rebeliunea legionară, a fost destituit telegra ic.
Lipsit de axa morală, care dă simțul răspunderii, Emil Cioran se
dovedise un juisor ordinar, un pro itor și un parazit pe mizeria politică
în care se zbătea țara în acea vreme. Disprețul cinic față de propriul său
popor nu-l împiedica să-și facă mendrele pe banul Statului, într-o epocă
de tragedie națională. Această insensibilitate de brută e comună tuturor
legionarilor care au guvernat sub ocrotirea hitlerismului dominant,
terorizând, jefuind ca în codru și măcelărind în masă. Pentru ei, inclusiv
pentru Emil Cioran, solidar în crime cu ei, țara aceasta n-a fost decât
o pradă bestială, părăsită prin constrângere, pentru a deveni fugari,
trădători, vânzători și renegați.
Când totul s-a sfârșit, Emil Cioran a devenit, ca publicist de limbă
franceză, teoretician al acestei mentalități descreierate, eminamente
legionară. Gândindu-se, de bună seamă, la șeful său politic, Horia Sima,
el scrie: „Acela care n-a cunoscut ispita de a i întâiul în cetate, care nu
cunoaște chinurile și deliciile setei de putere, nu va înțelege nimic din jocul
politic... nu va ghici elementele din care se compune arta disprețului”. Cu
alte cuvinte, pentru Emil Cioran, a guverna înseamnă a disprețui poporul,
batjocorindu-l, spoliindu-l și ucigându-l, exact cum au făcut legionarii. A
guverna e tot una cu a teroriza. Cu propriile sale cuvinte, pune poporul
„în cămașa de forță obligatorie”. Cameleonizat în „ ilosof” francez, Emil

Cioran a devenit apologetul ferocității legionare și justi icatorul camu lat
al asasinului Horia Sima, pe care, fără să-l numească, îl preamărește ca pe
un „tiran”. Tirania e marea admirație a acestui „ ilosof” cu gusturi perverse
de mazohist (sic!) politic.
Dezrădăcinat din comunitatea națională cu întreaga categorie de
trădători și spioni, Emil Cioran s-a transformat din detractor în renegat
ostil poporului român. Dacă ceilalți s-au renegat prin fapta mârșavă a
calomniei și a spionajului, el s-a degradat prin declarații răsunătoare,
făcute pe plan „ iloso ic”, ca un exhibiționist cu orice preț, numai pentru
a atrage atenția asupra sa, vrând să se dea drept un personaj extrem de
original și de interesant. Neputând s-o facă prin forța confuzei sale cugetări,
o face prin forța cinismului senzațional. Un om care se leapădă de nația sa
constituie, într-adevăr, un caz extrem de rar, un caz excepțional. Lumea
se adună în jurul său ca în jurul unui monstru expus într-o menajerie de
varietăți, în afară de ordinea naturală a lucrurilor. Emil Cioran a învățat arta
exhibiționismului de la Marchizul de Sade sau de la Casanova, care și-au
descris singuri, fără rușine, crimele și aventurile, în setea de celebritate.
Mai decăzut decât aceștia, el se expune curiozității publice prin următoarea
nerușinare: „Mărturisesc că am considerat ca o rușine faptul de a aparține
unei națiuni, care e o oarecare, unei colectivități de învinși, asupra originii
cărora nu-mi era îngăduită nicio aluzie. Credeam, și poate nu mă înșelam,
că noi ne tragem din drojdia barbarilor, din pleava marilor năvălitori, din
acele hoarde care, neputincioase să-și continue drumul spre Apus, s-au
pitulat de-a lungul Carpaților și Dunării, căutându-și culcuș să dormiteze;
masă de dezertori la marginile imperiului. Așa trecut, așa prezent. Și așa
viitor.”
A irmațiile lui Emil Cioran revoltă pe orice om de bună credință,
ie român, ie străin. Cine poate nega că din sânul poporului român, de
care Cioran s-a lepădat, n-au ieșit valori care au depășit de mult hotarele
țării? Doinele, baladele și legendele noastre, înțelepciunea proverbelor și
măiestria cântecului și a portului popular, produse ale întregului popor,
transmise din generație în generație, au constituit izvorul de inspirație
pentru făuritorii artei noastre naționale. Creatori și gânditori ca Dimitrie
Cantemir, Ion Neculce, Alecsandri, marele Eminescu, Coșbuc, Vlahuță,
Caragiale, Enescu, Sadoveanu, Arghezi, sunt nume care s-au înscris pe
irmamentul culturii noastre naționale și au ridicat prestigiul poporului
român în fața străinătății.
Pot i oare uitați luptătorii care și-au vărsat sângele pentru realizarea
idealului sfânt al libertății sociale și naționale? Amintind doar igura
legendarului Tudor din Vladimiri și în lăcărarea de torță a Bălcescului,
avântul revoluționar al generației de la 1848, paginile de glorie înscrise
la 1877 și jertfa celor 11 mii de țărani care au cutremurat neuitatul an
1907, nu facem decât să jalonăm parcursul istoriei noastre naționale de
care un nemernic ca Emil Cioran se leapădă cu nerușinarea caracteristică
vânzătorilor de neam și țară. A proiecta asupra unui întreg popor o
descompunere și o mizerie morală strict individuală nu e altceva decât o
bizarerie psihiatrică, nu e altceva decât un act de dementă. Și un asemenea
individ trece în fața snobilor și a declasaților parizieni drept un ilosof!
Talentatul și harnicul popor român, în care renegați de teapa lui
Cioran încearcă să împroaște cu noroi, și-a ocupat demult locul de cinste în
rândul celor mai înaintate națiuni ale lumii. Prin revoluția de la 23 august
1944, în fruntea căreia s-a a lat eroica clasă muncitoare română și care a
adus țării eliberarea de sub jugul reacționar al burgheziei și al dictaturii
fasciste, masele muncitoare din România și-au dovedit mai mult decât
oricând uriașa lor capacitate organizatoare și transformatoare. Din mina
măiastră a lucrătorilor, țăranilor și intelectualilor români au ieșit orașe
noi ca Victoria, Hunedoara, Onești și Lucăcești, hidrocentrale ca cea de
la Bicaz, fabrici și uzine cum sunt cele de la Săvinești, Roznov și Borzești,
au ieșit mașini-unelte și tractoare a căror faimă a trecut demult granițele
patriei. Muncitorii, tehnicienii și inginerii români sunt invitați astăzi ca
specialiști de valoare într-o serie de țări din Asia, Africa și America Latină.
Tocmai de aceea, într-o epocă în care poporul român, electrizat de energia
revoluționară, creează într-un singur deceniu cât au creat alte popoare
în sute de ani, ieșirea nesocotită a unui Emil Cioran nu e numai un act de
renegare degenerată, nu e numai un act de nerușinată calomnie, dar și un
act de demență și de imbecilitate intelectuală.
Nichifor Crainic
Contemporanul, nr. 24, 15 iunie 1962, p. 7 (preluat din Glasul patriei,

nr. 22, 1 iunie, 1962).
Farsa originalității
Cine forțează originalitatea uzurpă prerogativele muzelor. Cam

despre acest lucru mă simt ispitit să vorbesc în legătură cu o carte a
lui Emil Cioran. Cartea, ca o frunză căzută dintr-un straniu copac, îmi
ajunge în mână cu oareșicare întârziere. E intitulată La tentation d’exister
(Tentația de a exista) și a ieșit dintr-o tiparniță pariziană în anul 1956.
Îndelungă vreme, despre Emil Cioran nu mai a lasem aproape nimic.
Temperamental, îl știam pe Cioran ca pe un depresiv grandilocvent care
se complace într-un univers contaminat de haos.
El trăiește de vreo douăzeci de ani și mai bine în metropola apuseană,
unde autorii de „originalități” pot să învețe multe, vrute și nevrute, să
observe atâtea, să facă conjecturi la bursa literară, să prindă momentul
fericit în jocul hazardului și la pânda norocului. Emil Cioran trebuie să
știe o seamă de lucruri mai ales despre tehnica succesului literar, subiect
despre care ar putea să scrie o judicioasă și drăcească carte, întâia în spirit
realist, căci celelalte ale sale sunt alcătuite în spirit suprarealist.
Petrecând atâta timp la Paris, Emil Cioran nu a trecut cu vederea
că această metropolă, de unde se lansează modele vestimentare ale
Occidentului, oferă condiții deosebit de prielnice și pentru altfel de
„lansări”. Se știe că atâția pictori, bunăoară, dornici de glorie, porniți din
Spania sau din țări danubiene, și artiști de toate soiurile – care și-au smuls
rădăcinile din solul patriei, au izbutit, într-adevăr, să se lanseze de pe
malurile Senei, luând exemplul prodigios al semințelor de păpădie. Căci
Parisul are vânt bun.
Cioran și-a hrănit adolescența cu idei de origine germană sau iberică.
În orașul unde trăiește, el a putut să remarce, nu o dată, cum cutare sau
cutare publicist, dotat cu su icient talent scriitoricesc, poate să facă o carieră
spectaculoasă cu idei luate de-a gata de la gânditori de peste Rin. Într-adevăr,
ceea ce s-a gândit în Germania, prin preajma întâiului război mondial, poate
prea lesne să devină „modă” în Franța, prin preajma celui de-al doilea război
mondial. Condiția e doar să se găsească vreun mijlocitor de limbă franceză
destul de abil pentru această operație de popularizare. S-a întâmplat ca un
vulgarizator de talent, pe care-l puteți ghici, să recolteze chiar în întregime
faima bună-rea, ce, apreciind lucrurile echitabil, trebuia să revină unui
gânditor german, pe care-l poți arăta cu degetul.
Emil Cioran gândește mai puțin cu materia cenușie, pe cât cu capetele
reumatice ale nervilor. El exaltă mai presus de orice „originalitatea”,
încântându-se de isprăvile sale ca un cântăreț care se ascultă cântând.
Din nefericire, omul nu-și aplică mania desțelenind el însuși pământul
gândirii până la o adâncime unde ar putea i vorba despre o substanțială,
efectivă originalitate. „Originalitatea” lui Cioran este, în punctele ei
esențiale, mimată. Cât privește ideile, la care se oprește în eseistică și, prin
aforismele sale, și criteriile de care face uz, se poate vorbi la Cioran despre
un fenomen de amnezie a ghilimelelor. Ideile de temei ale lui Cioran și
criteriile sunt, desigur, „originale”, unele superlativ originale, dar ele nu
sunt ale lui Cioran. Autorii atâtor originalități sunt, ca să amintesc numai
pe unii dintre ei: Nietzsche, Klages, Spengler, Keyserling. Cioran evită
cu obstinație să-i amintească la locul cuvenit, cu toate că bieții oameni
ar trebui totuși pomeniți, cel puțin din condescendență, căci s-au supus
la destule cazne alcătuindu-și și forțându-și gândirea. Originalitatea lui
Cioran, aceea care nu i se poate contesta, indiferent de valabilitate, este un
„joc secund”, de aplicare a ideilor în cadrul unor teme sau pretexte alese la
întâmplare sau după cerințe de moment și circumstanțe.
Originalitatea lui Cioran, aceea la care el probabil aspiră, dar
pentru care nu-l țin puterile, este mereu interzisă în pragul „rădăcinilor”.
Cioran este el însuși numai când se mișcă la fața apelor. Originalitatea
adâncă iindu-i inaccesibilă, el o împrumută de la alții. Insul are fobia
cuvintelor răsu late, de aceea el se ferește să spună vreodată: magister
dixit. Căci Cioran se arată încă puternic ixat asupra vârstei de adolescent.
Și în psihologia de invidiat și plină de toane a acestei vârste. Printr-o
asemenea ixare se explică goana exasperantă după originalități. După
originalități, față de care el n-are libertatea degajată a omului de autentică
spontaneitate, ci atitudinea socotită, foarte socotită, a colecționarului,
urmărind scopuri lucrative. Amnezia ghilimelelor, de care suferă Cioran,
s-ar lămuri în același chip. Căci adolescentul citește mult și asimilează
după puteri, dar nu vrea în ruptul capului să recunoască vreo „autoritate”.
Adolescentul se pierde în iluzia originalității, dar se demască totdeauna
ca un epigon al acesteia. Despre atari adolescenți fără de seamăn a căzut
în Faust un cuvânt:
„Oricât de absurd dă-n clocot mustul,
La urmă tot s-alege-un vin”.
Așa credeam cândva și despre Cioran. În prima junețe, când făcea

un exhibiționism al disperării, pe toate culmile, părea necunoscătorilor un
„original”. S-a descoperit repede că originalul mima pe Kierkegaard. Dar,
după câte ne este dat să înțelegem, Cioran nu iese din tiparul său nici în
anotimp avansat-tomnatic.
Farsa originalității, pe care o joacă Cioran, când pe un râu, când
pe altul, când pe Dâmbovița, când pe Sena, nu exclude, irește, talentul
publicistic. Căci mania, când nu reușește în adâncime, încearcă să se
realizeze, cu orice preț, la suprafață. In frază, în expresie, în câte-un cuvânt,
în câte-un paradox. Și apoi, mai vârtos, prin „atitudini”, prin atitudini
destinate să sperie sau cel puțin să uluiască. Cumințenia Pământului,
fondul de bun simț ce se transmite din generație în generație și care,
așezat cum este, rezistă cu un surâs tumbelor și grimaselor din preajma
sa. Ni se va spune: în cele din urmă, e treaba lui Cioran, dacă el vrea să
supere cu câte un bobârnac Cumințenia Pământului. De acord.
Dar, din păcate, mai este o chestiune. „Silogisme” de ale „amărăciunii”,
de altă natură, grave din cale afară, dezlănțuie în noi cartea Tentația de
a exista. „Originalitatea” de atitudine a lui Cioran și-a găsit aci un câmp
neașteptat și forme de manifestare intempestivă, dintre cele mai jalnice.
Cioran ține să-și rostească opiniile ce le are despre neamul părinților săi.
Ca la „judecata de apoi”. Cine forțează originalitatea, alunecă prea lesne
în ne iresc, în neorganic. Între spiritul lui Emil Cioran și rânduielile Firii
trebuie să se i declarat pe undeva o mare ruptură. Aceasta reiese limpede
din cartea în paginile căreia Cioran defaimă poporul din care descinde. Da,
așa este. Rătăcitul nu se dă înapoi nici de la isprava aceasta a defăimării
obârșiilor, astăzi când iii tuturor popoarelor caută, dimpotrivă, să și le
înalțe pe cât cu putință.
Iată aprecieri cu care suntem grati icați, cu largă dărnicie, noi românii,
noi cei de astăzi, noi cei de ieri, noi cei de sute de ani, noi cei de două mii
de ani, de pe vremea Daciei Felix. Ne este foarte greu să transcriem toate
rușinoasele rostiri, cadențate spre încântarea urechilor străinătății.
„Mărturisesc, scrie Cioran, că am socotit odinioară ca o rușine
faptul de-a aparține unei națiuni care este oarecare, unei obști de învinși,
asupra originii cărora nu-mi era permisă nicio iluzie. Credeam, și poate
nu mă înșelam, că noi ne tragem din drojdia barbarilor, din pleava marilor
năvăliri, din acele hoarde care, neputând să-și urmeze drumul spre Apus,
s-au aciuat de-a lungul Carpaților și Dunării, căutându-și așternut ca să
dormiteze; masă de dezertori la marginea imperiului, golănime spoită
cu o nimica toată de latinitate. Așa trecut, așa prezent. Și așa viitor. Ce
încercare pentru tânăra mea aroganță”. Emil Cioran este, fără îndoială,
printre aroganți, întâiul care încearcă o carieră literară, calomniindu-și
atât de infam neamul părinților.
Într-altă parte, eseistul de pe Sena spune: „Să te știi dintr-un neam
care n-a fost niciodată, e o amărăciune în care intră oareșicare dulceață,
ba chiar oareșicare voluptate”. Va să zică, neamul nostru nu este decât un
bloc de neant, tras și împins de-un destin exterior lui și mai presus de el!
Cioran este în stare să dea realitatea în totalitatea ei pentru un paradox,
cum Richard III își oferea țara pentru un cal. În mare derută interioară
trebuie să se găsească iul haosului.
Așa vede un trainic adolescent, scuturat de disperările și de tentațiile
unui existențialism de cafenea, istoria, cântecul, lacrima milenară, vetrele,
cetățile, gândurile, aleanurile, muncile și creațiile unui popor din care s-ar
i putut crede că și el este un strop chinuit de nostalgie.
Oare pe când Emil Cioran se va hotărî să-și părăsească vârsta
adoptivă, adolescența, spre a o lua, în sfârșit, dacă nu spre maturitatea
cumpănitoare, cel puțin spre vârstele premergătoare acesteia, cu care a
rămas dator vieții? E timpul suprem.
Cam astfel voiam să-mi închei rândurile de față, nu prea multe. Dar
a lu că Emil Cioran a publicat recent, în Nouvelle Revue Française, încă unul
din eseurile sale, acesta intitulat Amicii mei, tiranii. Sub egida iloso iei lui
Nietzsche, se face, în eseu, o preamărire a apetitului de putere, de forme
demențiale, al tiranilor de tipul lui Hitler. Din elucubrațiile desfășurate
în revista franceză se desprind două lucruri: întâi, cazul Cioran este
iremediabil și, al doilea, pe linia originalității, Cioran își continuă, și în
1959 încă, tot numai rolul de bufon care îngână. Nietzsche, dacă ar citi
în mormânt paginile lui Cioran, s-ar întoarce pe partea cealaltă, foarte
obosit de atâta entuziasm mimetic ce-l însoțește dincolo de groapă. Poate
că astăzi, cincizeci și atâția de ani de la moartea sa, Nietzsche își șoptește
ultimele cuvinte: „Luați-l de-aci. Nu e zmeu, e maimuță!”
Nota redacției: Din manuscrisele rămase, comunicate nouă de familia

Blaga prin iica scriitorului.
Lucian Blaga
Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 1; 7.

IV
PROPAGANDĂ ȘI CULTURĂ
O concepție perimată a propagandei
Nimeni nu poate tăgădui necesitatea pentru orice țară de a face

cunoscute, dincolo de hotarele ei, valorile ei materiale ca și cele morale.
În necontenita desfășurare a tuturor forțelor de muncă, spirituală și
materială, a tuturor energiilor creatoare care, împreună, contribuie la
sporirea continuă a tezaurului civilizației, iecare națiune are dreptul și
datoria de a pune în valoare, de a ilustra cât mai luminos aportul ei respectiv
și, astfel, de a-și satisface sentimentul de mândrie națională, întemeiat pe
conștiința realistă a însușirilor ei multiple, de a dovedi solidaritatea ei
internațională prin sforțările ce le face în folosul bunei stări generale și
al progresului spiritual și, prin consecință logică, de a-și asigura drepturi
incontestabile de bene iciară părtașă la capitalul acumulat al civilizației.
Sub acest aspect, propaganda în străinătate poate i privită ca o
funcțiune națională de reală utilitate.
Problema care se pune e, însă, cum și de cine trebuie îndeplinită această
interesantă și utilă funcțiune.
Până în 1919, adică în perioada de dinainte de războiul mondial și
până la încheierea păcii trecute, România, în hotarele ei reduse, n-a avut
alt instrument de propagandă în străinătate decât munca ei.
Nici Direcție Generală de Presă, nici Minister de Propagandă, nici atașați
de presă, nici misiuni cu diferite atribuții. Munca națională, administrație
corectă, respectarea angajamentelor luate, respectarea legilor țării, o viață
politică evolutivă în cadrul căreia, treptat, au fost introduse toate cuceririle
civilizației occidentale – acestea au asigurat României dinainte de primul
război mondial prestigiul ei în familia europeană, creditul ei în raporturile
economice și inanciare cu străinătatea, rolul ei de factor modest, dar
sârguitor în sforțările unanime pentru progresul general. Și spontaneitatea
cu care națiunea întreagă și-a înțeles menirea și datoria atunci când a izbucnit
războiul, sacri iciile, enorme pentru ea, consimțite, fără ezitare, pentru libertate
și dreptate, prețuirea pe care ea a acordat-o, din primul moment, forțelor
morale, în ciuda umilirilor și suferințelor impuse de forțele materiale, au
format un excelent mijloc de propagandă pentru menținerea și augmentarea
prestigiului ei. Intelectualitatea românească, cultura românească, știința,

arta și literatura românească, personalitățile politice românești n-au avut
nevoie de agenți de propagandă pentru ca străinătatea să a le despre
existența lor. Activitatea și valoarea lor au fost su iciente pentru aceasta.
Dar, după războiul mondial, lucrurile s-au schimbat. O concepție
nouă a început să-și facă drum și s-a ajuns la crearea de organe de Stat cu
însărcinarea specială de propagandă sub toate felurile.
România devenise România Mare. Energiile ei creatoare, avuțiile și
sforțările ei s-au înmulțit și au determinat credința că, pentru cunoașterea
și valori icarea lor peste hotare, trebuiau să se creeze organe speciale. Și,
astfel, s-a ajuns la în iințarea Direcției Generale a Presei, la Subsecretariatul
Propagandei, la Ministerul Propagandei. Și, irește, la împovărarea bugetului
Statului cu miliarde de lei.
Care a fost rezultatul?
Nu vom intra în amănunte – nu vom cerceta modul cum s-a desfășurat
activitatea acestor organizații. Ne-ar trebui coloane întregi pentru aceasta.
Vom face o singură constatare, evidentă pentru toată lumea.
Propaganda românească în străinătate a devenit, în ultimul timp mai
ales, un instrument de reclamă a diferitelor regimuri, un mijloc de răspândire
o icială a celor mai strigătoare neadevăruri, un focar de parazitism și, într-un
cuvânt, o inutilitate națională cu caracter agravant ce era și dăunătoare.
Propagandismul român în străinătate, cu zgarda o icială atârnată la gât, nu
mai găsea crezare nicăieri. Fiind un serviciu comandat, oricâtă bunăvoință
și pricepere ar i avut unii dintre ei, întâmpinau zâmbetul neîncrederii la
acei pe care ei căutau să-i convingă de contrariul știrilor și adevărurilor ce
treceau hotarele pe alte căi.
Agenții propagandei românești nu erau în slujba adevăratelor
interese naționale, nu slujeau valorilor morale ale neamului, nu serveau ca
mijloc de legătură între munca românească și aprecierea ei peste graniță,
nu activau în virtutea unor reale comandamente naționale, ei erau, pur
și simplu, agenții politici ai guvernelor care i-au trimis, legați de ordinele
acestora, fără nicio independență, lipsiți de alte informații decât acelea
o iciale și obligați să răspândească minciuna o icială chiar atunci când
adevărul era cunoscut de toată lumea.
S-ar putea crede că, cel puțin, au putut i folosiți ca informatori ai
Guvernului român de cele ce se petreceau în țările unde erau acreditați.
Dar nici aceasta nu a fost. Mulți dintre cei numiți nu aveau nicio relație
în orașele unde funcționau, nu cunoșteau nimic din structura politică,
socială sau culturală a țării respective, iar unii nici limba acestei țări. Iar,
dacă alții mai conștiincioși se încumetau să trimită, periodic, rapoarte
cuprinzând observațiile și informațiile lor, nimeni nu le citea. De multe
ori, trimișii Ministerului Propagandei intrau în con lict chiar cu ministrul
român acreditat în aceeași țară și ei activau pe planuri separate.
În ultimul timp, se inaugurase un corp suplimentar care, sub pretextul
unor misiuni speciale, erau, de fapt, un serviciu secret cu însărcinarea de a-i
controla și spiona pe ceilalți trimiși ai Statului român. Și, astfel, s-au irosit
miliardele țării. Chiar dacă unele activități ar i putut i utile, chiar dacă, printre
elementele întrebuințate, erau și unele capabile și doritoare de a i folositoare,
ele au fost handicapate de instrucțiunile ce le primeau, de sistemul care dirija
întreaga organizație, de concepția care domnea la centru.
Este su icient să exempli icăm cele arătate cu propaganda regimului
îndepărtat la 23 august 1944.
A fost un adevărat dezmăț. În afară de corpul atașaților de presă în
slujba exclusivă a regimului, nenumărate misiuni, sub felurite denumiri,
cutreierau capitalele europene pe socoteala Statului.
Toată această armată avea o singură misiune: să convingă străinătatea
că regimul dictatorial se bucura de încrederea țării, că războiul contra
Națiunilor Unite avea asentimentul poporului român, că stăpânirea nemțească
era suportată cu satisfacție de poporul român, că ororile săvârșite de această
stăpânire și de servanții ei erau izolate, incidente fără importanță și, în cele
din urmă, ca sinteză, că „mareșalul” și, mai ales, „domnul vice-președinte al
Consiliului de miniștri și Ministru al Propagandei” erau geniile miraculoase
cu care Dumnezeu a binecuvântat națiunea română. Cine credea toate
acestea în străinătate? Veneau străinii în țară și, după 48 de ore, cunoșteau
realitatea. Mai mult, chiar nemții, care știau adevărul, nu puteau avea în
su letul lor decât dispreț pentru o asemenea s idare a realității – dar ei, cel
puțin, continuau să bene icieze de interesul ce-l aveau o icialii români de a-și
împodobi slugărnicia cu minciuna propagandei o iciale.
Aceasta era situația care, desigur, nu mai putea continua. Nu mai putea
continua și n-a mai continuat: Ministerul Propagandei a fost des iințat, o
concepție nouă a fost introdusă de actualul titular al Ministerului de Externe,
d. Gr. Niculescu-Buzești.
Dar despre aceasta într-un articol viitor.
[Nesemnat]
Universul, anul LXI, nr. 279, 10 octombrie 1944, p. 1.

Propaganda
N-a fost, desigur, niciodată vreun cuvânt mai decăzut și mai rușinos
decât este în vremurile noastre cuvântul de propagandă. Noțiunea pe care
acest cuvânt o exprimă este cumplit de compromisă. Ar trebui, totuși, să
se facă o distincție. Nu orice propagandă este compromisă. Propaganda
comercială sau propaganda religioasă sunt acțiuni și astăzi foarte onorabile.
Dar omul zilelor noastre se oțărăște, râde batjocoritor și dă din umeri cu
dispreț numai când aude de așa-zisa propagandă națională, răspândită prin
presă, radio, cinematograf, a ișe de instituții create anume pentru așa ceva.
Această propagandă este una din cele mai mari minciuni ale acestui
secol plin de păcate și de mizerii, secol care va infecta cu amintirea
lui istoria omenirii pe câteva mii de ani de acum înainte. Niciodată
și nicăieri propaganda zisă națională n-a fost națională. În Germania
național-socialistă, în Italia fascistă, în România fostelor regimuri de
dictatură a întunecimii, toate instituțiile de propagandă națională au fost
exclusiv întrebuințate pentru răspândirea de doctrină reacționară, pentru
îndemnuri la agresiune și la crimă, pentru exaltarea îngâmfării naționale,
cauză principală a războaielor în omenire. Propaganda a ajuns, astfel, să
evoce numai imagini și idei de vrajbă și de minciună.
La noi, instituția propagandei naționale a fost nu atât agresivă
și imperialistă (deși, din 1941 înainte, am văzut și această aberație: un
Stat mic rățoindu-se și buricându-se ca broasca din fabulă): propaganda
românească a fost mai ales ridicolă, venală și stupidă. Ridicolă, din
cauza disproporției dintre vorbăria întrebuințată și rezultatele practice
obținute. Venală, iindcă a slujit la căpătuiala unei bande de funcționari
superiori ai acestui haotic și umoristic Minister al Propagandei. Stupidă,
iindcă, pe lângă aceste metehne, biata propagandă românească era și
prost făcută, fără pricepere, după niște principii și metode greșite, în care
domina formalismul birocratic, pisălogeala diplomatică de școală veche
și centralizarea inițiativei și a ideilor în capul câtorva șe i care, când erau
cinstiți, erau pedanți și excesiv de prudenți, când erau ageri și isteți erau, în
același timp, pușlamale și escroci; iar când nu erau nici una, nici alta, erau
pur și simplu incapabili și blegi. Nici nu era de mirare, dacă te gândești
că majoritatea dintre redactorii, referenții, secretarii, consilierii și toți
ceilalți șe i și suprașe i ai acestei instituții erau niște ratați profesori, care
de la teza de doctorat nu mai publicaseră o carte, ziariști care de douăzeci
de ani nu mai scriseseră un articol, literați care compuseseră cinci nuvele
cu un sfert de secol în urmă...
Istoricul acestui Minister merită să ie măcar în treacăt schițat,
iindcă e caracteristic pentru o anumită latură zgomotoasă, super icială
și bombastică a culturii noastre. Dintr-o modestă și anodină, uneori
totuși utilă, Direcție a presei, din 1930, atașată pe lângă Ministerul de
Externe, a ieșit, prin adăugirea o iciului de turism și crearea unei direcții
cinematogra ice și a uneia de studii și documentare, un Subsecretariat de
Stat al propagandei, în epoca în care apărea străjeria, Frontul Renașterii
Naționale și alte mascarade răsunătoare, preludii vesele la marea
mascaradă lugubră a cămeșilor verzi. Propaganda se așează cu brio în
primul rang al acestor instituții de bâlci, cu trompete și țarțamuri.
Localul era gata pregătit; clădirea o iciului de turism – altă aberație.
Într-adevăr, într-o țară ca a noastră, în care nu erau nici măcar cinci șosele
de încredere, se clădise, în centrul capitalei, un palat elegant, confortabil,
chiar luxos, pentru ca să adăpostească O iciul Național de Turism! Se
începuse, deci, cu ceea ce ar i trebuit să se termine.
A ișe stridente invitau pe străini să vâneze în Deltă și să facă excursii
în Carpați, adică să se îmbolnăvească de friguri palustre la Vâlcov și să-și
chinuiască mașinile pe drumurile cu hârtoape, pitorești dar omorâtoare
pentru pneuri. N-a a lat nimeni nici până azi ce a realizat O iciul de
Turism pentru turismul românesc, afară de acele a ișe făcute, uneori, cu
gust, dar care exprimau, de cele mai multe ori, neadevăruri, făgăduind
lucruri inexistente. Bineînțeles, aceste a ișe costau sume considerabile,
care întreceau cu mult valoarea lor și care intrau în buzunarele câtorva
„organizatori”.
Când era vorba, însă, de o treabă într-adevăr folositoare pentru
cunoașterea țării în străinătate, instituția ministerială a vorbăriei deșarte
se dovedea cumplit de ineptă și de bleagă. La expoziția din Paris, din 1937,
în pavilionul României nu se găseau decât trei sau patru broșurele de câte
douăzeci de pagini iecare, cu un pic de text și câteva poze despre arta
populară, despre mănăstiri, despre vestigiile arheologice. Luni de zile, o
comisie se ocupase de elaborarea unui plan grandios pentru o carte masivă
de șase sute de pagini, cu planșe și statistici, cu diagrame și fotogra ii. Luni
de zile , această comisiune se întrunise, discutase, proiectase, pentru ca,

la urmă, să se ajungă la cele câteva broșurele scrise în ultimul moment de
câțiva redactori ai ministerului, capabili și prost plătiți, după ce membrii
comisiunii pălăvrăgiseră luni de zile încasând diurne copioase.
Dar epoca răsunătoare a propagandei a fost aceea a Antoneștilor
de ieri. În acest timp, instituția a căpătat strălucirea fosforescentă a
putregaiurilor și a hoiturilor rău îngropate. A fost vremea când vorbăria a
căpătat proporțiile colosale ale unui luviu de bale în care țara era cât pe
ce să se înece; vremea în care se agita, puhav, lălâu și prolix, ministrașul
Alexandru Marcu, agent al fascismului italian în România.
Țara mai are și acum în urechi larma pe care o făceau publicațiile
anoste, conferințele imbecile la radio sau aiurea, toate manifestările
publice ale acestui parazitar organism de pungășie și minciună, crescut și
hrănit din trupul națiunii.
Camioane întregi de broșuri și de cărți, publicate pe atunci cu multă
cheltuială, sunt acum destinate focului. Lista lor a umplut, mai deunăzi,
două coloane compacte de ziar. Ele erau tipărite pe vremea când Sadoveanu
primea în plic cenușa cărților lui arse de niște brute fanatice. O direcție
întreagă, zisă de studii și documentare (studii de falsitate și minciuni) se
îndeletnicea cu redactarea, colectarea și editarea unor lucrări absurde,
menite să piară atunci când țara avea să apuce din nou pe drumul ei iresc.
Ieșit fără niciun rost și fără nicio necesitate din Direcția Presei,
Ministerul acesta înfățișa tipul perfect al instituției arti iciale și inutile.
Inutilitatea s-a văzut, de altfel, atunci când, după 23 august 1944, această
instituție ridicolă și sinistră a fost des iințată fără ca treburile publice să
sufere vreo împiedicare în mersul lor.
Al. Philippide
Torța, anul I, nr. 6, 11 februarie 1945, p. 1; 4.

Propagandă și cultură
Într-un număr recent al unuia dintre hebdomadarele noastre, s-au

făcut câteva constatări asupra unui dureros adevăr: compromiterea
noțiunii [de] „propagandă”. Și pe bună dreptate. Eroarea pe care o face
opinia publică este mult prea masivă pentru a nu i necesară o reabilitare
a acestei noțiuni, prin înlăturarea confuziilor. Pentru că sfera atât de largă
a noțiunii a fost micșorată, redusă la aceea a propagandei politice, care se
născuse din necesitatea existenței unei propagande naționale, dar fără a
izbuti să ie.
De cele mai multe ori, sub cuvântul proteguitor „propagandă”
s-au făcut simțite o serie de activități care s-au situat, însă, la periferia
sensului și în vecinătatea imediată a demagogiei sau reclamei personale
a propagandistului. În înaltul înțeles al cuvântului, propaganda este
acțiunea de pregătire a realizărilor viitoare, avangarda unor realități
istorice a căror apropiere trebuie grăbită prin coordonarea și dirijarea
unei acțiuni colective. Dar sensul propagandei a fost denaturat și noțiunea
compromisă prin utilizarea abuzivă în scopuri personale.
Însă nu despre propaganda politică voim să vorbim. Ea este prea
actuală și ar stârni animozități. Reprezentanții ei, oamenii politici, conduși
de interese mai mult sau mai puțin personale sau naționale, ar i pregătiți
oricând pentru o atitudine de „parti pris” și tocmai aceasta trebuie evitată.
Despre o altă propagandă am voi să vorbim, una mai puțin actuală și totuși
superioară: cea culturală.
Pentru ca un Stat să se poată impune, să-și câștige un loc de frunte
în concertul general, trebuie să ie cultural. Idealul iecărui popor este
să trăiască într-un Stat cultural, preferabil celui autoritar, acesta punând
accentul numai pe civilizație. Numai sprijinită pe cultură, o națiune poate
participa la o întrecere cu celelalte.
După părerea comună, cultura ar i starea către care tind toate
popoarele după ce au trecut de perioada barbariei. Alături de fenomenele
naturale de nutriție, reproducție și instinctele de dominare, prin atingerea
unui nivel cultural, poporul își creează conștient o istorie, pentru că este
capabil să stârpească un criteriu pentru valori icarea faptelor istorice.

Istoria este proprie numai popoarelor cu cultură. Printre formele de
cultură enumerăm: națiunea, Statul, instituțiile economice, religia,
moralitatea, arta.
Așadar, în ce constă cultura? Numai în depășirea animalității de către
om, datorită entităților spirituale și aptitudinilor dezvoltate? Desigur că
nu numai atât. Poporul trebuie să-și găsească, în aptitudinile lui, motive
noi pentru depășirea nivelului spiritual existent. În acest fel, la un popor
cult, cultura este o autocreațiune. Prin ea, natura cu toți factorii pe care-i
pune la dispoziția omului este utilizată, exploatată în moduri necunoscute,
mereu noi. Această posibilitate creatoare deosebește poporul cult de
poporul primitiv care, și el, este deasupra animalității.
Un înțeles restrâns, incomplet al acestei noțiuni ar i: suma valorilor
spirituale ale unui popor sau grup de popoare, într-o anumită epocă, valori
independente de actul creației. Mai complet de inește Heinrich Schurtz:
„cultura nu consistă numai în fapte și produse materiale, ci în forțele care
aduc asemenea rezultate”.
Această autocreativitate de care am vorbit, această veșnică originalitate
este proprie anumitor popoare. Unele se mulțumesc cu împrumuturile
făcute de la celelalte. Așa se transmit civilizația și unele forme de cultură.
Majoritatea popoarele se supun acestei reguli, con irmând-o. Doar câteva,
puține, mai ales cele europene, se abat de la regula generală a împrumutului
– cale de transmitere a civilizației – și se transformă în centre de cultură, de
originalitate, de autocreație, impunând organizarea unor state culturale.
Pentru a se a irma în cadrul acestor State, iecare popor trebuie
să-și cerceteze fondul spiritual și să provoace manifestările originalității.
Într-un asemenea proces de explorare și provocare, este necesar un
factor: propaganda culturală. Acestei propagande, politica va trebui să-i
ie subordonată. Trebuie, însă, evitată tendința unora de a izola complet
politicul de cultural, atunci când este vorba de propagandă. Cooperarea
lor este necesară și, de altfel, inevitabilă în actualele condiții.
Propagandistul cultural trebuie să aibă aptitudini speciale. Trebuie
să ie convins de mesianismul acțiunii lui și de desăvârșirea apropiată
sau îndepărtată a culturalizării poporului. Trebuie să știe să se apropie
de su letul și de înțelegerea poporului, răscolindu-i profunzimile și dând
impuls forței lui creatoare, în acel moment, latentă.
Însărcinatul cu desăvârșirea acestei propagande, în toate colturile
umanității, trebuie să aibă cunoștințe profunde în domeniul psihologiei,
sociologiei, eticii, realităților politice și istorice, pentru a cunoaște complexul
spiritual al omului și a-l putea îndruma. Și mai trebuie să cunoască bine
tehnica acestei activități, pentru a avea siguranța realizării practice.
Agentul propagandist va i conștient că acțiunea lui nu este de
scurtă durată, ci se va desfășura în timp îndelungat, putând i continuată
chiar de generația sau generațiile următoare. El trebuie să ie răbdător,
dezinteresat, altruist și să vegheze asupra continuității luptei lui. Pentru
că, fără îndoială, propagandistul cultural este și un luptător.
De regulă, agenții propagandei culturale au fost la noi, până
acum, intelectualii, clericii. Dar acest mesianism închistat în sfera unei
minorități cu aspecte de castă, tinde să evadeze, să se răsfrângă și asupra
unor elemente din afară cu care n-a avut niciodată vreo contingență. Prin
culturalizarea maselor și prin stimularea forței lor spirituale creatoare,
agentul propagandist – cleric sau nu – est un agent cultural.
Propaganda culturală este de apariție ultimă. După prima propagandă
organizată, cea religioasă – în 1662 se crea la Roma instituția „de propaganda
ide” – s-au făcut simțite și altele: comercială, politică sau națională, de cele
mai multe ori confundată cu cea politică. O propagandă culturală, pe baze
raționale, științi ice, s-a încercat să se organizeze înainte de primul mare
război mondial, însă prea timid.
În România, instituțiile create ad-hoc (Universitățile, Academia Română,
Casa Școalelor etc.), autonome la început, și-au pierdut treptat acest caracter,
devenind anexe ale instituțiilor politice din Stat (ministerele).
Imixtiunea politicului în cultură este astăzi covârșitoare din cauza
evenimentelor în plină desfășurare. Mai târziu, desigur, cultura va lepăda
multe din lesturile politice, iar propaganda culturală își va desăvârși misiunea
fără a renunța complet, cum ar i dispuși unii să creadă, la sprijinul factorului
politic. De altfel, după ilosoful Heinrich Rickert, cultura trebuie larg înțeleasă,
admițând că acțiunile politice cuprind în ele valori și urmăresc realizarea de
valori. Noțiunile politică și cultură nu se exclud complet.
Eugen Cart
Universul literar, anul LIV, nr. 12, 8 aprilie 1945, p. 13-14.

Metodele peceriste și cultura
După ce hazardul – care se spune că e Providența ateilor – a favorizat

manifestarea Partidului Comunist din România în viața politică a țării,
corifeii acestui partid au întrebuințat toarte căile posibile și imposibile
pentru câștigarea aderenților și impunerea doctrinei marxiste în mase.
Nereușind și procedând prin eliminare, dintre toate metodele, doar
două au rămas în picioare: violența și misti icarea.
Ambele au căpătat caracter de dogmă în predicile comuniste și, dacă
acești oameni prin natura lor sunt atei, astăzi – și mai ales în preafericita
noastră țară – ei se prosternă bigoți în fața violenței și a misti icării, cu
atitudinea pe care o au misticii la revelațiile s inte. (De aici să nu se tragă
cumva concluzia că marxiștii au început să accepte comandamentele
supreme ale vieții).
Violența a fost sortită dintr-un început unui veritabil iasco. În
loc ca metodele de constrângere, de siluire a voinței individuale, de
maltratare sau de atacuri tâlhărești, să frângă cerbiciile, să încovoaie
spinările, iar avalanșa de inițiale care construiesc fenedeul să nu mai
prididească primind aderenți, s-a ajuns la ceea ce poate ani de educație
democratică n-ar i izbutit: să solidarizeze conștiințele, să creeze unitatea
masei, să alarmeze instinctul de conservare al individului și, astfel, toate
partiduțele de buzunar, înregimentate în „larga concentrare democratică”,
să ajungă să-și numere aderenții pe degete. Misti icând însă, cu maximum
de rea-credință, au reușit pe ici, pe colo, să atragă în plasă câțiva naivi
și interesați, care, de dragul ciolanului, să-și renege trecutul, să trădeze
interesele poporului, să-și vândă conștiințele – în cadrul acelui act de
vânzare-cumpărare a bunurilor morale – și astfel să ajungă instrumente
docile pentru comunicarea țării.
Ne vom opri mai mult asupra acestei laturi a practicilor comuniste,
iindcă această medalie ieftină de tinichea are și reversul ei.
Au misti icat, fără nerușinare, istoria și adevărul luptelor eroilor noștri
naționali, au înregimentat în patrimoniul spiritual fenedist momentele
culminante ale vieții noastre naționale; au interpretat și interpretează în
favoarea doctrinei marxiste opera și gândirea marilor noștri cugetători, au
misti icat trecutul unor dictatori și naziști notorii, prezentându-ni-i drept
autentice exemplare democrate.
Astăzi, consecvenți în materie, deturnează misiunea culturii, corupând
talentele și dirijând, după normative, creația care, prin excelență, ar trebui
să servească unui singur ideal: ridicarea nivelului intelectual al masei și
ascuțirea spiritului de discernământ al individului.
Astfel, au început să lanseze, cu mult zgomot anumite concursuri,
în care premii grase răsplătesc creațiile literare. Condițiile tipic peceriste:
să lucrezi un eseu, o piesă de teatru, o nuvelă sau o poezie, în care să
ridici la rangul de sfânt pe un muncitor – nu munca lui – care a izbutit să
inventeze – bineînțeles imaginativ – un dispozitiv la strung prin care s-a
mărit producția.
N-am avea nimic împotrivă, dacă aceste concursuri, mai mult sau
mai puțin literare, și-ar atrage scopul: stimularea potențialului creator al
celor care posedă, cât de cât, scânteia de divinitate care se numește talent.
Aceste concursuri însă nu urmăresc decât nivelarea – de sus în jos
– a gradului de cultură a diferiților indivizi, care formează comunitatea.
Adică să aducă perfecțiunea la nivelul rudimentarului și nu invers. Pentru
că, altfel, nu vedem de ce creațiile literare, care au ca fond alte preocupări
decât cele socialiste și care creații poartă, de cele mai multe ori, pecetea
unei gândiri serioase și a unui autentic talent sunt reaprinse cu brio, spre a
face loc tovilor progresiști, ale căror încercări literare sunt simple dibuiri.
Dem. N. Theodoru-Galați
Dreptatea, anul XXII, nr. 125, 7 iulie 1946, p. 2.

Să combatem fără șovăire ideologia

burghezo-imperialistă
Una dintre trăsăturile caracteristice ale vieții artistice și literare

de azi din România este interesul mereu crescând pentru problemele
politice, sociale și economice. Acest lucru a putut i văzut, cu deosebită
claritate, cu prilejul publicării Platformei Partidului Unic Muncitoresc și al
prelucrărilor ce au urmat.
Puternicul răsunet pe care l-a stârnit platforma în rândurile
artiștilor, scriitorilor și ziariștilor a constituit o nouă dovadă a integrării
intime a creatorilor în viața și eforturile întregului popor.
Felurile (sic!) în care au acționat oamenii de artă și de litere față de
apropiata uni icare politică, organizatorică și ideologică a clasei muncitoare
a arătat că ei o consideră nu numai din punct de vedere al importanței sale
pentru clasa muncitoare și pentru forțele democratice, în general, dar și ca
un eveniment ce va in luența puternic dezvoltarea și în lorirea creației ca
atare, ce va avea repercusiuni binefăcătoare asupra procesului de clari icare
și precizare a problemelor de creație care frământă lumea artistică și literară
din România, proces ce a început, puternic și tumultuos, odată cu angajarea
poporului român pe drumul democratizării.
Desfășurarea acestui proces a arătat că problema centrală ce preocupă
astăzi pe creatorii de frumos de la noi din țară este cea a identi icării efortului
de creație artistică cu efortul general al poporului pentru consolidarea ,
dezvoltarea și propășirea noii noastre democrații populare.
Al doilea Congres al U.S.A.Z.-ului a dovedit că scriitorii și ziariștii
progresiști continuă, zi de zi, conștienți că-și pot valori ica forțele creatoare
numai prin integrarea completă a năzuințelor spre mai bine ale întregului
popor. Congresul a trasat căile precise ce trebuie urmate pentru atingerea
acestui țel și a pus în fața creatorilor o serie de sarcini concrete. Lunile
ce au urmat au fost caracterizate mai ales prin discuții vii și căutări clare,
susceptibile de a grăbi aducerea la îndeplinire a acestor sarcini.
În acest cadru, trebuie să ie plasată și atitudinea oamenilor de artă
și litere, față de apropiata creare a Partidului Unic Muncitoresc.
Acțiunile pentru în lorirea artei și punerea ei în slujba poporului se
desfășoară în cadrul unei înverșunate bătălii ideologice. Artiștii, scriitorii
și ziariștii progresiști continuă, zi de zi, lupta aprigă împotriva reziduurilor
reacționare. Atât în organizațiile lor sindicale, cât și prin însăși creația
lor, ei combat tot mai dârz și mai consecvent încercările disperate ale
imperialiștilor și agenților lor de a promova, într-o formă sau alta, vechea
„artă” reacționară, izolată de viață și de popor, îndreptată împotriva
poporului și înfrumusețată la (sic!) refugiul în „idilele trecutului” etc. În
această luptă s-au întâlnit și se întâlnesc artiștii și scriitorii comuniști
și social-democrați, artiștii încadrați în partidele muncitorești și cei
neîncadrați în niciun partid, muncitori destoinici pe ogorul artei, patrioți
în lăcărați. În cursul ultimilor trei ani de luptă, ei au putut să-și dea seama
de unitatea ei principială și ideologică, de inexistența unor motive care să
justi ice risipirea de forțe, atunci când sarcinile și datoria cer concentrarea
lor. Colaborarea în P[artidul] U[nic] M[uncitoresc] le-a întărit și mai mult
convingerea posibilității și necesității uni icării. De aceea, ei au salutat și
salută cu atâta entuziasm acțiunea de creare a P.U.M.-ului.
Pentru că, pentru noi, pentru oamenii a căror producție însăși
este ideologie, uni icarea partidelor muncitorești nu înseamnă numai
strângerea forțelor, nu înseamnă numai mobilizarea a tot ce este patriot
și iubitor de popor în jurul clasei muncitoare, ci mult mai mult. Pentru
noi, înfăptuirea unității politice, organizatorice și ideologice a clasei
muncitoare înseamnă implicit grăbirea propriului nostru proces de
lămurire ideologică, înseamnă înarmarea noastră și mai puternică cu
armele cele mai e icace pentru lupta cu dușmanii noștri ideologici, cu
dușmanii creației progresiste.
Partidul Unic Muncitoresc, care trebuie să ie – după cum se
precizează în platformă – „partidul de avangardă al clasei muncitoare”,
va avea ideologia de clasă a proletariatului, el „își va întemeia întreaga
sa activitate pe învățătura marilor dascăli ai proletariatului, Marx, Engels,
Lenin și Stalin”.
Acest citat este su icient pentru a arăta imensa importanță a
evenimentului pentru viitorul creației literare și artistice. Congresul
nostru, din octombrie 1947, a stabilit că artiștii, scriitorii și ziariștii văd
în clasa muncitoare conducătorul lor politic și ideologic, și consideră
ideologia de clasă a proletariatului drept singurul suport ideologic
incontestabil, că o atare poziție presupune, din partea creatorului de

frumos, însușirea temeinică a marxism-leninismului, pătrunderea adâncă
în preocupările și aspirațiile cele mai vitale ale clasei muncitoare.
A neglija greutățile și obstacolele înseamnă a favoriza pe dușman. Ar
i greșit și dăunător, din partea noastră, să închidem ochii asupra acestui
lucru: greutăți există și chiar greutăți mari. Atât greutăți obiective, cât și
mai ales cele subiective. Adică acele ce rezidă în noi înșine.
Nu trebuie uitat că cea mai mare parte dintre noi s-au format, din
punct de vedere cultural și artistic, la școala burgheză, că ne-am adăpat,
se poate spune, de la primii pași, din concepțiile burgheze despre artă, din
mentalitatea burgheză asupra rosturilor și datoriilor creatorului. Acest
lucru nu poate i lichidat numai prin actul de aderare la țelurile politice
ale clasei muncitoare. Pentru a deveni ideologi ai proletariatului – și orice
artist este prin însăși activitatea sa ideolog, – trebuie, mai mult, este nevoie
de a integra creația artistică poziției politice.
La mulți dintre scriitorii noștri – și, în treacăt ie zis, este iresc să
ie așa – se poate observa o anumită ruptură între poziția politică și cea
artistică, adică ideologică. Unii și-au creat chiar iluzia că poziția politică
alături de proletariat este compatibilă cu poziția burgheză (formalistă,
decadentistă, suprarealistă etc.) în artă. Este incontestabil că această
confuzie se datorește, în primul rând, însușirii insu iciente a idelogiei
clasei muncitoare, în general, și a concepției marxist-leniniste asupra
artei, în special. Uni icarea politică, organizatorică și ideologică a clasei
muncitoare, crearea F.U.M.-ului va ușura, neîndoios, lupta împotriva
acestei confuzii în rândurile noastre, va grăbii mult procesul clari icărilor
ideologice.
„Muncitorimii îi revine sarcina istorică, spunea cu prilejul unei
prelucrări a platformei, tov[arășul] Gh. Gheorghiu-Dej, secretar al
P.C.R.-ului, de a ajuta intelectualitatea să-și însușească învățămintele lui
Marx. Iar intelectualitatea, la rândul ei, are datoria de a folosi la maximum
această posibilitate, de a învăța cât mai mult de la clasa muncitoare, de la
principialitatea ei, de la morala ei proletară, de la dârzenia și consecvența
cu care ea luptă împotriva dușmanului de clasă, sub orice formă ar căuta
să se manifeste el”. Căci, după cum subliniază tov[arășul] Gheorghiu Dej,
în aceeași expunere, „nu poate i concepută asigurarea unității depline a
Partidului Unic, nu poate i conceput rolul de avangardă al P.U.M.-ului, fără
lupta necruțătoare împotriva manifestărilor străine de ideologia clasei
muncitoare în toate domeniile, în domeniul iloso ic, în domeniul științei
politice, în domeniul economic, în cel al literaturii și artei, cu alte cuvinte
în tot ce preocupă viața unui Stat, viața unui popor”.
Artiștii, scriitorii și ziariștii din România așteaptă realizarea
P.U.M.-ului, conștienți de sarcinile ce decurg din aderarea lor la aceste
principii de clasă. Ei își dau din ce în ce mai mult seama că activitatea lor
creatoare este o latură a activității lor politice și că, prin urmare, între cele
două laturi nu poate exista nicio contradicție. Lupta este una. Ea se duce
cu o claritate și cu o dârzenie tot mai mare. Pozițiile se precizează pe zi ce
trece. Pe de o parte, tabăra forțelor progresului, ale democrației și ale păcii,
pe de altă parte, cea a reacțiunii imperialiste, instigatoare la război. Nu poți
să ii, politicește, în prima și, ideologicește, în cea de a doua. Nu se poate
face artă nouă cu tipare și arme vechi. Însușind și valori icând tot ce este
bun și valabil în istoria civilizației, arta progresistă se îndreaptă, prin toate
ibrele sale, spre viață, spre viitor. În aceasta constă invincibila ei vigoare.
Iar vigoarea aceasta oamenii artei și scrisului nu pot să o capete decât
printr-un contact cât mai strâns cu lupta și ideologia clasei muncitoare.
Numai așa vor învăța ei, după cum se arată în Platforma Program a
P.U.M.-ului, „să combată fără șovăire ideologia burghezo-imperialistă, sub
orice formă s-ar manifesta ea”.
Înfăptuirea P.U.M.-ului va însemna crearea de noi condiții, deosebit
de prielnice, pentru desăvârșirea procesului de clari icare, de eliminare
completă a tuturor rămășițelor ideologiei burghezo-imperialiste și pentru
îndreptarea de initivă a creației pe drumul participării active și dinamice
la lupta poporului pentru constituirea edi iciului măreț al democrației
populare.
M. Novicov
Flacăra, anul I, nr. 1, 4 ianuarie 1948, p. 1-2.

Spre o critică literară marxist-leninistă
Discuțiile literare din ultima vreme, foarte utile, arată că multe lucruri
sunt rău înțelese, ceea ce se poate explica prin tinerețe și inexperiență.
Pentru a înlătura orice echivoc, a irmăm aici, odată pentru totdeauna
(lucrul era, de altfel, ușor de înțeles), că facem critică și literatură în baza
ideologiei marxist-leniniste. Dacă mergem încet și ne ferim de precipitare,
aceasta va înțelege orice progresist bine intenționat și informat. Ca director
al ziarului Națiunea, ca membru în Comitetul executiv al P[artidului]
N[ațional] P[opular], ca deputat reprezentant de pături mijlocii, eu am o
direcțiune care nu se poate discuta cu facilitate și cu oricine.
Ziarul nostru are scopul de a lămuri zonele cărora ne adresăm (profesori,
ingineri, medici, comercianți etc.), de a le face permeabile ideologiei clasei
muncitoare. Aceste zone merg încet, deși leal și sigur din cauza structurii lor
intelectuale. Cu ele trebuie folosit, în cel mai înalt grad, instrumentul ce se
numește tact. Am spus dinainte că voim să realizăm o „literatură de partid”
(de aceea mi-am enumerat mai sus toate calitățile civile). Însă partidul
nostru este deocamdată Partidul Național Popular și, prin urmare, și
tonul paginii noastre literare urmează a se acorda cu programul nostru
politic la iece moment dat. Cine nu studiază bine noțiunea de „tactică” și
violentează condițiile științi ice, călcând și îndrumările partidului său, nu
e un bun luptător.
Prin urmare, iind limpede că tot ce facem aici reprezintă câte un
pas bine studiat de orientare marxist-leninistă, nici nu vom mai releva
obiecțiile ce ni s-ar aduce nouă din punct de vedere principial, ci vom
examina noi, spre folosul tuturor prietenilor noștri, aplicările practice
principiilor, nesustrăgându-ne irește, la rându-ne, obiecțiilor când ele vin
din partea competentă. Un lucru mi se pare hotărât. Activitatea literară
progresistă este di icilă. Ea cere cunoștințe iloso ice adânci, pregătire
istorică foarte severă și mari calități cerebrale și morale. Fără acestea,
cădem în impresionism, iar eu detest impresionismul, până acolo încât
nici nu folosesc compilațiile. Și, când am a trata despre un autor, îl citesc
în întregime și refac personal toate studiile de relații. Și atunci mi-am zis:
oricât de modestă ar i capacitatea mea și a altora de vârsta și de pregătirea
mea, cine este mai capabil totuși să ducă la bun sfârșit o misiune de felul
acesta delicat al prefacerii aerului artistic? Oare nu noi cei mai pregătiți,
recunoscuți chiar de prietenii noștri a avea, pe lângă orientarea politică, o
veri icată competență de specialitate? Noi profesori universitari și scriitorii
democrați reclamăm favoarea, care, de altfel, ne e pe deplin acordată, de
a ne așeza în fruntea luptei pentru noua ideologie. Universitatea trebuie
să ie și va i centrul preocupărilor ideologice. În acest scop, pentru ca
tinerii bine dotați intelectualicește (și avem destui) să ie în măsură a se
alătura luptei noastre, spre strălucirea mișcării culturale și scoaterea din
circulație a elementelor mediocre, am în iințat la Facultate un seminar
care va studia și discuta pe Dobrogeanu-Gherea și va informa pe studenți
asupra criticii democratice rusești și sovietice, și pe această cale [cuvânt
șters] de a ne procura materialul trebuitor.
Asta va cere oarecare timp și eu însumi, cu tot fondul de pregătire
intelectuală, voi avea nevoie de documente și re lecție, pentru că omul
serios studiază atent doctrina, ca s-o poată stăpâni. Noi intelectualii avem
răspunderea misiunilor noastre și, când primim o însărcinare, știm s-o
ducem la bun sfârșit. Nici nu cred că, din locul unde ne a lăm, e cazul de
a ne rostogoli. Revoluția sovietică are 31 de ani vechime, noi avem încă o
structură socială burgheză șt suntem la preliminarii. Dar, oricât de repede
am merge, sunt chestiuni care nu trebuie denaturate.
Iată, de pildă, o confuzie stăruitoare. Noi am spus că „ideologia prin
artă nu-i totuna cu ideologia pur și simplu”. „Când zici artă, înțelegi artă,
adică o realitate speci ică, altfel n-ai mai folosi cuvântul”. Un articol, din
Flacăra nr. 6, persistă în ignorarea ideii de artă, cu citate fără raport la
chestie din Lenin („În societatea burgheză, problema stă așa: ideologia
burgheză sau ideologia socialistă”), pretinzând că nu poate i vorba de
a diferenția „o ideologie prin artă” din conceptul întreg al ansamblului
ideologic. Iată ce înseamnă tinerețe și nedesăvârșirea studiilor. Nu facem
deosebire teoretică între ideologia directă și ideologia prin icțiunea
artistică. Și într-un caz și în altul e vorba mereu de „ideologia sovietică”.
Distincția e numai într-atât că în vreme ce în programul ideologic din
pagina I folosim concepte, în pagina II întrebuințăm rime, evocări epice,
metafore etc. Ideologul pur strigă: să mărim producția.
Pictorul zugrăvește oameni lovind cu ciocanul pe nicovală.
Chiar expresia „arta ca ideologie”, pe care am întâlnit-o la unii tineri
progresiști, nu e în spiritul marxist-leninist și al esteticii, decât dacă știm
să prindem nuanțele. Arta nu este ideologie, pentru că nu uzează de

idei, ci de sunete, sentimente, culori. Romancierul, care e mai înlesnit a
introduce și idei programatice, nu face acest lucru decât sporadic, spre a
nu slăbi construcția epică. Atunci când vorbim de o artă marxistă, vrem
să spunem că este întrutotul în sensul ideologiei socialiste. Astfel, criticul
marxist spune, pe drept cuvânt, voim optimism în poezie. Poetul nu va
repeta ca un papagal ideea goală, conceptul „Eu sunt poetul optimist!...”, ci
va reprezenta metaforic sentimentul de bucurie. Să dau o pildă. Articolul
12 din Constituția U.R.S.S. sună: „Munca în U.R.S.S. este o datorie și o
chestie de onoare a iecărui cetățean capabil de muncă – după principiul:
«cine nu muncește, acela nu mănâncă»”. Aceasta este expoziția ideologică
a ideologiei leninist-staliniste. Poetul însă se va feri sa rimeze ideologic,
căci ar cădea în didacticism cacofonic:
„Cine nu muncește
La prânz nu pășește”.
El va trece la expoziția senzorie a ideologiei sovietice și se va exprima
verbi gratia, cam așa:
„Vino colhoznic cu mâinile pline de lut
Cu părul uscat de vânt
Cu fața brăzdată de sudori
Iată pâinea scoțând aburi
Iată merele ca obrajii fecioarelor din Ucraina
Iată vinul negru din Armenia”.
Etc., etc.
Asta nu mai este ideologie, însă realizează perfect ideologia socialistă.
Acesta e rostul artei.
Să trecem acum la critică. Nici vorbă că critica materialistă explică
istoricește faptele de artă, judecându-le după idealul socialist. Însă se cere,
totuși, un tact dictat de seriozitate și de necesitatea promovării cunoașterii.
Sunt cazuri unde e nevoie de intervenție și altele în care intervenția este
chiar neserioasă. În aceeași Flacăra, același comentator, nefamiliarizat
cu critica marxistă, cade în exagerări ce compromit cauza noastră. Astfel,
eu am spus că în pagina aceasta „se critică feudalismul perimat, tendința
burgheză și reacționară dacă este cazul”. Cuvintele „dacă este cazul” ne
sunt subliniate violent cu subînțelesul, probabil, că, în orice caz, criticarea
feudalismului trebuie făcută.
Cum vine asta, mă rog?
Critic un autor, dacă arată tendințe feudaliste, dar când autorul este
Lenin însuși, critica nu mai are niciun rost și se înlocuiește cu expunerea
și exegeza ideilor. S-au publicat aici niște scurte note informative, al căror
rost era să se vadă că noi ne interesăm de folclor, ca producție a poporului,
și să informăm (fără pretenții savante) pe cititorii noștri că există folclor
chiar în București și că G.D. Teodorescu și-a cules materialul mai cu seamă
pe malul Dâmboviței. Însă, zice comentatorul, acestea sunt „prezentări
informative nedezlegate explicativ”, cu alte cuvinte fără nicio raportare la
ideologia marxistă. Doamne, Doamne, ce exagerări! Dar și noi, progresiștii,
facem știință și dăm informații, și ne-ar trebui un număr dublu de pagini
dacă am împodobi totul cu explicații fără rost. E de ajuns, în cazul de față,
că informația sugerează preocupări progresiste. În fond, aș putea să mă
opresc aici, iindcă orice democrat de bun simț își dă seama despre ce e
vorba. Dar se întâmplă un fenomen care trebuie corectat. Citesc publicații
sovietice în limbi străine, operele editate de „Cartea rusă”, Craiul nou,
Analele româno-sovietice etc. Ce ponderație, ce atmosferă luminată! Mă
rog, audiem un curs de aritmetică și profesorul informează că 2 + 2 = 4.
Ce poate el adăuga explicativ în sens marxist? Că exploatatorii antici au
inventat numerele ca să țină socoteala sclavilor? Rizibil. Anatomistul ne
arată inima și ne roagă să observăm că e totdeauna în stânga. Aș vrea să
știu ce ar putea el adăuga ca marxist. Un singur lucru poate observa, la
începutul cursurilor sau, accidental: că noul Stat de structură socialistă
dă un ajutor efectiv învățământului medical făcându-l accesibil tinerilor
din popor și că datoria viitorilor medici este de a ridica nivelul lumii
muncitoare, împărtășindu-le cunoștințe sanitare elementare. Le va arata
iarăși cum este stimată știința în țările progresiste și ce descoperiri s-au
făcut datorită acestei stime. Am o broșură de M. Ilin, De 100.000 de ce
[frază incompletă – n.n.], manual de popularizare a științelor (conținând
ideea socialistă în chiar rostul educativ). Autorul vorbește, de pildă,
despre, „apa care poate arunca o casă în aer”, însă un singur moment nu
face aluzie la fascism sau la moșierime, iindcă aici n-i cazul. Nu trebuie
să cădem în caricaturi. În sânul nostru, al progresiștilor, sunt numeroși
dușmani, strecurați pe tăcute, și care pro ită de irea noastră luătoare în
râs, încearcă a forța nota, dând lucrurilor severe, nuanțe bufone, ca să
compromită cauza. De această maliție trebuie să ne ferim.
O solicitare prea pripită a zelului, fără consumarea dialecticii
recomandate de știință, are ca efect o aliniere curat formală. Apare în
literatură „impostura progresistă” care e un mare dușman al progresismului
veritabil. Tineri poeți, ca să ie publicați, fabrică anume titluri, introduc

anume cuvinte (mase, muncitor, progres, mineri). În critică se procedează
altfel. Cine adoră pe Sartre îl citește pe nerăsu late, rumegă și apoi presară
referatul cu negații vehemente de pură convenție. Asta urmărește și Sartre,
să ie citit și comentat. Din interesul ce se acordă autorului nedemocrat,
rezultă un efect contrar normalei indiferențe.
Vreau să spun, azi, un cuvânt și despre situarea științi ică a unui
autor. Pentru a aplica critica literară de spirit marxist trebuie o adâncă
pregătire. Citim opera lui Bacovia. Impresia primă este de poezie dezolantă.
O asemenea lirică, progresistul nu o mai recomandă și are perfectă dreptate.
Totuși, sunt nuanțe și se cuvine să trecem peste faza impresionistă la
demonstrarea științi ică istorică. Și, înainte de aceasta, avem nevoie și de
inețe. Su letul omenesc e exultant sau trist și noi nu putem să izgonim jalea
din poezie, că am sărăci-o și am ajunge să încurajăm genul umoristic, cum și
facem de la o vreme. Este o jale paralizantă, bolnăvicioasă, dar și una tonică,
precum e plânsul căinței. Bacovia a avut interferențe cu decadentismul, dar
la el rezultanta este alta. Poet din popor, proletar intelectual, el n-a cântat
nevrozele din saturație de plăceri burgheze, ci dimpotrivă, marxist declarat,
luptător socialist, actual și acum prin ideile lui, a exprimat deznădejdea
muncitorului într-o vreme când acesta era încarcerat și împușcat, dat
pradă ftiziei prin inaniție. Noi, criticii progresiști, nu putem i așa de distins
aristocratici încât să ne [cuvânt lipsă – n.n.] în care se demonstrează clar
meritele progresiste ale lui Bacovia. El a fost pus în [text incomplet – n.n.]
miroasă urât aerul de spital al tuberculosului din clasa muncitoare și să ne
supere urechea plânsetele împotriva opresiunii burgheze... Publicăm mai sus
un studiu [text incomplet – n.n.] disponibilitate din funcția lui modestă sub
regimurile burgheze (v. Jurnalul literar, nr. 1, 1947) și abia regimul actual i-a
dat o meritată satisfacție, numindu-l consilier la Ministerul Artelor. Bacovia
cântă mediile nesănătoase de provincie, mahalale zdrobite de ploi. Prea
bine. Acesta nu e decadentism și rezultatul just trebuie să ie în cititor, cum
și este, când e intuitiv. Indignarea pentru guvernele politicianiste care n-au
îngrijit de starea sanitară și edilitară a cartierelor muncitorești, prilejuind
deprimarea și boala în intelectualii ridicați din clasa lor. Deprimarea lui
Bacovia e un idealism transferat, o nostalgie la anul 1915, pentru biruința
proletariatului și izbăvirea lui. Firește că azi nu se recomandă unui tânăr să-l
pastișeze. Arta însăși se opune. Dar, explicat științi ic, Bacovia e al nostru,
iar dacă el nu ne dă azi concursul îl condamnăm, totuși, cu o scuză pentru
trecutul său.
Atât acum. Vedem dar că multe probleme avem de discutat și că
unele lucruri sunt încă neguroase. Rămân încredințat că, prin sforțările
noastre comune, ale scriitorilor progresiști maturi, ale Universității, ale
U.S.A.S.Z.-ului, ale tinerilor critici ca d. Crohmălniceanu, de care am vorbit,
și d. Ion Vitner (doctrinar cu gustul documentării serioase, combatant leal
și delicat, în sens marxist obiectiv, nu obiectivist), vom izbuti să trecem la
faza constructivă a culturii progresiste, învingând negativismul steril și
deprimant.
G. Călinescu
Națiunea, anul III, nr. 567, 18 februarie 1948, p. 2.

Cauzele greșelilor Flăcării
Articolul Mai multă principialitate în tratarea problemelor artei

și literaturii, din Scânteia, nr. 1171, din l5 iulie 1948, se referă, în mare
parte, la revista Flacăra. Articolul începe chiar prin a arăta că „cercetarea
amănunțită a materialelor publicate, în ultima vreme, în revista de artă și
cultură Flacăra duce la constatarea unor serioase slăbiciuni cu caracter
ideologic, la descoperirea unor greșeli grave și repetate”. Scânteia
precizează, apoi, că „în mare măsură, revista Flacăra se dovedește ruptă
de problemele centrale ale mișcării muncitorești și democratice. Ea nu
reușește să ie purtătoare idelă a liniei Partidului – forța conducătoare a
democrației noastre populare”.
Organul central al Partidului Muncitoresc Român ilustrează apoi
a irmațiile sale printr-o serie de exemple concrete, de natură a sublinia,
în primul rând, deosebita gravitate a greșelilor comise de redacția revistei
Flacăra.
Greșelile semnalate sunt atât de grave și de numeroase, încât ele nu
pot i în niciun caz considerate „întâmplătoare”. Dimpotrivă, ele vorbesc
despre alunecarea activității întregii redacții pe o linie greșită.
Lucrul acesta se poate vedea cât se poate de elocvent din faptul
că, într-un singur număr al Flăcării, s-au putut semnala greșeli atât
de serioase și neliniștitoare ca: omiterea tuturor pasajelor privitoare
la Rezoluția Plenarei a II-a a C.C. al P.M.R. din expunerea tov[arășului]
Moraru, ținută la Consiliul Superior al literaturii dramatice și creației
muzicale, reproducerea greșelilor din această expunere cu „o totală
lipsă de spirit critic”, modul neprincipial al plasării expunerii în paginile
revistei, faptul „de-a dreptul scandalos” al repetării numelui autorului
expunerii de nu mai puțin de patruzeci și opt de ori, publicarea unei
piesete în care se propovăduiește renunțarea la lupta de clasă, a unei
poezii scrise în tipic stil legionar, a unor materiale în care se bagatelizează
lupta de clasă, cât și a unor articole cuprinzând „teorii” ce oglindesc „grava
abatere oportunistă a integrării «pașnice» a capitalismului în socialism”.
Scânteia mai reproșează, pe drept cuvânt, Flăcării, lipsa de participare pe
plan cultural la opera de reconstrucție economică a Republicii noastre
Populare.
Este limpede că, pentru toate aceste greșeli și abateri de la linia
Partidului, răspunderea o poartă redacția revistei și, în primul rând,
redactorul responsabil al ei.
A recunoaște aceste lucruri nu este însă destul. După cum ne învață
Lenin, o adevărată atitudine autocritică nu constă numai în recunoașterea
deschisă a greșelii, ci și în ,,a scoate la iveală cauzele ei, a analiza situația
care i-a dat naștere, a examina cu atenție mijloacele de îndreptare a
greșelii...” (Citat după I. V. Stalin, Problemele leninismului, Editura P.C.R.,
pag. 21).
Am încercat să procedăm, în acest fel, în articolul nostru editorial
din numărul trecut. Însă neîndestulător. Intr-adevăr, ne-am mărginit a
semnala drept cauzele greșelilor noastre, neadâncirea și prelucrarea
super icială a documentelor Partidului, cât și lipsa unui studiu sistematic
(colectiv și individual) al operelor clasicilor marxism-leninismului.
N-am mers însă mai departe în analiza noastră, n-am cercetat cărui
fapt se datorește această atitudine profund greșită și dăunătoare față
de documentele Partidului și învățătura marxist-leninistă. Nu este just
a se reduce grave greșeli de linie la o simplă problemă de lipsă a unor
cunoștințe marxist-leniniste, de insu icienta pregătire ideologică. Este
incontestabil că și acest factor joacă un rol important, mai ales atunci când
este vorba de tratarea problemelor complexe ale artei și literaturii, dar el
nu poate i considerat singurul și nici primul în ordinea importanței, nu
poate i considerat ca determinant pentru comiterea unor greșeli ca acele
despre care am vorbit mai sus.
Dovada cea mai bună ne-o dă însăși Flacăra. În nr. 19 al revistei, a fost
reprodusă o largă dezbatere autocritică ce a avut loc la redacție în legătură
cu nota critică apărută în Scânteia, cu privire la desenele tov[arășului] Maxy,
din numerele de 1 mai ale Flăcării și Rampei. În concluziile dezbaterilor,
se arăta că Flacăra își ia angajamentul „de a lichida, în cel mai scurt timp,
izvorul de iciențelor sale, – neîndestulătoarea pregătire ideologică a
membrilor redacției. Iată, însă, că la abia două luni de la luarea acestui
angajament solemn, Flacăra nu numai că nu-și lichidează greșelile, ci,
dimpotrivă, comite altele și mai grave. Se datorește oare aceasta numai
„neîndestulătoarei pregătiri ideologice a membrilor redacției”? Este greu
de presupus. Nu încape îndoială că redactorii Flăcării citesc, că ei cunosc
diferite texte ale clasicilor marxism-leninismul mai bine decât mulți
muncitori simpli membri de partid și, cu toate acestea, comit greșeli pe

care aceștia din urmă nu le-ar comite niciodată.
Este limpede că la originea atitudinii de neatenție față de materialele
și linia Partidului stau alte cauze. A le descoperi – iată ce avem datoria să
facem, dacă vrem, într-adevăr, să tragem toate consecințele din critica ce
ne-a fost făcută de Partid, dacă vrem, într-adevăr, să dovedim că „merităm
încrederea ce ne-a fost acordată”.
Pentru a putea face acest lucru trebuie întâi să pornim de la premisa
că greșelile din nr. 28 al Flăcării nu sunt întâmplătoare, ci încununează
doar o serie de greșeli mai vechi
De pildă: Flacăra a reprodus, cu o totală lipsă de spirit critic,
pasajul din expunerea tov[arășului] Moraru, în care „lupta de clasă este
înfățișată în mod greșit ca o chestiune de conștiință, de frământare
su letească a scriitorilor și artiștilor”. Este oare acest lucru întâmplător?
Nicidecum. Aceeași idee poate i semnalată, de pildă, în articolul din nr.
26 al tov[arășului] M. Breslașu, Pe marginea amânării salonului o icial
de pictură și sculptură, în care autorul spune că „răfuiala cu trecutul – cu
trecutul nostru al iecăruia (sublinierea noastră) – o mai avem de făcut
toți aceia care am scris, am cântat, ori am jucat pentru blidul de linte
(furajeră) la ospățul «bogaților lumii»”. Se observă și aici tendința de a
îndrepta ascuțișul luptei nu împotriva „bogaților” lumii (deposedați astăzi,
în mare parte, în țara noastră, dar tocmai de aceea deosebit de periculoși
în împotrivirea lor disperată), ci împotriva trecutului acelora care au scris
pe timpuri pentru acești bogați. Pe aceeași linie de confuzie ideologică,
se plasează și a irmația din articolul Critica și autocritica în cultura
noastră de Dumitru Chiha (nr. 24) și anume că „nu numai elementele
ideologice burgheze și reacționare în creație trebuie să ie supuse criticii
și autocriticii, ci orice urmă de mentalitate burgheză”. Se vede și aici cum
se aruncă în această oală ,,elementele ideologice burgheze și reacționare”,
pe de o parte, și „urmele de mentalitate burgheză” în opera creatorilor
progresiști, pe de altă parte. Nemaivorbind de faptul că este absurd a se
cere autocritica acelora care răspândesc „elementele ideologice burgheze
și reacționare”, adică dușmanului de clasă, față de care trebuie să avem o
atitudine de combatere intransigentă până la zdrobirea completă.
Am dat doar câteva exemple, dar ele nu sunt su iciente pentru
a arăta cât de adânc s-a ancorat Flacăra în greșeala de a înfățișa lupta
de clasă ca „o chestiune de conștiință, de frământare su letească”, adică
într-un mod care nu poate duce decât „la o slăbire a luptei împotriva
acțiunilor criminale ale dușmanilor de clasă – și printre ei se găsesc și
unii intelectuali, – într-un moment în care lupta de clasă ia forme variate
și tot mai ascuțite” (Scânteia). De altfel, aceleași tendințe au dominat
și dezbaterile ședinței din mai a.c. a C.C. al U.S.A.S.Z., iar în coloanele
revistei Flacăra au fost prezentate mai de demult. Pierderea din vedere
a dușmanului de clasă poate i observată, spre exemplu, încă în nr. 10 al
revistei, al cărei articol de fond (Nu zăbovi, de Mihai Novicov) desena,
cu lux de elocvență, artiștilor și scriitorilor din R.P.R. tabloul unei țări
în care dușmanul a dispărut, pentru ca, în același număr, notele de la
Baricada să vorbească despre „resturile putrezite ale societății burgheze”
și „reacțiunea din România căreia i s-au retezat toate capetele”. Aceasta
în timp ce „procesul de dezvoltare a democrației populare și de trecere
la construirea socialismului decurge în condițiile luptei de clasă, care
îmbracă forme variate și tot mai ascuțite” (Rezoluția Planarei a II-a a C.C.
al P.M.R.).
Continuitatea greșelilor Flăcării poate i observată și în alte direcții.
Ruperea de la problemele centrale ale mișcării muncitorești și democratice
este o slăbiciune asupra căreia Partidul a atras, în repetate rânduri, atenția
Flăcării. Ea n-a luat, totuși măsuri, serioase pentru a o îndrepta. Până și în
numărul de 1 mai, nu s-a simțit freamătul luptei și muncii constructive
de care este cuprinsă astăzi țara noastră. Și acolo au predominat, într-un
mod cu totul nejusti icat, șantierele.
Deși în nr. 21 s-a publicat un articol despre întrecerea din fabrici
ca despre o uriașă sursă de inspirație pentru creatori, asupra acestui
subiect nu se mai revine, nici după ce, în urma naționalizării, întrecerile
în fabrici au devenit întreceri socialiste. În nr. 20, articolul de fond este
închinat brigadierilor, pentru ca în nr. 27, deja după publicarea Rezoluției
Biroului Informativ al Partidelor Comuniste asupra situației din Partidul
Comunist din Iugoslavia, editorialul Despre vechi și noi surse de inspirație
să exempli ice din nou, într-un mod cu totul greșit, întreaga problemă a
surselor noi de inspirație numai cu munca tineretului pe șantiere. Cât
de adânc a pătruns în redacția Flăcării spiritul nesănătos al detașării de
problemele concrete ale realității se poate vedea și din faptul (ce ne-a fost
semnalat de o cititoare) că în întreg nr. 24 nu se găsește niciun articol de
comentare a vreunei probleme concrete de teatru, muzică, literatură sau
plastică.
Nici față de actul revoluționar al naționalizării întreprinderilor
industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, Flacăra n-a
manifestat un interes cuvenit. Articolul de fond, Pe drumul progresului,

dedicat acestei chestiuni (nr. 35) poate i caracterizat, pe drept cuvânt,
ca un articol ,,de serviciu”, care se mărginește a contura, într-un mod cu
totul vag, sarcinile noi ale oamenilor de artă și litere, fără a lămuri care
sunt sarcinile lor concrete în lupta împotriva dușmanilor, a sabotorilor și a
agenților imperialiști, lupta pe care o duce întreaga clasă muncitoare sub
conducerea Partidului.
În aceste împrejurări, nu este de mirare că redacția Flăcării a putut
comite grave scăpări de vigilență cu privire la publicarea materialului
literar. Cazurile piesetei lui Martiniuc și a poeziei lui Secrețeanu nu sunt
singurele. În nr. 22 al revistei, a fost publicată poezia Vântul cel mare de
Ion Potopin, plină de imagini mistice, denaturând conținutul luptei clasei
muncitoare, ca atare profund dăunătoare. De asemenea, dacă în nr. 28
Flacăra s-a rostogolit până a publica, în cadrul unei anchete, răspunsuri
care bagatelizează lupta de clasă, în numărul precedent, în cadrul aceleiași
anchete, s-au publicat – fără a se lua cel puțin o atitudine critică – alte
răspunsuri cuprinzând unele idei confuze și neclare, susceptibile de a
umbri importanța actului naționalizării.
În aceeași ordine de idei, felul neprincipial de a relata unele
manifestări, cu tendința de a „înlocui evidențierea muncii Partidului
prin evidențierea persoanelor”, poate i observat în reportajul despre
deschiderea Căminului de odihnă al scriitorilor „Bălcescu” (nr. 23), în
darea de seamă asupra ședinței C.C. al U.S.A.S.Z. (nr. 22), cât si în articolul
Resortul organizatoric în sindicatele noastre (nr. 6, din 8 februarie 1948),
în care, din opt articole recomandate spre prelucrare, patru sunt ale
tov[arășului] Novicov și două ale tov[arășului] Vescan.
Iată, deci, o dovadă elocventă a prezenței mai îndelungate a gravelor
greșeli principiale în coloanele Flăcării.
Cărui fapt se datorește această abatere? Numai lipsei de pregătire
teoretică marxist-leninistă?
Incontestabil că nu. Redacția Flăcării – cu toate succesele și
realizările sale parțiale, pe care nimeni n-are intenția a le minimaliza – a
părăsit, la un moment dat, înseși principiile de bază ale luptei de clasă,
s-a îndepărtat de la linia Partidului, pentru că în munca ei, în activitatea
zilnică și în felul de a trata diverse probleme, a pătruns spiritul ideologiei
burgheze. Alunecând pe linia concesiunilor față de manifestările acestei
ideologii, când prin reproducerea unui desen, când prin publicarea
unei poezii, când prin tolerarea unor „teorii’’ greșite, Flacăra a pierdut
spiritul combativ al intransigenței de clasă, care caracterizează mișcarea
muncitorească, a început să nu vadă dușmanul acolo unde el caută să
lovească în pozițiile cucerite de popor, a început să reducă misiunea
sa la tot felul de „teoretizări” sterpe, în cele mai dese cazuri confuze și
greșite. Izolarea de clasa muncitoare, ruperea de la problemele centrale
ale mișcării muncitorești și democratice, introducerea unor metode de
muncă străine spiritului de clasă al proletariatului, n-au putut decât să
ampli ice aceste greșeli. Iar rămășițele mentalității burgheze, încă destul
de pronunțate la unii dintre redactori, și mai ales la unii din oamenii artei
și literelor, cu care intră în permanent contact redacția Flăcării, au găsit, în
felul acesta, teren prielnic pentru a se lărgi, pentru a extinde, apoi, într-o
oarecare măsură, in luența lor asupra întregii redacții și a adânci ruptura
între preocupările redacției și uriașul efort al oamenilor muncii din R.P.R.
Astfel, în 1oc de a combate manifestările ideologiei burgheze și pe
acei care le răspândesc, Flacăra a ajuns, la un moment dat, în situația de
a le acoperi și chiar promova. În loc de a supune unei critici principiale
pe acei tovarăși care greșesc, Flacăra a ajuns în situația de a încuraja,
prin neluarea de atitudine, greșelile amintite. În loc de a îndruma pe
oamenii artei și ai literelor pe drumul depășirii obstacolelor și îndoielilor
trecătoare, pe drumul îndepărtării curajoase a tot ce mai oglindește, în mai
mare sau mai mică măsură ideologia burgheză, Flacăra s-a pomenit, la un
moment dat, în coada acelora care încearcă să camu leze cu probleme de
„zbucium intern”, în fapt, nedorința de a părăsi anumite poziții ideologice
ale burgheziei.
Numai în acest fel se poate explica, de pildă, de ce în coloanele
Flăcării nu și-au găsit loc nici până astăzi problemele legate de marea și
fecunda activitate a echipelor artistice și a cenaclurilor literare sindicale
și ale altor organizații de masă. Astfel a ajuns Flacăra la situația rușinoasă
de a abandona (cazul piesetei din nr. 3 al suplimentului) pozițiile de clasă
ale muncitorimii în artă și literatură, uitând cu desăvârșire că principala ei
misiune este tocmai lupta pentru întărirea și lărgirea acestor poziții.
Valoarea ajutorului pe care ni l-a dat partidul, prin articolul Mai
multă principialitate în tratarea problemelor artei și literaturii, constă
tocmai în aceea că ne-a înlesnit să ne dăm seama de prezența, de pericolul
acestor greșeli grave, arătându-ne, totodată, drumul pentru îndreptarea
lor.
Flacăra își exprimă încrederea că, în redacția ei, se găsesc forțe
sănătoase (și contribuția din trecut a Flăcării, în diferite campanii de luptă
ale forțelor democratice, este chezășia), care vor reuși să valori ice ajutorul
dat de Partid, să îndrepte greșelile menționate, să lichideze, luptând cu
hotărâre, in luența ideologiei burgheze în redacție, să organizeze munca
în așa fel, încât Flacăra să devină realmente ceea ce a promis la apariție că
va i – un instrument de luptă al clasei muncitoare pentru promovarea unei
arte puse în slujba mărețului scop al construirii societății fără exploatarea
omului de către om.
Flacăra
Flacăra, anul I, nr. 31, 1 august 1948, p. 1-2.

Legătura dintre popor și presă
Cu prilejul împlinirii a patru ani de apariție legală a ziarului

Scânteia, organul central al Partidului Muncitoresc Român, d. L. Răutu
a scris un vibrant articol în care trece în revistă activitatea neînfricată a
tribunei muncitorești în timpul ilegalității, precum și contribuția Scânteii
la lupta de ridicare a maselor în cursul celor patru ani din urmă. Simpla
enumerare a meritelor Scânteii în opera de luminare, mobilizare și
organizare a oamenilor muncii din țara noastră, în vederea făuririi unui
viitor mai bun, ar putea ocupa spațiul consacrat articolului de față. Or, nu
înșiruirea unor laude, oricât de meritate ar i ele, cată a i scopul nostru, ci
dorința sinceră de a desprinde, din articolul dlui Răutu ca și din exemplul
Scânteii, învățăminte pentru noi, norme cât mai juste pentru activitatea
noastră de aici înainte.
Scrie d. Răutu într-un loc:
„Datoria de onoare a colectivului redacțional al organului central al
Partidului nostru este de a face ca în toate împrejurările Scânteia să ie
demnă de încrederea pe care i-o acordă conducerea Partidului nostru”.
Iar în alt loc putem citi:
„Să ne călăuzim de minunata caracterizare a trăsăturilor speci ice
ale ziarului bolșevic, date de tovarășul Jdanov – „o critică ascuțită care
bate drept în ținta lipsurilor muncii aparatului de Stat și a celui economic,
o luptă necruțătoare împotriva putregaiului și rutinei în producție, și în
viața de toate zilele, arta de a arăta fața dușmanului de clasă”.
S-ar părea că atât primul citat, cât și cel de-al doilea privesc exclusiv
marele ziar al maselor muncitoare din R.P.R., ca principal trâmbițaș
al Partidului sub a cărui conducere țara noastră pășește azi pe drumul
socialismului.
Totuși, lupta pentru ridicarea nivelului economic și cultural al
maselor productive este dusă de toți cei ce, în mod cinstit, mânuiesc
condeiul în țara aceasta, și morala care stă la baza noii activități gazetărești
trebuie să anime pe toți profesioniștii scrisului.
În această privință, d. L. Răutu, îndrumând colectivul de muncă

gazetărească al Scânteii, servește presa noastră democrată în general
când scrie:
„Sub diferite regimuri sociale, presa are eroi diferiți. Eroii preferați
ai presei capitaliste sunt gangsterii, spionii, asasinii sadici, cocotele...
Alții sunt eroii presei noastre de partid. Muncitorii și țăranii care
muncesc fără zgomot în fabrici, uzine și pe ogoare – spunea tovarășul
Stalin. Cu și mai multă râvnă ca până acum, Scânteia trebuie să-i înfățișeze
pe acești eroi noi, eforturile lor creatoare, succesele lor, eroismul lor
modest, de care dau dovadă în muncă”.
O falsă morală și o mentalitate bolnăvicioasă, încurajată de regimurile
trecute, încercau sa acrediteze ideea că numai o presă de scandal și
somație poate avea succes în țară la noi, că publicul românesc nu e cucerit
decât cu ajutorul știrilor „tari”; că ideologia, invitația la gândire, la acțiune,
la sacri iciu, îl îndepărtează de ziarul care ar pretinde asemenea lucruri
de la cititorii săi. Sutele de mii de cetățeni care au ținut să participe, prin
prezența și aplauzele lor, la serbarea Scânteii din Parcul Național – au adus
însă, odată cu prinosul de recunoștință către organul central al Partidului
Muncitoresc Român, și o răsunătoare dezmințire mentalității retrograde
despre menirea presei.
Scânteia a fost și este un exemplu strălucit de felul cum trebuie să se
prezinte ziarul nou spre a deveni cu adevărat popular.
Astfel, dacă articolul dlui Răutu, inspirat din marea învățătură
marxist-leninistă, cuprinde, pentru orice ziarist democrat, o lecție prețioasă,
desfășurarea imensă de mase, venite să serbeze „scânteia noastră”,
constituie pentru toți ziariștii cea mai măreață exempli icare a acestei
lecții, cel mai puternic stimulent.
[Nesemnat]
Națiunea, anul III, nr. 746, 21 septembrie 1948, p. 1.

Literatura, presa și viața
Hotărârea ședinței plenare a C[omitetului] C[entral] al P[artidului]

M[uncitoresc] R[omân] asupra stimulării activității științi ice, literare și
artistice se încheie cu o chemare adresată oamenilor științei, literaturii
și artei, de a-și pune „tot talentul și toată puterea lor de muncă pentru
a asigura în lorirea culturii în țara noastră și a contribui în mod activ la
construirea orânduirii socialiste”.
Îndemnul C.C. al P.M.R. pune sarcini precise în fața tuturor oamenilor
muncii intelectuale din categoriile enumerate. Se cere o intensi icare a
eforturilor în vederea transformării iecărei creații într-o armă de luptă
a poporului, într-un instrument menit să ajute la „construirea orânduirii
socialiste”.
Pentru literatură, aceasta înseamnă, în primul rând, necesitatea
de a supune unei dezbateri adâncite situația existentă astăzi pe tărâmul
creației literare.
Trebuie trasate cât mai clar sarcinile, conturate cât mai precis
obiectivele imediate. Ne a lăm, pe tărâmul creației literare, într-o anumită
fază. Am depășit unele greutăți și lipsuri. Altele le mai avem în față. Pentru a
putea merge înainte, este nevoie a organiza un efort susținut de lămurire a cât
mai multor aspecte ale situației date. Trebuie văzut care anume sunt pozițiile
câștigate și unde mai persistă slăbiciunile. Numai așa vom putea vedea
limpede în ce direcție trebuie îndreptate de azi înainte principalele eforturi.
De mare valoare pentru lămurirea tuturor acestor probleme este
articolul Spre un nou avânt al creației literare, din Scânteia (nr. 1300, din
12 decembrie 1948). După ce enumeră o serie de succese înregistrate, în
ultimul timp, în sectorul literaturii, articolul constată că se poate vorbi despre
„trecerea creației noastre literare pe o nouă treaptă calitativ superioară”.
Care este această treaptă și de ce este ea calitativ superioară? Pentru
că în tot mai multe opere – de mai mare și mai mică întindere – se simte
că autorul privește realitatea de pe pozițiile de clasă ale proletariatului.
În consecință, mesajul pe care-l transmite opera nu mai este o pledoarie
– voită sau nu – în favoarea cutărei sau cutărei concepții burgheze, ci,
dimpotrivă, o chemare la înțelegerea vieții și realității în conformitate cu

principiile și mentalitatea clasei muncitoare.
„De unde, acum câțiva ani – scrie Scânteia – in luența ideilor și
concepțiilor putrede ale burgheziei aveau un caracter dominant (în
literatură – n.n.), astăzi – deși ne stau în față sarcini mari de înfăptuit în
domeniul literaturii – trăsătura dominantă o dă noua literatură, îndreptată
împotriva ideilor și concepțiilor burgheze.”
Treapta calitativ superioară constă, deci, în angajarea literaturii pe
linia unei lupte active împotriva ideilor și concepțiilor burgheze și, deci, –
transformarea operelor literare în arme ale acestei lupte.
Care însă trebuie să ie treapta următoare? Care-s condițiunile
acestor prime succese – sunt principalele slăbiciuni care mai subsistă și
prin a căror înlăturare se poate atinge această treaptă următoare, se pot
înregistra noi succese pe linia transformării unui „început de cotitură”
într-o cotitură în sensul deplin al cuvântului?
O indicație la răspuns putem găsi în același articol din Scânteia, în
următoarele rânduri:
„Pentru ca începutul de cotitură de astăzi să ducă la o adevărată
în lorire a creației literare, pentru ca talentele scriitorilor să rodească pe
deplin, mai sunt de făcut serioase eforturi. Este bine că scriitorii cântă lupta
popoarelor pentru libertate sau privesc cu ochi noi trecutul – apropiat sau
depărtat. Literatura trebuie să dea un loc însemnat și tradițiilor de luptă
ale poporului, și trecutului eroic al Partidului. Dar principalul izvor de
creație îl pot găsi scriitorii mai cu seamă în zilele mărețe de astăzi, zile
de transformări revoluționare nu numai ale alcătuirii economice, sociale
și politice, dar și ale conștiinței oamenilor. Ele oferă scriitorilor nu numai
fapte vrednice de a i descrise, ci și nenumărați eroi demni de pana celor
mai mari talente”.
Zilele din urmă ne-au adus elocvente con irmări ale celor de mai
sus. După grandioasa întrecere pornită de cele trei echipe de nituitori din
Turnu-Severin și Galați, întrecere ce a ixat atenția întregii țări, iată că o altă
mișcare, pornită din inițiativa Partidului, sub lozinca „o șarjă pe schimb,
oțel de bună calitate”, tinde să se transforme într-un nou și minunat poem
al muncii creatoare. Și nu este decât un exemplu. Orice număr al Scânteii
este o colecție de fapte asemănătoare, de eforturi conștiente, pentru
mărirea producției, adică pentru întărirea Republicii Populare, pentru
grăbirea transformării țării noastre „într-o țară a socialismului victorios”.
Câte probleme vii, concrete, arzătoare, n-a pus Planul Economic al Statului
pe anul 1949? Ziarele ne aduc vești scurte, laconice: pentru împlinirea
planului, muncitorii din fabrica cutare și-au luat angajamentul de a depăși,
în ianuarie, norma cu atât la sută. Sau: salutând planul, echipa cutare a
hotărât să mărească randamentul muncii cu atât la sută. Peste tot domină
același gând central: a munci cu cât mai mult spor, a produce cât mai mult
și cât mai bine, pentru a grăbi sarcina îmbunătățirii condițiilor de viață
ale celor ce muncesc. Cuvântul Partidului devine steag mobilizator și apoi
faptă, ce, prin exemplul său, rodește sute de fapte noi. Nu încape îndoială
că, în iecare angajament luat în primele zile de muncă pentru împlinirea
planului, zace, în germene, un nou caz Pop Ludovic sau Andrica Ludovic,
sau Banu Petre, sau Iordăchescu, sau Marin Roșca. Și aceștia nu sunt
doar decât fruntași între fruntași. Ca ei mai sunt mulți. E lungă lista celor
decorați cu prilejul primei aniversări a R.P.R. și doar despre câțiva numai
s-a scris și s-a a lat în întreaga țară. Exemplul celorlalți n-a devenit încă,
nici pe departe, un bun al întregului popor muncitor.
Aici credem noi că trebuiește subliniată o sarcină importantă
pentru literatura noastră. A contribuit oare su icient literatura pentru
larga popularizare a tuturor acestor pilde de nouă atitudine superioară în
muncă? Răspunsul este simplu și clar – nu. Dimpotrivă, tocmai aici zace o
serioasă slăbiciune. Așa după cum spune și Scânteia, viața în tumultuoasa
ei dezvoltare, în iureșul luptei de clasă, al cărei obiectiv este construirea
socialismului, oferă scriitorilor nu numai fapte vrednice de a i descrise,
ci și „nenumărați eroi demni de pana celor mal mari talente”. Eroii aceștia
n-au intrat încă în literatura noastră. Scriitorii n-au tras, în această
direcție, învățăminte irești din exemplul literaturii sovietice și nici din
îndrumările teoreticienilor Partidului Comunist (bolșevic). Să ne amintim
doar, de cuvintele lui A. A. Jdanov?
„A descrie aceste însușiri ale oamenilor sovietici, a înfățișa poporul
nostru nu numai așa cum este astăzi, dar a-l privi și așa cum va i mâine,
a face ca scrisul nostru să ie un far care luminează mersul înainte – iată
sarcina iecărui scriitor sovietic conștient. Scriitorul nu poate rămâne
în urma evenimentelor, el este dator să pășească în primele rânduri,
în fruntea poporului, arătându-i calea dezvoltării sale. Călăuzindu-se
de metoda realismului socialist, studiind în mod conștiincios și atent
realitatea, străduindu-se a pătrunde cât mai profund esența procesului
dezvoltării noastre, scriitorul trebuie să educe poporul, să-l înarmeze
din punct de vedere ideologic. Descriind cele mai frumoase sentimente
și calități ale omului sovietic, dezvăluind în fața lui perspectiva zilei de
mâine, noi trebuie să arătăm oamenilor noștri cum nu trebuie să ie,

trebuie să biciuim rămășițele trecutului, rămășițe ce împiedică pe oamenii
sovietici să pășească înainte. Scriitorii sovietici trebuie să ajute poporul,
Statul, partidul, să educe pe tinerii noștri în așa fel, încât să ie optimiști,
să aibă încredere în forțele lor, să nu se teamă de greutăți”.
Păstrând proporțiile și ținând cont de condițiile speci ice ale țării
noastre, nu sunt oare îndrumările date de A.A. Jdanov indicații precise
pentru tânăra noastră literatură progresistă? Oare nu se pune și în fața
scriitorilor din R.P.R., cu ascuțime arzătoare, sarcina de „a înfățișa poporul
nostru nu numai așa cum este astăzi, dar a-l privi și așa cum va i mâine”?
Și nu sunt oare eroii muncii din R.P.R. luptătorii căliți de partid, inovatori și
raționalizatori, tocmai tipuri de oameni care anticipează asupra înfățișării
morale „de mâine” a poporului nostru? A păși în primele rânduri, a
merge în fruntea poporului, „arătându-i calea dezvoltării sale”, înseamnă
tocmai a ști să descoperi, în realitatea înconjurătoare, oameni și fapte ce
întruchipează această dezvoltare, ce constituie pilde vii asupra felului cum
trebuie să muncească și să lupte iecare pentru a grăbi această dezvoltare.
Iar apoi, a ști să le zugrăvești în culori vii, convingătoare, mobilizatoare.
Fiecare frază din citatul de mai sus este o sarcină concretă, o indicație
precisă. Scriitorul trebuie să descrie cele mai frumoase sentimente și
calități ale omului nou, ce se naște în perioada trecerii de la capitalism
la socialism, deoarece numai confruntându-le cu aceste sentimente și
calități, pot i combătute cu vigoare rămășițele trecutului, rămășițe ce mai
împiedică încă pe atâția și atâția oameni din patria noastră să pășească
înainte. O literatură îndreptată „împotriva ideilor și concepțiilor burgheze”
nu-și va putea merita niciodată în întregime acest titlu de cinste, dacă ea
nu va reuși să zugrăvească, cu vigoare mereu sporită, alături de trăsăturile
negative, caracteristicile mentalității burgheze, tipurile cele mai frumoase
de oameni noi, pătrunse de ideologia proletariatului și acționând în
conformitate cu această ideologie.
Tot așa cum literatura, pornită pe drumul unei cotituri spre în lorirea
ei, nu va putea niciodată să sărbătorească, în plin, această în lorire, dacă
nu se va inspira din acele aspecte de viață care sunt cele mal bogate în
înțelesuri, cele mai mărețe ca perspectivă – și acestea sunt tocmai faptele
eroilor muncii, ale luptătorilor căliți în focul luptei de clasă, ale oamenilor
noi crescuți și educați de Partidul clasei muncitoare.
Se impune, deci, o primă constatare: literatura noastră n-a dat
încă opere de valoare care să zugrăvească procesul de transformare
revoluționară a conștiinței oamenilor, care să înarmeze poporul din punct
de vedere ideologic. Iar, pentru a întări cele de mai sus, vom recurge la
câteva exemple.
În preajma lui 1 ianuarie 1949, au apărut trei romane valoroase,
care fac cinste literaturii noastre. Ne referim la Desculț, de Zaharia Stancu,
Negura, de Eusebiu Camilar și Evadare, de Alexandru Jar. Nu avem intenția să
analizăm aici cele trei lucrări. Intenționăm doar să semnalăm acele trăsături
comune, cu a ajutorul cărora vom încerca să schițăm unele concluzii.
Romanele enumerate sunt foarte diferite și ca tematică, și ca
expresie. Au, totuși, o seamă de caracteristici comune și anume: autorii
privesc și prezintă artistic realitatea, plasându-se pe poziția de luptă
a clasei muncitoare. Ca atare, iecare din aceste trei romane ajută la
înțelegerea justă, conformă cu principiile marxism-leninismului, a cutărui
sau cutărui aspect al realității. Toate trei romanele pot i, deci, incluse
în literatura îndreptată „împotriva ideilor și concepțiilor burgheze”; ele
luptă pentru demascarea și zdrobirea acestor idei și concepții, militează
pentru ideile și concepțiile proletariatului. Pe de altă parte însă, toate trei
se referă la alte sectoare din realitate, decât prezentul R. P. R., nici unul
nu ajută la înțelegerea condițiilor în care se desfășoară, astăzi, la noi în
țară, lupta pentru „transformarea Republicii Populare Române într-o țară
a socialismului victorios” (Gheorghiu-Dej).
Toate trei romanele au trăsături autobiogra ice. Fie că sunt sau nu
scrise la persoana întâi, toate comunică cititorilor o experiență trăită
direct de autor. (Trebuie făcută aici o paranteză – în romanul lui Camilar,
personajul central, adică purtătorul experienței, dispare, ceea ce nu in irmă
constatarea de mai sus; romanul este o înșirare de fapte a late direct sau
indirect de autor.) De aici rezultă că cei trei autori au față de realitate o
atitudine analoagă: de la subiect – la experiența trăită, și nu invers, de la
experiența generală de viață, prin frământarea ei în focul creației – la opera
de artă zugrăvind particularul semni icativ pentru dezvoltarea vieții.
Este departe de noi gândul de a contesta sau a micșora măcar
valoarea celor trei romane. Ele constituie un eveniment de seamă în
literatura noastră. Ceea ce vrem să observăm este doar că niciuna din cele
mai bune creații literare din ultimul timp nu răspunde sarcinii de a ajuta
la lămurirea marilor probleme actuale, adică nu participă nemijlocit la
împlinirea sarcinilor concrete de astăzi, puse de Partid și Guvern.
Dimpotrivă, în sectorul genului zis „mic” (ca proporție), adică în
nuvelistică, încercările au fost multiple. Aici se observă o pronunțată
creștere cantitativă a nuvelelor inspirate din realitatea prezentului, și – mai

ales în ultimul timp – oarecare creștere calitativă. Există, însă, și numeroase
slăbiciuni, dintre care vom semnala doar câteva – schematismul, alunecarea
în tipare șablon, prezentarea ștearsă, uneori ireală chiar, a personajelor
reprezentând tocmai forțele noi, luptătoare. Despre cauzele acestor
greșeli s-a mai vorbit. Nu vom insista deci. Vom semnala doar una ce ne
pare esențială: insu icienta adâncire a realității; insu icient contact cu
viața, scrierea din birou, „după ziar”, care nu poate da decât o imagine
super icială, deformată a realității, in init mai bogată decât orice știre,
oricât de caldă ar i ea.
Iată, deci, cum, analizând două aspecte ale creației literare recente:
lipsa problemelor actuale din creațiile literare de valoare și insu icienta
adâncire a realității în nuvelele tratând atari probleme, ajungem la
o chestiune extrem de dureroasă, ce a format obiectul unei lungi și
frământate discuții în cercurile scriitoricești – contactul cu viața.
Știm cu toții că în cadrul acestor dezbateri s-au propus multe soluții
prin care unii tovarăși intenționau să taie, fără prea multe eforturi, nodul
gordian. Tocmai pentru a nu cădea în greșeala unor atari formule simpliste,
subliniem, de la bun început, că, după părerea noastră, în această problemă
nu pot exista chei miraculoase care să deschidă toate lacătele și cu atât
mai puțin rețete generale, preparate în cutare sau cutare redacție. Este
incontestabil că întâlnirea cu viața, adică procesul de înțelegere adâncă
a realității în dezvoltare în toată amploarea grandioasă a istoricelor
prefaceri pe care le trăim trebuie să îmbrace, pentru iecare scriitor, un
aspect deosebit potrivit talentului, caracterului și aptitudinilor sale. Tot
așa cum în această materie nu se pot da normative cu privire la teme.
Tema cea mare a transformării întregii vieți odată cu trecerea din lumea
capitalistă în cea socialistă se confundă cu viața însăși. Pentru ea nu pot
exista, deci, sectoare interzise. Con lictul între ceea ce este vechi și forțele
noi, adică dintre ideile și concepțiile burgheze, pe de o parte, și ideologia
clasei muncitoare, pe de altă parte, este prezent în orice sector al realității.
Pentru scriitor, nu se pune, deci, problema alegerii obligatorii a cutărui
sau cutărui subiect, ci problema evidențierii acestui con lict – motor al
dezvoltării noastre sociale – în orice sector pe care-l descrie.
Aici începe însă di icultatea pentru mulți. Nu faptul alegerii unei
teme așa-zise „eterne” se supune criticii, ci faptul tratării acestor teme
prin prisma unei înțelegeri învechite a realității. Despre orice am scrie
noi acum – ie dragoste, ie prietenie, ie raporturile dintre om și natură,
ie sentimentul datoriei, ie atitudinea în muncă – vom avea de înfățișat
con lictul despre care am vorbit. Un scriitor, care înțelege adânc realitatea,
care s-a identi icat realmente, în întregime, cu năzuințele oamenilor
muncii, se va ciocni de lupta de clasă, despre orice ar scrie, ie dragoste,
ie natură, ie frământările sociale. Iar, dacă nu o găsește, dacă plasează
con licte individuale descrise de el în afara marelui con lict social,
dovedește doar că nu înțelege viața, că, după expresia poetului A. Toma, nu
s-a luat, așa cum trebuie, la trântă cu ea. Aici vedem noi miezul problemei
și de aceea am socotit că ar i just a pune în centrul discuției cu privire la
drumurile de dezvoltare ale literaturii noastre problema contactului între
scriitor și viață sau, mai precis, cu mlădițele noi ale acesteia. Și repetăm,
nu intenționăm să propunem vreo rețetă, ci să sugerăm doar un drum,
care ar putea i potrivit pentru unii dintre scriitorii noștri.
Sugestia noastră pornește de la fapte reale și anume: apariția, în
Scânteia, a câtorva bucăți literare de un gen oarecum nou. Ne referim
în primul rând la Victoria lui Andrica Ludovic, de Victor Nămolaru (nr.
1313, din 4 decembrie 1948), Întrecerea, de Victor Nămolaru și Victor
Bănciulescu (nr. 1313, din 30 decembrie 1948), iar apoi la Campania
de toamnă, de Ion Plăeșcu (nr. 1282, din 21 noiembrie 1948) și Petcu
Nicolae a fost citit primul pe listă, de Constantin Chiriță (nr. 1297, din 9
decembrie1948). Dintre acestea, Campania de iarnă a avut, ca subtitlu,
„schiță”, iar celelalte trei n-au avut niciun subtitlu.
Ce se desprinde din lectura tuturor acestor bucăți? În primul
[rând], că avem de a face cu literatură veritabilă. Nu încape îndoială că
sunt diferite ca nivel ideologic și realizare artistică. Nu se poate compara
Petcu Nicolae a fost citit primul pe listă cu Întrecerea. Prima e plină de
stângăcii, de descrieri lăbărțate a stărilor su letești, care nu dau o imagine
convingătoare a transformărilor prin care trece omul, în timp ce în
ultima, dimpotrivă, autorii au reușit să elimine, aproape cu desăvârșire,
toate digresiunile inutile și să prezinte fapte, atât de colorat și viu, încât
ele însele conving pe cititor de adevărul tezei ce trece ca un ir roșu prin
întreaga bucată și este concretizată atât de plastic și sugestiv în ultimele
cuvinte: „Da, da... mulți oameni de seamă se găsesc printre noi”.
Întrecerea de V. Nămolaru și V. Bănciulescu se caracterizează
încă printr-o calitate, ce o înscrie în sectorul literaturii. Ea reușește să
ne zugrăvească în trăsături puține, dar vii, caracterul eroilor. Cei trei
muncitori fruntași capătă iecare o personalitate. Autorilor le-a reușit mai
puțin Roșca Marin. În schimb, Petre Banu apare viu, colorat. Parcă-l vezi
și-l auzi: un muncitor așezat, domol, dar plin de avânt, un avânt adânc
ancorat în personalitatea sa. Începe orice treabă cu judecată, domol, dar se
în ierbântă pe măsură ce luptă pentru realizarea ei, reușind să în lăcăreze
și pe cei din jurul lui.
Merită, în special, să ie evidențiat că aceste trăsături ale caracterului
lui Banu sunt prezentate nu numai în acțiunea propriu-zisă, care face
obiectul descrierii, ci și în raporturile sale cu soția, la gura sobei, în casa
sa. Pornind să explice ,,babei” Așa s-a călit oțelul, Banu „a îndoit colțul
de sus al paginii și a închis cartea pe îndelete”, apoi însă a început să se
în lăcăreze, tot mai mult, pentru a-și termina explicația cu minunatele
cuvinte:
„Nu simți, babo, că suntem stăpâni acum la noi acasă? Și dacă mai
fumegă soba în casă, apoi om munci și om drege-o. Așa le-om drege pe
toate, cum spune ăla din poveste, muncind cu toate puterile”.
Astfel, autorii schiței Întrecerea au reușit într-o direcție în care au
dat greș numeroși scriitori cali icați. Au izbutit să dea un caracter unitar
personajelor reprezentând o mentalitate nouă, în timp ce, în multe dintre
nuvelele publicate în săptămânalele noastre, adesea personaje pozitive
apar ca purtătoare de idei noi numai în anumite împrejurări, uitând
completamente de ele, îndată ce acțiunea se mută în viața particulară.
Adică, în unele dintre nuvelele apărute, unul e luptătorul „model” și altul
este omul. V. Nămolaru și V. Bănciulescu au reușit să depășească această
de iciență și să prezinte unul și același om în toate împrejurările, ie în
muncă, la datorie, ie în familie, adică în viața particulară.
Petre Banu nu este „o schemă”, ci un om viu, cu trăsăturile pozitive
ce-l deosebesc de alții, dar și cu slăbiciunile sale. Meritul autorilor constă
într-aceea că au reușit să arate cum, sub in luența evenimentelor, în
iureșul întrecerii, Banu devine conștient de slăbiciunile sale, cum începe
lupta cu sine însuși pentru lichidarea lor. Astfel, printr-un fapt concret, se
arată cum noile forme de viață și de muncă, creează condițiunile prielnice
pentru învingerea slăbiciunilor moștenite din trecut.
Un caracter reușit este și Iordăchescu și chiar personajul, oarecum
secundar în economia literară a schiței, care este meșterul Ștefănescu etc.
În cazul lui Iordăchescu sau, mai bine zis, în prezentarea părții gălățene
a întrecerii dintre nituitori, mai este de subliniat încă o trăsătură extrem
de importantă, plină de învățăminte pentru lumea scriitoricească. Este
felul în care este prezentat rolul Partidului. Nimic forțat, nicio „lipitură”,
întreaga desfășurare a acțiunii se împletește în mod organic în prezența
continuă a Partidului în toate frământările mai importante ale oamenilor
muncii. Iar, dacă din întreaga expunere reiese cu claritate că eforturile
celor două echipe de nituitori din Galați se datoresc în mare parte
intervenției creatoare și mobilizatoare a Partidului, lucrul acesta pare atât
de iresc, încât nu este nevoie de nicio subliniere specială. Astfel, una din
trăsăturile esențiale ale realității noastre – rolul organizator și conducător
al Partidului, este înfățișat cu mare putere artistică și – în consecință – cu
deosebită convingere.
Ne-am oprit mai mult asupra bucății Întrecerea, pentru că ea este cea
mai reușită dintre cele enumerate de noi. Dar și celelalte au incontestabile
calități. Și în Victoria lui Andrica Ludovic tipurile sunt bine conturate.
Atât Andrica Ludovic, cât și Crainic, secretarul organizației județene
a Partidului, trăiesc cu adevărat în desfășurarea evenimentelor. Rolul
Partidului este, de asemenea, bine și sugestiv scos în evidență. Același
lucru se poate spune – cu unele rezerve asupra cărora nu este cazul să
ne oprim aici – și despre Campania de toamnă și Petcu Nicolae a fost citit
primul pe listă. În ambele, trăsăturile esențiale ale realității domină, iind
prezentate la un nivel artistic destul de ridicat.
Înarmați cu exemplele de mai sus, să ne întoarcem la problema
pusă – contactul între scriitori și viață. Cele patru bucăți din Scânteia (le
numim deocamdată tot cu acest termen vag) sunt, incontestabil, fructul
unui asemenea contact. Ele s-au scris, cum s-ar zice, la comandă.
S-a întâmplat un eveniment, care a ieșit din comun, s-a simțit
necesitatea de a-l înfățișa cât mai complet în ziar, această sarcină a primit-o
cutare sau cutare colaborator și iată că, peste câtva timp, a apărut, să zicem,
Victoria lui Andrica Ludovic sau Întrecerea. Fără un contact strâns cu viața,
fără o înțelegere cât mai completă a tuturor împrejurărilor care au dus la
evenimentul dat, împlinirea sarcinii pusă de Scânteia în fața autorilor nici
nu era posibilă. S-ar putea zice, deci, că ei erau siliți de natura însărcinării
primite să adâncească cât mai bine realitatea pe care trebuiau s-o descrie.
Care a fost rezultatul? Nu numai împlinirea bună și conștiincioasă a
sarcinii gazetărești primite, dar și realizarea unei opere literare. Acest din
urmă aspect este deosebit de important pentru noi. Atât Întrecerea, cât și
celelalte trei bucăți amintite sunt opere literare nu numai pentru că redau
faptele sub forma unei povestiri, cu descrieri și dialog. Dar și pentru că
respectă – în mai mare sau mai mică măsură – regulile construcției literare,
au un ir călăuzitor, o intrigă, adică un con lict central, în jurul căruia, și
pentru a-l servi, se centrează toate celelalte amănunte. Firul acesta este
urmărit de 1a un capăt la altul, desfășurarea evenimentelor are o gradație

crescândă, care reușește să antreneze, să intereseze pe cititor, să-l facă
să aștepte cu nerăbdare dezlegarea și, astfel, sa-l conducă la concluziile
urmărite de autor.
Iar cea mai convingătoare dovadă că avem de a face cu bucăți literare
o constituie, neîndoios, făptul că majoritatea lor nu-și pierd nicidecum
valabilitatea o dată cu „răcirea” evenimentului care le-a născut. Atât
Întrecerea, cât și Victoria lui Andrica Ludovic vor i publicate, credem noi,
în broșuri și vor i citite cu interes și gustate și peste câteva luni, și peste
câțiva ani atât pentru valoarea exemplului oferit, cât și pentru caracterul
convingător în care sunt descrise faptele.
Din care gen literar fac parte atunci bucățile amintite? Nuvele nu-s,
aceasta este limpede, mai ales întrucât personajele, cât și faptele descrise
sunt reale, adică autentice. Nici termenul „schiță”, folosit de subtitlu, la
Campania de toamnă, nu poate i extins la celelalte, din aceleași motive.
El se potrivește în cazul întrebuințat, întrucât acolo autorul nu respectă
cu idelitate anume evenimente trăite, cunoscute. Tocmai din această
cauză, poate, schița Campania de toamnă are anumite slăbiciuni. Ea este
puternică și sugestivă acolo unde se simte că autorul nu se îndepărtează
de faptul trăit și, dimpotrivă, pierde din intensitate în momentul de
„în lorire” a realității.
Rezultă, deci, că în cele patru cazuri nu este vorba nici de nuvele, nici
de schițe.
Cele patru bucăți sunt, totuși, literatură, dar nu pierd din această cauză
nici caracterul lor gazetăresc, de descriere a unor evenimente autentice. De
aceea, suntem de părere că cel mai potrivit ar i să le numim „reportaje literare”.
Acceptarea acestei formule ar sparge, desigur, un fel de „tradiție”
existentă la noi. Până acum, sub termenul de „reportaje literare” se
înțelegeau, de obicei, aceleași reportaje gazetărești, dar scrise cu un stil mai
îngrijit, cu mai multe imagini, cu anumite digresiuni și efecte poetice. Dar
atât. Reportajele literare rămâneau simple înșirări de fapte și date dintr-un
anumit domeniu – mai îngust sau mai larg – dar nu aveau niciodată o
acțiune, nu se reduceau nicidecum la descrierea unui anumit fapt.
Recentele reportaje literare din Scânteia sunt de altă natură,
împrumutând schiței sau nuvelei regulile construcției și gradării
evenimentelor, ele aduc în gazetărie o prospețime încă necunoscută și,
totodată, pot juca, în opera de educare ideologică a maselor, rolul unor
autentice creații literare.
Și acum, să ne întoarcem din nou (pentru a câtea oară?) la problema
pusă: contactul între scriitor și viață. Suntem de părere că atacarea acestui
gen de reportaje literare ar ușura enorm scriitorilor înțelegerea adâncită
a vieții.
Naște întrebarea: cum, propuneți, deci, înlocuirea literaturii propriu-zise
prin reportaje literare, substituirea imaginației creatoare cu descrierea (adică
„fotogra ierea” – ar zice unii) a evenimentelor? Nicidecum. Nu propunem, în
niciun fel, ca scriitorii sa-și reducă activitatea la asemenea reportaje literare, ci
doar ca, printre altele, el să dedice o parte din timpul și energiile lui unor atari
lucrări. Câștigul ar i dublu. Pe de o parte, numeroase exemple de minunate
atitudini eroice, înnoitoare în muncă și în luptă, n-ar mai i ascunse maselor,
ci ar deveni repede pilde vii pentru sute de mii de oameni, iar, pe de altă parte,
siliți, de asemenea însărcinări, să analizeze în adâncime elementele concrete
ale transformărilor revoluționare prin care trecem, scriitorii ar putea înțelege
mai lesne și mai repede întreaga semni icație a acestor transformări și, astfel,
să îndrepte pe o cale justă și imaginația lor creatoare.
De altfel, metodele pe care le propunem nu sunt descoperiri. Ele
sunt de mult și rodnic folosite în Uniunea Sovietică, unde presa cotidiană
publică, cu regularitate, reportaje literare de acest gen datorate celor mai
talentate condeie. Ziarul Literaturnaia gazeta, organ al Uniunii Scriitorilor
Sovietici, publică, în iecare număr al său, câteva reportaje literare despre
cele mai felurite succese ale oamenilor sovietici, alături de puternice și
usturătoare pam lete îndreptate împotriva imperialismului și slugilor lui.
Este încă un fel în care scriitorii sovietici participă în lupta și eforturile
poporului, sub conducerea Partidului Comunist (bolșevic).
Credem că și la noi, în R.P.R., a sosit momentul să se pună problema
unei atari participări a scriitorilor la lupta și eforturile poporului muncitor.
Lucrul acesta s-ar putea realiza cu și mai mult succes, dacă un număr mai
mare de scriitori talentați ar începe să lucreze în presa cotidiană.
Munca în presa cotidiană pune pe orice colaborator al ei într-un
contact imediat, viu, cu cea mai arzătoare realitate. Ziaristul are sarcina să
îndrume masele, să le lămurească diferite probleme, variate aspecte ale
realității. El nu o poate face fără a analiza el însuși, în prealabil, aspectele
respective, fără a le înțelege în adâncime. Dat iind acest caracter al muncii
de presă, este ușor de înțeles de ce această muncă ar i de un imens folos
oricărui scriitor. Scriitorii sovietici, care au vizitat, în acești ani, țara
noastră, ne-au povestit cum o serie de opere literare de valoare au apărut,
în literatura sovietică, datorită contactului pe care cutare sau cutare
scriitor l-a realizat cu viața în cadrul împlinirii unei sarcini în presă. Una
din condițiile de bază pentru în lorirea creației literare este surprinderea
vieții în toată bogăția manifestărilor sale. Or, este greu de închipuit un sector
de muncă, în afara presei, care să ofere atâtea posibilități de cunoaștere
a vieții în toată bogăția ei. Numele marilor scriitori sovietici ca Fadeev,
Leonov, Ehrenburg, Korneiciuc, Simonov ș.a. poate i întâlnit adeseori în
paginile cotidianelor. Acest fapt ajută indiscutabil presei să-și împlinească
sarcinile, dar ajută și scriitorilor în lupta pentru îmbunătățirea creației lor.
Iată, deci, în ce constau sugestiile noastre: reportajele literare din
Scânteia s-au dovedit a i arme prețioase de educație a maselor și, în același
timp, minunate prilejuri de cunoaștere adâncită a realității. Propunem,
în consecință, scriitorilor ca, pe lângă lucrările de mai mari sau mai mici
proporții, pe care le au pe șantier, să înscrie în planurile respective de
creație și un număr de reportaje de acest gen. Propunem, de asemenea,
ca pe baza unor atari angajamente din partea scriitorilor, să se realizate o
colaborare sistematică între presa cotidiană și lumea literelor.
Ar i, după părerea noastră, o cale bună pentru ușurarea contactului
între scriitor și viață și, ca atare, un mijloc e icace în vederea lichidării
unora dintre slăbiciunile ce mai persistă în creația noastră literară și
împiedică ridicarea ei la o treaptă și superioară de în lorire.
Mihai Novicov
Flacăra, anul II, nr. 2, 16 noiembrie 1949, p. 3; 12-13.

Legătura cu masele,
chezășia succesului presei comuniste
De atunci au trecut mai bine de patruzeci de ani. Era în primăvara

anului 1912, când, în orașul de pe malurile Nevei, în Leningradul de astăzi,
a apărut Pravda, ziarul lui Lenin și Stalin. Spre această tribună au început
să se îndrepte diferite scrisori din numeroase colțuri ale Rusiei țariste.
Scriau cu dragoste Pravdei și muncitorul din Bula, și țăranul de pe malurile
Volgăi, și marinarul din Odessa. Din rândurile scrisorilor se desprindea
starea de mizerie și exploatare în care se zbăteau milioanele de asupriți
de pe cuprinsul Rusiei țariste.
Pravda anului 1912, „piatra de temelie a victoriei bolșevismului în
1917” – așa cum a numit-o tovarășul Stalin, – a chemat masele muncitoare la
lupta pentru înlăturarea exploatării. Și, în timp ce salvele de tun de pe „Aurora”
brăzdau văzduhul, cuvântul ziarului lui Lenin și Stalin vestea lumii victoria
proletariatului rus. Acest cuvânt în lăcărat al Pravdei a însu lețit popoarele
sovietice în grandioasa operă de construcție a socialismului, pe a șasea parte
a globului. Mai târziu, Pravda leninist-stalinistă a vestit zorii comunismului.
De la apariția primului număr al Pravdei au trecut peste patruzeci
de ani; în toată această perioadă, în paginile Pravdei au fost publicate
scrisorile oamenilor sovietici care anunțau diferite evenimente din orașul
lor, din satul lor, din viața lor. O întreagă epocă istorică a trecut de la
scrisoarea muncitorului exploatat în timpul țarismului și până la aceea
a stahanovistului care lucrează azi în uzina automată a Moscovei, de la
corespondența țăranului urgisit odinioară într-un cătun din gubernia
Saratov și până la cea a colhoznicului din colhozul milionar „Pobeda” –
scrisori apărute în decursul vremurilor în paginile Pravdei. Pravda a
străbătut un drum glorios, drum care marchează etapele luminoase din
viața oamenilor care astăzi zidesc societatea visată de veacuri de omenire:
orânduirea comunistă.
De la milioanele de oameni cărora li se adresează, din legătura
trainică cu masele, presa sovietică își trage puterea sa de nebiruit. Chezășia
muncii rodnice și pline de succes a presei sovietice o constituie legătura

cu masele.
În întreaga activitate a presei sovietice, excepțional de mare
este rolul corespondenților muncitori și sătești, despre care tovarășul
Stalin spunea că: „nu pot să ie priviți numai ca viitori ziariști sau ca
activiști din întreprinderi, în înțelesul strâmt al acestui cuvânt; ei sunt,
înainte de toate, cei care au menirea de a scoate la iveală lipsurile vieții
noastre publice sovietice, luptători pentru întinarea acestor neajunsuri,
comandanți ai opiniei publice proletare, care se străduiesc să îndrumeze
forțele necesare ale acestui factor de o covârșitoare însemnătate pentru
ajutorarea Partidului și a Puterii sovietice în opera atât de grea a
construcției socialiste”.
În țara noastră, presa de partid, în frunte cu ziarul Scânteia, urmând

gloriosul exemplu al Pravdei, a luptat și luptă pentru a se lega cât mai
puternic de mase, pentru a dezvolta mișcarea corespondenților.
Iubită de popor și temută de dușmani, Scânteia a fost un credincios
ajutor al Partidului. În ciuda terorii, în ciuda arestărilor și condamnărilor
a zeci și zeci de redactori, tipogra i, corespondenți, Scânteia ilegală
apărea mai combativă, necruțătoare față de capitaliști și moșieri, față de
imperialiștii străini și agentura lor social-democrată de dreapta.
În anii războiului, Partidul tipărește ziarul ilegal România liberă,
prin care chema la luptă pe toți patrioții împotriva războiului antisovietic
și a dictaturii fasciste antonesciene. Și chemarea Partidului a fost urmată.
Din nenumărate locuri ale țării, oameni, bătrâni și femei scriu României
libere ilegale despre teroarea și suferințele ce le îndurau, ca și despre
îndârjirea cu care se opuneau dictaturii fasciste. Corespondențele scrise
cu mult curaj și devotament plecau spre tainița unde se tipărea ziarul.
Și în paginile, scrise cu literă măruntă, răsuna glasul patrioților români,
clocotul mâniei poporului împotriva ocupanților fasciști. Din uzinele
Bucureștiului, de la atelierele Grivița C.F.R., din cetatea Reșiței, veneau
veștile despre salvarea mașinii de război hitleriste. Dintr-un sat, ca atâtea
sate urgisite, dintr-un sat de la poalele Carpaților, a scris într-o zi cineva.
Corespondența sa a apărut în România liberă ilegală, din 22 martie 1944,
sub titlul La noi în sat. Cât de zguduitor aspect al satului robit de fasciști
a reușit să înfățișeze corespondentul voluntar. „Războiul pornit de Hitler
împotriva Rusiei – scria el –, în care ne-a angajat și pe noi trădătorul
poporului român Antonescu, a aruncat asupra satului nostru un doliu
mare. Tineri abia însurați și lăcăii noștri de ani de zile concentrați au fost
aruncați în focul războiului și puțini din ei au rămas în viață. Gică al lui
Dumitru s-a întors acasă cu un obraz rupt și era cel mai frumos băiat din
sat, și câți s-au mai întors sunt fără o mână sau fără un picior.
Ajung până la noi zvonurile de libertate. Auzim cu toții vestea că
hitleriștii mănâncă bătaie și că ei au pierdut războiul.
Ne spunea un băiat, care este ucenic la o fabrică din București, că
acolo muncitorii urăsc de moarte pe hitleriști și nu mai vor sa lucreze
pentru Hitler și Antonescu. E nevoie ca frații care au plecat la oraș să
aibă grijă să aducă lumină în satele din care să-i ridice la luptă contra
hitleriștilor și Antonescu pe toți cei rămași acasă.
Atunci veți avea în noi cel mai bun aliat în lupta contra hitleriștilor,
căci noi îi urâm de moarte. Vom lupta cu armele în mâini să izgonim pe
hitleriști din țară, să răsturnăm pe Antonescu de la cârma țării, pentru ca,
în satul nostru, să se întoarcă iarăși veselia”.
Corespondenții presei comuniste ilegale, înfruntând teroarea regimului
burghezo-moșieresc, riscându-și libertatea și chiar viața, transmiteau
partidului cuvântul poporului.
În zilele care au urmat eliberării țării noastre de sub jugul fascist

de către Armata Sovietică, corespondenților de odinioară, a celor care
munceau în taină, undeva prin țară, li s-au adăugat alți zeci și zeci de mii
de corespondenți muncitori și țărani.
Partidul nostru, Comitetul său Central, în frunte cu tovarășul Gh.
Gheorghiu-Dej, a condus și conduce în permanență presa noastră, i-a
dat și-i dă indicații cum să folosească cât mai rodnic experiența presei
sovietice, cum să capete un tot mai pronunțat caracter de masă. Mișcarea
corespondenților a devenit o forță în mersul nostru spre socialism, s-a
născut și dezvoltat, oglindind creșterea puternică a conștiinței poporului
nostru, entuziasmul și dârzenia cu care oamenii muncii din patria noastră
își făuresc viața liberă în luptă cu dușmanii dinăuntru și din afara țării.
Corespondenții muncitori și țărani, oameni mândri, hotărâți,
luminați, însu lețiți de un ierbinte patriotism, au luat din proprie inițiativă
condeiul în mână pentru a lupta împotriva a tot ceea ce este învechit,
pentru a face să triumfe tot ceea ce este nou. Acești luptători neobosiți
pentru îmbunătățirea muncii noastre de construcție, oameni întâlniți în
orașele și satele țării, pe șantiere, mine, universități și gospodării colective,
știu să mânuiască și unealta cu care zidesc viața nouă, știu să folosească și
condeiul ca pe o armă a păcii și adevărului. Și poate unii dintre ei, oameni
cu tâmplele încărunțite sau tineri cu entuziasmul primăverii în ochi, au
considerat, la început, că scrisul este o muncă „cu care nu sunt obișnuiți”.
Dar au pornit cu îndrăzneală și și-au așternut gândurile lor, au reușit să se
facă auzit iureșul muncii lor creatoare ca și critica lor ascuțită împotriva
celor care s-au înecat în birocratism, lene, nepăsare.
An de an, a crescut numărul corespondenților voluntari care se adresează
presei noastre și, în primul rând, Scânteii iubite.
Stăpâni ai țării lor, oamenii muncii din țara noastră se simt din ce
în ce mai mult și stăpâni ai celei mai ascuțite arme de luptă a partidului
nostru în lupta pentru victoria adevărului și dreptății: presa.
Pe zi ce trece crește numărul cititorilor care, adresându-se ziarului
nostru, participă la conducerea și orientarea lui, acționând direct prin
nenumărate sugestii în munca sa de iecare zi. La recenta anchetă,
întreprinsă de ziarul nostru, cu prilejul celei de a 10-a aniversări a
sa, numai în decurs de două săptămâni am primit, din toate colțurile
țării, sute și sute de scrisori din partea cititorilor care au socotit ca o
datorie politică să-și exprime aprecierea asupra conținutului ziarului,
asupra calității diferitelor materiale, asupra aspectului gra ic. Au scris
academicieni și elevi, miniștri și președinți de Sfaturi populare comunale,
medici și profesori, au scris cu egal entuziasm stahanoviști vestiți și țărani
muncitori din sate pe care de abia le găsești pe hartă.
Deosebit de prețios este ajutorul pe care l-am primit cu prilejul
anchetei întreprinse. Și acest ajutor ne-a fost acordat în toate domeniile
de activitate.
Muncitori din uzine ne-au cerut să găsim formele cele mai atrăgătoare;
materiale literare, în care să ie zugrăviți stahanoviștii, în care să ie descrise
metodele acestora. Mulți colectiviști ne-au propus să publicăm reportaje din
viața lor. Țărani muncitori din satele Bărăganului sau de pe Târnave ne-au
arătat că nu în su icientă măsură ne ocupăm de activitatea culturală de la
sate. Președinți și secretari ai Sfaturilor populare și-au exprimat dorința
să scriem mai multe articole de îndrumare, să ducem lupta cu mai multă
combativitate împotriva lipsei de inițiativă, de gospodărire, împotriva
birocratismului, lipsuri care mai caracterizează activitatea a numeroase
Sfaturi populare. Din școli, ne-au scris elevi, din Universități ne-au răspuns
studenți, încredințați că vor vedea apărând în coloanele ziarului nostru
mai multe articole de popularizare a științei.
Fiecare a avut un cuvânt de spus. Cuvintele corespondenților
voluntari, sugestiile și propunerile, observațiile lor critice, toate la un loc
constituie un adevărat plan de muncă pentru îmbunătățirea activității
ziarului nostru.
Dar nu numai cu prilejul recentei anchete, ci, zilnic, ziarul nostru
primește, din partea oamenilor muncii, scrisori tratând probleme felurite,
întrebări din toate domeniile de activitate. Ceea ce caracterizează aceste
corespondențe este conținutul lor bogat, legat de viața poporului nostru,
este exprimarea în forme de inepuizabilă varietate a entuziasmului cu care
oamenii muncii își însușesc sarcinile încredințate de Partid în lupta pentru
construirea unei vieți fericite. Scrisorile primite la redacție oglindesc
creșterea nivelului politic și a puterii de critică a maselor, sporirea simțului
lor de răspundere față de felul cum sunt conduse treburile obștești.
Rețeaua aceasta de corespondenți voluntari care se adresează zilnic
ziarului este un aparat de o sensibilitate deosebită, capabil să recepționeze
și apoi să facă cunoscut întregii țări inițiative minunate, pilde de autentic
eroism în muncă, după cum sunt capabili să biciuiască fără de cruțare
orice nărav, orice deprindere moștenită de la capitalism care ar putea
frâna mersul nostru înainte.
În primele rânduri ale construcției socialismului, corespondenții
de presă sunt cei care ne scriu despre roadele minunate ale aplicării
noilor metode de muncă. Și, în scrisul lor, descriu întreaga luptă pentru
a produce mult mai bine, pentru a o lua înaintea timpului. Mecanicul
cincisutist Ion Gabor, de la Depoul C.F.R.–Cluj, ne-a vestit, în nenumărate
rânduri, realizările de la locul său de muncă, ne-a împărtășit planurile și
gândurile sale de viitor. Anii și munca de zeci de ani nu l-au istovit. „Istoria
merge înainte, timpul lucrează pentru noi, să ținem pas cu timpul” – așa
încheie el scrisoarea în care, cu entuziasm tineresc, vorbește de victoriile
mecanicilor de locomotive, despre succesele echipelor de reparații. Pe
locomotiva lui, măcinând miile de kilometri, Ion Gabor, cincisutistul de la
Cluj, străbate țara în lung și-n lat, și inima i se umple de bucurie. Oriunde
se oprește, simte clocotul înnoitor, trăiește viața care pulsează în iecare
sat, în iecare oraș. Despre aceste lucruri ne scrie Ion Gabor. Scrisorile
lui transmit neștirbit patosul muncii creatoare, bucuria epocii noastre.
Despre vremurile noi, despre satul nostru în drum spre socialism ne scrie
adeseori și Petre Drăgoescu, președintele gospodăriei agricole colective

din Chelmac–Arad. Din satul lui, el ne-a vestit aprinderea lămpii lui Ilici,
ne-a vestit bucuria împărțirii veniturilor, bucuria belșugului și a buneistări,
ne-a scris despre încrederea sporită a țărănimii muncitoare în drumul arătat
de partid, gospodăria colectivă. Despre viața nouă din patria noastră liberă
ne scrie și Dunajecz Ladislau, din Timișoara. Dragostea pentru tot ceea
ce se construiește în țară sub îndrumarea Partidului, minunata înfrățire a
poporului român cu minoritățile naționale o întâlnești aproape în iecare
scrisoare a sa. De acolo, de la fruntariile cu Iugoslavia titoistă, Dunajecz,
alături de ațâți zeci și zeci de corespondenți, vorbește despre viața nouă
din Banat, demascând, prin forța faptelor pe care le relatează, minciunile și
încercările mârșave de diversiune ale presei vândute pe dolari de Iuda-Tito.
Ca niște harnice albine, corespondenți ca Ion Gabor, Petre Drăgoescu sau
Dunajecz Ladislau culeg tot ce e nou în viața patriei noastre, tot ce e folositor
construcției socialiste. Și scrisul lor cuprinde istoria unor vremuri ce nu pot
i asemănate cu nicio altă perioadă din trecut.
Dragostea de patrie, atașamentul pentru măreața operă de construire
a socialismului, corespondenții de presă nu și le manifestă numai atunci
când scriu despre oamenii minunați care răsar pretutindeni, despre
constructorii de pe marile noastre șantiere, despre organizarea mai bună a
producției, despre succesele în muncă, ci și atunci când descoperă și critică
necruțător manifestările de birocratism, de chiul, risipă sau dezordine.
Lovind neiertător, cu dorința sinceră de-a îndrepta lucrurile, corespondenții
de presă, cititorii care scriu ziarului, contribuie, în mare măsură, la lichidarea
piedicilor sau racilelor care există în unele locuri de muncă. Corespondențe
adresate ziarului nostru ca acelea ale lui Mihai Ardeleanu, fruntaș în
producție de la fabrica de tananți „Argeșul”, care a scos din bârlogul unde
se pitiseră pe birocrații din secțiunea comercială a comitetului executiv
al Sfatului popular regional Pitești, sau ale lui Alexandru Huțanu, care a
dat în vileag nepăsarea Comitetului executiv al raionului Rădăuți față de
problemele gospodăriei comunale, nu pot lăsa în liniște, în culcușurile
lor călduțe, pe acei care poartă încă în spate povara mentalității înapoiate
mic-burgheze, pe acei care se mulțumesc să stea pe cuptor, convinși că toate
vor merge la fel de bine și fără participarea lor activă.
Corespondenții demască, prin scrisul lor, uneltirile dușmanului de
clasă în întreprinderi, instituții, la sate. Pentru iecare din ei, lupta în primele
rânduri împotriva dușmanului de clasă este o sarcină de onoare. Așa a
înțeles și Vasile Olteanu, când a arătat prin cuvinte pline de mânie, ticăloșia
chiaburului Agaton Albert din comuna Gălușer, care încercat să dea foc
recoltei. Arătând prin scrisul lor chipul chiaburului, al dușmanului de clasă,
corespondenții de presă sunt, în același timp, mobilizatori activi ai vigilenței
de masă. Corespondențele lor învață oamenii muncii să cunoască sabotorii
și diversioniștii din slujba imperialismului, îi învață să descopere lupul în
piele de oaie. Acest lucru l-a făcut și corespondentul voluntar Andrei Pisaru,
din Tg. Ocna, care ne arăta, într-o scrisoare, cum a fost demascat chiaburul
sabotor Gheorghe Juncu, din comuna Dragomirești, raionul Piatra Neamț,
și cozile de topor care l-au ajutat pe chiabur să ascundă o mare cantitate de
carto i, sabotând, prin aceasta, realizarea planului de colectare. Contribuind
la ascuțirea vigilenței oamenilor muncii împotriva dușmanului de clasă,
corespondenții de presă aduc la realitate pe acei gură-cască care se mulțumesc
ca alții să vegheze în locul lor pentru apărarea cuceririlor poporului nostru.
Un loc însemnat în preocupările celor ce scriu ziarului nostru îl au
problemele legate de munca Sfaturilor populare. Zilnic, zeci de scrisori
vorbesc despre realizările organelor locale ale puterii de Stat, despre
inițiativele acestora. Multe din aceste scrisori, redactate de deputați, sunt
adevărate schimburi de experiență; în același timp, scrisorile subliniază
lipsurile serioase care mai dăinuie încă în munca unor Sfaturi populare,
arată cu mult curaj greșelile, practicile nesănătoase, combat tendința de
birocratizare manifestată pe alocuri. Cât de elocvente sunt în această
privință scrisorile pe care le primim din partea lui Simion Bochiș,
bunăoară, deputat în Sfatul popular raional Târnăveni. Fiecare plic al său
aduce redacției noastre o bogăție de sugestii, de pilde bune sau de sesizări
în probleme din cele mai însemnate. La fel sunt și scrisorile lui Alexandru
Sălăjean, președintele Comitetului executiv al Sfatului popular comunal
Berința, din raionul Șomcuta Mare, regiunea Baia Mare, care – alături
de cele primite de la sute și sute de președinți și secretari ai Sfaturilor
populare comunale – ne semnalează o serie de realizări, de greutăți.
Strâns legați de locurile lor de producție, cei ce se adresează în scris
ziarului nu pierd din vedere nicio clipă perspectiva marilor probleme
politice, naționale și internaționale. Scrisorile venite la redacție ne
vorbesc zilnic despre formele cele mai variate ale manifestării dragostei
pentru Uniunea Sovietică, ale încrederii de nezdruncinat în forța de
nebiruit a lagărului păcii, în fruntea căruia stă marea Țară a socialismului
biruitor. Purtători de cuvânt ai luptei maselor largi pentru apărarea păcii,
corespondenții voluntari exprimă, prin scrisul lor, ura sfântă împotriva
bestiilor veacului XX, imperialiștii americani.
Caracterul de masă, legătura vie, permanentă cu corespondenții

determină deosebirea presei comuniste de cea burgheză.
Servind interesele claselor exploatatoare, presa burgheză nu poate
spune adevărul. Ea este o fabrică de minciuni, o unealtă de înșelare, de
narcotizare a cititorilor. Ziarele burgheze propovăduiesc exterminarea în
masă, aprobă zgomotos folosirea bombei atomice, continuarea războiului
criminal bacteriologic.
În S.U.A., presa burgheză, aservită trusturilor și concernurilor,
desfășoară o vastă propagandă în vederea dezlănțuirii unui nou război.
William Hearst – piratul presei războinice – are și o deviză: „Minciuna
înseamnă bani” – deviză, de altfel, respectată și de ceilalți ziariști burghezi.
Respectată de ziariștii care moaie condeiul în otrava minciunii și crimei,
ziariști care întind slugarnic mâna patronilor pentru a căpăta un pumn de
dolari pentru iecare cuvânt cu care încearcă să înșele popoarele, pentru
iecare cuvânt scris despre război, asasinat în masă.
În opoziție radicală cu această presă coruptă, presa comunistă, scrisă
de mase, se adresează maselor din care-și trage vigoarea. Corespondenții
muncitori și țărani, învățători, studenți, elevi, acești comandanți ai opiniei
publice proletare sunt mândria noastră, oameni noi ai minunatelor timpuri
pe care le trăim. De la ei primim scrisorile sau, așa cum le numesc ziariștii
sovietici, „pâinea zilnică a ziarului”. Pentru scrisorile primite, pentru întregul
sprijin acordat, colectivul redacțional adresează mulțumiri corespondenților
voluntari ai ziarului, angajându-se să lărgească necontenit legătura sa cu
masele.
[Nesemnat]
Scânteia, anul XI, nr. 2589, 28 ianuarie 1953, p. 3.

V
ÎNDRUMĂRI DOCTRINARE
Literatura și societatea
Copleșit de gerul și de intemperiile vremilor glaciare, trogloditul, –

omul magdalenian din paleoliticul quaternar, trăind în bezna ascunzișurilor,
săpa pereții de piatră ai cavernelor, în igând în ei pentru milenii desenul
tipizat al animalelor ce-i asigurau, prin vânarea lor, existența lui precară.
Pictor animalist de neîntrecut, statornicea, pentru veșnicie, oglinda
credincioasă a existenței sale.
Desenul cerbilor bogați în coarne rămuroase, al cailor ageri și sprinteni,
cum și al uriașilor mamuți hirsuți arată, astfel, în negura preistoriei, urmele
limpezi ale unei vieți ce căuta dornic ixarea ei imuabilă în cursul fugar al
mileniilor unei omeniri în continuă devenire.
De ce erau desenate aceste animale? Dintr-o plăcere pătimașă a
talentaților magdalenieni?
Forma oare desenul și pictura expresia vreunui mit, a vreunei religii?
Constituiau cavernele împodobite locuri sacre?
Așteptau oare primitivii, în comunitatea vreunei rugăciuni pioase,
săvârșirea misterelor ce le stăpâneau su letul lor noptatic?
Firește că la toate aceste întrebări ce-ar vroi să scormonească rodnic
cenușa timpurilor trecute, nimeni nu va putea da răspunsul desăvârșit. Și
nici, poate, urma vreunor semne sau vreunui scris, ce pare să se repete
stăruitor ca ornament simbolic al desemnurilor felurite, nu-și va găsi
dezlegarea asemănătoare descoperirii cheii misterioase a vreunui alfabet
ocult. Peste toată această viață, mai mult bănuită decât cunoscută, cade
grea și amuțitoare lespedea mileniilor fugare și-n continuă sporire. Strat
peste strat se așterne, așa ca viața fosilelor să-și găsească, în adâncul
pământului, mormântul ei plin de tăcere.
Dar, de bună seamă că pentru cercetătorul modern al tuturor
datelor acestora preistorice, nu amănuntul, mai mult sau mai puțin
precizat în individualitate, constituie obiectul principal al investigațiilor
sale științi ice.
Ci, dimpotrivă, din tot ceea ce i se culege răzlețit din taina pe care
o închide pământul, din tot ceea ce vestigiile unei vieți apuse îi pot oferi
ca probabil și ca amănunt al unor îndeletniciri omenești, – cercetătorul

modern reconstituie, prin aceste slabe mijloace, irul desfășurării umane
în timp. El încheagă, astfel, sintetic, aspectul general al geniului și existenței
umane de la origine, cu scopul bine de init de-a găsi un punct de reazem
întregii desfășurări ulterioare de viață.
Și-n acest sens, de-un adevăr putem i pătrunși, și anume de acela că
nu există viață, a oricărei societăți omenești, care să nu-și i ixat cugetul și
su letul ei, să nu și le i concretizat în forme superioare de artă cu tendințe
obiective de rămânere statornică a lor în timp și în spațiu.
Și, dacă pentru demonstrarea acestei axiome am luat exemplul celor
mai îndepărtate timpuri, e pentru ca, în schematica numai a unei existențe
de-abia bănuite, să putem totuși distinge ceea ce e caracteristic omenesc
pentru toate timpurile și pentru toate societățile ce și-au găsit cândva o
desfășurare normală de viață.
De asemeni, păstorii nomazi prin deșertul Gobi, coborâtori prin
văile Altailor în larga stepă tibetană, popoarele chirghișilor și calmucilor,
noaptea, când turmele lor se odihnesc, ei aprind opaițele în „iurtele” ce-i
adăpostesc, și-acolo, în așteptarea somnului, ascultă poveștile pline de
miracole ale celor mai bătrâni dintre ei. Su letul lor cere această odihnă.
Povestitorul astfel, creator al unei literaturi epice vorbite, culege elementele
povestirilor sale din lumea înconjurătoare, adăugându-le acestora însă
și propria lui neliniște din fața necunoscutului, el reușește să mai dea
vorbei sale farmecul su letului său dominat de misterul întregii existențe.
În acest chip, povestea se încheagă și trece luturătoare pe buzele miilor
de generații urmașe. Și-ntr-un târziu, în poveștile lor, păstorii descoperă
desfășurarea propriei lor istorii, a faptei și dorurilor lor, căci, în relatările
îngânatei melopei, disting elementele unei vieți obișnuite lor, iar, de altă
parte, elementele ne irești și misterioase, corespunzătoare nopții pline de
taine a su letului lor copleșit de necunoscutul existenței.
Așadar, și în simplicitatea acestei vieți primitive, pastorale, se poate
descoperi aceeași caracteristică pornire omenească de ixare a unei forme
superioare artistice, care să cuprindă prisosul unui su let bogat prin viața
ce-i e dăruită de la natura s-o trăiască. Deci, aceeași tendință de obiectivare
și statornicie de initivă, – care, în fond, rezumă creația de artă, în genere, –
se lasă a i desprinsă din schematica aproape liniară a unei vieți omenești
lipsite de orice complexitate de raporturi sociale, tocmai prin existența ei
primitivă asemănătoare doar izvorului de munte, cristalin.
Evident, literatura e, în general, o ramură din acest expresiv mănunchi
de concretizări umane.
În consecință, ea constituie iința proprie a acestora din urmă și
numai a acestora. Adică numai ceea ce o societate, într-un timp dat, poate
socoti omenesc în tendința ei de închegare obiectivă a însuși omenescului
ei poate, totdeodată, să constituie și acea literatură care să corespundă
formei de perfecție spre care societatea însăși, în dezvoltarea ei irească,
a tins.
Și cu acestea, se poate, în sfârșit, lămuri și problema critică propusă
sub titlul de „societate și literatură”.
Caducitatea sau desăvârșirea celei din urmă e în funcție de omenescul
permanent pe care-l cuprinde ca exponent iresc al societății în care acea
literatură a luat naștere.
De bună seamă că elementul de «societate» introduce, prin forța
lucrurilor, un nou punct de vedere în critica literaturii, iar în relația celor
două concepte de «societate» și «literatură» e de ținut seamă de tot ceea
ce iecare în parte poate însemna și oferi, independent una de cealaltă.
Astfel, dacă literatura încheagă sintetic și tipic expresia unui omenesc
datorat, nu indivizilor în parte, ci datorat unei colectivități, tot astfel și
societatea e, într-adevăr, acea entitate capabilă a sugera o literatură, ca
pură expresie a ei, numai în cazul când ea apare, nu subjugându-se vreuneia
din părțile ei componente (unei clase sociale bunăoară), ci a irmându-se
global sub forma întregului amor izator al înseși acelor părți.
În acest sens, e de prisos să se mai vorbească despre vreo literatură
burgheză, boemă, proletară sau nobilă. Acestea toate sunt adjective care
nu au absolut niciun rost la lămurirea unei opere de artă.
Într-adevăr, această eventuală clasi icare privește condițiunile
materiale felurite ale existenței în societatea ce-și găsește iresc unitatea
tocmai dintr-un proces de integrațiune a părților ei componente și amorfe.
Nu-și găsește însă nicio justi icare la vreo eventuală distincție între felurite
„grade” sau „moduri” de literatură.
Literatura e una și indivizibilă, așa cum și societatea e unitară. Că,
uneori, va a irma spiritul și tendințele sociale distincte ale unei clase
anumite a societății, aceasta nu schimbă întru nimic chipul rezolvării
problemei. Literatura, chiar și în acest caz, se va mărgini numai la redarea
tipică a omenescului, pe care, evident, orice clasă socială îl poate conține.
Dar literatura devine pur politică atunci când marginile acestui omenesc
sunt întrecute, când sentimentul profund uman e falsi icat sau înlăturat
pentru a putea motiva sau provoca o acțiune politică în speță, de pildă o
acțiune pornită din ură sau resentimentul de clasă. Și, încă și în acest caz
special, tot s-ar mai putea vorbi de literatură, dacă tipul omului descris
sau imaginat corespunde unei realități absolute, în sensul posibilității de a
i acest tip înțeles și simțit, potrivit veracității sau verosimilității existenței
sale.
Așadar, literatura nu se împarte pe clase sociale, ci ea, culegând
elementele ei din toate straturile societății, apare ca un exponent sintetic
al culturii și frământărilor ei.
Iar marii vizionari, premergătorii, creatori de mituri și, prin propagarea
idealurilor lor, reformatori ai societăților, – cu toată părerea, adeseori adânc
înrădăcinată, că ei sunt răscolitorii, prin scrisul sau vorba lor, ai unor noi
valori și ai unei vieți noi, – se mărginesc, totuși, să înalțe palatele utopiei lor pe
logica vremurilor și a societăților în care ei își duc traiul. Ceea ce dovedește, în
primul rând, că literatura e eminamente socială, în sensul că, departe de a i
un simplu și independent produs individual, e, până chiar și în subiectivismul
de care-i animată, produsul incontestabil al unui mediu social.
În al doilea rând, se dovedește că nu poate exista literatură decât
numai acolo unde scrierea și conceperea ei corespund datelor elementare
ale vieții societății umane.
Altminteri, totul nu se reduce decât doar la o elucubrație de minte
bolnavă. Și nimic poate nu ar motiva mai bine cele enunțate decât amintirea
aici, în treacăt, a faptului că însuși visul omenesc, ca rezultat al memoriei,
dovedește, în existența lui imanentă, necesitatea ixării lui într-un cadru
social.
Și, evident, e locul ca pe temeiul tuturor acestor enunțări sumare să
deducem, logic, următoarea încheiere, – totodată sub forma unei maxime
programatice:
Intensitatea vieții culturale și materiale a societăților determină
însăși măsura producției literare.
Și înțelegem să ilustrăm, astfel, axioma prin amintirea epocii lui
Pericle sau prin amintirea domniei unui Ludovic al XIV-lea.
Barbu Solacolu
Universul literar, anul XLI, nr. 33, 15 august 1925, p. 10-12.

Reforma presei
În iințarea Colegiului Ziariștilor din România ● Casa ziariștilor
● Salariile minimale în presă ● Consiliul de disciplină
● Judecarea infracțiunilor de presă
Raportul și expunerea de principii ale dlui profesor Mihai
Antonescu
Monitorul O icial de ieri a publicat Decretele-legi privitoare la reforma

presei. Decretele sunt însoțite de următorul raport al dlui prof[esor] Mihai
Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, adresat Mareșalului
Conducător.
Domnule Mareșal,
Presa este o instituțiune esențială în organizarea și dezvoltarea vieții
naționale.
Instrument de informație generală, sinteză de idei și atitudini
publice, presa este, în Statul modern, o funcțiune a coeziunii maselor și o
școală zilnică a vieții naționale.
Considerarea misiunii și funcțiunilor presei în viața națională nu
poate i îndeplinită fără organizarea corpului ziariștilor și fără determinarea
și întărirea profesiunii de ziarist.
Regimul profesional al presei a rămas, la noi, până azi, întemeiat
pe concepția de profesiune liberală, căreia nu i s-au dat însă nici măcar
apanajele celorlalte profesiuni libere.
Rolul avocaților, al medicilor și al altor profesiuni liberale, recunoscute
de Stat, n-a fost, totuși, mai puțin reglementat și ajutat de Stat, care, croind
de pildă corpul avocaților sau corpul medicilor, a stabilit regulile de primire
în corp, drepturile profesionistului, criteriile legale după care iecare își
îndeplinește funcțiunea socială.
Profesiunea de ziarist a rămas, totuși, neorganizată, corpul profesional
al ziariștilor nelegalizat, neîncadrat în Stat și în viața națională; și, prin
aceasta, supus tuturor vremelnicelor frământări și statornicului aleatoriu
profesional.
Misiunea presei în Stat
Profesiunea de ziarist, împlinind, azi mai mult decât oricând, o

misiune națională, presa iind un instrument de educare a maselor, de
orientare și de stabilitate morală a națiunii sau de îndrumare politică a ei,
profesiunea de ziarist nu poate i lipsită de apanajele sociale, de drepturile
de breaslă, de securitatea morală și de independența materială, care să
dea slujitorilor scrisului zilnic drepturile și garanțiile ca și răspunderile
funcției ce îndeplinesc.
Nu se poate întemeia un sistem național autentic, mai ales la popoare
tinere ca al nostru – la care psihologia și conștiința populară sunt un lut
care își așteaptă forma de initivă – dacă nu dăm instituțiunilor, menite să
făurească educația colectivă și să orienteze su letul popular, mijloacele
prin care această educație zilnică să poată i temeinic îndeplinită.
Misiunea presei și garanția individuală a profesiunii de ziarist trebuie
să se întemeieze pe un statut de drepturi și pe organe care să le apere.
Ziaristul, lăsat în prada tuturor încercărilor vieții, neapărat nici de
un organ profesional, nici de un statut care să-i garanteze liberul exercițiu
al profesiunii și să-i asigure independența materială, nu poate i un
instrument liber, pentru realizarea misiunii de educator prin scrisul zilnic,
ci un profesionist supus tuturor umilirilor sau tuturor in luențelor.
De asemenea, organizarea profesională, care se creează ca orice
întreprindere de interese sau ca orice asociație de vanități libere și nu
dispune nici de prerogativa de a reprezenta unitar toate elementele
unei profesiuni, nici de prestigiul unor drepturi formal recunoscute
corpului profesional de Stat, nici de funcțiuni naționale expres asigurate
prin atributele date acestui corp constituit, departe de a reprezenta
un instrument pentru asigurarea intereselor naționale ale presei și de
garanție socială a intereselor materiale ale ziaristului, este o simulațiune
de corp profesional, ci nu o organizare profesională modernă.
Viața noastră publică cunoaște nenumărate cazuri când oameni de
autentică valoare în presă nu s-au putut ridica, n-au putut să întemeieze
școli naționale prin scrisul zilnic și prin ziarul lor, iar alte talente, de o
necontestată valoare, pentru ca să se ridice și să își lase numele în istoria
presei noastre, au trebuit să se plece tuturor tru iilor sau să primească
umilința cupidităților și a preocupărilor exclusiv mercantile.
Iar asociațiunile de presă, nesprijinite de Stat, fără mijloace
patrimoniale care să le dea putința de a-i sprijini pe ziariști, au rămas
expresiuni de simplă a initate morală sau încercări insu iciente de
sprijinire mutuală a întunecatei bătrâneți a ziariștilor și familiilor lor.
Organizarea profesiunii de ziarist
Era, astfel, absolut necesar ca, pe de o parte, să se asigure organizarea

profesiunii de ziarist pe principiul de corp tehnic, unitar și național, care
asigură intrarea, selecțiunea membrilor și atribuirea rangurilor profesionale
în raport cu pregătirea, cu capacitatea și meritele iecărui ziarist.
Iar, pe de altă parte, era tot atât de necesar ca să se întemeieze criterii
legale, prin care ziaristul să-și poată ridica meritele profesionale în presă
nu pe scara întunecată a umilințelor de pe drumul drept al selecțiunii
profesionale demne, a unui exercițiu profesional apărat și sănătos susținut.
Profesiunea de ziarist, întemeindu-se, în primul rând, pe vocațiune
și nu pe rutină, având drept sarcină educația zilnică și colectivă în
formarea spiritului mulțimii, desigur că ea nu putea i reglementată prin
criterii de rigiditate și selecțiune rutinară, ci concepută ca o funcțiune de
consacrare a meritelor naturale, a vocațiunilor necontestate și atributelor
profesionale, care nu pot i îngrădite.
Nu poate i nimeni ziarist, dacă nu este născut pentru educația
neamului. Profesiunea de ziarist, ca și aceea de profesor, este mai curând
o vocațiune și numai prin tehnicitate și disciplină de muncă, o profesiune.
De aceea, organizarea corpului ziariștilor trebuie să se facă pe această
bază realistă, lăsând posibilitatea profesioniștilor de valoare de a se forma
singuri, prin meritele înnăscute.
Vocațiunea iind elementul esențial în exercițiul profesiunii de ziarist,
organizarea acestei profesii trebuie făcută prin simpla disciplinare a vocației,
încadrarea pe plan național a ziaristului –- cu sprijinul corpului profesional
selecționator – ci nu prin îngenuncherea acestuia la criterii birocratice sau
formale.
Colegiul Național al Presei
Aceasta explică pentru ce, prin noua lege de reglementare a

regimului presei, am lăsat presei însăși dreptul de a-și elabora statutul
de organizare și de a-și ixa regulile normative atât pentru organizarea
generală a profesiunii – primirea, selecționarea, ridicarea în corp, cât și
garanțiile exercițiului activității ziaristului.
Am întemeiat Colegiul Național al Ziariștilor, cea dintâi instituțiune

românească menită să dea presei o organizare unitară, pe plan național,
constituind pe toți ziariștii țării într-un singur corp profesional chemat
să apere interesele acestora și să a irme, cu toată autoritatea, prezența
corpului presei în viața Statului, apărând înăuntru și în afară prestigiul
corpului, interesele lui profesionale și garanțiile ce se cuvin iecărui ziarist
în îndeplinirea sarcinilor sale.
În locul a nenumărate asociații, grupuri și sindicate, am creat, astfel,
un singur organ. Colegiul care, cuprinzând și reprezentând ziariștii din
întreaga țară, va i un instrument de prestigiu și posibilități efective în
apărarea intereselor și aspirațiilor presei.
Voind să dăm acestui Colegiu o structură cât mai sinceră, mai
autentică, mai apropiată de su letul și nevoile ziariștilor noștri, Colegiul
Ziariștilor din România va funcționa pe baza unui statut întocmit de
ziariștii înșiși. Prin aceasta, am urmărit să respectăm și particularitatea
de vocațiune pe care o reprezintă profesiunea de ziarist, prin dreptul
presei de a-și stabili ea însăși statutul de care are nevoie și care trebuie
să-i asigure dezvoltarea în țara noastră.
Colegiul Ziariștilor, organ de apărare a prestigiului corpului, dispune de
un Consiliu de disciplină, care asigură selecționarea severă a profesioniștilor
și înlătură pe toți aceia care pot atinge onoarea profesională.
În același timp, Colegiul Ziariștilor, absorbind în el asociațiile
profesionale, existente la publicarea legii, va reprezenta, de acum înainte,
toate interesele profesionale și va apăra condițiunea iecărui ziarist, prin
drepturile cu care va i învestit în viața națională și în raporturile cu Statul.
Pentru ca Colegiul Ziariștilor să primească de la început prestigiul
unui corp tehnic sănătos construit, în afară de admiterea mai largă și mai
generoasă în sânul său a tuturor profesioniștilor serioși și recunoscuți,
la data constituirii sale, va veghea, de acum înainte, ca să nu mai acorde
cali icarea profesională de ziarist decât acelora care, pe lângă capacitatea
profesională, vor dispune de o licență universitară sau un titlu academic
echivalent, profesiunea de ziarist și rolul cultural, de educator zilnic al
maselor, trebuind să se reazime pe un minimum de cultură, care să constituie
o garanție a îndatoririlor ziaristului și un titlu pentru drepturile acestuia.
Corpul profesional, dispunând în interiorul lui, totuși, de o anumită
rigiditate, Colegiul Ziariștilor nu poate primi în profesiune decât pe
aceia care nu pot să ie limitați de nicio incompatibilitate, ie prin
profesiunea lor rezemată pe ideea de rigiditate sau de disciplină, cum
Corpul judecătoresc sau militar, ie prin aceia care, aparținând cadrului
funcționarilor administrativi, nu pot să dispună de o independență totală,
care este esențială în îndeplinirea profesiunii de ziarist.
Aceste reguli și noi înfăptuiri urmăresc să dea profesiunii de ziarist
un nou rang social și corpului profesional al ziariștilor o autoritate și o
funcțiune națională legal recunoscută.
Decretul-lege pentru exercitarea profesiunii de ziarist și în iințarea

Colegiului Ziariștilor din România răspunde acestei necesități.
Salarizarea ziariștilor
Pentru ca profesiunea de ziarist să ie întovărășită de toată

independența morală de care are nevoie, pentru ca profesionistul să-și
exercite demn atributele sale și pentru ca, în același timp, să poată avea
o stare materială – pentru el și familia lui – demnă de răspunderea pe
care o are în viața Statului și a țării, ziaristul nu poate i lăsat, în exercițiul
profesiunii sale, aleatoriului contractelor de muncă întâmplătoare, salariilor
și remunerațiilor de expedient, iar independența lui morală nu poate i robită
tuturor nestatorniciilor, capriciilor politice sau inadvertențelor morale.
De aceea, ziaristul trebuie să dispună de un salariu minimal, care să-i
dea certitudinea vieții, siguranța profesiunii în raporturile cu patronul său
și independența morală în raport cu viața socială și răspunderea națională
a profesiunii de ziarist.
Printr-un decret-lege, am stabilit salariile minimale pentru ziariștii
profesioniști, precizând, cu toată rigiditatea juridică, sensul acestei îndatoriri.
Am determinat ce se înțelege prin ziar sau publicațiune periodică, ce se
înțelege prin ziarist stagiar și prin ziarist profesionist de initiv, spre deosebire
de colaboratorii întâmplători ai ziarelor; și am reglementat funcțiunile pe care
le pot îndeplini în presă aceia care poartă cali icarea profesională de ziariști,
rangurile lor, precum și salariul ce se cuvine iecărui rang.
În iințarea salariului minimal și determinarea lui
Acest salariu minimal constituie o garanție de drepturi profesionale,

un instrument al independenței ziaristului.
De aceea, el nu poate i modi icat decât prin lege, asigurându-se,
astfel, continuitatea de drepturi pentru ziariștii profesioniști.
Am instituit o jurisdicție specială pentru reglementarea tuturor

con lictelor ce ar deriva din raporturile de muncă ale ziariștilor; o
comisiune de arbitraj, prezidată de un președinte al Curții de Apel din
București și completată cu reprezentanții edi icați ai profesiunii de ziarist
și ai intereselor patronale de presă va asigura, astfel, contractului de muncă
în presă un regim demn de misiunea și de rangul social pe care trebuie să-l
ocupe ziaristul în viața Statului nostru, sustrăgându-l întârzierilor inerente
jurisdicției de muncă obișnuite și evitând nee icacitatea contractului de
muncă al ziaristului, acesta ferit de aleatoriu sau de umilință și trebuind
să rămână un intelectual având siguranța vieții.
Decretul-lege pentru ixarea salariilor de muncă, am socotit potrivit
să ixeze aceste drepturi.
Casa de pensii a ziariștilor
Pentru a face ca profesiunea de ziarist să ie întovărășită de toate

garanțiile și de ocrotirea Statului, pe lângă organizarea ziariștilor în corp
tehnic prin Colegiul Național, și pe lângă reglementarea condițiunilor de
pătrundere, de selecțiune, de înaintare, de remunerare, ca și de apărarea
juridică și profesională a contractelor de muncă, am socotit potrivit să
organizăm Casa de pensii a ziariștilor.
O casă de retragere și pensie a ziariștilor a fost în iințată prin legea
din 7 iulie 1930.
Simplu organ de mutualitate și de contribuție liberă a aderenților
săi, această Casă, deși a însemnat un început de grijă pentru bătrânelele
ziariștilor și pentru familiile lor, era cu totul insu icientă și a dat rezultate
prea mici față de rostul presei în Stat și de grija ce se cuvine ziariștilor,
tuturor ziariștilor țării, nu numai câtorva asociații în mutualitate.
De aceea, am întemeiat o Casă de pensii a ziariștilor, persoană
juridică de drept public, cu scopul de a servi tuturor membrilor și
urmașilor acestora pensii și ajutoare, această Casă trebuind să cuprindă,
în mod obligatoriu, pe toți ziariștii membri ai Colegiului Ziariștilor din
România.
Înscrierea și bene iciul de membru al Casei nu mai constituie un
act de voință întâmplător, iar dreptul de pensionare nu se mai reazimă pe
ideea de mutualitate sau de act proporțional cu contribuțiunile benevole
aduse la Casa de sprijin și pensiuni, cum era mai înainte.
Ci noua Casă de pensii a ziariștilor aste un organ în care înscrierile
se fac de drept, de către Colegiul Ziariștilor, iar contribuțiunile pentru
întemeierea fondului de alimentare a pensiunilor sunt obligatorii și
pentru patroni, și pentru salariați.
Pentru ca veniturile Casei să poată să asigure un sfârșit demn al
vieții ziaristului și o ocrotire dreaptă a familiei sale, Casa de pensii are
nevoie de însemnate fonduri.
Principiile pensionării și veniturile Casei de pensii
Noua lege prevede o seamă de taxe speciale, pe care le-am instituit în

folosul acestei Case, Statul primind să contribuie la organizarea profesiunii
de ziarist prin propria sa participare și să înlesnească alimentarea
fondului pentru pensiunile (sic!) și ajutoarele destinate ziariștilor, prin
taxe speciale instituite cu acest scop, asupra unor venituri și activități
legate de profesiunea de ziarist, cum sunt consumația de hârtie, importul
de hârtie, abonamentele la Societatea de Radiodifuziune sau importul
periodicelor de orice fel.
Dacă Statul vrea să aibă elite spirituale care să îndrume viața
națiunii și dacă profesiunea de ziarist este – și trebuie să ie – considerată
ca un instrument de educație zilnică a maselor, ca o școală zilnică a vieții,
ziariștii trebuie să ie sprijiniți, asigurându-li-se independența morală
și garantându-se liberul exercițiu patrimonial al profesiunii. Alături de
salariul minimal, pensia dreaptă trebuie să ocrotească demnul exercițiu
al profesiunii de ziarist.
Pe lângă aceste impozite indirecte afectate Casei, Statul va contribui
la Casa de pensii a ziariștilor printr-o alocație anuală. Primul fond de 59
milioane de lei, destinat acestui scop, se va vărsa imediat după publicarea
acestei legi.
Statul, patronii și ziariștii profesioniști înșiși contribuie astfel la
asigurarea sfârșitului carierei de ziarist, le ocrotirea socială a retragerii
ziaristului și la sprijinul familiei sale, după o viață de muncă.
Acestea sunt marile principii ale legii pentru organizarea Casei de
pensii a ziariștilor, legea cuprinzând toate normele, condițiile, categoriile,
rangurile și drepturile de pensionare cu toată precizarea juridică ce
comportă.
Răspunderi profesionale, infracțiuni de presă și judecarea lor
Reglementarea profesiunii de ziarist, stabilind un statut nou de

drepturi pentru acestea și lăsând Colegiul național al ziariștilor ca să
precizeze îndatoririle profesionale în toate amănuntele lor, noul regim
al presei, astfel constituit, era potrivit să se ocupe și de îndatoririle
față de Stat și societate, care ajută profesiunea de ziarist, dar trebuie să
reglementeze și răspunderile profesionale.
Abuzurile și greșelile săvârșite altădată, printr-o libertate lipsită de
drepturi pentru ziarist, au dus la procese de presă înaintea instanțelor
ordinare și a Curților cu Juri, din care, chiar dacă profesioniștii presei
ieșeau achitați, de multe ori presa rămânea condamnată.
Apărarea prestigiului moral al presei, garanția respectului cuvenit
oricărui om în fața presei ca și garanția respectului ziaristului în exercițiul
profesiunii sale, cer un sistem legalizat, asigurându-se astfel rapiditatea
(sic!) de presă, curmându-se scurt orice drept să ie asistat de avocat în
judecarea recursurilor disciplinare îndreptate împotriva hotărârilor
date de Consiliul disciplinar.
O lege, pentru accelerarea acestor judecăți, stabilește că cercetarea
și judecarea infracțiunilor de presă se face după procedura delictelor
lagrante, asigurându-se, astfel, rapiditatea judecării pentru orice fel de
delict de presă, curmându-se scurt orice fel de atmosferă în jurul delictelor
de presă de natură să lezeze și prestigiul presei, și libertatea morală a
cetățenilor sau instituțiilor.
Urmărind asigurarea demnității și libertății ziaristului, cel trimis la
judecată, pentru săvârșirea unei infracțiuni de presă, nu poate i arestat
preventiv; el are, de asemenea, dreptul să ie asistat de avocat în toate
fazele instrucției judiciare, asigurând astfel – prin derogare de la legile de
procedură în vigoare și ca un complement la rapiditatea aspră a judecății
– certitudinea dreptului de apărare, cu cele mai mari garanții, de care nu
se bucură nimeni în fața legilor.
Aceleași drepturi de judecată rapidă, cu precădere se respectă și la
judecarea recursurilor făcute de ziariști împotriva hotărârilor disciplinare
ale Consiliului disciplinar profesional, instituit odată cu Colegiul ziariștilor.
La statut legal de drepturi, statut legal de îndatoriri.
La măsuri de ridicare, de garantare și de ocrotire legală a profesiunii
de ziarist, a salariilor și a ridicării prestigiului Colegiului ziariștilor, trebuie
să corespundă, natural, un sistem legal care să dea profesionistului un
minimum de răspunderi. Iar Colegiul ziariștilor și Consiliul său de disciplină
au îndatorirea de a veghea la îndeplinirea obligațiilor profesionale și la
respectul onoarei și a dreptului tuturor cetățenilor, după cum Statul și
cetățenii veghează la onoarea și drepturile ziariștilor.
Aceste legi nu sunt decât o sinteză a unor vechi aspirațiuni ale
ziariștilor și ale presei.
La întocmirea principiilor acestor legi, pe care regimul d-voastră,
Domnule Mareșal, le-a făgăduit presei și țării, am ținut seama de aspirațiile,
interesele și sfaturile tuturor: ale patronilor, ale ziariștilor profesioniști,
ale asociațiilor de presă.
Acestea din urmă au dat un exemplu desăvârșit, primind voluntar
propria lor sacri icare în scopul creării unui organ unitar și de mare
prestigiu, Colegial Național al Ziariștilor.
Legi de principii largi, lăsând presei libertatea de a-și forma singură
structura, de a selecționa singură membrii, de a-și organiza singură
profesioniștii, de a-și apăra singură drepturile și interesele, dar și de a le
îngrădi; legile ce vă supun sunt cele dintâi așezări pe baze naționale ale
organizării presei în țara noastră, legi sociale menite să asigure ziariștilor
independența lor morală, siguranța materială, a lor și a familiilor lor,
precum și garanția răspunderilor profesionale de respectarea căreia
depinde prestigiul profesiunii însăși și al Colegiului ce am întemeiat.
De aceea, în conformitate cu dispozițiunile decretelor-legi nr. 3052,
din 5 septembrie 1940 și nr. 3.072, din 7 septembrie 1940, am onoare a
vă supune spre semnare, decretul legii generale pentru reforma regimului
presei și profesiunii de ziarist, cuprinzând:
1. Decret-lege pentru exercitarea profesiunii de ziarist și în iințarea
Colegiului Ziariștilor din România.
2. Decret-lege pentru ixarea salariilor minimale ale ziariștilor
profesioniști.
3. Decret-lege pentru în iințarea Casei de pensiuni (sic!) a ziariștilor
și organizarea regimului pensiilor pentru ziariști.
4. Decret-lege privitor la accelerarea judecării infracțiunilor de
presă și la judecarea recursurilor împotriva hotărârilor disciplinare ale
ziariștilor.
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri

și Ministrul Propagandei Naționale, Mihai A. Antonescu
Sancționarea decretelor-legi
ANTONESCU
Mareșal al României
și
Conducătorul Statului
În baza dispozițiunilor decretelor-legi nr. 3.052, din 5 septembrie și

nr. 3.072, din 7 septembrie 1940, asupra raportului dlui Vicepreședinte al
Consiliului de miniștri și Ministrul Propagandei Naționale, cu nr. 353.025,
din 12 mai 1944, am decretat și decretăm:
Art[icol] unic – Profesiunea de ziarist și exercițiul ei, organizarea
profesională prin Colegiul Național al Ziariștilor, regimul legal al salariilor
și al contractelor de muncă pentru ziariști, dreptul de pensiune (sic!) și
Casa de pensii a ziariștilor, regimul infracțiunilor de presă și disciplinare
pentru ziariști vor i reglementate de următoarele legi:
1. Decret-lege pentru exercitarea profesiunii de ziarist și în iințarea
Colegiului Ziariștilor din România.
2. Decret-lege pentru ixarea salariilor minimale ale ziariștilor
profesioniști.
3. Decret-lege pentru în iințarea Casei de pensii a ziariștilor și
reorganizarea regimului pensiilor pentru ziariști.
4. Decret-lege privitor la accelerarea judecării infracțiunilor de presă
și la judecarea recursurilor împotriva hotărârilor Consiliului disciplinar al
ziariștilor.
Dat în București, la 12 mai 1944.
ANTONESCU
Mareșal al României
și
Conducătorul Statului
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri
și
Ministrul Propagandei Naționale
Mihai A. Antonescu
Ecoul, anul II, nr. 143, 15 mai 1944, p. 1; 3.

De ce era primejdioasă libertatea?
Cu deosebire, de la îndeplinirea așa-zisei „restaurații” din 1930 –

actul cel mai nenorocit și mai aducător de nenorocire din toată istoria
noastră contemporană – și mai ales de la sfârșitul lui 1933, clica de
aventurieri conducătoare, prin hotărârea ei, a început să atace toate
libertățile cetățenești, sub pretext că ele ar amenința tăria și siguranța
Statului.
Tăria și siguranța Statului, zi de zi, le destrămau aventurierii și
criminalii de la cârma lui. Tăria și siguranța Statului pe care-l jefuiau
aceiași, trimițându-și averile fantastice peste hotare.
Cu șiretenia grosolană a proștilor ce se cred deștepți nevoie mare,
încercau, însă, să-și ascundă ținta: nici prin gând nu le trecea – adică unuia…
– să tindă spre dictatură! Erau susținătorii libertății și ai democrației! Erau
partizanii politicii alături de aliați cu ajutorul cărora întregisem țara!
Dar, în timpul acesta, ei sprijineau pe toate căile închegarea organizației
de trădare națională, în slujba Germaniei, a lui Corneliu Codreanu și Horia
Sima – cu gândul să o folosească împotriva partidelor politice care ar i putut
strica unele aranjamente ale viitorilor dictatori. În timpul acesta, căutau – și
găseau – cozi de topor (O. Goga, G. Tătărescu), pentru a fărâmița și slăbi
partidele politice. În timpul acesta, loveau, rând pe rând, toate libertățile
cetățenești. În timpul acesta, spiritul dictatorial năpădea învățământul,
care era abătut cu totul de la rosturile lui și dat pradă organizației odioase
a așa-zisei străjerii, imitată în totul după... principiile legionare – care le
copiau prostește pe cele fasciste – pentru a crește generațiile tinere în
sentimente josnice și degradante de idolatrie față de un singur individ,
socotit ca reprezentând mai mult decât toată nația la un loc. În timpul acesta,
Nicolae Titulescu era scos dintr-unul din nefastele Guverne Tătărescu, și
politica externă a lui, părăsită în folosul unei aproprieri de țările fasciste
ale faimoasei „axe” revizioniste... În timpul acesta, se introduceau din plin
toate metodele fasciste de guvernare – până la impunerea unor livrele
țării întregi și până la salutul cu mâna întinsă (pe care-l execută și câinii...).
Cu per idie proastă se caută să se arate că toate acestea se făceau

pentru apărarea libertății naționale față de străinătate și se transforma
țara în temniță păzită de aventurieri prin metode categoric opuse ei, prin
metode de tăgăduire a ei.
Apoi, la 11 februarie 1938 – cu complicitatea de neiertat a tuturor
celor ce i-au stat alături dictatorului, care a fost principala cauză de
nenorocirii a țării – s-a instituit și formal dictatura, în iecare zi având să
a lăm de o nouă răpire, peste noapte, a câte unuia din cele mai elementare
drepturi omenești. Vinovată de toate relele dictaturii – și sub cea din
1940, derivată direct și cauzată de cea dintâi – era... libertatea și ea trebuia
suprimată complet.
Dar iată că, de câteva zile, ne-am căpătat libertatea – încă în zile de
război greu, în zile de luptă cu o armată străină chiar pe străzile orașului.
În ce mod a împiedicat libertatea stabilirea solidarității naționale –
care fusese măcinată adânc sub dictaturi – și puterea de rezistență și de
luptă a nației? Erau acestea mai mari sub dictaturi? Răspunsul îl poate da
oricine dintre noi – și el nu e, câtuși de puțin, favorabil dictaturiștilor. De
altfel, și în grozavul război de astăzi, țările cele mai tari sunt țările care
n-au îngrădit în niciun fel libertatea, lăsând-o să meargă până la dreptul de
critică – chiar și nedreaptă – a Guvernului, cum e în Anglia și Statele Unite.
Iar dictaturile teroriste din țările fasciste nu pot opri cu nimic prăbușirea.
Explicația loviturilor date libertății este simplă și banală: după
cum s-a dovedit din nou și după cum știau prea bine dușmanii ei, ea nu
amenință niciodată liniștea și siguranța Statelor, dar face imposibile
guvernările tiranice.
P. P. Stănescu
Libertatea, anul I, nr. 7, 2 septembrie 1944, p. 1.

Rolul educator al presei
Sub unghiul funcțiunii pur tehnice, ziarul este rezumatul util și

accesibil oferit publicului asupra întâmplărilor din lumea întreagă de la
o zi la alta.
Abundența știrilor, nevoia de a le ierarhiza după importanța lor,
spațiul de care, mai ales în împrejurările prezente, dispune o gazetă, reduc,
câteodată, oglinda zilnică a evenimentelor la o prezentare schematică.
Aceasta în ceea ce privește acțiunea de informare. Dar presa
conștientă nu se poate limita numai la atât, căci alături de informarea
publicului, ziarele au datoria să facă și educarea lui.
Ziarul se adresează celor mai variate categorii de cititori și pentru
mulți citirea lui este, din lipsă de timp sau din lipsă de mijloace, singura
hrană spirituală.
Trebuie amintit că s-a adresat adesea presei reproșul că în loc de a
forma opinia, ea deformează adevărul. Și nu fără dreptate.
Într-un studiu asupra rolului educator al presei, Kingsley Martin
cali ică de simple so isme formulele: „oamenii au presa pe care o merită”,
„presa nu formează opinia publică, ci o oglindește numai”, „presa dă
publicului ceea ce el dorește” etc.
Atari formule nu reprezintă numai so isme, ci sunt adevărate
ipocrizii. Chiar dacă scuzele conținute în formulele de mai sus ar i exacte
și încă presa are datoria să nu se coboare până la nivelul cel mai scăzut al
publicului, ci să ridice nivelul publicului cititor printr-o continuă acțiune
educatoare. Când ziarele nu vor mai face concesiuni excesive gustului
publicului, când nu vor mai conta pe amnezia generală spre a debita cele
mai patente neadevăruri, când va înceta alergarea după senzație, când
insulta și calomnia nu vor mai i o armă curentă în gazetărie – atunci nu
se va mai înregistra întrebarea așa de des auzită la omul de pe stradă: „ce
minciuni mai scriu gazetele?”
Fără autodisciplinare, presa nu va putea educa cititorul, căci, pentru
a i educator, prima condiție este să inspiri încredere.
Majoritatea defectelor presei rezidă în goana după creșterea cu

orice preț a tirajului.
Autoritatea unui ziar nu este, totuși, în funcție de tiraj și sunt sugestive
cifrele unei statistici, din 1933, în care Manchester Guardian, celebru în
lumea întreagă pentru obiectivitatea comentariilor sale, igurează cu
60.000 [de] exemplare, în timp ce News of the World, specializat în crime
și afaceri de moravuri, urcă până la enormul tiraj de trei milioane de foi.
Urcarea tirajului – interesând nu direct, ci sub unghiul atragerii
publicității plătite – este principalul vinovat de delăsarea rolului educator
al presei.
Odată un ziar ajuns la formula optimă comercială, se naște pentru el
tentația de a părăsi orice acțiune educatoare temeinică, orice preocupare
de articol serios și documentat – „ziarul tot se citește”.
Pentru binele societății nu interesează însă numai câți cititori
cumpără ziarul, ci ce efect produce asupra cititorului lectura gazetei.
Căci – cităm concluzia studiului citat al lui Kingsley Martin: „Sănătatea
morală a comunității depinde de puritatea izvorului de informare, după
cum sănătatea lui izică depinde de puritatea apei ce i se furnizează”.
N. Sibiceanu
Drapelul, anul I, nr. 19, 11 ianuarie 1945, p. 1.

Rolul presei democratice

în combaterea fascismului
Cetățeanul care trăiește pasionat epocile de mare dinamism n-are

răgazul să se oprească întrebător la răspântia evenimentelor ce se
întretaie, se suprapun și iar se dezlănțuie, ca să croiască din haos conturul
unui destin nou omenesc. Menirea lui iind de a participa la o inițiativă ce
corespunde, instinctiv, cu devenirea lui individuală, asimilată cu devenirea
colectivă, el e nevoit să lase altora, – sociologului, istoricului, – rolul de
înregistrator și comentator al „revoluției trăite”, cum spune Malraux.
Drumul cetățeanului e marcat, în evoluția lui socială și politică din
ultimele două decenii, cu câteva date și jaloane principale. Însă toate se
reduc, dincolo de etapele ce indică sensul evenimentelor strict istorice, –
la lupta între cele două forțe adverse, democrație și fascism.
Cum a decurs această luptă? Care au fost pricinile ce au determinat,
precipitând fazele deznodământului, instaurarea dictaturii?
Cum se explică prăbușirea democrației (și mai ales, pentru înțelegerea
unui fenomen politic cu atâtea dramatice urmări pentru popor) – în ce
resort plesnit trebuie dibuit tâlcul defecțiunii democrației românești?
D. Lucrețiu Pătrășcanu, personalitate înzestrată cu deosebite
însușiri intelectuale și cu o bogată experiență politică, și-a luat sarcina să
tălmăcească, acest proces subtil, și să răspundă cetățeanului nedumerit
și covârșit de avalanșa faptelor și crizelor ce au schimbat, în câțiva ani,
izionomia atât de bonomă și zâmbitoare a Țării Românești. D-sa ne-a
înfățișat, în cartea recent apărută, Sub trei dictaturi, scrisă la Poiana
Țapului, în ceasurile de surghiun din 1941, – o limpede și documentată
evocare a frământărilor politice ce au culminat pe treptate de iciențe,
greșeli și concesiuni ale democrației, cu izbânda reacțiunii hitleriste. De
fapt, e un istoric al devenirii legionare, urmărită în fazele ei politice și
psihologice esențiale – succese grefate, fatal, pe falimentul concepțiilor
partidelor tradiționaliste, nesolidare nici în fața primejdiei imediate, și
care au fost silite să-și plătească erorile cu prețul greu ce se cunoaște.
Citind cartea dlui Pătrășcanu, înțelegem semni icația atâtor

„surprize” ivite în viața politică din ultimul deceniu; înțelegem semni icația
atâtor determinisme funeste ascunse sub unele manifestări crâncene ale
„Gărzii de Fier” sau traduse în actele de sânge ale atentatelor cărora le-au
căzut victimă mulți bărbați de stat.
Dar mai e un lucru, ce intrigă, desigur, pe cetățean în clipele lui
de meditație și care-și găsește acum cheia. Se referă la modul cum s-a
comportat democrația. Cum a reacționat la teribilul pericol întruchipat
în acțiunea „Gărzii de Fier”? Cu eforturi – ni se răspunde –, care denotă,
de multe ori, o puternică tresărire provocată de șocul unei realități
dinamitarde. Cu împotriviri caracterizate de acel speci ic al antagonismelor
partidelor politice românești, chiar în momentele de mare zdruncin
colectiv. Cu manevre tactice stângace, speculate, în ultima instanță, tot în
bene iciul organizației legionare.
Rețin, parcă mai exempli icator pentru comprehensiunea arătată în
această grea și tragică perioadă, – rolul presei democratice. A fost singurul
instrument ce a rezistat bărbătește – chiar în confuzia ce s-a răsfrânt,
uneori inevitabil și în clarviziunea ei – până la sfârșit, fără să cedeze
decât loviturii de grație. D. Pătrășcanu recunoaște rolul jucat de presa
democratică de atunci și consecințele dispariției ei pentru consolidarea
dictaturii. Iată ce spune d-sa:
„În vara anului 1936, fu pornit un violent atac împotriva celor
două ziare mari Dimineața și Adevărul, care se găseau în fruntea presei
democratice. Săptămâni întregi, mii de foi ale acestor ziare au fost arse pe
stradă, vânzătorii și chiar cititorii lor iind insultați și molestați. Vânzarea
lor fu oprită în provincie. Ba chiar și în capitală. Scopul pe care și-l
propusese extrema dreaptă era ușor de descifrat: se urmărea des iințarea
presei democratice de mare tiraj, în folosul celei reacționare și antisemite”.
Mai departe, d. Pătrășcanu spune:
„Lupta pornită împotriva presei democratice – lucrul apărea clar, de
la început – era o luptă eminamente politică”.
Conducerea Partidului Național-Țărănesc avea însă o altă părere.
Pentru ea, totul se reducea la un simplu con lict de interese între „două
trusturi jurnalistice”. Ca atare, Partidul Național-Țărănesc nu avea niciun
interes să intervină; din nou parola dată a fost de neutralitate.
„Având sprijinul deschis al aparatului de Stat (de multe ori, însăși
poliția priveghea la arderea și distrugerea foilor și intervenea în ajutorul
huliganilor, când acestora li se răspundea așa cum li se cuvenea), presa
huliganică a fost biruitoare, iar cea democratică a ieșit înfrântă”.
După ce constată „complicitatea Guvernului cu extrema dreaptă”, d.
Pătrășcanu conchide:
„Democrația însă pierdu, dintr-o dată, presa ei de mare tiraj. Golul,
astfel creat, n-a fost împlinit niciodată. În momentul în care extrema
dreaptă arunca pe piață zeci de publicații și desfășura o campanie
jurnalistică dintre cele mai puternice, lipsa acestei prese era și mai gravă,
iar urmările dispariției ei și mai simțite”.
Pentru obiectivitatea cu care tratează d. Pătrășcanu lupta dintre
democrație, fascism și dictatură, – era iresc să menționeze în cartea d-sale
această acțiune de rezistență.
F. Brunea-Fox
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 87, 26 februarie 1945, p. 1; 5.

Rolul presei
Pe drept cuvânt, s-a spus că arma criticii este cea mai tăioasă, cea
mai corozivă din toate armele. Și, dacă pentru progresiștii epocilor trecute,
pam letul a constituit bisturiul cu care au fost deschise abcesele purulente
ale regimurilor tiranice și reacționare, în vremurile noastre moderne
presa democrată este arma critică de căpetenie folosită de categoriile
sociale progresiste.
Prin mijlocirea presei, milioane de cetățeni iau cunoștință de
planurile, de actele, de mijloacele folosite de către clici reacționare
pentru a-și menține ori redobândi privilegiile lor. Prin mijlocirea presei
progresiste, poporul a lă nu numai cine îi sunt dușmanii, dar și uneltirile
lor per ide, precum și mijloacele pentru a le preîntâmpina și combate. Prin
presă, masele populare sunt mobilizate și conduse în lupta de eliberare
de sub regimurile tiranice antipopulare. Tot prin presă, obiectivele și
rosturile luptei poporului sunt lămurite acestuia, închegându-se, astfel,
acel bloc puternic, omogen, pe care numai sentimentele și conștiința
limpede a justeții țelului urmărit îl poate constitui. Presa democrată, de
asemeni, prin forța ei de pătrundere în mase, reprezintă unul din cele mai
prețioase ajutoare ale unui guvern democratic, în opera sa constructivă.
Istoria politică din ultimele luni ale României demonstrează amplu
rolul covârșitor pe care l-a jucat presa – presa progresistă – în evenimentele
și transformările ce s-au săvârșit în țara noastră. Fără ajutorul acestei
prese, n-ar i fost cu putință să ie atât de repede demascate, în fața maselor,
uneltirile criminale ale clicii Maniu și a instrumentelor lui, Rădescu, Hudiță,
Leucuția, Penescu, Aldea etc. Fără activitatea neobosită a presei democratice,
n-ar i fost posibilă mobilizarea atât de rapidă a țărănimii în lupta ei pentru
pământ, a maselor populare din întreaga țară în lupta pentru răsturnarea
guvernelor reacționare, care au culminat cu acel al lui Rădescu, în lupta
pentru instaurarea Guvernului de concentrare democratică Petru Groza.
Campania desfășurată de presa democratică pentru însămânțări,
pentru sprijinirea cu toate forțele a frontului antihitlerist, pentru
mobilizarea tuturor energiilor în munca de refacere economică a țării,
este, de asemeni, un factor deosebit de prețios în reușita realizărilor pline
de succes a năzuințelor maselor largi populare.
Iată, deci, câteva exempli icări, proaspete încă în memoria tuturor,
care adeveresc a irmațiunile de mai sus, care justi ică rolul de frunte ce-l
are presa democratică în viața politică a țării. Sămânța cuvântului scris
în această presă și-a dat primele roade. Ele stau în fața noastră și ne
îndeamnă la noi eforturi, la recolte și mai îmbelșugate.
Dar, tocmai iindcă arma aceasta a presei este atât de ascuțită și
efectele ei sunt atât de covârșitor de însemnate, nu este îngăduit ca ea
să stea în mâna oricui. Nu este îngăduit ca arma aceasta, care trebuie
să ie a poporului și numai a lui – să intre în mâinile și să ie folosită de
inamicii poporului. Dacă, pentru democrație, ziarul este mijlocul cel mai
e icace, de orientare politică, de informare cinstită și serioasă, de emulație
în muncă prin popularizarea tuturor faptelor ce contribuie la ridicarea
țării, în schimb pentru dușmanii democrației, pentru fasciști, presa era
canalul de scurgere a tuturor otrăvurilor prin care ei tindeau să infecteze
opinia publică. Libertatea presei pentru fasciști și uneltele lor camu late
însemnează libertatea pentru asasini de a-și gâtui victimele.
Presa progresistă este și trebuie să ie mijlocul de comunicație directă,
organul de legătură între popor și conducătorii lui. Prin ziare, conducătorii
maselor își spun cuvântul și dau îndrumările cele mai potrivite pentru ca
acțiunile milioanelor de oameni să ducă la rezultatele cele mai favorabile
pentru ei. Prin ziare, mulțimea de cititori își spune cuvântul. Către ziare
se îndreaptă miile și miile de corespondențe, de plângeri, de sugestii,
de propuneri care constituie un material pretins muncii de construcție
pașnică și de stârpire energică a rămășițelor fasciste. Ziarele progresiste
re lectă și trebuie să re lecte truda, di icultățile, succesele și progresul
neîntrerupt al poporului spre o viață mai bună.
Presa progresistă este oglinda luptei maselor și a conducătorilor
lor, ea este totodată unul din instrumentele de maximă e iciență pentru
izbânda acestei lupte.
Ilie Zaharia
Scânteia, anul II, nr. 232, 24 mai 1945, p. 1.

Rolul presei
Zilele trecute, distinsul nostru coleg d. B. Brănișteanu a publicat,

în aceste coloane, un articol intitulat: Ziaristică și ziariști. D-sa a vorbit
despre profesiunea noastră cu autoritatea pe care i-o asigură talentul,
cultura și stăruința d-sale pe linia presei democrate.
Puțin timp mai înainte, cu prilejul împlinirii unui an de la reapariția
Jurnalului de dimineață, câțiva confrați – care sunt premergători ai luptelor
noastre – au spus cuvinte bune despre breasla gazetărească. D. Em. Socor,
d. dr. Gr. Graur, d. Em. Serghie, directorul Momentului, au subliniat, cu acel
prilej, nu numai sărbătoarea noastră, ci însemnătatea profesiunii noastre,
a tuturor. A doua zi, d. N. Carandino, în Ardealul, scria, de asemenea, despre
rostul presei. Alți confrați au folosit prilejul ca să învedereze menirea
noastră în timpurile de astăzi.
Ordinul nostru gazetăresc are o disciplină aspră: noi trebuie să ne
ocupăm totdeauna de necazurile și năzuințele maselor populare. Nouă nu
ne este îngăduit să scriem despre noi.
Poate din pricina aceasta, profesiunea noastră este, adeseori,
desconsiderată. Poate că, în lungul anilor, ar i fost bine ca, din când în
când, să atragem atenția asupra rostului nostru, în orânduirea socială.
Indiferent, însă, de ceea ce se crede și de ceea ce se spune, presa
rămâne o realitate în lumea întreagă.
În țări mari, rostul presei nu mai este discutat.
După un sfert de veac de activitate întreruptă numai când guvernele,
prin suprimări abuzive, ne-au dat concedii forțate, putem spune că nu
așteptăm satisfacții profesionale decât de la cititorii noștri de iecare zi.
Aceste satisfacții le-am avut și le avem. Mulțumim cititorilor pentru că ni
le-au dat și ne străduim să le obținem neîncetat.
Vedem însă, în același timp, că, în țări mari și de mare cultură, presa
își împlinește adevărata ei menire.
Acum câteva luni, am avut plăcerea să-l vedem pe d. Ilya Ehrenburg,
venind de la Moscova, ca să cerceteze stările și așezările din România.
Ieri, un ziarist american – d. Mark Ethridge – a sosit în București.
Se recunoaște deci, la Moscova ca și la Washington, rolul ziaristului.
Ziaristul trebuie să-și informeze opinia publică din țara lui cu
obiectivitate. El e dator față de conștiința lui și față de cititorii lui să spună
sincer și cinstit ceea ce vede și ceea ce gândește.
În epoca nefastă a dictaturii lui Adolf Hitler și Benito Mussolini,
presa a fost coborâtă la rolul de megafon al dictatorilor respectivi.
Virginio Gayda, la Roma, Gobbels, la Berlin, se transformaseră în cântăreți
ai victoriilor, virtuților și genialității stăpânilor lor, – Mussolini și Hitler.
Mâine, când se va scrie istoria acestor două dictaturi, istoricul se
va ocupa de cei care au poruncit, dar nu va avea niciun cuvânt pentru cei
care au trecut în ziare poruncile stăpânilor lor. Nu se va vorbi niciodată
despre Gayda și nu se va vorbi niciodată despre Goebbels. Se va vorbi însă
despre Ehrenburg, despre Vasili Grosman și despre toți ziariștii sovietici,
– care, în timpul războiului, au fost purtători de cuvânt ai popoarelor
din Uniunea Sovietică, în marea luptă de apărare a civilizației, împotriva
agresiunii hitleriste.
Tot astfel, se va vorbi despre ziariștii englezi, americani, francezi etc.,
care au sprijinit – iecare din locul ocupat de el – lupta țărilor și popoarelor
lor împotriva hitlerismului. Emil Buré, Henri de Kerillisse, André Maurois,
Emil Ludwig, Jules Romains – scriitori și ziariști – au purtat, în Statele
Unite ale Americii, cuvântul omeniei și dreptății, atunci când peste Europa
bătea vântul pustiitor al hitlerismului. De asemeni, când Franța era trădată
de Laval și când, la Londra, se a la un grup restrâns de patrioți francezi
adunați în jurul generalului de Gaulle – trebuie amintit că, din grupul
acesta, cei mai numeroși erau ziariștii. Presa a dat – și ținem să subliniem
faptul – victime directe în război. Nenumărați corespondenți de ziare au
căzut pe toate fronturile, alături de soldații care luptau cu arma în mână.
Dacă în plină luptă, ziaristul și-a împlinit datoria lui, socotim că este
și drept, și folositor pentru colectivitate ca ziaristul să ie întrebat și în
timp de pace. El nu va spune niciodată un lucru nedrept, iindcă pe el îl
controlează în iecare zi cititorii lui. Orișice abatere de la linia adevărului
e sancționată pe loc, prin abținerea cititorului de a mai cumpără gazeta
care l-a înșelat.
În alte profesiuni, controlul este mult mai slab. Ce poate vedea un
singur profesor din ceea ce se petrece între elevii săi, atât de numeroși?
Ce poate vedea un singur director din ceea ce se întâmplă între mulții săi
subalterni? Chiar în regimul parlamentar, alegătorul poate i, din când în
când, distrat sau preocupat de nevoile personale și poate să nu bage de
seamă o greșeală a celui pe care el însuși l-a ales. Gazeta, însă, este citită în
iecare zi de la un cap la altul. Este comentată. Cititorul își dă, în iecare zi,
verdictul, iar gazetarul este, în iecare zi, judecat.
Iată pentru ce am dori ca, [în] această grea perioadă de refacere
morală și de reclădire materială a lumii, ziariștii de pretutindeni să ie
ascultați pentru tot ceea ce pot aduce ca aport, aport care este smuls din
simțirea și năzuința masei de cititori.
Tudor Teodorescu-Braniște
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 303, 19 noiembrie 1945, p. 1-2.

Datoria ziaristului democrat
Criza hârtiei ne-a pus pe noi, slujitorii scrisului cotidian, într-un

penibil con lict cu prima regulă a profesiei noastre: promptitudinea în
actualitate. Totuși, când e vorba de comentarii principiale, manifestarea
lor nu e niciodată tardivă, căci ele au un caracter de permanență. Așa, de
exemplu, când e vorba de libertatea presei, care acum a fost proclamată
de Conferința miniștrilor de externe ce s-a ținut la Moscova, ca una din
condițiile pentru recunoașterea guvernului român de către Anglia și
Statele Unite ale Americii. Voi i iertat, deci, că pot publica abia acum, ca
un fel de declarație de sentimente și principii, răspunsul meu la articolul
apărut în o iciosul social-democrat Libertatea și prin care d. I.R. Șomuz
polemiza cu observațiile ce am făcut la vreme asupra Conferinței generale
a acestui partid.
M-am simțit aproape umilit de aprecierile măgulitoare formulate de
d-sa la adresa mea. Sunt, în genere, mișcat de simpatiile, de considerația,
de stima și bunele sentimente cu care mă înconjoară colegii, pe care îi rog
să primească, odată cu mulțumirile mele, asigurarea că ele nu vor tulbura
nicio clipă atitudinea sobră, simțul autocritic, modestia decentă pe care
m-am străduit să le practic în tot decursul lungii mele cariere care, dacă
îmi va i dat să trăiesc, va împlini o jumătate de veac în anul acesta nou. Am
conștiința că nu merit atât de multe laude câte mi se aduc, că n-am făcut,
în tot lungul vieții și carierei mele, decât să-mi îndeplinesc cât mai mult
posibil, onest și strict datoria. Ar i însă neomenesc să nu mă simt măgulit
de sentimentele ce mi le arată colegii și cititorii și, drept mulțumire, nu pot
decât să le spun că mă voi strădui, până la capăt, să corespund părerilor
ce arată că au despre mine și să merit locul pe care ei a irmă că-l ocup în
breasla noastră.
Colegul I.R. Șomuz, prin articolul său din Libertatea, după ce mi-a
făcut partea de laudă, își exprimă însă rezervele ce are față de sfaturile de
prudență pe care le-am dat Partidului Social Democrat în articolul meu
asupra Conferinței sale. Sfaturi de prudență. Sfaturi menite să prevină
pe fruntașii partidului: contra primejdiilor ce le implică, întotdeauna,
biruința politică; contra ispitelor ce le exercită, întotdeauna, practica

puterii guvernamentale. D. Șomuz îmi reproșează, mie și altora, că prea
le amintim social-democraților principiile elementare ale socialismului
științi ic și principiile etico-politice ale democrației, principii pe care ei
nu le-au uitat niciodată. Și adaugă textual: ,,Aceste lucruri nu sunt pentru
noi ceva pur interpretativ și contemplativ, de pe pozițiile comode ale
turnului de ildeș, – ci lucruri care se realizează în practica vieții de toate
zilele, cu lupte și riscuri, cu acțiune, sudoare, greșeli irești și, în cele
din urmă, cu înfăptuiri de a căror valabilitate luăm ca judecători numai
masele trudite și istovite”. „Pentru noi, mai spune d. Șomuz, socialismul
nu este o doctrină de cabinet cu aspecte edulcorate și atenuate”, pentru a
încheia reproducând un citat din Harold Laski care condamnă, în anume
împrejurări, jumătățile și sferturile de măsuri, la care s-ar putea opri
vreodată socialismul în acțiune.
Dacă confratele socialist a crezut că întrebuințează astfel de
argumente ad hominem la adresa mea, îmi permit să-l asigur că se înșală.
Nici un ziarist nu își așterne pe hârtie observațiile sale și nu distribuie
sfaturi în rarele ocazii când se decide să le dea, dintr-un turn de ildeș.
Ziaristul democrat este, prin de iniție, un luptător. Noi cei de la Adevărul
și Dimineața n-am conceput niciodată și nicio clipă altfel rolul nostru. Am
dat lovituri și am știut să le primim. Și, fără falsă modestie, mie, autorul
acestor rânduri, mi s-au cauzat destule răni, începând cu exilul în cele mai
penibile condiții și terminând cu zdrobirea în câteva clipe a unei cariere
de patru ori decenale, odată cu suprimarea ziarelor la care s-a desfășurat
această carieră și fără de care însăși existența mea era amenințată.
Mai ales în fața Partidului Social Democrat nu am stat ca un
observator platonic. Când am fost și când, pentru a-l servi mai bine, n-am
fost membru înscris în registrele sale, am luptat pentru el, pentru marea
cauză a muncitorilor pe care o reprezenta, o propaga el, și pe care știam
că o reprezintă și comunismul, și Sovietele, care nu mi-au apărut și nu-mi
apar decât ca o altă variantă a mișcării socialiste.
Am toată dragostea și înțelegerea pentru masele muncitorești. Mă simt
în slujba intereselor lor, interese pe care le identi ic cu cele ale națiunii, ale
țării. Sunt fericit că-mi este dat să simt, să văd că acea cauză în care am crezut
și pentru care am luptat o viață întreagă este pe punctul să izbândească. Dar
e iresc ca, la capătul unei vieți întregi da lupte, să țin seamă de experiența ei
și să mă străduiesc a propovădui, a sfătui. Aceasta înseamnă a lucra, pentru
ca fericiții realizatori ai convingerilor, ai idealurilor tinereții, ai vieții mele,
să nu sară, cum spune românul, peste cal; să nu compromită, prin vreo
excesivă pripeală, realizarea rațională a țintei inale.
Nu contest că lupta este și astăzi grea, că se izbește de obstacole
prevăzute și neprevăzute, de rezistențe de unde puteai și de unde nu puteai
să le aștepți. Dar, totuși, una e lupta din opoziție și alta lupta de la Guvern.
Niciodată nu se pot comite în cea dintâi atâtea greșeli fatale, ca la cea de a
doua. Iar în cea dintâi nu există nici pe departe marea primejdie a ispitelor
cuprinse în exercițiul puterii guvernamentale. Dovada o furnizează faptul
că prea lesne opozantul, ajuns azi cârmă, recurge la metodele pe care le-a
condamnat ieri, când era în opoziție și ale căror urmări le-a suportat.
Acesta e unul din cele mai mari pericole ce amenință pe omul politic și
apelul la judecata maselor trudite este o slabă mângâiere dacă nu reușim
să dăm mai întâi acestor mase conștiința clară, nu numai a rolului lor
istoric, ci și cea a răspunderilor lor istorice.
Ajungerea la cârmă și exercitarea guvernării nu scutesc partidele
socialiste de rolul propagandistic pe care l-au îndeplinit pe când erau
în opoziție: acela de a educa masele muncitorești, de a dezvolta la ele
conștiința rolului și sentimentul răspunderii lor. Roza Luxemburg, cea
mai genială femeie pe care a avut-o și cu care s-a lăudat socialismul, e
luptătoare fără preget, până la sacri iciul vieții, pe care a refuzat să și-o
salveze, deși ar i putut-o face, deci nu o observatoare din turnul de ildeș,
a spus odată: „Practicarea socialismului este condiționată de o profundă și
totală revoluție spirituală a maselor degradate de seculara domnie de clasă.
E nevoie să se dezvolte la ele instinctele sociale în locul celor egoiste; să se
dezvolte inițiativa maselor în locul indolenței, idealismului care să le facă
să treacă peste toate greutățile vieții, în locul așteptării imediatei fericiri
etc., etc. Nimeni n-a știut aceasta mai bine, nu a descris-o mai insistent, nu
a repetat-o cu mai multă încăpățânare decât Lenin. Iar singurul drum spre
această renaștere este școala vieții publice, democrația cea mai nelimitată
și mai largă, și o opinie publică vie”.
A reaminti și recomanda aceasta e datoria tuturor ziariștilor
democrați conștienți, care au învățat, în decursul luptei lor de-o viață, că
nu tot ce zboară se și poate mânca, negătit chiar.
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, VIII, nr. 333, 5 ianuarie 1946, p. 1-2.

Răspunderea ziaristului
Într-un articol precedent, am pomenit de o Conferință pe care, ca

vechi ziarist și președinte al Sindicatului ziariștilor, răposatul Constantin
Bacalbașa a ținut-o vorbind despre Presa în viitoarea Constituție, în anul
1922. Cu acest prilej, el a insistat îndelung asupra esențialei probleme a
răspunderii în presă, formulând astfel problema (citez textual):
„Asupra presei sunt noțiuni și postulate admise de toți și sunt altele
care nu sunt admise de toți. De pildă: presa trebuie să ie liberă. Ea este o
necesitate care aduce după sine mari foloase. În această privință, toată lumea
e de acord, dar numai în principiu... Mai este încă un principiu admis de toți:
acela că presa trebuie să ie responsabilă. Acest postulat îl admit și cei care vor
ca presa să aibă o libertate cât mai nețărmurită, și cei care vor să mărginească
această libertate.... În principiu, deci, toată lumea este de acord.”
La 1922, ca și în 1948. E doar un lucru elementar. Niciun drept, nicio
libertate nu sunt tolerabile, dacă nu există o apărare contra celor care
ar abuza de ele. Între toate libertățile, cea a presei ocupă un loc special.
Presa este, în felul ei, o instituție în Stat, ca și Guvernul, ca și Parlamentul,
ca și organele administrative. Dar se deosebește fundamental de acestea.
Guvernul e numit de Suveran și indicat de Parlament; Parlamentul e ales
de corpul electoral; organele administrative sunt numite de Guvern sau,
în unele cazuri, alese de cetățeni. Presa și slujitorii ei sunt factori de sine
stătători în Stat. Orice cetățean poate, în principiu, scoate un ziar. Orice
cetățean poate scrie și publica un articol, ie și numai lipindu-l pe zid, la
primul colț de stradă. Suveranul și Parlamentul pot demite un ministru
sau chiar tot Guvernul. Un ministru poate demite un funcționar public sau
dizolva o organizație administrativă. Numai ziarul și ziaristul depind, în
principiu, de acel vag inde inibil, a cărui putere toți o simțim: de opinia
publică. E drept că aceasta are o posibilitate de sancționare formidabilă.
Ajunge să nu cumpere ziarul, să nu-l citească pe ziarist, pentru ca lacăra
existenței lor să se stingă. Totuși, mai trebuie ceva: conștiinciozitatea
ziaristului și onorabilitatea, legalitatea Guvernului.
Noi am trăit și am văzut, în perioada dictatorială și în cea predictatorială,
pierind ziare citite, adorate de cititorii lor, ziariști onești împiedecați în
exercițiul funcțiunii lor, și am văzut trăind ziare și ziariști neonești, corupți,
necitiți de cititori. Nu-mi place să mă refer la cazuri personale, care dau mai
întotdeauna aprecierilor un caracter de subiectivitate. Cred, însă, că nu sunt
mulți aceia care să știe că Porunca vremii, de exemplu, a fost un ziar necitit.
Dacă nu i-ar i exploatat pe unii evrei, șantajându-i și impunându-le cel puțin
așa-zise abonamente de onoare gras plătite, [dacă] n-ar i avut subsidiile
Legației germane și dacă nu ar i fost protejat și menajat de Guvern – nu
ar i putut trăi nici două zile. Dar, deși necitit, a fost, totuși, un izvor de
bogăție pentru proprietarul și directorul lui. Se poate deduce, din aceste
constatări, că chestiunea responsabilității presei este cea a responsabilității
sociale, politice în general. În lunga mea carieră, nu am văzut ziariști care
să i abuzat pe sfert de funcția lor politică și socială, cât am văzut guverne,
politicieni și tot felul de străini de presă, abuzând nu numai de libertatea
acesteia, dar de posibilitățile ei, când era lipsită de libertate. Ziaristul poate
avea toate virtuțile și talentele pe care nu le au cei ce-i cer; el este, însă,
dezarmat, dacă deținătorii puterii în Stat sunt ipocriți, sunt corupți, își bat
joc de Constituție și legi. Presa este expresia opiniei publice și ea nu poate
scăpa otrăvirii acesteia. Că din rândurile ei se ridică eroi, martiri sau, pur și
simplu, oameni cumsecade – e iresc și pledează în favoarea breslei noastre.
Ceea ce strică politicienii, – presa poate drege, uneori, și a și dres de multe
ori. Dar oameni sunt și cei care o slujesc și nici pe ei nu-i scutesc slăbiciunile
omenești. De altfel, responsabilitatea presei nu este o problemă insolubilă.
Și se rezolvă cu vremea, de la sine, când biruiește democrația și instituie
dreptatea, mai ales cea socială.
La ancheta pe care, în 1897, a făcut-o periodicul francez Revue bleue
asupra responsabilităților în presă – anchetă despre care am mai pomenit,
– a răspuns și marele președinte al Republicii franceze, victorioase
în trecutul război mondial, Raymond Poincaré. El a încheiat lunga sa
expunere, concluzionând astfel: „Să păstrăm presa liberă într-o țară liberă.
Să stabilim, dacă putem, răspunderile reale în ziaristică. Să reducem la
justa măsură valoarea și creditul știrilor imprimate. Să păstrăm noi înșine
destul sânge rece și destulă seninătate pentru a nu ne teme de atacurile
nedrepte și pentru a ști să tragem, la nevoie, folos din ele. Ultimul cuvânt
va sfârși totdeauna prin a rămâne rațiunii și adevărului. ”
Poincaré n-a trecut drept genial, dar a avut, desigur, acea mare
calitate franceză: bunul-simț. Dacă l-am asculta cu toții?
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, VIII, nr. 349, 24 ianuarie 1946, p. 1-2.

Artistul și timpul său
Discuțiile estetice, valabile în câmp curat speculator, alterează

înțelegerea artistului în ordinea practică și-l fac refractar unor chemări ce
n-aduc nicio atingere purității artei. Astfel, nu încape îndoială că artistul
român, literatul îndeosebi, încearcă o repulsie ori de câte ori este invitat a
nu rămâne izolat și a lua contact cu masele.
Repulsia, de fapt, e o mișcare irațională, în dezacord cu faptele,
deoarece literatura română, văzută istoricește, se caracterizează (prin
scriitorii ei reprezentativi) printr-o pronunțată curiozitate pentru
problemele sociale. Dar să ieșim din literatură, unde lucrurile sunt mai
complexe, și să trecem în domeniul plasticii. Știm ce vrea să spună cutare
artist. El vrea să ie liber pe inspirația lui. Nimeni nu zice altfel, și creația
este, de fapt, un act de libertate. Însă cine posedă oarecare noțiuni iloso ice
cunoaște cât de cât dezbaterea asupra „libertății” în general și a a lat că
ea e, de fapt, un simplu sentiment în nicio contrazicere cu necesitatea.
Sunt liber întrucât am sentimentul de a alege între doi termeni, a inventa
termenii înșiși asta nu se poate.
Dar să nu mă pierd în teorii. Iată un exemplu. Din Evul Mediu și până
mai deunăzi (dar la fel a fost și în Antichitate) artistul plastic a fost liber să
aibă sau să n-aibă talent, să se abstragă de viața secolului său, nicidecum.
Normal, el a participat spontan la această viață, încât sentimental libertății
a fost deplin. Un pictor, care era de fapt un meseriaș, dorea să picteze. El
primea o „comandă”, iar aceste comenzi, multă vreme, le-a oferit Biserica
în toate ipostazele ei. Nici Giotto, nici Raffael, nici Michelangelo, nici
Corregio, nici atâția alții n-au fost „liberi” a picta decât îngeri, îngeri și
iar îngeri, Iisuși, Madone și s inți, și când au zugrăvit și divinități păgâne,
asta se explică prin aceea că se ivise Renașterea care dădea alte „comenzi”.
Niciodată artistul, pictor ori sculptor, n-a fost stânjenit de faptul de a i se
i impus un subiect și nici n-ar i posibilă cariera artistului plastic fără
fericita îmbinare a libertății artistice și a „comenzii” ca factor necesar. Încă
o dată, „necesar” e un fel de a vorbi iloso ic, de fapt artiștii au lucrat cu
entuziasm, în consonanță cu vremea lor. Artistul „pur” crede prezumțios
că e „liber”, în realitate a fost o vreme când s-au comandat lucrări „pure”.
Așa cum Biserica a impus, ca reprezentantă a spiritului obștesc, temele,
tot astfel azi opinia publică populară cere subiecte care s-o intereseze. Nu
numai că asta nu atinge libertatea estetică a artistului plastic, dar e un prilej
fericit pentru el de a se menține, în condiții aparent schimbate, în zona
observației umane largi.
Marele artist a avut trebuință totdeauna de mijloace majore: spații
mari, grupuri omenești, portret masiv. Dacă Michelangelo picta Judecata de
apoi pe un perete întreg și Raffael o liturghie papală, așișderi, azi se poate
zugrăvi o scenă de fabrică, ori o manifestație populară. Rembrandt nu
ocolise o scenă de disecție, nu văd de ce azi pictorul ar fugi de am iteatrele
medicale. În realitate, inspirația artiștilor, din ultimele decenii, este
îngrozitor de săracă, redusă la subiecte de sufragerie. Pereții, plafoanele,
pânzele mari, blocurile imense de piatră stau neatinse.
Aci e și vina Statului. Altădată, Biserica făcea comenzi și cerea lucrări
imense și multe. Ea avea artiștii pe care-i merita. Până mai deunăzi, Statul
nu comanda nimic. Cel mai bun mijloc de ridicare a condițiilor de viață
ale artistului este acela de a-l folosi, dându-i de lucru. Poporul muncitor
nu poate i reprezentat pe un carton de șaizeci de centimetri înălțime,
pentru asta trebuie peretele unui palat. Spre a înfățișa pe eroii muncii
ori ai luptei pentru libertate, e nevoie de mari blocuri de piatră. Regimul
democratic nu trebuie sa ie mai puțin generos oferitor de comenzi ca
principii seculari ori spirituali. Artistul se va adapta spiritului popular și
va renunța la izolarea sa în măsura în care Statul democratic îl va folosi.
Asta e credința mea.
G. Călinescu
Contemporanul, nr. 5, 18 octombrie 1946, p. 1.

Despre misiunea scriitorului
Într-un foarte interesant articol din Contemporanul, domnul Ion

Călugăru, scriind despre rădăcinile artei, atacă prea-cunoscutul speci ic
național. Însușesc fără nicio rezervă concluziile distinsului meu confrate,
și înainte de-a adăuga câteva observații care nu mi se par super lue, deși
complementare, țin să însemn aici admirația mea pentru scrisul și viața
poetului Ion Călugăru, pentru loialitatea și consecvența lui, atât în teorie
cât și în practică. Cred că, indiferent de deosebirile pozițiilor ideologice,
doi scriitori se pot stima combătând, pot exprima în mod liber părerile
lor, argumentând pe planul artei, lăsând la o parte orice alt considerent.
Domnul Ion Călugăru a scris și despre misiunea scriitorului. În aceeași
revistă, într-un număr recent, a scris și ziaristul și marele poet, d. Zaharia
Stancu, pe aceeași temă, dând, totodată, și răspunsul care i-a fost dictat de
convingerile lui. Se poate ca și domnul Ion Călugăru, și domnul Zaharia
Stancu să aibă dreptate. Amândoi sunt artiști adevărați. Dar mi-am pus și
eu această întrebare și prezentul articol nu e atât un răspuns dat altora,
cât un răspuns pe care un scriitor e dator să și-l dea lui însuși atunci când,
pus în fața atâtor probleme ale actualității, se întreabă asupra rostului lui
pe pământ. Conștient de existența lucrurilor care-l depășesc, se va găsi în
fața tuturor proceselor de conștiință dictate de ceasul șovăielilor ultime și
de cerințele universului exterior. Va depinde de consecvența loialității lui,
de sinceritatea cu care va privi și va examina toate laturile problemei, ca
să găsească răspunsul în el, nicidecum in luențat de cauze care îi rămân
exterioare, ca să nu zic subsidiare. Una dintre acestea ar i misiunea care
ar incumba scriitorului de a i interpretul voinței maselor, de a-și pune
pana în serviciul intereselor lor. Care va i răspunsul scriitorului?
Înainte de a răspunde însă, scriitorul va căuta să de inească în ce
măsură și în ce mod poate i util societății și va putea corespunde cel
mai bine misiunii care i-a fost încredințată de mase. Își va aduce aminte
de cuvintele lui Lenin, transcrise de Clara Zetkin ca un îndreptar pentru
artiști: arta aparține poporului. Ea trebuie să aibă rădăcini adânci în
masele populare. Trebuie să unească sentimentele, gândirea, voința
acestor mase, să le înalțe la un nivel superior. Trebuie să dezvolte în ei
artiști. Să dezvolte în ei artiști? Asta înseamnă, dacă nu mă înșel, a face
să gândească și să simtă prin ei înșiși, iecare dintre acei care compun
„masa” fără individualitate și chip, să capete o individualitate, un chip al
său... Fiecare om să ie înălțat la un nivel superior, să ie un artist... Dar
cum se poate realiza aceasta? Evident că aici trebuie să intervină acțiunea
așa-zișilor „educatori” a creatorilor de valori, deci a artiștilor înșiși. Ei
sunt obligați atât față de societate, cât și, mai ales, față de opera lor și de
ei înșiși să dea ceea ce e mai bun, să pună în consum alimente spirituale
nealterate și inalterabile. Cum va putea scriitorul, artistul, gânditorul,
vorbesc de aceia adevărați, să-și îndeplinească cel mai loial misiunea?
Ei vor trebui, în primul rând, să se lepede de acel naționalism care a
reînceput să apară sub diverse forme, și unele dintre ele nu mai puțin
democratice, în mai toate țările care au sângerat în cursul ultimului măcel,
în po ida faptului că acei care au luptat împotriva hitlerismului nu-și
jertfeau viața pentru a apăra o graniță iluzorie, ci combăteau pentru un
ideal oarecum abstract. Cred că tinerii canadieni, australieni, mexicani nu
luptau atât pentru securitatea Statelor Unite, cât pentru ideea de libertate,
de frățietate a tuturor oamenilor, nu atât pentru asigurarea unor baze
navale, cât împotriva urii de rasă, nu atât pentru fabricanții de tunuri, cât
pentru o ipotetică „democrație” pe care, deși o știau ipotetică, o socoteau
destul de frumoasă pentru a muri în numele ei. Cred că tinerii francezi
(și există mărturii scrise a prezentei a irmații), care bombardau Franța
în avioanele RAF-ului, erau conștienți că, prin distrugerea patriei lor,
contribuie la înfrângerea puterii întunecate a hitlerismului, în urma căreia,
desigur, avea să renască și Franța..., dar acesta era un gând subsidiar... care
completa ideea ce și-o făceau despre demnitatea umană. Polonezii luptau
în Italia, cehii, în Iugoslavia, tinerii sovietici înaintau în Prusia, cucerind
în lupte eroice fortărețe prusace, luptau cu toții amalgamând dragostea
pentru patria lor cu dragostea pentru celelalte patrii ale oamenilor liberi
de pe pământ. Aduceți-vă aminte de brigada internațională care a luptat
la Madrid și la Guadalajara... Nimeni nu a murit acolo pentru o graniță, un
pământ: toți, cei mai buni, au murit însă pentru un ideal... această patrie
a tuturor oamenilor... Elementul național în artă? Da, desigur, nimeni
nu-l contestă, nu-l poate nega... dar este oare Tolstoi numai un scriitor
rus? sau Shakespeare numai un englez, deși primul e foarte rus, celălalt
eminamente englez? Șapte orașe revendicau cinstea de a i fost leagănul
lui Homer. Șapte popoare ar trebui să revendice pe iecare mare poet, pe
iecare mare artist. Și oare Goethe e mai puțin german, iind universal sau
Spinoza mai puțin evreu?
Dar, pentru a ajunge aici nu e su icient să ii un mare artist (postulatul
talentului iind unica bază a aceste discuți) sau un mare scriitor. Trebuie să
ii tu însuți, în primul rând, adică un om liber, descătușat de toate lanțurile
naționalismului șovin, de toate prejudecățile dogmatismului fanatic, de
toate inhibițiile amorului propriu al rasei sau clasei. A i credincios ție
însuți nu înseamnă a i individualist până la absurd. Libertatea e aceea
care își cunoaște și își acceptă limitele. A i liber nu înseamnă, deci, a
desconsidera nevoile „maselor”. Legătura dintre artist și societate e, pe de
o parte, permanentă, căci procede din natura însăși a artei și din natura
însăși a societății, pe de altă parte, în continuă schimbare, căci procede din
schimbarea tehnicii artistice și din formele pe care le adoptă societatea
în decursul diferitelor epoci ale evoluției sale. Legătura permanentă și
totodată variabilă care leagă artistul de societate este o chezășie a libertății
de gândire a unei societăți libere, căci artistul nu e nici îndrumătorul
societății și nici robul ei, ci doar unul din membrii ei, un element creator
de valori care pot i sau nu adoptate de societate, fără ca prin aceasta
artistul să se socoată pasibil de pedepse sau îndrituit la recompense din
partea semenilor săi. Dar misiunea lui cea mai importantă e alta: artistul
e dator să aducă oamenilor adevărul lui.
Nu e vorba aici nici de un adevăr absolut, nici de vreo revelație, ci de
adevărul acela intim pe care-l deține iecare om, deși majoritatea nu știe
nici să-l de inească, nici să-l exprime. Artistul va i silit de vocația lui să
privească cu neîncredere pretenția unora de-a monopoliza adevărul, tot
așa cum va i silit de însăși conștiința misiunii lui să dăruiască oamenilor
adevărul lui și – drept corolar – să-i învețe să descopere adevărul lor,
adevărul iecăruia dintre ei.
Mai voi adăuga ceva: cred că subiectul operei de artă n-are decât
importanța care se acordă de obicei temei, adică pretextului. E evident că
nicio operă de artă nu poate exista fără temă, dar subiectul nu e decât o
imitare, o întruchipare a unui adevăr. Socotim că Tolstoi nu e mare, iindcă
a socotit posibilă „reînvierea” su letului omenesc, nici că Turgheniev e
citit astăzi, iindcă a pledat pentru liberalism, nici că singurul merit al lui
Dickens a fost lupta pe care a dus-o pentru reforma închisorilor engleze sau
al lui Victor Hugo, campania împotriva lui Napoléon cel mic, ci incluzând
toate aceste preocupări actuale „atunci”, adevărul acestor scriitori a rămas
valabil peste ani, peste granițe, peste regimuri, a rămas un adevăr etern
valabil sau cel puțin atâta timp cât mai trăiesc pe acest pământ iințe care
gândesc, simt și se întreabă de ce societatea nu este în măsură să impună
artistului să creeze opere utile ei într-o împrejurare istorică dată atunci și
pe loc, nici să-i ceară artistului să adopte punctele de vedere politice care i
se par ei potrivite. Pe de altă parte, artistul are datoria să apere – indiferent
de argumentele care pot pare valabile, în primul rând integritatea lui,
adevărul lui. Din scrupule de loialitate, el ar trebui să rămână obiectiv față
de propriile sale opinii și convingeri politice.
El nu poate i „angajat” decât față de adevăr, din teamă ca la un
moment dat adevărul politic să nu mai coincidă cu adevărul lui intim și să
nu dea loc compromisului sau trădării. Ceea ce nu înseamnă nici retragerea
artistului în prea-vestitul turn de ildeș, nici primatul „apoliticului”.
Indiferentismul politic e o lașitate. E străin unui artist adevărat care e
inspirat, în primul rând, de substanța marilor idei generoase și de înaltele
idealuri ale umanității. Va i apolitic, deci, ca Beethoven, în Simfonia VII
sau Ceaikovski, în Uvertura 1812. De aici nu decurge însă necesitatea sau
obligativitatea pentru artist de a se socoti profet, conducător, judecător,
partizan sau membru de partid. Principiile se apără prin ele însele.
Posteritatea nu se va lăsa niciodată închisă într-o clasă sau într-o sală de
meeting. Ea va judeca opera și artistul independent de trecutul istoric și
„tel qu’en lui-meme, en in, l’éternité le change”. Un om liber nu poartă
nicio insignă, chiar dacă ar i îndreptățit s-o poarte. Un adevăr nu poartă
ștampila niciunui partid, deși ar putea i și al unui partid.
Artistul nu trebuie să uite că oamenii crescuți în sclavie nu pot folosi
libertatea decât pentru a asupri la rândul lor. Sub tiranie nu poți decât să
dorești libertatea, nu s-o și înveți. Practica libertății cere obișnuința ei și
disciplina ei. Trebuie s-o posezi, ca și știința limbilor clasice, adâncind-o...
Iar misiunea scriitorului este de a jert i totul „adevărului”. E faptă
sinonimă cu „a sluji oamenilor”.
N.B. Pentru a preîntâmpina răstălmăcirile, țin să precizez aici că

prezentul articol a fost scris, răspunzând unui imbold pur su letesc și că
apare, din pricini cu totul străine de voința autorului, în o iciosul unui
partid. Faptul e datorat exclusiv direcțiunii acestui ziar care a înțeles să-mi
ofere găzduire în cadrul celei mai desăvârșite libertăți.
Sorana Gurian
Liberalul, anul II. nr. 348, 18 aprilie 1947, p. 2.

Presa în R[epublica] P[opulară] R[omână]
Cu prilejul Săptămânii presei, care se va încheia, în mod strălucit,

cu sărbătorirea a patru ani de apariție legală a ziarului Scânteia, ceea
ce trebuie să constatăm, în primul rând, cu privire la presa din țara
noastră, este aceea că, în decurs de numai câțiva ani de zile, ea a trecut
prin transformări profunde, care i-au schimbat fundamental înfățișarea,
conținutul, preocupările, personalul redacțional și, mai cu seamă,
masa cititorilor. Lupta și succesele istorice ale clasei muncitoare sub
conducerea Partidului au făcut să dispară ziarele puse în slujba reacțiunii
și a exploatării capitaliste, a lichidat presa ațâțătorilor și provocatorilor de
război antisovietic și a înlăturat ziare și ziariști care împleteau minciunile
și informațiile tendențioase, destinate otrăvirii conștiinței poporului, cu
afacerile de șantaj, corupție și prostituarea scrisului. Ziarele de astăzi,
din țara noastră, stau aproape toate în slujba poporului muncitor și luptă
împotriva imperialismului și agenților lui din țară, pentru consolidarea
democrației populare pe drumul construirii socialismului.
Niciodată, până astăzi, nu au fost mai nimerite pentru presa noastră
cuvintele lui Lenin atât de cunoscute de ziariști. „Ziarul nu este numai un
propagandist colectiv și un agitator colectiv, ci și un organizator colectiv.”
Căci pe primul plan al preocupărilor presei noastre de astăzi trebuie să
stea rolul ei organizatoric, problemele construirii socialismului, în munca
de dezvoltare a sectorului socialist din economia națională și în munca
de întărire a aparatului de Stat, corespunzător condițiilor istorice în care
puterea se a lă în mâinile clasei muncitoare și aliaților ei.
Aceasta înseamnă că ziariștii nu trebuie să se mai preocupe – și
cea mai mare parte din ei nici nu se mai preocupă – de ceea ce constituia
unul din cele mai importante obiecte de atenție ale presei burgheze,
anume de crime și sinucideri senzaționale, și alte asemenea „cazuri” care
aveau ca scop diversiunea socială, îndreptarea privirii maselor populare
spre cu totul alte direcții decât lupta împotriva exploatării capitaliste, a
fascismului și a pregătirilor imperialiste de război. De asemenea, ziariștii
noștri trebuie să se preocupe mai puțin de așa-zise probleme lipsite de
importanță. Lenin ne arată că „trebuie să reușim... ca presa noastră... să
rezerve mai puțin loc chestiunilor în legătură cu componența personalului
de conducere politică sau privitoare la măsurile de ordin politic de minimă
importanță care constituie activitatea de iecare zi, munca rutinieră a
tuturor instituțiilor politice. Presa va trebui să pună însă, în primul plan,
problemele muncii”.
Experiența de până acum a presei noastre de partid și a presei sindicale
ne arată cât de important este rolul presei în organizarea și stimularea
întrecerilor sociale în producție. Ziariștii noștri vor găsi un material
prețios în urmărirea critică a întrecerilor între diferitele întreprinderi, în
evidențierea fruntașilor producției și a metodelor folosite pentru sporirea
producției și a productivității muncii, în încurajarea inovațiilor, în critica
defectelor de organizare a muncii care permit procente mari de deșeuri și
rebuturi, în demascarea și combaterea sabotajului elementelor dușmănoase,
a neglijenței în muncă a unor muncitori înapoiați, în campaniile cu privire
la cele mai diverse aspecte ale luptei eroice și mărețe pe care o duce clasa
muncitoare sub conducerea Partidului pentru îmbunătățirea cantitativă și
calitativă a producției, pentru dezvoltarea industriei socialiste. Campania
deschisă de Scânteia, organul central al Partidului Muncitoresc Român,
susținută și de Viața sindicală, organul Confederației Generale a Muncii,
pentru calitatea produselor fabricate, pentru reducerea însemnată a
rebuturilor și deșeurilor, a avut un rol organizatoric în lupta dusă în
întreprinderi în această direcție.
Presa trebuie să ie de un real ajutor în opera de îndrumare și de
educare a noilor cadre economice, a noilor directori de întreprinderi,
ieșiți din rândurile muncitorilor, care trebuie să găsească un sprijin serios
în critica constructivă din presă.
Dar, pentru ca presa să-și poată îndeplini cu succes sarcina indicată
de Lenin, anume de a deveni „organ serios de educare a maselor populației
din punct de vedere economic”, cunoștințele ziariștilor profesioniști nu
mai sunt su iciente. Ziariștii profesioniști trebuie să cunoască, de acum
înainte, problemele de organizare a muncii și a producției, să pătrundă în
intimitatea metodelor de muncă pentru a putea evidenția succesele și a
combate lipsurile și rămânerea în urmă. De aceea, pentru unii din ziariștii
noștri profesioniști s-a și pus chestiunea recali icării lor profesionale,
pentru a corespunde noilor sarcini.
În legătură cu aceasta, trebuie să constatăm că, în noile condiții de
democrație populară și de trecere la construirea socialismului, formula
veche a ziarului, scris de un număr restrâns de ziariști profesioniști, nu

mai corespunde. Ziarul nu mai poate i scris între patru pereți ai redacției,
cu ajutorul reporterilor trimiși pe ,,teren”. Ziarul trebuie să ie scris de sute
și mii de oameni care iau parte directă în lupta împotriva capitalismului
și reacțiunii, în orașe și sate, și care participă direct în lupta pentru
construirea socialismului. Aceasta înseamnă că presa muncitorească și
democratică de astăzi nu-și poate îndeplini sarcinile, dacă nu se bazează
pe o rețea deasă de corespondenți voluntari în întreprinderi, instituții și
sate.
,,Importanța participării muncitorilor la conducerea ziarului –
spune Iosif Vissarionovici Stalin – constă, înainte de toate, în faptul că
ea creează posibilitatea transformării unei arme atât de ascuțite în lupta
dintre clase, cum este ziarul, dintr-un instrument de înrobire a poporului,
într-un instrument de eliberare. Numai corespondenții muncitori și cei de
la sate sunt aceia care pot efectua această măreață transformare”.
Marile ziare muncitorești și democratice, în primul rând Scânteia și
Viața sindicală, și mai apoi România liberă, Libertatea, Tânărul muncitor
etc., presa de provincie a Partidului, au reușit să creeze sute și mii de astfel
de corespondenți. Uneori, Scânteia și Viața sindicală au coloane și chiar
pagini întregi scrise numai de corespondenți – muncitori și țărani care
leagă din ce în ce mai strâns aceste ziare de masele largi ale poporului
muncitor. Miile de corespondenți muncitori și țărani sunt un izvor nesecat
– dar folosit încă într-o măsură cu totul insu icientă – pentru formarea
noilor cadre de ziariști profesioniști, care să dea personalului redacțional
al ziarelor noastre o compoziție nouă de clasă.
Cea dintâi sarcină a presei noastre este deci aceea de a i un factor
puternic organizatoric în opera de construire a temeliilor socialismului,
în munca de educare economică a maselor largi ale poporului muncitor
și a noilor cadre economice. Nu mai puțin importantă este însă și cea de
a doua sarcină, aceea de a ridica permanent nivelul ideologic al maselor
de cititori. Învățătura marxist-leninistă trebuie sa ie însușită de către
cadrele de Partid, de către sutele de mii de membri ai Partidului, dar și
de milioanele de oameni ai muncii care se grupează în jurul Partidului.
Presa noastră are și trebuie să aibă un rol organizator din ce în ce mai
mare – în această muncă ideologică, căci numai așa poate înarma masele
de cititori cu înțelegerea reală a condițiilor complexe în care se desfășoară
astăzi pe scară internațională lupta între lagărul paci ic antiimperialist
și cel agresiv imperialist; astfel, mase din ce în ce mai largi înțeleg rolul
hotărâtor al Uniunii Sovietice în apărarea libertății și păcii popoarelor și
în asigurarea progresului civilizației umane, iar oamenii muncii din țara
noastră cresc în spiritul solidarității proletare internaționale.
Pentru aceasta însă, în fața ziariștilor stă o sarcină esențială, de
îndeplinirea căreia depinde însăși cali icarea profesională a iecăruia
în parte, aceea de a învăța mereu, de a-și însuși, în sensul cel mai larg
al cuvântului, învățăturile lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, astfel ca scrisul
iecăruia, în problemele mari, ca și în cele așa-zise „mărunte” să ie pătruns
de principialitate.
Cu prilejul Săptămânii Presei și a sărbătoririi a patru ani de apariție
legală a Scânteii, organ central a1 Partidului Muncitoresc Român, ziariștii
legați de interesele fundamentale ale clasei muncitoare și ale poporului
român își iau angajamentul de a depune noi eforturi ca presa să meargă mai
departe pe calea transformării ei într-un „propagandist colectiv, agitator
colectiv și organizator colectiv”, pentru consolidarea și dezvoltarea
democrației noastre populare pe căile construirii socialismului.
Ștefan Voicu
Flacăra, anul I, nr. 38, 19 septembrie 1948, p. 1-2.

Forța conducătoare
Partidul Muncitoresc Român nu este un partid oarecare, ci avangarda

clasei muncitoare, luptând pentru construirea societății socialiste. El
respinge prin însăși de iniția sa „armonia” între partidele burgheze și
partidele progresiste. În privința aceasta, nu intră niciun echivoc. Partidul
Muncitoresc Român stă pe noțiunea marxist-leninistă a luptei de clasă în
vederea des iințării claselor. Partidul Muncitoresc, aplicând concepția
istorică științi ică, ia fenomenul politic, conlucrează cu elementele sincer
progresiste din păturile ce n-au de-a face structural cu clasa exploatatoare
și care s-au constituit în partide progresiste în vederea lămuririi și pregătirii
la lupta obștească. Cu partidele burgheze, el a rupt orice compromis,
acceptând doar alăturarea individuală a acelor elemente care s-au desprins
la timp și leal de corpul clasei posedante și de ideologia ei, admițând a intra
în câmpul muncii.
În primul rând, se-nțelege, Partidul Muncitoresc a căutat alianța
cu țărănimea, pentru că aceasta a fost clasa exploatată cu deosebire în
trecut și a prezentat un masiv proletariat agrar. Frontul de luptă socialistă
e compus din două forțe fundamentale: muncitorimea și țărănimea
muncitoare. Cu toate astea, proletariatul agrar se a lă, din punct de
vedere combativ, într-o situație mai defavorabilă decât cel uvrier și mai
în primejdie a i dezorientat și spart. Condiția proletară a muncitorului de
fabrică este clară: n-avea, spre a-și câștiga existența, decât brațele sale și
niciun instrument de producție. Posibilitatea de trecere, oricât de parțială,
din condiția proletară în condiția burgheză era minimă. Pentru acest
motiv, solidaritatea muncitorimii industriale a fost totdeauna mai mare și
atașamentul ei la doctrina marxistă mai solid. Ideologia marxist-leninistă
e o creație a proletariatului muncitoresc, nu a celui agrar, iată de ce, cu
toate că țărănimea s-a a lat în situații tot așa de grele de aservire, ea suferă,
în mod natural și cu folos, ascendentul muncitorimii, care este mai călită
doctrinar și organizatoric în lupta de clasă.
Mai este și alt motiv ca lucrurile sa stea astfel. Cultivatorul de
pământ, când nu e un proletar curat, care își închiriază forța mușchiulară,
posedă câteva unelte de producție: pământ, plug, vite etc., ce-i drept foarte
insu iciente spre a-l face să scape de exploatare. Un număr mai restrâns
de țărani posedă însă pământ mai mult, unelte mai numeroase și, deveniți
mici moșieri, înclină a exploata, la rându-le, pe țăranii fără pământ sau
cu pământ puțin. Se naște astfel chiaburimea, care exercită o înrâurire de
sens reacționar asupra consătenilor. Aceștia nu văd totdeauna în chiabur,
din lipsă de pătrundere, un exploatator și un moșier în ascensiune, ci un
țăran bogat, cum își fac iluzia că ar putea deveni și ei. Li se întărește, astfel,
ideea individualistă, care, în cele din urmă, duce înapoi la diferența de
avere și la întârzierea soluției agrare prin organizarea progresistă a muncii
fără exploatare, pe principiul că pământul este al țăranilor în pluralitatea
lor. Partidele „țărăniste” excită tocmai acest egoism chiaburesc. Rolul
Partidului Muncitoresc Român a fost de a deschide muncitorilor agrari
ochii asupra de iniției lor muncitorești și a-i feri de țărănism, adică de
micul moșierism. Practic, el a ajutat pe agricultor să se îndrepte spre
cultura științi ică și progresistă, grăbind producția de tractoare și unelte
mecanice, înlesnind procurarea de îngrășăminte chimice, apărând
ogoarele de accidente naturale, instruind pe săteni și sătence în tehnica
modernă, dându-le pildă prin fermele de Stat, punând chiar aceste ferme
de stat să le vină în ajutor, premiind, în ine, întrecerea în muncă.
Mai complex a fost rolul de mentor al Partidului Muncitoresc Român
cu privire la păturile mijlocii. Acestea, deși de origine neproletară, se
de inesc tot prin muncă și numai prin confuzie și împrejurări speci ice
elemente izolate s-au solidarizat cu cauza burgheză. Termenul de
„burghezie” este și el vinovat, iindcă sugerează ideea unei înrudiri ce
nu exista între meseriaș și profesor, de o parte, și industriaș ori mare
comerciant, pe de altă parte. „Mica burghezie” și „marea burghezie” nu
sunt dimensiuni ale aceleiași structuri, de aceea am folosit multă vreme
un termen încă impropriu, pe acela de pături mijlocii. Ceea ce Partidul
Național Popular a făcut până acum, ajutat de sfatul și exemplul Partidului
Muncitoresc Român, a fost de a-și instrui elementele sale și totdeodată
a le cântări, a le examina în soliditatea lor ideologică, pentru că aici
posibilitatea confuziei este mult mai mare. Instruirea păturilor mijlocii
a întâmpinat unele di icultăți, prin faptul că un intelectual nu are numai
să îmbrățișeze o ideologie, ci să lichideze o altă ideologie. Procesul de
aliniere este mai încet, însă cu rezultate profunde. În materie de pături
mijlocii, nu lămurirea, totuși, constituie problema fundamentală, ci
pregătirea spiritului ofensiv. Păturile mijlocii sunt sub primejdia unei
adeziuni cinstite însă pasive, din cauza unui trecut de individualism,

inerție și incertitudine.
Prin urmare, sarcina ce se pune azi membrilor Partidului Național
Popular este de a înțelege, după o perioadă de pregătire doctrinară, că
n-ajunge numai a privi cu simpatie lupta muncitorimii pentru construirea
socialismului și lichidarea dușmanului, ci și a recunoaște hegemonia
acestei clase și rolul conducător al Partidului Muncitoresc, singurul apt a
realiza această sarcina istorică.
Partidul trebuie sa devină activ, să treacă la ofensivă, în primele
linii de bătaie, să se considere partid al păturilor muncitoare neproletare.
Ziua de 7 noiembrie 1948, când activul Comitetului Central al Partidului
Național Popular a participat solidar la manifestare, a demonstrat
deciziunea sa de a nu se așeza pe o poziție staționară și expectativă, ci
de a merge, ca exponent al unui fel de muncă constructivă, împreună cu
celelalte formații muncitoare.
Nu există decât o singura armată a muncii, iar Partidul Național Popular
e o diviziune a ei. Conferința ce se va ține, în săptămâna ce urmează, va avea
să consemneze și statutar hotărârea păturilor muncitoare neproletare de
a se de ini drept o forță ofensivă progresistă în cuprinsul muncitorimii, în
general. De aceea, articolul 2 al proiectului de Statut propune acest text:
„Partidul Național Popular este o organizație progresistă, exponentă a
categoriilor muncitoare neproletare”. Este un chip acesta de a încadra
clar, activ, partidul nostru, în unitatea mișcării muncitorești, a cărei forță
conducătoare este Partidul Muncitoresc Român.
G. Călinescu
Națiunea, anul III, nr. 799, 21 noiembrie 1948, p. 1.

Principiul răspunderii colective în literatură
În cuvântarea ținută cu prilejul zilei de 7 noiembrie, tov[arășul]

Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al P.M.R., a arătat că „avântul
cultural care s-a produs în ultimul an în țara noastră arată o cotitură
însemnată în această privință”. Subliniind că am pășit „pe drumul creării
unei culturi noi, cu conținut socialist”, secretarul general al Partidului a
înfățișat măsurile luate de partid și guvern pentru stimularea creației
literare și artistice, măsuri care întrec tot ce s-a făcut în țara noastră în
această direcție, subliniind, în concluzie, că acestea „au creat un important
stimulent și au dat rezultate încurajatoare în domeniul creării unei culturi
socialiste în țara noastră”.
Felul cum se prezintă situația în sectorul creației literare ilustrează
constatarea de mai sus. Incontestabil, suntem în fața unor noi progrese,
realizate de literatura noastră pe drumul indicat de Partid, pe drumul
creării unei literaturi care să servească direct și e icace lupta și eforturile
maselor muncitoare, în construirea socialismului.
Expresiile concrete ale acestor succese sunt o serie de opere literare
apărute în ultimul timp. Noi avem în vedere, în primul rând, ultimele
nuvele ale prozatorului Petru Dumitriu și poeziile pline de avânt patriotic
ale unor poeți ca Maria Banuș, Dan Deșliu și alții.
Nuvelele lui Petru Dumitru – Vânătoarea de lupi, dar mai ales O sută
kilometri și Nopțile din iunie – înfățișează cu putere aspecte importante ale
luptei ce se dă sub conducerea Partidului pentru zdrobirea dușmanului
de clasă și crearea unor raporturi noi, înaintate, în diversele sectoare ale
realității.
Pe aceeași linie, se înscrie poemul Lazăr de la Rusca, înlăuntrul căruia,
tânărul poet Dan Deșliu a reușit să ne dea un portret viu și convingător al
unui luptător comunist, însu lețit de ideologia socialistă și gata oricând să
se jertfească pentru cauză.
Frumusețea pe care o radiază acest minunat reprezentant al țărănimii
muncitoare, sună ca o chemare, dezvoltă ura împotriva dușmanilor celor ce
muncesc, crește în inimile cititorilor dragostea pentru cauza socialismului,
pentru patria socialismului, Uniunea Sovietică, din exemplul căreia se

inspiră și Lazăr de la Rusca, și toți ceilalți ortaci ai săi, dragostea pentru
Partidul clasei muncitoare, conducătorul și organizatorul victoriilor
realizate de oamenii muncii din țara noastră pe drumul care ne-a fost arătat
de Uniunea Sovietică.
Sentimentele patriotice, care izvorăsc din integrarea directă în cauza
internațională a proletariatului, ne comunică și poeziile Mariei Banuș și
ale Veronicăi Porumbacu, și cântecele scrise cu prilejul zilei Scânteii, și
poemele adunate în antologiile Luptăm pentru pace și 7 noiembrie, și o
serie de alte poezii, publicate în periodicele noastre, ale poeților Mihai
Beniuc, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Victor Tulbure și alții. Ele toate ne
vorbesc despre o tot mai vie participare a poeziei în opera de înfăptuire a
năzuințelor poporului muncitor.
Progrese au fost înregistrate și în sectorul nuvelisticii, unde unele
dintre nuvelele apărute, în ultimul timp, în Viața Românească, Flacăra
și Contemporanul oglindesc eforturi serioase pe care le depun o seamă
de scriitori ca Ion Jipa, Ben. Corlaciu, Dumitru Bărbulescu, Aurel Mihale,
Ștefan Gheorghiu și alții, pentru adâncirea realității și înfățișarea mai
realistă a elementelor ei esențiale.
Pe același plan trebuie să ie menționată și piesa lui Aurel Baranga,
Iarbă rea, ca și o serie de alte piese originale ce au fost puse în scenă la
începutul stagiunii, în diverse teatre din provincie.
Succesele înșirate nu sunt apariții întâmplătoare ale unor opere de
mai mare valoare. Ele se integrează într-un proces de creștere, ale cărei
caracteristici pot i descoperite prin scoaterea în evidență a trăsăturilor
comune diverselor producții, adeseori destul de variate ca gen și formă
de expresie.
Fie că este vorba de proza lui Petru Dumitriu, de poemul lui Dan
Deșliu sau piesa lui Baranga, de micile nuvele din presa periodică sau de
fragmentele romanelor a căror apariție o așteptăm, avem în față o tematică
nouă, o tematică care nu numai că izvorăște din realitate, dar caută, în mod
vădit, să aducă în literatură acele probleme care frământă cel mai mult
și cel mai puternic masele muncitoare, acele probleme a căror rezolvare
este de o importanță deosebită, cum ar i, de pildă: împlinirea și depășirea
Planului de Stat, lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii,
combaterea in luenței ideologiei burgheze în rândurile intelectualilor etc.
Producțiile literare de care vorbim nu se mărginesc, însă, a pune
probleme de actualitate, ci reușesc să le dea soluții în spiritul principiilor și
sarcinilor date de Partid. Din ele se degajă un puternic su lu de participare
în luptă pentru socialism; ele demască pe dușmanii poporului muncitor
și cultivă sentimentele cele mai dragi poporului. Iată de ce ele sunt din
ce în ce mai realiste și reușesc să dea un tablou tot mai adevărat al zilei
de azi a poporului nostru, când, sub conducerea clasei muncitoare, a
Partidului, țara noastră participă, ca un factor activ, în marea bătălie între
cele două tabere în luptă: lagărul păcii, democrației și socialismului, în
frunte cu Uniunea Sovietică, pe de o parte, și lagărul împilării imperialiste
și a ațâțătorilor la război, condus de imperialismul nord-american, pe de
altă parte.
Prezentarea justă a realității face ca dintr-o serie de opere literare să
țâșnească viguros principiul fundamental al acestei lupte: internaționalismul
proletar. El se manifestă mai ales prin cântarea tot mai profundă a dragostei
ierbinți pe care o nutrește poporul pentru patria socialismului victorios,
țara în care proletarii din toate țările văd realizat idealul lor. Oglindirea
sentimentului de dragoste pentru Uniunea Sovietică în opera scriitorilor
dovedește înțelegerea din ce în ce mai adâncă a realității, în aspectele ei
esențiale, dinamice.
Popoarele lumii se pregătesc să întâmpine cu bucurie, printr-o
și mai mare intensi icare a eforturilor lor, a 70-a aniversare a nașterii
tovarășului Stalin. Această explozie de dragoste este un nou semn al
hotărârii cu care luptă oamenii de pretutindeni pentru idealurile lor.
Este un semn al acestei dârzenii, pentru că, în ochii a sute de milioane de
oameni, numele lui Stalin întruchipează tot ce este speranță, hotărâre și
dârzenie, se identi ică indisolubil cu conținutul și țelul luptei.
Faptul că și această temă, deosebit de scumpă oamenilor muncii de
pretutindeni, este prezentă în tematica scriitorilor noștri, că unii scriitori
au și reușit să dea imagini vii ale dragostei poporului pentru tovarășul
Stalin, iar alții lucrează la diferite producții pe aceeași temă, constituie
o nouă și puternică dovadă a integrării literaturii în cauza generală a
poporului muncitor.
Toate acestea ne permit sa vorbim despre creșterea literaturii pe un
drum sănătos, rodnic. Operele scriitorilor devin din ce în ce mai pătrunse
de dragostea de țară, de dragostea pentru patria noastră în devenirea
socialistă, de acel patriotism viguros al oamenilor muncii, care răstoarnă
impetuos obstacolele și piedicile în calea sa.
Pe acest drum, literatura a reușit să învingă și ea unele greutăți,
dând numeroase tipuri de oameni noi, zugrăvite viu, colorat, convingător.
Anunțarea unei serii de romane care sunt gata de tipar și urmează

să apară în curând ne îndreptățește să a irmăm că progresele realizate
sunt mai largi, mai cuprinzătoare.
Apoi, încă un aspect se impune a i subliniat atunci când vorbim
despre progresele literaturii: – lărgirea ei, atragerea tot mai puternică de
noi și noi forțe.
Concursul literar al Ministerului Artelor a dat la iveală un număr
însemnat de talente recrutate din rândul celor ce muncesc. De atunci, atât
în presa din capitală cât și în cea din provincie, au apărut alte nume noi.
Activitatea ilialelor Uniunii Scriitorilor trezește un viu interes, șezătorile
literare s-au încetățenit în orașele din provincie, devenind o manifestare
culturală deosebit de prețuită de oamenii muncii. La Cluj, Iași, Craiova,
Timișoara, Piatra Neamț au apărut almanahuri literare editate de ilialele
Uniunii Scriitorilor; altele urmează să apară în curând.
Numeroase sunt ziarele din provincie care publică cu regularitate câte
un supliment literar. Lupta Ardealului (Cluj), Luptătorul bănățean (Timișoara),
Lupta Moldovei (Iași) și altele scot suplimente literare din ce în ce mai
valoroase, în care apar tot mai des nume noi. Numărul cenaclurilor literare
crește. Activitatea lor părăsește caracterul sporadic și improvizat pe care-l
avusese la început și se întemeiază tot mai sistematic, tot mai constructiv.
Mai mult chiar. În ultimele luni s-a extins o mișcare nouă: cercurile literare
muncitorești. Ele fac legătura directă între problemele literare și masa largă a
oamenilor muncii. A apărut o literatură nouă, literatura gazetelor de perete,
care constituie un inepuizabil rezervor de noi forțe literare. Interesul pentru
problemele literare crește vertiginos și, în fața scriitorului, se pune necontenit
sarcina de a i la înălțimea acestui interes.
În atari împrejurări, nu ne este permis, desigur, să ne mulțumim
doar cu constatarea progreselor realizate. Avem datoria să zăbovim și
asupra lipsurilor, asupra a ceea ce nu s-a realizat încă, spre a ne clari ica
cât mai bine cu privire la pasul următor ce-l avem de făcut.
Este incontestabil că, în literatură, realitatea revoluționară pe care
o trăim încă nu se oglindește cu aceeași intensitate cu care crește și se
dezvoltă ea în rândurile oamenilor muncii, sub conducerea Partidului. Nu
ar i just să ascundem că în opera multora dintre scriitori, chiar și dintre
cei de care am pomenit aici, există încă aspecte de insu icientă înțelegere
a fenomenelor, tendințe de pierderea din vedere a unor aspecte esențiale.
Pe de altă parte, răbufnesc și unele in luențe ale ideologiei burgheze,
încercări de a oglindi realitatea nouă cu mijloace vechi. La alții, mai ales la
cei tineri, se observă stângăcii, simpli icări schematice ale realității, care
țin, adesea, de lipsă de experiență în materie de creație și alte neajunsuri
care se cer înlăturate.
De toate acestea, atât scriitorii, cât și cititorii devin din ce în ce mai
conștienți. Iată de ce ai, câteodată, impresia că în atmosfera literară plutesc
întrebări mari care necesită răspunsuri clare, lămuritoare. Credem că nu
este greșit a a irma că situația s-a copt pentru a se putea realiza un nou
pas înainte care necesită, însă, un prealabil proces de lămurire, – rezultat
al unei ample discuții în jurul problemelor creației. Iată de ce ne pare atât
de bine venită concluzia dezbaterilor ce au avut loc în cadrul Comitetului
Uniunii Scriitorilor cu privire la necesitatea de a pune problemele creației
literare în centrul preocupărilor Uniunii.
Uniunea Scriitorilor nu a făcut-o până acum în su icientă măsură, și
lunile care urmează trebuie să însemne pași hotărâți pentru îndreptarea
lacunei. În acest sens, sarcini de răspundere revin conducerii Uniunii
Scriitorilor, care trebuie să inițieze și să organizeze largi dezbateri
creatoare, ilialelor Uniunii, cât și comisiilor pe genuri de creație, care
trebuie să se transforme în adevărate laboratoare de frământare a
problemelor creației literare, în instrumente puternice de stimulare a ei.
Ele vor trebui să desfășoare o muncă sistematică de ajutorare a scriitorilor,
de luminare a drumului de creație a iecăruia.
Un rol însemnat ar putea să joace șt presa – atât publicațiile
periodice, cât și cele cotidiene – prin angajarea de discuții și acordarea
unui spațiu mai vast problemelor literare, în general, și celor ale noii
noastre literaturi, în special.
Pe de altă parte, în prezența interesului crescând pentru literatură,
se pune și în fața organizațiilor de masă, sarcina organizării unor acțiuni
sistematice în vederea călăuzirii acestui interes.
În celebrul său articol, Organizația de partid și literatura de partid,
Lenin ne învață că literatura „trebuie să devină o parte integrantă a cauzei
generale proletare”.
Această poruncă leninistă nu poate i împlinită fără o largă discuție
de masă în jurul problemelor literare. Drumul ne-a și fost indicat de C.C. al
P.M.R., în salutul pe care l-a adresat Conferinței scriitorilor.
Se pune, deci, ca o chestiune urgentă, arzătoare, sarcina organizării
unor largi discuții literare.
În împlinirea ei, rolul principal îl au scriitorii înșiși. Și tocmai
de aceea, este nevoie de depășirea unor slăbiciuni. Se cere dezvoltarea
temeinică și consecventă a spiritului răspunderii colective pentru

literatură. Mai stăruie încă la unii dintre scriitorii noștri concepția greșită
după care răspunderea se limitează numai la ceea ce scriu ei. De aici –
lipsă de interes pentru succesele colegilor, pentru dezbaterile creatoare
în general. O atare atitudine este, neîndoios, o rămășiță a mentalității
individualiste burgheze, și nu cadrează cu spiritul general în care trebuie
să se dezvolte literatura într-o țară care a pășit pe drumul construirii
socialismului.
Participarea activă a tuturor scriitorilor și, în primul rând, a celor fruntași,
în larga dezbatere asupra creației literare, este o condiție indispensabilă a
justei orientări a acestei dezbateri.
În lumina succeselor obținute, în ultimul timp, pe tărâmul creației
literare și a perspectivelor pe care aceste succese le-au deschis literaturii,
având mereu în față sarcinile date de Partid, se impune ca o sarcină
imediată, organizarea temeinică a răspunderii colective a scriitorilor, prin
concentrarea tuturor forțelor în discutarea problemelor fundamentale ale
creației literare.
Să învățăm necontenit din exemplul Uniunii Sovietice!
Să ne inspirăm, zi de zi, din semni icația acestui învățământ pe care
ni l-a subliniat cu atâta claritate tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în
ultima sa cuvântare.
Iar experiența sovietică ne vorbește, pe acest tărâm, tocmai despre
rodnicia discuțiilor creatoare. În Uniunea Sovietică, scriitorii cei mai
de frunte conduc, efectiv, activitatea comisiilor pe genuri de creație din
Uniunea Scriitorilor Sovietici, inițiază dezbateri creatoare în presă, ajută
sistematic la creșterea tinerelor talente, desfășoară o largă activitate
obștească, care ușurează contactul scriitorilor cu problemele esențiale ale
actualității.
Succesele strălucite ale literaturii sovietice, care au așezat-o în fruntea
literaturilor lumii, se datoresc, printre altele, și acestui fel de a privi problema
creației literare, răspunderea colectivă pentru literatură, participarea directă
a tuturor scriitorilor și, în primul rând, a celor mai valoroși, în discutarea
problemelor creației literare – iată care este una din pietrele fundamentale
pe care s-a înălțat edi iciul măreț al literaturii sovietice.
În ultimii cinci ani, am putut lua cunoștință de o serie de dezbateri
creatoare care au avut loc în Uniunea Sovietică. Fiecare din ele a constituit
un neprețuit sprijin nu numai pentru acei scriitori ale căror opere au
fost discutate, dar și pentru creația literară în general. Ele au limpezit
numeroase probleme, au ușurat învingerea greutăților, au deschis drumuri
noi în literatură.
Rezultatele bogate au putut i obținute pentru că iecare scriitor
sovietic a considerat de datoria sa să participe în dezbateri, să contribuie
la lămurirea problemelor pe baza propriei sale experiențe, să-i ajute astfel
pe colegii săi.
A învăța de la experiența sovietică înseamnă a învăța să ne pătrundem
de același spirit al răspunderii colective, înseamnă a înțelege, în primul rând,
că, dacă „literatura este parte integrantă a cauzei generale proletare”,
iecare operă literară în parte este parte integrantă a muncii noastre
literare în general, parte integrantă a efortului colectiv pentru împlinirea
sarcinilor puse de Partid în fața tuturor scriitorilor.
Numai pe această bază, pe baza organizării unei largi munci colective
de sprijinire și stimulare a iecărui efort creator vom putea ajunge la
un și mai mare avânt al creației literare, la o și mai mare îmbogățire a
realizărilor, la o și mai activă, și rodnică participare a literaturii în măreața
operă de construire a socialismului în țara noastră.
[Nesemnat]
Flacăra, anul II, nr. 47, 26 noiembrie 1949, p. 1.

Să lărgim și să întărim legăturile presei

cu masele
Partidul nostru se călăuzește, în întreaga sa activitate, după

învățătura marxist-leninistă, că izvorul forței și invincibilității partidului
clasei muncitoare e legătura vie, strânsă, indestructibilă cu masele cele
mai largi ale celor ce muncesc. În lupta pentru construirea socialismului,
pentru asigurarea bunăstării poporului și pentru apărarea păcii, Partidul
se bucură de sprijinul multilateral al oamenilor muncii, care consideră
politica Partidului drept politica lor proprie.
Unul din mijloacele cele mai puternice prin care Partidul se leagă
strâns, zi de zi și ceas de ceas, cu masele largi ale celor ce muncesc este
presa. Pentru a îndeplini cu cinste aceste sarcini principale, ziarele de
partid trebuie să ie cu adevărat in luente și populare, să se bizuie pe un
activ puternic de corespondenți voluntari.
În jurul organelor centrale și locale de presă din țara noastră se dezvoltă
necontenit o vastă rețea de corespondenți voluntari, oameni înaintați, care
privesc problemele de la înălțimea intereselor generale de Stat și care, cu
spirit de inițiativă și abnegație, militează pentru aplicarea politicii Partidului.
Dezvoltarea rapidă a mișcării corespondenților voluntari este o expresie
grăitoare a încrederii maselor în justețea politicii Partidului, a caracterului
profund democratic al regimului nostru, a unității dintre Partid, Guvern și
popor. Corespondenții voluntari, exponenți ai maselor în mijlocul cărora
trăiesc și muncesc, fac cunoscute, prin presă, Partidului și Guvernului nevoile,
preocupările, propunerile și sugestiile maselor. În scrisorile lor, corespondenții
voluntari scot în evidență realizările obținute, demască pe dușmanii poporului
muncitor și pe jefuitorii avutului obștesc, și mânuiesc, cu hotărâre, arma
criticii împotriva lipsurilor și greșelilor din diferite domenii ale construcției
socialiste. Corespondenții voluntari popularizează experiența înaintată și fac
propuneri pentru folosirea rezervelor interne ale întreprinderilor, în scopul
sporirii producției bunurilor de larg consum. Luptând pentru întărirea
alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, corespondenții
voluntari au semnalat abuzuri săvârșite în dauna țăranilor muncitori, au
criticat acele organe de partid și de Stat care se dezinteresează de problemele
maselor muncitoare de la sate și nu le dau ajutorul multilateral necesar
pentru sporirea producției agricole și a veniturilor lor.
Tov. Ion Amatioaie, corespondent voluntar, ne-a semnalat, într-o
scrisoare, că între satul Ciuturești, regiunea Bacău, și comuna de reședință
nu se poate amenaja un drum din cauză că organele silvice tărăgănează
defrișarea terenului. În urma publicării acestei scrisori, Ocolul silvic Traian
a trimis la fața locului un inginer care a luat măsuri pentru defrișarea
terenului. Un corespondent voluntar ne-a scris că la gospodăria anexă
a întreprinderii Vitrometan-Mediaș culturile și animalele nu sunt bine
îngrijite. Din cauza aceasta, se procurau cantități reduse de zarzavaturi
și carne oamenilor muncii care luau masa la cantina întreprinderii. În
urma publicării acestei scrisori, s-au îmbunătățit lucrările de întreținere a
culturilor de legume și zarzavaturi și s-au luat măsuri ca să se urmărească
felul cum funcționează cantina întreprinderii.
Folosind bogata experiență a presei sovietice, presa noastră este
preocupată permanent de antrenarea cât mai multor oameni ai muncii
în activitatea de corespondenți voluntari și desfășoară o intensă muncă
de educare și îndrumare a lor. Congresul corespondenților muncitori și
țărani, ținut în anul 1951, din inițiativa Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român, a subliniat sarcinile de cinste care stau în fața
corespondenților voluntari, precum și a redacțiilor ziarelor. Conducerea
directă ideologică a corespondenților voluntari revine redacțiilor ziarelor
de partid. De asemenea, ele trebuie să se ocupe, în primul rând, de
întărirea mișcării corespondenților din iecare regiune, raion, comună și
sat din țara noastră. Ele trebuie să se orienteze spre fruntașii în muncă
și stahanoviști, spre oamenii care dovedesc spirit de inițiativă, interes și
avânt în realizarea sarcinilor de producție, spre inginerii și tehnicienii
care-și pun energia lor creatoare în slujba patriei. O sarcină deosebit de
însemnată, legată de întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea
muncitoare, este lărgirea rețelei de corespondenți la sate, cu țărani
muncitori fruntași în muncile agricole și în îndeplinirea obligațiilor față de
Stat, cu fruntași în muncă din gospodăriile agricole colective, gospodării
de Stat și S.M.T. Să atragem în activitatea de corespondenți voluntari pe
învățători, agronomi, pe intelectualii care muncesc cu tragere de inimă
pentru răspândirea culturii în masă. De o mare grijă și atenție trebuie
să se bucure oamenii muncii care dau dovadă, în activitatea și scrisorile
lor, de un spirit critic sănătos și constructiv. Trebuie spus că multe ziare
nu dau atenția cuvenită întăririi rețelei de corespondenți voluntari în
întreprinderile industriei ușoare și alimentare, în sate, în cooperative, precum

și în gospodării colective și întovărășiri, nu antrenează în su icientă măsură
țărănci, muncitoare, gospodine etc. Redacțiile ziarelor trebuie să îndrume, în
mod operativ și viu, pe corespondenți spre sarcinile cele mai arzătoare puse
de partid. Corespondenții voluntari pot aduce, prin scrisul lor, o importantă
contribuție la sporirea bunurilor de larg consum, la ridicarea productivității
gospodăriilor țăranilor muncitori, la întărirea economică și organizatorică
a gospodăriilor colective, la dezvoltarea întovărășirilor, la îmbunătățirea
muncii Sfaturilor populare, la valori icarea resurselor locale, la combaterea
ilegalităților și abuzurilor etc. Ziarele trebuie să se preocupe îndeaproape
de ridicarea nivelului politic și ideologic al corespondenților voluntari,
organizând sistematic consfătuiri, seminarii și lecții temeinic pregătite.
Pentru ca ziarele sa aibă un conținut multilateral și cuprinzător, să
oglindească în coloanele lor problemele și nevoile maselor și să ie în stare
totodată să exercite o in luență puternică asupra întregii vieți obștești, ele
trebuie să publice, cu regularitate, scrisori venite de la oamenii muncii,
sub diferite forme. La rubrica: „Scrisori către redacție”, „Pe teme actuale”,
scrisori în legătură cu realizări în diferite domenii etc. Raidurile, la
efectuarea cărora participă activ corespondenții voluntari, contribuie la
ridicarea combativității și rolului organizator al ziarului.
Ziarul Flamura Prahovei, din Ploiești, dând atenție lărgirii rețelei
sale de corespondenți voluntari, a legăturilor sale cu masele, a organizat o
serie de consfătuiri și deplasări ale redactorilor pe teren, pentru a antrena
în muncă noi corespondenți voluntari. Astfel, ziarul a ajuns ca, în primul
semestru al acestui an, să-și dubleze aproape numărul corespondenților
față de semestrul II al anului trecut.
Redacțiile ziarelor centrale și locale au ținut, în ultimele luni, un
număr mai mare de consfătuiri. Așa, de pildă, ziarele Crișana și Făclia, din
Oradea, au ținut, în ultima vreme, consfătuiri cu corespondenții voluntari
în iecare raion și aproape în toate întreprinderile din oraș.
Datoria sfântă a ziarelor este să lupte și sa urmărească cu perseverență
și combativitate ca toate sesizările corespondenților voluntari să aibă urmări
practice. Ele trebuie să dea o deosebită atenție scrisorilor mai importante și
să le aducă la cunoștința organelor de partid și de Stat. Rezultatele practice
ale sesizărilor corespondenților voluntari trebuie publicate sistematic în
ziar. Numai în felul acesta se întărește încrederea în ziar a cititorilor și crește
numărul și importanța scrisorilor primite. Nicio sesizare trimisă ziarului nu
trebuie să se piardă, nu trebuie să rămână fără rezultat și răspuns. Pentru
educarea corespondenților voluntari, trebuie să ie folosite larg scrisorile de
răspuns, spre a li se trimite îndrumări.
Unele ziare nu dau atenția cuvenită muncii cu corespondenții
voluntari. În redacția acestor ziare se tărăgănează luni de zile rezolvarea
scrisorilor și nu se publică, decât în foarte mică măsură, scrisorile critice,
deosebit de prețioase.
Ziarul Dobrogea nouă, din Constanța, neglijează urmărirea sesizărilor
trimise spre rezolvare organelor de partid și de Stat, dând, astfel, dovadă
de birocratism în munca cu scrisorile. Vörös Lobogó, din Arad, întârzie,
în mod inadmisibil, publicarea scrisorilor primite sau, dacă este cazul,
trimiterea lor pentru rezolvare la organele de partid sau de Stat.
Această atitudine înapoiată față de scrisorile oamenilor muncii
trebuie să ie lichidată cu toată energia.
Ziarele trebuie să critice ascuțit acele organe de partid, de stat și
economice, care nu dau atenția cuvenită semnalelor corespondenților
voluntari ce le sunt trimise spre rezolvare, răspund formal sau nu răspund
deloc, călcând astfel sarcinile trasate prin Hotărârea Biroului politic al C.C.
al P.M.R. cu privire la activitatea ziarului Scânteia.
Hotărârea Plenarei lărgite a C.C. al P.M.R., din 19–20 august, cu
privire la îmbunătățirea muncii de partid și întărirea legăturii cu masele,
critică cu asprime Comitetele regionale P.M.R. Iași, Ploiești și altele, care
n-au răspuns, în cursul acestui, an la mii de scrisori ale oamenilor muncii.
Comitetele regionale și raionale de partid nu trebuie să uite că, fără o
rezolvare conștiincioasă și plină de spirit de răspundere a sesizărilor
primite prin mijlocirea ziarelor, nici ele, nici organele de presă pe care le
conduc nu-și vor putea întări legăturile cu masele.
Apărarea corespondenților împotriva persecuțiilor din partea unor
elemente dușmănoase sau birocratice este o sarcină de frunte a presei de
partid. Ziarul trebuie să ia atitudine față de gâtuitorii criticii, să ceară și să
obțină sancționarea vinovaților.
Comitetele regionale și raionale de partid au sarcina să analizeze,
periodic, felul cum lucrează redacțiile pentru lărgirea și întărirea rețelei
de corespondenți voluntari.
Să educăm cu grijă și atenție corespondenții voluntari și să-i sprijinim
pentru a-și putea aduce din plin contribuția lor entuziastă la înfăptuirea
politicii partidului, la construirea socialismului în patria noastră.
[Nesemnat]
Scânteia, anul XXIII, nr. 2778, 27 septembrie 1953, p. 1.

Ziua presei comuniste
Alături de toți oamenii muncii, de luptătorii pentru pace și libertate

de pretutindeni, poporul nostru muncitor sărbătorește, astăzi, ziua presei
comuniste, ziua aniversării apariției – la 5 mai 1912 – a primului număr
al ziarului Pravda. Presa sovietică, în frunte cu Pravda, constituie pentru
oamenii muncii de pretutindeni pilda strălucită a celei dintâi prese libere
din istorie, a unei prese de un fel nou, care a devenit, sub conducerea
P.C.U.S., arma cea mai ascuțită a partidului, un în lăcărat propagandist,
agitator și organizator colectiv în lupta pentru triumful orânduirii noi,
socialiste, pentru construirea comunismului. Presa sovietică se bucură de
un prestigiu fără seamăn, ea are un uriaș răsunet în lumea întreagă. De
la un capăt la altul al pământului, oamenii muncii iubesc presa sovietică
și au o încredere nestrămutată în ceea ce scrie, pentru că știu că ea e
închinată slujirii adevărului, intereselor vitale ale celor ce muncesc, că ea
luptă cu în lăcărare pentru triumful cauzei păcii. Toate popoarele care vor
să cunoască glorioasa experiență a constructorilor comunismului, o caută
și o găsesc în acel izvor nesecat de învățăminte, care e presa sovietică.
În contrast cu presa comunistă, iese și mai mult în evidență caracterul
venal al presei trusturilor imperialiste. Faptul că în lumea capitalistă
majoritatea ziarelor și revistelor, tipogra iile, fabricile de hârtie se a lă în
mâinile marilor exploatatori și urzitorilor de războaie le dă putința acestora
să folosească presa în scopurile lor de înrobire a oamenilor muncii, de
pervertire a conștiinței lor, de pregătire a terenului pentru dezlănțuirea
unui nou război mondial.
Ațâțarea isteriei războinice, otrăvirea atmosferei internaționale au
devenit preocuparea de frunte a presei a late în slujba trusturilor imperialiste.
În țara noastră, istoria presei comuniste se împletește cu istoria
luptei eroice a comuniștilor pentru libertatea și bunăstarea poporului. În
anii regimului democrat-popular, presa noastră, îndrumată cu deosebită
grijă de Partid, învățând necontenit din vasta experiență a presei sovietice,
a obținut succese însemnate în mobilizarea și organizarea maselor de
oameni ai muncii pentru realizarea sarcinilor construirii socialismului.
Presa locală, care a luat o mare dezvoltare, este o puternică pârghie în
mâna organelor locale de partid și de Stat, cu ajutorul căreia ele antrenează
masele la rezolvarea sarcinilor ce le stau în față. Faptul că presa din țara
noastră este purtătoarea credincioasă de cuvânt a Partidului, că ea e strâns
legată de mase și exprimă, în mod idel, zi cu zi, interesele și năzuințele lor,
i-au atras presei dragostea și încrederea poporului muncitor. Aceasta se
oglindește în tirajul ziarelor și publicațiilor centrale și locale, care a atins
circa cinci milioane și jumătate [de] exemplare. Singur tirajul Scânteii este
mai mare decât al întregii prese din România burghezo-moșierească. Din
1949 și până la sfârșitul primului trimestru al anului curent, numărul
cărților tipărite se ridică la 309.172.000 [de] exemplare.
Presa noastră slujește cu credință cauza păcii. Ea a jucat și joacă un
rol important în mobilizarea oamenilor muncii la întărirea necontenită
a patriei și a lagărului păcii. Presa popularizează larg politica neclintită
de pace a Uniunii Sovietice și a țărilor de democrație populară, demască
uneltirile războinice ale cercurilor agresive și încercările lor de a reînvia
militarismul german, cultivă, în rândurile oamenilor muncii, hotărârea de
a apăra pacea, de a i gata, în caz de nevoie, să dea o ripostă nimicitoare
oricăror agresori. Presa trebuie să arate maselor uriașa forță materială
și morală a lagărului păcii și socialismului, invincibilitatea acestuia.
Ea trebuie să demaște concret și documentat minciunile și calomniile
propagandei imperialiste.
Oamenii muncii din țara noastră iubesc presa, pentru că văd în ea
o școală la care învață cum trebuie să lupte pentru ridicarea necontenită
a nivelului lor de trai, pentru construirea socialismului. Presa comunistă
educă pe oamenii muncii, le lămurește politica partidului și, totodată,
organizează eforturile lor în opera de construcție socialistă. Partidul
cere presei să-și ridice și mai mult rolul organizator, îndeplinindu-și și
mai activ misiunea sa de principală tribună a experienței înaintate în
domeniul industriei, al agriculturii, al schimbului între oraș și sat, al muncii
culturale. Presa are datoria să scoată la iveală și să popularizeze larg felul
cum lucrează colectivele din fabricile și uzinele fruntașe, din cele mai
bune unități socialiste ale agriculturii, inițiativele și metodele fruntașilor
producției industriale, ale fruntașilor recoltelor bogate, faptele de seamă
și trăsăturile morale luminoase ale omului nou care crește în țara noastră.
Presa trebuie să militeze ca răspândirea experienței înaintate să devină
o preocupare de frunte a organizațiilor de partid, sindicale, a organelor
economice și de stat.
În lăcărând pe muncitori, ingineri și tehnicieni în întrecerea socialistă

pentru îndeplinirea sarcinilor cincinalului înainte de termen, presa trebuie
să scoată la iveală rezervele existente în întreprinderile industriale pentru
sporirea producției și productivității muncii, să mobilizeze masele la cât
mai deplina lor folosire. A cunoaște mai temeinic, a trata mai sistematic
și mai adânc problemele industriei grele este o sarcină centrală a presei
noastre. Presa are datoria să explice necontenit oamenilor muncii că
singura cale justă și posibilă pentru ridicarea nivelului lor de trai este
sporirea necontenită a productivității muncii, reducerea simțitoare a
prețului de cost, înfăptuirea unui regim sever de economii. Trebuie să se
pună capăt modului declarativ, super icial, în care unele ziare se ocupă de
problemele ridicării productivității muncii și reducerii prețului de cost:
presa trebuie să arate concret căile de creștere a productivității muncii,
ale reducerii prețului de cost și realizării de economii, să militeze pentru
îmbunătățirea, prin toate mijloacele, a folosirii tehnicii. Sarcini deosebit
de însemnate revin presei în lupta pentru ridicarea cali icării muncitorilor
și tehnicienilor la nivelul tehnicii noi.
Dând o mare atenție problemelor întăririi alianței clasei muncitoare
cu țărănimea muncitoare, presa trebuie să arate necontenit necesitatea
transformării socialiste a agriculturii, ca singura cale pentru asigurarea
unui puternic avânt al întregii agriculturi, pentru obținerea unui belșug
mereu crescând de produse agricole. Este necesar ca presa să se ocupe cu
deosebită grijă și dragoste de problemele întăririi economico-organizatorice
a gospodăriilor colective și a întovărășirilor agricole, precum și de munca
pentru crearea de noi asociații de producție, întovărășiri și gospodarii
colective. Trebuie spus că unele ziare nu dau atenția cuvenită acestor
probleme; altele, popularizând rezultatele pozitive ale unor gospodării
colective și întovărășiri, nu arată cum au fost obținute aceste rezultate.
Este o sarcină de cinste a presei să analizeze și să popularizeze experiența
unităților socialiste fruntașe din agricultură, militând pentru ridicarea
tuturor gospodăriilor colective și întovărășirilor la nivelul celor fruntașe.
Sarcini însemnate revin presei în lupta pentru obținerea, în anul
acesta, a unei producții globale de cel puțin 10 milioane tone [de] grâu
și porumb, pentru realizarea unor recolte îmbelșugate la toate culturile.
Presa are datoria să joace un mare rol organizator și mobilizator
în întrecerea dintre țăranii muncitori, astfel încât campania agricolă de
primăvară și toate muncile agricole să se desfășoare intens, la timp și la
un înalt nivel agrotehnic, ca țăranii muncitori, comunele și raioanele să
lupte pentru a atinge recoltele înalte la hectar obținute de gospodăriile,
comunele și raioanele fruntașe, iar acestea, la rândul lor, să lupte pentru a
depăși propriile lor realizări.
Presa este principalul instrument de propagare în mase a ideilor
lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. Ea trebuie să îmbunătățească necontenit
propaganda marxism-leninismului, să răspundă operativ la problemele
pe care și le pun oamenii muncii în rezolvarea sarcinilor construcției
socialiste, să combată confuziile și ideile greșite, in luentele ideologiei
dușmane.
Este necesar ca presa să dea o atenție mai mare decât până acum
problemelor literaturii, artei, științei și activității desfășurate pe acest tărâm.
Cu toate că tratarea în presa de partid a problemelor vieții de partid
s-a îmbunătățit, totuși, în acest domeniu, mai persistă lipsuri serioase. În
unele ziare, rubricile „Viața de partid” apar cu o frecvență neîndestulătoare,
au o tematică îngustă, rămân, uneori, în urma preocupărilor de actualitate,
nu sesizează la timp problemele cele mai ascuțite, de a căror rezolvare
depinde ridicarea la un nivel mai înalt a muncii organizațiilor de partid.
Presa are datoria să acorde o mare atenție popularizării și extinderii
experienței înaintate și inițiativelor prețioase ale organizațiilor de partid
în munca politică, organizatorică, de conducere a economiei, să combată
lipsurile existente, să dea un ajutor sistematic și substanțial organizațiilor
de bază și comitetelor raionale.
O preocupare permanentă a presei trebuie să ie oglindirea
aspectelor atât de bogate și variate ale vieții noi, care clocotește în țara
noastră, cultivarea dragostei și mândriei pentru cuceririle și realizările
regimului democrat-popular, obținute prin lupta și munca maselor largi
ale celor ce muncesc, sub conducerea Partidului.
Critica prin presă este critica cea mai e icientă. Pentru a netezi calea
noului, a ceea ce este înaintat, trebuie scoase la iveală cu hotărâre și curaj
lipsurile în muncă. Pătrunzând în miezul problemelor, presa trebuie să
dezvăluie cauzele lipsurilor și să-i numească pe cei vinovați, să arate,
pe baza experienței înaintate, cum pot i învinse greutățile. Cu pasiune
revoluționară, trebuie înfățișat, în paginile ziarelor, cum învinge noul în
lupta împotriva vechiului, în lupta împotriva uneltirilor dușmanului de
clasă, a stărilor de spirit înapoiate, a birocratismului. Presa trebuie să
dezvolte vigilența membrilor de partid și a tuturor oamenilor muncii.
Un succes însemnat al presei noastre îl constituie faptul că ea și-a
închegat un larg activ de colaboratori. Redacțiile au datoria să-și continue
eforturile pentru a găsi și a atrage în rândurile activului de colaboratori

oamenii cei mai competenți și care gândesc asupra problemelor.
Îmbunătățirea conținutului ziarelor, creșterea in luenței lor în mase
depind, în mod hotărâtor, de legătura strânsă, de zi cu zi, a redacțiilor
cu organizațiile de partid, obștești, cu Sfaturile populare, cu masele de
oameni ai muncii, de combaterea stilului birocratic care mai dăinuie în
activitatea unor redacții. O expresie a întăririi legăturii presei din țara
noastră cu masele o constituie creșterea continuă a numărului de scrisori
primite de ziare din partea oamenilor muncii. Numai ziarul Scânteia a
primit, în perioada 1 mai 1954–1 mai 1955, 68.183 [de] scrisori, față de
54.019 [de] scrisori în anul precedent, numărul scrisorilor primite, în luna
martie 1955, ajungând la 6718. O mare atenție trebuie dată dezvoltării și
mai departe a activității corespondenților voluntari.
Trebuie să se facă mai puternic auzit, prin paginile ziarelor, glasul
muncitorilor, al țăranilor muncitori, intelectualilor, exprimând gândurile
și năzuințele lor. Scrisorile oamenilor muncii trebuie mai bine folosite, ca
un izvor din care ziarul se inspiră pentru a ridica probleme importante.
Având ajutorul direct al maselor, presa trebuie să exercite un control
permanent asupra felului cum se îndeplinesc hotărârile Partidului și
Guvernului.
Slujirea adevărului este legea de bază a presei comuniste, izvorul
prestigiului ei. Redacțiile ziarelor au datoria să păstreze și să întărească
necontenit acest prestigiu, să ridice spiritul de răspundere al activiștilor
din presă pentru iecare cuvânt scris. Trebuie cultivată, în cadrul
redacțiilor, atitudinea de intoleranță față de strecurarea în ziar a oricăror
greșeli sau inexactități.
O sarcină importantă a ziarelor este de a-și îmbunătăți neîncetat
conținutul, a publica materiale larg accesibile și interesante și a-și ridica
nivelul formei gazetărești, cultivând cu și mai multă perseverență genuri
publicistice și rubrici variate.
Apariția, în bune condiții, a ziarelor cere din partea muncitorilor,
tehnicienilor și organelor de conducere din industria hârtiei și din industria
poligra ică eforturi sporite pentru îmbunătățirea calității hârtiei, a cernelii,
tiparului. Organele Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, Sfaturile
populare au datoria să dea atenție și să sprijine difuzarea presei, îndeosebi
la sate.
Conducând zi de zi organele lor de presă, Comitetele regionale,
raionale și orășenești de partid au datoria să se îngrijească de întărirea
legăturii ziarelor cu masele de cititori, să ducă o muncă susținută ca
materialele publicate în presă să aibă o cât mai mare e icacitate și să ie
folosite de oamenii muncii ca un ajutor în muncă. Organele de partid
trebuie să controleze sistematic modul în care se difuzează presa, veghind
ca ea să ajungă la timp în mâinile cititorilor.
Să ridicăm tot mai mult rolul presei noastre, arma cea mai ascuțită
a partidului în lupta pentru construirea socialismului, pentru ridicarea
nivelului de trai al poporului muncitor!
[Nesemnat]
Scânteia, anul XXIV, nr. 3275, 5 mai 1955, p. 1.

Îndrumarea partidului pentru scriitor
În vederea des iințării de către oamenii muncii a exploatării omului

de către om, artistul realist-socialist nu poate concepe opera sa în afara
sferei eticului. Frumosul realizat în sine și pentru sine este egal cu a
servi omului lămând o tocană de care să-l despartă un geam incasabil.
Artistul realist-socialist este conștient că opera sa slujește construirii unei
societăți noi, fără clase exploatatoare, și el tinde spre aceasta. În aceasta
consistă spiritul său de partid și în sensul acesta, pentru el, îndrumarea
de către Partid este în irea lucrurilor. Practic, acest lucru înseamnă că
artistul prinde din realitate toate aspectele semni icative pentru lupta
omului muncii în vederea atingerii idealurilor sale și le zugrăvește astfel
încât încrederea omului în luptă să iasă sporită și întărită din contactul
cu opera de artă. În acest sens, artistul înțelege să ie și îndrumat, să se
și autoîndrumeze necontenit. Iar efectul îndrumării asupra artistului se
traduce în faptul că el însuși, prin opera sa, devine un îndrumător.
Se prea poate ca un artist să nu ie de acord cu un astfel de punct
de vedere, dar, în cazul acesta, el nu face decât să renunțe de a se angaja
în slujba celor mai înalte idealuri umane prin arta sa, în vremea noastră.
A pretinde, însă, că renunțarea o face în numele „libertății” artistului, a
creației sale, este fals. Arta este o funcțiune socială a omului care este și
artist, este suprema sa funcțiune, subordonată irii sale, educației sale,
idealurilor sale despre lume și viață. Independentă de aceste idealuri nu
există artă, deci nici artist independent, în măsura în care el, ca om, nu este
un anarhist și un egoist preocupat numai de propriile interese meschine.
Acceptarea unor idealuri sociale nu se poate face numai de formă.
Ceea ce ai mai de preț în structura personalității tale pui în slujba celor
mai înalte idealuri ale tale. În aceste condiții, nu se mai pune problema
de a accepta sau a nu accepta îndrumarea, când ea se impune dintr-o
necesitate organică, așa ca busola și harta pentru comandantul de vas pe
mare. Îndrumarea este căutată de artist și oferită lui multilateral de către
Partid, de la contactul variat cu lupta și cu înfăptuirile oamenilor muncii,
la lectura unei cărți de ideologie, acasă, la masa de lucru, de la lecțiile de
estetică marxist-leninistă sau economie politică, la articolele din organele
de presă sau la hotărârile Partidului și Guvernului.
Cum folosește artistul îndrumarea Partidului este o chestiune de
temperament și caracter, de putere de înțelegere, de capacitate artistică și
înclinații personale. Tot așa cum, în mod liber, omul se face sau nu se face
comunist (nu este vorba de calitatea de membru de partid aici) în mod
liber, artistul, care nu-i decât un om cu însușiri speciale în direcția creației,
folosește toate resursele sale în zugrăvirea realității, spre „a se realiza pe
sine”, deci spre a se pune cât mai din plin în slujba idealurilor sale de viață.
Acest fel de îndrumare, singurul real și practicat față de artiști
în țările socialismului, nu are nimic comun cu imixtiunea exercitată de
unele redacții sau unele persoane în legătură cu opera de artă, imixtiune
repudiabilă și reprobabilă desigur, atunci când ea se face incompetent.
Acestui fel de îndrumare (și nu unei imixtiuni reprobabile) autorul
acestor rânduri se supune de peste douăzeci de ani, iar succesul versurilor
sale, atât cât a fost el înainte de 23 august 1944 și cât este el astăzi, se
datorește, în mare parte, acestui fel de îndrumare.
Firește că în momentul când accepți o îndrumare, oricare ar i ea,
atunci te și limitezi, căutând atât mijloacele, cât și conținuturile de viață
cele mal adecvate scopului pe care-l urmărești. Această limitare nu trebuie
să ți-o ceară nimeni: singur ți-o impui, dacă vrei să realizezi ceva menit să
ajungă la un rezultat, adică să facă să vibreze o inimă omenească. În orice
caz, te simți ca poet bunăoară, în astfel de condiții, ca un soldat în serviciu
comandat. Trebuie să arunci o grenadă într-o cazemată sau să împlânți un
steag pe fortăreața dușmană. Ți se dă obiectivul, tu pui dibăcia și emoțiile.
Pe cititor îl interesează cum ai atins sau de ce n-ai atins obiectivul, tu sau
eroul tău. E vorba aici de experiență vie, omenească, pe care artistul poate,
în câteva versuri concentrate, s-o facă să vibreze în milioane de inimi o
mie de ani, cum spune Maiakovski. Dar, dacă, în descrierea drumului de la
plecare până la atingerea obiectivului nu spui adevărul, atunci nu faci artă,
ci snoavă fără haz.
În ultimul timp, recenzenții mei, de altfel destul de binevoitori, au
adus multe critici sau, mai curând, au făcut constatarea că în versurile
mele din trecut, îndeosebi în epoca 1930–1944, există un fel de confuzie
cu privire la țelurile pe care le urmăream. În sprijinul acestei teze se pot
aduce versuri ca acestea:
„De neguri, nu disting precis
Îndepărtatul roșu țel;
Cred câteodată că mă-nșel.

Că toate nu-s decât un vis”.
Recenzentul se întreabă: cum de nu distingi precis „îndepărtatul
roșu țel” și cum de crezi că te-nșeli, căci doar Partidul exista și pe atunci?
Este perfect adevărat și poate că astăzi un poet acelorași versuri le-ar
aduce următoarea recti icare:
„Prin neguri eu disting precis
Apropiatul roșu țel
Și niciodată nu mă-nșel
În prea frumosul nostru vis”.
Dar ceea ce astăzi, în Republica Populară Română, se poate spune
direct și în gura mare, pe atunci, în vechea Românie, se putea numai
sugera și spune în șoaptă sau pe ocolite, tocmai de aceia care se simțeau
și se doreau îndemnați de Partid. Altfel, pentru sertar putea scrie și pe
atunci oricine cele mai „revoluționare” versuri din lume, dacă le citea
numai nevestei și nu avea de gând să le publice.
Îndrumarea de azi o continuă pe cea veche, irește, la nivelul și cu
amploarea mijloacelor pe care le oferă clasa muncitoare la putere, într-o
țară constructoare a socialismului. Și astăzi Partidul urmărește să facă din
scriitor un bun comunist, care să vadă ceea ce este esențial în realitate și
s-o zugrăvească veridic, emoționant, captivant, pilduitor. Îndrumarea nu
impietează asupra capacității creatoare a artistului, asupra înclinațiilor și
modului său speci ic de a lucra. Partidul vrea artiști mulți și variați, care
să cuprindă cât mai mult în opera lor din gama bogată a vieții și s-o redea
vibrant, așa ca omul să simtă măreția vremii pe care o trăim. Dar, pentru
aceasta, trebuie să te simtă alături de el cititorul, să te vadă în luptă, să te
bucuri cu el, să suferi cu el, să-i ii tovarăș la rău și la bine, în drumul către
același țel. Dacă te simte că ești palavragiu, că-l minți, că umbli cu vorbe
goale, te părăsește. Și aici greșește ades artistul: în loc să-și scoată din
realitate imaginile vii, se mulțumește să caute fapte pentru schemele din
capul său, îmbrăcând realitatea în hainele prost cusute ale unor lozinci
neasimilate. Cauza este, de cele mai multe ori, explicabilă prin ceea ce
s-a spus de sute și mii de ori le noi: insu icienta cunoaștere a realității și
inadecvata pregătire ideologică.
Nu e vorba de a copia realitatea pe hârtie transparentă, așa cum
copiezi o hartă, de a reda ceea ce este esențial în ea, ceea ce este în mișcare,
în devenire, – asta cere partidul de la artist și, în primul rând, de la scriitor.
Iar această devenire nu este așa cum și-o imaginează cineva din cabinet.
Vrei s-o cunoști, du-te singur și ia contactul ca ea, o lună-două, un an-doi
și mai mulți, căci realitatea este omul, omul nou, și nu-l poți cunoaște până
nu i-ai pătruns în inimă și încă...
Câțiva ani de zile, m-a frământat gândul de a reda unele aspecte din
viața de azi a satului și câțiva ani de zile am mers în aceleași sate, am stat
de vorbă cu foarte mulți oameni, câteodată cu aceiași, ascultând, repetate,
aceleași povești, aceleași întâmplări. Până la urmă, am scris o povestire,
Hada lui Vârnav, cu nume de persoane ictive, dar sprijinindu-mă pe
sâmburul de adevăr ce mi-l oferea viața. Până la urmă, intenția era de
a scoate în evidență forța colectivă a oamenilor muncii îndrumată de
Partid în luptă cu forțe dușmănoase, câteodată camu late chiar în cadrele
Partidului. Lucrul a reușit așa de bine, încât cei vizați s-au simțit obligați
să ia atitudine, deși pedeapsa meritată și-au primit-o numai în carte, nu
și în realitate. Dar s-au recunoscut, și cel mai isteț dintre ei a cerut, într-o
adunare generală, să se voteze împotriva povestirii, ca iind mincinoasă.
Într-adevăr, numele sunt ictive, iar încheierea este mult prea tragică
pentru dușman – ceea ce nu corespunde cu realitatea, căci dușmanul încă
n-a pățit nimic. Dar, temându-se ca nu cumva cele spuse în carte să devină
realitate pentru el, s-a gândit că ar i mai bine să se asigure, prin vot, că nu e
adevărat ceea ce se spune în carte. Acest fel de primire i s-a făcut și primei
mele cărți de versuri, ceea ce n-a împiedicat-o să-și facă drum în viață și
în literatură. De altfel, acesta este riscul oricărei literaturi care izvorăște
direct din realitate, pentru că scriitorul spune mai mult despre realitate
decât ea însăși la prima vedere, spune anume ce trebuie să dispară din
realitate și ce urmează să apară, fapt care bucură pe unii și supără pe alții.
Iar cei care se supără caută să atragă de partea supărării și pe cei care
trebuie să se bucure.
Pe vremuri, cei pe care-i supărau versuri ale mele de tipul celor citate
mai sus erau Siguranța Statului burghez, dușmanii literaturii realiste și,
în general, aceia care luptau ca să oprească să vină vreo rază de lumină
de la Răsărit și căutau să răspândească peste țară bezna fascismului. Iar
în supărarea lor ar i vrut să-i atragă și pe cei mulți, tocmai pentru a-și
consolida pozițiile lor adverse mulțimii. Vremurile erau de restriște și cei
mulți nu vedeau prea bine. Unii nu vedeau deloc unde mergem și, mai
ales, unde vom ajunge. Și, pentru cei care aveau urechi să audă, era bine
să se spună ceva de „îndepărtatul roșu țel”; acesta aducea mângâiere în
restriște, arunca o rază în întuneric, cât de cât.
Astăzi, cei pe care-i supără proza mea sunt dușmanul de clasă și

aceia care, în loc de imagini realiste, au în cap scheme construite în birou
despre realitatea noastră, dar mai cu seamă dușmanul de clasă. El caută
să atragă de partea supărării lui votul celor mulți, tocmai pentru a-și
consolida pozițiile lui adverse mulțimii.
Dacă cei de pe vremuri spuneau: „Ăsta este un comunist”, pentru a
în iera și a îndepărta de mulțime un element ce putea să-i descopere acesteia
un drum, o ieșire din impas, cei de azi spun: „Ăsta batjocorește Partidul, căci
vede dușmanul acolo unde el nu este!”, și o face aceasta pentru a împiedica
mulțimea să vadă dușmanul și să vadă forța care lovește nimicitor în dușman.
În ambele cazuri, de altfel, forța era aceeași, – Partidul oamenilor
muncii, – iar scriitorul nu făcea decât să transmită un mesaj al acestei
forțe, singura care venea și vine cu adevărat în sprijinul celor mulți. În anii
dinaintea și din timpul războiului, Partidul venea cu mișcarea antifascistă,
cu mișcarea patriotică și cu Frontul Unic Muncitoresc, tradus apoi în actul
istoric de la 23 august 1944; azi vine cu puterea populară, cu fruntea clasei
muncitoare și, până la urmă, biruiește pe dușman oriunde acționează el.
Scriitorul vine și spune acest lucru cu un ceas mai devreme. Și nu o spune
pentru unul sau altul, ci pentru cei mulți, pentru cei în ascensiune pe
drumul nou deschis de partid.
Căci, scriitorul trebuie să ie totdeauna de partea mulțimii, iar în
mijlocul ei el să ie mesagerul forțelor celor mai înaintate ale istoriei.
Îndrumătorul său nu pot i decât aceste forțe, în cazul nostru concret,
ideologia marxist-leninistă, Partidul. Cunoscând bine drumul Partidului,
poți să te consideri tu însuți îndrumat și poți nădăjdui, la rândul tău, să
devii îndrumător.
Poate că eu am exagerat cu privire la efectul practic al versurilor mele
pe vremuri sau al versurilor și prozei mele astăzi; rog să iu scuzat pentru
lipsa mea de modestie, dar ceea ce urmăream era să fac înțeleasă ideea
îndrumării, nu tocmai ușor sesizabilă, de altfel, și deseori răstălmăcită. De
aceea stăruiesc asupra ei.
Împrumutând o comparație de la un medic, mare practician și adânc
cunoscător al organismului uman, am să aseamăn pe scriitor cu medicul.
El spunea că rostul medicului este de a face să se nască viața integră și
curată (atunci când e vorba de naștere) și să ie restabilită cât se poate mai
integral imaginea ei atunci cînd a fost schimonosită de boală sau de-o altă
împrejurare nefastă. Dar, în afară de aceasta, medicul nu trebuie să uite că
el are în fața sa un om viu, și felul cum el va in luența asupra acestui om va
i hotărâtor pentru dezvoltarea lui ulterioară. Deci, medicul trebuie să ie
și un bun psiholog, nu de laborator, ci de oameni.
Cam la fel este situația scriitorului în țara noastră; el trebuie să se
ocupe de cei mulți, de popor, care pregătește nașterea socialismului și
care este amenințat și tulburat de tot felul de forțe adverse în truda sa
mare și grea. Scriitorul trebuie să scrie așa încât să insu le încredere celor
ce muncesc, să-i facă să vadă mai bine drumul și țelul către care tind, dar
și piedicile, dușmanii, care le stau în cale.
Cum să poată face bine scriitorul această treabă, fără a cunoaște
temeinic pe organizatorul giganticei munci și a victoriilor poporului, fără
să ie mai mult decât familiar cu spiritul de partid, cu planurile și hotărârile
Partidului? Aceasta, de pe o parte. Dar mai e și altă parte a chestiunii.
Cum să facă scriitorul bine această treabă fără să ie mai mult decât
familiar cu înșiși constructorii socialismului, cu poporul muncitor într-un
cuvânt, și fără să știe, până în măruntaie, pe aceia care, lent sau violent,
încearcă să se opună forței poporului? Iată, deci, din ce rezultă necesitatea
îndrumării de Partid pentru scriitor, iată, deci, rostul pe care-l au pentru
scriitor documentele de partid, hotărârile Guvernului, articolele din ziarul
Scânteia, care aduc și readuc, în câmpul atenției, problema spiritului de
partid, a cunoașterii vieții, a importanței tematicii noi și actuale.
Iar greul începe abia după ce te duci pe teren, unde urmează
cunoașterea omului, a omului nou, în plin proces de formare, luptând din
greu pentru realizarea sa și a sarcinilor ce-i stau în față. Dar greul nu se
termină aci. După ce opera a fost odată scrisă, grea este confruntarea cu
realitatea atât în ce privește aspectul artistic al operei, cât și conținutul ei
de viață, căci nu vezi singur ușor toate insu iciențele și scăderile operei
tale și nu renunți decât cu greutate la ceea ce ai așternut pe hârtie, chiar
dacă peste ani ți-ar părea ție însuți rău că ai scris unele lucruri.
Dar chestiunea nu este numai de meșteșug scriitoricesc, de economie
a artei. Chestiunea este de adevăr al vieții și de obiectivul pe care-l urmărești.
Arta nu se clădește pe minciună și ea servește scopurile vieții sau trebuie
să le servească, atunci când e pătrunsă de-o ideologie sănătoasă, menită
să înalțe omul, să ducă omenirea înainte. Și aici începe ceva speci ic
scriitorului, ceva ce-l deosebește de medic, de activistul de partid, de omul
justiției sau alte categorii sociale menite să îndrepte lucrurile în viață.
Scriitorul nu rezolvă cazul dat, nu aceasta este cel mai important lucru
pentru arta sa. E1 întruchipează, dintr-un caz sau din mai multe cazuri,
o imagine artistică atât de tipică, încât ea dă de gândit și poate sluji la
rezolvarea multor cazuri; poate împiedeca producerea multor cazuri, care

n-ar trebui să se producă și altfel, eventual, s-ar produce; poate da naștere
la cazuri noi, care trebuie să se producă și care, altfel, nu s-ar produce sau
s-ar produce mai încet.
Tocmai aici se dovedește necesară îndrumarea Partidului, care te ajută
să vezi adevărul vieții. Un articol ca acela publicat, nu de mult, în Scânteia,
despre unele probleme ale criticii literare, constituie un temeinic îndreptar
pentru scriitor atât în cazuri concrete, cât și în general. Căci el îți deschide
ochii asupra problemelor esențiale ale vieții, te ajută să distingi ceea ce
este de primă importanță față de ceea ce este secundar, te învață să vezi și
să prețuiești just pașii făcuți și să-ți măsori cu pricepere pașii ce urmează
să-i faci în zugrăvirea realității. De altfel, în ultimul timp, Scânteia, în mod
sistematic, exercită opera ei de îndrumare și prin faptul că subliniază cu
grijă orice eveniment literar mai important, indicând, prin aceasta, mersul
și dezvoltarea scriitorului nostru pe drumul realismului socialist.
Îngăduiți-mi acum să reproduc un fragment dintr-o „scrisoare cu
privire la Hada lui Vârnav” primită din satul cu pricina. O fac aceasta pentru
a ridica, pentru scriitor, problema veri icării pe teren a operei literare,
problemă vitală pentru scriitorul realist-socialist. Am să folosesc inițiale
pentru numele proprii, încolo reproduc textul scrisorii aidoma; „Acum să
scriu puțin și de cartea cu Ilisie Holdemulte. Așa a fost de supărat de nu
se mai poate pomeni așa supărare. A mers la G., la Partid, să te dee pe
mâna lor, pe la advocat, că el a zis că nu lasă lucrul aiesta așa, ca să-și bată
cineva joc de ei. Partidul nu l-a ajutat. A făcut odată la tovărășie o adunare
generală pentru împărțirea porumbului și atunci a vorbit ei cu o parte
din oameni care sunt pe partea lui și a cam căzut și D. a lui F. pe partea
lui, că D. nu înțelegea ce vrea Ilisie Holdemulte și mai mulți nu au înțeles.
Dar ai lui la tot cazul au vrut să țină cu el, după cum au vorbit ei între ei.
Ilisie Holdemulte a vrut să se facă un vot, să voteze membrii tovărășiei în
unanimitate că nu este adevărat ce este scris în carte. D. a cerut cartea să
se citească și mai mulți, după cum au fost in luențați de Ilisie Holdemulte.
Să se citească! să se citească! au zis câțiva. A lui B. fată a strigat: jos cu el!
(adecă cu autorul), D. și el a zis, dar un membru de partid de patru ori i-a
rugat că nu și nu! Și le-a spus că ai să vii tu acolo și să-i lămurești și să se
pună iecare să citească mai bine. Și atunci a zis D. că într-adevăr nici el
nu știe ce-i în carte bine. A început încet să-și tragă limba în gură și și-a
schimbat cuvântul și a zis: jos cu acela ce nu conduce bine tovărășia. Acum
a vorbit cu Z. că vrea să vină la tine când vii aici ca să îți spună el mai
multe, că noi nu știm așa de multe de Ilisie Holdemulte cum știe el. Îți spun
atâta, că unii sunt supărați foc pentru carte. Dar și au trecut cărțile aistea
ca-n focul vinit, ca a lui Petrache Lupu. Nu știu să spun de câte ori au trimis
după ele la A. și câte au venit, toate au trecut. De ce veneau cărțile, de ce
tot mai mare era supărarea... Oamenii așteaptă cu gura deschisă să vadă ce
ese de aici cu Ilisie Holdemulte...”
Nu e treaba scriitorului, dacă numaidecât în acest caz concret se
vor lua măsuri, făcându-se cercetările cuvenite. Ele se iau într-un sens
mai general și, dacă azi este descoperit un Ilisie Holdemulte, mâine
va i descoperit altul, pe rând. Scriitorul are alt interes, anume, ca să
generalizeze și mai mult experiența sa și s-o facă mai accesibilă. Ce va zice
Ilisie Holdemulte, când are să se vadă, bunăoară, într-un ilm, chiar dacă
nu cu mustața lui, însă cu su letul și cu mintea lui vicleană, pornită pe
uneltiri și pe urzeli, dar, până la urmă, pedepsit de o forță mai mare ca el,
forța Partidului ce organizează în muncă și în luptă poporul?!
Dacă o lucrare atât de neînsemnată ca Hada lui Vârnav a stârnit atâta
vâlvă într-un sat, încât s-a ajuns la discuții colective literare, acolo unde
altădată se citea cel mult Visul Maicii Domnului sau broșura lui Petrache
Lupu, putem să ne închipuim ce uriașă însemnătate au avut și au pentru
omenire capodopere ca Infernul lui Dante, Don Quijote, al lui Cervantes,
Gulliver, al lui Swift, Moș Goriot, al lui Balzac, Doamna Bovary, a lui Flaubert,
Cicicov sau Hlestacov al lui Gogol, igurile nemuritoare din opera lui Cehov,
Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, ca să vorbim numai de unii clasici!
Acești mari scriitori au fost îndrumați în munca lor de idealuri
umane, de dorința de a vedea o omenire mai bună și de a face să dispară
mai repede relele sociale din timpul lor. Scriitorul realist-socialist este
îndrumat de ideologia marxist-leninistă și de idealul de-a vedea o dată pe
pământ o societate fără exploatatori și fără exploatați, o omenire stăpână pe
destinul ei și pe colosalele forțe ale naturii pe care ea le descoperă mereu și
pe care numai într-o societate fără stăpâni și robi le va putea folosi deplin
în folosul omului. Iar, în modul cel mai concret, îndrumarea se realizează
astăzi pentru scriitor și artist, în genere, prin contactul direct cu Partidul
clasei muncitoare. Înseși tezele și esența îndrumării le găsește oricine,
concentrate și genial exprimate în articolul lui Lenin, Organizația de partid
și literatura de partid, de la publicarea căruia s-au împlinit recent 50 de ani.
Mihai Beniuc
Contemporanul, nr. 47, 25 noiembrie 1955, p. 1; 4.

VI
NOUA PRESĂ
Despre noblețea gazetăriei
Într-unul din editorialele Ecoului, s-a arătat, cu recapitulări și citate

concludente, că ziariștii români își pot recunoaște în bătrânii noștri cronicari
pe străbunii lor legitimi. Există, în adevăr, în chipul cum își împlineau rostul
și investirile acești harnici registratori ai destinului național, o pregazetărie
pe care o s ințește, pe drept cuvânt, mândria inteligenței românești, mai
premergătoare decât ar bănui-o prețuirile sumare.
Învederând pentru noblețea breslei un blazon atât de impunător,
presa n-are a se rușina nici pentru părinții ei mai apropiați...
Ea are drept să-și amintească – în cel mai cuvenit simțământ de
prestigiu – că, în România, cei dintâi dascăli ai poporului au fost și primii
ei gazetari.
Gheorghe (sic!) Bariț, în Transilvania, Ion Heliade-Rădulescu, în
Muntenia, Gh. Asachi, în Moldova, au fost, în același timp, ctitori ai școlii
publice ca și întemeietori ai presei naționale. Și este, într-adevăr, un titlu
de înaltă deosebire pentru gazetăria românească faptul că, la noi, ea n-a
purces, ca în toate țările apusene, din exploatarea mercantilă a curiozității
publice, ci a fost, din capul locului, o întreprindere de semănare a luminilor.
De la vânzătorii de știri ai Italiei veacului de mijloc, până la faimoasa
La Gazette, a lui Théophraste Renaudot sau străvechile „almanahuri”
germane, presa n-a început decât ca o afacere comercială.
România are cinstea, în această privință, de a putea nota, în modesta
istorie a culturii ei, frumusețea unei incontestabile originalități: ziarul, la
noi, a pornit din îndemnul de a învăța, slujit de oameni care, în calitatea
lor de dascăli, se simțeau necesar gazetari.
Unitatea învățător-gazetar s-a păstrat, de altfel, în practica vieții
publice românești, chiar în vremurile de mai apoi, când, sub domnia legilor
de aramă ale dezvoltării capitalismului, ziarul se comercializa. Căci, să nu
uităm această caracteristică a istoriei spiritului în România, cele două mai
înalte culmi ale inteligenței naționale: Eminescu și Iorga și-au desăvârșit
investirile, pentru eternitatea recunoștinței românești, în gazetăria lor. O
gazetărie pe care au servit-o profesional, cu stăruință și cu voluptate de
jertfă a celui mai aprig cotidian. O gazetărie care nu i-a micșorat și nici
nu i-a îndepărtat de la suveranitatea geniului lor, ci care a împăcat-o și a
veri icat-o permanent.
Notăm aici fapte de istorie ce nu pot i contestate. N-o facem dintr-o
vană pornire a documentării orgoliului de breaslă, ci pentru că le credem
oportune, în ziua când presa se pregătește a i înzestrată cu statutul de
cinste și de de inire a datoriilor, care i se cuvine.
Rechemând maiestatea strămoșilor și a părinților presei în România,
împrospătăm porunca dintâi și veșnică a legitimării funcției ce împlinim
ca auxiliari ai istoriei în pregătire.
Dem. Theodorescu
Ecoul, anul II, nr. 45, 5 februarie 1944, p. 1.

Presa
În vâltoarea atâtor evenimente, s-ar putea ca opinia publică românească

să i trecut în grabă peste reforma presei. Ea a ocupat, acum câteva zile, lungi
coloane în ziarele noastre.
Dar, când gândurile se concentrează spre cerul plin de primejdii sau
spre granițele transformate în fronturi de luptă grea, cine, într-adevăr, mai
poposește în fața unor texte care reglementează presa?
Și, cu toate acestea, reforma presei românești merită o cercetare
aprofundată din partea tuturor factorilor de opinie. Am subliniat altădată,
în acest locșor al Ecoului în care însumăm principiile vieții publice și
confruntarea lor cu realitățile, am subliniat rolul covârșitor al presei în
circumstanțele politice actuale. Lipsa unui Parlament sau a unui organ de
comunicare politică directă cu poporul, lipsa unui organism de punere la
punct, pe viu și real, a raporturilor dintre conducere și conduși, au fost
suplinite, în bună parte, de presă.
Nu este nici comod, nici deosebit de plăcut să lupți, azi, cu toate
di icultățile tehnice, cu toate împrejurările de război, împins de o singură
voință: ziarul pentru cititori. Ni se pare o înfruntare bărbătească a
circumstanțelor să constatăm că presa este orânduire de interes public
care, în lunile acestea de bombardament, nu a lipsit nicio zi – și cu nici un
ziar – de la datorie, trecând peste loviturile primite uneori în plin.
Printr-o comandă a instinctului, gazetarii știu că au, astăzi, o datorie
esențială de împlinit în acțiunea de cârmuire a opiniei publice. Asemenea
misiuni ar i trebuit realizate de către ziare și ziariști, care să aibă condiția
omenească și condiția tehnică desăvârșite. Din păcate, necesitatea unei
reforme a presei, revendicare continuă a formațiunilor profesionale de
ziariști, nu a fost înțeleasă decât acum, când ea își proiectează lumina
asupra viitorului.
Este o îndrăzneață operă destinată să restabilească pe ziariști în
demnitatea și libertatea pe care au cerut-o întotdeauna, cu voința de a
purta ei înșiși mândria răspunderii lor politice.
Asprimea și diversitatea împrejurărilor nu trebuie să umbrească

importanța reformei presei.
Ea este un însemnat act de curaj cetățenesc și politic, săvârșit de
profesorul Mihai Antonescu.
I se cuvine această recunoaștere fățișă, pentru că reforma voită,
gândită și realizată de el nu este numai un cadru de organizare profesională
sau o prietenească rânduială de sprijin colegial, – ci un act politic. Un gest
de stimă, de încredere, de recunoaștere pentru voința categorică a presei
de a trăi în libertate și în răspundere. Două prevederi înscrise în reforma
realizată de profesorul Mihai Antonescu deosebesc aceste texte de tot ce
s-a împlinit până azi la noi și chiar în țările cu cele mai înaintate regimuri de
liberă orânduire. În judecarea infracțiunilor de presă, membrii Colegiului
întemeiat acum la noi nu pot i arestați preventiv, iar, în al doilea rând, ei
au dreptul să ie asistați de apărător în orice fază a cercetării și judecării
unei infracțiuni de presă. Prin această inovație procedurală, reforma
profesorului Mihai Antonescu se așează în fruntea celor mai largi și
progresiste regimuri de presă, din lumea întreagă.
În concepția noastră despre rostul omului de Stat și al legiuitorului,
acesta este elogiul cel mai bun ce i se poate aduce.
[Nesemnat]
Ecoul, anul II, nr. 151, 23 mai 1944, p. 1.

Presa încătușată
Prin d. Ministru al Afacerilor Străine, Guvernul a adus la cunoștință

reprezentanților presei că nu înțelege să impună ziarelor ce anume și cum
să scrie în paginile lor. Expresie a partidelor coalizate împotriva regimului
dictatorial pe care, până la urmă, l-au doborât, el, Guvernul democrației
integrale, atât de îndelung așteptată, rupe cu practica aservirii și umilirii
presei abătută ani în șir de la îndatorirea ei.
„Presa dirijată”, – cal de tramvai obligat să meargă pe aceeași linie,
megafon și cădelniță cu tămâie, – este o blestemată creație a fascismului
și a hitlerismului care nu concepeau gândirea și exprimarea decât în
cadrele strâmte de carceră ale rușinosului „normativ”. Regimuri clădite pe
minciună, ele nu se puteau menține decât prin uniformizarea conștiințelor
și prin ocolirea adevărului. Ziarelor în iințate sau tolerate le revenea
tristul rol de a contribui la împiedicarea difuzării ideilor libere și la
cunoașterea stărilor de lucruri din cuprinsul țărilor respective și din afara
lor. Le revenea, de asemeni, rolul nu mai puțin trist de a i monitoarele
regimurilor opresive, înregistrând, fără să schimbe o iotă cu litera, titlul
și indicația așezării în pagină, tot ce li se transmitea din partea organelor
acreditate cu „propaganda” sau a „purtătorilor de cuvânt” ai Guvernului
dictatorial.
Sfârtecată de cenzură, în ultimul sfert de veac, presa românească a
avut nefericirea să cunoască, din 1933, data instaurării dictaturii carliste,
și până la 23 august 1944, când s-a prăbușit dictatura lui Antonescu,
regimul acesta al dirijării și normativului. Abstracție făcând de titlu și de
caracterele tipogra ice, ziarele deveniseră o apă, – unul la fel cu celălalt
prin temele abordate din ordin. Pentru mai multă siguranță, subiectele
erau dezvoltate chiar de către funcționarii Ministerului Propagandei,
astfel că toate ziarele publicau același text, cu aceleași titluri și în aceeași
prezentare de paginație.
Omul de pe stradă, cititor de gazete, ahtiat să se informeze cât mai
amplu și mai veridic, rămânea totdeauna cu un sentiment de contrarietate
și de om păcălit după răsfoirea paginilor monotone ale gazetelor. Omul
de pe stradă își punea întrebarea: ce rost au în de initiv atâtea publicații,

când una nu diferă de alta și când toate s-ar putea contopi într-o singură
foaie?
Era, la mijloc, o socoteală și o iluzie a guvernelor opresive că, lăsând
să apară cât mai multe ziare, – creând, peste cele existente, altele, –
mobilizează în serviciul lor toate condeiele, toate, să zicem, conștiințele, și
asigură ideilor lor o cât mai largă si mai convingătoare răspândire.
Că s-au înșelat, veri icăm la noi, unde presa liberă a fost salutată
cu o explozie de bucurie. Și ar i putut veri ica mai de mult dictatorii prin
circulația pe care o cunoștea gazeta șoptită, adică zvonul, care mergea de
la o ureche la alta, fără să se împiedice de opreliști și fără să se teamă de
sancțiuni.
Ion Pas

Presa
Întotdeauna s-a-ntâmplat așa: când s-au eliberat proiectele pentru o

nouă lege a presei, Guvernul care le-a inițiat a căzut de la putere cu câteva
zile sau cu câteva săptămâni mai înainte ca proiectele să devină legi. Nu
cred să i fost un blestem; și nici ghinion n-a fost, căci prea s-a-ntâmplat
regulat, cu iecare guvern. De altfel, nici nu e vorba de găsit o explicație
acestui fenomen care nu e, totuși, chiar atât de ciudat. Ci e vorba de ceea
ce s-ar putea realiza pentru un viitor cât mai apropiat. Ar i, însă, de
adăugat amănuntul foarte important că, până astăzi, presa a fost socotită
ca o femeie ușoară, care putea „merge” cu iecare guvern, slujindu-l cu
toată puterea și, bineînțeles, cu toată „convingerea”. N-am de gând să fac
a irmația primejdioasă că majoritatea ziariștilor noștri profesioniști sunt
oameni de convingeri, foarte greu de clintit de pe poziție. Dar pot să a irm
că toate Guvernele ne-au jucat cum au vrut; și că, în orice caz, pe lângă
năravurile celor mai mulți dintre noi, presa n-a făcut altceva decât să
oglindească spiritul guvernanților noștri. Am avut, cu alte cuvinte, o presă
exact pe măsura oamenilor ce ne-au cârmuit, deși iecare se plângea,
după ce trecuse pe la putere, împotriva procedeelor pe care le inaugurase
personal sau pe care le sprijinise ca să poată lovi în alții. Mi se pare că
niciunul din oamenii care au trecut pe la conducerea țării nu s-a gândit la
un lucru foarte elementar și anume: în materie de presă, orice procedeu
sortit să lovească în alții se va întoarce cu mai multă asprime împotriva
ta, atunci când vei deveni un simplu particular. Pe scurt: ziaristul, când
n-a fost slugă, era obligat să ie. Dar nu numai la un stăpân, ci la mai mulți
stăpâni, prin rotație... și, uneori, în același timp.
Am dori ca lucrurile să se schimbe odată pentru totdeauna. Să se facă
o lege a presei, dar ea să nu ie făcută nici de Guvern, nici de „specialiști”, ci de
gazetari. Căci ei, gazetarii, sunt singurii indicați să se tocmească o lege bună,
care să le apere interesele profesionale, demnitatea meseriei, independența
materială, care se leagă atât de strâns cu cealaltă independență: a opiniei, a
atitudinii.
Invităm, așadar, pe această cale, Uniunea Ziariștilor Profesioniști,

singura asociație de presă unde a domnit un spirit mai larg de înțelegere
a situațiilor prin care am trecut, și de camaraderie, să aleagă urgent, din
sânul ei, un comitet care să se însărcineze cu elaborarea ante-proiectului
de lege a presei. Comitetul va trebui alcătuit din ziariștii cu experiență
mai lungă și mai aspră. Ei nu vor trebui să lucreze în pripă. Dimpotrivă,
să caute a culege date și informații, așa încât să ajungem a avea o lege
care să îndeplinească, pe lângă condițiile ce le impune spiritul timpului,
condiția esențială de a scoate pe ziaristul profesionist de sub orice tutelă
umilitoare, morală sau materială. Profesioniștii trebuie să ajungă a scrie
fără nicio constrângere din partea nimănui și să rămână cu demnitate
lângă credințele și convingerile lor politice, sociale sau profesionale. Că ni
s-a scârbit văzând cum trec unii, cu călimara și condeiul, de pe o poziție
pe alta, cu aceeași convingere, vorbind în numele unei opinii publice, care
ieri îl cunoștea vopsit altfel și cântând pe altă strună.
Un capitol foarte important, despre care aproape că am ostenit
scriind, este acela al impostorilor care transformă condeiul în bâtă și
călimara în izvor de avuții, pe spinarea și în numele presei.
Ar mai i vorba și de gazetarii funcționari pe la diverse birouri de
presă, acei simpatici paraziți ai trudei noastre zilnice, care ne „reprezintă”
la banchete și hotărăsc cine e... gazetar și cine nu e. În sfârșit, ar mai i vorba
de multe alte lucruri, pe care membrii comisiei în chestiune urmează să le
descopere și să le concretizeze în articole de lege. Căci dacă, de exemplu, noi
stăm lângă condei cu dragă inimă, nu înțelegem să mănânce, gătiți în haină
de seară, veșnicii bene iciari ai unui articol scris în tinerețe, nici rubedeniile
de toate soiurile, care nu cunosc gustul cernelii și chinul cuvântului.
Mircea Damian
Ecoul, anul II, nr. 251, 2 septembrie 1944, p. 1.

Ce vrea Viitorul?
Ziarul Viitorul a publicat în numărul său de joi, 21 septembrie,

un articol întitulat Armata, în care iecare rând, sub masca intereselor
naționale, ascunde o mentalitate profund reacționară, antidemocrată,
antinațională, mergând până la o inconștiență provocatoare.
Pornind de la ideea că armata trebuie să stea deasupra oricărei
„dimensiuni politice”, adică să nu ia nicio atitudine față de directivele politice
ale Guvernului, oricare ar i ele, ci să ie numai un instrument orb de executare.
Viitorul face câteva a irmații de o gravitate care nu va scăpa nimănui.
Nimeni, în răstimpul acesta de când ne exprimăm liber, n-a atacat
armata română, nici în scris, nici cu vorba. Dimpotrivă, masele populare
și-au exprimat entuziasmul față de apărătorii Bucureștiului democrat, au
salutat cu căldură plecarea la luptă a armatelor noastre pentru eliberarea
Ardealului de Nord și toate eforturile națiunii se îndreaptă acum pentru
întărirea armatei noastre în executarea celei mai mari sarcini pe care o
avem: distrugerea de initivă a hitlerismului.
Întărirea armatei în lupta ei alături de armatele sovietice aliate este,
de altfel, una dintre obligațiunile noastre principale, așa cum se degajă din
condițiile armistițiului.
Totuși, cu toate că niciun glas nu s-a ridicat împotriva armatei
române, Viitorul o apără de acuzații inexistente.
Viitorul scrie: „Dacă, la un moment dat, directivele politice ale
Statului o icial au fost greșite și dacă România a fost târâtă din drumul
său normal pe căile aventurii și absurdității, aceasta nu se poate imputa
armatei. Oamenii politici sunt vinovați, nu armata”.
Se naște întrebarea, pe cine oare apără Viitorul?
Este evident că, sub numele general de armată, vrea să-i ascundă pe
toți, absolut pe toți care, în diferite posturi, ie chiar în uniformă militară
și apărați de ea, au fost instrumentele criminale ale regimului hitlerist
antonescian.
Și mareșalul trădător a fost „armată?” Și Piki Vasiliu, și Generalul
Pantazi? Și alții la fel cu ei au fost „armată”?
Putem să acoperim cu numele armatei țării banda de criminali și pe

toți complicii ei? Aceasta înseamnă a compromite armata, a o solidariza
cu toate crimele unei mizerabile clici fasciste în uniformă.
Dar Viitorul merge mai departe.
Simțind că nu poate apăra su icient, în modul acesta, crimele și
jafurile clicii hitleriste, Viitorul le neagă pur și simplu existența. Cităm:
„Este, desigur, adevărat că în, cursul operațiunilor militare, se întâmplă
fatal incidente, se comit greșeli, dar acestea sunt comune tuturor mișcărilor
armate și, sub o formă sau alta, se produc nu numai în situații de ostilitate,
ci și în acelea de colaborare”.
Viitorul numește „incidente” crimele și execuțiile în masă care au
început chiar de pe pământul tării, de la Iași, au trecut peste întreaga
Basarabie, până departe în Rusia. Viitorul numește „incidente” jaful fără
precedent din Transnistria.
Și, pentru ca să șteargă orice vină, Viitorul are nemaipomenita
îndrăzneală, direct provocatoare și profascistă, de a compara aceste
„incidente” cu incidentele care s-ar i produs si în situații de „colaborare”.
Viitorul ne mai invită chiar „să ne înclinăm în fața ei (a armatei), în
fața abnegației cu care a luptat în condiții grele, în inegalitate de pregătire,
de armament și de număr”.
Răspundem că, dacă ne înclinăm, o facem față de toate actele pe care
o ițerii și soldații români le-au făcut împotriva nemților, în fața tuturor
acelora care, într-o formă sau alta, au sabotat războiul lui Hitler. În fața
tuturor actelor prin care o ițerii și soldații români au arătat că ei nu aprobă
războiul nemțesc și că sunt împotriva lui.
Toate aceste acte au pregătit acel 23 august la care armata română
s-a dovedit alături de poporul ei și când a întors hotărât armele împotriva
dușmanului nostru de moarte.
Ne dezgustă a ne înclina în fața crimelor și jafurilor comise „cu
abnegație”, așa cum ne invită Viitorul s-o facem.
Ce vrea Viitorul?
Vrea să provoace confuzie între armata țării și o bandă nemernică
de ticăloși, care, în uniforma armatei, au jefuit și ucis.
Aceasta nu poate decât să-i indigneze pe toți patrioții, în frunte cu
o ițerii și soldații care au întors eroic armele și luptă, azi, pentru libertate
și independență.
C.

Presa în regimul democratic
Am terminat cu dictatura. Am terminat cu regimul de opresiune și

despotism. S-a sfârșit cu realismul în care presa avea doar misiunea de a
dresa masele populare. S-au dus – pentru pro itorii dictaturii – frumoasele
zile din Aranjuez...
Presa e liberă. Ea poate rosti cuvântul deschis, sincer, răspicat, fără
subtilitate. Ziaristul este liber. Redacția nu mai este anticamera lagărului
de concentrare.
A patra putere în Stat e în plină ascensiune. Regimul democratic
nu are nevoie de simple fațade, de regizoratul aparențelor. Nu se mai
misti ică, nu se mai mint masele cu ajutorul mașinii propagandistice.
Totul e la lumina zilei.
Ziarul este și trebuie să ie supapa de siguranță pentru tot ce
e expresie a nevoilor publice. Mai ales, în epoca în care nu avem nici
Parlament, nici alt instrument de expresie civică.
Așadar, presa nu trebuie să ie un vox clamantis... o voce în deșert, un
instrument fără efect practic, un megafon cu unde ce se pierd inutil.
Nu. În tot ce se scrie cotidian sunt topite nevoi și dureri multiple. Ziarul
este refugiul protestatar, pentru orice act arbitrar, orice nedreptate, orice
călcare da lege, orice abuz sau orice infamie, totul se re lectă în coloanele
ziarului. Pirații nevoilor publice, javrele mizeriei sociale, toți speculanții și
pro itorii regimului de dictatură, toți sunt arătați vendetei populare.
Guvernul trebuie să țină seama de tot și… să răspundă tot prin presă
la măsurile luate. Să răspundă.
Nimeni și nimic să nu ie neglijat. Să se sancționeze abuzurile și să se
evidențieze măsurile. Prin presă și numai prin ea.
Altfel, totul se modi ică dar... nu se schimbă nimic. Să im atenți. Am
câștigat războiul contra dictaturii, să nu pierdem pacea socială. Să im atenți.
Gr. Silvan
Ultima oră, anul I, nr. 19, 10 octombrie 1944, p. 3.

Oameni noi la vremuri noi
Sub presiunea maselor populare, Guvernul de coaliție al forțelor

democratice a fost, în sfârșit, format. Nu voi insista mai mult decât se
cuvine, în momentele acestea, asupra rezultatului practic al hotărârilor
virile, deși rezultatul acesta e bogat în învățăminte atât pentru conducătorii
de ieri ai Statului, cât, mai ales, pentru cei care, mai curând sau mai târziu,
vor revendica integral puterea.
Ceea ce aș vrea să subliniez cu tărie astăzi e altceva și anume faptul că
pentru întâiași dată în analele politice ale României moderne, în Guvernul
actual au pătruns reprezentanții direcți și autentici ai muncitorimii și ai
țărănimii. E adevărat că și în trecut am avut cămeși scoase din ițari pe
banca ministerială. Cămeșile acelea însă aparțineau „albăstrimei” acelea a
satelor, din care – cum, îmi spunea odată ca durere bătrânul Const. Stere
– „se recrutează popii, învățătorii și jandarmii”. De data asta, interesele
țăranilor vor i apărate, nu de un învățător și nici de un „culac” înstărit, ci
de un simplu plugar. Sunt convins că plugarul ardelean Romulus Zaroni
va vorbi boierilor din sfatul țării altfel de cum le vorbea, de pildă, un
Mihalache.
În numele muncitorimii industriale le va vorbi, acelorași boieri
sau ciocoi, Gh. Gheorghiu-Dej. I-ați văzut poza în gazete: aspră, dură,
tăiată parcă cu dalta în granit. Un zâmbet amar în colțul buzelor groase,
un zâmbet de om care știe ce înseamnă suferința, nu într-atât propria
lui suferință, cât durerea celorlalți îi luminează, totuși, ochii blânzi.
Gheorghiu-Dej, muncitorul care nu și-a trădat, ca atâția alții, nici clasa,
nici idealul, va vorbi „celor de sus”, răspicat și tare, așa cum nu s-a s iit să
vorbească la fel și „celor de jos”. Pentru întâiași dată, urechile ministeriale,
surde până acum îndărătul ușilor capitonate, vor putea să audă adevăratul
glas al poporului.
Iată marele câștig al zilei de azi.
Nu numai un Guvern nou, nu numai o coaliție guvernamentala
lărgită spre stânga, dar un început de primenire a clasei conducătoare.
Oameni noi, la vremuri noi. Ceea ce într-adevăr a contribuit mai mult decât
orice la situația dezastruoasă în care se găsește astăzi țara e faptul că de
șaptezeci, de optzeci de ani încoace se perindă la cârma Statului aceleași
mutre prăfuite scoase din galantarul acelorași partide învechite. Era o
vreme, înainte de războiul trecut, când nu se putea concepe un guvern în
România fără un Cantacuzino, un Ghica, un Brătianu sau cel puțin un Escu
oarecare, recrutat din protipendada mahalalelor. A venit apoi războiul. Au
venit „răspunderile”. Marea proprietate rurală s-a prăbușit și pe ruinele
ei s-a ridicat „albăstrimea” satelor și-a orașelor. De douăzeci și cinci de
ani țara e încăpută pe mâinile îmbogățiților celor două războaie. O clasă
conducătoare incultă, egoistă, lipsită de cel mai elementar sentiment de
dragoste pentru țară și popor, dornică numai de repede îmbogățire pe orice
cale, prin orice mijloace, împestrițată ici și colo de epigonii conducătorilor
de odinioară și atât de incapabilă să guverneze ea însăși, încât, rând pe
rând, își delega puterile militarilor, regilor autocrați sau aventurierilor cu
pretenții de dictatori. Prin presă, opinia publică era luminată de tra icanți,
ca Stelian Popescu sau de simpli escroci, ca Pam il Șeicaru; armata a putut
i terorizată ani de-a rândul de un paranoic ca Ion Antonescu; justiția
ne-a putut da falsi icatori, ca fostul ministru Căpățână; în biserică ne-a
fost dat să vedem procesiuni de popi legionari cu pistoalele la brâu; și
pretutindeni, pe aceiași oameni, ai aceleiași clase conducătoare, din
lichelism, egoism și lașitate, aruncând uniforma de carnaval a Frontului
Renașterii Naționale ca să îmbrace cămașa verde, și urlând ieri în cor
ura lor împotriva Sovietelor, ca să se gudure azi la picioarele Mareșalului
Stalin.
Cum să nu-ți ie silă și scârbă de o asemenea clasă conducătoare?
Cum să aibă un pic de încredere într-însa poporul de atâtea ori
înșelat și marii aliați care o cunosc mai bine decât ne închipuim?
Și cum să nu ni se lumineze fața de-o supremă rază de speranță,
când, în sfârșit, rupând cu trecutul, spărgând legenda partidelor istorice,
irup la conducere oamenii noi, reprezentanți autentici ai claselor sociale
de bază, iri oțelite, su lete cinstite, un țăran sau un simplu muncitor?
N. D. Cocea

Între presă și afaceri
Am scris zeci de articole despre ziariști, despre pretinșii ziariști, așa

după cum m-am ocupat și de presă, în general. De când cu libertatea și
democrația, s-au luat o serie de măsuri privindu-i atât pe profesioniști,
cât și instituția. Pe urmă, ne-am organizat în Sindicatul Unic al Ziariștilor,
al cărui Comitet de conducere a fost ales acum câteva săptămâni. După
aceea, ni s-au trimis niște formulare de înscriere tuturor ziariștilor, adică
și celor ce eram membri activi ai Asociațiilor de presă dizolvate.
Neavând talent oratoric, n-am luat cuvântul la Adunarea generală
de constituire, cea mai numeroasă adunare de ziariști din câte-am văzut
în cariera mea. Și am fost la toate. Uitându-mă, însă, mai îndeaproape, ba
la unul, ba la altul, am făcut constatarea că printre ziariștii adevărați erau
foarte mulți tipi extrem de simpatici, dar care nu sunt de meserie.
Am văzut, de exemplu, agenți de publicitate, am văzut negustori de
hârtie-maculatură, precum și alți negustori, care nu au altă legătură cu
presa, decât aceea de a trăi de pe urma ei, sub orice formă poftiți, dar nu
din scrisul zilnic. Am identi icat chiar și câțiva mahări. Bineînțeles că au
votat cu toții. Ca la înghesuială.
Vă spun drept că „democrația” asta nu-mi place deloc. La un ziar sunt
tot soiul de colaboratori – dar asta nu înseamnă că sunt cu toții ziariști. Un
agent de publicitate, un băiat de serviciu mai curățel, care completează
formularele de cinematograf, un impiegat care „bate” abonații la mașină...
sunt, irește, persoane onorabile și mai cu seamă necesare bunului mers al
gazetei. Dar nu sunt ziariști și, deci, nu au dreptul să voteze, nu au dreptul
să ie membri în Sindicat.
Și mai sunt acei pseudo-ziariști, care semnează un articol la doi ani o
dată, un articol cu cântec, de pe urma căruia încasează parale frumoase prin
procedee care compromit și breasla, și instituția. Acești așa-ziși gazetari,
de care e plină capitala, ne-au făcut cel mai mare rău. Ei umblă cu bâta
sau cu talerul pe la toate instituțiile, pe la toate industriile, amenințând în
numele unei meserii pe care n-au practicat-o niciodată, de pe urma căreia
n-au suferit nicicând. Fără să știe ce miros are cerneala și cât de greu
se-nșiră cuvintele în frază, speculează munca altora într-un chip mârșav.
Mulți dintre ei au făcut până acuma parte din câte o Asociație de presă,
în rândurile căreia s-au strecurat prin bunăvoința, condamnabilă, a câte
unuia din noi.
Greșelile acestea nu trebuie să se mai repete. Comitetul Sindicatului
Unic are datoria să vegheze cu băgare de seamă, spre a nu se strecura în
sânul lui niciun element compromițător, niciun negustor de presă, pentru
care Sindicatul nu constituie decât o trambulină sau un paravan. A fost
o vreme când multora dintre noi le era rușine să spună că sunt ziariști,
deoarece oamenii cumsecade se uitau pieziș. A fost o vreme când nimeni nu
mai credea în cuvântul scris, din cauza acelorași oportuniști care-nvârteau
condeiul ca pe ciomag, având șapte fețe la un singur obraz. A fost o vreme
când noțiunea de „ziarist” se confunda cu aceea de „șantajist”. A fost, în
sfârșit, o vreme când presa nu mai avea nici prestigiu, nici demnitate.
Steagul acestei instituții trebuie ridicat din nou, trebuie scuturat de
toate moliile, de toate libărcile și de toți șerpii scrisului cotidian, printr-o
severă, printr-o sângeroasă selecție. Numai în felul acesta putem recâștiga
încrederea opiniei publice.
Mircea Damian

Ziariștii democrați dau alarma
Pro itând de carența Guvernului, care nu și-a manifestat încă nici

după aproape jumătate de an de la răsturnarea regimului dictatorial
hotărârea de a proceda la nimicirea inamicului intern fascist, încurajate
de atitudinea unora din autorități ai căror conducători și funcționari ar i
trebuit, unii să igureze printre criminalii de război, iar alții să ie cel puțin
epurați, elementele reacționare, care au stat câtva timp în umbră, au ieșit
la drumul mare.
Sub scutul ocrotitor al așa-ziselor partide „istorice”, legionari notorii,
agenți ai legației nemțești, foștii stipendiați ai Gestapo-ului și ai diverselor
o icine de propagandă hitleristă, auditorii asidui ai Postului de radio
„Dunărea”, ale cărui emisiuni le difuzează trase la șapirograf, și-au reluat
vechile îndeletniciri, pornind la luptă fățișă împotriva democrației. Capitala a
trăit, în ultimele zile, sub semnul metodelor legionaro-cuziste: s-au dezlănțuit
iar bestiile mânuitoare ale revolverului și bâtei, asasinii și bătăușii au pornit
direct la atac.
Cum era logic pentru mentalitatea lepădăturilor fascisto-legionare,
ura lor s-a îndreptat, în primul rând, contra presei democrate și a
gazetarilor democrați care – astăzi ca și în trecut – au demascat și carența
guvernelor îngăduitoare, și complicitatea autorităților, și, mai cu seamă,
primejdia ce o reprezintă bandiții crucii încârligate și susținătorii lor
camu lați din organizațiile politice „de guvernământ”. S-au tras gloanțe
asupra ziariștilor, aliații au fost molestați, iar localurile redacțiilor, ziarelor
de stânga au avut de suportat asaltul devastator după ce în piețele publice
s-au ars gazetele care tulbură visurile de stăpânire ale asasinilor.
„Sindicatul ziariștilor profesioniști” din București, sesizat de această
gravă situație, a redactat un comunicat prin care – în ierând acțiunea
violentă pornită împotriva gazetarilor – atrage atenția Guvernului asupra
măsurilor ce este dator să le ia atâta vreme cât valul anarhiei, tolerat
până astăzi, nu va cuprinde țara întreagă. E un apel la înțelepciune și, în
același timp, o drastică chemare la ordine a acelora care vorbesc mereu
de „menținerea ordinii”, dar lasă bandele de huligani să opereze în voie.
Tragedia pe care a trăit-o țara, în ultimii ani, e consecința directă
a activității acelorași elemente care au prins din nou să se agite. Dacă –
acum câțiva ani – atunci când gazetarii democrați dădeau zilnic alarma
denunțând primejdia îngăduinței față de legionari, s-ar i luat măsurile
de rigoare, n-am i avut nici lovitura de la 5 septembrie 1940, nici regimul
Sima-Antonescu, nici n-am i fost târâți în război alături de hoardele
naziste. Dar guvernele de pe vremuri se făceau că nu aud urletele
furibunzilor care-i atacau pe ziariștii democrați, care devastau redacțiile
ziarelor democratice și făceau auto-dafe-uri cu pachetele acelorași gazete.
De astădată, să nu-și imagineze nimeni că jocul nebun al toleranței
poate avea consecințe mai puțin nefaste. Dimpotrivă. Dacă atunci eram
de capul nostru, azi avem de îndeplinit obligații internaționale care ne
impun nimicirea reacțiunii. Să nu se lase nimeni indus în eroare de false
și interesate interpretări ale marilor hotărâri diplomatice, să nu-și facă
nimeni iluzia stearpă că ne-am putea sustrage de la ceea ce am consimțit
să dăm și să facem sau că ar i posibilități de menținere a unui regim
condamnat pentru totdeauna.
Fascismul – oricum s-ar travesti – trebuie nimicit. Democrația –
oricât ar i hulită – va triumfa pe ruinele unei lumi care s-a lăsat prea ușor
condusă de nevropați asasini și hoți. Nu România – situată în imediata
vecinătate a Uniunii Sovietice, care a făcut cele mai mari jertfe pentru
înfrângerea hitlerismului – își poate îngădui luxul dement al menținerii
unui nucleu fascist și al răbufnirii terorii legionare.
Gazetarii democrați, neclintiți sub orice amenințare – dau din nou
alarma. Interesele superioare ale poporului român cer ca glasul lor să ie
ascultat și înțeleptele lor povețe, ale ziarelor democrate, să ie urmate.
Dureroasa, amara lecție a trecutului apropiat trebuie să servească,
dacă nu inconștienților, dar acelora care cu bună știință îi manevrează,
acum ca și altădată.
G. Spina
Libertatea, anul II, nr. 154, 16 februarie 1945, p. 1.

Invitație la polemică
Ia gândiți-vă: în presa noastră nu polemizează nimeni, nu discută

nimeni în contradictoriu, n-aruncă nimeni cu piatra peste gard, încât s-ar
putea spune că toată lumea a căzut de acord asupra tuturor chestiunilor.
Nu se duc măcar polemici literare sau de idei.
Pe scurt: în scrisul zilnic și periodic nu se pune sare deloc.
De piper – nici pomeneală. În ce privește gazetele de teatru, despre
care am mai vorbit cu alt prilej, ele constituie o adevărată rușine. Numai
laude, numai publicitate sub diferite forme. Toți actorii sunt geniali, toate
actrițele sunt talentate, fermecătoare și drăgălașe. „Critica” unui spectacol
sau a unui actor se face „cu obiectivitate” doar atunci când persoana sau
teatrul în chestiune, n-a plătit...
Așadar, presa noastră nu este înviorată de nicio discuție în care
doi inși să aibă păreri deosebite asupra aceluiași subiect. Există parcă
o teamă, iecare așteaptă să înceapă celălalt, cu urechea la pândă, dar
întrebându-se ce atitudine să ia în cazul când ar i invitat sau încolțit.
Urmarea acestui lucru inexplicabil este că „polemicile” se fac verbal, prin
redacții. Bineînțeles, preopinenții sunt viteji și îndrăzneți, deoarece știu
că nimeni nu le poate răspunde... decât tot așa, prin colțuri.
Mărturisesc că este o situație plictisitoare.
De ce nu se polemizează? Să nu-și închipuie cineva că aș îndemna
la polemici personale, care pot ușor să degenereze în simple înjurături.
Că asta este a românului când vine unul cu argumente serioase, celălalt
îi opune un argument și mai serios: îl înjură pur și simplu de mamă sau îi
spune că e hoț, șantajist etc. Scurt și cuprinzător.
Nu, nu la asta m-am gândit. Ci la polemici pe chestiuni serioase, la
discuții din care să răsară până la urmă adevărul și soluția cea mai bună
într-o problemă de interes obștesc, la o ciocnire de idei și de principii...
într-un cuvânt: să se vadă că trăim, că ne agităm, că ne deosebim când e
vorba de unele lucruri, dar ne asemănăm și putem i de acord când e vorba
de altele care interesează, de exemplu, țara noastră.
Firește că nici polemicile personale nu sunt de disprețuit, când sunt
purtate cu inteligență și atâta vreme cât nu degenerează în țigănie. Să nu
uităm că scrisul este un exercițiu de iecare zi și că am putea să pierdem
această nobilă deprindere, dacă ne mărginim la simple clișee, unul la
fel cu celelalte și toate ca unul. Polemica și discuția sunt niște jocuri ale
inteligenței și abilității, ele stimulează și duc întotdeauna la limpeziri atât
de necesare mai ales în zilele noastre. Fără să mai punem la socoteală
amănuntul că presa, cu puțină sare și două-trei boabe de piper, ar avea un
aspect mult mai variat și mai interesant
Mircea Damian
Fapta, anul III, nr. 346, 5 octombrie 1945, p. 1.

Presa culturală
Un distins confrate regreta săptămânile trecute faptul că, în urma

lipsei de hârtie, ziarele iind obligate să apară adesea în numai două pagini
de articole (text lipsă – n. n.) și a celei de mâine în primul rând sacri icat.
Se știe că „pagina a doua adăpostește, în mod obișnuit, materialul
literar și artistic. Iar gazetele noastre, când apar în două pagini, își simpli ică
munca renunțând la fețele interioare în favoarea paginii de articole și a
celei de telegrame. Normal ar i, dacă lectorul nostru ar stărui îndeajuns
în a irmarea preferințelor sale, ca un ziar în două pagini să se alcătuiască
din prescurtarea și nu din amputarea unuia care apare în patru. Se cere, în
acest scop, mai multă muncă și un mai pronunțat spirit de sinteză; iată de
ce unanimitatea gazetelor noastre, când sunt obligate să apară pe hârtie
mai puțină, au înfățișarea dezagreabilă, improvizată... și mutilată pe care
fără crâcnire – noi, cititorii! – o suportăm.
Să nu întârziem, însă, prea mult asupra motivelor care determină
lenea noastră profesională. Ar i nepotrivit și pentru mulți dintre
dumneavoastră neinteresant.
Dar, acceptând lucrurile așa cum sunt, ca niște date obiective, să
ne grăbim a recunoaște că, pe lângă dilema spațiului, ziarele ar trebui să
rezolve și problema autorității critice.
Într-adevăr, care ar i folosul hârtiei abundente, dacă în rubricile de
îndrumare critică n-am întâlni, în locul unei opinii lămuritoare și a unei
iscălituri de prestigiu, decât reclama și elogiul convențional de până azi?
Ne-am plimbat deunăzi prin capitală, am vizitat teatre și expoziții.
Reîntors la domiciliu, am răsfoit unele proaspăt apărute volume.
Ne-a fost destul de greu, în zilele următoare, să descoperim, în presa
noastră zilnică, vreo părere cali icată despre originalul portret al lui T.
Finteșteanu executat de Magdalena Rădulescu și expus la „Căminul Artei”,
despre interesantele sculpturi înfățișate de d. Ciucă, la Dalles, despre
marea creație a lui Ramadan, în Mitrici, din Puterea întunericului (Teatrul
Modern), despre excelenta și artistica traducere a lui Radu Cioculescu, din
Marcel Proust (Editura Fundațiilor Regale), despre surprinzătorul roman
al lui Sergiu Dan, Unde începe noaptea și, mai ales, despre Album de familie,
volumul de nuvele al Luciei Demetrius. (Dacă urmăriți cu atenție cronicile
literare, n-ați putut a la, desigur, din cuprinsul lor, că nuvela primă din
volum ar ocupa un loc de frunte în orișice antologie.)
Mentorii spirituali s-au retras însă, prudent, sub corpurile mai mult
sau mai puțin pro itabile ale istoriei literare, ale considerațiilor abstracte
și ale didacticismului. Belferii s-au întors comod la Catedră... acolo unde
alt risc decât al indisciplinei copiilor nu aleargă (sic!).
Între timp, generațiile noi se orientează la voia întâmplării. Artiștii
și scriitorii nu găsesc, în considerația elitei cititoare, nici satisfacție
morală a unei calități recunoscute, nici avertismentul sincer și competent
al iubitorului de frumos impresionat de iința greșelii. Nu contestăm că
pentru a îndeplini astăzi, în orișice domeniu, o funcțiune critică, se cer, pe
lângă însușiri intelectuale, și oarecare fermități de atitudine, de morală,
de principiu.
Suntem convinși că există, totuși, în această țară, destui îndrumători
capabili de a spune public și sincer valoarea unui spectacol, a unei cărți, a
unei lucrări de artă, fără teama neplăcerilor care ar decurge din aceasta,
în de initiv, inocentă sinceritate.
Curaj domnilor! Nu vă amendează nimeni.
N. Carandino
Ardealul, anul VI, nr. 483, 7 ianuarie 1946, p. 1.

Presa de partid
Începând de ieri, ziarul nostru a devenit o icios al Partidului

Național-Liberal. Faptul are o deosebită importanță, iindcă de aici înainte
tot ce se va insera în paginile noastre poartă răspunderea partidului pe
care îl reprezintă.
Până în prezent, Drapelul a fost ziar de informație, atitudine și orientare
politică. În acest cadru, a adus o contribuție însemnată în dezbaterea
numeroaselor probleme de ordin politic, social și economic, la ordinea zilei.
Ținuta demnă, atitudinea sobră și calitatea aleasă a tot ceea ce
a publicat într-un timp relativ scurt, a determinat o atitudine de largă
prețuire din partea opiniei publice și și-a câștigat un prestigiu deosebit în
presa românească.
Vom continua aceeași demnitate și sobrietate în noua poziție pe
care o are ziarul Drapelul , de o icios al Partidului Național-Liberal.
Îndatoririle unui organ de partid sunt, însă, cu mult mai grele și
răspunderile cu mult mai mari decât ale unui ziar independent. Aceste
îndatoriri decurg din rosturile pe care un partid de guvernământ le are
în viața de Stat, mai ales în împrejurări hotărâtoare pentru țară ca cele de
azi.
Apărarea intereselor superioare ale Statului, prin înlăturarea oricăror
exagerări sau denaturări de adevăruri, este o primă datorie pentru o icioasele
de partid.
Obligațiune tot atât de însemnată este și aceea de a nu asmuți
patimile în luptele politice până la dezmăț, iindcă aceasta ar însemna
abdicarea de la cele mai elementare îndatoriri patriotice.
Difuzarea ideologiei și programului partidului se poate realiza într-un
regim de libertăți democratice, cu păstrarea cel puțin a minimului de raporturi
civilizate, iindcă, altfel, s-ar periclita însuși regimul acestor libertăți.
De asemeni, disputele programatice și ideologice se pot desfășura
fără degenerări în adevărate scandaluri publice, de pe urma cărora viața
noastră națională a avut de suportat atâtea consecințe funeste, în epoca
dinainte de război.
Pe temeiul doctrinei noi a liberalismului românesc, așa cum a fost
ixată de președintele partidului d. Gh. Tătărescu, și ținând seama de
enunțările de linii de conduită de mai sus, vom continua acțiunea și în
calitatea nouă pe care o are ziarul nostru. Solicităm numeroșilor noștri
cititori aceeași încredere entuziastă și neșovăitoare ca cea arătată până în
prezent.
[Nesemnat]
Drapelul, anul III, nr. 377, 23 martie 1946, p. 1.

Presa opoziției
Regimurile democratice a căror structură se întemeiază pe respectul

și practica reală a libertăților, cunosc, în genere, trei tipuri sau trei categorii
în care poate i împărțită presa: o categorie a presei guvernamentale, o a
doua, a presei de opoziție și o a treia, așa-numită a presei independente.
Dacă împărțirea în aceste categorii este valabilă într-un regim de
libertate reală, ea n-ar mai i tot atât de justă și adevărată într-un regim în
care libertatea rămâne o noțiune de ordin pur formal, acceptată doar pe
hârtie și în discursuri o iciale, cum este cazul regimului actual din România.
Într-adevăr, dacă am voi să despărțim în categorii presa românească,
n-am putea face decât o singură împărțire: de o parte, o presă impusă –
cea o icială, iar, de altă parte, o presă tolerată sau, mai precis, abia tolerată.
Din prima categorie fac parte ziarele fenediste și satelite, care se
aruncă cu furie asupra tuturor manifestărilor neconformiste și îndeosebi
asupra celor două mari partide democratice pe care le acuză că ponegresc
opera, „salutară” și „fecundă, a Guvernului, care s-ar bucura de încrederea
poporului român și de recunoașterea puterilor aliate.
În cea de-a doua categorie, avem presa opoziției, atât de iravă cum
este, trecută prin sita multiplelor cenzuri, dintre care cea mai apăsătoare
este cea clandestină și amenințată, pe lângă aeeasta, de inaniția pe care o
provoacă repartiția atât de parcimonioasă a cotelor de hârtie.
Ziarul nostru, care se mândrește a sta în primele rânduri ale luptei
pentru ideile și idealurile Partidului Național-Liberal, se zbate și el sub
această grea anatemă, lansată împotriva publicațiilor celor două mari
partide democratice.
Și, într-adevăr, cum să nu se arunce cu piatra în presa aceasta a
opoziției – deși nu numără decât două ziare care apar în capitală – când ea
reușește, fără mare efort și cu toate greutățile arătate, să anihileze efectul
unei duzini de foi, care se lăfăiesc în belșug de hârtie, care au la dispoziție
toate instituțiile tipogra ice din țară, toate resursele Statului, fondurile de
miliarde ale grupărilor politice din F.N.D., mijloace o iciale de transport și
așa mai departe.
Presa opoziției este considerată acum un pericol public, iindcă
articolele ei nu încep cu „moarte” sau „jos”, lozincile preferate ale regimului
progresist, iindcă armele ei sunt: adevărul, credința, încrederea în ziua de
mâine, iindcă, în sfârșit, îi repugnă violențele de limbaj ale o icioaselor
fenediste, întrebuințând imaginația și ironia, speci ice spiritului latin.
Din acest contrast izbitor, se trag toate nenorocirile pe care presa de
opoziție trebuie să le înfrunte azi.
Deosebirile, însă, nu se opresc aici, la aceste chestiuni de stil și de
metodă; ele ating un domeniu mult mal grav, acela al ideilor și atitudinilor
politice. Așa, de pildă, noi nu amestecăm preocupările interne cu politica
externă. În politica pe care o facem, noi credem în virtuțile neamului și nu
în e icacitatea lichelismelor și a oportunismelor diferiților indivizi care
își arogă titluri reprezentative. În sfârșit, noi înțelegem permanențele
politicii externe românești, care, indiferent de guvernele vremelnic a late
la cârma țării și pe deasupra oricăror preocupări de partid, constituiesc
temelia întregului edi iciu al Statului nostru.
Recunoaștem că în corul barbar al presei fenediste, unde adevărul e
sistematic înlăturat, calomnia și insulta e arma de predilecție, principiile
de politică, pretexte pentru exploatarea puterii, iar consecvența în
convingeri și continuitatea în acțiune, considerate drept prejudecăți
moșierești și huliganice, recunoaștem că, față de toate acestea, glasul
nostru este disonant. Un fel de apel strident la conștiință în vârtejul
poftelor dezlănțuite.
Pricepem, deci, ura lor împotriva noastră și nu ne miră.
Cei ce vor să ne judece, însă, obiectiv și a căror bună-credință nu
este alterată, vor trebui să recunoască, fără înconjur, că, în aceste ceasuri
grele pentru destinul neamului nostru, când corupția și mimetismul
patronează așa-zisele înnoiri, în prima linie, pe baricade, cu armele albe
ale adevărului și dragostei de țară și cu conștiința nepătată, presa opoziției
își face din plin datoria.
[Nesemnat]
Liberalul, anul I, nr. 82, 22 mai 1946, p. 1.

Presa independentă
Nu cumva să credeți că e cine știe ce plăcere pentru un ziar

independent să se găsească între Scânteia și Dreptatea. Este ca și când
te-ai a la între doi inși care te sfătuiesc să ii neutru și obiectiv, dar care te
privesc atât de încruntat, încât îți dai limpede seama că e vai de capul tău
dacă vei încerca să nu ii așa cum ți se cere. Căci iecare din aceste ziare,
cerându-ți să ii neutru, este convins că-i vei da dreptate lui. Se-ntâmplă,
însă, ca dreptatea să nu poată i împărțită în mod egal la două ziare care
reprezintă două ideologii și două puncte de vedere complet deosebite. Și
atunci, trebuie să procedezi după cum urmează: sau nu ai nicio atitudine
și te strecori, zâmbind amabil iecăreia dintre părți, până când ești încolțit
și trebuie să ai un punct de vedere într-o chestiune oarecare; sau ai o
atitudine, și atunci trebuie să-i dai dreptate iecăruia când o are, cu orice
risc. Principalul e să ii de bună-credință. N-am spus că asta e soluția cea
mai bună; dar e, cu siguranță, cea mai corectă. Căci, în felul ăsta, servești
țara și democrația, ceea ce înseamnă lucrul principal.
Dar, cum subiectul este, de câtva timp, la ordinea zilei, se cuvine să
stăruim puțin asupra lui, deși am mai făcut-o în câteva rânduri.
Este departe de mine gândul de a spune despre comuniști că sunt
niște oameni blânzi și îngăduitori. Cred că nici lor nu le-ar conveni să fac
această a irmație. Ei sunt, dimpotrivă, dinamici și hotărâți, și au un stil
al lor, o linie și o doctrină pe care nu înțeleg s-o târguie. Este iresc, deci,
ca, în felul acesta, să se manifeste și în presă: fără compromisuri, fără
târguieli, având numai un drum de la care nu înțeleg să abdice și pe care
vor să abată cât mai mulți aderenți. Asupra procedurii, ar i desigur multe
de spus – dar astăzi e vorba de presa independentă.
Așadar, un ziar independent înseamnă, azi, un ziar în slujba democrației,
neîncadrat în vreun partid sau grupare politică. Fiind independent, se-nțelege
că poate să ie și obiectiv, în sensul că, neavând nicio obligație, poate să vadă
limpede peste interesele de partid, interesele țării și ale cetățenilor, și să le
discute în lumina adevărului, dincolo de orice normativ, de orice disciplină pe
care ar impune-o un organism politic. După cum spuneam însă, cu un prilej
mai vechi, când Scânteii nu-i convine un punct de vedere, te face „reacționar”,
iar când nu-i convine Dreptății, te face „vândut comuniștilor” sau „democrat de
serviciu”, sau mai știu eu cum. Fără să am o simpatie specială pentru Scânteia,
trebuie să constat că, de la o vreme, în ce privește presa independentă, este
mai puțin neînduplecată ca înainte. Aș putea spune că are, astăzi, nu fel de
atitudine olimpiană față de ziarele independente, pe care nici nu le bagă în
seamă. Doar din când în când ne discută superior și ne dă sfaturi binevoitoare.
Ba, în două sau trei rânduri, a dat un răspuns de argumentație logică, fără
încruntări și amenințări, unui ziarist independent.
În schimb, ziarele de opoziție, Dreptatea și Liberalul, au devenit
de-o intransigență foarte violentă. Parcă stau mereu cu parul în mână,
gata să pocnească orice ziar independent despre care cred ele că nu are
o atitudine neutră sau care critică, în mod obiectiv, starea de lucruri din
partidele de opoziție. Până de curând, Liberalul avea o atitudine mai
decentă, o seriozitate, o ținută. Acum, a căzut și el la nivelul Dreptății:
înjură necontrolat și dă cu nuiaua-n baltă că, doar-doar, va speria pe unul
și pe altul... însă nu face decât zgomot și impresie proastă.
Nouă ne pare rău. Întâi, pentru că ne a lăm la mijloc și suntem siliți
a primi lovituri din amândouă părțile sau, mai bine spus: din tustrele
părțile, pe nedrept; și al doilea, pentru că, la articolele și reportajele noastre
documentate, ni se răspunde cu injurii sau cu acuzații calomnioase. Dacă
acceptăm atitudinea tacită sau manifestată a presei guvernamentale, se poate
găsi o explicație în însuși felul de a i al partidelor pe care le reprezintă, în acel
„stil” de care vorbeam mai înainte. Dar ce scuză să găsim și ce explicație presei
de opoziție, care, înainte și după iecare înjurătură sau amenințare, vorbește
de „libertatea presei”, de „teroarea ziarelor guvernamentale” și, în general,
de toate libertățile, când aceste ziare exercită o adevărată teroare asupra
presei independente? Cum apără ele ideea de dreptate și de libertate, când ne
amenință că, „odată și odată”, vom da socoteală? Întreb: ce fel de socoteală? Și
față de cine? Și pentru ce? Pentru că ne străduim să ne facem, în chip corect
și obiectiv, meseria? Pentru că, așa cum nu ne-am pus în slujba Partidului
Comunist, refuzăm a sluji Partidul Național-Țărănesc sau Liberal? Dreptatea
și Liberalul, în felul acesta, văd libertatea presei și libertatea de gândire?
Dar voi continua mâine, căci sunt atâtea moravuri ce trebuie
demascate și lămurite.
Mircea Damian
Fapta, anul IV, nr. 682, 13 decembrie 1946, p. 1.

Presa progresistă
Iată niște observații de pură tehnică jurnalistică, fără vreo intenție

de polemică. Vreau ca cititorul să cunoască limbajul gazetelor politice de
opozție. Știe toată lumea că Partidul Național-Liberal, al dlui Tătărescu,
a suferit unele critici, ie din cauza memoriului Ministrului de Externe,
ie din pricina politicii inanciare a dlui Alexandrini. E de mintea omului,
de altfel, că un ministru de inanțe, și încă în ziua de azi, nu poate să
doarmă în foi de tranda ir. Cine credeți că atacă mai vehement pe d. G.
Tătărescu? Dreptatea, organul o icial al partidului dlui I. Maniu. Nu
pot să-mi permit să reproduc asprele cuvinte pe care această gazetă le
are față de Ministrul de Externe. Cum vine asta? Dar atunci, Partidul
Național-Țărănesc merge pe platformă! Nu, aceasta nu se poate. Partidul
Național-Țărănist (sic!), dimpotrivă, speră într-o întărire a partidului
Tătărescu. Însă, în eventualitatea vreunei căderi a acestui partid, ține
să se știe că n-are nimic de a face cu ei, că ei s-au prăbușit din lipsa
bronzului caracterelor etc., etc. De la o vreme, cronica politică externă a
Dreptății a devenit foarte obiectivă și fatalistă. Cine o citește bine pricepe
spiritul ei care e următorul: d. Tătărescu a făcut eroarea de a pactiza cu
partidele de stânga, părăsind politica intransigentă a dlui Maniu, acum
el suferă consecințele. Se întâmplă ceea ce era de prevăzut; după ce s-au
folosit de d. Tătărescu, aceste partide îi aruncă afară ș.c.l. De fapt, nu e
așa. Nu partidele platformiste au început atacul, ci d. Tătărescu a deschis
problema, și nu e la mijloc decât o discuție legitimă de concepții în sânul
unei coaliții. Filoso ia pe care o trage Dreptatea e abuzivă. Într-un cuvânt,
atacând pe d. Tătărescu, Dreptatea nu atacă decât așa-zisa „aventură” a
dlui Tătărescu, adică, în fond, partidele de stânga.
Să trecem acum la Liberalul. Nu-mi aduc aminte să i deschis vreun
număr care să n-atace pe d. Puiu Alexandrini. Atacuri așa necruțătoare
n-a primit niciodată Ministrul de Finanțe din partea noastră, care ne
permitem critica constructivă. Însă curios. Motive serioase de a ataca pe
d. Alexandrini, Liberalul nu ar avea, deoarece d. Alexandrini nu poate să
facă decât o politică inanciară (învățată pe abecedare economice vechi
și nicidecum vreuna revoluționară de tipul acelora care înspăimântă pe
tinerii regresiști de la Liberalul). Deci, atacurile sunt numai impostură.
Acum, de curând, Liberalul a pornit o împroșcătură de injurii împotriva
dlui Virgil Stănescu, care însă atacă politica dlui Alexandrini. Dușmanii
dușmanilor noștri ar trebui să ne ie amici. Atunci de ce Liberalul țipă cu
furie la d. Stănescu, uitându-l pe d. Alexandrini? Din frică să nu capete
cumva d. Stănescu vreo însărcinare la Ministerul Finanțelor? Fără sens.
Cu sau fără d. Stănescu, de ar i Ministerul Finanțelor să-și schimbe
orientarea, ar găsi alții de aceeași concepție numaidecât. Așadar, atacurile
n-au caracter doctrinar, ci se îndreaptă exclusiv împotriva dlui Stănescu,
ceea ce dovedește că ele vin, prin Liberalul, de la d. Alexandrini, care, cum
se vede, are prieteni printre tinerii mei amici adversari. Asta este și nimic
mai mult. Tehnică regresistă.
G. Călinescu
Națiunea, anul II, nr. 383, 8 iulie 1947, p. 1.

Declinul presei
Obsesia declinului se întâlnește la iecare pas în gândirea apuseană

din ultima vreme. Apusul iloso iei, al științei, declinul artei, moralei
sau potențialului vital. Când Spengler a vorbit de apusul Occidentului în
general, el nu era decât exponentul unei clase sociale în decădere, care
voia să tragă, după sine, în mormânt întreg patrimoniul de cultură pe care
l-a moștenit sau l-a creat ea însăși.
Se vorbește, curent, și de declinul ziaristicii. Între gazetari predomină
pesimismul, tristețea de a vedea cea de a patra putere ajunsă sclava tuturor
puterilor imaginabile, cum spune Fr. Sieburg. Presa de opinie apare strivită
între știre și reclamă, jinduind după epoca de glorie a pam letului, și gazetarii
sunt triști pentru că asupra lor se exercită o presiune eterogenă, care le
comandă când și cum să scrie sau să tacă. Unii acuză societatea în general,
alții cenzura propriu-zisă.
De fapt, cenzura s-a născut odată cu presa și au conviețuit tot timpul.
Fiecare putere în Stat își are corectivul ei și presa nu putea face excepție
Adevărul este însă altul. Am cunoscut o epocă de gazetărie eroică,
când iecare ziar era o baricadă.
Cenzura sau închisoarea – deși aspre – erau doar stimulente
puternice. În coloanele ziarelor efemere, savanții, artiștii și intelectualii de
tot soiul se întâlneau să lupte pentru o nouă ordine socială. După ani de
lupte în lăcărate, edițiile an putut tipări cu litere groase „succes”. Urmează o
epocă de prosperitate fără seamăn, de liniște și de muncă. Fițuicile revoluției
trecute sunt acum cotidiene cu șase-șapte ediții zilnice și tiraj de milioane.
Apare acum și un cuvânt nou: „presa independentă”. Mai înainte,
gazetarii nu-și puseseră problema independenței, pentru că iecare scria
pentru ideile sale, într-o tabără sau alta. Da data aceasta, se simt însă
încorsetați de exigențele unei ordini sociale la alcătuirea căreia lucraseră
parte și pe care, în iecare zi, o vedeau tot mai străină de ei. Independența
este proclamată obsedant, cu atât mai des cu cât se vedeau mai supuși.
Pam letarii anilor de revoluție își creaseră singuri drumul; acum ei ascultă
de administratorul gazetei.
În toate statele există azi cenzură. O face puterea executivă sau o fac
proprietarii ziarelor. Efectul e același: limitarea libertății. Aceasta a fost
însă întotdeauna. De ce atunci a pesimismul?
Răspunsul vine abia dacă cercetăm apartenența socială a gazetarilor.
Ei nu se pot rupe, fatal, de atmosfera clasei lor, chiar atunci când o combat.
Și atunci, aceasta este la capătul din urmă al drumului, oboseala și nostalgia
trecutului îi caracterizează.
Nu restricțiile au crescut, ci elanul de luptă al gazetarilor e stins.
Înseamnă aceasta un declin al „presei”? Nicidecum. Romanticii – cu vădite
iliațiuni aristocrate – lansau doctrina lui „mal du siècle”, ceea ce nu a
împiedicat sec[olul] XIX să însemne o epocă în loritoare.
Adevărul este că, dacă alți gazetari n-ar veni să poarte mai departe
făclia, ei nu pot aparține aceleiași clase sociale. O lume nouă cu oameni
noi. Cei vechi ar trebui însă să i învățat din istorie: lumea nu începe și
nici nu se sfârșește cu ei. Sunt încă milioane de oameni capabili să scrie
cu entuziasm, în ciuda oricăror restricții, pentru simplul motiv că aparțin
lumii celei noi.
N. Saftu
Națiunea, anul II, nr. 445, 19 septembrie 1947, p. 2.

Școlile de ziariști și nivelul presei americane
Reducând totul la practic, americanii au inaugurat, încă din 1908, o

școală de ziariști cu caracter pseudouniversitar.
Pentru o țară care pretindea să popularizeze tipul ziaristului sprijinitor
al justiției sociale și a răspândit mitul ziaristului erou, pionier pe tărâm
spiritual, întreprinderea e cel puțin temerară prin intențiile nobile pe care le
presupune și prin anvergura misiunii căreia trebuie să-i facă față.
Cu atât mai justi icată e curiozitatea pentru rezolvarea care s-a
dat unei probleme de larg interes public și care n-a fost temeinic pusă
la punct în nicio țară capitalistă. Un studiu mai atent ne va edi ica, însă,
asupra metodelor și rezultatelor acestor școli destinate să furnizeze cadre
pregătite celei de-a patra forțe în Stat.
Și, iindcă suntem în America, lăsăm să vorbească, în primul rând,
cifrele.
Cele 52 de Universități care au cursuri speciale de ziaristică, precum
și numeroasele școli particulare cu acest scop, au 13.274 studenți și scot
anual 5000 de diplomați. Dintre aceștia, 75% caută să activeze efectiv în
profesia pentru care își închipuie că au fost pregătiți. Câți găsesc, însă, un
post, asta e o altă latură a chestiunii.
Una din cele mai cotate școli de acest gen a izbutit, de pildă, să
plaseze anul trecut doar 3 din cei 65 de diplomați ai săi. Și explicația nu e
o persecuție a acestor ziariști diplomați de către patronii ziarelor. De vină
e doar pregătirea insu icientă pe toate planurile.
Departe de a avea orizontul și fundamentele necesare unui mânuitor
al condeiului, care trebuie să țină o fereastră deschisă spre lumea întreagă
pentru milioane de cititori, acești aspiranți ziariști sunt supuși unui
antrenament pur tehnic și steril. Ei nu au deloc spiritul larg necesar
misiunii înalte ce incumbă profesiunii lor, înțeleasă în adevăratul ei sens și
cu deplina sa valoare morală. Nu sunt în stare să corespundă răspunderii
de judecători obiectivi și obligației de critici independenți. Sunt învățați cu
o competență mecanică, cu trucurile mărunte ale meseriei și nu pătrunși
de elanurile de mesageri, de cronicari ai istoriei de iecare zi.
Și, după cum constată, în raportul său asupra libertății presei o
comisie culturală în care au intrat profesorul Niebrehr, poetul Archibald
MacLeish, scriitori, savanți ai instituțiilor sociale și critici, „din întregul
program de pregătire, e necesar cel mult un an de specializare tehnică,
restul e inutil”. S-a introdus rigiditatea tradiției acolo unde, prin natură,
domină empirismul elastic; formule statice pentru ceea ce e dinamic.
Într-adevăr, în practică, inutilitatea acestei așa-zise specializări se
traduce prin preferința acordată licențiaților în litere sau științe sociale,
care sunt inițiați ușor în secretele practice ale ziaristicii și sunt mai puțin
profesioniști limitați, cât cunoscători ai anumitor probleme pe care le
tratează în formă ziaristică.
O inițiere temeinică în problemele culturii și științelor sociale e
tocmai ceea ce lipsește „școlilor de ziariști”; doar Northwestern (Chicago)
are 30 de ore de științe sociale în programul său și un an de istorie.
Pe de altă parte, nici sectorul practic nu e bine servit, statul major
al acestor școli având adesea oameni fără contingențe cu presa sau chiar
propriii lor diplomați, care ajută la perpetuarea unei tradiții nesănătoase
și a unor principii de mult scoase din uz.
Astfel, experiența ziaristică a unui întreg corp profesoral, de la una
din școlile cu pretenții, totaliza 15 ani de activitate deloc strălucită.
Din punct de vedere stilistic, falimentul e la fel de de initiv. Se
predă o engleză poreclită batjocoritor „journalese”, tratări cu clișee, un
stil plat. Limpezimea e confundată cu simpli icarea și expresia directă
cu vulgaritatea recentă, ceea ce l-a făcut pe Henry L. Mencken – satiric
virulent, care a avut ghinionul de a debuta în aceste școli – să le cali ice drept
„echivalentul școlilor de bărbieri sau de contabili prin corespondență”.
Basil Walker, deplângând și el stadiul înapoiat al noilor cadre ce se
oferă presei americane, scrie cu amărăciune: „Lipsește presei noastre
contactul cu realitatea vie, a treia dimensiune: adâncimea. Ziariștii ar trebui
să învețe mai întâi temeinic ceva despre care să ie apoi în stare să scrie”.
Iar Oswald Garrison Villard încheie trist cartea sa de destăinuiri
din lumea presei, Dispariție zilnică: „Ziariștii noștri dovedesc o ignoranță
revoltătoare, iau interviuri unor personalități proeminente fără să știe
nimic despre ele; discută probleme fără să înțeleagă cel mai simplu
eveniment internațional, ceea ce a dus la remarcabila scădere actuală a
caracterului și calității reportajelor”.
Ce-au găsit de răspuns la aceste critici serioase și acerbe toți cei
care conduc destinele acestor școli sau cei care ar putea i interesați de
dezvoltarea lor, patronii ziarelor?
Într-o mare parte, ei s-au revoltat de aceste critici, pe care le

consideră distructive prin simplul fapt că vor să schimbe o stare de lucruri
ce le aduce doar avantaje.
Căci majoritatea celor care-și arogă titlul de educatori de ziariști sunt
simpli comercianți, care fac cursuri improvizate, pripite și promit imediat
slujbe. Unii nu se dau în lături chiar de la pure escrocherii pentru a umple
cei patru ani tradiționali ai programului, construind o schematică scară de
procentaje a știrilor pe sectoare, după care ar urma să se de inească ziarul
perfect, alții învață, în mod inutil, pe studenți tipogra ia, punându-i să facă
practică în folosul lor și procurându-și astfel mână de lucru gratuită.
Altă categorie de pedanți su icienți s-a revoltat împotriva criticii
„Comisiei pentru libertatea presei”, considerând raportul acesteia drept
un „tratat academic”.
Aceștia sunt vinovați de altă mare lacună a „diplomaților” lor:
neputința de a prevedea și de a se adapta desfășurărilor politico-sociale.
Cât privește lipsa de inițiativă și frica de polemici pe care o inculcă
studenților lor și pe care o deplâng toți criticii suscitați, ea e foarte ușor de
înțeles dacă ne gândim că aceste școli sunt menite să procure doar slujbe
și nu să sprijine vocații; ele trebuie să se ferească deci de furia ziarelor.
Acesta e primul atac mai vehement și generalizat, înregistrat în
America, împotriva presei, frica de comentariile ei împiedecând până acum
asemenea manifestări din partea intelectualilor dornici să vadă în țara lor
o presă într-adevăr liberă și nu un instrument docil în mâna trusturilor, o
forță veritabilă, publică, nu aservită câtorva interese particulare.
Dar, câtă vreme ziariștii americani nu vor i conștienți de răspunderea
lor și vor i crescuți mai departe în sere arti iciale, departe de mulțimi și de
palpitarea vieții; câtă vreme ziariștii aceștia nu se vor ridica, în ciuda celor
ce preferă să le dea o formație standardizată; câtă vreme, cunoscând forțele
ce conduc lumea, calea luminoasă în contrast cu jocul intereselor mărunte și
inanciare, ei nu vor sesiza implicațiile istorice și vor rămâne iguranții umili,
angajații timizi și limitați ai câtorva magnați care le prostituează talentul –
când există – și mizează pe comoditatea lor pentru a-și apăra egoistele lor
interese, ziariștii americanii nu vor reuși să devină adevărații îndrumători
cinstiți ai opiniei publice din Statele Unite, nu vor reuși să devină – chiar din
punct de vedere profesional – elemente valoroase, bine pregătite.
Eugen B. Marian
Flacăra, anul I, nr. 2, 11 ianuarie 1948, p. 11.

Senzaționalul în presă
Dacă presa noastră actuală nu mai pune în chip foarte evident,

în paginile ei, această problemă a senzaționalului, apoi, nu e mai puțin
adevărat că aceasta se face totuși prezentă – nu numai prin răbufniri
deschise – dar mai ales printr-o anume mentalitate a unora din condeiele
ziaristice, printr-un anumit fel de a considera propria profesiune, rosturile
și răspunderile ei.
Lăsăm la o parte – cum spuneam – unele răbufniri deschise, deși ele
sunt foarte ilustrative pentru mentalitatea senzaționalului, cu tot aerul lor
nevinovat și, cu siguranță, inconștient. Ele aparțin unui sector al presei,
în care procesul de redescoperire a rosturilor ziarului nu s-a întâmplat,
unei categorii de profesioniști ai condeiului care au rămas în marginile
mecanice, funcționărești ale meseriei, care n-au fost nicicând vizitați de
esențiala întrebare revelatoare asupra sensurilor și utilităților acestei
meserii.
Dar mentalitatea aceasta, rezultat al unei false educații profesionale,
al unei obișnuințe rutinare, al unor îndelungate și rezistente prejudecăți,
stăruie încă și în conștiințele unora dintre cei pentru care modul
senzațional și-a demonstrat păcatele, falsitatea, caracterul diversionist,
nociv, rătăcitor. Ea stăruie încă și în reportajele judiciare („abominabila
ispravă a unei soții in idele”), și în titlurile zgomotoase, și în unele
a ișe violente cu diferite semne de întrebare, exclamații și mistere, și în
reclame, și în cronica mică jurnalieră, cu indiscreții, cancanuri, mărunte
„scandaluri” indiscrete, și chiar – și mai ales – în stilul unora dintre
condeiele de formație veche, burgheză.
Iată, de altfel, aici, mai sus, cuvântul care poate să caracterizeze
global și să explice istoric această mentalitate care, din nenorocire, mai
dăinuie în paginile ziarelor noastre.
Modul senzațional a apărut, într-adevăr, în plină epocă burgheză,
născut din variate necesități, corespunzând unor moravuri caracteristice.
Concurența din ce în ce mai sălbatecă în presa burgheză, care
ajunsese o negustorie ca oricare alta, concurență nu numai de la tarabă la
tarabă, dar și de la condei la condei, de la „ciubuc” la „ciubuc”, a determinat

o goană după argumente comerciale din ce în ce mai abile, din ce în ce
mai violente și mai rentabile, care să asigure creșterea tirajului. Războiul
tacit, comercial, al presei a ra inat – în spiritul decadent, putrefact al
moravurilor și vieții burgheze – procedeele și uneltele.
Ziarul trebuia „să meargă” prin orice mijloace. Senzaționalul,
scandalosul, au fost modalități utile, prin zgomotul lor, prin violența și
indiscreția lor, prin aderența lor – pentru toate aceste „calități” – la gustul
mic-burghez al mahalalei, la bârfeala, „atracția” ieftină, modul fără perdea,
indiscret și zgomotos, la pasiunea provocării, a scandalului pe uliță și a
„poalelor în cap”. Întrecerea tarabelor de presă, prin aceste mijloace și prin
fructi icarea prizei la mahala și la mica burghezie, a făcut ca acest gust,
printr-o îndelungă cultivare și alimentare a lui, să se propage, să se extindă
și să se întărească. El a fost favorizat, în această creștere, de o epocă de
aparent calm și de aparentă stabilitate a lumii burgheze, când „belșugul”
și răgazul facil asigurau o dulce viață de nepăsare și o disponibilitate la
„curiozități”, „drame” și „scandaluri”.
Momentele de criză a burgheziei capitaliste, momentele de izbucnire
a contradicțiilor ei structurale, momentul de trecere în faza imperialistă
și de pregătire a războiului n-au amenințat prea mult acest mod al
senzaționalului; dimpotrivă, el a devenit, sprijinit, favorizat și, într-o
formă sau alta, subvenționat de către o icialitate, un bun mijloc de abatere
a atenției de la aceste crize, de la sensul lor, de la realitatea lor intimă, un
bun instrument de diversiune, căruia i s-au extins domeniile de acces la
politic, social, național, la noile gogorițe „senzaționale”; „comunismul, iată
inamicul”, „jos jidanii”, ,,tricolorul” etc., un întreg repertoriu diversionist
de mare scandal și tărăboi menit să înlăture perspectiva realistă a
cetățeanului asupra zvârcolirilor unei lumi în agonie.
Războiul a sporit încă temele și motivele – reporterii senzaționali
au devenit reporteri de front, fotogra iați, cu cască prin vitrine și, tipărind
reportaj după reportaj, carte după carte. În momentele de acalmie sau de
defecțiune ale frontului, gazetele-pistol primeau ordinul să reia vechile teme
„de pace”, criza de material „interesant” făcea să apară a ișe și reportaje pe
patru coloane cu „formidabila explozie a unui primus”, „asul cauciucurilor
de automobil” etc., cu același scop de a devia marile întrebări și murmure
ale maselor, de a ascunde găurile unui front în ajun de prăbușire.
În această lungă epocă de diversiune, în care presa a slujit interesele
guvernelor reacționare și ale patronilor negustori, s-a creat o generație
specială de gazetari senzaționali, oameni recrutați din păturile mărginașe
ale intelectualității (reporterii de fapte diverse erau, de obicei, agenți sau
foști agenți din drojdia Siguranței maniste și antonesciene), fără nicio
pregătire, adesea fără niciun scrupul, vânând câștigul ușor prin tra icuri,
bacșișuri și „ciubucuri”, oameni pentru care nicicând nu s-a pus problema
unei demnități și a unei răspunderi a gazetarului.
Dacă majoritatea acestora au dispărut din paginile ziarelor
actuale, în unele din aceste pagini stăruie, totuși, cum spuneam, ceva
din mentalitatea lor. Stăruie ceva din spiritul efectului ușor al senzației
mic-burgheze, al ostentativului, ceva din stilul grosolan, zgomotos,
epatant, cu aer misterios, excepțional, ciudat, original, ceva din spiritul
concurenței cu orice preț, al întrecerii comerciale, al vânătorii tirajului.
Și faptul dovedește lămurit că transformările sociale de la noi n-au
operat su icient de adânc, destul de înnoitor și de radical în mentalitatea
acestor gazetari de școală veche. Faptul dovedește apoi și o rea cunoaștere
a realităților din care trebuie să se inspire, pe care trebuie să le oglindească
și asupra cărora trebuie să opereze creator presa.
Astăzi, cititorii sunt alții și participarea lor la faptele și problemele
reluate în presă e alta. Astăzi, conducătorii țării nu-și exercită funcțiile
pe cont propriu și pe ascuns, ci în numele poporului care i-a desemnat și
în văzul, în spiritul intereselor colectivității, cu adeziunea și contribuția
acesteia. Problemele de Stat, de ridicare a țării, de bună gospodărire, de
propășire către forme și conținuturi noi, din ce în ce mai bune, se pun
și se rezolvă, azi, cu participarea efectivă a întregului popor. Cu totul
altfel citește astăzi cetățeanul gazeta, cu alți ochi urmărește el faptele,
problemele, reformele, întrecerile în care el însuși este direct interesat,
pentru că este direct implicat printr-o participare activă. Cu totul altfel
citește, astăzi, muncitorul reportajele asupra întrecerilor în producție,
realitate în care se a lă prins cu întreaga lui conștiință și cu întreaga lui
râvnă, decât citea pe vremuri cutare decret zilnic, cutare ordin de zi de
pe antipopularul front de Răsărit, cutare bilanț de silnicii și de victime
din ziarele trecutului. Citim azi gazeta pentru că ne privește prin întreg
conținutul ei legat de realitățile, frământările și eforturile noastre, citim
gazeta pentru a a la dezlegări acestor frământări, pentru a a la sfaturi în
munca noastră, pentru a găsi îndemnuri întru creșterea ei.
Iată „senzaționalul” zilelor noastre! Iată rostul și utilitatea spiritului
de întrecere, de emulație al gazetarilor, goana lor după noutate, după faptul
excepțional, după ,,senzație”. Acela de a promova, acela de a descoperi
performanța în muncă, întâietatea în vrednicie, originalitatea și excepția

în îndemânare și efort.
Un miner din Lupeni a întrecut norma cu 140% – iată un fapt
senzațional (în semni icația justă, constructivă, renovată, a cuvântului),
iată un titlu de laudă pentru gazetarul care l-a descoperit și l-a anunțat
cel dintâi în coloanele lui. Iată stilul valabil al presei actuale, singurul stil
posibil în ierberea creatoare, unanimă, a țării.
„Fantoma din dulap”, „femeia ciopârțită” sau „in idelă”, „așii gurilor
de lup” etc., toate aceste triste și vătămătoare bazaconii nu ne interesează
și nu mai pot găsi loc în paginile ziarelor noastre, alături de performanța
de la Lupeni, alături de Agnita-Botorca, Ceanul Mare, alături de miile de
izbânzi de acest fel, de izbânzi ale clasei muncitoare, ale țării și ale presei
care le îmbrățișează.
Mai există o presă care cultivă încă senzaționalul vechi, șantajul,
calomnia, diversiunea, o presă care împroașcă venin și noroi asupra
muncii și a păcii, asupra libertății și a omeniei. Aceasta e însă presa care
se a lă de cealaltă parte a baricadei de muncă și luptă pe care se găsește
țara noastră.
De prisos să subliniem că o asemenea presă, ecourile, mijloacele,
stilurile și diversiunile ei nu mai au loc, nu mai pot găsi adăpost la noi.
Geo Dumitrescu
Flacăra, I, nr. 12, 21 martie 1948, p. 4.

La reapariția revistei Lupta de clasă
Vestea reapariției revistei Lupta de clasă. Organ teoretic și politic

al C.C. al P.M.R. a fost primită cu adâncă bucurie de membrii Partidului
nostru, de toți acei care-și dau seama de marea însemnătate a tratării, în
lumina marxism-leninismului, a problemelor teoretice pe care ni le pune
dezvoltarea democrației noastre populare, mersul spre socialism.
Desigur, elaborarea teoretică a acestor probleme nu începe cu
apariția actualei serii a Luptei de clasă.
„Fără teorie revoluționară – ne învață Lenin – nu poate să existe
nici mișcare revoluționară. Toate marile cuceriri din ultimii ani ale clasei
muncitoare din țara noastră, întreaga activitate politică a avangardei
proletariatului nu ar i fost cu putință fără continua și profunda prelucrare
teoretică marxist-leninistă a problemelor complexe și nenumărate ale
practicii de către Comitetul Central al Partidului nostru, fără neîncetata
însușire a marii experiențe a Partidului Comunist (bolșevic) al U.R.S.S.”
Partidul nostru a dat și dă un loc de seamă teoriei marxist-leniniste
în publicațiile sale. Alături de aceste publicații, Comitetul Central al
P.M.R. a hotărât apariția unui organ consacrat special problemelor teoriei
marxist-leniniste. Numele acestui organ teoretic și practic, Lupta de clasă,
a intrat de mult în istoria mișcării muncitorești și a avangărzii sale.
Cadrele vechi ale Partidului nostru și toți acei care au cunoscut
publicațiile Partidului își amintesc cu emoție astăzi, la reapariția organului
teoretic, seriile din trecut ale Luptei de clasă.
Cel dintâi număr al Luptei de clasă a apărut în iulie 1920, anul
făuririi partidului marxist-revoluționar al proletariatului, din Partidul
Comunist Român. Condițiile deosebit de grele în care s-a desfășurat lupta
– în cea mai mare parte ilegală a Partidului Comunist Român, au făcut ca,
în decursul acestor 28 [de] ani, Lupta de clasă să-și întrerupă, în repetate
rânduri, apariția. Interzisă de regimurile reacționare, Lupta de clasă a
reapărut cu pauze de câțiva ani, în 1926, 1934 și 1938.
Mulți dintre cei care au lucrat – primejduindu-și libertatea și viața la
vechile numere ale Luptei de clasă ilegale, au plătit cu sângele lor munca de
aplicare a teoriei marxist-leniniste la condițiile țării noastre, răspândirea

ei printre masele muncitoare din țara noastră.
Alături de Scânteia ilegală, Lupta de clasă este un strălucit document
istoric al luptei ideologice și politice a proletariatului din România. „...
Revista noastră – spune tov[arășul] Gh. Gheorghiu-Dej, în Cuvântul
înainte al celui dintâi număr din noua serie a Luptei de clasă – a oglindit cu
idelitate, în paginile ei, continuitatea luptei duse cu dârzenie și eroism de
Partidul Comunist Român, avangarda revoluționară a proletariatului, de
la momentul în iințării sale.”
Purtătoare a unei asemenea tradiții, revista teoretică a Partidului
trebuie să răspundă – în actuala fază a existenței sale – sarcinilor teoretice
însemnate care decurg din lupta pentru dezvoltarea democrației populare.
Având în frunte Partidul Muncitoresc Român, strângând în jurul
său masele muncitoare ale țării, proletariatul din România făurește astăzi,
printr-o aprigă luptă, pe plan național și internațional, temeliile socialismului.
Ca organ teoretic al unui partid marxist-leninist, Lupta de clasă nu
se poate preocupa de chestiuni abstracte, rupte de lupta pe care o duce
astăzi clasa muncitoare.
„Teoria – spune Stalin – este experiența mișcării muncitorești din toate
țările, luată sub aspectul ei general. Firește că teoria rămâne fără obiect, dacă
nu e legată cu practica revoluționară, întocmai după cum și practica devine
oarbă dacă nu-și luminează calea prin teoria revoluționară. Teoria însă poate
să se prefacă într-o forță uriașă a mișcării muncitorești, dacă ea se formează
în strânsă legătură cu practica revoluționară, căci ea și numai ea poate da
mișcării siguranță de sine, putere de orientare și pricepere a legăturii interne
a evenimentelor înconjurătoare, căci ea și numai ea poate ajuta practicii să
priceapă, nu numai cum și încotro se mișcă clasele în prezent, dar și cum și
încotro trebuie să se miște ele în viitorul apropiat (sublinierea noastră).”
Este limpede că problemele teoretice pe care le va trata Lupta de
clasă sunt neapărat acelea legate de activitatea practică și acelea care
deschid drumuri noi luptei noastre, că ele vor constitui o generalizare
marxist-leninistă a experienței căpătate în luptă, că vor contribui la mersul
înainte al democrației populare spre socialism.
Astfel de probleme sunt acelea legate de aspectele pe care le ia
lupta de clasă la orașe și sate, de strati icarea și raportul forțelor de clasa
la țară, de căile dezvoltării industriei noastre de bază și a economiei în
urma naționalizării principalelor mijloace de producție, de mijloacele de
îmbunătățire a organizării și compoziției Partidului, de structura Statului
nostru popular, de caracterul Constituției etc.
Lupta de clasă are sarcina de a analiza toate aceste probleme vitale
ale dezvoltării democrației noastre populare, spre socialism, în lumina
marxism-leninismului, bizuindu-se pe uriașa experiență a Partidului Comunist
(bolșevic) din U.R.S.S. și legându-le de lupta Frontului Unic al Socialismului și
democrației, în frunte cu U.R.S.S., împotriva imperialismului.
Studiul marxist-leninist al acestor probleme înseamnă, totodată,
combaterea necruțătoare a ideologiei dușmanului de clasă și a oricăror
in luențe ale acestei ideologii în rândurile clasei muncitoare și ale
Partidului, ceea ce constituie, de asemeni, o sarcină importantă a Luptei
de clasă. Pentru a răspunde acestor sarcini mari pe linia tradiției revistei
noastre teoretice, Comitetul Central al P.M.R. cheamă în jurul Luptei de
clasă cadre ale Partidului dintre cele mai pregătite din punct de vedere
teoretic. Apariția revistei teoretice trebuie să ie un stimulent pentru
dezvoltarea studiilor marxist-leniniste în rândurile Partidului nostru,
pentru întărirea și creșterea cadrelor teoretice ale Partidului.
Apariția Luptei de clasă va contribui, de asemeni, la stârpirea
practicismului îngust care mai dăinuie printre membrii de partid, la lărgirea
orizontului teoretic marxist-leninist pentru toți activiștii Partidului nostru.
Revista teoretică va aduce, astfel, un aport serios în lupta pentru
lichidarea rămânerii în urmă în domeniul ridicării nivelului politic și ideologic
al membrilor de partid, luptă în care Partidul nostru își încordează toate forțele.
Studierea serioasă a materialului publicat în Lupta de clasă este o
sarcină importantă pentru iecare membru de partid.
După cum revista teoretică nu se va preocupa de chestiuni abstracte,
rupte de realitate, ci de problemele vitale ale luptei noastre, tot așa nici
nu va i scrisă pentru un „cerc de specialiști”, ci se va strădui să trateze
aceste probleme – așa cum ne învață marii dascăli ai clasei muncitoare –
la un înalt nivel științi ic și, totodată, cu limpezimea necesară pentru a i
înțelese și însușite de cât mai mulți membri de partid.
În acest fel, Lupta de clasă, organ teoretic și politic, al C.C. al P.M.R.,
trebuie să devină – așa cum spune tov[arășul] Gh. Gheorghiu-Dej în
Cuvântul introductiv – un mijloc de seamă în înarmarea întregului Partid
cu învățătura lui Marx-Engels-Lenin-Stalin – călăuza cea mai sigură pe
care o posedă clasa muncitoare în lupta pentru construirea unei orânduiri
sociale superioare, orânduirea socialistă.
Nestor Ignat
Scânteia, anul XVII, nr. 1193, 10 august 1948, p. 1.

Noua presă
Presa europeană s-a ivit sub formă de depeșe de pe câmpul de

război și a avut, la început, un caracter comercial. Ea a devenit însă, în
secolul iluminiștilor, o armă de luptă împotriva monarhiei feudale.
Libelele lui Voltaire erau, de pildă, adevărate gazete extemporale și prea
adesea ilegale, cu prilejul unei inechități lagrante. Voltaire poseda arta
de a mobiliza opinia publică, de a extinde lacăra critică, de a nu lăsa să
se stingă scânteia. Oamenii noștri de la ’48 au uzat și ei de acest mijloc, și
M. Kogălniceanu poate i citat ca primul gazetar în sensul revoluționar al
cuvântului.
În Revoluția franceză, jurnalul a devenit un mijloc legal de luptă al
facțiunilor, cu răspunderi mari mergând până la sacri iciul personal. Fiind
liberală și burgheză, așadar, în fond, individualistă, presa revoluționară
a avut un pronunțat caracter individual și, prin urmare, arbitrar. Fiecare
a ținut, în beția eliberării, să-și spună paradoxul său, fără o preocupare
serioasă de a studia condițiile obiective ale problemei.
După Revoluție s-a consolidat formula jurnalului burghez așa cum
a dăinuit și la noi până mai ieri. El are un dublu aspect: comercial și moral.
Din punct de vedere comercial, jurnalul burghez este o afacere, tinzând la
pro it prin satisfacerea gusturilor clientului. Nu este mai puțin adevărat că se
stimulează metodic anume instincte, astfel încât latura morală e strâns legată
de cea comercială. Postulatul unui jurnal burghez este imobilitatea lumii.
Când un Grandet se scoală dimineața și deschide gazeta sa
preferată, el are sentimentul precis că valorile vor continua să coteze până
la Judecata cea mare și că avutul său acumulat este oricând negociabil.
Gazeta se organizează pe idei primite. Ea oferă întâi cititorului gra icul
operațiilor de bursă, apoi carnetul monden, sugerând stabilitatea claselor
sociale, în ine, câteva cuvinte de ordine, în chip de articole de fond, toate
în sens idealist. Gazeta burgheză a fost clericală sau anticlericală, după
gusturi, dar totdeauna de spirit staționar, asigurând pe cititor de o ordine
supremă, simbolizată în iece zi. Homais al lui Flaubert, deși voltairian, nu
e mai puțin ilosof al substratului meta izic al lumii fenomenale.
La aceste elemente principiale, jurnalul capitalist adaugă excitantul
diurn, ca un fel de priză de strănutat după iece masă. El constă în relatarea
crimelor scandaloase și a furturilor ingenioase, ca spre a nota condiția
tragică a burghezului. Însă, în fond, reportajul are doar scopul sublimat a
epata și destinde nervii, nicidecum de a pune su letul în alarmă.
Așa s-a născut romanul foileton de tipul Eugène Sue. În iece
dimineață burghezul are doza sa raționată de „groază” și mister, așa cum
feudalul, la confesiune, gusta protocolar puțină amărăciune a zădărniciei.
Nu e de ascuns că unii foiletoniști au strecurat în romanele lor idei
progresiste și revolte sociale, însă patronul le-a acceptat, comercial,
pentru virtutea lor excitantă.
De inind jurnalul burghez, perfecționat în America, am de init, prin
negație și jurnalul popular progresist. El nu e, întâi de toate, un monitor,
ci un organ de luptă. Corespondența între cititor și redactor nu se face
pe principiul captării, ci al unei solidarități organice. Orice cititor poate
i, pe rând, un redactor în temeiul tacticii de luptă și, în tot cazul, poate și
trebuie să pună întrebări critice. Filoso ia jurnalului nu este ordinea ixă,
ci evoluția. Este, deci, nevoie a se stabili oricând momentul politic, după
ce, în prealabil, cititorul a fost inițiat în ideologia progresistă a organului
și și-a însușit instrumentele de analiză științi ică. Dată iind mișcarea
neîncetată a fenomenelor în contradicție, situația cititorului nu mai este
aceea a unui contemplativ, ci a unui participant la luptă, A citi înseamnă
a-ți veri ica zilnic poziția în frontul comun.
De aici mai rezultă și alt principiu: gazeta progresistă nu se citește în
solitudine și la siestă. Ea are doar caracterul unei ordine de zi ce trebuie
dezbătută plenar. Ordinea zilei de mâine depinde de dezbaterea de azi
între colaboratorii redactori și colaboratorii cititori. Acesta este aspectul
general al unei gazete progresiste, așa cum a fost Iskra și cum e Scânteia
noastră. Acțiunea luptătorilor politici nu este doar relatată de jurnal, ci
lupta politică se face prin jurnal și a i jurnalist înseamnă pur și simplu a
i luptător progresist.
G. Călinescu

Contribuția revistei Contemporanul

la creația unei noi culturi
Am răsfoit colecția săptămânalului politic, social și cultural

Contemporanul, cu prilejul împlinirii a doi ani de la apariție. Am revăzut
cum mereu revista a oglindit realitățile esențiale ale noii democrații
românești, de tip popular, îndrumată spre socialism. A combătut viguros
și precis piedicile ridicate în calea democratizării și trecerii spre socialism,
reacționarismul și fascismul, precum, pe plan extern, a combătut, în tot
acest timp, imperialismul.
Informația și cunoașterea din belșug oferite au urmărit mereu
transformarea economică, socială și culturală a societății noastre, revista
desfășurând o atitudine de luptă pe plan teoretic, ca și concret, pe plan
material, ca și moral. Ea a căutat să-i servească pe cititori și să ie vie, clară,
lămuritoare în această lupă ideologică și în promovarea fenomenelor
semni icative din domeniile cercetate.
Dacă, uneori, redactorii ei păcătuiau prin întrebuințare de termeni
abstracți sau expresii neclare, neajunsul a fost, cu timpul, corectat,
renunțându-se la neologismele inutile și preferându-se expresiile și
termenii limpezi, pe care îi are limba noastră. Mai ales după consfătuirile
revistei cu cititorii, aceste neajunsuri au fost mult remediate.
În domeniul cultural, asupra căruia voim să stăruim aici, revista
a desfășurat nu numai o vigilență remarcabilă, analizând și judecând
creațiile artistice sau atitudinile creatorilor, iind mereu în actualitate,
prin cronicile ei literare, muzicale, plastice, teatrale sau prin articole
legate de evenimentele curente, sau combătând de iciențele și însemnând
producțiile pozitive, sau aspectele constructive ale producțiilor culturale,
înțelegând că față de ziar, revista are avantajul de a putea dezvolta
probleme și judecăți de su lu mai larg, publicația aceasta a tipărit o
seamă de studii și articole de capitală importanță, ca, de pildă, studiile
lui A. Fadeev despre critică, realism și romantism (nr. 48, 93 sq), al d-nei
Motileva despre Gorki (nr. 78), al biologului J. B. S. Haidane, De ce sunt
materialist (nr. 35), Sarcinile esteticii sovietice (nr. 98 sq.).
Sunt numai pilde acestea, ilustrând nivelul înalt al preocupărilor
revistei. De asemenea, nu puține au fost studiile și articolele privind
izica, biologia, etica, în care s-au dezbătut cele mai esențiale probleme ale
cunoașterii și existenței, ale vieții și gândirii. Filoso ia a avut un loc larg în
paginile revistei, ie pentru a se comenta lucrări fundamentale, ie pentru
a se critica unele cărți românești și străine, confuze, neadecvate realității
sau de-a dreptul dăunătoare.
Așa cum, în domeniul economic, revista a avut colaborarea actualului
Ministru de Finanțe, d. Vasile Luca, în domeniile culturii ea s-a bucurat
de colaborări prestigioase care au atins mereu chestiuni fundamentale,
din care reiese preocuparea pentru dezvoltarea unei noi culturi legată
de sistemul economic și social actual, orice act de creație artistică sau
culturală iind condiționate de un sistem economico-social. Nu vom înșirui
toate numele de oameni cu răspundere în noua orânduire a țării sau
numele unor colaboratori iluștri de poeți, prozatori, critici, care au scris
stăruitor în paginile acestei reviste, care socoate că nimic din fenomenele
culturii nu este indiferent.
Dar, alături de aceste colaborări, revista și-a format, mai ales în
domeniul ideologic, un spirit de competență, comentare și valori icare a
fenomenelor culturale, cuprinzând, deopotrivă, fenomenele concrete, ca și
problemele lor, particularul și generalul. Astfel, d. Ion Vitner care, împreuna
cu d. Horia Liman, împarte răspunderea apariției Contemporanului – s-a
ridicat până la cuprinzătoare și precise cercetări de fenomene generale,
urmărind, de pildă, limitele decadentismului, critica pseudoștiinți ică,
pozițiile unora dintre iloso ii noștri, maturi sau mai tineri sau ale unor
critici fondatori de curente, sau discutând problemele realismului și
naturalismului și întreprinzând, astfel, o temeinică operă de revizuire a o
seamă de idei, concepții și poziții confuze sau greșite.
Alături de d-sa, criticul Ovid Crohmălniceanu a întreprins largi
studii despre anumite tematici în arta scriitorilor noștri (de pildă, Moartea
în tânăra poezie românească) sau despre anumite tipologii umane în
romanul românesc, dovedind, ca și d. I. Vitner, putința de a adânci și corela,
din perspectiva ideologiei marxist-leniniste, numeroase și importante
fenomene și atitudini culturale până acum aprofundate sau văzute altfel.
Astfel de studii și cercetări cuprind mai masiv și mai semni icativ
realitatea în devenire și, credem, slujesc mai efectiv îndemnul la creația
artistică, din care publicația și-a făcut un țel permanent. Dezbătând
și analizând aspectele unor teorii de critică sau a unor opere de artă,
arătându-le slăbiciunile, neajunsurile sau meritele, se poate mai viu și mai

lesne trece la o creație superioară.
Problemele creației românești au găsit în revista Contemporanul
largi și concludente observații militante și poate, din punct de vedere
cultural, acesta este meritul cel mai constructiv al ei.
În ultima vreme, articolele de ideologie marxist-leninistă și interpretarea
tuturor fenomenelor economice, politice și culturale cu ajutorul acestei
ideologii au căpătat o amploare și o aprofundare explicabilă atât prin
procesul de dezvoltare al culturii noaste, cât și prin însuși progresul
realizat de redactorii și colaboratorii acestei reviste. Aceasta nu înseamnă
că revista a devenit cumva mai teoretizantă, ci, dimpotrivă, că acum
ideologia este mai viu articulată în toate colaborările revistei, în articolele
de doctrină și iloso ie, în cele de critică sau în producția literară, ca și în
interesantele reportaje care valori ică reconstrucția materială și morală
din întreg cuprinsul țării. Se observă chiar o tendință spre mai multă viață
și claritate, fără a se sacri ica, după cum am arătat cu alt prilej, substanța
și adevărul în constructivă dezvoltare.
P. Comarnescu

Rolul ziarului nostru
Rolul ziarului Națiunea în instrucția marxist-leninistă a cititorilor

lui, oameni cu sau fără partid, este din cele mai importante și n-a fost
neglijat până acum. Îndrumarea noastră ideologică era dată după
categoria socială către care vorbeam și după momentul obiectiv. Ziarul
nostru vorbește categoriilor muncitoare neproletare, numite impropriu
păturile mijlocii și considerate a constitui mica burghezie.
Caracterele acestei categorii sunt individualismul și speranța de
a agonisi un capital a cărui limită rămâne inde inită. Am pomenit de
„speranța” de a aduna un capital, expresie care poate să pară o scăpare din
condei, ceea ce nu este. Un meșteșugar cinstit și laborios, câștigându-și
existența prin munca brațelor sale, privind pilda unui exploatator care,
cu mâinile în buzunar, inspecta numai, pro itabil, truda salariaților săi,
ajungea sa invidieze această condiție și să tragă nădejde a face rost de
un capital și a se transforma în patron. Trădând această nădejde, el se
solidariza cu cauza patronului.
Așa stând lucrurile, se înțelege că munca noastră jurnalistică n-a fost
ușoară. Mult mai lesnicioasă este opera ziarului marxist-leninist care scrie
pentru proletari. Proletariatul întrunește toate condițiile spre a pricepe și
primi învățătura socialistă. Să nu uităm apoi faptul că noi avem de a face cu
mulți intelectuali. Aceștia, deși foarte apți a intra în analize adânci, rămân
cu multe prejudecăți și cu o anume inaptitudine de a trece neșovăitor de
la teorie la viață. Cu privire la ei, a trebuit să uzăm de o continuă eliminare
a presupuselor di icultăți, pentru ca logica lor iind satisfăcută să pună în
libertate puterile su letești ale adeziunii curate.
Observările asupra trecutului au rostul de a desprinde un principiu
valabil și pentru viitor. Importanța propagandei este extremă, precum a
arătat I. V. Stalin în raportul la Congresul al XVIII-lea al Partidului Bolșevic.
Dar tot I. V. Stalin a atras atenția asupra degenerării posibile a acestei
propagande din cauza unor instructori fără perspective, deveniți „niște
vulgari practicieni” și care „execută orbește și mecanic directivele de sus”.
„Trebuie să recunoaștem ca o axiomă, că cu cât nivelul politic și conștiința
marxist-leninistă a militanților ocupați într-un domeniu, ie el al muncii

de Stat, ori de partid, e mai ridicat, cu atât mai ridicată și mai fecundă este
munca însăși, cu atât mai tangibile sunt rezultatele; dimpotrivă, cu cât
sunt mai joase nivelul politic și conștiința marxist-leninistă a militanților,
cu atât mai probabile sunt lacunele și eșecurile în muncă, cu atât mai
probabile sunt decăderea, transformarea militanților înșiși în practicieni
– pedanți”. Scopul lucrării propagandistice este de a forma elemente călite
politicește în așa fel încât „să se poată orienta ușor în situația internă și
internațională” și să devină niște „marxiști-leniniști maturi, capabili de
a rezolva, fără erori grave, problemele conducerii țării”. I. V. Stalin apasă
totdeauna asupra raționalității „metodei studiului individual al principiilor
marxism-leninismului” și asupra propagandei prin presă.
În rezumat, o bună propagandă este aceea care dezvoltă personalitatea
politică a individului, punându-l în starea de a se orienta singur și de a
continua studiul în profunzime. O rea propagandă este aceea a memorizării
super iciale de lozinci. Ceea ce a urmărit, cu oricâte greșeli, Națiunea, ca și
celelalte ziare progresiste, a fost de a provoca o înțelegere substanțială a
ideilor progresiste, fără a anula individualitatea cititorilor, foarte accentuată
prin proveniența lor din clasele neproletare. Misiunea noastră pedagogică,
prin ziar, trebuie să concilieze valoarea metodei studiului individual,
propus de I. V. Stalin, și așa de nimerit pentru intelectuali, cu necesitatea
îndrumării colective. Indiferent de pregătirea cercuală, cititorii noștri,
iubitori de instrucție progresistă, pot să se instruiască prin efort propriu,
coordonându-și rezultatele prin consultarea ziarului, cu ajutorul căruia
pot ține un contact mai strâns și între ei și cu Partidul. Națiunea reprezintă
un cerc de studiu sui-generis, care a eliminat condiția prezenței materiale
într-o ședință, dar a păstrat principiul coeziunii ideale. Ziarul însuși e o sală
de ședință zilnică, în care oricine poate intra, rămânând, totuși, acasă cu
cărțile sale. Ziarul nu restrânge studiul și nu-l reduce la scheme, î1 călăuzește
numai de sus printr-un program, prin îndrumări și chiar prin discuții
de probleme ivite în decursul studiului. Membri de frunte ai Partidului
Național Popular vor propune și analiza succesiv, în această pagină, teze de
doctrină marxist-leninistă, permițând cititorilor noștri să se orienteze, să
adâncească singuri teza și, eventual, să ceară lămuriri. Redacția va lămuri,
când se va solicita, orice indicații de ordin bibliogra ic.
Nu începem prin aceasta ceva nou în ziarul Națiunea. Cine îl citește
atent, va observa cât de serioasă este sforțarea de a instrui pe cititori în
ideologia care stă la temelia construcției statului socialist. Lucrul e cu
atât mai interesant, cu cât o bună parte din colaborare se datorează unor
intelectuali care au avut, la început, datoria să se orienteze pe ei înșiși,
întrucât căpătaseră, prin școală, altă formație ideologică. Izbânda asupra
lor înșiși le-a conferit voința de tact și profunditate și le dă încrederea
victoriei în orientarea altora. Națiunea, ținând seamă de criticile drepte
și uzând de autocritică, se îmbunătățește treptat, ca să ie mereu un
instrument politic activ și folositor. Este, acum, și datoria cititorilor,
decurgând la cei mai mulți din obligațiile de membri de partid, de a
urmări și studia ziarul, care înfățișează un curs continuu, neadmițând
absențe morale, nici recreații prelungite. Nu e de ajuns pentru un membru
de partid a cumpăra ziarul și a-l consulta la știri diverse. Fiecare număr
este o lecție, al cărei succes depinde de atenția studenților. Vina scăderilor
unui jurnal apasă nu numai asupra redacției, ci și pe umerii cititorilor,
care au uitat că sunt factori activi ai operei comune de educație politică. La
dezbaterea obștească, din care se naște un nivel ideologic superior, trebuie
să ia parte solidar toți membrii partidului, ie ei redactori sau cititori,
profesori ori elevi. În acest climat colectiv, ziarul Națiunea are și de aici
înainte, în pregătirea politică a categoriilor muncitoare neproletare, un
loc proeminent.
G. Călinescu
Națiunea, anul III, nr. 813, 8 decembrie 1948, p. 1; 3.

VII
LIBERTATEA PRESEI
Presa
Lupta pentru posibilitatea de a exprima, prin grai viu sau prin scris,
gândurile și convingerile noastre, este una dintre cele mai îndelungate și
mai grele din câte a cunoscut istoria.
De la primele începuturi ale organizațiilor sociale, omul a fost
însetat după dreptate și a militat pentru realizarea ei, însă tot de atunci
minoritatea, deținătoare, la un moment dat, a întregii puteri organizate a
căutat, pe toate căile posibile, ca dreptatea și libertatea să ie privilegiul ei,
ceea ce a dus la un antagonism fără de contenire.
În continentul european, lupta pentru dreptate și libertate a fost cea
mai acerbă. Nesfârșit este numărul celor care au căzut pentru libertatea
cuvântului și al scrisului pentru ca, în cele din urmă, să vedem cum,
datorită Revoluției franceze, de la 1789, acest sublim ideal să ie realizat
și, prin „Declarația dreptului omului”, să se promită o eră nouă.
Dar, de la istoricul act și până în zilele noastre, niciodată poate nu
s-au întreprins împotriva libertății dreptului de a vorbi și a scrie liber mai
hotărâte ofensive și mai abominabile crime. Acțiunea aceasta a constituit
un privilegiu nu numai al claselor privilegiate, ci și al acelora care,
ridicându-se de jos, au socotit că cel mai bun lucru de făcut în vederea
reușitei planurilor lor este să suprime libertatea presei și a cuvântului.
Regimurile dictatoriale și-au făcut un titlu de onoare din a declara
de nule toate acele victorii pe care spiritul uman le-a obținut de-a lungul
veacurilor, cu cele mai mari sacri icii.
Multe rele din trecut, ca și multe lucruri bune, au fost trecute cu vederea.
Numai scrisul și cuvântul au fost sugrumate cu cea mai mare sălbăticie, iindcă
ele incomodau pe falșii profeți să fericească popoarele respective.
Desigur că, prin suprimarea libertății de a scrie și a vorbi, democrațiile
au primit lovitura de grație. Tocmai de aceea, revenirea la status quo ante
a constituit unul din principalele puncte de program ale ei și peste tot,
unde capacitatea stânjenitoare a dictaturilor a fost înlăturată, prima grijă
a fost să se asigure libertățile individuale, printre care acelea de a te putea
exprima liber, prin grai viu sau prin scris, ocupă locul de frunte.
La noi, s-au uitat prea repede suferințele seculare de dincoace și de

dincolo de munți, s-a disprețuit, în mod vădit, hotărârile luate de eroica
generație de la 1848 și, mai cu seamă, s-a neglijat adevărul că nouă, care în
toate vremurile am fost însetați de libertăți cetățenești, ni s-au răpit aceste
bunuri mai înainte de a ne i putut împărtăși din plin de binefacerile lor.
Suferința noastră, din cauza nesocotirii acestor s inte drepturi cetățenești
a fost mai mare în România întregită, mai greu de suportat poate, pentru că
eram oameni liberi fără libertate, iar gâtuitori ai presei și ai cuvântului liber
era o organizație politică ce-și făcuse, în tinerețe, un punct de onoare din
sădirea lor în cuprinsul spațiului locuit de poporul român.
Paharul a fost umplut până la vârf în ultimii ani, când regimul dictatorial
din România a pus presei botniță și a transformat-o într-o simplă instituție
statală de editură.
Acum, mai repede chiar decât ne-am i așteptat, s-a revenit la
„normal”. Se poate scrie iarăși liber, iarăși se poate vorbi liber. La masa de
redacție nu mai trebuie să născocești fel de fel de parabole și cimilituri ca
să poți exprima un adevăr, un sentiment, o idee.
Tocmai de aceea cred că iecare condei trebuie ținut în mână cu demnitate.
Acum luptăm pentru revenirea la adevărata democrație românească.
Nu de șovăitori și de capete confuze, recrutate mai ales dintre
reacționari, avem nevoie, ci de luptători neînfricați, de oameni care să nu
separe vorba de acțiune.
Noi, gazetarii, avem acum iarăși în mână arma cea mai puternică
de care ne putem folosi pentru revenirea la democrație: „condeiul”. Să-l
mânuim cu hotărâre, cu vijelie su letească, dar mai ales cu voința să
servim democrația românească.
În felul acesta, vom dovedi nu numai necesitatea presei libere în
statul democrat, dar ne vom asigura și stima cititorului care ne oferă
încrederea lui de iecare zi și pretinde să im informatori obiectivi.
Să nu se uite o singură clipă că o viață democratică normală vom
putea avea numai prin luptă grea și fără contenire.
În această luptă, presa este în rândurile din față. Loc pentru defetiști,
pentru fricoși, reacționari sau oportuniști nu este acolo.
Caveant consules...
[Nesemnat]
Timpul, anul VIII, nr. 2627, 3 septembrie 1944, p. 1.

Organizarea libertății
Se împlinesc, astăzi, exact zece zile de la proclamația regala, prin care

România ieșea din războiul și sclavia hitleristă. Zece zile care prețuiesc cât
zece ani. Fiindcă sunt transformări de fapt care, în conștiință, se realizează
mult mai încet. Pentru că ea, conștiința, să ie la pas cu transformările, de
fapt, nu-i rămâne decât un singur lucru: să i premers aceste transformări,
să le i înțeles, să le i așteptat, să le i pregătit.
Altfel, în fața schimbărilor, de fapt, reale, concrete, materiale, spiritul
care nu le-a presimțit și nu le-a gândit dinainte; rămâne derutat, dezorientat,
năuc, nedumirit. În fața istoriei, care trece peste ei și pe care mintea lor n-a
știut-o înțelege din vreme, unii oameni rămân uluiți, îngroziți.
„Aceia – cum spune Serghei Esenin, care au asistat la asemenea
transformări și la deruta dintre contemporani, după Revoluția rusească
din 1917 – sunt mai nenorociți decât niște bușteni printre evenimente
ne-nțelese. Ochii le sunt mai triști ca ai vacilor și, pe sângele lor, e mucegai
ca pe lacuri mătasea broaștei.”
Cum se poate scăpa de o asemenea dramatică însingurare? Cum
poate i ea evitată?
Într-un singur fel: gândind tot timpul în consens cu istoria, cu istoria
adevărată, reală, cu aceea a poporului muncitor, singurul care nu stă pe loc,
singurul a cărui voință merge mereu înainte, nestăvilită. Numai așa vom
izbuti să nu im niciodată sub timpuri, ci odată cu ele, sau chiar înaintea
lor, la postul de comandă, la datoria noastră de oameni care gândesc și
acționează conform realităților de neoprit ale istoriei. Fiindcă, înțelegând
istoria trecută, vom înțelege-o pe cea prezentă și vom putea-o prevedea
pe cea viitoare.
Astăzi, după zece zile de la prăbușirea unei dictaturi care apasă de
zece ani în toată Europa și, de cinci ani, în chipul cel mai sângeros, astăzi,
când suntem, de fapt, nu după zece ziile, dar după zece ani de transformări
istorice, astăzi așadar, în plină libertate, ne întoarcem în pagina noastră
acasă. Fără nedumiriri, fără surprindere. Ne întoarcem exact acolo unde
am rămas; 1a pagina noastră „de literatură și artă” de acum zece zile.
N-avem nevoie de niciun pro domo. Cine ne-a citit, știe că noi nu
putem i surprinși de niciunul din evenimentele istoriei care s-au petrecut
în ultimele zece zile. Pare ciudat – și e totuși așa: redactorii și colaboratorii
acestei pagini de literatură și artă – care au profesat întotdeauna, cu
hotărâre, participarea artistului la istoria și viața reală, concretă a
poporului lor – sunt cei mai puțin surprinși de istoria care se desfășoară,
tocmai iindcă efortul lor a fost de a se a la, întotdeauna, în consens cu
istoria. Neizolați în turnul de ildeș, nepierduți în speculații idealiste sau
în vagi deziderate umanitariste și internaționaliste la fel de ireale și ideale.
Am fost, toți cei de-aici, cu picioarele pe pământ. Și ce se petrece, azi,
pe pământul patriei noastre și în Europa, și în lumea întreaga, nu ne-a fost
nici străin, nici neștiut.
De aceea, astăzi, când ne reluăm munca în aceasta pagină, putem
anunța cititorilor și colaboratorilor noștri că nimic nu s-a schimbat în
structura și metoda noastră de gândire și acțiune. Suntem aici în pagina
noastră, cu timpul nostru.
Spuneam că nimic nu s-a schimbat. Ba da, – s-a schimbat ceva, dar nu
înlăuntrul nostru, în felul nostru de a gândi, ci în realitatea înconjurătoare.
Și anume, avem libertatea. Dar noi știm în ce măsură condițiile exterioare
le in luențează și le preschimbă pe cele lăuntrice.
Ceea ce ne aduce libertatea de azi a țării este o lărgire și adâncire a
câmpului nostru de activitate. Astăzi putem vorbi deschis, lămurit, fără
ascunzișuri și cotituri, fără imagini de prisos și fără omisiuni de citate de
nume, de autori, de precizări, adeseori necesare, dar pe care întotdeauna
am căutat să le suplinim, să le facem măcar bănuite.
Putem spune, astăzi, precis ceea ce acum zece zile trebuia apus
îmbrobodit.
Și, în primul rând, putem vorbi despre metoda folosită de noi,
singura de care ne-am călăuzit și de care ne vom conduce și de azi înainte,
iindcă e singura care nu stă ne loc, care merge odată cu evenimentele,
care se aplică vieții și istoriei spre a le înțelege, interpreta și lămuri.
Interpretarea, explicarea și orientarea fenomenului literar și artistic
noi am făcut-o și o facem după luminile metodei materialismului istoric,
ale dialecticii materialiste posthegheliene, care vede și urmărește legătura
și in luența reciprocă dintre spirit și materie, dintre politic și economic,
dintre național și social.
Tot ce varsă în acest fel de a privi fenomenele spiritului prin
dependența lui de datele istorice concrete, materiale, ne este apropiat: ne
revendicăm, de aceea, și de la Heraclit, și de la Democrit, și de la Hegel,
Feurebach, – Taine și Karl Marx și – mai apropiați de noi – de la Nicolae
Bălcescu, G. Ibrăileanu, C. Stere, Dobrogeanu-Gherea și Șt. Zeletin, în
măsura în care toți acești gânditori au ținut seama, în judecățile lor, de un
factor determinant: istoria.
Și tocmai de aceea, iindcă ținem seamă de factorul istorie în
nașterea și dezvoltarea unei culturi, nu vom i mai puțin naționali, mai
puțin patrioți.
De abia astăzi patriotismul nostru se poate a irma pe deplin,
când nu mai e loc de niciun fals și de nicio răstălmăcire din partea
fasciștilor-hitleriști naționali doar cu numele și cu sângele lor. Vândut
inamicului.
A i patriot însemnează astăzi un singur lucru: a vorbi și a activa în
numele realităților fundamentale ale nației, în numele muncii, al luptelor
și nădejdilor ei, a proclama aceste realități ale pământului și poporului
muncitor din fabrici, de pe ogoare, din școli și biblioteci drept crez de
viață și normă de conduită artistică.
A fost, până mai ieri, e drept, o vreme când național și naționalism,
când patrie și patriotism au putut însemna, spre amărăciunea unui
neam întreg, pricini de agitație stearpă și ucigașă, de nerușinată s idare
zvârlită în obrazul nației de către înșiși exploatatorii și vânzătorii ei, și
am asistat cu toții – cu pumnii și dinții strânși într-o muțenie tragică –
la îmbucătățirea acestui pământ, la sfârtecarea iilor ei, la înfeudarea
pământurilor, a avuțiilor și a brațelor românești în slujba străinilor; toate
aceste crime s-au săvârșit în numele aceluiași etern principiu național, în
numele patriei și al patriotismului integral – așa cum Hitler și Garda lui
„de ier” din România vroiau să-l înțeleagă.
Dar naționalismul avea să-și recapete, în conștiința civică, înțelesurile
originare prime, nealterate: de expresie a voinței de viață și libertate a
poporului întreg. Astăzi, nimeni nu se mai poate juca cu vorbele. Realitățile
sunt ireductibile la formule; cuvintele cuprind exact atât cât li-i și începutul.
Niciun trădător nu va mai putea cuvânta în numele patriotismului, câtă
vreme nația își stăpânește ea însăși, în deplina ei libertate, prin delegații ei
direcți, irești și liber aleși, însăși soarta și patria ei.
A vorbi, astăzi, în numele naționalismului însemnează, fără putința
niciunei so isticării de vătășel înfeudat străinilor, a vorbi în numele
realităților crâncene de viață, de năzuință și de luptă ale poporului
romanesc, în acord cu realitățile de fapt ale țarii noastre.
Întorcându-ne la preocupările noastre de literatură și artă, nu vom

mai avea îngrădirea de a ne ignora vecinii și de a ignora ansamblul culturii
lumii. Vom ști ce se gândește și cum se gândește, din toate punctele de
vedere și în toate sensurile pe care spiritul omenesc le-a cucerit și le-a
descoperit.
Vom putea avea câmpul lărgit, prin prezentarea și examinarea
atentă a operelor de literatură și artă sovietică, tărâm ce, până astăzi, era
complet interzis. Vom vedea, cu acest prilej, că noua critică, noua poezie și
știință sovietică aduc o perspectivă lărgită și adâncită asupra fenomenului
artistic.
Colaboratorii noștri se vor putea alege, de astădată, din absolut toate
păturile și din toate cercurile. Nu vom mai i siliți să respingem manuscrise
merituoase, cu formula stereotipă și silnică: „din motive independente de
voința noastră nu vă putem publica”.
Așadar, libertate deplină!
Dar libertatea totală însemnează obligație totală, însemnează răspundere
totală.
Tocmai pentru că nu mai suntem îngrădiți de nimic din afară,
discernământul nostru critic nu-și va mai putea permite nicio îngăduință.
Tocmai pentru că vom avea de unde alege, nu vom alege decât ceea ce este
cu adevărat meritoriu. Tocmai pentru că putem colabora cu toată lumea,
nu vom putea colabora decât cu cei mai buni.
Și, iată-ne ajunși la punctul nostru de plecare, acela cu care ne-am
încheiat, în această pagină, primul ciclu din studiul nostru, Drumurile
poeziei naționale: cu cât este mai liber, cu atâta poetul este mai răspunzător.
Libertatea oferă una din cele mai lesnicioase condiții exterioare de
creație și o pretinde pe cea mai anevoioasă dintre condițiile lăuntrice:
iind un loc și un bun comun, ea pretinde artistului o cât mai bună
calitate pentru a se putea diferenția pe locul comun, pentru a-și a irma
personalitatea prin aceleași mijloace care stau la îndemâna tuturor. Nu
prin arti icii de gândire, nu prin siluirea cuvintelor, nu prin refugiul de
viață, ci prin acceptarea acestor date, a acestui material uman și unanim
de lucru: prin funcțiunea irească și liberă a inteligenței; prin adâncirea
cugetării, prin organizarea ei, prin disciplinarea cuvântului, prin forța de
invenție poetică potrivită realităților și nu în afara sau în mărginirea lor.
Fiindcă – să nu uităm! – i se pune astăzi poetului român cu adevărat
modern problema de viață și de moarte a unui nou limbaj poetic, pe care-l
pretind noi realități de fapt. Și nu numai un nou limbaj, dar și noi sentimente,
noi feluri de a privi realitatea schimbată și în plină transformare. Poetul,
pe care sentimentele și cuvintele îl vor lăsa-n urmă față de realități, va i
un poet osândit la moarte, ca și oamenii lui Esenin rămași ca „buștenii
printre evenimente neînțelese”.
De aceea, libertatea noastră de astăzi nu e altceva decât libertatea și
obligația de a lupta: emulația.
Lupta noastră, pe care o continuăm în această pagină cu arme
și sub zări noi, este cea mai anevoioasă din toate: aceea de organizare
și întemeiere a libertății recucerite și pe care trebuie să dovedim că o
merităm.
De altfel, ideea aceasta a fost formulată și de alții. Scriitorul american
Waldo Frank a formulat-o cu o valabilitate neștirbită: orice libertate
exterioară, care nu e însoțită, în egală măsură, de constrângere interioară,
e o primejdie.
Și constrângerea pe care noi o cerem colaboratorilor noștri stă în
efortul lor de a comunica poporului nostru, prin această pagină, numai
ceea ce este mai bun, mai trainic și mai deplin veri icat în ei.
Altfel, acest popor întreg are dreptul și datoria să ne întrebe, ca
stăpânul din parabola evanghelică: „Slugă nevrednică unde e talantul pe
care ți l-am încredințat?”
Fiindcă, libertatea de care se bucură scriitorul și artistul de azi este
talantul pe care poporul întreg, prin suferința, lupta și strădania lui i-l
încredințează ca să-l sporească și să-l perpetueze.
Ecoul, anul IV, nr. 199, 10 iulie 1944, p. 2.

Nivelul presei
Actul de la 23 august a dinamitat stăvilarele opresiunii fasciste, țara

irupând din matcă și putând, după ani de constrângeri, să se miște în voie.
Rămâne, însă, un fapt vrednic de laudă, neînregistrarea, nici atunci și nici
după aceea, a vreunui exces, deși suferințe îndelung comprimate ar i
putut să lunece pe pantele greșelilor. Nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla
vreo faptă necugetată, națiunea având încredere deplină în Guvernul
Blocului Democratic, – expresia reală a voinței sale, – care, acesta, nu va
lăsa nesancționată niciuna din crimele regimului defunct.
Cât de sfruntată era aserțiunea dictaturilor fascisto-hitleriste că
democrația este sinonimă cu lipsa de autoritate și cu anarhia s-a văzut și
se vede în felul cum se prezintă stările de lucruri de la noi.
Presa a irupt din zăgazuri și ea, – liberi după mai mult de-un sfert de
veac de regim restrictiv, culminat prin „dirijarea” cu normativ a ultimilor
șase ani. Cum era și iresc, s-au produs, în acest sector, unele, să le zicem,
busculade, ca într-o, spre exemplu, sală de teatru supraîncălzită, după un
spectacol lung și prost. Vor toți să iasă mai repede la aer curat și să-și
destindă încheieturile.
Au apărut gazete cali icate și, ca după ploaie, ciuperci. S-a cam abuzat
de ediții speciale și au fost încredințate tiparului unele știri necontrolate
ori fabricate.
Ordine se va pune și o vor pune în casa lor, un moment răvășită,
gazetarii înșiși, – cenzori obiectivi și severi ai prestigiului profesiunii.
S-a spus că iecare țară are presa pe care o merită, iar, dacă în trecut,
instituției acesteia i-au fost aduse învinuiri, unele dintre ele întemeiate,
s-a uitat să se spună că, expresie a condiției morale în care țara se găsea,
presa era fatalmente condamnată să se găsească la același nivel. Racilele
din cuprinsul ei, și de care profesioniștii își dădeau seama, nu puteau să ie
tămăduite pentru motivul că, permanent, guvernele din trecut și, mai grav,
dictatura, s-au amestecat în rosturile acestui sector de activitate.
Să nu se tragă, în niciun caz, încheierea severă că presa are nevoie
de un regim de constrângere. Să nu facă elementele, care suspină după
dictatură, imprudența de-a a irma că presa liberă, democrată, e tot una cu
neseriozitatea, cu improvizația și tonul coborât. Trivialitatea și minciuna,
incitarea la asasinatul moral sau izic au fost întotdeauna monopolul
presei de extremă dreaptă. Henry Béraud, pam letar reacționar, transfug
din rândurile democrației, are pe conștiință viața unui fruntaș socialist
francez care, într-un moment de adâncă depresiune, copleșit de infamiile
scribului, s-a sinucis. Jaurès este victima îndemnurilor la crimă, pornite
din coloanele lui Action française. Presa de extrema dreaptă de la noi a
mobilizat și ea uri, a înarmat brațe și a putut înscrie, pe război, crime.
Nivel coborât al presei democratice? Colecțiile vechi și ceva mai
recente ale ziarelor românești stau mărturie că libertinajul de expresie,
dezmățul, nu se găsesc mai la locul lor ca în presa extremei drepte. Pentru
ea, până în ajunul dictaturii lui Carol al II-lea și în timpul acestei dictaturi,
d-rul Lupu, de exemplu, era unul dintre cei mai periculoși minoritari; o
iară electorală; o pușlama a democrației; un bătrân bețivan; răposatul
Grigore Filipescu era câinele roșu și măturătorul de la Bacău; lui Mihail
Sadoveanu, Porunca vremii îi spunea Jidoveanu; Virgil Madgearu era
cali icat, până în ajunul asasinării, cu epitetele de limbric și armean.
Naționaliști integrali, făpturi dezinteresate, mobilizate în slujba
neamului, scriitorii extremei drepte aveau, în fond, ei despre ei păreri
extrem de proaste, pe care le exprimau, în momente de neînțelegere, cu
aceeași lipsă de măsură, în același ton infam și infamant, discreditând
noțiunea de cuvânt tipărit. A rămas, astfel, vie, în amintirea unora,
„polemica” dintre doi naționaliști, – unul ortodox doctrinar, în realitate,
așa cum îl prezenta fostul lui prieten și tovarăș, hoț, client de bodegă și
lupanar: „...după ce-l vom descoperi tăvălit în palme prin bodegi, beat turtă
și azvârlit cu piciorul, – scria adversarul, – îl vom ridica... și vom compune,
încă odată, din tot noroiul unei vieți igura acestui cuvios derbedeu, despre
care încă nu se știe bine în ce lupanar sau în ce closet și-a făcut copilul”.
Credem că, după această mostră care-l obligă pe cititor să-și scoată
batista și s-o ducă la nas, controversa dintre nivelul presei democratice și
aceea a presei autoritare poate i socotită închisă.
Ion Pas

Lupta pentru cultură
Cultura liberă înseamnă, în primul rând, cultură pentru toți. Nu vă

speriați. Asta nu vrea să spună coborârea ei la nivelul tuturor, ci aspirația
culturii de-a ridica pe cât mai mulți la nivelurile înalte ale culturii. O
prezență continuă lângă viață, din al cărei ritm să se inspire, imprimându-i
un ritm. O continuă acțiune artistică asupra vieții, asupra cantității,
transformând tot mai mult această cantitate – viața, mulțime – în calitate.
Un nou umanism, adaptat realismului social, o cultură în cadrul căreia
masele să joace rolul de torente trecute prin stăvilarele culturii, canalizate
din mersul lor primitiv și anarhic, într-un proces grandios de creație.
Câștigându-și această supremă libertate, cultura scapă din aservire,
devenind cultura pentru toți: adică libertatea și dreptul tuturora de-a se
bucura de cultură.
În regimul obscurantismelor reacționare și de dictatură, cultura
a fost tot atât de oprimată ca și oamenii. Masele de analfabeți nu erau
decât digurile uriașe ale acestui obscurantism ridicat împotriva culturii.
Amintiți-vă de instaurarea regimului hitlerist în Germania. Ca iarele,
naziștii s-au repezit împotriva culturii progresiste. Războiul de jaf, măcel
și distrugere ce urmau să-l pună în practică, în anul 1939, a început
împotriva cărții, în 1933. Batalioanele naziste de SS s-au năpustit cu
aceeași sadică demență împotriva artei, culturii, științei. Cetățile ideale
ale culturii fumegau în ruine pe străzile orașelor naziste.
Dacă ar i putut, Hitler, printr-un savant dement venit în slujba sa,
să provoace o amnezie tuturor știutorilor de carte, să-i întoarcă, printr-un
miracol, la analfabetism, ar i făcut-o, lăsând numai gura lui care lătra,
aceea strâmbă, de fetus paralitic, a lui Goebbels, să se reverse, prin
megafoanele lor de propagandă, în urechile întregii lumi. Și-au făcut-o
timp de 12 ani, ducând o luptă tot atât de în iorătoare contra culturii. Au
devastat ideile mari ale libertății, au minat instituțiile din care cultura
își exercita prerogativele ei, au compromis-o încercând să transforme pe
reprezentanții culturii în complicii lor.
Amintiți-vă, de asemeni, ce-au făcut legionarii, la noi, – după modelul
cârdășiei lor fasciste – din Universității, școli ale crimei, ale schingiuirii,
bastioane pentru ofensiva obscurantismului lor. A apărut, la un moment
dat, Nae Ionescu, care, la adăpostul apologiei misticismului, organiza,
cu geamantanele de bani aduse de la Berlin, dinamitarea culturii. Între
foile cărților, a strecurat studenților stiletul uciderii fasciste, a scos dintre
degetele savante eprubetele și condeiele, strecurându-le pistoalele,
despachetate din lăzile „Krupp”.
Aceiași bani naziști au cumpărat gazetari, au în iințat ziare, ca tot ce
există ramură în cultură să ie pus în serviciul propagandei lor asasine a
culturii.
La lupta lor împotriva culturii, democrația trebuie să opună lupta
pentru apărarea culturii, pentru exprimarea gândului liber, pentru libera
manifestare artistică. Lupta, în primul rând, pentru demascarea tuturor
acelora care, din mârșăvenia lor, s-au pus în slujba fascismului, trecând
în rândurile complicilor care asasinau poporul. Crima lor este, poate, o
crimă și mai mare. Ei au ucis gândirea – acest suprem bun al omului. Ei
sunt cu atât mai vinovați, cu cât și-au pus în serviciul acestei crime forțele
lor artistice, talentul lor, prestigiul de care se bucurau în mase.
Și, timp de 12 ani, au otrăvit metodic și diabolic cultura, dezertând
din rândurile ei și trecând în rândurile acelora care luptau împotriva
ei. Prin confuzia ce o creau, prin pasivitatea lor, prin aderența lor la
campania împotriva culturii libere, literații, artiștii, savanții și intelectualii
pro-naziști sau naziști au făcut și mai fac parte din criminalii de război.
În noul regim al democrației și al libertății, intelectualii și oamenii
de cultură ai României au aceeași misiune a luptătorilor antifasciști:
recucerirea libertății culturii. Partizani ai eliberării, ei, soldații liberi
ai culturii, ei trebuie s-o reabiliteze și s-o restaureze în drepturile ei,
redând-o poporului eliberat și restaurat și el în drepturile sale.
Iată răspunderea intelectualilor în ceasul de față.
Gheorghe Dinu

Libertatea presei
Dictatura fascistă a călcat în picioare drepturile cele mai elementare

ale maselor populare, a des iințat organizațiile politice și profesionale,
a statornicit domnia reacțiunii și terorii, abolind libertatea întrunirii,
cuvântului și presei, cuceririle marii Revoluții franceze. Libertatea presei!
Ce luptă s-a dus, zeci de ani, ca să poți spune, prin presă, durerea
marilor mase producătoare, câte jertfe căzute pentru descătușarea
scrisului cotidian, câtă prigoană față de acei care înțelegeau să stea
neclintiți pe poziția apărării libertății presei! Realmente, n-am avut
această libertate nu numai în vremurile dictaturii din ultimii ani, dar nici
înainte. Scrisul era îngrădit. Cenzura exista totdeauna. Și dacă nu cenzura
– tribunalul.
Libertatea presei este parte componentă esențială a oricărui regim
democratic. Constituțiile de pretutindeni au înscris-o printre primele
temelii ale drepturilor cetățenești. La noi, ea a fost îngrădită, iar dictatura
trădătoare de neam a transformat presa în apendicele și unealta bandei
cocoțate la putere.
Astăzi, avem un regim democratic. Dictatura fascistă e răsturnată.
Naziștii sunt alungați din țară. Germania hitleristă e bătută pe toate
fronturile. Și totuși … avem cenzură.
Militanți de totdeauna pentru libertatea presei am socotit că
vremurile de astăzi sunt atât de grele și răspunderile ce apasă pe umerii
patrioților sinceri atât de mari, încât este necesar un anumit control
al celor ce se scriu, al celor ce vin a i răspândite și citite în țară și în
străinătate. Victoria împotriva fascismului nu este completă. Cuceririle
încă nu sunt consolidate. Suntem în plin război – drept și legitim de
astădată – și-l vom duce consecvent până la zdrobirea totală și de initivă
a fascismului, eliberând, în aceeași vreme, pe frații noștri care gem sub
călcâiul gro ilor naziști. Lupta pe front presupune să ai acoperit spatele
frontului, presupune să ai asigurată producția celor necesare ducerii
războiului, asigurarea munițiilor etc. – și înseamnă, în aceeași vreme,
asigurarea unui moral ridicat, combativ, al poporului întreg.
Da, spatele trebuie să ie acoperit.
Or, în timp ce soldații eroi ruși și români sângerează pe Tisa, în
țară coloana a V-a, Gestapoul, prin agenții lui camu lați și fățiși, face totul
pentru a împiedica efortul nostru de război. De la sabotarea producției
se ajunge la distrugerea criminală a mărfurilor, de la lansarea de zvonuri
„nevinovate”, la lipirea manifestelor legionare. Gardiștii nu se astâmpără.
Asasinii lui Iorga, Madgearu, Duca și Constantin David, criminalii ce au
mâinile pătate de sângele miilor de victime nevinovate, acționează în plin
și în ig cuțitul mișelește în spatele poporului trezit la asaltul hotărâtor
împotriva dușmanului cotropitor.
„Gardiștii nu se astâmpără”. „Naționalismului” lor i-au găsit o altă
haină. Astăzi, își zic „democrați consecvenți”, se înregimentează în partide
și înțeleg lupta antinazistă prin ridicarea împotriva muncitorimii, prin
asmuțirea la asasinate, prin demonstrații, camu lați în ,,patrioți” – la care
aclamă pe Horia Sima, alături de Iuliu Maniu etc. Aparatul de Stat e împănat
de gardiști. Toate măsurile sunt sabotate. Ministerul de Interne își exercită
puterea împotriva țăranilor și muncitorilor, dar nu se învrednicește să
aresteze pe șe ii legionari.
În presă au pătruns condeie verzi. Zi de zi se toarnă otrava gardistă în
mințile avide de lumină ale cetățenilor treziți la viață. Ziare ca Dreptatea duc
campanie de dezbinare, când e necesară unirea în lupta antinazistă a tuturor
popoarelor asuprite, cotropite, cruci icate. Manifestațiile din ultimele
zile, datorită faptului că și în conducerea unor partide există elemente
reacționare, au fost transformate în demonstrații deschise legionare.
În asemenea condițiuni, libertatea neîngrădită a presei ar i o crimă.
O crimă oribilă față de tânăra noastră democrație. Da, cenzura colonelului
Stavrica se pricepea să taie articolele patriotice din presa democratică,
se pricepea să lase toate a irmațiile pro-naziste și dezbinătoare din presa
dubioasă a dlui Augustin Popa et Co. Avem nevoie de libertate pentru
presă. Pentru presa care vorbește în numele poporului român, în interesul
lui. Dar nu poate exista libertate pentru Universul – teroarea, spaima presei
din România. Zeci de ani, a fost răbdată teroarea foii din oribila speluncă
a lui Stelian Popescu, criminal de război. Nu poate exista libertate a presei
pentru legionarii care continuă a vărsa otrava trădătoare în coloanele
diferitelor ziare proaspăt „democratizate”. Nu poate exista libertate pentru
acei care asmut împotriva popoarelor (sic!) conlocuitoare și îndeamnă
la exterminarea oamenilor nevinovați pe care îi confundă înadins cu
adevărații criminali de război.
Democrația noastră e tânără. Trebuie întărită. Trebuie asigurată.

Dar așa tânără cum este, ea nu va suferi de bolile trecutului.
Democrația noastră e făurită în focul luptei grele cu reacțiunea
hitleristă. Drumul ei a fost stropit cu sângele eroilor care s-au sacri icat
pentru binele neamului românesc. Tânăra noastră democrație își cunoaște
dușmanii ei, e vigilentă. Ea va ști să se apere, cu putere, împotriva oricui va
lovi fățiș sau mișelește, pentru că ea se sprijină pe masele largi populare,
pe întregul popor.
N. Moraru
România liberă, anul II, nr. 63, 16 octombrie 1944, p. 1; 3.

Presa, cenușăreasa de ieri,

vrea azi să ie-mpărăteasă
Deși odraslă de-mpărat, de mare-mpărat – cum numai gândul,

munca și simțirea pot i – presa românească n-a, fost până la 23 august
1944, decât o sărmană cenușăreasă, priponită, obrocită și suduită de
cheremul tuturor cotețarilor.
Îi poruncea cine voia și cine nu voia, o dădăceau și-o „dirijau” toți
ghiftuiții de noroc, o primeneau, o tundeau și-o spălau toți nespălații care-n
ce apă îi poftea neinima. S ioasă ca orice oropsit, biata iică a izbeliștei n-a
cutezat nicicând să-și ardice vălul des și greu ce-i tăinuia osânda, veghile,
răstignitoarea-i trudă.
Niciodată condeierii n-au „făcut caz” de nevoile, greutățile, frigul,
foamea, oftica și sicriul lor, anevoie de găsit și acela, de multe ori...
Iată, însă, c-a sunat și ceasul așteptat mai bine de o sută de ani de
când tiparul a ivit prima gazetă românească, marele soroc la care avem
dreptul și mai cu seamă datoria să ne rostim și noi păsul, să ne spovedim
și noi, să ne gândim și la noi, nu numai la alții, cum ne-îndătinasem s-o
facem c-o îndărătnicie de sinucigași recidiviști.
Soborul gazetăriei de ieri
Acest mare ceas se cheamă libertate.

L-am simțit, l-am pecetluit cu vrerea noastră dezmorțită în soborul
ce l-am ținut, noi în de noi, ieri, la Camera de Comerț. Am trăit ieri mândria
de-a putea grăi fără călușe și cătușe, de-a ne putea mișca fără pândari
nevăzuți și de-a ne putea cântări unii pe alții, fără daraua de dihonie a
niciunui străin de noi și de-ale noastre. Ce-am tocmit, ce-am socotit –
numai pe noi ne privește.
Nu ne-a mai „dirijat”, nici „programat” nimeni, iindcă nu ne-am mai
simțit robii nimănui. Robi, însă, ai datoriei față de țară și față de conștiința
noastră profesională rămânem! Rămânem ca totdeauna!
Acest sentiment al solidarității de breaslă n-a fost unul din noi să

nu-l trăiască cu deplinătate. Este tocmai ce nu s-a putut realiza de-a lungul
unui întreg trecut, când hula și ponosul nu totdeauna ni se serveau gratuit
pe tipsia per idă a celor interesați să ne hrănească dezunirea și să ne
îngrașe dezorientarea.
Ne-am adus ieri aminte cu mândrie că Eminescu, Caragiale, C. A.
Rosetti, N. Bălcescu și alți străluciți condeieri ne sunt „colegi”, că, deci,
avem o singură misiune, o singură năzuință: să ne apropiem cât mai mult
de ei. Și ne-am pecetluit chemarea și legământul prin alegerea unora din
cei mai aleși dintre noi, în frunte cu Ion Pas și N. D. Cocea, ca mandatari ai
norodului gazetăresc, la cârma de gospodărire a Sindicatului nostru unic.
Comitetul liber ales chezășuiește promovarea intereselor noastre
profesionale, sporind elanul de tinerețe fără bătrânețe al zilnicului
interpret de oameni, fapte, idei.
O propunere
Și, iindcă ne-am îngăduit, precum mai sus, mărturisiri, vom adăuga
încă una, ca să ne știe bine și cei ce încă nu ne știu. Iat-o: sunt printre
noi, de două ori truditori, sumedenie de poeți, romancieri, dramaturgi,
profesori, avocați, economiști, compozitori, doctori, până și... actori. Sunt
printre noi atâtea talente și valori consacrate cu care ne mândrim, sunt
printre noi competențe al căror aport la patrimoniul comun de cultură al
colectivității românești s-ar cuveni mai bine cunoscut și mai just apreciat.
Ei bine, toate aceste elemente au zăcut până acum sub obrocul îngrădirilor
de tot soiul, neputându-se manifesta, în primul rând, din pricina lipsei de
solidarizare și a unei organizări unitare și statornice.
Astăzi, când coșmarul a trecut, astăzi, când vântul libertății su lă cu
putere pretutindeni, astăzi, când, de la cei mai chinuiți pălmași, până la
cele mai luminate frunți, tot poporul simte adierea unei noi vieți spirituale,
noi, „pârliții de ziariști” să stăm mereu deoparte?
Ar i o crimă! De-aceea, propunem ca, în cadrul activității prevăzute
la articolul 2 din proiectul de statut al Sindicatului, să se în iințeze un Cerc
artistic-cultural (eventual și sportiv), cu numele „Presa”, care să constituie
organul de „participare activă la mișcarea culturală a țării”, cum sună
statutul. Prin șezători, conferințe, procese literare, recitaluri, spectacole
chiar – toate talentele mai sus pomenite, toți făurarii de frumos și de torțe
purtători ar i mai lesne și mai efectiv puși în valoare, stimulați, încurajați,
ba chiar răsplătiți.
Căci, înțelegem ca executanții programelor să ie plătiți din rețetele
făcute, restul venitului revenind Sindicatului, la un capitol special de
buget, afectat Asociației „Presa”.
În mod excepțional, aceste manifestări artistice și culturale vor i
consacrate ajutorării unui camarad bolnav, șomer sau năpăstuit de alte
greutăți ori altor categorii sociale lovite.
Talerul deznădejdii și lista de subscripție n-au ce căuta între noi!
Ne putem face singuri atâta bine și nouă înșine, și-n jurul nostru,
unde s-aud atâtea gemete și scrâșniri, și unde licăresc atâtea lacrimi.
În iințând „Presa”, presa nu va mai i cenușăreasa hulită din trecut,
nu va mai i tagma socială cea mai neluată-n seamă, ci se va înălța senină,
puternică și unită, pe culmile de cultură activă și creatoare pe care are
dreptul și datoria să împărățească.
C. Nani
Ultima oră, anul I, nr. 37, 31 octombrie 1944, p. 2.

Organizarea ziariștilor
O scrisoare a dlui Brănișteanu
Publicăm următoarea scrisoare pe care d. B. Brănișteanu, vechiul și

cunoscutul ziarist, a adresat-o cu prilejul constituirii Sindicatului Ziariștilor
Profesioniști, președintelui Sindicatului și membrilor Adunării generale.
Interesanta expunere a colegului nostru aduce prețioase contribuții la
problema sindicalizării. În privința libertății presei, însă, punctul de vedere
al dlui B. Brănișteanu diferă întrucâtva de al nostru, care concordă cu acela
exprimat de majoritatea membrilor Adunării generale a Sindicatului:
Domnule Președinte și iubiți colegi,
Regret că împrejurări mai tari decât ar i voința mea, mă împiedică să

iau parte la ședința de azi, la discuțiile ce vreau să cred că se vor produce,
la hotărârile bune și utile ce cred că se vor lua.
Ca unul ce activez de o jumătate de veac în presa democrată, ca
vechi democrat socialist, care stau cu inima încordată în fața actualelor
evenimente, ce mă fac să simt că speranțele tinereții și idealurile vieții
mele, pentru care am scris – și a scrie înseamnă, pentru mine, a lupta –
sunt pe punctul să se realizeze – dă-mi voie și să-mi îngăduie toți colegii,
ca să emit aici câteva gânduri, pe care îi rog să le considere ca sfaturi.
Înțeleg ideea Sindicatului unic și votez pentru el. Dar să nu scăpăm
din vedere că Sindicatul nostru, al ziariștilor, nu poate i un sindicat ca
toate celelalte. Întâi, iindcă suntem și vom i totdeauna puțini la număr. Al
doilea, iindcă existăm și lucrăm pe baza unui drept constituțional, a unui
principiu general, a cărui valabilitate trece dincolo, mult dincolo de cercul
nostru profesional.
Să ne ferim, deci, a face un Sindicat închis. Libertatea presei este
unul dintre drepturile cetățenești ale omului , elementare. Orice cetățean
trebuie să poată scoate o gazetă și, mai ales, să poată scrie la gazetă.
Rămâne valabil pentru profesia ziaristică dreptul iecăruia de a o putea
îmbrățișa. Mai mult decât la orice alta, trebuie să ie scris pe intrarea ei:
„Entre qui veut, reste qui peut”.
Cât despre libertatea presei, să nu admiteți îngrădirea ei sub nicio
formă și sub niciun motiv, ie el cât de nobil, cât de îndreptățit, în aparență.
Libertatea presei este cea mai prețioasă dintre libertăți. Cu drept cuvânt
s-a spus despre ea că, dacă toate celelalte drepturi și libertăți de ar pieri,
și numai ea ar supraviețui, ea le-ar salva, le-ar reînvia pe toate.
De aceea, am și putut vedea, cu prilejul ultimelor și crudelor
încercări, că dușmanii democrației, fasciștii și ceilalți amatori de dictaturi,
de absolutism, de autoritarism, întâi și întâi libertatea presei au atacat-o
și au sugrumat-o.
Credeți-mă, dragi colegi, experiența mea este cu atât mai instructivă,
cu atât mai valabilă, cu cât am cunoscut și libertatea presei și regimul lipsit
de libertatea presei. Despre libertatea presei, însă, se poate spune ceea
ce Clémenceau a spus despre Marea Revoluție Franceză. Ea este un bloc
și trebuie luată cu avantajele și dezavantajele ei, cu mărețiile și scăderile
ei. Ar i trist ca noi ziariștii, ca democrațiile oneste, să-și însușească, în
sens contrar, faimoasa exclamație a lui Joseph de Maistre, să spună adică:
„Noi ne luăm libertatea presei în virtutea principiilor, a convingerilor
noastre, și v-o refuzăm vouă, adversarilor noștri, în virtutea convingerilor
și principiilor voastre”.
Putem admite întreaga libertate a presei fără teamă de abuzul ce
ar putea face de ea adversarii democrației. Nu prin uzul de libertatea
presei au reușit să se impună, să acapareze puterea și să facă politica
de fapt pe care au făcut-o. Dimpotrivă, libertatea presei le-a fost cea mai
mare piedică, în calea spre scopurile lor. De aceea, ei au fost și au rămas
adversarii ei și au făcut totul pentru a o suprima.
Se poate că libertatea presei implică și anume neajunsuri. Dar, când
este deplină, ea conține în sine și leacul contra acestor neajunsuri. Când în
fața opiniei publice, a cititorilor stă: opinie contra opinie, argument contra
argument, convingere contra convingere, nu cred că ar trebui să ne ie
frică că ideile noastre, de a căror temeinicie și dreptate suntem siguri, ar
putea i cele învinse.
Ideile democratice au fost sugrumate, nu iindcă presa a fost liberă, ci
iindcă cei în mâna cărora ajunsese soarta țării, a poporului, au uzat, au abuzat
chiar de forța ce dețineau, împotriva așezămintelor democratice, începând
cu libertatea presei. Numai odată cu suprimarea acesteia au putut porni la
jefuirea țării, cum fac hoții de codru, după ce au exterminat jandarmii.
Știu că unii colegi mai tineri vor susține că sfaturile acestea ale mele
sunt învechite. Tinerețea este iute la vorbă și la concluzii, dar să mă creadă
că sugrumarea ideilor pe care nu le admitem este mult mai periculoasă
decât tolerarea exprimării lor, pentru că aceasta le silește să se etaleze
în public și ne dă posibilitatea de a le combate, de a arăta efectele lor,
netemeinicia lor, primejdiile cu care amenință societatea, țara, națiunea.
Poate să apară banal vechiul dicton că din discuție iese lumină. Dar,
în ultimii ani, cred că și cei mai încăpățânați au putut vedea că, din lipsa de
discuție, nu poate ieși decât întuneric beznă. Căci discuția este o necesitate
pentru gânditor și pentru luptător. Dacă nu ar i așa, ce rost ar mai i
avut presa clandestină, nevoia imperioasă a omului de a spune, cu orice
preț, părerea sa, în fața abuzurilor și a crimelor politice ale regimurilor
absolute de tot felul, – nevoie care s-a arătat în toate timpurile, chiar și
înainte ca omenirea să i putut savura din elixirul libertății cuvântului,
cum dovedesc foile de avis clandestine și a ișele paschilanților (sic) de la
una mie patru sute.
Aceste două deziderate, cel al sindicatului deschis și cel al libertății
absolute a presei, satisfăcute și puse la temelia sindicatului unic al ziariștilor,
faceți ca acesta să ie un garant, un apărător al ziaristului, ca libertatea
presei, a scrisului, s-o aibă și el. În calea realizării acestei revendicări
profesionale stă faptul că ziarul devine tot mai mult o întreprindere
industrială, comercială, este tot mai mult în funcțiune de capital, ceea ce
limitează tot mai mult independența și libertatea ziaristului.
A-i asigura acestuia un salariu su icient, a-i garanta un ajutor
îndestulător în timp de boală, a-i asigura lui și familiei lui o pensie, nu un
ajutor, cum e cazul acum, când un ziarist, care a muncit onest toată viața și
a făcut onoare breslei sale are 7000 iei, repet șapte mii de lei pe lună, iar
familia ce a lăsat în urma lui, nici măcar atâta, – este nu numai în interesul
nostru, ci în cel al Statului, al societății, interesele cărora cer ca ziaristul să
ie independent materialicește, să nu tremure de ziua de mâine, să nu ie
redus la subvenții, la câștiguri laterale, ie ele chiar licite și, mai presus de
toate, să nu ie redus la cheremul unui patron, pentru care ziarul nu este
decât intermitent un instrument moral și politic, ci permanent și în primă
linie, un mijloc de îmbogățire.
Cred că, în principiu, întreprinderile de presă trebuie să ie organizate
pe bază cooperativă, de cooperare privată a tuturor celor care le animă și
le promovează. Nici etatizarea nu cred că ar i recomandabilă în acest caz.
Ziaristul, ca să ie onest, trebuie să ie independent și de autoritatea de
Sat. E1 va avea, totdeauna, în vedere interesele acestuia, dar nu interesele
politice ale celor ce-l conduc și care, cred că toți o știm astăzi, se întâmplă,
nu prea arareori, ca să confunde interesele lor, ale partidelor lor, cu cele
ale țării, ale poporului și, în consecință, să suporte tot mai [ab]itir critica
și contrazicerea.
Mă opresc aci. Știți că asupra problemei presei și a profesiei ziaristice
se pot scrie volume. Veți înțelege, deci, că aș mai avea multe de zis... dar
timpul vostru e limitat și tocmai noi, oamenii condeiului, preferăm să
trecem mai repede la fapte. O lume nouă se arată privirilor noastre. Să
contribuim ca să ie atât de bună și de frumoasă, cum ne-am imaginat-o
când am luptat și suferit pentru ea.
Vă rog să mă socotiți alături de domniile-voastre, credincios profesiei
noastre, bun camarad colegilor, devotat ideilor și idealurilor nobile dintre
care o presă liberă și independentă face parte în primul rând.
Să trăiți și spor la muncă!
B. Brănișteanu
Libertatea, anul I, nr. 84, 19 noiembrie 1944, p. 1; 7.

Ceva despre libertatea presei
La aniversarea suprimării ziarelor Adevărul și Dimineața
Astăzi, 28 decembrie, se împlinesc șapte ani de când Guvernul

Goga–A.C. Cuza a interzis apariția ziarelor Adevărul și Dimineața.
Eram tocmai ocupați cu alcătuirea numărului ce trebuia să apară a
doua zi, când ni s-a comunicat, la telefon, vestea că Consiliul de Miniștri a
hotărât suprimarea noastră, – da, a noastră, căci viața și existența noastră
se identi icaseră cu aceea a gazetelor prin care dădeam zi de zi lupta
contra abuzurilor, a reacțiunii, a barbariei, lupta pentru libertate, pentru
democrație, pentru dreptate și pentru omenie.
Am lăsat toți condeiele din mână. O revoltă înăbușită ne frământa
su letele. În sălile redacției, în genere atât de agitate, domnea o tăcere
respectuoasă, ca în camera în care zace o iință scumpă, care abia își
dăduse su letul. O camaradă, într-un colț, vărsa discret o lacrimă.
Adevărul și vlăstarul lui, Dimineața, cu care constituia un singur tot,
n-a fost o gazetă oarecare, n-a fost numai o gazetă mare și răspândită, – ea
a fost o instituție, a fost citadela democrației române, a ideilor democratice
în România; a fost o forță morală de care abuzivii se temeau, la care cei
lămânzi și setoși de dreptate – și nu numai de dreptate, – căutau ajutor și
protecție.
Dar presa este tare numai dacă este liberă, dacă se întemeiază pe
libertate. Produs al libertății, ea este, în același timp, pavăza ei. Libertatea
presei nu poate trăi, dacă celelalte drepturi și libertăți sunt în pericol. Nici
acestea însă, și mai ales acestea, nu pot subzista, dacă libertatea presei
este des iințată.
Adversarii presei sunt mai conștienți de importanța libertății pentru
dânsa, decât chiar partizanii ei. Când România a început să alunece pe
panta reacțiunii, a despotiei, a dictaturii, partizanii și pro itorii acestora
au știut că cea dintâi condiție a reușitei lor este suprimarea presei libere.
Or, presa liberă era reprezentată, în primul rând, de gazetele din strada
Sărindar.
Des iințarea acestora a preocupat, de aceea, de mult pe politicienii și
grupările care, din interese de tot soiul, din prejudecăți atavice, îmbrățișaseră
cu entuziasm și fervoare ideile dictatoriale, fasciste și, mai ales, naziste.
Iar, când Octavian Goga și A.C. Cuza s-au văzut în capul Guvernului, ei n-au
cunoscut alt țel politic mai imediat decât asasinarea Adevărului și Dimineții,
a presei libere.
Cu suprimarea celor două mari ziare democratice a dispărut frâna
care ar i putut opri alunecarea acestei țări spre prăpastie. Noi, redactorii
Dimineții și Adevărului, am avut numaidecât intuiția că țara este în ajun de
a i pusă la grea încercare, care o va duce spre catastrofă. România a trăit
aproape un secol sub regimul libertății presei și a realizat, în timpul acesta,
o dezvoltare miraculoasă. Unirea Principatelor, independența, regalitatea,
Unirea cea mare, votul universal, împroprietărirea, – toate s-au îndeplinit
sub îndemnul și controlul libertății presei, toate sub regimul democratic,
parlamentar, liberal. Oricât acest regim a fost de redus, de drămuit, după
vremuri și împrejurări, oricâte abuzuri și violări de Constituție au putut
comite politicienii și partidele lor, – de libertatea presei însă nu s-au atins.
Acest principiu constituțional a rămas întreg. Cu cât celelalte
drepturi și libertăți erau mai mult stânjenite, cu atât mai mare și mai
compensator devenea rolul presei rămasă liberă. În îndeplinirea acestui
rol, desigur că și presa a putut comite greșeli, să săvârșească exagerări.
Nimic nu i-a putut determina însă pe făuritorii și conducătorii României
moderne să se atingă de libertatea ei.
Presa liberă a dus campanii violente contra Brătienilor. Adevărul lui
Alexandru Beldiman și al lui Const. Mille, ca și Epoca lui Nicolae Filipescu,
și Lupta lui Gheorghe Panu au dat chiar nedrept de violente atacuri contra
Regelui Carol I. Totuși, nicio atingere nu a fost adusă libertății presei. Ba,
principele Buelow, fostul Cancelar al lui Wilhelm II, a povestit că un străin
de distincțiune, crezând că face Regelui Carol I plăcere dacă vorbește de
rău despre Adevărul, a fost chemat la ordine de Suveran, care nu admitea
unui străin să critice disprețuitor un ziar românesc, în fața lui. Și totuși,
un Ion Brătianu tatăl, un Carol I, un Ionel Brătianu, ar i avut nespus mai
multă autoritate decât cei care au cutezat să facă gestul asasin pentru
a suspenda sau suprima libertatea presei care – cum s-a dovedit la 28
decembrie 1937 și de atunci încoace – e o loare minunată dar foarte,
foarte plăpândă...
Consecințele, însă, ale unei politici care calcă această loare în
picioare nu întârzie să se producă. Ele sunt dezastruoase pentru cei care o
practică – ceea ce, la urma urmelor, nu este prea interesant, – dar și nefaste
pentru o țară, ceea ce reclamă, altfel, atenția și vigilența atât a noastră, a
ziariștilor care bene iciem de libertatea presei, cât chiar și a celor care i-ar
simți, poate, în mod dezagreabil pentru persoana lor, consecințele.
...Și morala tristei aniversări de care mă ocup?

Libertatea presei este un bun prețios. Noi, ziariștii care ne folosim
nemijlocit de ea, trebuie să veghem cu multă grijă asupra ei. Ea este, ceea ce
a spus Clémenceau despre Revoluția franceză: un bloc, și trebuie luată cu
avantajele și scăderile ei. Avantajul ei cel mai esențial este că ne îngăduie să
spunem ce gândim, fără teamă; dezavantajul ei este că și adversarii noștri
pot spune ce gândesc. Dar însuși acest dezavantaj cuprinde avantaje,
dintre care cel mai important este că ne permite să cunoaștem exact ce
gândesc și urmăresc ei, ne înlesnește să-i combatem și-i împiedică pe ei să
clocească la întuneric planurile lor potrivnice democrației și progresului.
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, anul VI, nr. 39, 29 decembrie 1944, p. 1-2.

Libertatea presei
În cadrul așa-zisei consfătuiri de la „Aro”, d. General Rădescu a pus un

accent deosebit asupra presei și ziariștilor care cer hotărât desfascizarea
țării, întronarea unei democrații reale în țara noastră. D-sa a spus textual:
„Este vorba de dreptul la exprimarea gândirii prin scris, de care
nimeni, într-un regim democrat, nu trebuie și nu poate să ie lipsit”.
Pentru noi, teza aceasta nu este nouă. Am mai auzit-o. Nu în timpul
dictaturii antonesciene, nu în vremea când naziștii au cotropit țara noastră
și ne-au aruncat în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice.
Cine avea curajul să protesteze împotriva întemnițării ziariștilor și
suspendării gazetelor antifasciste?
De la 23 august însă, se tot protestează, se cere libertate pentru
presă. Și când te gândești că niciodată n-au fost atâtea ziare în țara
noastră ca astăzi! S-a invocat libertatea presei, când a fost suspendat
Universul, s-a cerut libertatea ei, când a fost oprit Curierul-Curentul. Cine
sunt cei care au cerut-o! Sunt acei care, fo ilându-se în partidele „istorice”,
s-au transformat în scut al reacțiunii, sunt acei care formează cuiburile
legionare camu late. Pentru libertatea presei, invocă cele s inte redactorii
șoviniști și fasciști ai Detunatei și Albei Iulia, a tuturor foilor care seamănă
discordia și vrajba printre cetățenii țării noastre. Libertatea nelimitată
a presei o cer hitleriștii Augustin Popa, Fărcășanu, Boșca-Mălin, Hagea,
Coposu ș.a. – renumiții colaboratori ai lui Antonescu, oamenii Gărzii de
Fier. Îi cunoaște toată lumea.
Ei cer libertatea presei pentru că numai așa vor putea continua
otrăvirea opiniei publice cu veninul nazist pe care l-au turnat pe gât atâția
ani de zile. Astăzi, când lupta pe viață și moarte a popoarelor iubitoare de
libertate împotriva fascismului impune curățarea și exterminarea tuturor
rămășițelor naziste, nu există loc, nu poate i loc pentru camu larea și
susținerea profasciștilor.
Presa, în regim democratic, este o armă în mâinile poporul pentru
lămurirea diferitelor probleme, armă de luptă împotriva reacțiunii.
Lupta necruțătore de astăzi cere măsuri energice și hotărâte. După ani
îndelungați de dictatură, în care timp veninul propagandei naziste a reușit

să infecteze gazetele și mare parte din ziariști, a da libertate nelimitată
presei înseamnă a lăsa libertate naziștilor și simpatizanților lor să
continue agitația trădătoare de neam și țară. Este necesară libertatea
presei democratice, dar se impune suprimarea foilor pronaziste, se
impune epurația serioasă în rândurile ziariștilor, se impune controlul
sever al publicațiilor.
Or, epurația nu s-a făcut. Când au pornit-o ziariștii profesioniști, ea
a fost ținută în loc și amânată de Ministerul de Externe. Unele din ziarele
pronaziste de altădată și-au schimbat numai irma. La multe lucrează
fasciști notorii. Se strecoară cu bună știință știri tendențioase, se încearcă
publicarea articolelor defetiste, demobilizatoare; sunt susținute punctele
de vedere ale marilor reacționari care au colaborat cu vinovații de
dezastrul țării.
Duminica trecută, reacțiunea, patronată de conducătorii partidelor
„istorice”, a ridicat capul. Acei care cereau „ordine și libertate” au ars ca eternii
huligani și fasciști foile democratice, au atacat redacția Scânteii. Acesta a fost
rezultatul „consfătuirii” de la „Aro”. Ordinea și libertatea anunțată au tradus-o
în fapte bandele lui Comaniciu, Fărcășanu, Ilie Lazăr ș.a.
Ziariștii democrați au fost asemuiți, la „Aro”, de d. General Rădescu
cu banditul Șeicaru. Au fost numiți „tineri”, pentru că au stat ani de zile
în lagăre și închisori, pentru că de 10–15 ani au tipărit presă ilegală. Ei
au fost trimiși să ia lecții de scris la fasciști cunoscuți ca Hagea, Coposu,
Augustin Popa, Fărcășanu ș.a., pentru că ziariștii democrați înțeleg să lupte
consecvent pentru o Românie liberă, independentă și democrată, pentru
că, în adevăr, vor să lichideze rămășițele nazismului din țara noastră. Dar
ziariștii democrați, luptători, n-au nevoie de „profesori” fasciști. Ei învață
din exemplul ce-l dau ziariștii Națiunilor Unite, ei ascultă glasul poporului
român și militează hotărât pentru interesele țării.
Presa democratică a fost atacată la „Aro”, pentru că ea îi demască pe
fasciști, pentru că arată unde s-au cuibărit reacționarii, pentru că luptă ca
să adapteze o linie clară și sinceră în relațiile noastre cu Marile Națiuni
Unite.
Presa democratică a dovedit că nu poate și nu vrea să ie unealtă în
mâinile reacțiunii. Ea nu poate urma exemplul ziarelor care, amintindu-și
vremurile lui Ică Antonescu, s-au apucat să publice reportajul tip al
„înălțătoarei adunări de la «Aro»” – care li s-a trimis de la Direcțiunea
Presei. Așa au făcut doar ziarele Universul, Viitorul etc.
În schimb, Scânteia a fost atacată.
Și aceasta în timp ce de la Londra, New-York și Moscova ne vine
îndemnul de a păși cu hotărâre la democratizarea țării. Să nu uităm
avertismentul transmis de radio Londra:
„O importantă problemă discutată de cei trei mari în cursul
Conferinței de la Ialta este și aceea a stârpirii nazismului și fascismului
în toate țările eliberate recent. Asupra acestui fapt, România ar trebui
nu numai să mediteze, ci să-l socotească drept un punct esențial în
desfășurarea vieții sale politice și economice”.
Populația capitalei a arătat, prin demonstrația uriașă de marți,
că înțelege să meargă hotărâtă pe această cale. Iar Sindicatul ziariștilor
profesioniști a dat un comunicat în care în ierează manifestările huliganice
de duminică și încheie:
„Comitetul Sindicatului ziariștilor profesioniști face un apel către
toate elementele democrate din întreaga țară, cerându-le să se mobilizeze
în lupta de stârpire a fascismului și de păstrare a libertăților atât de greu
câștigate”.
Astfel, majoritatea covârșitoare a ziariștilor se integrează luptei
pentru democratizarea țării, înțelegând că libertatea presei nu poate i
acordată dușmanilor poporului și țării.
N. Moraru
România liberă, anul III, nr. 168, 16 februarie 1945, p. 1; 3.

Libertatea presei
Am văzut că, acum câteva zile, s-a vorbit iarăși, în presa noastră,
despre libertatea presei. Am simțit, din această cauză, o vagă tristețe. În
genere, nu se vorbește de libertatea presei decât când e amenințată, când
e primejduită. Și nu vroiam, și nu puteam să cred că cineva s-ar mai putea
atinge de ea cu succes.
Abia o jumătate de an a trecut de la 23 august 1944, ziua în care
dictatura, tirania a fost dărâmată și, fără să se i ridicat de undeva vreo
obiecție, Constituția a fost restabilită. Constituția aceea despre care nimeni
nu a crezut și nu va crede sincer că este demodată și care proclamă acele
drepturi și libertăți, împăcând egalitatea înaintea legilor, pe care națiunea
și le dă, și le administrează, prin reprezentanții ei liber aleși. Sau, cum este
astăzi, prin exponenții partidelor, grupurilor, claselor de cetățeni care, până
să se poată face alegeri, sunt imaginați ca oameni de încredere ai națiunii. În
fruntea tuturor drepturilor și libertăților însă, pe care le proclamă Constituția
și ca garanție, și oblăduire a tuturor acestora, stă libertatea presei.
Am ezitat să scriu acest articol, să re lectez asupra chestiunii
libertății, a libertății absolute a presei, chestiune care îmi apare de mult
tranșată pentru orice democrat conștient și sincer. Din câți oameni au
meditat asupra acestei chestiuni, niciunul de bună credință nu a putut
ajunge la altă concluzie, decât la aceea că libertatea presei, care înseamnă
libertatea de a gândi și cea de a împărtăși altora, tuturora, cele ce gândim,
poate și trebuie să ie acceptată integral. Acceptată cu dezavantajele ce
implică, cu dezavantajul că sub regimul ei, chiar și adversarii ei, să-și poată
spune liber și nestingheriți cuvântul. Cine însă este atât de pusilanim,
încât să nu poată suporta aceasta, dovedește sau neîncredere în propriile
sale convingeri, sau neîncredere în propria putere de a convinge. Dar,
mai presus de toate, dovedește lipsă de credință în puterea izbăvitoare a
libertății, a democrației onest concepute și, mai ales, onest aplicate.
Nu am intenția să fac, acum și în acest loc, procesul nimănui.
Nu e momentul să acceptăm și să subliniem divergențele de opinii,
care, în această vreme de tranziție și de zbucium, sunt și așa destul de
accentuate. Avem toată înțelegerea pentru acea stare de spirit pe care
au creat-o anii de dictatură, de tiranie, de samavolnicie, de persecuții,
de opresiune. Cunoaștem urmele lăsate de anii în care cele mai alese
exemplare ale tineretului nostru, ale muncitorimii, ale poporului nostru,
au trebuit să asiste, cu pumnii strânși, scrâșnind din dinți, zâmbind silit,
la toate silniciile, idioțiile așa-zise politice ale potentaților dictaturii sau
să răspândească, cu riscul sănătății lor, al vieții lor, foile clandestine, în
care-și strigau gândurile și aspirațiile.
Înțeleg și cunosc ravagiile morale pe care le-au făcut întotdeauna
regimurile despotice, dictatoriale. Nici adversarii lor nu se pot sustrage
efectelor acestor ravagii, care persistă și după ce despotiile și dictaturile
au căzut de mult prin acțiunea celor care n-au admis-o niciodată sau grație
împrejurărilor pe care asemenea regimuri le creează în mod fatal.
A crede că violența și revoluția sunt tot una, a da curs resentimentelor,
omenește explicabile, ca urmare a restricțiilor și persecuțiilor suferite –
sunt fenomene psihice care se întâlnesc nu o dată în istorie. Dar tocmai
aceasta este și trebuie să ie deosebirea între revoluționarii de ieri și cei
de azi, între revoluțiile de ieri și cea pe care, necontestat, o trăim acum.
Anume, că avem la îndemână instrumentul cel mai formidabil pentru
aprecierea împrejurărilor și pentru recunoașterea drumului pe care-l
urmăm, pe care trebuie să-l urmăm și a țintei pe care o urmărim. Jaurès a
spus, odată, că prima datorie a spiritelor libere este să se poată vorbi cu
moderație și cu sinceritate de orice om și de orice lucru. Aceasta însă nu
se poate decât sub regimul libertății cuvântului, a celui vorbit și a celui
scris. Și sper că suntem cu toții de acord că noi, socialiștii marxiști, oricum
ne-am zice, nu ne imaginăm societatea aceea viitoare, mai nouă și mai
bună, fără acele drepturi și libertăți, fără acea libertate de a ne exprima
gândurile și părerile, pe care au avut-o și pe care o au și astăzi democrațiile
adevărate, chiar dacă trăiesc încă sub regimul burghez capitalist. Cel
socialist nu poate să vroiască decât perfecționarea acestor libertăți, decât
curățirea lor de zgura domniei de clasă. Libertatea presei este însă pavăza
libertăților și dreptăților în general.
Pe la inele secolului al optsprezecelea, domnea, în Anglia, George al
III-lea. Domnia lui a avut o mare asemănare cu cea a fostului nostru rege
Carol II. Istoricul englez Buckle, în a sa Istorie a civilizației, a caracterizat
această domnie, pe scurt, astfel: „Doctrine urmărind răsturnarea tuturor
principiilor libertății au fost favorizate de rege, mărturisite deschis de
guvern, iar legi conforme acestor doctrine au fost executate din toate
puterile de instanțele judiciare”. Planul nu a reușit, democrația engleză

a fost salvată, iar, în decursul lungii sale guvernări, George al III-lea și-a
pierdut favoriții, și-a ratat scopul și s-a dovedit, cum se va dovedi și Hitler,
dement. Aceasta s-a petrecut însă în Anglia și rezistența, și opoziția nu
au lipsit atunci, cum au lipsit la noi, în secolul al douăzecilea. Această
rezistență s-a produs mai ales grație libertății presei. Un anonim a
formulat-o, în mod clasic, adresând, iară și iară, scrisori unui ziar, care
se numea Public Advertiser, care le-a publicat și n-a dat niciodată numele
autorului, devenit apoi celebru: Junius – pseudonim care stă în fața
generațiilor ce i-au urmat ca umbra unui mare nume.
Ei bine, interesul politic ce se leagă de acest Junius, de acest om,
cuprinde toată logica libertății și ne familiarizează cu ea, evocând cele mai
pregnante pilde. E păcat că scrisorile lui, adunate în volum și traduse în
multe limbi, sunt atât de puțin răspândite. În aceste vremi tulburătoare,
haotice, volumul care le cuprinde ar trebui să ie cartea de căpătâi a
tuturora: bătrâni și tineri, care se ocupă de politică, a tuturor acelora care
doresc, vor, cheamă lumea cea nouă. Cu toții ar învăța ceea ce miraculoasa
dezvoltare a Angliei a con irmat: că libertatea este izvorul tuturor marilor
succese politice naționale și internaționale.
În prefața cărții sale, dedicată poporului englez, Junius a spus:
„Faceți ca să ie scris în su letele voastre, faceți pe copiii voștri să-și
întipărească în inimi că libertatea presei este paladiul tuturor drepturilor
cetățenești, politice și religioase ale englezilor, și că dreptul juriului de a da
verdictul său, în toate cazurile imaginabile asupra vinei sau nevinovăției
unui scriitor, este o parte esențială a Constituției, care nu poate i nici
controlată, nici limitată de judecători, nici nu poate i pusă, în niciun fel,
în discuție de legiuitor... Puterea guvernanților nu e o putere arbitrară. Ei
sunt oamenii de încredere ai Statului, nu proprietarii lui... Oamenii buni, și
numai acestora mă adresez, greșesc când, deși admit marile și esențialele
avantagii pe care libertatea presei le aduce societății, se lasă însă seduși a
protesta pasionat și amărât contra abuzurilor ce se fac de ea.... Cerând, fără
cumințenie, de la o instituție omenească numai foloase curate, ei acuză de
fapt buna Providență, mărturisind că sunt nemulțumiți de soarta irească
a omenirii. Onoarea și interesele iecărui cetățean trebuie să ie, și în
Anglia sunt, apărate prin măsuri severe... Dar altfel, se prezintă cazul când
e vorba de funcționarii publici și de actele guvernului. Câmpul de acțiune
și intervenție lăsat presei, în dezbaterea afacerilor publice, trebuie să ie
considerabil de larg, altfel libertatea presei nu ar i de folos societății”.
Și Junius încheie prefața cărții sale cu un citat dintr-o scriere a
contemporanului său, genevezul Jean Louis de Lolme, care sună astfel:
„Dacă ar i cu putință ca libertatea presei să existe într-un Stat despotic și
să existe (ceea ce pentru ei este tot atât de greu) fără a modi ica Constituția,
– această libertate a presei singură ar contrabalansa puterea despotului”.
Și, cu acest citat, vreau să închei și eu articolul meu, spunând numai:
sapienti sat. Cei cuminți, de bunăvoință și credință, vor înțelege.
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 79, 17 februarie 1945, p. 1-2.

Libertatea presei
Într-o țară tânără ca organizație de Stat, cu libertăți publice mereu

umbrite, în ultimul deceniu, de opreliști apăsătoare, opinia publică poate
să nu-și dea seama de importanța libertății presei și să i se pară ciudată
faimoasa declarație a lui Sheridan: „Mai bine fără Parlament, decât fără
libertatea presei; mai bine să im privați de responsabilitatea miniștrilor,
de Habeas Corpus Act, de dreptul de a vota impozitele, decât de a i lipsiți
de libertatea presei, căci, mai curând ori mai târziu, ea singură va face să
revie toate celelalte”.
Neștiutorii cred ori bănuiesc că ziariștii, apărând libertatea presei,
își apără dreptul lor de a scrie ce vor.
Dar slujitorii scrisului nu apără cauza lor proprie, nici interesele lor
de breaslă, care, totuși, sunt la fel cu ale celorlalte categorii profesionale, ci
sunt exponenții dezinteresați, avocații din o iciu ai tuturor revendicărilor,
năzuințelor, protestelor și dorințelor de îndreptare a relelor, – exprimate
de masele largi ale publicului cititor.
Nu numai atât, dar presa liberă este un auxiliar al cârmuirii, pentru
că diriguitorii, chiar cei mai vigilenți, nu pot a la cele ce se petrec în țară
– nedreptăți, abuzuri ale organelor în subordine, nemulțumiri reale etc. –
decât prin intermediul ziarelor care le dau, astfel, putința să ia măsuri de
îndreptare și remediere.
Nimeni nu s-a gândit la libertate fără răspunderi, nici la libertate
fără limite, tocmai pentru motivul pe care-l invoca Fénelon: „La Atena
totul depindea de popor și poporul depindea de cuvânt”.
Toți doctrinarii sunt de acord că nu există democrație fără opinie
publică. Spre a forma, îndemna și conduce această opinie publică trebuie
s-o lămurești, s-o luminezi și să-i dai putința să judece și să hotărască.
Această acțiune de luminare nu poate să o facă decât o presă liberă și
tocmai de aceea dictaturile fasciste care își dădeau seama că nu vor putea
obține libera adeziune a maselor, au avut ca primă preocupare gâtuirea
exprimării prin scris a ideilor și părerilor.
De la sine înțeles că nu trebuie lăsată slobodă acțiunea celor care ar
încerca dărâmarea libertăților democratice obținute după atât amar de
vreme, prin actul de la 23 august 1944.
Dar, legile sunt prezente, cei vinovați de instaurarea regimului de
opreliște și de teroare sunt dați judecății, opinia publică își dă seama că
toți cei care nu respectă principiile de adevăr, justiție și dreptate vor i
pasibili de sancțiunile codurilor.
Iată de ce, pentru democrație, pentru sănătoasa îndrumare a vieții
publice, cea mai de seamă dintre libertăți este aceea a scrisului.
[Nesemnat]
Universul, anul LXII, nr. 39, 18 februarie 1945, p. 1.

Libertatea presei
Cu prilejul sărbătoririi ziarului Semnalul, la masa care a reunit în

juru-i pe redactorii gazetari și numeroși alți ziariști, problema libertății
presei a fost dezbătută în spirit democratic. Întrucât ecourile discuțiilor
s-au prelungit în coloanele cotidianului sărbătorit, socotim de cuviință să
reproducem fragmentar cele spuse acolo și de cel ce semnează mai jos.
...Noi, între noi, aici, alcătuim o parte din familia ziariștilor democrați
care au militat pentru democrație și au crezut în ea, iar unii au plătit
pentru ea. Iată, însă, că astăzi, în regimul de totală prefacere, se pune,
într-o formă sau alta, cu bună, dar și cu rea credință, problema libertății
presei care ar trebui, – se spune, – să ie nelimitată, acordată oricui pentru
a o folosi oricum, pentru orice. Se cade s-o discutăm aici, cu dvs., colegi
al căror atașament pentru ideea democratică și pentru instituțiile ei nu
datează nici de azi, nici de ieri, ci de ceva mai îndelungă vreme.
Păstrez de acum un sfert de veac, din vremea când lucram la Adevărul,
amintirea unei întâmplări care, veți vedea, e concludentă pentru ceea ce
vreau să susțin în încheierea mea. Eu am intrat în mișcarea socialistă copil
aproape, și acolo am putut să-mi formez concepția despre așezările acestei
lumi. Din cele ce citisem și auzisem acolo, mi-am dat seama că în omenire și
cu deosebire în țara noastră nu merge nimic așa cum ar trebui și că este de
schimbat ceva ca să ie mai bine. Pe urmă, am plecat în război și m-am întors
din război, întărit în credința că este ceva de schimbat la noi și pretutindeni.
Într-o zi, a intrat în biroul meu, la o oră când eram singur în redacție, un
țăran. Avea o plângere și voia s-o vadă la gazetă: îl bătuse în ajun un jandarm.
L-aș i crezut pe cuvânt, dar el a ținut să-și dezbrace sumanul, să-și ridice
cămașa și să-mi arate trupul: trupul lui era tot una de vânătăi încă sângerânde.
„Să-l dați pe jandarm la gazetă, să-l a le și stăpânirea și să-mi facă
dreptate”, mi-a spus țăranul.
„Bine, îl dăm.”
Dar, după ce mi-am însemnat datele necesare, țăranul a zăbovit, s-a
mutat de pe un picior pe altul, a vrut să mai spună ceva, pe urmă s-a întors
cu spatele, s-a căutat în chimir, s-a apropiat din nou de biroul meu și a pus
pe colț câțiva gologani, în total vreo doi lei.
„Ce e cu ăștia?”
„Păi... pentru osteneală, ca să-mi faceți dreptate.”
În situația mea, ați i simțit și-ați i făcut ca mine: adică v-ar i dogorât
obrajii de rușine, l-ați i dojenit pe țăran și ați i rămas cu un sentiment de
tristețe amară, – fapta nenorocitului rezumând credința oamenilor din popor
că dreptatea, oricâtă ar avea-o, nu li se poate face decât dacă se lasă jumuliți.
„Este mult de schimbat în țara asta”, m-am gândit atunci când eram
tânăr, – și gândesc astăzi, la maturitate, după experiența pe care, împreună
cu toți, am trăit-o în acești din urmă ani, de teroare fascistă și de război
fascist, care a însemnat îngenunchere, spaimă, lacrimi și moarte, că e totul
de schimbat la noi și pretutindeni.
Conștiința să și-o revizuiască toți marii vinovați. Nouă, care am
suferit și direct de pe urma acestor vinovați în libertatea noastră de a
gândi, de-a ne manifesta, de-a ne câștiga existența prin muncă și, indirect,
ca spectatori neputincioși ai suferințelor celor din jurul nostru, ni se
impune datoria să revizuim ideile care ne-au călăuzit cândva, în care am
crezut și pentru care am militat, considerându-le atunci capabile să țină
în cătușe puterile întunericului și ale asupririi. Noi am crezut că, legaliști
iind, vom împiedeca, invocând paragrafe de lege, pe alții să le calce. Le-au
călcat, bătându-și joc de noi, de legalismul nostru. Am acordat libertatea
de acțiune celor care, folosindu-se de ea, ne-au interzis-o nouă.
După greșeala pe care am făcut-o, după încercările prin care am
trecut, e o datorie să cugetăm că, așa cum ne-am purtat în trecut, nu se
poate să ne mai purtăm. Concepția despre democrație nu mai poate să ie
aceea care a înlesnit fascismului să pună mâna pe locurile de comandă, ca
apoi să arunce omenirea în dezastru. Concepția despre libertate trebuie
modi icată în sensul că, da, ea este un drept al celor ce-o iubesc, nu și al
celor care, în numele ei, urmăresc, fățiș sau pe căi fățișe, înlăturarea ei.
Se pot face greșeli în grija pentru apărarea drepturilor pe care am
izbutit să le recucerim. Dar, – și mă refer la problema care e discutată uneori
la noi, aceea a libertății presei, – poziția noastră, a democraților care au
plătit scump convingerile noastre, trebuie să ie netă: mai bine un exces,
provenit din grija apărării democrației, decât neglijență sau îngăduință
față de cei care, încă aroganți sau per izi, urmăresc zdruncinarea stărilor
de lucruri impuse prin actul de la 23 august.
Ion Pas
Libertatea, anul II, nr. 182, 21 martie 1945, p. 1; 3.

Puterea presei
De totdeauna, presa a fost privită ca una din puterile de Stat. Altădată

ea era denumită a „patra putere din Stat”; recent, d. Georges Ridault,
Ministrul de Externe al Franței, a botezat-o „a șasea mare putere a lumii”, iar
Bismarck spunea despre Tardieu, cronicar de politică externă la Le Temps,
că este a șaptea mare putere.
Mai mult chiar. Într-un plebiscit organizat acum câțiva ani asupra
chestiunii de a ști cine sunt cei zece oameni care au exercitat cea mai mare
in luență personală în ultimul secol, scrutinul a desemnat printre ei și
ziarul Times.
Presa este, incontestabil, în epoca noastră, în care masele au de spus
ultimul cuvânt asupra orientării vieții publice, un factor dintre cele mai
importante, iindcă ea determină formarea curentelor de opinie publică.
Mai cu deosebire în vremurile de tranziție de la o stare politică la
alta, în vremurile când spiritul public este sensibilizat și înclinat înspre
dezlănțuirea patimilor, presa are un rol de prim plan – ea putând să devină
un element de chezășuire a liniștii sau de tulburare a ordinii, după felul
cum înțelege să-și îndeplinească funcțiunea în Stat.
Ca orice putere, puterea presei trebuie să găsească în conștiința
misiunii sale auto-disciplina de natură a o menține pe linia normalei
funcționări.
Pe deasupra oricărei constrângeri exterioare, presa trebuie să
se abțină din proprie inițiativă de la orice acte de falsă informare, de
îndemnuri ațâțătoare, de atacuri nedrepte.
Respectul față de cuvântul tipărit este în funcție de respectul pe
care, la rândul lui, acela care deține redutabila putere a scrisului silnic îl
are față de adevăr.
Presa este, desigur, o arenă de luptă, este oglinda vieții, re lectând
toate ciocnirile de forțe și de interese din care această viață este făcută.
Rar, orice luptă, de la competiția sportivă și până la încleștarea
războinică, își are legile ei, a căror nesocotire ridică în picioare conștiința
civică.
Ziaristului, investit cu puterea presei, i se aplică regula formulată de
Montesquieu în L’Esprit des lois: „oricine deține o putere este înclinat să
abuzeze de ea”.
Rar, această ispită trebuie înfrânată, căci nimic din ceea ce este clădit
pe abuz nu dăinuiește.
În materie de presă, ca și în politică, sancțiunea oricărui abuz vine
de la publicul însuși, prin retragerea încrederii acordate aceluia ce calcă
regulile de comportare profesională.
Pe cât vor i mai rare înfrângerile acestor reguli, pe atât presa își
va putea exercita puterea ei binefăcătoare asupra mersului și consolidării
democrației.
N. Sibiceanu
Drapelul, anul II, nr. 243, 13 octombrie 1945, p. 1.

Ziaristică și ziariști
Noi, ziariștii, suntem atât de prinși de îndatoririle profesiei noastre,

încât rareori avem timp să ne ocupăm de rosturile ei, așa că numai la lungi
intervale, în genere provocați de o întâmplare sau de intervenția unui
coleg sau chiar a cuiva din afară de breaslă, prindem o clipă prilejul ca să
vorbim și de noi, și de ale noastre. Un asemenea prilej ni l-a procurat, zilele
acestea, d. N.N. Petrașcu, corespondentul agenției Reuter la București.
Voind să aducă un omagiu dlui D. Harrison, trimisul special al acestei
Agenții, venit ca să se informeze și să informeze lumea despre realitățile
de la noi, d. Petrașcu a scris în ziarul său, Era nouă, un articol prin care,
după cum a spus „voia să evidențieze calitățile ce caracterizează profesia
de ziarist”.
Cred că d-sa a voit să evidențieze calitățile ce, după d-sa, ar trebui
să caracterizeze profesia de ziarist, căci putem i cu toții de acord că
totalitatea celor de d-sa formulate, cu greu se va găsi și se va putea cere
unui om. Idealul profesional se întâlnește doar tot atât de rar întrupat
într-un singur individ, ca și idealul uman.
Într-adevăr, iată ce condiții crede d-sa că trebuie să întrunească
un ziarist: să informeze exact, ceea ce presupune să nu aibă nicio idee
preconcepută. Să aibă o cultură generală completă și chiar un al șaselea
simț al cunoașterii omului, pentru ca să știe desprinde realitatea de
iluzie, adevărul de minciună. Și se mai cere ziaristului: o bună cultură
de specialitate; un spirit sintetic larg dezvoltat; un discernământ special
pentru a separa utilul și senzaționalul de inutil și obișnuit. Dar nici atâta
nu ajunge. Pentru ca un ziarist să-și îndeplinească rolul cu sârguință, el
mai trebuie, după d. Petrașcu, să ie animat de dorința de adevăr, să ie
independent și să știe să observe cu atenție și îndemânare.
***
Citind aceste formule condiționale pentru exercitarea profesiei

noastre, mi-am adus aminte de o convorbire pe care am avut-o, într-o
frumoasă dimineață de vară, cu Take Ionescu și în decursul căreia, venind
vorba de ziare și de ziariști, el mi-a apus:
– Eu cer de la un ziarist, care să merite acest nume, să ie cult, să
cunoască cel puțin două limbi străine, să aibă perceperea repede, să ie
moralmente corect și curajos, să...
L-am întrerupt:
– Cucoane Take, cu asemenea calități devii ministru, și în țara noastră
îți trebuie pentru aceasta chiar mult mai puțin decât atâta...
Conu Take s-a oprit și fără a mai insista mi-a apus:
– Ai dreptate!
Fără îndoială că meseria noastră este foarte grea și plină de răspunderi.
Dar, în care meserie se găsesc vreodată împlinite, la un singur om, toate
calitățile necesare pentru exercitarea ei? Afară de aceasta, profesia ziaristică
e cea mai liberă dintre toate, iindcă ea decurge din exercitarea unui drept
constituțional acordat iecărui cetățean și care nu poate i interzis nimănui,
fără a călca dreptul însuși. De aceea, pe intrarea spre profesia ziaristică stă
scris: „Entre qui veut, reste qui peut”. (Intră cine vrea, rămâne cine poate).
Ziaristul exercită o meserie pentru care publicul, cititorii au să judece,
în ultimă linie, dacă este apt sau nu. Ziaristul dă în iece zi un examen
public, în scris. Și este in init probabil că, dacă e lipsit de cunoștințe și de
daruri, nu va putea dura mult într-o breaslă care, peste toate celelalte, e
departe de a i atât de bănoasă, atât de rentabilă, cum greșit își închipuie
foarte mulți oameni. În plus, ziaristica este o artă și în toate timpurile arta
a fost expusă judecății publice care a acceptat-o sau a repudiat-o fără a se
sinchisi dacă artistul a absolvit sau nu Conservatorul sau Universitatea,
sau școala de belle-arte.
Aceasta nu exclude că cei mai mulți dintre ziariștii buni aduc
cultură în meserie și nu scapă o zi fără a-și completa cunoștințele; că sunt
dezinteresați, iindcă, altfel, nici nu și-ar putea exercita onest profesia; că
o iubesc pe aceasta din tot su letul, căci, altfel, ar avea mii de motive s-o
abandoneze, deoarece este foarte adevărat că ziaristica duce la toate, cu
condiția s-o părăsești. S-au văzut ziariști ajungând miniștri și chiar șe i
de guvern, buni, ba chiar președinți de republică, pe când mai rar s-au
văzut miniștri devenind ziariști buni și de succes. Că trebuie să ie onești,
e de la sine înțeles. Dar ce altă profesie, mai ales de ordine publică, e
imaginabilă fără necesitatea acestei calități elementare, despre care în
țări moralmente dezvoltate, nici nu se vorbește, decât, când foarte rareori,
apare înaintea instanțelor penale vreun caz excepțional. În asemenea țări,
nu se enunță, de altfel, niciodată despre un om public că are marea calitate

de a i onest. Niciodată nu veți auzi, în asemenea țări, pe un casier public
ieșit la pensie, lăudându-se că și-a făcut trei decenii slujba fără ca să i
lipsit un ban sau pe un fost funcționar administrativ că n-a luat niciodată
sperț. Corectitudinea materială este un lucru de la sine înțeles, într-o țară
civilizată.
De altfel, ziaristica e mai mult decât o profesie; este o chemare.
De multe ori, ea cere ziaristului jert irea de sine. Ea implică o decență, o
conștiință morală pe care niciun studiu nu o poate da, nicio diplomă nu o
poate garanta. De multe ori, se atribuie ziaristicii și ziariștilor prea multe
posibilități și li se impută prea multe vini. Dar ei nu merită nici acel exces
de onoare, nici această nedemnitate. Ei nu sunt exclusiv creatori de opinie
publică. Aceasta le este dat rareori și numai uneori reușesc s-o facă. Mai
just este că ei oglindesc, reprezintă, multiplică opiniile din public. În tot
cazul, ziarul rareori face opinia publică; cele mai deseori, nu face decât
să-i dea glas, s-o întărească.
Ce-i trebuie, de aceea, mai întâi, ziaristului și presei este libertatea.
Ca și, în general, în omenire, libertatea nu mai poate crea dintre ziariști
oameni mari sau eroi. Dar lipsa libertății care priește tiraniei, nu creează
decât, cel mult, lichele și ucide cele mai nobile calități. Să nu cumva să
creadă, însă, cineva că această libertate e un dar ce se face gazetăriei sau
gazetarilor. Ea e necesară pentru ca presa și ziariștii să-și poată îndeplini
rolul lor în Statul democratic. Așa se face că libertatea presei democratice
e indisolubil legată de libertatea politică, în general, a cărei primă și cea
mai importantă expresie este.
Având toate acestea în vedere, noi, gazetarii, ne dăm seama că
suntem un factor important al vieții publice, al vieții Statului. Acesta are
dreptul de a ne cere conștiinciozitate, onorabilitate. Poate controla opera
presei, pentru ca aceasta să nu tulbure, să nu jignească drepturile ce-i sunt
garantate prin lege. Modești ca persoane, dar importanți ca factori sociali,
suntem în drept să reclamăm să ni se asigure, cât muncim, independența,
prin condiții onorabile de trai, și când ne retragem la binemeritata odihnă,
o pensie satisfăcătoare. Încolo, să rămânem la vechea mângâiere: labor
omnia vincit improbus (munca stăruitoare învinge totul).
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 302, 19 noiembrie 1945, p. 1; 3.

Despre libertatea presei și despre

corespondenții obiectivi
În ultimul timp, se vorbește și se scrie foarte mult despre libertatea

presei. În țările de peste Ocean, unii oameni politici spun chiar că, din cauza
lipsei de libertate a presei, nu pot căpăta informații sincere și obiective, că
opinia publică a acestor țări nu știe ce se petrece și rămâne neinformată
asupra situației din România. De aici, ei trag concluzia că această situație
„contrazice” democrația, că nu există libertatea cuvântului, că domnește
dictatura ș.a.m.d.
Despre libertatea presei, fac, la noi, multă gălăgie ziare „cunoscute”
ca Ardealul, precum și „democrați” de seama lui Mureșanu.
Însă, despre felul cum înțeleg ițuicile vândute, ca Ardealul și politicienii
de tipul lui Mureșanu, „libertatea presei”, ne-am convins la 8 noiembrie.
Acești domni vor să ie liberi, să publice tot felul de apeluri fasciste
pentru organizarea de demonstrații huliganice, să cheme la vărsări de
sânge, la acțiuni antisovietice, la progromuri antisemite.
Cu totul altfel înțelege lumea democratică libertatea presei: pentru
democrație, pentru progres și civilizație, în țara noastră există o atare
libertate și de ea se bucură masele largi ale poporului, toate ziarele și
ziariștii străini.
Nu-ți rămâne decât să te miri de ce o serie de reprezentanți ai ziarelor
străine, nedorind să întrebuințeze loial această libertate a presei, răstălmăcesc
adevărul și, în locul obiectivității, își manifestă reaua-credință.
Ca să con irmăm cele de mai sus, vom da câteva fapte:
Corespondentul american Markham, nu știu de ce, când e vorba de țara
noastră, vede totul strâmb și zugrăvește orice în culori negre, născocind tot
felul de basme, amestecând subiectiv faptele și denaturând adevărul.
Greutățile economice de după război, cărora trebuie să le mai asociem
și sabotajul economic al patronilor reacționari, care deplâng înfrângerea
fascismului, au o explicație logică. Guvernul ia măsuri ca să învingă greutățile
și să neutralizeze sabotorii și – trebuie s-o spunem – sub acest raport s-au
înregistrat succese. S-a făcut mult pentru refacerea uzinelor distruse,

pentru punerea pe picioare a întreprinderilor particulare, pentru ajutorarea
întreprinzătorilor și muncitorilor de a ridica randamentul muncii, pentru a
i aprovizionați cu materii prime etc. Însă domnul Markham, referindu-se
la această chestiune, s-a decis să informeze „obiectiv” opinia publică din
America și scrie: „Guvernul Groza a pornit la distrugerea capitalismului și a
întreprinderilor particulare”.
Aceasta, vorbind politicos, este o născocire, așa că te întrebi unde-i
sinceritatea, unde-i obiectivitatea, despre care trâmbițează atât de mult
unii ziariști?
Este caracteristic de subliniat că, în aceeași zi când radio-emițătorul
american difuza mincinoasa telegramă a dlui Markham, ziarul Scânteia
– organul Comitetului Central al Partidului Comunist Român – ca să nu
mai vorbim de ziarele partidelor burgheze care compun Guvernul – a
publicat un articol de fond sub titlul: Să ie stimulată cât mai mult inițiativa
particulară, în care arată că toate forțele de producție, de la muncitori și
țărani, până la industriași, inanciari și comercianți, trebuie să ia parte la
marea bătălie de reconstrucție a țării.
Atunci se pune chestiunea: cum să ie legată situația reală din
România cu telegramele „obiective” ale dlui Markham? Între ele există o
distanță egală cu aceea a spațiului dintre locul unde se a lă ziarul Christian
Science Monitor și corespondentul său.
Iată un alt exemplu: d. Petrașcu este corespondentul agenției engleze
„Reuter”. Bineînțeles, d. Petrașcu are datoria să informeze sincer și obiectiv.
Nimic nu-l stingherește pe acest corespondent să facă așa. Însă d. Petrașcu
preferă să denatureze și să răstălmăcească tot ce vede și aude. Să dăm
câteva fapte:
În cadrul uneia din cuvântările sale, d. Kavtaradze, Ambasadorul
URSS în România, a declarat, vorbind despre evenimentele de la 8
noiembrie:
„...ieșit din văgăuna întunericului, a pășit pe străzile Bucureștiului,
lăsând după sine urme de sânge, strigând lozinci îndreptate împotriva
Țării Sovietelor, patria mea, rupând placardele consacrate Revoluției din
Octombrie, aruncând ziarele din chioșcuri și dându-le foc în piețele publice”.
Domnul Petrașcu transmite această frază în felul următor: „N-am
văzut nici un singur ziar ars”.
Mai departe, d. Kavtaradze a spus: „Ce diferență este între forțele
pe care noi le-am nimicit în război și elementele întunericului care au
săvârșit aceleași lucruri, însă în proporție mai mică. Și mi-am răspuns:
diferența e cantitativă, însă nicidecum calitativă”.
Domnul Petrașcu „cenzurează” această frază și o trimite agenției
„Reuter” astfel: „Faptele au fost exagerate cantitativ, dar, după caracterul
lor, ele sunt sălbatice...”
În altă telegramă, Petrașcu a comunicat că în România se arestează
aderenți proeminenți ai lui Maniu și că a fost arestat Bebe Brătianu. Toată
lumea știe că, recent, d. Ethridge a avut o întrevedere cu Bebe Brătianu. Se
pune întrebarea: ce este aceasta? Libertatea presei? Informare obiectivă
sau pur și simplu o minciună?
D. Rosing, corespondentul ziarului Daily Express, și-a mințit cititorii,
anunțându-i că demonstranții, care au săvârșit vărsarea de sânge de la
8 noiembrie, „au vizitat Misiunile americană, engleză și sovietică”. Cine
locuiește în București știe prea bine că și asta e o minciună. O provocare
similară este și comunicarea dlui Rosing că glorioasa divizie Tudor
Vladimirescu este formată din soldați ruși și români. Toată lumea știe că
această divizie este formată exclusiv din români.
Este și mai greu să vorbești despre obiectivitatea și sinceritatea
știrilor corespondentei Mary Thayer, care reprezintă ziarul International
News. Optica dnei Thayer este într-atât de alterată, încât nu vede nimic
altceva decât pete negre, de aceea îi este su icient să stea la „Athenée
Palace”, să inventeze și să semneze.
În America, lumea citește și unii cred că-i adevărat ceea ce citesc,
că tot ce scriu dnii Markham, Petrașcu et Co. este o informare obiectivă
despre România, atâta vreme cât cenzura pentru corespondenții străini
este ridicată.
Nu vom da exemple de știrile „obiective” ale dnei Mary Thayer,
pentru că scrisul ei este numai minciună. Vom reda doar o singură frază
din ultima ei telegramă, difuzată prin radio. Astfel, ea a scris că persoanele
care refuză să intre într-un partid din cele care formează Guvernul își
pierd pâinea. Cine cunoaște realitatea de la noi, va răspunde printr-un
singur cuvânt: „Minciună”.
Și, în general, comentariile sunt de prisos, faptele vorbind de la sine.
I. Constanțiu
România liberă, anul III, nr. 413, 7 decembrie 1945, p. 1; 3.

Libertate pentru presa fascistă?
Un ziarist englez, d. Cookburn, a avut, mai zilele trecute, o lungă

convorbire cu d. Iuliu Maniu.
D. Cookburn l-a întrebat pe d. Iuliu Maniu: – Dacă ați i la putere,
ați acorda libertate și presei fasciste? D. Iuliu Maniu a răspuns: – Da, sunt
pentru.
Iată un răspuns care l-a putut mira pe d. Cookburn, dar pe noi câtuși
de puțin. Pentru că îl cunoaștem pe d. Iuliu Maniu. D-sa este șeful de partid
care a semnat, în 1937, „pactul” cu Garda de Fier. D-sa este șeful de partid
care, după 23 august, a deschis larg porțile partidului său legionarilor lui
Sima și Comaniciu... Ca să nu amintim decât două fapte din două mii...
Prin urmare, dacă d. Iuliu Maniu ar i la putere, Pam il Șeicaru și
Stelian Popescu s-ar întoarce din exil și ar începe din nou să otrăvească
cu condeiele lor viața publică românească. Anii de închisoare ai lui Ilie
Rădulescu ar i iertați și cunoscutul „doctor” s-ar apuca încă o dată să
agite, să ațâțe, să îndemne la ură și asasinat. Bande înarmate, înfășurate
în steaguri „democrate” ar arde în piețele publice ziarele poporului, ar
sparge capete, ar devasta, ca odinioară, redacții și case particulare.
D. Iuliu Maniu vrea azi „libertate integrală”, ca să se poată folosi de
ea fascismul. Pe vremuri, a vrut tot „libertate integrală” dar... cu restricții.
Muncitorii, de pildă, n-au avut voie să se organizeze în sindicate, nu s-a
îngăduit să aibă un ziar al lor cât de modest. În schimb, când partidul dlui
Iuliu Maniu a guvernat, secțiunea din România a partidului imperialismului
nazist a primit subvenții și sugestii să întreprindă marșuri prin țară,
– marșuri de devastare, care, în unele orașe, luau aspecte de progrom,
marșuri de intimidare a luptătorilor pentru democrația adevărată.
Dacă d. Iuliu Maniu ar avea puterea, pe baza „libertății integrale”,
ziarele de stânga ar i suprimate. Sindicatele și Confederația Generală a
Muncii des iințate, muncitorii împușcați ca la Grivița și Lupeni, țăranii
apăsați, moșierii răsfățați. S-ar mai pregăti o dată calea spre fascizarea
țării. S-ar mai apropia, încă o dată de noi, spectrul întunecat al unei noi
dictaturi militaro-fasciste.
Aceasta însă nu se va întâmpla pentru că d. Iuliu Maniu nu are puterea
și pentru că d. Iuliu Maniu nu trebuie și nu poate să mai aibă vreodată puterea
în Statul românesc.
Zaharia Stancu
România liberă, anul III, nr. 419, 15 decembrie 1945, p. 1.

Despre libertatea presei
Se poartă, de la o vreme, prin ziare o discuție destul de interesantă

asupra libertății, în general, și asupra libertății presei, în special. Unii
sunt pentru o libertate totală – alții sunt pentru o libertate îngrădită. Cei
dintâi, au dreptate; dar au dreptate și ceilalți. De altfel, părerea mea este
că, în discuția asta, amândouă părțile au uitat tocmai punctul esențial de
la care trebuia începută, și anume dacă noțiunea cuvântului „libertate”
(sic!) poate i interpretată de toată lumea în sensul în care e cerută. Ca
să iu mai clar, voi adăuga amănuntul că eu mă-ndoiesc că toți aceia care
țin în mână un condei, vor ști să se folosească de libertate. Afară de asta,
până să se ajungă la o totală libertate a presei, trebuie să știm cum stăm
cu alte libertăți. Să știm adică, dacă celelalte libertăți pot aduce după
ele libertatea presei sau dacă, dimpotrivă, prin libertatea presei se pot
dobândi toate celelalte libertăți. Și, dobândindu-le pe toate, mai rămâne
de văzut ce facem cu ele.
La prima vedere, întrebarea poate părea stupidă, însă nu este
așa câtuși de puțin, dacă e să localizăm chestiunea la țara noastră, la
presa noastră și la moravurile noastre. Și așa trebuie să facem, întrucât,
deocamdată, asta ne interesează.
Așadar, ce-nseamnă libertate totală? Iată cam ce ar însemna: iecare
individ să facă tot ce poftește. Iar libertate cu îngrădiri înseamnă tot așa,
cu un mic corectiv: iștecare individ să facă ce vrea – dar pe ici, pe colo,
după indicațiile mele. Acum, trebuie să recunoaștem că nici să facă iecare
ce poftește nu se poate; dar nici cu corectivul, aplicat în părțile esențiale,
nu merge. Atunci, ar rămâne, ca de obicei, calea de mijloc.
Se vorbește mereu despre libertatea care domnește în țările din Apus;
se pomenește deseori faptul că, de exemplu, în Anglia, cenzura n-a existat
nici în timpul războiului. Dar se uită un amănunt foarte important: că, prin
partea locului, oamenii au conștiința lucrurilor, a valorilor și au, mai cu
seamă, conștiința răspunderilor. O libertate totală, noi am avut câteva zile
după 23 august 1944. Ei bine, felul în care se scria atunci, în majoritatea
ziarelor noastre, supralicitarea aceea democratică, acele răfuieli mărunte...
era ceva dezgustător. S-a practicat, în acele câteva zile, cel mai degradant
abuz de libertate din câte s-au putut înregistra în țara noastră.
Citând acest singur exemplu, de care, cu siguranță că toată lumea
își aduce aminte, aș vrea să spun că libertatea e un lucru care poate aduce
cu sine cele mai mari binefaceri, ca și cele mai mari catastrofe. Depinde
cum știi să te folosești de ea. Abuzul, ie într-un regim de libertate, ie
într-unul de cenzură severă – tot abuz rămâne. Dar eu cred că abuzul de
libertate este cel mai monstruos, tocmai prin faptul că, în loc să o folosești
cu înțelepciune, te îneci cu ea.
Atunci, cum rămâne cu libertatea presei? Să ne ie acordată,
bineînțeles, întreagă. Dar cu o condiție: toți acei care scriu, să albă
conștiința celor ce iscălesc. Mă gândesc, în primul rând, la conștiința
profesională. E prea simplă formula unui eminent confrate: „eu scriu –
cititorul mă citește”. De cititorul acesta, noi ziariștii am cam abuzat și l-am
cam mințit, atât în regimuri de libertate, cât și în regimuri de teroare. Iar,
dacă unii dintre noi am scris, întotdeauna, într-un singur fel, sunt alții
care-au scris în mai multe feluri și sunt alții care s-au „abținut” în toate
felurile, și care au devenit astăzi matadori neînduplecați ai libertății. Eu,
de exemplu, care mi-am permis să scriu liber sub toate cele trei dictaturi
(făcând, între timp, și ceva pușcărie, ce e drept) știu ce va să zică libertatea
și știu, mai cu seamă, cu ce preț se poate dobândi. Se poate presupune,
deci, că știu să mă și folosesc de ea, fără să vatăm libertatea altuia.
Uite că am ajuns, fără să vreau, la un punct foarte însemnat. Intenționez
anume să spun că românul este un fel de om care vrea toate libertățile pentru
el și niciuna sau aproape niciuna pentru semenul lui. Voi da un exemplu care
este la-ndemâna tuturor: tramvaiul. Ați văzut că vine, uneori, câte un tip
cu gălăgie și pretenții, cu aluzii la „vremurile democratice pe care le trăim”
și la tot felul de drepturi și libertăți – până când face rost de un loc comod.
Când este însă vorba să se restrângă sau să cedeze locul unui bătrân ori unui
invalid – atunci democrația nu mai e democrație, nu mai sunt nici drepturi,
nici libertăți pentru oameni; în speță, pentru el.
Iată, așadar, din câte puncte de vedere poate i privită problema
libertăților. Și iată cum ea poate i nu numai o problemă politică, ci și una
de educație socială, de răspundere morală și chiar de bun simț.
Mircea Damian
Fapta, anul IV, nr. 420, 16 ianuarie 1946, p. 1.

Libertatea cărei prese?
Deci, documente care nu pot discutate sau tăgăduite de nimeni arată

că majoritatea ziarelor care-și cer astăzi reapariția ca o icioase locale ale
națio-țărănismului au fost, vreme de patru ani, mercenare disciplinate ale
propagandei Antoneștilor.
Tribuna, Foaia noastră, Bacăul, Plaiuri năsăudene, Beiușul, Detunata,
Brazda, Unirea, Voința Transilvaniei, toate au cerut și primit – vreme de
patru ani, bani și ordinele Antoneștilor. E vorba despre sume variind între
15.000 și 450.000 [de] lei lunar.
Fapt și mai grav, aceleași documente acuză categoric pe d. F. Boșca
Mălin – conducător [al] biroului presei P[artidului] N[ațional] Ț[ărănesc]
– și, deci, autorul probabil al planului de reînviere întru național-țărănism
a ziarelor răposate „pre limba Mareșalului”.
Într-adevăr, la 12 ianuarie 1943, după ce demisionase din
magistratură, pentru a deveni redactor-șef al ziarului Tribuna din Brașov,
d. Boșca Mălin adresa Ministrului Propagandei un raport în care denunța
sentimente anti-antonesciene ale redacției din care făcea parte. Citez:
„Pornirea este atât de mare, încât s-a refuzat să se comande clișeele
domniilor lor, – întrucât cel vechi ce reprezintă pe Mareșalul Conducător
este atât de uzat, încât nu poate i utilizat, – iar d. prof. Mihai Antonescu
nici azi nu are un clișeu în tipogra ia unde se tipărește ziarul, – ceea ce
(stilul aparține în întregime dlui Boșca) constituie un fapt de mândrie
care-l spune oricând, când are ocazia, partizanilor, ceea ce este inadmisibil
la un ziar guvernamental”.
Apoi:
„Toate articolele privitoare la strădania românească a dlui prof.
Mihai Antonescu au fost scrise de mine”.
Și:
„În numărul din 1 ianuarie 1943, când la Brașov se simțeau
pronunțate mișcări ale unor organizații interzise, (?) am scris articolul: Așa
grăiește tinerețea ardeleană, în care mărturiseam credință Mareșalului”.
Mai jos, d. Boșca Mălin reproșează:
„Nu mi s-a dat nicio normă de altfel, de către conducere, privitor la
politica externă”.
Și încheie:
„Am scris rând de gazetar, pentru inimă de gazetar.
Primiți, vă rog, Domnule Consilier Ministerial, mărturia tânără a
statornicului meu devotament”.
Păstrăm copia fotogra ică a memoriului dlui Boșca Mălin la dispoziția
neîncrezătorilor.
Activitatea din ultima vreme a dlui Boșca e cunoscută.
Imediat după 23 august 1944, e leader democrat la Curierul, alături de
d. Augustin Popa, părtașul blăjean al „tinerelor și statornicelor devotamente”
față de subvențiile Ministerului Propagandei. După dispariția Curierului, îl
regăsim pe d. Boșca Mălin ca inițiator-președinte al unei combinații intitulată
„Sindicatul presei din Ardeal și Banat”. În sfârșit, astăzi conduce Biroul presei
din Partidul Național-Țărănesc.
Circumstanțe agravante, în ajunul 1942, d. Boșca-Mălin nu era ziarist
profesionist: era magistrat. Deci, nu era pus în situația de a alege: a scrie
conform dicteurilor Ministerului Propagandei – sau a muri de foame. Nu:
d-sa a renunțat la magistratură, pentru a putea dărui regimului Antonescu
,,tot tânărul și statornicul său devotament”.
Am putea i bănuiți de naivitate, dacă am crede că lucrurile acestea
toate erau absolut necunoscute dlui Iuliu Maniu, atunci când a oferit
dlui Boșca Mălin un loc de cinste în Biroul presei P[artidului] N[ațional]
Ț[ărănesc].
Bănuim că conducerea P[artidului] N[ațional] Ț[ărănesc] va obliga
pe d. Boșca Mălin să lămurească public atitudinea d-sale din epoca
Antoneștilor.
Și mai bănuim că – ie că va i la mijloc o... simplă vânzare de
conștiință, ie că vor i într-adevăr niște „tinere și statornice devotamente”
– d. Boșca Mălin nu-și va putea justi ica prezența într-o presă democrată.
Pentru că – și iarăși: bănuim că și conducerea Partidului Național-Țărănesc
e de acord – o „libertate a presei” întemeiată dintru început pe vânzări sau
prostituări de conștiințe ar însemna, pentru democrația românească, un pas
înapoi și nu un pas înainte.
V. Em. Galan
Victoria, anul II, nr. 389, 10 februarie 1946, p. 3.

Între dictatură și presă
O recentă polemică asupra presei noastre sub regimul antonescian a

arătat, încă o dată, la ce situații penibile se poate ajunge atunci când Statul
politician și politicianizat se amestecă în viața ziarelor.
Regimurile sunt înclinate prin însăși natura lor către abuz. Cele
dictatoriale în chip cu totul special.
O singură frână există împotriva abuzului guvernamental: controlul
opiniei publice. Acest control se exercită – și nu se poate exercita altfel – se
exercită prin Parlament și prin presă.
Regimurile dictatoriale, ca să-și asigure libertatea de a abuza –
singura libertate cunoscută sub dictatură – au inversat rolurile: presa, din
element de control, a devenit instituție controlată.
Controlată de cine?
Tocmai de Guvernul care, într-o democrație reală, urmează să ie
controlat el de către presă.
Regimul antonescian, copiind cu sârguință hitlerismul, a în iințat
o redacție de Stat. Adică, o redacție care scrie articole în favoarea
Guvernului, – confuzia penibilă dintre Stat și Guvern, iind caracteristică
tuturor dictaturilor, încă de pe vremea trufașei formule: „Statul sunt eu”.
Guvernul are dreptul să-și scoată un ziar sau o sută de ziare, să-și
apere și să-și susțină politica în chip fățiș. Dar dictatura evită această cale
directă și onestă, ca să ia o potecă ocolită șmecherește: articole scrise de
redacția de Stat, adică de ziariștii în solda Guvernului, nu apar în ziarul
Guvernului, ci sunt impuse în celelalte ziare ca să se dea cititorilor impresia
că aceste ziare susțin Guvernul.
Este ceea ce a făcut, pe-o scară întinsă, regimul antonescian.
Ca să se execute „normativele” poruncite de Guvern și ca să se publice
articolele scrise de „redactorii de Stat”, adică de gazetarii clandestini ai
Guvernului – s-a recurs la plata în bani. Subvențiile, mai mari sau mai mici,
au început să curgă, după capacitatea de înghițire a respectivului.
Spre onoarea presei noastre, s-au găsit însă numeroși ziariști care au
refuzat să scrie, au refuzat să devină lacheii unui regim și să-și transforme
stiloul în unealtă de slugarnică adulare și de plăcută gâdilare a vanității
guvernului.
S-au găsit și alți ziariști care, scriind, au înfrânt linia faimoaselor
normative și au cunoscut, pentru aceasta, lagărul de la Tg.-Jiu.
În sfârșit, alții, – scriind sub regimul antonescian, – au păstrat o
decență lăudabilă sau chiar au încercat și, uneori, au izbutit să strecoare,
prin cenzură, adevăruri pe care regimul le-ar i dorit total înăbușite.
Polemica recentă dovedește un lucru:
Că Statul, amestecându-se în presă, o corupe și o degradează, ceea
ce duce încă odată la concluzia că un guvern cu adevărat democrat trebuie
să accepte sincer, fără reticență, principiul integral al libertății presei, fără
alte îngrădiri decât cele ce rezultă în chip iresc din legile țării.
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 371, 20 februarie 1946, p. 1.

Atentat la libertatea presei
Întrebat odată, de către secretarul său, ce crede despre prostia

omenească, Clémenceau i-a răspuns: nu știu ce vrei să spui cu asta. Au
existat, în adevăr, câțiva proști, dar aceștia au murit de mult.
Ne-am amintit de acest schimb de cuvinte cu Clémenceau, citind,
în ziarele de astăzi, reproducerea unui Decret-Lege, apărut în Monitorul
O icial, din 4 martie. Decret-Lege care reglementează regimul de care se
vor bucura pe viitor fotogra iile, reportajele în imagini, ilmele etc.
Este primul fruct copt pe care ni-l prezintă d. ex-ministru al
defunctei propagande, în noua sa ipostază de Ministru al Informațiilor.
Și, ca atare, merită o deosebită atenție. Pentru că ziua bună se cunoaște
de dimineață. Pentru că această primă operă legislativă ne schițează, în
mic, preparativele pe care Guvernul de largă concentrare democrată ni le
pregătește în mare.
Nu ne-am mirat noi degeaba ce rost are un nou Minister al Informațiilor,
într-o țară cum e a noastră. Într-o țară cu un Guvern democrat, sărăcită de un
război nenorocit și nedrept, cu un buget ca vai de lume, ale căror două capete
marele specialist de la inanțe nu știe cum să le înnoade. Și mai cu seamă
într-un Stat care și-a luat, prin documente internaționale, obligațiuni solemne
în ce privește libertatea presei.
Căci Decretul-Lege amintit mai tare [sic!] pe acest tărâm. Deocamdată,
prin muștruluirea ilustrațiilor pe care le publică ziarele.
Noi știm că libertatea presei nu are nevoie de edicte, ucazuri.
Domnul Brănișteanu, într-un admirabil articol despre Climatul democratic,
amintește de o circulară, din 1876, a fostului Ministru de Justiție, Eugeniu
Stănescu. Circulară care cheamă la realitate organele abuzive care, printr-o
greșită interpretare a legii, lovesc în libertatea presei. Dar, pe atunci,
nu aveam un Minister al Propagandei sau al Informațiilor, iar fotogra ii
puteau să publice în voie fotogra iile lor, ceea ce, de astăzi încolo, nu mai
e cu putință.
În adevăr, pe viitor, pe simplul motiv că d. Guți Tătărescu este membru
al Guvernului, nu îi vom mai putea arăta chipul d-sale fotogenic, decât în
poze agreabile din toate punctele de vedere. Căci art. 1 din pomenitul
Decret-Lege prevede că reproducerea tipogra ică (zincogra ia ofset,
heliogravura, litogra ia etc.) a portretelor M.S. Regelui, membrilor Familiei
Regale și membrilor Guvernului nu poate i executată decât la Imprimeriile
Statului, sub directivele Ministerului Propagandei(?!). Iar punerea în comerț
a acestor fotogra ii, conform art. 2, nu se va face decât cu aprobarea
Președinției Consiliului de Miniștri.
În baza acestor texte, nu vom mai avea plăcerea să-l vedem pe eroul
de la Tatar Bunar degustând vinuri furate din Crimeea, la o masă cordială
alături de faimosul Ică și de protectorii acestuia.
Nu ne va i posibil să înfățișăm pe cutare slujitor al crucii, astăzi
conducător de departament, îndesându-se în Patriarhie alături de Horia
Sima, ca să apară cât mai întreg în fața obiectivului fotogra ic. Și vom i
împiedicați de a ne face reportajele în mod sincer și nestăvilit, astfel cum
ne impune respectul pentru cititori și principiile de libertate a scrisului.
Nu vom avea putință nici să ilmăm scene de teroare cu prilejul
unor manifestări respectuoase și pașnice pentru instituțiile de bază
ale Statului, scene provocate de bătăuși plătiți, trimiși spre a călca și
teroriza lumea. Iar reporterii străini ai ziarelor și revistelor din marile țări
aliate nu vor mai putea să prindă acestea în aparatele lor, ca o dovadă a
libertății ce domnește la noi, deoarece art. 3 din Decretul-Lege interzice,
cu desăvârșire, străinilor să ilmeze pe tot cuprinsul țării, fără autorizație.
Ați înțeles acum ce se urmărește prin această interdicție. Și știm, de
pe acum, în ce fel și cui se vor acorda autorizațiile de ilmat.
Libertatea presei nu se lasă însă batjocorită și călcată în picioare.
Cine a încercat să o muște, a murit otrăvit. Și d. Ministru al Informațiilor,
care, desigur, nu uită cât a fost de apărat de către presa liberă în clipe de
grea restriște pentru domnia-sa, ar trebui să o respecte mai mult.
Lazăr Iliescu
Dreptatea, anul XXI, nr. 38, 20 martie 1946, p. 1-2.

Botnița libertății
D1 general de corp de armată, Ministru de Război, ale cărui vechi

și neîndoielnice merite pe tărâmul democrației sunt arhicunoscute – e
destul să ne amintim de sincerele sale legături cu cercurile democrate
înainte de 23 august 1944, – ne-a dat în judecată. Pentru că Dreptatea,
prin publicarea unei caricaturi ce reprezintă un ostaș, ar căuta în mod
vădit compromiterea și ponegrirea ostașilor unei brave unități (sublinierea
este a noastră), jignindu-se, prin aceasta, un gest regal și o mare prietenie.
Măsura dlui Ministru de Război pare a se încadra de minune în
declarațiile făcute recent de colegul d-sale de la Informații, cu privire
la libertatea presei. Ea deschide perspective nebănuite celei de a patra
puteri în Stat – care se zice că este presa – și, în orice caz, un izvor nesecat
de inspirație pentru scriitorii umoriști și pentru artiștii gra ici.
Ne amintim că, sub Napoléon al treilea, creionul talentat al caricaturiștilor
parizieni putea să-și exercite nestingherit incisivitatea artistică. Și nici în
Anglia victoriană [text deteriorat – n. n.] erau reprezentate gra ic. În postúri
destul de umoristice. Și, în niciun caz, prea măgulitoare pentru amorul propriu
al națiunii britanice.
Chiar în timpul celor mai severe guverne reacționare, artiștii puteau
mânui creionul în deplină libertate. Cine a notat admirabilele șarje ilustrate
din Le Rire, Simplicissimus, Die Muskete și schițele umoristice mustind de
ironie și de haz publicate în plină Europă militaristă.
Bietul Toni Bacalbașa, dacă ar trăi, ar i și el, desigur, o victimă
predestinată pentru d. Ministru al războiului nostru. Și să nu ne mirăm dacă,
în curând, printre alte cărți puse pe lista neagră ca fasciste și reacționare, va
igura și Moș Teacă, celebrul Moș Teacă al lui Bacalbașa, care a putut să apară
într-o vreme de supraevaluare a virtuților ostășești, sub domnia regelui Carol
I, atât de gelos de prestigiul pe care el îl ridicase cu neostenită grijă.
Dar măsura dlui Ministru de Război, prin generalizare, duce la
absurd. Și la desăvârșita amputare a oricărei libertăți.
Să presupunem că, într-un ziar, ar apărea o caricatură reprezentând
un funcționar în zdrențe. Pentru a se ilustra starea de mizerie a acestei
clase cetățenești. A doua zi, Ministrul de Finanțe, sub pretext că era vorba
de un funcționar al departamentului său – deoarece era aplecat asupra
unui registru pe care scria „rol” – dă în judecată ziarul. Și cere pedepsirea
lui.
Pe ce motiv, veți întreba dvs.?
Nimic mai simplu. „Pentru că se caută, în mod vădit, compromiterea
și ponegrirea acestei brave clase de slujbași. Care mai bine își rupe pâinea
de la gură, decât să umble cu haine ponosite și tocuri scâlcite”. Și, cum cu
câteva zile înainte de publicarea caricaturii, o serie de funcționari au fost
poate decorați, se va adăuga: „prin această caricatură se jignește și un gest
regal, care, prin faptul decorării atâtor merituoși slujbași, cons ințește
grija acestora de a apărea, oricând, într-o atitudine demnă și onorabilă”.
Ținând, apoi, seama că trăim într-o vreme de congrese și a ilieri
mondiale, plângerea va mai conține și argumentul că „se jignește și o mare
prietenie, prietenie ce trebuie să domnească între funcționărimea română
și cea internațională”.
În modul acesta, am putea găsi nenumărate elemente penale la
sarcina ziarului cu pricina. Și să conchidem că el trebuie penalizat pentru că,
din pricina caricaturii în chestie, s-a stricat laptele în comuna Întârziații din
Creastă, s-au rătăcit rațele cetățeanului Maziliu, din Strada Trei Iezi-Cucuieți,
iar monstrul de la Loch Ness nu era deloc un monstru, ci o simplă balenă
căzută din lună.
Nu știm dacă Moș Teacă a murit. Spiritul lui însă e mai viu și mai
strălucitor decât oricând.
Lazăr Iliescu
Dreptatea, anul XXI, nr. 41, 23 martie 1946, p. 1.

Libertatea presei
La ultima adunare a Sindicatului ziariștilor s-a discutat și despre

libertatea presei. A lăm, din relatările ziariștilor, că toți vorbitorii au fost
pentru libertate. Din aceleași relatări, însă, a lăm că acest admirabil acord
de principiu a dat naștere la polemici destul de ascuțite.
S-ar părea că suntem în plin absurd: acord și, totuși, polemică?
Am căutat și noi să ne informăm: cum s-a putut ajunge la o situație
atât de paradoxală? Uimirea noastră a fost cu atât mai mare, cu cât știm că
la discuție au participat cei mai de seamă colegi ai noștri.
Se pare că opiniile emise ar putea i rezumate astfel:
1) Sunt pentru libertatea presei.
2) Sunt pentru libertatea presei, dar... .
3) Sunt pentru libertatea presei, însă... .
4) Sunt pentru libertatea presei, dacă... .
5) Sunt pentru libertatea presei, fără... .
N-am avut onoarea să participăm la această dezbatere. Avem o
preferință specială pentru rolul modest de comentator.
Ca atare – și numai ca atare – vom încerca să însemnăm și noi aici
gândul nostru.
Cine spune: „Sunt pentru libertatea presei, dar... să vedeți... etc.” –
este împotriva libertății piesei.
Preferăm pe cel ce spune limpede: „Sunt împotriva libertății presei”.
Acesta e un adversar leal.
Mulți spun: „Libertatea presei, dar nu pentru fasciști”!
De acord. Însă: ce instanță, ce for va hotărî cine este fascist și cine nu este
fascist? Cine să aibă libertatea de a scrie și cui să i se refuze această libertate?
Noi am văzut oameni care, până azi la ora unu și un sfert, erau
democrați și, la unu și douăzeci de minute, au devenit fasciști. Cine le-a dat
„brevetul” de democrați? O iciosul X. Cine le-a adus acuzația de fascism?
Tot o iciosul X. Același ziar? Da, același ziar.
Așadar, avem impresia că, sub formula: „Sunt pentru libertate, dar...
” – se ascunde o penibilă realitate: „Îți dau libertate, dacă ești de acord cu
mine”. Sau: „Ești liber, ești complet liber, ai totala libertate de a mă lăuda;
dacă, însă, mă critici, atunci...”
Clémenceau a de init libertatea presei astfel:
„Libertatea de-a scrie ceea ce gândești și de-a citi ceea ce se scrie”.
Aceasta înseamnă: manuscrisul d-tale să ajungă la tipogra ie, să ie
cules, să ie imprimat și să ajungă în mâna cititorilor. Cititorul va hotărî
dacă e bine să cumpere ziarul X sau ziarul Y.
Pe lungul parcurs dintre ziarist și cititor, nimeni nu trebuie să
intervină pentru a opri ca manuscrisul ziaristului să ajungă sub forma
ziarului tipărit în mâna cititorului. Nimeni. Dacă intervine unul singur
din elementele intermediare, cu scopul împiedecării liberei circulații a
gândului scris, libertatea presei nu mai există.
– Dar fasciștii? – întreabă domnul care este „pentru libertate, însă...
să vedeți... etc.”
Răspunsul e simplu:
Mai întâi, avem dreptul să credem, după tot ceea ce citim în ziarele
guvernamentale, că fasciștii au fost epurați, au fost sancționați, în orice
caz, nu mai sunt în măsură să primejduiască libertățile publice.
În al doilea rând, – întorcându-ne la trecut, – Mussolini, Hitler,
Franco n-au biruit prin libertatea presei. Libertatea n-a creat niciodată
dictatori. Dictatorii au biruit prin sugrumarea libertăților. În ceea ce
privește România, dictatura Horia Sima – Ion Antonescu, la 6 septem-
brie 1940, a dărâmat dictatura lui Carol II, care fusese instaurată la 10
februarie 1938. Și, ca să se instaureze la 10 februarie 1938 dictatura lui
Carol II, fusese nevoie să se suprime, înainte de această dată, libertatea
presei. Guvernul Goga–Cuza, suprimând presa democrată, a netezit calea
dictaturii. Aceasta a fost, de altfel, unica misiune a guvernului Goga–Cuza.
A irmația că libertatea presei duce la dictatură este absurdă. Dar
această a irmație mai are un tâlc. Și anume:
Libertatea duce la dictatură. Deci: de teama dictaturii, suprim libertatea.
Suprimarea libertății nu este, prin ea însăși, dictatură?
Supunem aceste adevăruri banale re lecției eminenților noștri
confrați din Sindicatul ziariștilor.
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 408, 5 aprilie 1946, p. 1-2.

Libertatea presei, controlul tipogra iilor și altele
După o experiența ziaristică, din păcate destul de lungă, singura

satisfacție morală capabilă să ne emoționeze a rămas aceea pornită din
inima tipografului, confrate al nostru în s ințenia și în otrava plumbului.
Ne place intrând prin ateliere, să revedem iguri familiare asupra cărora
câteodată izbutim cu greutate să așternem un nume, fără ca prin aceasta
misteriosul sentiment al legăturii profesionale să scadă. Aprecierea
linotipistului – o, atât de rară și atât de avară – este un omagiu față de care
modesta noastră sensibilitate cedează ca la un fel de apel pornit dincolo
de politică, dintr-o nobilă solidaritate de destin.
Dar tocmai aceste su letești legături ne îndeamnă să vorbim deschis
și să spunem lucrurilor pe nume; iindcă n-am dorit să persiste între noi
nelămuriri la adăpostul cărora să se strecoare vrajba și minciuna.
Iată, bunăoară, dictând aceste rânduri, ne gândim la soarta manuscrisului
nostru, care, din abilele degete ale drei dactilografe, trece în mâinile omului
de serviciu, apoi în ale lucrătorilor tipogra i și de acolo integrat în ziar, prin
întreaga ilieră de expeditori administrativi, colportori, chioșcari și vânzători
cu numărul. Până să ajungă în fața ochilor cititorului, cuvântul nostru de
muncitori ai scrisului trece prin nenumărate verigi muncitorești.
De unde privilegiul ca numai lucrătorii tipogra i să ne controleze,
de vreme ce ideea scrisului controlat capătă în ochii adversarilor noștri
justi icări principiale atât de so istice?
De ce numai linotipistul să aibă dreptul de a refuza colaborarea sa
la efectuarea tehnică a unui articol și nu, alături de el, deopotrivă lui, toți
ceilalți factori ajutători, care, întâmplător, ar putea chiar avea o pregătire
politică și intelectuală superioară?
Argumentul care se aduce – vorbim despre așa-zisul argument de
principiu – deschide largi porțile arbitrariului și asigură cele mai frumoase
perspective sugrumării libertății scrisului.
Într-adevăr, a pretinde că un text nu este „în slujba poporului” și a-l
opri înainte ca el să ajungă în fața cititorului suveran, constituie un atac
direct la adresa democrației.
Fiindcă, în măsura în care ziaristul nu își permite să controleze
munca personalului tehnic, asigurând apariția manuscrisului în gazetă,
este inadmisibil ca acest personal să a le titluri politice, intelectuale sau
morale, de a împiedica un normal contact între scriitor și public.
Spre deosebire de unii confrați ai noștri mai tineri și formați în
atmosfera recentelor dictaturi, suntem împotriva oricărui fel de cenzură;
socotind că libertatea scrisului este piatra unghiulară a democrației, nu
putem accepta principial alt control pentru presă decât al conștiinței
personale și al legii liber votate.
Dacă, în timp de război sau, cum se întâmplă în cazul nostru, prin
convenții de armistițiu sau acorduri internaționale, suntem ținuți să
respectăm unele prescripții de limitare a libertății scrisului, aceasta nu
înseamnă că recunoaștem drept susceptibilă de a se transforma în normal
o asemenea situație provizorie până la pace.
Nici nu înseamnă, mai ales, că îi putem adăuga o cenzură anonimă
necompetentă, lipsită de răspundere și reprezentând, în fapt, încercarea
unui singur partid de a împiedeca libertatea de propagandă a partidelor
adverse și, deci, posibilitatea de completă informare a publicului...
Am susținut într-o adunare de ziariști că libertatea este tot atât de
necesară profesional gazetarului, cât este trebuincioasă peștelui apa, ca să
înoate. Ni s-a răspuns: ar trebui, totuși, ca apa să nu ie turbure. Suntem de
acord. Să o limpezim.
În niciun caz, să nu scoatem peștele la mal, deoarece, înotând în apă
„tulbure”, ni s-a întâmplat să-l vedem, însă înotând pe uscat, ceva mai rar.
N. Carandino
Dreptatea, anul XXI, nr. 50, 30 aprilie 1946, p. 1-2.

Cazul ziarului Patria și aplicarea libertății presei
Cazul ziarului Patria, o iciosul din Cluj al Partidului Național-Țărănesc,

care, în ciuda tuturor autorizațiilor legale, este [de] aproape patru
săptămâni împiedicat să apară de către cercurile fenediste, ilustrează
perfect modul cum înțelege Guvernul țării să aplice convenția de la
Moscova și să respecte angajamentele formale pe baza cărora a fost
recunoscut de Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.
Vestea reapariției ziarului Patria, care a însemnat, la Cluj, timp de
două decenii, nu numai organul partidului totdeauna cel mai popular din
Transilvania, ci și stindardul vieții românești din această parte a țării, cu
o tradiție de luptă democratică de nedezmințit, a indispus dintru început
cercurile guvernamentale din capitala Ardealului, deprinse a proceda
arbitrar și abuziv problema presei românești, a preocupat cercurile
fenediste din Cluj încă din clipa eliberării. Le-a preocupat cu atât mai mult,
cu cât, în direcția aceasta, de fapt niciodată nu le-a surâs norocul. Dacă
presa maghiară, îndată după eliberare, reușise să se adapteze exigențelor
neodemocratice prin încadrarea vechilor scribi ai regimului horthyst în
spiritul vremii, reprezentat doar de doi-trei publiciști de factură marxistă,
nu s-a găsit la repezeală nici un român localnic a scoate și un cotidian
în limba română, scris potrivit directivelor fenediste. Astfel, în timp
ce ungurii din Ardealul eliberat aveau trei ziare – Világosság (Lumina),
organul Uniunii Populare Maghiare (frontul Madosz), Igazság (Adevărul),
o iciosul comunist și Erdély (Ardealul), gazeta social-democrației
ungurești, adesea mai șovină decât însăși foaia Madoszului, – singurul
cotidian românesc din Cluj – Tribuna Ardealului – întemeiat și editat
de d. prof[esor] Emil Hațieganu, din timpul ocupației ungurești, nu era
scrisă pe gustul neodemocrației clujene, patronată de d. Vasile Luca. Din
acest motiv, la câteva luni după eliberare, pretextându-i-se „șovinismul”,
organele locale i-au și interzis apariția. Desigur, este interesant de
remarcat că Tribuna Ardealului a reușit să înfrunte vigilența excepțională
a autorităților horthyste, foarte atente a sancționa fără cruțare cea mai
inofensivă înclinație șovină îndreptată contra elementului maghiar, în
schimb regimul neodemocrației clujene, același regim care a tolerat
toate provocările și jignirile aduse la adresa Armatei Române de ziarul
Világosság, a ținut să sancționeze cu grabă sentimentele naționale ale
unui ziar care singurul apărea sub urgia stăpânirii horthyste, interesele
poporului român, atât de crunt lovit. Măsura, irește, fusese necesară,
căci numai astfel putea i dirijată opinia publică românească a acestui
nenorocit ținut în sensul dorit de regizorii mișcării fenediste.
Totuși, încercările lor au dat greș. Suprimând Tribuna Ardealului,
cercurile fenediste din Cluj au încercat zadarnic să lanseze o serie de
gazete românești, mai mult sau mai puțin comuniste, toate iind respinse
de populația românească din Nordul Ardealului. Numai după ce au
consimțit să întemeieze un ziar cu oarecare spirit independent și cu
ținută mai decentă – Tribuna nouă, – care a luat, în mai multe rânduri,
asupră-și riscul apărării intereselor românești, atât de vitreg tratate de
exponenții neapți ai „democrației” clujene, a reușit să se a irme și în Clujul
de azi un ziar scris în românește. Bineînțeles, în asemenea împrejurări,
vestea reapariției ziarului Patria a avut efectul unui trăsnet în rândurile
fanaticilor exasperați din Cluj.
Patria venea cu un prestigiu inegalat. Nimeni nu putea să formuleze
vreo obiecție serioasă împotriva ținutei totdeauna sincer democratice
a acestui ziar, care, după cum am amintit, n-a fost numai un organ de
partid, ci, tot timpul celor douăzeci de ani de apariție, cel mai consecvent
apărător al ideilor democratice. Pornită la Sibiu, în 1919, de către
Consiliul Dirigent, din inițiativa dlui Iuliu Maniu, și mutată la Cluj odată
cu primul Guvern românesc al Transilvaniei, Patria a servit, în România
Mare, deopotrivă ideea națională și ideea democratică. Astfel, ea a dus o
luptă consecventă împotriva tuturor încercărilor de a instaura dictatura
în țara noastră. Naționalismul ei niciodată n-a îmbrăcat haine șovine sau
xenofobe, pe care, dimpotrivă, le-a combătut cu înverșunare. Pe planul
extern, a militat, ca puține ziare în acel timp, nu numai pentru menținerea
vechilor alianțe cu al căror spirit s-a înfăptuit România Mare, ci pentru
un țel mai îndrăzneț: pentru apropierea sinceră de Uniunea Sovietică,
arătând că, în cazul unui nou război mondial, locul iresc al României va
i alături de puternica noastră vecină de la Răsărit, cu colaborarea căreia
va trebui să combată hitlerismul imperialist. Guvernul dictatorial al
Patriarhului Miron a tolerat, la început, ziarul Patria, considerându-l un
vestigiu al Unirii, dar, după ce ziarul a refuzat cinci zile în șir să publice
actul de constituire a defunctului Front al Renașterii Naționale, în iințat de
ex-Regele Carol – organizație totalitară din care au făcut parte numeroase

personalități de frunte ale Frontului Național Democratic de azi – a fost
suprimat și, în urma evenimentelor ce s-au succedat, împiedicat să mai
apară până în acest an.
Cu un asemenea stat de serviciu, Patria reprezenta un serios pericol,
ea însemna reînvierea vechii noastre democrații naționale, de care nici nu
vor să audă potentații de astăzi de la Cluj. Patria reamintea o tradiție; ea
alcătuia o dovadă grăitoare că democrația românească nu este o cucerire
nouă, ea n-a fost descoperită și încetățenită doar de dnii Vasile Luca sau
Teohari Georgescu, existând cu mult înainte de a i auzit cineva de aceste
personaje, astăzi atât de celebre. De aceea, nici nu apăruse Patria și au
și au și început lucrările menite să împiedice, în diferite forme, apariția
ei. Cea dintâi a fost încercarea de a întârzia apariția acestui ziar prin
denunțarea, în ultima clipă, a contractului încheiat pentru imprimarea lui
la rotativa unui mare institut de arte gra ice. Măsura venea de-a dreptul
de la Partidul Comunist care-și vedea periclitată hegemonia politică prin
apariția unui ziar național-țărănist, de prestigiul Patriei.
Cum, însă, măsura aceasta n-a putut provoca decât o întârziere
neînsemnată de câteva zile, cercurile fenediste au recurs la o seamă de
amenințări îndreptățite contra redactorilor ziarului. Apariția Patriei
însemnând în viața Clujului un adevărat eveniment, d. Vasile Luca, enervat
peste măsură de întărirea poziției național-țărăniste în acest oraș, pe
care-l consideră de drept monopolul politic al d-sale, a pus tot prestigiul
său de om de Stat în joc, pentru a-și determina partizanii să pună capăt cu
forța „ ițuicii maniste”. Secretarul general al F.N.D.-ului socoate, pesemne,
că acordul de la Moscova nu este obligatoriu decât pentru Guvern, nu și
pentru organizația politică ce îl susține. Astfel, d-sa își permite să propage
alte condiții despre libertate, decât a ținut să exprime d. dr. Petru Groza,
șeful Guvernului român „de largă concentrare democratică”, cu prilejul
consultărilor reprezentanților speciali ai celor trei mari puteri la București.
Dar acțiunea aceea a dlui Vasile Luca a eșuat în martie. Firește, nu
era supărător faptul că ziarul era citit de țărani, intelectuali și tineretul
studios, ci îndeosebi împrejurarea că Patria devenise gazeta favorită
a muncitorilor români. Asta, bineînțeles, d. Luca n-o mai putea tolera.
Și atunci, s-a recurs la o măsură mai e icace, și anume la intervenția
sindicatelor. Într-o dimineață, în preajma zilei de 1 mai, lucrătorii
Tipogra iei atelierelor „Naționala”, unde se culegea și [imprima?] Patria,
au fost convocați la sediul sindical, impunându-li-se, după ceasuri de
discuții, să refuze să mai culeagă pe viitor ziarul Patria, precum și orice
imprimat cu text politic al Partidului Național-Țărănesc. (De notat este că
această imprimerie a fost în iințată de organizația din Cluj a Partidului
Național-Țărănesc, a cărui proprietate constituie și astăzi). Cine cunoaște
în ce constă libertatea sindicală din România își poate lesne da seama cu
câtă tragere de inimă s-au supus muncitorii acestei injoncțiuni, și nu ne
putem îndeajuns mira de curajul pe care l-au avut rezistând câteva ore
dorinței conducerii sindicale, în ciuda faptului că unul din ei, anul trecut,
într-o împrejurare similară, fusese crunt bătut. Firește, după terminarea
acestor tentative, sindicatul a încheiat un proces-verbal, în care a introdus
cererea echipei ce culegea Patria, de a i preluată sub protecția comitetelor
legale, spre a nu mai îndura în viitor atâta umilire, trebuind să culeagă
zilnic „toate murdăriile și infamiile” pe care le debitează ziarul Patria, fără
un strop de rușine, împotriva clasei muncitorești.
A doua zi, d. Vasile Luca a avut satisfacția de a anunța de pe tribună
lumea adunată în Parcul Sportiv din Cluj, pentru sărbătorirea ziua de 1
mai, că murdara ițuică manistă, reprezentând pe dușmanii păcii, nu va
mai apărea, deoarece muncitorii conștienți de rolul ce le revine într-un
regim sincer democratic, au refuzat, din propria lor inițiativă, s-o mai
imprime.
Iată ce este libertatea presei în concepția eminentului secretar al
F.N.D.-ului!
Aceasta ne arată îndeajuns și perspectivele democrației în spiritul
conceput de cercurile noastre guvernamentale.
De atunci au trecut aproape patru săptămâni, dar nu s-a deranjat
niciun factor o icial să intervină ca angajamentele exprese ale Guvernului
să ie odată respectate. Dar cine are îndrăzneala să se mire de această
procedură, necum să se revolte, este declamat reacționar și fascist, în
orice caz, adversar serios al progresului...
Pavel Danca
Dreptatea, anul XXI, nr. 91, 26 mai 1946, p. 1-2.

Despre libertatea presei
Este atât de greu, de câțiva ani încoace, să ai o atitudine fără să activezi

în cadrul unui partid sau a unei organizații politice. Mai cu seamă în presă,
unde, ca să ii independent, trebuie să scrii despre lori, despre ridichi,
despre păsărici... căci, dacă ai intrat în domeniul politic și încerci a discuta
un fapt oarecare, se-ntâmplă aproape regulat să nu-i convină sau opoziției,
sau Guvernului; sau, în cazul cel mai ușor, unuia din partidele de opoziție sau
unuia din cele ce formează Frontul Național Democrat. Dacă te-ncăpățânezi
în această atitudine de obiectivitate, izbutești repede să te pui rău cu toată
lumea: adică și cu Guvernul, și cu opoziția; și să ii, pe rând sau dintr-odată: în
slujba „fenedelei”, cum spune Dreptatea, sau guțist, sau reacționar.
Discuții, polemici și controverse au, irește, loc între guvernele și
opoziția tuturor țărilor din lume. Probabil însă că pe nicăieri ele nu sunt
mai aspre, mai necruțătoare ca la noi. Acum, o icioasele respective pot să
se răfuiască între ele folosind vocabularul care le stă mai la-ndemână. Dar,
în presa românească, există și câteva ziare independente, care, însă, cum
spuneam mai înainte, sunt atacate aproape zilnic în câte-o notiță, când de
o icioasele Guvernului, când de cele ale opoziției; după cum ziarul-victimă
a cutezat să critice Guvernul sau opoziția.
Se vorbește mereu de libertatea presei. Unii spun că ea există întreagă
– alții o cer într-una. Fiecăruia i se-ntâmplă să nu-nțeleagă dintr-odată
un lucru oarecare. Mie, de exemplu, mi se-ntâmplă să nu înțeleg cele
ce urmează: dacă există libertatea presei și libertatea de opinii, de ce
o icioasele Guvernului se supără când te folosești de această libertate? Iar,
dacă ea nu există, de ce o icioasele opoziției sar în sus și țipă când aduci
critici partidelor pe care le reprezintă? Nu cumva iecăruia îi convine să
te folosești de această libertate numai în măsura în care îi faci lui plăcere?
Asta ar însemna (și ar i trist) că, din punct de vedere guvernamental, poți
avea câtă libertate dorești, dacă lauzi Guvernul; iar, din punct de vedere al
opoziției, nu ești demn de libertățile ce ți s-au acordat, dacă nu le folosești
împotriva Guvernului! De îndată ce critici partidele de opoziție, gata: te-ai
pus în slujba „fenedelei”.
Ce mă uluiește pe mine este faptul acesta extraordinar și de
necrezut: o icioasele partidelor de opoziție sunt mai intolerabile decât
cele guvernamentale! Cum le calci nițel pe picior – te și pocnesc și te
fac „sluga comuniștilor”. Atunci, te întrebi nedumerit: cum rămâne cu
libertatea? Pentru că, una din două: ori ea nu există, și atunci n-ar mai
exista nici discuții; ori există, într-adevăr, și atunci iecare are dreptul să
se folosească de bunul acesta, așa cum crede de cuviință. Asta îmi aduce
aminte de Stelian Popescu, care protesta zilnic împotriva cenzurii, pentru
ca atunci când l-am strâns cu ușa, să se adreseze aceleiași cenzuri și să-i
ceară să-mi oprească articolele!
Iată, prin armare, cum este văzută și înțeleasă la noi libertatea presei!
Faptul este pur și simplu descurajant; și dovedește, odată mai mult, că unii
dintre noi n-au parvenit încă să învețe cum să folosească libertățile, care
sunt lăsate pentru toată lumea. Libertatea presupune dreptul la critică,
dreptul ziaristului independent de a critica și Guvernul, și opoziția. Dacă,
însă, Guvernul poate să se uite urât la mine când îl critic, este oarecum în
dreptul lui, iindcă toate guvernele cred că fac numai lucruri bune. Dar
opoziția, care pretinde că luptă pentru libertăți depline, care zice că luptă
pentru „adevărata” democrație, care spune că este împotriva terorii de
orice fel – cum se face că nu-mi dă mie voie, ziarist independent, să am
libertatea de opinie, de judecată și de gândire? Evident, într-o chestiune
oarecare, pot să am un punct de vedere greșit. Chestiunea aceasta se poate
discuta, nu-i așa? Poate să vină iecare cu argumentele lui, să discute
iecare liber, fără insulte și fără aprecieri lipsite de duh. Iată ce lipsește
în presa noastră care este, totuși, liberă: discuțiile pe baza argumentării
logice, fără acel exclusivism feroce și absurd, care coboară nivelul presei la
înjurătura de mamă. Și care, bineînțeles, nu duce la nicio lămurire.
Mircea Damian
Fapta, anul IV, nr. 518, 2 iunie 1946, p. 1.

Presă independentă și presă de partid
Libertatea se pierde ușor și se recâștigă greu; acest adevăr dovedit

în doctrină se veri ică prin experiența de iecare zi. În ale presei, îndeosebi,
drumul înapoi spre ceea ce astăzi ni se pare un paradis pierdut este cu
osebire anevoios.
Deoarece, în ciuda progreselor care s-au realizat – a unor progrese
certe dar instabile, suntem departe de a i atins starea de nestânjenire
a scrisului (relativă și ea) dintre anii 1920–1938, necum nivelul de
independență și de securitate dinaintea primului război mondial.
Angajamentele luate n-au putut asigura presei independente libertăți
complete de manifestare, mulțumindu-se, dată iind starea politică generală
și sensibilitatea opiniei publice locale, să garanteze doar exprimarea opiniilor
controlate de către partidele responsabile de actul de la 23 august.
Nu spunem acestea, irește, pentru a ușura răspunderea unor
confrați de presă pretinși independenți care nu înțeleg nici măcar în ceea
ce privește înregistrarea faptelor să merite titlul la care, din motive de
etică profesională sau din motive de interes comercial, nu vor să renunțe.
Dar obiectivitatea ne obligă să constatăm că, în această fază a dezvoltării
noastre politice, ziaristul de opinie, ziaristul independent, întâmpină
numeroase di icultăți în calea a irmării ideilor sale personale. Se
întâmplă, astfel, ca presa de partid, în dorința ei de a prilejui apariția unor
păreri interesante să calce cu bună știință regulile severe ale jocului și să
tipărească articole destinate, în alte timpuri, coloanelor din cotidienele
independente. Așa s-a întâmplat, bunăoară deunăzi, când am adăpostit
comentariul doctorului Gheorghe Ohăbeanu, marele nostru ziarist și
prieten, despre Alegerile din Turcia. N-am renunțat la părerea personală
a gazetarului, deși ea era pur personală și străină ca atare de directivele
politicii externe de partid.
Firește, există astăzi gazetari de modă nouă pentru care libertatea
presei este o problemă secundară, iar independența un viciu personal, un
fel de manie sau de boală incurabilă.
Scrisul, însă, care a irmă și angajează, care exprimă un punct de
vedere sau combate un altul, nu are niciun fel de legătură cu îndeletnicirea
copiștilor grandomani în exercițiul funcțiunii lor papagalicești.
N. Carandino
Dreptatea, anul XXI, nr. 98, 5 iunie 1946, p. 1.

Libertatea presei
Din punct de vedere pur iloso ic, iecare om are dreptul de a-și
exprima gândurile, fără altă cenzură decât aceea a propriului discernământ
și a propriei conștiințe.
Orice iință umană se îndoiește, înțelege, concepe, a irmă, voiește
sau nu, imaginează ori simte.
Această iință, sub aspectul rațional a fost analizată adânc de marele
Descartes.
Libertatea absolută de gândire și exprimare nu se mai poate, însă,
păstra atunci când omul este integrat în ordinea juridică a unui Stat, când
ne coborâm din lumea iloso iei ideale în lumea dreptului pozitiv. Aci
apare limitarea activităților, după interese sociale și politice.
Autoritatea intervine pentru îngrădirea oricăror manifestări
neconvenabile și incompatibile cu necesitatea menținerii securității
colective.
Totuși, pentru a putea vorbi de o libertate a exprimării prin presă,
Statul nu trebuie să recurgă la nicio măsură preventivă, ci numai represivă.
Ori de câte ori se trece peste acest principiu, libertatea este distrusă.
Sistemul autorizațiilor prealabile, al cenzurii și al altor măsuri în
același gen, sistem destinat unei aplicații riguroase în faza intermediară
dintre emisiune și publicare este condamnabil.
Atunci când ansamblul legislativ se întemeiază pe recunoașterea
libertăților elementare, prevenirea publicațiunilor, prin măsurile de mai
sus, înseamnă realizarea unei grave contradicții.
Desigur însă, odată înfăptuită publicarea, autoritatea are nu numai
dreptul, dar chiar datoria de a reprima abuzurile, în cazul când acestea
s-au săvârșit, în cazul când cele publicate se încadrează în legile penale
sub forma unei crime sau a unui delict.
Istoria presei ne arată o lungă și grea luptă pentru cucerirea acestor
principii.
Fie sub tirania religioasă, ie sub despotismul regalității, libertatea
exprimării părerilor prin presă era inexistentă.
Abia în Constituția revoluționară franceză, pentru a lua exemplul
marilor reforme din Franța anului 1791, găsim un text prin care se consacră
această libertate: „Libera comunicare a gândurilor și opiniilor este unul
dintre cele mai prețioase drepturi ale omului; orice cetățean poate, deci, să
vorbească, să scrie, să imprime în mod liber, dar trebuie să răspundă când
abuzează de această libertate, în cazurile determinate de lege”.
Toate Statele democratice de astăzi mențin, ie prin Constituție, ie
prin legi speciale, libertatea presei, într-o redactare mai mult sau mai
puțin apropiată de aceea a art[icolului] 11 din legea fundamentală a
Revoluției franceze. Oricare ar i redactarea, niciun regim democratic nu
poate nesocoti conținutul.
Măsurile preventive rămân în sfera arbitrarului și a neputinței.
Ele indică teama guvernanților de adevăr.
Autoritatea care nu poate răspunde atacurilor prin presă și folosește
cenzura se cali ică singură drept arbitrară.
M.C.
Dreptatea, anul XXI, nr. 189, 26 septembrie 1946, p. 1.

Libertatea presei moderne
Nu mă îndoiesc că toți cititorii, și nu numai cei de la noi, au luat cu

cel mai mare interes cunoștință de discuția ce s-a produs zilele trecute în
Camera engleză asupra situațiunii presei și a libertății acesteia, pe care
tendințele acaparatoare ale trusturilor capitaliste ar amenința-o. Peste
o sută de deputați laburiști au propus o moțiune, pe care majoritatea
Camerei a votat-o și prin care se constituie o comisiune regală care să
cerceteze inanțarea, controlul, administrarea și proprietatea ziarelor.
Partidul Laburist i-a lăsat pe membrii săi din Parlament să voteze liber
asupra acestei moțiuni, fără a ține seamă de disciplina de partid, iar
Guvernul laburist și-a luat aceeași libertate de a ține sau nu seamă de
votul majorității.
Cum, desigur, iecare a înțeles, nu s-a pus în această discuție principiul
libertății presei însăși. În Anglia, nici nu poate i vorba de așa ceva. Libertatea
presei este acolo o instituție fundamentală, de importanța și utilitatea
căreia nimeni nu se îndoiește. Ceea ce preocupă însă pe iecare este ca
efectivitatea acestei libertăți să nu ie atinsă. Nici prin gând nu-i trece cuiva
că Statul, Guvernul, s-ar putea atinge în vreun fel oarecare de ea. Dar marile
transformări pe care le-a suferit organizarea ziarelor, care au devenit tot
mai mult uzine și întreprinderi comerciale, – a pus, oarecum, în pericol,
de nu chiar libertatea presei, într-o măsură tot mai mare, independența
ziaristului și, ca urmare, libertatea ziarului. Căci ziarul este ceea ce fac
din el ziariștii. Dacă ziarul devine, însă, o mare întreprindere industrială
și comercială, necesitând fonduri inanciare, iar ziaristul un funcționar
depinzând de capitalistul care inanțează ziarul și-l plătește pe el, –
evident că libertatea acestuia este amenințată să ie tot mai mult în funcție
de interesul și de voința proprietarului întreprinderii.
Problema a devenit tot mai acută și mai actuală în țările anglo-saxone,
deși a început să se arate și în Franța, ca și în alte țări, dispunând de
mari capitaluri. La noi, ea nu a fost cu totul absentă; dar, bineînțeles, în
proporții mult mai mici și tocmai de aceea îngăduie o mai obiectivă și
mai clară judecare a ei. Când am intrat în ziaristică, toată întreprinderea
Adevărului încăpea în trei odăi dintr-o curte a pasajului Karagheorghevici.
În două era redacția, într-una administrația. Tipogra ie proprie, ziarul nu
avea, ci era imprimat într-un atelier căruia îi plătea tiparul cu numărul.
Dar, grație spiritului de întreprindere al lui Mille, ziarul s-a înzestrat întâi
cu un atelier de compoziție, apoi mașină rotativă, apoi cu un edi iciu de
proporții modeste care avea să se dovedească repede insu icient și să ie
sporit la dimensiunile ce se văd azi în Str. Sărindar. În ine, aparatul tehnic a
fost mereu perfecționat: noi rotative au fost instalate și primele linotipuri
aduse în România. Capitaliști propriu-ziși n-au intervenit; capitaluri, însă,
tot mai mari, procurate sub formă de împrumuturi, da.
Scriitorul acestor rânduri – care a crescut în meseria ce-și alesese,
odată cu întreprinderea ziaristică în care debutase – nu a avut niciun
moment sentimentul că ar i restrâns în libertatea gândirii sau a scrisului
său. Au fost, se înțelege, prieteni care erau menajați. Au fost momente
inanciare di icile. Au fost încă și prieteni ai ziarului care, în asemenea
momente, îi săreau în ajutor. N-am simțit deci nici direct, nici indirect,
că conștiința ne-ar i constrânsă în așa măsură, încât să i fost obligați să
renunțăm la părerile, la convingerile noastre politice, pentru că interese
capitaliste ar i reclamat-o.
Și să ie altfel – nu vorbesc de America, unde trăiesc atâția idealiști,
atâtea mișcări mistice, dar la Anglia, a cărei presă este reputată a i de o
putere politică și morală fără de seamăn? Pe la sfârșitul secolului trecut,
în preajma primului război mondial, Sir Bulwer Lytton, om de Stat și
literat, spunea în plină Camera Comunelor: „Domnilor, dacă aș avea să
transmit generațiilor viitoare o dovadă a civilizației engleze din secolul
al nouăsprezecelea, nu aș alege, nici docurile noastre, nici căile noastre
ferate, nici edi iciile publice, nici magni icul Parlament, în care ne găsim.
Mi-ar ajunge, ca să dau această dovadă, un simplu număr din Times”.
În recenta dezbatere din Camera Comunelor – dezbatere de la care
pornește acest articol – ziarul Times nu a fost pomenit. Deși proprietatea
lui, care a aparținut de aproape două secole familiei întemeietorului
său Welter, a trecut din mâinile acestuia, asupra lordului Northcliffe și a
familiei Astor, și face, deci, parte dintre întreprinderile de presă acaparate
de trusturi capitaliste. Dar nici chiar Northcliffe nu a îndrăznit să ingereze
asupra politicii lui Times, care a rămas mereu aceeași. Northcliffe a fondat
cele mai răspândite ziare și le-a imprimat ideile sale. Dar de Times nu s-a
atins. Politica acestuia a rămas aceeași. Ea este națională engleză și – cum
a spus un observator, surâde prietenilor Angliei și se încruntă la dușmanii
ei. Totul, cu bună creștere, cu corectitudine și cu distincțiune. Nici măcar

din motive tehnice nu se va surprinde cel mal mic fals în acest ziar. Și este
mai mult decât sigur că, dacă și-ar schimba câtuși de puțin atitudinea,
și-ar pierde cititorii...
Astfel ajung la un aspect esențial al întregii probleme care s-a
discutat în Camera Comunelor. O gazetă nu depinde numai de scriitorii ei,
mai puțin încă de proprietarii ei. Ea depinde, în cea mai mare măsură, de
cititorii ei. Redactorii și cititorii unui ziar formează un tot, – o familie. Mai
ales într-o țară cu un public politicește conștient – nu poți oferi acestuia
orice bucate. Cei care ar crede altfel ar i niște naivi pe care cititorii i-ar
aduce repede la realitate. Ceea ce am văzut la noi – și s-a dovedit imposibil
și la noi – cum ar i cu putință într-o țară cu mase politicește complet
conștiente? Nu e posibil să menții cititorii unei gazete, dacă aceasta și-ar
schimba complet atitudinea cu care i-a câștigat, afară doar dacă cititorii
înșiși își vor i schimbat convingerile.
În discuția Camerei Comunelor nu a fost vorba de Times, ci, fără ca
aceasta să se precizeze, de așa-zisa presă de bulevard. Dar nici aceasta
nu e independentă de cititorii ei. Și capitaliștii, care o adună în trusturi,
sunt poate mai stăpâniți de ideea bene iciilor decât de scopurile politice,
pe care le-ar crede utile altor interese comerciale și inanciare ale lor.
Libertatea absolută a presei garantează posibilitatea ca iecare grup de idei
să-și creeze ziarele sale. Cu cât un ziar devine o întreprindere comercială,
se vor găsi și capitalurile necesare lui. Sau frumusețea scopurilor, sau
bene iciarul inanciar – vor atrage totdeauna capitaliști dornici de a
în iința ziare. În plus, un ziarist sau un grup de ziariști poate porni și cu
puține mijloace inanciare la lucru, la luptă.
Evident că împiedicarea forței capitaliste de a constrânge liberul
arbitru al ziaristului onest este o obligație pentru un regim democratic
sincer. Aprecierea liberului exercițiu al profesiei ziaristice este, însă, mai
mult de domeniul conștiinței ziaristului. Trebuie ca cetățenii, orice părere
ar avea, să-și poată exprima aceste păreri. În presa engleză, corespondența
cititorilor către redacție, care formează o rubrică permanentă, înlesnește
aceasta. Dacă, totuși, pentru a garanta corectitudinea presei, independența
ei, s-ar căuta anume mijloace de control, – aceasta ar trebui făcut cu cea
mai mare băgare de seamă. Amestecul Guvernului în controlarea presei e
totdeauna periculos. Și dacă, pentru libertatea presei, este necesar ceva,
– apoi aceasta este înlăturarea amestecului puterii executive în rulajul
ei. Mai mult ca orice altfel de întreprinderi, cele de presă trebuie să ie
individualiste. Altfel, presa e condamnată să devină dintr-un organ de
control, un organ controlat, ceea ce i-ar distruge complet libertatea. De
altminteri, în presa engleză, în presa modernă, locul principal îl ocupă
informația. Comentariul vine în al doilea rând și spațiul ce ocupă în
raport cu informația e foarte redus. Iar cititorul, cel puțin cel englez, se
informează întâi și apoi abia citește comentariul, – dacă-l citește. E greșit
cine crede că ziariștii impun părerile lor cititorilor. Mai curând contrarul
e adevărat.
Louis Barthou, fostul Ministru de Externe francez, scriitor și academician,
vorbind de presa modernă a spus: „Ah, teribilă mașină, binefăcătoare și
odioasă, utilă sau ucigașă, sfântă sau infernală pe care geniul lui Guttenberg
a pus-o în serviciul unei majestăți a cărei suveranitate, mereu victorioasă,
supraviețuia loviturilor violente sau per ide ale regimurilor pe care le domină
și pe care adesea le ucide. Această suveranitate nu e absolută: ea se risipește
și se divide. Trebuie să ne bucurăm de ea. Dacă nu ar i decât un singur ziar,
adevărul nu ar avea decât un singur clopot, al cărui sunet ar inspira o legitimă
neîncredere. Această primejdie, însă, nu e de temut și nu riscăm să im lipsiți
de clopote (dacă presa e liberă), căci mereu reapar clopotari noi, care invită
publicul să intre în temple noi. Nu-mi plac capitaliștii care întemeiază ziare
care nu știu să scrie niciun articol și care nu sunt decât industriași ai căror
bani caută să se plaseze sau... să se apere. Însă, la mijlocul secolului trecut,
Stendhal a spus: «Un om, care a adunat câteva milioane, cumpără un ziar
care să-l laude». Dar noi nu avem ce face. Trebuie să trăim, de bine, de rău.
Esențialul este să ne păstrăm independența și demnitatea...”
Asta este.... În ziaristică, mai mult ca în orice altă profesie, omul
decide. Nu ocârmuirea, nici măcar legile...
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 582, 3 noiembrie 1946, p. 1-2.

Libertatea opiniilor
Titlul nu-i al meu, l-am împrumutat din Dreptatea de ieri, care spune
că „pe biroul iecărui intelectual, iecărui bărbat politic ar trebui păstrat,
spre consultare, ca o a doua Biblie, discursul ținut de Președintele Truman,
acum o lună, la inaugurarea Adunării Generale a Organizației Națiunilor
Unite”. Ceva mai jos, confratele de la Dreptatea reproduce următorul pasaj
din discursul în chestiune: „Sunt de părere că libertatea de exprimare a
opiniilor, ca și libertatea informațiilor, apoi dreptul omului de a a la, de a
ști, sunt cele mai importante drepturi și libertăți fundamentale, și pentru
menținerea lor suntem obligați sa depunem toate eforturile pe temeiul
Chartei Națiunilor Unite”. Revenind la stările din România, iată cum le
vede o iciosul național-țărănesc: „La noi, însă, forța și violența însemnă
«democrația practică», siluirea conștiințelor, tăgăduirea libertăților de
exprimare a opiniilor, înseamnă că ești pe linia mare a progresului cultural
și moral al țării”. Iar mai la vale, Dreptatea se ocupă de „teroarea” pe care
Guvernul Groza ar i dezlănțuit-o cu prilejul alegerilor. Ca și când atunci,
când au fost la putere, național-țărăniștii ar i făcut alegeri libere...
Dar n-am de gând să iau apărarea Guvernului, cu toate că, într-o zi,
voi răsfoi colecția ziarelor ca să număr morții și răniții cu care s-au soldat
alegerile de altădată, precum și protestele opoziției împotriva terorii
dezlănțuite de guvernele respective.
Deci, nu voi apăra Guvernul Petru Groza, ci propriile mele drepturi de
cetățean liber, de ziarist profesionist independent, voi încerca să apăr, mai
presus de toate, un principiu. Spuneam ieri că ziarele de opoziție, cu toate
că țipă în iecare zi după libertatea de opinie, de gândire și de manifestare,
luând mărturie discursurile marilor personalități democratice de peste
hotare – când e vorba de libertatea altora, ies cu parul la cotitură, lovind
fără alegere, fără milă și, de cele mai adeseori, fără talent. Libertatea nu
este a nimănui, pentru că este a tuturor, atunci când există cu adevărat.
Când spui libertatea mea, înseamnă că-i răpești celuilalt dreptul de-a avea
libertatea lui, anulezi însăși noțiunea și sensul acestui cuvânt.
A-ți rezerva dreptul de-a avea libertate în toate manifestările,
pentru ca atunci când tu însuți ești criticat să sari în beregata celui ce te
critică, deși o face în virtutea aceluiași principiu, nu cred că mai poți avea
autoritatea să-l aperi și să-l propovăduiești. Noțiunea de libertate este
strâns legată de noțiunea de dreptate. Ai dreptul să critici pentru că ești
liber – dar ai și datoria de a primi criticile ce ți se fac, fără să te superi
și, mai ales, fără să-ți închipui că dreptul de a critica îți aparține exclusiv.
Simțul onoarei și al demnității îl are iecare, nu numai atunci când se simte
jignit și trebuie să se apere. Nimeni nu se poate lăsa terfelit pentru că
celălalt are dreptatea lui, și libertatea de a o folosi cum îi vine la îndemână
sau la condei.
Confrații mei de la ziarele opozante, confundă noțiunile. Cu voință
sau din prostie – nu interesează. Aș vrea să le spun doar că o credință și
un steag nu pot i slujite și apărate cu folos decât respectând credințele,
steagurile, libertățile și drepturile altora. Acesta e sensul discursului
Președintelui Truman. Dreptate și libertate pentru tine nu poți avea
decât atunci când respecți dreptatea și libertățile tuturor. Căci, dacă ești
pornit să ai numai tu dreptate și s-o obții cu orice chip și sub orice formă,
înseamnă nu numai că încalci drepturile și nesocotești libertățile altora,
dar, mai înseamnă, pur și simplu, că nu ți se cuvine.
Mircea Damian
Fapta, anul IV, nr. 683, 14 decembrie 1946, p. 1.

„Doctorii” și libertatea presei
Permanența unui „doctor” în materie de gazetărie se pare că e în

însăși ursita presei românești.
Precursorul ori, mai bine zis, fondatorul dinastiei a fost „doctorul”
Ilie [Rădulescu – n. n.], faimosul apologet al revolverului, al urii și, totodată,
inițiatorul și luptătorul pentru un stil speci ic: porunca vremii.
Milioane de vieți omenești, milioane de orfani, milioane de văduve
și zeci și sute de orașe, bogățiile și loarea lumii, iată jertfele pe care
omenirea întreagă a trebuit să le dea pentru o înfrânge stilul lui Ilie, ideile
lui, și a stabili, pe întinsul globului, o religie nouă. Religia păcii și a bunei
înțelegeri.
E cineva să nu se cutremure în amintirea celor prin care a trecut
omenirea? E cineva care să mai dorească o revenire a vremurilor trecute?
Aparent nimeni.
Și totuși, pescuitorii în apă tulbure, urmașii lui Ilie, ideli elevi ai
școlii la care și-au făcut educația, caută prin orice mijloace o reînviere a
unui trecut în care limbajul era bâta, iar logica, revolverul.
Sub oblăduirea unui alt „doctor” și sub irmă schimbată, Porunca
vremii continuă să apară și să-și pescuiască frazele tot din cazanul cu venin
a1 urii și al învrăjbirii. De astă dată, nu se mai cheamă ziar „naționalist”,
ci „luptător pentru democrație”. Sub scutul unei lupte pentru „libertatea
presei”, cotidianul „democrației” încearcă cu dinții platoșa libertății. Cu
orice chip atât din punct de vedere comercial, cât și din alte multe obscure
interese, cotidianul doctorului martir vrea să se facă interesant.
După mai multe încercări fără rezultat, democrația adunată în
persoana medicului a reluat vechea rețetă care i-a adus lui Ilie blocurile,
moșiile și alte avuții: huliganismul.
Dând deoparte orice s ială, coloanele cotidianului „democrat” au
început atacuri fățișe, la adăpostul unui scut de supralicitație dinastică.
Și toate acestea, în repetatele lamentări ale unei „prese îngrădite”,
ale libertății încătușate etc., etc.
Ce fel de îngrădire este aceea în care, într-un regim democrat, într-o
vreme în care se luptă pe toate căile pentru a se vindeca rănile războiului,
într-o gazetă superdemocrată, pot apare articole de felul celor care au
apărut? Cum se poate văita de lipsă de libertate o gazetă care continuă
tradiția lui Ilie, atunci când înseși condițiile armistițiului prevăd stârpirea
oricăror încercări de reînviere a ideilor și manierelor totalitare.
Zadarnice au fost oare toate sacri iciile națiunilor în acest sângeros
război? Zadarnice hecatombele și cuptoarele de la Maidanek? Zadarnice
camerele de gaze, mazărea furajeră și morții noștri de pe podișurile Tatrei?
Zadarnice.
Fiindcă doctorii presei românești zburdă ca în vremurile bune ale
dictatului de la Viena, ca în vremurile bune ale guvernului Antonescu.
Zburdă, fără să uite, însă, că presa n-are niciun fel de libertate.
[Nesemnat]
Ultima oră, anul III, nr. 398, 17 ianuarie 1946, p. 3.

Presa de partid și presa independentă
În ordinul gazetarilor au fost rânduieli nescrise, dar respectate de toți

cei pătrunși de marele rost al profesiunii și al ordinului. Cu excepția câtorva
temperamente mult prea pătimașe, în marea lor majoritate, gazetarii
adevărați, gazetarii prețuiți de opinia publică își găseau solidaritatea într-o
stimă reciprocă. Cred că e bine ca la temelia oricărei solidarități să ie nu
numai comunitatea de interese profesionale, ci și stima.
De aceste vechi și bune deprinderi, – pe care le-am învățat și eu de
la cei ce mi-au făcut cinstea de-a mă introduce în ordinul gazetarilor, –
mi-am adus aminte zilele trecute, când am a lat că două ziare au împlinit,
iecare, câte un an de apariție. E vorba de două ziare de partid: Liberalul,
o iciosul Partidului Național-Liberal, și Dreptatea, o iciosul Partidului
Național-Țărănesc.
În acest an, ne-am găsit, adesea, pe poziții opuse cu aceste două
gazete. E iresc. Un ziar independent, cum este Jurnalul de dimineață, nu
poate i niciodată în deplin acord cu un ziar de partid, care este sortit să
susțină totdeauna, și împotriva oricui, credințele partidului respectiv.
Aceasta nu ne împiedică însă, de-a saluta după buna, eleganta
și vechea noastră rânduială – pe care am dorit-o păstrată și în viitor –
aniversarea acestor doi confrați, indiferent de faptul că ne sunt adversari.
Sub conducerea experimentată și inteligentă a eminentului nostru
confrate, d. dr. A. Berkowitz, Liberalul este, deopotrivă, ziar de luptă și ziar
de principii. Poți să nu ii de acord cu lupta dusă, cu principiile susținute. Dar
nu poți să nu recunoști calitatea uneltelor de luptă și deplina fermitate în
susținerea principiilor. Întovărășit de-o excelentă echipă, directorul Liberalului
a izbutit să dea unei gazete de partid o față cu care nu prea eram deprinși.
Celălalt distins coleg, d. N. Carandino, polemist de mare temperament,
a imprimat Dreptății o notă de permanentă combativitate, consecvent
principiului ostășesc că în atac trebuie să ai totdeauna inițiativa. Loviturile
d-sale s-au îndreptat, foarte deseori, și împotriva noastră. Le-am primit
așa cum au venit: din partea unui adversar care îmbină talentul cu
convingerea. Greșită sau întemeiată, convingerea trebuie respectată.
Se cuvine să adaug aici că directorii acestor două o icioase de partid
au stat, în timpul nemților, în lagărul de la Târgu-Jiu. Dacă ne despart de
ei atâtea și atâtea lucruri, ne apropie hotărârea de-a lupta cu toată tăria
pentru ca trista istorie a rătăcirilor din trecut să nu se mai repete.
Nădăjduiesc că, încetul cu încetul, viața publică a României va intra
în climatul prielnic dezbaterii libere a ideilor. În momentul acela, vom avea
– cum e iresc într-un regim de libertate – multe obiecțiuni principiale
împotriva celor două partide, pe care le susțin cele două ziare.
Jurnalul de dimineață își va păstra și atunci aceeași obiectivitate
care rezultă, în chip iresc, din situația lui de ziar independent. Noi slujim,
în aceste coloane, credința noastră de aproape trei decenii, indiferent de
regimurile care, rând pe rând, ne-au lovit fără cruțare. Credința noastră
poate i greșită. Nu avem îngâmfarea de-a spune că deținem monopolul
adevărului. Dar lupta noastră nu este și nu va i niciodată interesată.
Dacă va veni, deci, o zi în care să putem discuta în deplină libertate
cu cele două partide, ar i bine – nu pentru noi, ci pentru educația
cetățenească a maselor – ca ziarele acestor două partide să nu uite acest
an de luptă grea, ci să respecte și atunci – așa cum se cuvine – argumentul
adversarilor lor.
Spun acest lucru, pentru că, de multe ori, în cariera mea am văzut
partide și ziare care prețuiesc libertatea atunci când n-o au, dar o uită
atunci când dispun de ea.
Jurnalul de dimineață, anul IX, nr. 662, 13 februarie 1947, p. 1.

Libertatea presei
D. Octav Livezeanu, Ministru al Informațiilor și fost ziarist profesionist,

a luat cuvântul într-o ședință a adunării din Dealul Mitropoliei. Pentru a
lămuri dedesubturile regimului special instaurat de guvern pentru presă.
La adăpostul lozincii: libertatea presei.
Am atribuit dlui Livezeanu calitatea de „fost ziarist profesionist”. Și
credem că, după citirea atentă a discursului d-sale „politic”, toți breslașii
scrisului vor i de acord a recunoaște că „ministrul” Octav Livezeanu a
exclus de initiv din rândurile gazetarilor profesioniști pe omonimul d-sale
din presă.
În adevăr, pentru profesionistul zilnic al condeiului, principiul
libertății presei este un atribut sacrosanct. Care nu e pasibil nici de
intervertiri, nici de interpretări, care este sau nu este. Pur și simplu. Pentru
că libertatea presei, în sensul adevărat al cuvântului, nu se pretează la
abilități conjuncturale și nici la discriminări.
Pentru d. ministru Livezeanu, însă, măsurile luate de guvern împotriva
libertății presei sunt „măsuri de conjunctură” care nu au nimic a face cu
„principiul însuși”.
Ne așteptam la mai multă condescendență pentru presă din partea
fostului ziarist. Și nu la o mărturisire cinică, deși învăluită într-un văl prea
străveziu de insinuări per ide care vor să aibă aerul unor abilități. Căci,
a vorbi despre „măsuri de conjunctură” înseamnă a recunoaște, pe față,
că s-au luat măsuri. Indiferent de ce natură. Dar pe care, nu numai noi,
ziarele de opoziție, ci și unele din ziarele cu contingențe guvernamentale
le socotim arbitrare și contrarii articolului trei al Tratatului de pace.
Dar, d. ministru Livezeanu se arată a i pierdut dragostea instinctivă
pentru presă a gazetarului profesionist, și atunci când aliniază presa
sub nivelul comerțului de băcănie sau de mărunțișuri. D-sa, răspunzând
plângerilor unor ziare cu privire la insu iciența cotelor de hârtie, declară
sentențios următoarele: „Dar, dacă s-ar adăuga la acestea și faptul că ar
i nevoie, la un moment dat, să dăm această hârtie în afară, în schimbul
unor lucruri de mai acută necesitate, eu socot că acest lucru nu este atât
de grav și sacri iciul nu este prea mare, când, cu o restrângere în consumul
de hârtie în interior, vom putea satisface nevoi mult mai urgente ale unor
întregi regiuni, care așteaptă o alimentare substanțială”.
Într-o „conjunctură” atât de defavorabilă liberei exprimări a ideilor,
sub un regim de „sens unic”, în care opinia publică nu poate găsi, cum
ar dori, lumina pe care o așteaptă însetată de la cuvântul tipărit, într-un
timp de cruntă comprimare, tipăriturile și declarațiile dlui Livezeanu
sunt simple loricele de stil, pe care un gazetar profesionist nu le poate
întrebuința fără a nu-și călca, prin aceasta, în picioare datoriile de breaslă.
Și apoi, ce înseamnă această bagatelizare a nevoilor alimentare? Ce
vrea să zică această perseverare în iluzionism? Cu păsările, cu icăței de
gâscă, cu icrele negre și cu piftia se va potoli foamea celor decimați de boli
și de mizerie? Cu asemenea măsuri de mântuială se trece la rezolvarea
unei calamități naționale?
Culmea declarațiilor fostului ziarist o ating, însă, so ismele per ide
ale conducătorului presei române cu privire la așa-zisele „rămășițe
fasciste”. Care, prin faptul că declarațiile se refereau la presa ce apare
astăzi, ating direct acele ziare care nu scriu pe placul Guvernului. În speță,
la cele două ziare ale opoziției, Dreptatea și Liberalul.
Dar d. Livezeanu uită că aceste ziare aparțin unor partide care au avut
un rol eminent în actul de la 23 august 1944. Un rol pe care mulți îl socot mai
e icient decât al formațiilor pro-guvernamentale. Și mai uită că autorizația
de apariție li s-a dat tocmai pentru că atât realitatea, cât și obligațiile impuse
prin anumite acorduri internaționale, con irmau, în mod evident, caracterul
antifascist al acestora. Așa că lovitura pe care o încearcă, prin stigmatizarea
celor două partide de opoziție, se pierde în gol.
În zadar d. Livezeanu ar dori să ie abil când declară că „libertatea
presei este, azi, atât de mare, încât permite celor ce protestează să ie
condamnați în numele acestei prese”. Abilitatea este de esență ieftină. De
cea mai ieftină și dezgustătoare esență. Și este de natură a pecetlui, pentru
totdeauna, o carieră de gazetar. Închizându-i de initiv porțile templului în
care a o iciat cândva. Fără ochelari negri și fără interpelări politice.
Lazăr Iliescu
Dreptatea, anul XXII, nr. 292, 26 februarie 1947, p. 1-2.

Între libertatea presei și libertatea omului
Problema libertății este astăzi mai complexă decât oricând, după ce

s-a constatat că, prin abuzarea ei, se poate atât de ușor des iința. Simpla ei
proclamare ar face să renască aceleași împrejurări favorabile, pentru acei
care au abuzat de ea în trecut. Ar i o invitație indirectă să reînceapă, fără
risc, ceea ce s-a terminat cu atâtea grele sacri icii. Din această cauză, între
acei care iubesc libertatea există serioase divergențe. Unii au păstrat o
încredere oarbă în virtuțile libertății, iar alții își dau seama de slăbiciunile
ei și vor s-o asigure împotriva acestor slăbiciuni. A recunoaște slăbiciunile
libertății implică vigilență, că libertatea nu trebuie numai prețuită, dar și
păzită.
De aceea, apare ciudată, mai ales în domeniul libertății presei, poziția
partizanilor ei, care înțeleg să întindă și să mențină bene iciile ei, fără niciun
fel de restricții, chiar și pentru acei care au închinat-o sau propovăduiesc
des iințarea ei. Dar ceea ce este și mai paradoxal, unii din acești partizani
ai libertății presei, fără niciun fel de restricții determinate de necesitatea
conservării, se a lă printre acei care atâția ani au trebuit să abandoneze
condeiul, iindcă, pentru un motiv sau altul, au pierdut dreptul de liberă
exprimare. Pentru aceștia, ar i de un deosebit interes să cunoască limitele
libertății presei, așa cum sunt stabilite și concepute într-o țară ca Marea
Britanie, unde n-au putut triumfa, nici trecător, dușmanii libertății.
De curând, s-a judecat acolo un proces început de Soc[ietatea] Mosley
Publication Ltd. împotriva a trei membri din sindicatul muncitorilor gra ici.
Aceștia au refuzat să distribuie ziarul lui Mosley, Newsletter, restituindu-i
toate exemplarele. Mosley a pretins că aceasta constituie o conspirație
împotriva libertății presei. Sindicaliștii s-au apărat, arătând că ei consideră
că este legitim „să oprească (withhold) ca munca să ie folosită pentru
ajutarea politicii lui Sir Oswald Mosley și a partidului căruia el aparține”.
Avocatul lui Mosley, d. Scott Henderson, a invocat argumentul clasic, pe
care noi nu l-am cunoscut din gura unui apărător al fasciștilor, ci sub
pana unor democrați, a unor oameni care au trebuit să renunțe la scris,
iindcă ei nu au vrut să abandoneze credința lor în libertate. Avocatul lui
Mosley spune: „...dacă așa ar i legea, atunci libertatea presei ar depinde
de capriciile muncitorilor sau numai ale unei secțiuni a muncitorilor din
industria ziarului. Susținerea mea este că aceasta nu poate i legea”. Ar
putea i un motiv de re lecție mai serioasă pentru partizanii libertății de
presă, fără discriminări între prietenii și dușmanii libertății, faptul că
argumentul lor se regăsește în gura unui avocat al fasciștilor.
Judecătorul englez, Mr. Justice Vaisey l-a întrerupt pe avocat, arătându-și
îndoiala asupra valabilității acestui argument: „Presa este liberă și omul este
liber. Aici este un con lict”. După câteva zile de deliberare, tribunalul a respins
plângerea lui Mosley.
Raționamentul judecătorului Vaisey pleacă de la o solidă formulare a
termenilor problemei: con lict între libertatea presei și libertatea omului. În
acest con lict, justiția engleză n-a ezitat să dea precădere libertății omului.
Merită atențiune această prezentare a con lictului, care trebuia să se rezolve
prin limitarea uneia din cele două libertăți. Dacă transformăm presa într-un
fetiș, dacă considerăm libertatea ei un scop în sine, atunci soluția dată de
judecătorul englez este greșită. Dar, dacă presa și libertatea sunt un mijloc
de a servi omul, atunci nu există ezitare între cele două libertăți. Libertatea
omului este mai presus de libertatea presei, iindcă libertatea presei este o
consecință a libertății omului și nu poate i folosită decât în slujba libertății
omului și nu în detrimentul ei. Limitarea libertății omului într-un astfel de
con lict, ar pune mai presus de om, presa, mai presus de om, unealta.
Dacă este justă a irmația, și jurisprudența engleză o con irmă, atunci
putem păși peste limitele speței judecate la Londra, pentru a susține că
libertatea presei nu trebuie să ie folosită împotriva libertății omului, că
ea nu trebuie acordată acelora care vor să știrbească libertățile.
Unii nu admit însă libertatea presei cu „dacă”, dar fără acest „dacă”,
cei trei sindicaliști englezi trebuiau condamnați și obligați să asiste, cu
munca lor și a celor de sub conducerea lor, o politică fascistă, ca aceea a
lui Sir Mosley. Nu este un „capriciu” al muncitorilor, când invocă caracterul
fascist al unei publicații pentru a refuza munca lor, ci pur și simplu un
re lex de conservare al libertății lor personale.
Aceste re lexe de conservare să ni le însușim, căci fără ele libertățile
noastre sunt fragile.
Marin Dima
Națiunea, anul II, nr. 304, 28 martie 1947, p. 4.

Libertatea presei
Congresul mondial al ziariștilor și-a încheiat lucrările la Praga. Spre

deosebire de celelalte Conferințe internaționale, ziariștii s-au înțeles și
s-au putut despărți cordial, după ce căzuseră de acord asupra câtorva
principii esențiale. Unul din acestea, subliniat așa cum trebuie în moțiunea
inală, este libertatea presei și a informațiilor, în toată lumea.
Libertatea presei!
Iată o formulă care um lă inimile iecărui gazetar... și-i umezește
ochii. Mai ales în țările unde această libertate a fost încătușată pentru
alte motive decât acelea derivând strict din starea de război, postulatul
libertății scrisului apare ca o lozincă plină de nădejdi și de îmbărbătare.
Pentru că nimic nu poate i mai esențial pentru presă decât libertatea
ei. Oricât rău ar face abuzul de libertate în presă, el nu înseamnă nimic
pe lângă răul imens pe care-l poate aduce încătușarea. Exemplele sunt la
îndemână în toate timpurile și peste tot, iar excepții în această materie nu
s-au pomenit.
Dreptul la discuție liberă, la critică, nu poate i privit cu ochi răi decât
de cei care au ceva de ascuns, de cei care vor să întrebuințeze puterea în
scopuri nemărturisite.
Firește, sunt împrejurări excepționale, starea de război sau starea
subsecventă războiului, când libertatea de exprimare poate i limitată.
Dar acestea nu pot i decât situații anormale, temporare, după cum însuși
războiul este o situație anormală: pacea formează starea normală în care
trebuie să trăiască lumea. Numai fascismul considera războiul ca regimul
normal de viață al omenirii, iar epocile de pace ca excepții. Dar această
neroadă concepție s-a dus pentru totdeauna.
În vremuri normale, de pace, libertatea de exprimare este un bun,
un drept de care popoarele nu pot i lipsite.
Există însă, și aici, o nuanță. Ce ne facem cu acei care abuzează de
această libertate, care, la adăpostul ei, lezează interesele colectivității și-i
periclitează însuși dreptul la viață, la libertate, la securitate, la progres?
Iată, de exemplu, principiul libertății individuale, atât de sacrosanct
în toate legiuirile democratice, este totuși limitat acolo unde ea devine
primejdioasă pentru vecin sau pentru colectivitate.
Ce facem cu acei care vor să lucreze neonest, sub scutul principiului
sublim al libertății de exprimare? Poți lăsa acest principiu să funcționeze
fără nicio frână?
În al doilea rând, astăzi se caută pretutindeni, – este marea problemă
a lumii moderne – o acomodare între nevoile și drepturile individului și
interesele colectivității reprezentată prin Stat. Cum realizezi această
acomodare, în materia dreptului de liberă exprimare?
În principiu, nici acest motiv n-ar putea îndreptăți încorsetarea
presei. Pentru că, asigurându-i libertatea deplină, orice critică nedreaptă,
orice intenție mârșavă strecurată pe calea presei, sunt sortite unui eșec
sigur prin jocul automat al libertății de a a la adevărul care, până la urmă,
iese ca untdelemnul deasupra apei. Până la sfârșit, tot adevărul și dreapta
judecată triumfă. În privința asta, nu e niciun dubiu.
Dar, de la acest principiu, de la această lege imanentă și până la
realitatea practică, de pe teren, e o oarecare distanță. Până când adevărul
și dreapta judecată să triumfe de la sine, rămâne destul timp ca criticile
nedrepte, intențiile mârșave, să-și facă efectul și să provoace un mare rău
colectivității.
Din toate aceste sumare considerații reiese că o frână, un control,
totuși trebuie să existe, ca pentru orice lucru echilibrat de pe lumea asta.
Ei bine, veți spune d-voastră – unii din d-voastră, mai bine zis – iată,
prin urmare, Statul care trebuie să intervină.
Nu, domnilor. În împrejurări normale, Statul , autoritatea de Stat,
este ea însăși parte în marele proces al vieții unei națiuni și al vieții
naționale, pentru că azi nicio națiune nu mai trăiește de capul ei.
Tocmai iindcă Statul, în concepția modernă, are atâta putere și atâta
responsabilitate, atât pe plan intern, unde preia și controlează o bună
parte din inițiativa particulară, cât și pe plan extern, unde purtarea unui
Stat in luențează viața tuturor celorlalte. Statul însuși trebuie să se supună
discuțiilor, criticilor, „cenzurii”, dacă vreți, a presei, a opiniei publice, în ce
privește modul cum procedează, măsurile pe care le ia. Aceasta e tocmai
una garanțiile că el își va îndeplini mai bine rolul.
Dacă, totuși, o frână trebuie să existe și pentru presă, aceasta nu
poate veni de la forțe exterioare pe care presa trebuie să le controleze, ci
din însuși sânul presei. Organele ei, sindicatele ei, liber alese, vor veghea
ca presa să-și îndeplinească, în mod onest și constructiv, rolul de mentor
al vieții publice, să demaște și să zdrobească intențiile mârșave, să-și

stigmatizeze elementele veroase și pe acelea care răspândesc ideile de
ură, violență etc.
Presa trebuie să ie cumpăna adevărului. Și această cumpănă, ca să
funcționeze corect și folositor, trebuie să ie liberă de orice in luențe și
presiuni din afară, curată, ferită, pe cât se poate, de intemperiile mizeriilor
și ale inechității.
N. Scărlătescu
Ultima oră, anul III, nr. 812, 11 iunie 1947, p. 1-2.

Tot despre libertatea presei
Recentul Congres ziaristic de la Praga a pus pe tapet – în discuțiunile

urmate – libertatea presei.
La noi, subiectul a dat loc la ample discuțiuni. Și, iresc, și la destule
controverse.
Și, ca cetățeni și, mai ales, ca profesioniști ai scrisului cotidian, orice
lumină se aduce, orice contribuție, orice discuție nu ne poate decât bucura.
Libertatea presei. Subiectul nu e nou. Au curs, în decursul istoriei,
atâtea luvii de cerneală, atâtea elocvențe au fost cheltuite, atâtea dezbateri
parlamentare în toată lumea, pentru a se stabili unde începe această
libertate și până unde poate merge ea. Poate i această libertate ilimitată?
Îmi amintesc, sunt câțiva ani de atunci, am avut cinstea să iu primit
de răposatul abate Zavoral, la mănăstirea Strahov, de lângă Praga. Am avut
plăcerea să iu condus și să vizitez renumita bibliotecă a mănăstirii. La un
moment dat, răposatul abate, îmi arată un colț din vasta bibliotecă: vezi, în
acest colț sunt cărțile puse la index de cenzura epocii. Operele anatemizate
și interzise de cenzorul vremii. Și totuși – spuse abatele –, ideile sociale
n-au stat pe loc. Lumea merge înainte. Cenzura n-a folosit la nimic.
Am făcut această digresiune pentru a arăta de ce nu suntem prieteni
ai cenzurii. Departe de noi, deci, gândul de a justi ica cenzura. Și totuși...
dacă o detestăm – mai ales excesele ei –, cu aceeași obiectivitate suntem
obligați să ne întrebăm până unde poate merge excesul de libertate?
Să nu uităm, mai ales situația de la noi. Să nu uităm că abia am ieșit
dintr-o epocă în care obscurantismul și tirania fascistă erau ridicate la
normă de Stat. Fascismul, cu toate ideile lui funeste, a misti icat tot ce
însemna dreptul la viață al celor mulți. Să nu uităm că violențele de limbaj
au dus la noi – în trecutul recent – la crime și asasinat.
Mai poate contesta cineva azi că un Nicolae Iorga sau Virgil Madgearu
nu au fost victimele limbajului sordid al unui asasin condamnat, după
23 august la muncă silnică pe viață? Că pana lui otrăvită a incitat mereu
la crimă și asasinat? Că a declanșat, prin scrisul lui, o atmosferă care a
culminat cu o serie întreagă de bestialități?
Dar nu numai la noi. În Franța, în patria revoluției sociale, în Franța,

de unde au radiat întotdeauna toate ideile generoase. Acolo, condeie de
talent – de mare talent – s-au pus în slujba unor idealuri infame. Din ura
în contra democrației sociale, s-au pus în slujba lui Abetz. A nazismului.
Unde a dus și ce a însemnat talentul unui Henry Béraud? Unde a dus
scrisul acestui trădător și al altor trădători ca cei de la Action française,
Je suis partout sau alte imunde foi „intelectuale”? Unde a dus libertatea
scrisului unui Georges Suarez sau Pierre Gaxotte? Și, dacă facem puțină
istorie, unde a dus scrisul lui Charles Maurras care, moralmente, a înarmat
mâna lui Vaillant, asasinul lui Jaurès?
Nu a pornit din scrisul lui Maurras, care-l denunța – din ură pentru
democrația socială – pe Jaurès ca trădător de patrie și-l expunea vendetei
publice?
Sub imagini admirabile se pot ascunde orice gânduri infame. Erijat
în apărătorul à outrance al libertății presei, poți masca printr-un scris
neonest orice turpitudine.
S-a spus – pe drept cuvânt – că excesul de libertate nu e atât de
periculos cum ar i cenzura și mai ales excesele ei. De acord. Într-o epocă
pe care ne-am obișnuit a o numi normală. Dar azi? Azi, când climatul
fascist a lăsat atâtea urme? Când mocnesc atâtea uri? Când atâtea idei
revanșarde suferă de insomnie? Azi, într-o epocă de prefaceri sociale și
la un turnant al istoriei? Azi, când sunt încă destule spirite debilitate de
virusul fascismului defunct, când orice lipsuri, datorate unor împrejurări
vitrege, pot i speculate în folosul altor interese decât cele ale colectivității?
Războiul a lăsat atâtea urme funeste în spirite, atâtea uri stau gata
să ie declanșate, patimi politice ajunse la paroxism, încât orice exces al
scrisului s-ar putea transforma într-o torță incendiară. Într-un instrument
anti-democratic.
Nu avem pretenția de a i rostit noi ultima formă în care se poate
vorbi despre libertatea presei. S-au scris și se vor mai scrie multe despre
libertatea presei.
Libertatea presei, da. Dar ea nu trebuie să folosească altor obiective
decât acelea ce le impun dreptul la viață al celor mulți. Al democrației sociale.
În orice caz, libertatea presei nu mai poate folosi unor obiective care ar
însemna o reeditare – în forme noi – a climatului fascist sau fascizant.
Gr. Silvan
Ultima oră, anul III, nr. 830, 2 iulie 1947, p. 1-2.

Dilema presei independente
Dacă a irmația lui Jouvenal: „nu există opinie publică, există numai
ziare”, este adevărată, cum explicăm atunci simpatia cu care publicul
înconjoară (citește, cumpără) un anumit ziar mai degrabă decât altul?
Asistăm de un secol, mai exact de la 1863, la o dezvoltare extraordinară
a presei de informație, bazată pe elementul senzațional, în defavoarea presei
politice devenită tot mai intimă. Până de foarte curând, în Occident, chiar
ziarele combinate („de atitudine”), cum e Times, nu își pot compara tirajul
cu gazetele în care un match de box sau o crimă ocupă de trei ori mai mult
spațiu decât toată viața politică la un loc (Daily Mail).
Fenomenului i s-au dat numeroase explicații de ordin psihologic,
dar nu poate i înțeles, decât întorcându-ne la atmosfera socială de la
jumătatea secolului trecut, când apare „ziarul de cinci bani” (cinque sous)
și cu el presa de mare tiraj.
În mijlocul gazetelor politice cu mult elan, dar nerentabile, care
rezistau câțiva ani, câteva luni sau rămâneau simple buletine interne
de cenacluri, apare Petit journal al lui Emil Girardin, abilul negustor a
cărui viață a inspirat-o pe soția sa să spună: „gazetarul este un om care
trăiește din injurii, caricaturi și calomnii”, atingând un tiraj nemaiîntâlnit.
Exemplul este urmat și marea presă se naște.
Se petrecea atunci un proces pe care istoriile vechi de ziaristică îl
neglijează. Burghezia, până atunci revoluționară, își sărbătoarea victoria
după două revoluții, cu cuvântul de ordine: „ajunge, acum trebuie să
domnească ordinea”. Ziarele serioase și scumpe, cu tendință conservatoare,
pierduseră poziția în fața ițuicilor vehemente ale revoluționarilor
burghezi de la 1789 sau 1848, iar, la rândul lor, acestea se stingeau acum.
O revenire era imposibilă.
Clasele sărace, târâte și ele în luptă pentru supremație, făcuseră un
pas important: știau carte și, în setea lor pentru lectură, devorau totul.
Cărțile și ziarele erau scumpe.
Revoluționara inovație a lui Girardin apare, astfel, ca ceva normal,
mai ales când, tot atunci, Hippolyte Marinoni introducea rotativa. Socoteala
lui e simplă: un ziar ieftin este accesibil marelui public, deci se asigură
creșterea uriașă a tirajului și, cu el, anunțurile de publicitate, principala
sursă de venit a ziarelor.
Trebuie însă capital mare la bază, pentru mașini, redacție și colportaj.
Clasa prosperă de atunci înțelege imediat și investițiile curg. Ziarul
părăsește fronda și torța ideii, devenind societate pe acțiuni, generatoare
de câștiguri și arma secretă de luptă pentru îmbogățire. „Combinațiile
inanciare omoară ideea, reclama ucide critica. Totul trebuie să renteze”,
se exprimă Paul Brulat.
Reprezentând clasa dominantă, noul tip de ziar înlocuiește problemele
politice; era doar nevoie de „ordine”. În schimb, se aruncă milioanelor de
cititori avizi de cuvântul scris toxina senzaționalului. Reportajul polițist,
introdus de ziarul american Sun încă din 1835, este acum alimentul esențial.
Pe de o parte, directorul gazetei („un om care cumpără hârtie, muncă,
material informații și articole pentru a vinde publicitate” – Stephen Valot),
urmărește doar ca ziarul să se vândă, pe de alta, comanditarii dirijează
presa în conformitate cu interesele lor.
Noul tip de ziar se ferește de politică declarată, el „informează”
numai triind, însă, cu grijă ceea ce apare; „alegerea știrilor este, în general,
un compromis între ceea ce proprietarii jurnalelor cred că trebuie publicat
și ceea ce gazetarii cred că-i interesează pe cititori (Paul Scott Mower).
Marea presă atacă în glumă guvernele, dar le acceptă totdeauna în spiritul
lor general. Ziariștii sunt liberi să scrie cum vor, dar știu că la prima
greșeală vor i aruncați în stradă. În cușca lor, ei laudă însă libertatea:
„Presa e liberă față de Stat, dar nu și față de bani. Apărat contra politicii,
gazetarul nu este și față de inanciar. În teorie, oricine e liber să scoată
un ziar; practic, numai negustorii de hârtie și oamenii de afaceri le pot
scoate, și gazetarul nu are față de ei decât o libertate negativă: aceea de-a
nu scrie” (H. Beranger).
Despre o tendință pedagogică de ridicare a maselor, e de la sine
înțeles că nimeni nu are timp să se preocupe, celor săraci, care și azi
ascultă cu religiozitate ce „scrie la ziar”, li se dau zilnic crime și răpiri
senzaționale, sub pretextul că aceasta doresc. Probabil, punctul de vedere
al comanditarilor este strecurat printre rânduri în doze mici.
Momentul favorabil, când mulțimile au pășit la cultură, a fost ratat
din cauza celor care dețineau puterea atunci. Și totuși, în presa aceasta
uriașă, răspândită peste tot, cu toate păcatele ei, s-a ales ceva bun:
oamenii citesc ziare, vor să știe. În fața unor gazete cinstite, care dezvăluie
realitatea, tra icanții cuvântului scris nu pot să regrete faptul de a i creat
milioane de cititori. Procesul de dezintoxicare e în curs.
Din afara pozițiilor lor clătinate, gazetarii „independenți” strigă
și deplâng libertatea. Sunt acești simbriași ai Societăților anonime cu
adevărat liberi față de cei care-și aleg voit calea și idealul pentru care
scriu?
N. Saftu
Națiunea, anul II, nr. 422, 22 august 1947, p. 2.

Din nou despre libertatea presei
La 23 martie a. c. s-a deschis, la Geneva, Conferința Internațională

pentru problemele presei și informațiilor, convocată în urma unei hotărâri
a Organizației Națiunilor Unite.
Problema ce se a lă în dezbaterea Conferinței vorbește de la sine
despre importanța acesteia. Rolul uriaș al presei în formarea opiniei publice
nu este astăzi contestat de nimeni. Fiecare om simplu, dar mai cu seamă
iecare om politic își dă seama cât de puternică este arma presei atât în
slujba unei cauze juste, cât și în cea a uneia injuste. De aceea, nu este de
mirare că factorii de răspundere și masele populare acordă o atât de mare
atenție problemelor presei, în general, – și Conferinței în curs, în special.
Atenția aceasta este cu atât mai justi icată cu cât știut este că presa
fascistă, reacționară, a jucat un rol de prim ordin în opera de pregătire a
măcelului hitlerist. Noi, cei din România, o știm, din păcate, dureros de
bine. Noi am avut prilejul să urmărim ca martori, zi de zi, operațiunea
de otrăvire a opiniei publice cu microbii antisemitismului, rasismului,
șovinismului, acțiune ce fusese dusă sistematic de ziarele în solda
trusturilor internaționale și de simbriașii lor, de alde Pam il Șeicaru,
Stelian Popescu, Ilie Rădulescu, Romulus Dianu etc. Sentința aspră, dar
dreaptă, ce a fost dată împotriva acestor criminali de război a fost primită
cu adâncă satisfacție de masele populare din România.
Totodată însă, este unanim recunoscut și uriașul rol pozitiv pe care
poate să-l joace – și pe care îl joacă – presa progresistă în acțiunea de
mobilizare a popoarelor pentru o cauză justă, pentru opere constructive.
De aceea, este cu totul iresc ca opinia publică din România și,
în primul rând ziariștii înșiși, ca și toți ceilalți oameni ai scrisului, să
urmărească cu un viu interes dezbaterile de la Geneva.
România este și ea reprezentată acolo printr-o delegație compusă
din tovarășii Grigore Preoteasa, Nicolae Moraru și Florica Șelmaru,
delegație ce a plecat pentru a apăra, în fața Conferinței, punctul de vedere
al R.P.R. și al ziariștilor ei progresiști, punctul de vedere întemeiat pe o
bogată și rodnică experiență.
Este evident că, dacă hotărârile Conferinței de la Geneva ar i
călăuzite realmente de spiritul Chartei O.N.U și de dorința de a apăra
interesele popoarelor, ele ar i în stare să ducă la o serie de hotărâri și
rezoluții ce ar putea constitui lovituri serioase pentru cei obișnuiți a folosi
presa ca o armă îndreptată împotriva popoarelor, ca niște instrumente de
promovare a unor interese injuste, îndreptate împotriva libertății, păcii,
democrației și progresului.
Rezultatele de până astăzi ale dezbaterilor nu prea sunt în măsură
să corespundă acestor așteptări.
De la bun început, s-a făcut simțită tendința unei serii de delegații
și, în primul rând, cea a delegațiilor U.S.A. și Angliei, de a folosi Conferința
pentru apărarea pozițiilor lor imperialiste, pe linia aceleiași politici
pe care o promovează pe arena internațională. În acest scop, a fost din
nou regizată faimoasa „mașină de vot” americană cu ajutorul căreia
delegația U.S.A. face să se voteze ce-i este pe plac și să se respingă tot ce
nu corespunde intereselor Wall-Street-ului.
Ceea ce a făcut ca la Geneva să se precizeze net două poziții opuse în
privința mai tuturor problemelor puse în discuție.
Delegațiile U.S.A., Angliei și [ale] sateliților lor urmăresc, în mod
vădit, să facă să ie acceptate nu rezoluțiile susceptibile de a asigura,
într-o măsură mai mare sau mai mică, libertatea presei, ci, dimpotrivă,
rezoluțiile menite să creeze posibilități de strangulare a libertății reale a
presei, oriunde ea există.
Pe de altă parte însă, reprezentanții Uniunii Sovietice, ca și cei ai
democrațiilor populare, depun necontenite sforțări pentru a determina
Conferința să adopte hotărâri în stare să constituie un aport la opera de
întărire a păcii și securității popoarelor. Numai că aceste eforturi se lovesc
mereu de „mașina de vot” americană.
În asemenea împrejurări, Conferința a avut darul să readucă în
discuție o serie de probleme principiale și să evidențieze punctele de
vedere ce se confruntă.
În primul rând, desigur, cele referitoare la libertatea presei, ca atare.
Iată, de pildă, cum a fost prezentată această chestiune de reprezentantul
Iugoslaviei, Leo Mattes:
„Presa se găsește (în Iugoslavia – n.r.) în mâinile organizațiilor
democratice populare, – sindicate, organizații profesionale, organizații
culturale, organizații de tineret, feminine, sportive, cooperatiste etc.
Astfel, libertatea presei este, în Iugoslavia, o realitate garantată de lege, –
spre deosebire de situația din Statele Unite, unde presa se a lă în mâinile

marelui capital, prin mijlocirea trusturilor, care fac din ziariști niște simpli
scriitori ai proprietarilor de ziare”.
În același sens, s-au exprimat, în cadrul discuțiilor generale, și
reprezentanții U.R.S.S., Ucrainei, Bielorusiei, Bulgariei, României și ai altor
țări democrate Ei au adus în sprijinul acestei teze situația de fapt din țările
lor.
Delegatul României, de pildă, a putut a irma cu mândrie că Proiectul
noii Constituții a țării noastre prevede garantarea libertății presei prin
faptul că mijloacele de tipărire și hârtia „sunt puse la dispoziția celor ce
muncesc”.
Cu totul diferită este situația din țările burgheze, în special cea a
marilor puteri imperialiste – U.S.A. și Anglia. Acolo ziarele sunt proprietatea
unor întreprinzători (capitaliști) particulari. Cele 60 de familii din
U.S.A. controlează, de fapt, totalitatea marilor cotidiene și săptămânale
„independente” din America. 30% din tirajul total al presei americane
aparține unui grup de 10 proprietari, liberi să scrie ce vor, să angajeze
pe cine vor, să concedieze pe cine vor. Într-un cuvânt, să dicteze opiniei
publice părerile lor. În Anglia, situația este asemănătoare. Se cunoaște, de
pildă, vâlva pe care a stârnit-o recenta polemică între ministrul laburist
Morrison și lordul Remsley, care s-au acuzat reciproc de controlarea a
câteva zeci de ziare „independente”. A reieșit, de fapt, că ambii au avut
dreptate. Ceea ce a făcut ziarul Pravda să remarce, – și pe bună dreptate:
„Cum arată însă, pe acest fond, exactitatea de informație, aprecierea
obiectivă, posibilitatea de a-și exprima în mod liber părerile, într-un
cuvânt, mult lăudata «1ibertate» burgheză a presei, – despre aceasta să
judece cititorii singuri”.
Judecata nu este grea. În țările imperialiste, „libertatea” presei se
reduce la libertatea magnaților capitaliști de a tâmpi și a minți opinia
publică. Libertatea propriu-zisă, adică libertatea pentru iecare ziarist de
a scrie așa cum îi dictează conștiința, de a expune propriile sale păreri –
nu există. Ziarele realmente independente sunt strangulate de marii lor
concurenți, iar, când toate aceste mijloace se dovedesc a nu i su iciente,
se recurge la metoda clasică: suprimarea. Pentru a o exempli ica nu este
nevoie de a merge prea departe. Recent de tot, gazeta Pentru pace trainică,
pentru democrație populară a fost interzisă, în Franța, de către zeloșii
apărători ai „libertății” absolute (de a servi pe stăpânii lor americani, fără
a da socoteală poporului).
Un exemplu elocvent asupra felului cum se înțelege libertatea presei
în U.S.A. poate i și următorul:
Acum câteva luni a fost dezvăluit cazul ziaristului Mowry, specialist
în editoriale scrise în timpul războiului, sub pseudonime diferite, în
două publicații ce susțineau puncte de vedere contrarii în probleme atât
de importante, de pildă, aceea a livrărilor în contul legii de împrumut
și închiriere. Întrebat, apoi, când lucrurile au ieșit la iveală, cum a putut
proceda în acest fel, Mowry a declarat că își consideră profesiunea analoagă
celeia a unui avocat. – Mi se plătește – pledez, și nu mă interesează dacă
clientul meu are sau nu dreptate. Iar unul din „clienți” a împins cinismul
și mai departe:
– Noi nu l-am angajat pe Mowry din cauza părerilor lui personale;
nu știm care sunt aceste păreri și, la drept vorbind, nici nu ne interesează.
Iată cum arată faimoasa „libertate” a presei în democrațiile apusene,
adică burgheze, „libertate” pe care delegații lor caută să o contrapună
concepției despre libertatea reală a ziaristului, libertate ce nu poate i
asigurată decât prin eliberarea ziaristului de dependența de sacul cu bani,
de interesele meschine ale patronului.
Este iresc ca o atare libertate să nu ie pe placul trustmanilor și
nici al slugilor lor. Tocmai de aceea, ei fac, la Geneva, tot posibilul pentru
a înmormânta această chestiune esențială într-un noian de probleme
secundare. Totodată, se lansează diversiuni și se fac chiar încercări de
a lovi în libertatea presei, acolo unde ea a fost realmente cucerită de
către popoarele descătușate. Propunerile americane de a se întocmi un
„regulament general de drepturi și obligațiuni” pentru toate organele
informative din toate țările, de a se crea un „organ internațional” cu cele
mai vagi și mai nebuloase atribuțiuni sau de a se impune tuturor țărilor
aceste organe „guvernamentale sau semiguvernamentale” – nu reprezintă
altceva decât măști ce trebuie să ușureze – sub forma comodă a protejării
„libertății” – imixtiuni în treburile interne ale altor State, tocmai în scopul
de a lovi în libertatea presei și a ziaristului.
În schimb, atunci când delegația sovietică a cerut să se includă
în preambulul rezoluției că „misiunea esențială a presei este lupta
împotriva instigării la război”, U.S.A. și Anglia s-au opus. Astfel, ele s-au
demascat, o dată în plus, ca protectoare ale libertății acelora care au făcut
din propaganda războinică o adevărată profesiune. Libertatea pentru
instigatorii la cele mai mari crime împotriva umanității și strangularea
libertății pentru masele populare și pentru profesioniștii scrisului, – iată
concepția despre „libertatea” presei, a lui Marshall, Bevin, Schuman, Moch,

Tsaldaris et Co. (Încercarea de a-l aduce la Geneva și pe Franco, pentru ca
banda să ie completă, a eșuat.)
Delegația română de la Geneva militează hotărât, alături de celelalte
țări democratice, împotriva unei atari concepții despre „libertate” și
pentru o libertate reală, în spiritul rezoluției propuse de reprezentanții
ziariștilor români la sesiunea din februarie 1948 a Comitetului O.I.J.
(Organizația Internațională a Ziariștilor).
M. Albu-Orășanu
Flacăra, anul I, nr. 15, 11 aprilie 1948, p. 3.

Pentru libertatea creației
Problema libertății de creație e o problemă speci ică a artiștilor,

proprie lor. S-ar putea zice că ea e o problemă de specialitate, o problema
restrânsă. Desigur că, dacă ne mărginim la împrejurările creației artistice,
dacă privim numai artistul și opera de artă, vom crede și mai departe că
fenomenul creației este un sector mic, restrâns, izolat, al fenomenului
uman. Dar niciodată nu vom putea să ne restrângem, în felul acesta, iindcă
din toate părțile năvălesc, înăuntrul problemei noastre, fapte noi, din
afară. Și anume: artistul creează în anume condiții sociale, sub in luența
mediului social, a momentului istoric. Nu numai ca om oarecare, ci și ca
artist, el e direct in luențat de societatea în care trăiește. Publicul care îi va
prețui sau respinge arta, este, după epocă, o parte mai mult sau mai puțin
importantă a societății. Opera de artă, socotită urâtă ieri, ne pare adesea
frumoasă astăzi. Burghezia română îl respingea cu dispreț pe Arghezi în
1925, și îl idolatriza în 1945.
În 1925, poezia lui era ,,murdară. În 1945, Arghezi era, după unii critici
burghezi, cel mai mare poet român de la Eminescu. E vădit că frumosul
e o categorie istorică și că valorile estetice variază potrivit progresului
societății omenești. Opera de artă este în strânsă legătură, și anume într-o
legătură de dependență cu mersul societății omenești. Iar artistul, membru
al acestei societăți, este și el prins în mișcarea socială, de două ori: atât ca
om care, până la un moment dat al vieții sale, n-a produs opere de artă sau
care, momentan, nu produce și nu concepe opere de artă, cât și în calitate
de creator de opere de artă. Sub primul aspect, el e tot atât de in luențat de
mediul social ca oricare salariat sau oricare burghez. Ideologia lui, concepția
lui despre lume, va i a clasei sociale pe care o reprezintă. Iar creația sa îl va
lega și mai strâns de un cerc și mai larg decât al vieții sale particulare, de
publicul său, de criticii săi, de sursele sale de inspirație.
Iată cum, în problema creației, intră toate determinările sociale,
toate forțele care împing desfășurarea faptelor vieții unui om într-o
direcție sau alta. E iresc să ie așa. Știința ne învață că toate fenomenele
reale ascultă de aceleași legi de naștere, dezvoltare și dispariție.
De aceea, numai printr-o abstracție a minții noastre putem să izolăm

un fenomen și să-l cercetăm mai mult sau mai puțin independent de celelalte.
Iar dacă, făcând această abstracție, uităm că, în realitate, fenomenul acela e
strâns legat, închegat, în ansamblul mai mare din care l-am scos, riscăm să ne
rătăcim și ajungem la o cunoaștere deformată, mărginită, fără valoare.
Aceasta se întâmplă, dacă ne ocupăm de libertatea de creație și
numai de ea. Căci libertatea de creație nu e decât o parte, un aspect, una
din fețele libertății omenești. Ca să putem vorbi de libertatea de creație,
trebuie să știm – întâi mai multe despre libertatea omenească.
Libertatea nu este un „lucru în sine”, nu este absolută. Fiindcă, în
lumea noastră, în care totul depinde de totul și unde peste tot găsim mișcare
și luptă, nu se a lă niciun lucru „despărțit de restul lumii” (acesta e înțelesul
cuvântului „absolut”). Meta izicienii trecutului (în care îi numărăm pe dnii
Heidegger, Jaspers și Sartre) vorbesc de libertate, căutând să dea fel de fel
de înțelesuri faptelor existente. Ei nu se gândesc că problema libertății
se rezolvă numai schimbând faptele existente. Și pentru ei, și pentru noi,
libertatea e o relație între om și societatea care-l cuprinde, și între om și
natură. Dar, pe câtă vreme ei vor să schimbe mintal această relație, noi
vrem s-o schimbăm real, concret, în fapt. Cum vrem s-o schimbăm? Creând
din ce în ce mai multe posibilități de acțiune omului în societate și omului
față de natură. Un șerb, un iobag în Evul Mediu, pe care nobilul îl vindea
cu pământ cu tot, era mai liber decât un sclav din antichitate, care putea i
adus la târg și vândut sau omorât de stăpâni după plac. Dar era mai puțin
liber decât un muncitor industrial din secolul trecut, pe care nu-l putea
vinde nimeni, care nu era legat de locul unde muncea. Apoi, un strămoș al
nostru, care călătorea pe cal sau în căruță, săptămâni de zile, de la un cap la
altul al țării, era mai puțin liber față de natură decât noi care facem același
drum într-o zi și o noapte sau în două-trei ore. Libertatea oamenilor față
de oameni, adică libertatea celor exploatați față de exploatatori e din ce în
ce mai mare. Ea poate i completată atunci când, ca în Țara Socialismului,
nu mai există exploatatori. De asemenea, libertatea omului față de natură
crește cu iecare pas înainte al științei și tehnicii. Libertatea omului e
libertatea lui de acțiune, e bogăția posibilităților sale. Și ea e un fenomen
istoric, și crește o dată cu progresul tehnic, economic, social.
Și atunci, cum rămâne cu libertatea creației? Creația e o parte a activității
sociale, iar opera de artă e o oglindire a realității sociale. Libertatea mai mică
sau mai mare a creatorului e paralelă cu libertatea mai mică sau mai mare a
omului din vremea sa.
„Într-o societate bazată pe puterea banului, în care masele muncitoare
duc o viața de mizerie, în timp ce mici grupuri de bogătași huzuresc, nu poate
exista o «libertate» reală, efectivă. Ești liber față de editorul dumitale burghez,
care pretinde de la dumneata pornogra ii în rame, prostituția sub formă de
«completare» la «scara» artei scenice? Această libertate absolută este o frază
burgheză sau anarhistă (deoarece anarhismul, ca concepție de viață, este
mentalitatea burgheză întoarsă pe cealaltă față a ei). A trăi în societate și a
i liber de societate e un lucru imposibil. Libertatea scriitorului, a pictorului,
actorului burghez este doar o dependență camu lată sau care se camu lează
fățarnic, față de sacul cu bani, față de corupție, de întreținere.”
Așa scria Lenin, în 1905, și adevărurile spuse de el atunci nu s-au
schimbat și nu se vor schimba. „A trăi în societate și a i liber de societate
e un lucru imposibil”. Cu alte cuvinte, „libertatea absolută”, individuală, e
un basm. Există o societate liberă însă, liberă de exploatare, din ce în ce
mai liberă față de natură, și o societate împărțită în clase dușmane, din
care una o exploatează pe cealaltă. Și atunci, problema libertății, care o
cuprinde și pe a libertății creației, se pune așa: ce societate alegi? Pentru
care societate lupți?
Încă de mult, răspunsul creatorilor de frumos a fost și rămâne
acesta: Alegem societatea liberă, ne luptăm pentru societatea liberă.
Este în interesul cel mai vital al creatorului să ajute, din toate puterile,
la crearea condiției fundamentale pentru libertatea creației sale, această
condiție iind libertatea societății.
Cum poate să lupte artistul pentru eliberarea societății? Nu trebuie
să uităm că, în marele câmp al realității sociale, unde toate manifestările
in luențează întregul, arta are o in luență puternică asupra maselor.
Însăși oglindirea realității, pătrunzând în mase, contribuie la schimbarea
acestei realități. Arta contribuie la crearea unei conștiințe a poporului,
unei conștiințe a țelurilor către care se îndreaptă oglindirea realității, nu
e mecanică. Artistul știe să scoată în evidență – anumite părți ale ei, cele
esențiale. Marxism-leninismul îl învață să vadă aceste părți esențiale și
să vadă elementele care se dezvoltă, care vor i mâine precumpănitoare.
Cu alte cuvinte, marxism-leninismul îl învață pe artist să ie în primele
rânduri ale mișcării maselor, mișcării istoriei, către viitor. Ce înseamnă
aceasta, decât că îl învață să ie mai înaintat, să vadă mai larg, să aibă
posibilități mai bogate – să ie mai liber?
Cum se exprimă în cuvintele vieții noastre artistice de azi, libertatea
sau lipsa de libertate? Există, la scriitorii și artiștii noștri, rămășițele
mentalității burgheze, devenite lăuntrice, ascunse și care, fără vrerea

artistului, îl opresc pe drumul creației, îi interzic să se cufunde în viață,
îl înțepenesc în mijlocul formulelor vechi și moarte. Acestea sunt, în clipa
aceasta, cele mai grave stăviliri ale libertății creației, adevăratele limitări
care strâng și înăbușe inspirația. Ele trebuie recunoscute ca atare și
învinse.
Cele de mai sus nu trebuie să ie simple vorbe sau o discuție
abstractă, de generalități. Ele trebuie traduse în practică. Când se vorbește
de eliberarea societății, creatorii de frumos știu că e vorba de un lucru
foarte concret, foarte precis: construirea socialismului în țara noastră.
Când vorbim de participarea artistului la această luptă de eliberare,
aceasta înseamnă alăturarea lui la pașii uriași pe care i-a făcut țara noastră
pe drumul către socialism. Oglindirea faptelor de azi, pentru a grăbi, a
lumina, a pregăti faptele de mâine, acesta e drumul spre libertatea societății,
condiție și cadru al libertății creației. Libertatea este libertate de acțiune și
se câștigă prin acțiune, prin fapte.
Petru Dumitriu
Flacăra, anul I, nr. 28, 11 iulie 1948, p. 1-2.

VIII
EPURAȚIA
Ziarele fasciste să ie suprimate
Seria știrilor ,,senzaționale” ale presei fasciste continuă cu insistență

criminală.
Ea urmărește – cum spuneam și ieri – demobilizarea poporului care
a pornit lupta cu entuziasmul conștient al necesității ei.
Legiunea nu dezarmează. Ca și banditul încolțit, înțelege să tragă
până la ultimul glonte. Metoda lansării știrilor... care, aparent, ar avea
scopul menținerii optimismului maselor, nu este nouă. Ea constituia o
armă puternică în mâinile coloanei a 5-a în Spania.
Atacul ițuicilor legionare împotriva elanului de luptă patriotică
continuă cu furia disperării.
Azi, o nouă ediție specială lansează, trâmbițând prin glasurile a sute
de vânzători, știrea „capitulării Germaniei”.
Guvernul democrației trebuie [cuvânt ilizibil – n.n.] ziarelor legionare și
să ia măsuri energice pentru ca agenții fasciști ai Siguranței și Gestapoului să
ie făcuți nevătămători.
Ziarele partidului Blocului Național Democratic pun problema
„abuzului” de libertate.
Prezența legionarilor în presă este nu numai un abuz al libertății
câștigate cu jertfe grele, ci organizarea lor temeinică în fortărețele
Curentului, Vieții, Informației, Serii etc., de la adăpostul cărora își îndreaptă
focul împotriva luptei patriotice a poporului român.
Eliberarea de initivă a poporului cere nimicirea dușmanilor oriunde
s-ar ascunde. Legiunea [cuvânt ilizibil – n.n.] s idează, însă, fățiș și
constituie un pericol de moarte pentru libertatea și democrația română.
[Nesemnat]

Legionarii din presă
Am primit la redacție următoarea scrisoare și, deoarece corespunde

cu cele veri icate de noi, o publicăm:
Considerând ca o datorie elementară a oricărui bun patriot

denunțarea tuturor agenților provocatori și a tuturor oportuniștilor care,
altădată, informau elementele avansate ale coloanei a 5-a hitleriste, vă
aduc la cunoștință următoarele, rugând a cerceta exactitatea lor și a le
aduce la cunoștință în coloanele ziarului dvs.
1. În ziarul Seara au apărut, două zile consecutiv, articole de demascare
a unor teatraliști care au colaborat cu trecutele regimuri. Foarte bine s-a făcut,
deși lista este cât se poate de incompletă.
Trebuie, însă, menționat că denunțătorul, C. Cristobald, este una și
aceeași persoană cu gazetarul stipendiat de nemți, C. Cristobald, autorul
reportajelor Ororile N.K.V.D.-ului și Iadul roșu de la Sevastopol etc., același
care și-a publicat, în ziarele și revistele de acum doi ani, fotogra ia sa cu
piciorul peste sfărâmăturile statuii lui Lenin din Sevastopol. De asemenea,
numitul Cristobald, astăzi mare democrat și denunțător în coloanele
ziarului Seara, este una și aceeași persoană cu C. Cristobald, primul
redactor al ziarului Spectator, proprietatea omului de încredere al lui
Mișu Antonescu, fostul subdirector al Președinției Consiliului de Miniștri,
Titi Simionescu. În unire cu evreii S. Masler și M. Ereza, Cristobald și
Titi Simionescu au făcut afaceri de milioane, exploatând evreii cărora le
pretindeau sume fabuloase pentru obținerea cărților de scutire de muncă.
2. Al. Cerna Rădulescu, directorul ziarului Seara, este una și aceeași
persoană cu legionarul Al. Cerna Rădulescu, fost redactor la Viața
legionară. Pedeapsa suferită, pentru că în România viitoare a publicat
o poezie împotriva lui Antonescu, a avut-o nu în calitate de democrat,
ci de legionar trădat de Antonescu. Să nu se confunde nuanțele și să se
amintească de timpul în care numitul Al. Cerna Rădulescu făcea parte din
garda legionară a lui Victor Medrea.
De altfel, poezia pentru care Cerna Rădulescu se intitulează martir
a fost tradusă de legionarul Ernest Verzea, astăzi redactor al ziarului
Viața, altă rușine tolerată de regimul actual. De altfel, administratorul
delegat al ziarului Viața și director al ziarului Informația nu este altul
decât cunoscutul agitator antisemit Mihai Panaite, omul de încredere al
Legației Germane, care, prin agenții ei Gebauer, directorul agenției Europa
Serviciu Special, și Welkish, opera în toată presa românească. Zincogra ia
pe care numitul Mihai Panaite o posedă, ne iind decât o fațadă – construită
cu bani nemțești – pentru înlesnirea unor operațiuni propagandistice.
Ca o dovadă în plus de legăturile pe care Mihai Panaite le are cu Legația
Germană, adaug că în redacția ziarului Viața funcționează și azi agentul
hitlerist Ștefan Marinescu, despre care toată presa românească știe că
primea de la legația germană 200.000 lei lunar.
Rog cercetați toate cele de mai sus și dezvăluiți-le opiniei publice.
Un patriot

Puri icarea presei
Odată cu întronarea regimului democratic, din ziua de 23 august,

trebuia să vină o presă cinstită care să servească interesele poporului și să
ajute la reconstrucția Statului democrat. Fiindcă – o mai spunem o dată –
ziua de 23 august a însemnat doar o cetate cucerită în care au rămas încă
foarte mulți dușmani.
Din acea zi, din primul ceas, trebuia să se purceadă la ceea ce în
termeni militari, se cheamă operații de curățire a terenului.
Acești adversari ai regimului, lăsați ca ariergărzi, s-au baricadat
în posturile ce le dețineau și continuă lupta lor, săpând regimul printr-o
acțiune de sabotaj în toate direcțiile.
În presă, unde mai funcționează acești dușmani ai poporului, s-a
produs un dezmăț, care, în loc să edi ice opinia publică o derutează,
cu scopul de a o abate de la drumul pe care i l-a deschis noul regim al
libertății democratice. Ziariști, transformați peste noapte în apărători ai
democrației, dar cu aceleași intenții de a-și continua misiunile lor hitleriste
și legionare de altădată. Ziare, care apăreau sub egida legațiilor fasciste,
continuă cu nerușinare să apară, servind, sub per ida lor înfățișare ,,nouă”,
aceleași o icine în simbria cărora se mai a lă. Au scos certi icate cu care să
justi ice „atitudinea lor democratică”, în speranța că aceste ,,certi icate”
vor ascunde pe cele reale, de constantă activitate hitleristo-legionară,
timp de patru ani. Să dăm și un exemplu. În Gluma, săptămânalul de umor,
apărută sâmbătă, Ion Anestin reproduce o caricatură a lui Hitler, publicată
în Cuvântul liber, așa cum are grijă chiar d-sa să arate. Nu reproduce însă
și marile a ișe, semnate tot de d-sa acum trei ani, și lipite pe toate zidurile
capitalei cu titlul Măcelarul din Piața Roșie. Credem că n-a uitat acest a iș
iindcă, după cum se vede, are memorie, deoarece și-a adus aminte de
desenul făcut lui Hitler, apărut acum opt ani.
Alt gazetar, notoriu antisemit, cuzist și reacționar, proprietar de
gazete astăzi, este și mai îndrăzneț. El ne dă lecții de democrație, cu
același patos cu care mânuia, în articolele sale de acum câțiva ani, măciuca
împotriva luptătorilor pentru democrație. Alții, dați afară pe ușă, intră
pe fereastră, demonstrând astfel dârzenia cu care-și apără posturile la
care au fost lăsați. Ei sunt dușmanii democrației, ocupând locurile foarte
importante ce li le oferă presa, acest organism pentru informarea opiniei
publice. I-am demascat încă din primul număr al ziarului nostru și vom
continua să-i demascăm până la completa lor dispariție din presă. Singuri
nu vor pleca. Ei trebuie să ie scoși de pe poziție.
Gheorghe Dinu

Epurația cadrelor Administrației de Stat

Memoriul Blocului profesorilor universitari
Un grup de profesori universitari, în număr de peste 30, – semnatarii

memoriului în care cereau M.S. Regelui ieșirea din război, înainte de 23
august, – s-au întrunit ieri, la sediul Universității din București, luând în
discuție problema epurației ce urmează a se face în cadrele administrației
de Stat. Printre fruntașii acestui Bloc, care au militat pentru încetarea
războiului cu Rusia și izgonirea armatelor germane din țară, se a lau, în
ședința de ieri, dnii prof. Danielopol, Gr.T. Popa, Stoilov, Bagdazar etc.
Discuțiile s-au purtat în jurul necesității de a se trece imediat la o
epurație radicală.
În acest sens, s-a redactat un memoriu, care a fost înaintat dlui
prim-ministru, General Sănătescu.
În memoriu, se subliniază, între altele, faptul că, în forma în care
a fost rezolvată epurația, ea a fost lăsată în socoteala funcționarilor
superiori, care adesea, ei înșiși, unii, ar trebui să facă obiectul cercetărilor
cu același scop – ceea ce ar putea da loc la complicații și compromisuri.
S-a cerut, în ce privește Universitatea, să se reformeze – dându-li-se
o altă alcătuire – comisiile de judecată stabilite prin recentul Decret-Lege.
Universitarii au insistat ca puri icarea cadrelor să se opereze prompt
și cu sinceritate, pentru a vădi, astfel, marelui nostru Aliat că suntem deplin
deciși ca s-o rupem cu orice tranzacții și compromisuri și să instaurăm o
democrație nouă și onestă.
[Nesemnat]
Curierul, anul I, nr. 5, 22 septembrie 1944, p. 1.

Răspunderea ziariștilor
De fapt, povestea asta cu epurația nu-mi place câtuși de puțin,

iindcă s-a lungit atât de mult.
Este adevărat că trebuie făcută cu băgare de seamă, însă era necesar
să înceapă, măcar. Căci, iată, se-ntâmplă două lucruri pe cât de penibile, pe
atât de neplăcute: întâi și-ntâi, prea e multă lume care cere sancțiuni, încât
s-ar putea crede că sunt mai mulți judecători decât inculpați; și-al doilea,
este iar prea multă lume care trăiește în nesiguranță. Nenorocirea stă în
faptul că lumea asta din categoria a doua aparține nu marilor vinovați
care au și rezerve, și câștiguri, ci mulțimii de funcționari care trebuie
liniștită. Așa că ar i bine să se-nceapă ceva... și să se isprăvească, pe cât cu
putință, mai repede, ca să ne vedem de treabă și să scăpăm de sub povara
denunțurilor calomnioase și a răzbunărilor de tot felul.
Dar, parcă altceva voiam să spun.
Așa... cu ziariștii. Firește că trebuie să treacă și ei prin purgatoriu, la
urma urmelor un ziarist este mai vinovat, când este cu adevărat vinovat –
decât un funcționar, de exemplu. Pentru că ziaristul se presupune că este un
factor social mult mai important, este un îndrumător, o catedră. Adeseori
este și martirul ideilor sale, vizionar și apostol. După cum, în alte dăți,
nu e decât o simplă lichea. Rolul ziaristului, în vreme de teroare, e foarte
important, deoarece cuvântul lui este hotărâtor, ie că, prin mijloacele ce-i
stau la îndemână și care sunt trei la număr: curajul, inteligența și abilitatea,
creează opinia publică și o susține; ie că, hrăpăreț, fricos și laș, se pune
în slujba dictatorilor, contribuind, astfel, într-o largă măsură, la rătăcirea
celor ce așteaptă de la el o îndrumare.
Sub regimul trecut, ca, de altfel, sub toate regimurile, au activat, în
presa noastră, gazetari aparținând ambelor categorii. Rămâne în sarcina
autorității să aleagă bobul curat de neghină.
Dar, iată că mai există a treia categorie de ziariști, care n-au făcut
altceva decât profesie. Nu, nu mă contrazic. Rămân la ideea că ziaristul
este un îndrumător al opiniei publice. Dar vezi că ziariștii, aparținând
celei de-a treia categorii și care nu sunt destul de reprezentativi, rămân
niște simpli meseriași. Ei n-au apărut în lumina rampei ca susținători ai

regimului. N-au tămâiat, n-au ridicat osanale. Erau, cu alte cuvinte, uneltele
propriei lor profesiuni, pe care o practicau în condiții mizerabile. Pâinea
lor a fost amară și puțină, iar umilințele și viziunea lagărului constituiau o
teroare permanentă pentru viața și familia lor.
Și aici, se ridică întrebarea dacă mai merită o pedeapsă în plus? Căci
însuși traiul lor, în cei patru ani de zile, a fost o pedeapsă neîntreruptă.
Iată, așadar, cum se prezintă lucrurile, pe scurt. E bine să ie cercetate
cu luare aminte și să nu se scape din vedere amănuntul că, acolo unde nu
este inițiativă proprie, nu poate i răspundere morală.
Să ie, în sfârșit, cercetați și ziariștii, care, sub regimul trecut, au avut
funcții o iciale, dar ale căror idei democratice erau binecunoscute. Să ie,
adică, cercetată activitatea lor, spre a se putea cunoaște dacă, pe timpul
cât au exercitat aceste funcțiuni, au slujit subteran democrația ori s-au
dovedit a i simple unelte ale regimului. Acolo unde se va dovedi că, prin
activitatea lor, au adus servicii ideii democratice și reprezentanților ei – să
ie absolviți; iar acolo unde se va dovedi contrariul, să li se aplice pedeapsa
cuvenită.
Am pledat întotdeauna pentru epurația presei, atât de lichele, cât și
de toți aceia care o exploatează indiferent în ce chip, și-o înjosesc. Astăzi
pledez cu atât mai vârtos. Cum, însă, orice nedreptate mă întristează ca pe
oricine a îndurat prea multe nedreptăți – nu mă pot opri de a recomanda
cea mai severă obiectivitate în conducerea operațiilor de puri icare a
presei, spre a nu se crea nici victime, nici „martiri”.
Mircea Damian
Fapta, anul II, nr. 77, 6-7 octombrie 1944, p. 1; 3.

Universul trebuie suprimat!
Universul a fost suspendat. Una din principalele fortărețe ale reacțiunii

românești se clatină. Nu este destul. Fortăreața calomniei, a minciunii, a
îndemnului la ură și trădare trebuie să dispară pentru totdeauna din viața
românească.
Universul trebuie suprimat.
La a larea știrii de suspendare, conducătorii au încercat să facă să
dispară arhiva compromițătoare și banii din casă.
Muncitorii ziarului, prinzând de veste, au ocupat clădirea, supraveghind-o
sever. Nimeni nu poate să cunoască mai bine ca ei cele ce se ascund sub fațada
„celui mai mare și răspândit ziar românesc”.
N-a existat nu numai la noi, ci în toată Europa, ziar în care reacțiunea
și obscurantismul să găsească un sprijin mai prețios. În acei câțiva zeci de
ani de existență, Universul a făcut școală de călăi și trădători, pe care i-a
asmuțit asupra poporului român.
Pentru a terfeli și des iința orice igură și inițiativă luminoasă de
luptă pentru libertate și propășire a țării, Universul nu și-a ales niciodată
mijloacele, utilizând toată scara infamiilor, de la calomnia fără scrupul,
până la trucajul de fotogra ii.
Toate încercările de stăvilire a fascismului, străduințele de îndrumare
a politicii externe pe o cale justă, au primit lovitura de pumnal otrăvit a
Universului. Asupra Uniunii Sovietice a vărsat potop de calomnii și infamii.
În schimb, toate atacurile asupra democrației, represiunile sângeroase
împotriva muncitorimii de la Lupeni, Grivița etc., care-și revendica drepturile
pentru o viață mai omenească, huliganismele studențești, teroarea și crimele
cuzisto-legionare și, la sfârșit, războiul „pentru cruce și civilizație”, și-au găsit
în coloanele o icinei din Brezoianu loc de cinste, au fost glori icate, date ca
exemplu de „naționalism”.
În timpul dictaturilor și al războiului dezastrului național, Universul
s-a transformat pur și simplu în o iciosul propagandei hitleriste, pentru
ca, după 23 august, să aibă nerușinarea de a vorbi despre democrație și să
exalte prietenia cu „Marea vecină de la Răsărit”.
În noua Românie, prezența Universului înseamnă un grav pericol

pentru lupta de eliberare și distrugere a hitlerismului, înseamnă insultă
adusă Aliaților pe care i-a trădat, insultă Uniunii Sovietice pe care a
batjocorit-o.
Universul a fost suspendat.
Nu este destul.
Universul trebuie suprimat.
Petre Iosif

La reapariția Universului
Nu încercați să cereți, la Universul, colecția Universului. E pusă sub

lacăt. Pentru a o cerceta trebuie adresată o petiție direcției și direcția are
alte treburi de făcut decât să cerceteze petiții. După ce veți pierde vreme,
veți pleca, dar fără a i văzut misterioasa colecție. Universul preferă să nu i
se răscolească trecutul. Universul are pudoarea unei bătrâne cocote – sau
discreția unui gâde ieșit la pensie?
Și le are, pe bună dreptate. Căci colecția Universului cuprinde materialul
celui mai amplu rechizitoriu împotriva casei de culoarea cenușii din Brezoianu.
S-o răsfoim (dar nu la Universul).
Universul a susținut constant Garda de Fier. La 18 decembrie 1937,
bunăoară, Stelian Popescu scria: „Sper că se va vedea câtă dreptate am
avut când, a doua zi după dizolvarea Gărzii de Fier, am arătat ce consecințe
va avea această gravă greșeală. Socotesc că este de actualitate să reproduc
mai jos articolul pe care l-am publicat la 12 decembrie 1933”. Și Stelian
Popescu cita: „Mai curând sau mai târziu, adevărul își face loc și, dacă la
baza organizației Garda de Fier este adevărul naționalist cinstit, cu toată
insu iciența reprezentanților lui de azi și cu toate măsurile luate împotriva
lui, el nu va întârzia să triumfe, căci prea a fost mult timp și de oricine
pălmuit sentimentul național în țara românească”.
Universul l-a „inventat” pe generalul I. Antonescu, i-a creat și i-a cultivat
legenda, i-a netezit drumul spre putere. La 31 decembrie 1937, Stelian
Popescu publica faimosul articol Ostracizatul: „Generalului Antonescu i-a
fost hărăzită soarta celebrului ostracizat din antichitate, atenianului Aristide,
care fusese alungat din Atena numai iindcă i se dase numele de «cel
drept». Cu vremea, ostracizarea generalului Antonescu a luat proporții
de neînchipuit... Poate Dumnezeul părinților noștri, care de atâtea ori, pe
lângă suferință, ne-a rezervat și câte un pic de noroc, să ajute și să dea
energia și curajul necesare ostracizatului de ieri, să facă ceea ce trebuia de
mult, nu numai spre a ne salva neamul, dar și spre a jura, în această parte
a lumii, rolul pe care destinul ni l-a hărăzit din plin, dacă se va coborî peste
noi un dram de cumințenie”.
Universul a creat și întreținut atmosfera în care s-a putut face cea

mai sălbatică prigoană politică și rasială, în care s-au putut deporta sute
de mii de cetățeni ai țării din motive confesionale. E adevărat că Universul
cerea, din 1937–1938 încă, deportarea evreilor nu în Transnistria, ci în
Madagascar – dar această deosebire nu prea poate constitui o circumstanță
atenuantă. Să mai cităm?
Idealurile Universului au fost realizate. Garda de Fier a triumfat,
„ostracizatul” a devenit „conducător”, am „jucat din plin rolul pe care
destinul ni l-a hărăzit în această parte a lumii”.
Evreii au fost deportați, dacă nu în Madagascar, dar cel puțin în
Transnistria. Toate acestea au însemnat sânge, durere, ruini.
Cu ce obraz reapare Universul în lumea care se ridică din ruinele
pricinuite de el? Și de ce i se îngăduie reapariția, când ar i fost cel puțin
consolator să rămână îngropat sub aceste ruine?
[Nesemnat]

Cerem suprimarea revistei Universul copiilor
Cerem suprimarea revistei Universul copiilor, publicație fascistă

și antisovietică. Din primul moment al războiului cu U.R.S.S., Universul
copiilor a fost un ațâțător la ură, crimă și jaf. Cei doi eroi ai copiilor,
Tudorică și Andrei, „au fost trimiși să lupte contra «barbarilor» sovietici”.
Adică Stelian Popescu nu s-a mulțumit să ne îmbuibe capul cu minciunile
propagandei naziste pe care le scria în Universul. Nici pe copii nu i-a cruțat,
ci a încercat să-i îndoape cu toate gogoșile propagandei lui Goebbels
ca: „războiul sfânt”, „cruciada contra bolșevismului”, „iadul bolșevic”,
„teroarea roșie”, în sfârșit, toate lozincile hitleriste care n-aveau ca scop
decât de a împiedica adevărata cunoaștere a poporului sovietic, cel mai
vajnic luptător antifascist, cel mai progresist popor, în sânul căruia copiii
duc viața cea mai fericită dintre toți copiii lumii.
Dacă astăzi, Universul copiilor ne spune că n-a putut vorbi despre
Ardeal din cauza dictaturii antonesciene, el nu ne spune de ce a fost o
unealtă a propagandei naziste, o umilă slugă a clicii antonesciene.
Iar trădătorul Batzaria, zis Moș Nae, cu al lui celebru „sunt prezent,
domnule Stelian Popescu”, frază spusă atunci când a trecut la stâlpul
reacțiunii românești Universul, să știe bine că nu mai are ce căuta în presa
românească de astăzi.
Vrem o justă educare a copiilor, cu principii sănătoase și constructive.
Nu avem ce face cu falșii democrați de la Universul copiilor. Vrem o revistă
care să ie cu adevărat a copiilor.
[Nesemnat]
Scânteia, anul I, nr. 32, 22 octombrie 1944, p. 2.

O secătură de cenzor
Domnul cenzor antonescian Teodor Scarlat, anonim până în 1939 sau

cunoscut numai ca versi icator de aproximativ talent și de aproximativă
abilitate a începui să scrie într-o vreme când partidele politice din România
se înmulțeau vertiginos. Democrația de atunci, dacă a rămas neuitată,
fenomenul se datorește nu calităților, ci defectelor ei. Căci democrația
de ieri a fost atât de neprevăzătoare și de lipsită de conștiință, încât și-a
trădat propriile sale interese și propriul ei drept la viață. În momentul când
îngăduințele ei mergeau până la a face concesii mari idelor huliganice, până
a le i de folos în dobândirea „puterii”, nimic nu mai era de îndreptat. Drumul
spre dictatură era, astfel, deschis.
Presa literară și gazetărească a zilelor de atunci n-a fost mai fericită
în concesiile ei. Majoritatea „naționaliștilor” de mai târziu, majoritatea
vânduților, antonescienilor, agenților din poliția română și din poliția
nemțească s-au recrutat dintre băieții, dintre debutanții, dintre vocațiile
literare admise pe ușa de din dos a ziarelor sau revistelor democrate. Sunt
nesfârșite rândurile lor. De la cenzură, îl cităm, momentan, pe Teodor Scarlat.
Cu C. Dan Pantazescu și Tisescu, făcea o trinitate, care nu se va uita
ușor. Dar, cel puțin, ultimii doi veniseră de pe alte drumuri, încât despre ei
vom vorbi cu un prilej nou. Ne oprim la Teodor Scarlat, amintindu-i cum
a debutat. Era, dacă nu ne înșelăm, lămând, zgribulit, servil. Să spună și
Neagu Rădulescu. A fost primit în silă într-un loc, i s-a rezervat, cu greutate,
un ungher la revista cutare s-a împrietenit cu poetul X și, când a crezut omul
că momentul e oportun, a uitat cât de umil, de obscur, de periferic fusese.
Pacea agoniza. Pentru Europa începeau ani de criză. Dictatura
începuse să rânjească din primii colți. Locul culturii îl luau revolverele,
opresiunea, teroarea. Era tocmai clipa supremă: 1940. Dacă ar i scăpat-o
și pe asta, cum era să se mai căpătuiască? Parcă Virgil Carianopol nu
intrase la C.N.R? Parcă ceilalți nu năvăliseră în ministere, cabinete de presă
în Transnistria, în guvernământul cutare și cutare? Teodor Scarlat dedică
poezii unui strigoi, care vorbește acum de la Radio-Dunărea, se duce la
șezători cu „camarazii”, face chefuri, se strecoară, convine, se supune și
e numit cenzor. În calitatea lui de cenzor, nepregătitul, brunetul, umilul,
pășitul Teodor Scarlat contribuie la trimiterea în lagăr a câtorva oameni
(îi vom numi la timp). Tot în calitatea lui de cenzor, Teodor Scarlat, primit
cu greutate până atunci într-o margine de periodic, îndeplinește toate
serviciile posibile: amenință, intervine, denunță, promite, acuză, minte,
își revendică titluri ca un Petrovici în miniatură, oprește șpalturile unde
era înjurat, avertizează pe tinerii revistelor noi să-i dedice cronici și elogii
dacă nu vor să aibă neplăceri, își vâră – tot în virtutea rolului deținut –
reclame neplătite în gazete, este introdus, de Liviu Rebreanu, în Comitetul
de lectură al Teatrului Național (d. Victor Eftimiu are obligația morală, pe
care, desigur, c-o va îndeplini, ca să-l dea acum afară!), își publică în ziare
clișeul fotogra iilor tuciurii, scrie, behăie, dă avertismente.
Luni și luni încheiate a pârât – să nu nege! – s-a insinuat în poet, a
gâfâit, s-a dus la toate ușile, a terorizat cu zdreanța lui de putere, a țipat ca
să-și cârpească un prestigiu literar pe care nu-l avea, pe care nu-l merita,
pe care nu l-a cucerit.
Uscat ca rădăcinile putrede, stătut ca apele moarte, gol cum nu se
poate să existe ceva mai gol, Teodor Scarlat nu și-a mai adus aminte de
toamnele când n-avea ce să mănânce și n-avea unde să se adăpostească de
frig; nu și-a mai adus aminte și-a încetat să mai respecte oamenii pe care
altădată îi adula, fără să i fost obligat, și-i saluta, fără să ceară voie de la
comandanții lui cenzori, de la comandanții cu „eroisme” la Stalingrad sau
în Crimeea, cum se lăuda d. „șef” al cenzurii, col[onel] Atanasiu.
Vânăt ca o bubă, laș, fricos, el tăia cu roșu șpalturile, zbiera la telefon,
îți ,,atrăgea atenția” pe stradă, așa cum făceau atunci mulți dintre colegii
săi de pe Academiei, fugiți astăzi sau destituiți.
Pe urmă, când zorile au început să se arate, încovoiat, cleios,
respingător, Teodor Scarlat a început iarăși să dea bună-ziua. Singur, din
inițiativă personală, când nu se mai aștepta nimeni. El, care, înainte – dacă
se întâmpla să scrii un articol mai mare – te urmărea zile încheiate, ca
umbra-pământului, să-ți spună:
– Știi, eu i-am dat „bun de imprimat!”
Dacă nu te găsea, îi spunea altuia, pe care ți-l bănuia prieten mai bun.
Dar mințea. Mințea cu obrăznicie, cu lașitate, cu nerușinare. O
minciună ca el de tulbure și de vărsată. Trebuia să știi, când te anunța
astfel, că Teodor Scarlat ți-a pus zece bețe în roate.
Acum, de câteva zile, cineva l-a auzit spunând că el mi-ar i dat „bun
de imprimat” la Panopticum. De ce minte iarăși Teodor Scarlat? Ce-și
închipuie că mai poate salva? Noi am avut timp să-l cunoaștem pe când
ni se interzicea săptămâni și chiar luni încheiate dreptul de a mai scrie. Și
avem memorie. Să ie sigur. Să ie fot atât de sigur că suntem în curent cu
perioada de duplicitate încercată puțin înainte de 23 august. Dar s-a dus
și aceea. Răsturnările s-au petrecut accelerat, oamenii au rămas, inițial,
surprinși, pe urmă au început să se dezmeticească și vinovații, pitiți
ici-colo, au reintrat în scenă. Îi avertizăm că este imprudent, inabil, riscant.
Au să vadă, probabil, curând de ce. Are să vadă și Teodor Scarlat, care –
printr-o ultimă încăpățânare: niște traduceri executate oportun și infect
din Maiakovski – crede că mai poate i acceptat în viața publică. Anticipat
însă, vrem să-i atragem atenția asupra unui singur lucru: că excesul său de
oportunism nu ajută decât să-l demaște și mai mult.
Maiakovski, din care el a tradus, are aceste cuvinte extraordinare:
„poet poți să nu ii, dar cetățean ești obligat să ii”. Își mai aduce fostul
cenzor antonescian aminte de ele sau nici nu le cunoaște?
Căci am vrea să ni se precizeze când a fost d. cenzor Scarlat cetățean
(poet știm că n-a fost niciodată): pe vremea debutului la Cuvântul liber,
când dedica anumite poezii în Ora de zbor sau astăzi, când traduce din cel
mai mare poet sovietic, și traduce prost?
Astfel de oameni nu mai au ce căuta în arena literară și în viața
publică. D. Victor Eftimiu este rugat să-i invite pe ușa de ieșire a Teatrului
Național, unde (Teodor Scarlat – n. n.) mai activează, totuși, ca redactor al
programului artistic. E vremea!
Ion Caraion
Orizont, anul I, nr. 1, 1 noiembrie 1944, p. 3.

De ce se face epurația presei
Hotărârea de a se epura presa de elementele care au compromis-o

și, mai ales, punerea în practică a acestei hotărâri, a indispus pe câțiva
colegi de breaslă.
„Nu se face, dragă – spun ei – ne întoarcem la metodele legionare.
Ori avem democrație, și atunci iecare are libertatea de a lucra, ori...”.
Este inutil să mai continuăm cu înșiruirea argumentelor ce se aduc
acestei teze. Raționamentul este prea cunoscut pentru a mai insista asupra
lui. Ceea ce nu se știe însă prea bine este în ce măsură el contrazice înseși
principiile de libertate democratică invocate de bunii noștri confrați, să
vedem de ce.
Ne amintim că, prin 1937–1938, am citit un articol al așa-zisului
poet Horia Stamatu –articol apărut în o iciosul legionar Buna vestire –,
în care autorul lua atitudine împotriva scriitorilor germani antihitleriști.
Între alții, se ocupa și de Thomas Mann. Și, cum problema era tratată cu
un dispreț nedisimulat pentru elementul literar, și cum cadrul în care era
situat Thomas Mann era strict politic, tonul articolului exprima perfect
nivelul intelectual al autorului. „Thomas Mann? scria Stamatu. Să nu mi se
vorbească de el. Este cel mai scârbos jidan din Europa”.
Fără îndoială, nu credem că este necesar să precizăm că autorul
Muntelui magic este un german de cea mai pură esență, după cum nu
intenționăm deloc să subliniem faptul că autorul articolului cu pricina a
zvârlit a irmația de mai sus în deplină cunoștință a adevărului adevărat.
Dar ceea ce trebuie știut este că – oricât ar părea de ciudat acest lucru – au
fost oameni care au crezut, într-adevăr, că Thomas Mann nu este german.
În ce măsură aceasta ar i grav, credem că este inutil să mai discutăm. Dar,
important este că aceia care ar i fost dispuși s-o considere ca atare, au fost
zdruncinați. Și iată, autorul articolului din Buna vestire și-a atins scopul
urmărit. Istoria noastră ar putea i privită cu nedumerire, dar ea are,
totuși, o semni icație deosebită. Uneltele lui Hitler au folosit metodele cele
mai reprobabile, pentru a tulbura conștiințele oamenilor și a le deruta.
Minciuna a fost totdeauna pentru ei o armă preferată, iar confuzia un scop.
Cu cât confuzia era mai mare, cu atât mai prielnic era și materialul pe care
înțelegeau să opereze, întrucât era șubred și ușor de modelat. Noțiunile
erau pervertite și contorsionate până la nerecunoaștere. Plutocrația se
confunda cu iudaismul, iar acesta se identi ica perfect cu comunismul, în
așa măsură încât diferențieri nu mai erau posibile. Iar pentru a nu mai
exista posibilitatea invocării unor elemente de echilibru, de rațiune, de
bun-simț, totul apărea – în perspectiva lor tendențioasă – anacronic sau
pur și simplu lipsit de valabilitate istorică. Franța era o forță spirituală
apusă sau în descompunere, Anglia un imperiu pe punctul de a se prăbuși,
Uniunea Sovietică un continent mizer populat de o masă de canibali. Totul
era preistoric, dezagregat sau, pur și simplu, o iluzie istorică. În schimb,
însă, rămânea o singură realitate vie, sănătoasă, pură și eternă: Germania
lui Hitler. Și o singură noblețe: ura împotriva a tot ce este echilibru și
rațiune.
Cândva, ne vom ocupa mai pe larg de această întunecată erupție
de minciuni, de această odioasă declanșare de elemente confuzioniste.
Obiectivele urmărite sunt ușor de identi icat – și au fost identi icate la
timp, întrucât nicăieri hitlerismul nu este mai în elementul său decât în
confuzie și haos. De aceea, acesta a fost rolul agenților lui Hitler: să creeze
și să întrețină o stare permanentă de dezechilibru, de incertitudine, de
obscurantism. Iar, în momentul când rețeaua diabolică a fost desăvârșită,
fructul a fost copt și cules cu ușurință.
Iată de ce, mai mult poate decât invadatorii nemți, simbriașii lor
din toate țările sunt vinovați de dezastrul în care s-a prăbușit Europa.
Trădătorii din toate colțurile, ei și-au narcotizat întâi victimele și apoi
le-au aruncat în brațele demonului nazist, cu care și-au împărțit prada. Iar
în fruntea celor care, cu bună știință, au săpat la temeliile continentului, au
fost gazetarii. În Franța, în Belgia, în Norvegia, în România... Și, de aceea, ei
trebuie să plătească. De preferat, cât mai scump cu putință.
Iată de ce se face epurația în presă și iată de ce aceasta este pedeapsa
cea mai puțin gravă din câte li se cuvin celor care au trădat popoarele,
aruncându-le în bezna mizeriei celei mai cumplite și a morții celei mai
crude. Din această perspectivă – și alta nu poate exista – epurația este mai
curând un act de clemență decât unul de represalii.
Horia Liman
Victoria, anul I, nr. 22, 15 noiembrie 1944, p. 1; 3.

S[ocietatea] S[criitorilor] R[omâni] se puri ică
Ziarele au anunțat că, după eliminarea a zece „scriitori” din

S.S.R., Comitetul a mai micșorat numărul membrilor Societății cu încă e
optsprezece, pentru știuta lor activitate politică și „culturală”. Nu avem
decât să aprobăm măsura luată. Publicul, a lând numele celor îndepărtați,
poate să-și facă cine știe ce idee despre activitatea lor. Bieții scriitori vor
zice unii – li s-a împlinit și lor termenul. De aceea e bine să se știe, în primul
rând (și acesta era un motiv tot atât de a puternic de epurație) că inșii în
chestiune nu sunt scriitori. Faptul de a i scris unul, două volume, faptul
de a i fost înscriși în Societate, un e su icient pentru a i trecuți printre
scriitori. Dnii Ion Petrovici și Alexandru Marcu au pro itat de faptul de
a i miniștri și au intrat în S.S.R. Tot iindcă era ministru (și profesor
universitar), d. Ion Petrovici și-a publicat, la edituri de Stat (Casa Școalelor,
Editura Fundației) diverse lucrări. La Teatrul Național, s-a interpretat o
ridicolă fantezie a sa, scrisă în adolescentă, O sărutare. Lumea a fost indusă
în eroare, niște copilării iind prezentate ca emblemă. Mulți credeau că
Petrovici este un ilosof pentru că era profesor. El însuși a pus le cale o
istorie a iloso iei moderne, pentru a i se face un capitol. Ba, socotindu-se
și literat, a comandat, în același scop, o istorie a literaturii române. Omul
se punea sub prestigiul lui Maiorescu, căruia-i fusese elev, dar, lipsit de cel
mai elementar bun simț literar, își descoperea o ascendență în poetul Th.
Șerbănescu, povestind cu o secretă îngâmfare norocul de a-l i învins pe
tuberculosul Cerna într-o afacere de amor, întrucât era „băiat de familie”.
Nu e scriitor, de asemenea, Alexandru Marcu, autor de compilații
italo-române pe hârtie de lux cu fotogra ii în culori. Traducerea Divinei
Commedia, în proză, e o simplă juxtă pentru studenți, cu care, desigur,
profesorul a făcut parale.
Dar Nicolae Roșu? Un emul al lui Cuza, Crainic, Șeicaru și al altor
„patrioți”, furibund antisemit în stare a descrie o dialectică a naționalismului.
De aceeași teapă era și Romulus Dianu, care, într-un roman, ne povestea –
dovadă de seriozitate! – ce fac turcii cu caprele, noaptea, la Ada-Kaleh. Cu
ani în urmă, Virgil Carianopol avusese onoarea să-și anunțe singur, într-un
vers, ieșirea de initivă din minți. El fu, totuși, încorporat în S[ocietatea]

S[criitorilor] R[omâni]. La fel s-a întâmplat cu George Bruciu, supranumit
și Gregorian, zis și „boxeorul”, ce s-a autode init bine prin versul: „Sunt un
animal, un sinistru animal” etc. Din S[ocietatea] S[criitorilor] R[omâni] a
mai făcut parte și Ladmiss Andreescu, pretins reporter aviator, autor de
volume propagandistice contra U.R.S.S.; Dumitru Murărașu, publicist fără
niciun talent, care l-a martirizat pe Eminescu, declarându-l rasist într-un
studiu imund; Vasile Militaru, fabulist trivial, legionar și vânzător de a ișe
cu „Eroii de la Stalingrad”; Meny Toneghin, pornograf, punând fecioarele
bucureștence la licitație; venerabilul N. Batzaria (Moș Nae), bătrânul
„june turc”, părintele spiritual al lui Haplea, insipidul romancier George
Acsinteanu, precum și Ion Foti, Gh. D. Mugur, I. Al. Bran Lemeny, a căror
prezență în Societate nu ne-o putem explica în niciun fel.
Alți patruzeci și șase de „scriitori” au primit dreptul de a-și justi ica
„activitatea lor trecută”. Activitatea politică, desigur, căci de cea literară nu
poate i vorba la un număr atât de mare de membri. Nu?
Al. Piru

Suspendarea ziarului Curierul
Gazetele reacționare nu deviază de la linia adoptată. Ca într-un cor pe

diferite voci, ele susțin cu perseverență unul și același punct de vedere. Se
încearcă, din partea lor, și lucrul acesta este evident pentru oricine, să se pună
piedici desăvârșirii cotiturii pe care nația întreagă a făcut-o la 23 august și 12
septembrie. Zi de zi i se prezintă cetățeanului, prin metode ce se vor ra inate,
noi răstălmăciri care încearcă înrădăcinarea din nou a resentimentelor cu
care propaganda hitleristă și antonesciană ne obișnuise de atâta vreme.
Pentru ajungerea acestui scop, niciun mijloc nu e socotit de lepădat.
Minciuna și per idia, strecurarea măiestrită a acelor veninoase în complexul
vieții noastre politice, tocmai în anumite chestiuni pe care provocatori la ură
și spargere le socotesc cele mai sensibile, constituie metoda lor obișnuită.
Până acum, capul listei acestei prese a fost ținut de Curierul. Într-un
articol din zilele trecute, intitulat Cerem lămuriri, și iscălit Augustin Popa,
reacțiunea românească încerca strecurarea unui nou asemenea ac veninos
la adresa Aliaților și, în special, împotriva Uniunii Sovietice.
Pusă la punct fără întârziere de presa democrată, reacțiunea încearcă
în ultimul număr din Curierul, o retragere strategică. Originea dușmănoasă a
campaniei dusă timp îndelungat, care a culminat cu această ultimă serie de
atacuri împotriva Aliaților și a propriului nostru popor, s-a demascat, însă, în
așa mare măsură, că încercarea ulterioară de revenire s-a dovedit inutilă.
Primim din partea Direcțiunii Presei următoarea hotărâre a Guvernului:
În ziua de 17 noiembrie a.c., a fost publicat în ziarul Curierul un
articol al dlui A. Popa, sub titlul Cerem lămuriri.
Articolul, care se referă la situația din Transilvania, cuprinde o serie
de atacuri ostile față de Uniunea Sovietică și de interesele Aliaților. Pentru
vina de a i publicat asemenea atacuri, ziarul Curierul se suspendă pe timp
de o săptămână, conform hotărârii „Comisiei Aliate de Control”.
[Nesemnat]
România liberă, anul II, nr. 98, 22 noiembrie 1944, p. 3.

I. Al. Brătescu-Voinești
O igură simpatică a culturii românești – ziceam noi și alte generații

mai vechi, – a cărei prea subțire și [cuvinte șterse – n.n.] am buchisit-o pe
băncile școlii primare, un om de o austeră și pilduitoare moralitate este I.
Al. Brătescu-Voinești. Cine nu a citit senzitivele sale schițe și nuvele în care
e vorba de eroi delicați și inadaptabili, neînțeleși de societate, loviți de
sentimentele lor, îngenuncheați și pălmuiți? Acei impresionabili martiri,
de o rară schimnicie etică, pe care o societate rea îi țintuiește pe crucea
durerilor și neînțelegerii? Acea cohortă a Niculăiților Minciună, care sunt
nevoiți să bea paharul suferinței până în fund? Dar, scriitorul acela irav la
trup nu ne-a arătat cum a [cuvinte șterse – n.n.], stigmatizând o societate
pentru năravurile, nedreptatea, huzurul, puterea celor mari, societate în
care acel ce e sensibil, drept, moral este călcat cu sadism în picioare?
Ei bine, un om care scrie toate aceste [cuvinte șterse – n.n.] decât
un monument de moralitate. Deși a lăm noi pe ici, pe colo, că adevăratul
[cuvinte șterse – n.n.] mizantrop supărător și un egoist peste măsură, o ire
veninoasă care-și umilea fără cruțare camarazii de birou, spinare aplecată
pentru cei mari și bazbuzuc pentru cei mici, și neapărați! – contrar celor
zugrăvite în nuvelele sale – nesătul de bunuri pământene, pe care și le
strângea cu avariție și călcând peste cei mici nedrept și răzbunător, – dar
nimeni nu credea în asemenea lucruri, tratându-le drept campania de
invidii și răutate în contra unui om superior.
Cum putea i, altfel, părintele lui Niculăiță Minciună, decât un
apărător al celor învinși, nedreptățiți, loviți și însângerați de răutatea
omenească? Doar, I. Al. Brătescu-Voinești crease un univers al dreptății, al
bunătății, al omeniei, a1 păcii, era un umanitarist pur sânge. Nici că putea
să întârzie con irmarea teoretică, scrisă a construcțiilor sale literale, a
creației sale care ixa aspectele unei societății avide de cangrenă, minată
în măruntaiele sale de relele unei orientări morale și ale unei dirijări
sociale, ce trebuiau exterminate cu mână necruțătoare și adâncă, dacă
voiam ca lumea să-și recapete echilibrul. Și această con irmare teoretică
se intitulează limpede și cinstit: Scrisori pentru pace.
În această carte de acum două decerni, I. Al. Brătescu-Voinești
lua categorică și dură atitudine în contra războiului, această calamitate
mondială care varsă sânge nevinovat, care distruge orașele și ucide
noroadele pământului. Delicatețea și bunătatea sa su letească, spiritul
său de dreptate și largul său umanitarism erau lezate. Drept concluzie,
cere ca noroadele să se ridice contra abuzivilor conducători de popoare
în puterea cărora stă soarta noroadelor și care le aruncă în prăpastia fără
fund a nimicirii, a sălbăticiei, a durerilor și a doliului, cere să se ridice
contra dictatorilor. Și mai cere des iințarea armatei. Atitudine netă a celui
mai cuminte și curat umanitarist. Această poziție rima cu universul moral
al literaturii sale de obidiți și nedreptățiți.
Dar, într-o bună zi, bătrânul, pezevenghi trebuia să se demaște. Și
s-a demascat.
Doritor veșnic de bunuri și măriri, sub aspectul său umil, mizantrop
și schimnic, sub acea cunoscută mască de creștinească bunătate și ocolitor
al vanităților lumești, în ultima vreme, a dictaturilor, I. Al. Brăteseu-Voinești
și-a ascuns cartea cu epistole paci iste în întunecimea sertarelor, a
luat donchijotește în mână pana sa ruginită și a început să îmbălureze
sentimentele umanitariste mușcând cu gingii găunoase din democrație,
pentru a face, în Porunca vremii, elogiul huliganismului, al ororilor războiului
și al urii între noroade. O amnezie subită îi alungase din memorie pledoariile
pentru bunătatea creștină, pentru pace, pentru dragoste între popoare,
pentru ocrotirea celor umili, nevinovați și cruci icați. Ridica barda și tăia
capete. Îi plăcea sângele. Voia sânge, bătrânul neputincios. Credeți, încă, că
era o nouă atitudine politică, căreia i se închina? Aș! Era cineva care trebuia
tămâiat! Așa cum făcuse toată viața. Nerespectându-și măcar albeața
bătrânețelor, care-ți dă sentimentul inevitabil al morții apropiate, al
zădărniciei zbuciumului pământesc și al inutilității vanităților, bunurilor
lumești, voia să îngenunche slugă în fața atotputerniciei dictatorului
Antonescu, pentru vreo distincție sau căftăneală. Și așa a ajuns adulator
de dictatori, pe care-i pusese la zid cu ani în urmă, când făcea pe paci istul,
pe umanitaristul.
Au apărut câteva interviuri cu „Mareșalul”, în Porunca vremii, în care
era slugarnic ridicat în slavă, la care erau spurcați toți acei care nu cred în
el, prezentându-l ca pe Mesia al nostru. (S-a văzut ce fel de „Mesia” a fost!)
Când a fost I. Al. Brătescu-Voinești sincer? Când a îmbrăcat rasă de
bunătate umanitaristă și propovăduia samaritenismul social, dreptatea,
mila creștină, când lua poziție paci istă sau când voia sânge, război, când
propovăduia ura, domnia forței, naționalismul huliganic, când adula

dictatorii, aducători de jale și scrum, de orori belice? Vă sfătuiesc să nu
căutați a dezlega problema, iindcă n-a fost sincer niciodată. A fost I. Al.
Brătescu-Voinești – așa cum l-au cunoscut prietenii săi mai de aproape – o
biată și nenorocită licheluță, bântuit de toate vânturile vanităților lumești,
patimi ascunse prost sub sutana umilinței și idealismului pe care-l arbora.
O biată epavă morală, care își căuta măști de mucava și spoială etică.
Amenințând cu violență și salivă pe toți cei care nu ar crede în
genialitatea „Mareșalului”, spunea că, din slabele, dar hotărâtele sale
puteri, îi „va scuipa între ochi”.
Acest scuipat se întoarce astăzi întreg asupra sa, acoperindu-l de
oroare și rușine!
Societatea Scriitorilor Români l-a scos din rândurile sale.
Radu Petre

Rândul presei
D. ministru Vișoianu și-a dat aprobarea pentru alcătuirea Comisiei

de ziariști care va aplica legea pentru epurarea presei.
Ca ministru neutru, d-sa nu a dat prioritate, în această Comisie,
niciunui partid sau alcătuire politică grupată, din câte colaborează azi în
Guvern.
În felul acesta, nici comuniștii și social-democrații laolaltă, nici
liberalii cu național-țărăniștii, pe de alta, nu vor dispune de majoritate.
D. Ministru al Afacerilor Externe a crezut că, în acest chip, adică
înlăturând putința de a dicta în Comisiune, lucrările acesteia vor putea da
roadele cele mai bune.
A fost, din partea dlui Vișoianu, la ce am numi simplu, un exces de
prudență. Și, irește, nu-i facem din asta o imputare.
Oricând prudența, chiar excesivă, e mai prielnică unei cauze decât
imprudența cea mai nevinovată.
Am zice însă, în speță, că acest exces de prudență al dlui Ministru de
Externe este aproape fără efect, pentru motivul că nu există cauză.
Căci, în ce privește presa, Comisiunea de ziariști credem sincer că va
da hotărârile ei în unanimitate de glasuri.
Mai întâi, iindcă, în materie de presă, vinovățiile nu intră în făgașul
interpretărilor sau al îndoielii.
Vinovăția ziariștilor e ceva mai puțin ca un elastic. Ea nu se poate
întinde după vrere. Nici nu poate i apărată cu mărturii sau cu presupuneri
care ar putea da loc la dubiu. Vinovăția ziariștilor e ceva pozitiv. Care se
poate pipăi. Care se poate vedea. Care se poate constata în orice moment
cu colecțiile de ziare care toate există.
Procedura este foarte lesnicioasă. Nu e complicată ca la tribunal.
Inculpatului i se pune în față textul celor scrise și i se spune simplu: ai
scris asta? El nu poate răspunde decât da, căci doar textul îi aparține.
Și din moment ce a spus da, vina i s-a stabilit și sancțiunea a urmat
automat.
Pe de altă parte, în materie de presă, nu este loc nici de gradația

vinovăției, nici de aceea a sancțiunii, cerută cu justi icată rațiune de d.
Titel Petrescu, pentru celelalte categorii de vinovați. Ori că ai scris mai
cu talent sau fără, ori mai mult sau mai puțin, ori în tot timpul stăpânirii
hitleriste, ori numai un timp, – vina e aceeași: ai scris.
Și, din moment ce ai scris împotriva intereselor țării, ai asumat
întreaga răspundere a incali icabilei fapte și, prin deducție, atragi
sancțiunea care îți interzice pentru totdeauna de a mai repeta crima.
Aceasta, irește, privește pe ziariștii care au scris.
Dar mai sunt și ziariști care nu au scris, dar care sunt tot atât de
vinovați. E vorba, anume, de așa-zisele ploșnițe ale scrisului cotidian,
ziariștii care nu au profesat, dar au stat prin birourile de presă și au
alcătuit acele mizerabile normative, care vor constitui, pe vecie, cea mai
rușinoasă și mai criminală pagină a dictaturii apuse.
Și asupra acestora procedura e tot așa de simplă ca și a primei
categorii.
În sfârșit, mai există a treia categorie cunoscută sub denumirea
așa-zișilor arendași de presă. Din dezgust pentru opera lor nefastă nici
nu-i vom numi.
În ce ne privește, pe aceștia îi considerăm cei mai vinovați și acestora
Comisia s-ar cuveni să le aplice pedepsele cele mai grave. Arendașii de presă,
ie că au primit sau nu plicul cu bancnote de la legația germană, ordonau
profesioniștilor angajați să scrie acele infame articole în care se glori ica
nazismul sau fascismul și, speculând la sânge existența profesionistului, îl
determinau să scrie așa cum le dictau interesele lor personale.
Pentru aceștia, sancțiunea poate i dată și fără milă, și fără remușcare.
Chiar o dorim. Chiar o cerem. Chiar o pretindem. Chiar o impunem – dacă
ne este permis s-o spunem, fără a aduce cuiva o ofensă personală.
Căci, după vina criminalilor de război, în ordinea strict descendentă,
considerăm vina ziariștilor ca ocupând locul al doilea.
Toxina, virusul adevărat al blestematelor dictaturi numai presa
l-a introdus în organismul maselor. Ea a otrăvit șase ani în șir – vai, ce
îndelungați și nesfârșiți ani! – su letul poporului român. Șase ani am strâns
pumnii deznădăjduiți și am scrâșnit dinții, când asistam cum se introduce
otrava ticăloasă în su letele maselor românești.
Șase ani, clipă cu clipă, ceas cu ceas, zi cu zi, vedeam cum minciuna
disprețuia adevărul, prostia călca în picioare înțelepciunea și păcătoșenia
ofensa virtutea. Șase ani numai prin presă ne-am primit otrava dictaturilor.
De aceea, cu toată dreptatea, dar și cu toată severitatea, trebuie
pedepsite vinovățiile ziariștilor.
Cerem aceasta cu toată durerea și melancolia unor prietenii pierdute,
dar cu conștiința curată ca lacrima că satisfacem, prin asta, opinia publică
oropsită și gâtuită amarnic în cei șase ani de cenzură și de dictatură.
Ion Silvianu
Dreptatea, anul XX, nr. 116, 14 ianuarie 1945, p. 1.

Presa în regim democratic
Printre primii profesioniști care au trecut la organizare au fost

ziariștii. Faptul părea curios unora, alții și-au manifestat deschis și
susținut aprobarea. Și era bine. Pentru că, salariați ca oricare alții, ziariștii
au un rol deosebit, important, în viața politică și socială a țării întregi, prin
ziare sunt luminate, lămurite, problemele la ordinea zilei, prin ziare sunt
combătute anumitele știri, ziarele mobilizează atenția opiniei publice în
jurul anumitor chestiuni, sunt – când le poate folosi – o armă deosebită în
mâinile poporului, și în mâna dușmanului, a reacțiunii, când ea are cum
s-o mânuiască împotriva celor mulți.
Dar de la 23 august, cu greutăți, cu ciocniri și frământări, pășim,
totuși, spre statornicirea unui regim democratic. În cadrul acestuia, presa
trebuie să devină un instrument formidabil de apărare, de propagare,
de îndrumare a tinerii noastre democrații. Nu este o sarcină ușoară. Mai
ales ținând seamă de întregul balast al trecutului apropiat, al vremurilor
de dictatură fascistă și cotropire hitleristă deci, cât și a vremurilor mai
îndepărtate, când datorită condițiilor mizere de salarizare, mare parte
din ziariști au alunecat pe calea descali icării, transformării în ceea ce
se cheamă lichele; șantajiști, se ocupau cu tra ic de in luență etc. Ziarele
erau subvenționate, campaniile susținute de diferite trusturi, interese etc.
Era una din manifestările de descompunere a vremurilor trăite. Ceilalți,
ziariștii cinstiți, veritabilii profesioniști ai condeiului, erau șomeri sau
munceau pe un salariu de foame, în con lict permanent cu regimul, cu
direcția, cu administratorul.
Dar rolul cel mal nefast l-a jucat presa în perioada dictaturii fasciste.
Marii patroni, Șeicaru, Stelian Popescu etc., au pus foile lor la dispoziția
dictatorilor, la dispoziția războiului criminal împotriva URSS-ului. Presa,
care, altădată, era controlată de cei „mari” și „puternici” prin puterea
banului, prin subvențiile și capitolele „excepționale’’ în bugetul iecărui
minister și, în deosebire, al celui de interne, în această perioadă devine
simplă unealtă în mâinile lui Killinger și Ică Antonescu. Îndemn la jaf și
omor, ponegrirea cea mai nerușinată a URSS-ului, caricaturile cele mai
odioase – iată ce serveau ziarele vremii opiniei publice românești, alături
de articole „teoretice” rasiste, șovine, imperialiste. Și, dacă pe această cale
au mers marii magnați ai ziaristicii românești, trebuie recunoscut că mulți
gazetari mici și mijlocii au făcut același joc. Dar, spre onoarea profesiunii,
trebuie spus că mulți ziariști au preferat să moară de foame, decât să scrie
împotriva convingerilor lor democratice și intereselor poporului român.
Spre onoarea profesiunii întregi, trebuie recunoscut că au fost ziariști care
au pășit pragul temnițelor și închisorilor pentru lupta lor antifascistă.
Astăzi, ziariștii profesioniști s-au organizat în sindicat. Au pornit cu
hotărâre pe calea epurării rândurilor lor de toate elementele antonesciene
legionare, de toți acei care au scris împotriva Națiunilor Unite. A fost
format un juriu de onoare-i care-i va judeca pe toți acei care se abat de la
morala și ținuta ce se impune unui mânuitor cinstit al condeiului.
Dar, activitatea Sindicatului ziariștilor este frânată, tergiversată.
Legea pentru epurația în presă întârzie. Iar când se ia în considerare,
Ministerul de Externe, în loc de a institui o comisiune formată pe baze
profesionale, a pornit pe vechile criterii ale reprezentanței partidelor
și ale echilibrului. Acest lucru este absolut deplasat. Comisia trebuie
formată din elemente cinstite, hotărâte, incoruptibile – ținându-se seama
de propunerile sindicatului. Surprinzător, însă, este punctul de vedere
al unui ziarist profesionist, susținând – din considerente de partid – un
punct de vedere absolut contrar intereselor și dorințelor profesiei d-sale.
Înregistrând acest fapt, constatăm cu părere de rău că, departe de a se i
descotorosit de vechiul balast, parte din ziariști nu vrea să urmeze calea
democratizării și însănătoșirii profesiunii lor. E tot atât de adevărat ca și
faptul că există atât „subvenții” pe la anumite ministere, cât și ziariști care
le acceptă. Există inanțări murdare ale multor ziare. Și, din păcate, nu o
dată cetățenii și întreprinderile sesizează cazurile de șantaj și intervenții.
Legea trebuie să devină realitate cât mat repede. Comisia de epurare
trebuie numită în conformitate cu nevoile întregii profesiuni. Numai așa
se va putea merge sigur pe calea îndrumării și transformării presei într-o
adevărată armă a democrației noastre.
N. Moraru
România liberă, anul III, nr. 144, 19 ianuarie 1945, p. 1; 3.

Epurarea presei
S-a mai făcut o dată, dar, ca să zic așa, nu s-a isprăvit. Comisia
însărcinată cu epurarea ziariștilor a procedat la excluderea de initivă din
presă a câtorva inși deochiați, aplicând, totodată, pedeapsa suspendării,
de la un an la cinci ani, unui număr mai mare de profesioniști. Pe urmă,
Comisia și-a suspendat lucrările, anunțând în Adunarea generală a
sindicatului că ar mai i vreo 60 de inși, cărora urmează să li se aplice
pedeapsa suspendării.
Judecarea acestor colegi ai noștri, dintre care pe cei mai mulți îi
scosesem de mult din su letul nostru, pentru atitudinea lor nedemnă,
s-a făcut însă fără ca ei să i fost ascultați. Nu este, bineînțeles, vorba de
cei câțiva care s-au exclus singuri – ci de ceilalți, care nu sunt nici destul
de reprezentativi, ca să i in luențat opinia publică, nici destul de abili ca
să zici că urmăreau s-ajungă la o situație ori să câștige avuții. Știu: când
ții un condei în mână, când ești socotit (uneori fără să ii cu adevărat)
îndrumător de opinie și deschizător de drumuri, e greu să găsești o scuză
sau o explicație. Cu atât mai mult, cu cât cuvântul scris rămâne și te acuză.
Oricum s-ar prezenta însă lucrurile, acuzații trebuiau să ie ascultați.
Căci unii dintre ei, poate că au fost siliți să aibă atitudinea pe care-au
avut-o; iar alți câțiva, au făcut un joc politic, activând așa cum au activat, ca
să inducă autoritățile în eroare, spre a nu le descoperi activitatea cealaltă,
clandestină, care era pusă în slujba democrației.
Acum văd c-a apărut legea pentru epurarea presei. Ea prevede o
Comisie de judecată, prevede sancțiunile ce urmează a se aplica celor
vinovați etc. Acuzații urmează, așadar, să ie ascultați, ei au dreptul să se
apare și să-și lămurească atitudinea.
Foarte bine, dacă e cu judecată. Căci atunci, cei ce vor putea să-și
dovedească nevinovăția sau să-și explice atitudinea, vor i absolviți; iar
ceilalți își vor primi osânda cuvenită, după gradul de vinovăție. Amândouă
verdictele, și cel de absolvire, și cel de condamnare, pe lângă că vor i
de initive, vor avea prestigiul pe care-l împrumută legea unui lucru
judecat drept.
Aș vrea să adaug că nimeni mai mult ca mine nu dorește o epurare cu
adevărat a presei, pentru că nimeni nu știe ca mine, cum se făcea gazetărie
pe vremea Antonescului. Mă gândesc mai cu seamă la ziariștii cu oarecare
suprafață și cu dare de mână, care erau gata să-și vândă credințele, când le
aveau, pentru un păcătos blid de linte; și care slugăreau la nemți, strigând
„ura!” ca prostul de două ori, și de nouă ori, când Berlinul striga numai
o singură dată. Căci, din vecii vecilor, slugile au chiotit, când stăpânul se
bucura, iar, în ce-i privește pe unii din ziariștii noștri din ultimii patru ani,
au mers până acolo cu devotamentul, încât băteau până și propaganda
germană. În schimb, uitaseră aproape cu desăvârșire că sunt români,
că, la urma urmelor, trebuie să-și slujească, în primul rând, țara lor. Da,
slugărnicia acestor ziariști a fost dezgustătoare.
Dar, printre acuzați, igurează și o seamă da reporteri și redactori mai
mici, care cu siguranță că mai degrabă ar i avut poftă să înghită condeiul,
decât să-l pună în slujba unei lupte străine de su letul și de concepțiile lor;
dar care trebuiau, totuși, să trăiască. Pâinea pe care-o câștigau era amară și
puțină, iar persecuțiile veneau din două părți: de la forurile conducătoare,
prin reprezentanții respectivi, și de la șe ii lor direcți, vânduți, într-adevăr,
și Guvernului, și Legației germane.
Astfel stând lucrurile, Comisia de epurare urmează să țină șeama și
de una, și de alta, iind neîndurătoare cu adevărații vinovați, și acordând
înțelegerea cuvenită celor ce, prin forța împrejurărilor, au fost simple
unelte în mâna unor oameni fără dragoste de țară, vânduți și lași.
Mircea Damian
Fapta, anul III, nr. 177, 15 februarie 1945, p. 1.

„Roadele” presei fasciste
Presa, având un rol de deosebită importanță în crearea și îndrumarea

opiniei publice, are, în același timp, un rol important în viața de Stat. În
regimurile democratice bazate și susținute de masele largi populare, ea
servește drept o pârghie puternică în crearea și adâncirea legăturilor
irești ce se dezvoltă între popor și guvernul său. Regimurile fasciste cu
un conținut antipopular și antinațional de jaf și teroare, ce guvernează
împotriva intereselor poporului, au folosit arma puternică a presei pentru
a încerca să „justi ice” existența lor, ba, mai mult, au încercat să mobilizeze
energiile populare în scopul realizării țelurilor lor criminale.
Și cum arma cea mai ascuțită, cea mai e icace pentru a crea legătura
dintre Guvern și popor, pentru a dinamiza masele largi este presa, fascismul
a folosit din plin această puternică armă. Pentru aceasta, a suprimat, mai
întâi, complet orice putință de manifestare ziaristică legală, care tindea să
denunțe opiniei publice țelurile reale ale fascismului, să arate în lumina
crudă a adevărului fața lacomă și bestială a hitlerismului, să ridice poporul
la lupta pentru lichidarea stăpânirii tiranice și distrugătoare. Sarcina aceasta
de însemnătate excepțională a fost, totuși, realizată, cu eroism și cu sacri icii,
de multe ori supreme, de presa antifascistă ilegală și, în special, de presa
ilegală comunistă, care, în toate țările cotropite de fascism, a stat în fruntea
luptei împotriva hitlerismului. Apoi, fascismul, prin ziarele și ziariștii care
s-au pus în slujba lui, a început acea campanie sistematică de intoxicare a
spiritelor, în care n-a fost lăsată nefolosită niciuna din uneltele învechite, ca
și instrumentele „ultramoderne” din arsenalul propagandei fasciste. De la
minciuna și calomnia grosolană – trecând prin arhaica diversiune rasistă
și sfârșind cu „teoriile” totalitare și corporatiste, cu misticismul, cu „elitele”,
care sunt „născute ca să conducă”, cu „spațiul vital” – totul a fost pus în bătaie
pentru a capta adeziunea mulțimilor.
Prin presă, în primul rând prin presă, fasciștii au căutat hipnotizarea
poporului, anihilarea simțului său critic, in iltrarea în conștiința maselor a
unor sentimente și prejudecăți absurde și criminale, pentru a putea astfel
folosi și îndruma poporul pe linia intereselor lor de tâlhărie și asasinate.
Dacă sute de mii de oameni au pierit pe întinsurile Uniunii Sovietice
într-un război de jaf, dacă alte sute de mii de cetățeni pașnici au fost
asasinați în cazne inimaginabile pentru o minte sănătoasă, aceasta se
datorește, în mare măsură, presei fasciste. Sadicii criminali judecați și
condamnați de Tribunalul Poporului sunt „rodul educației” acestei prese.
Iar morții, schilozii, orfanii, văduvele, sunt – în bună parte – victimele
aceleiași prese.
Dar presa nu este o noțiune abstractă. Presa aceasta fascistă a
fost făcută de ziariști, de ziariști venali, vânduți trup și su let diavolului
hitlerist. Otrăvirea aceasta făcută plani icat, persistent, în doze masive,
după prescripțiile „doctorului propagandei hitleriste”, Goebbels, este
opera gazetarilor fasciști de tipul lui Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Ilie
Rădulescu, Pam il Șeicaru și cei de o seamă cu dânșii. Acești asmuțitori la
războiul de jaf și cotropire, acești asmuțitori la progromuri, aceste slugi
gras plătite ale lui Hitler, Mussolini, Antonescu, sunt cel puțin tot atât de
vinovați ca și autorii și executorii direcți ai masacrelor de la Odessa, Iași,
Dorohoi etc.
În procesele care vor începe zilele acestea la Tribunalul Poporului,
ziariștii hitleriști vor trebui să răspundă în fața poporului și să ispășească
pentru actele și crimele lor. Așa cum s-a făcut și în celelalte țări eliberate
de sub fasciști.
Iar presa, curățată de aceste spirite otrăvitoare, eliberată de in luențele
corupătoare ale clicilor venale și hrăpărețe, va trebui să-și îndeplinească
rolul ei istoric: a lumina poporul, a-l mobiliza pentru apărarea propriilor
lui interese, a-i arăta unde și cine sunt dușmanii poporului și cum trebuie ei
puși în imposibilitate de a face rău.
[Nesemnat]
Scânteia, anul II, nr. 236, 28 mai 1945, p. 1.

Ziariști colaboraționiști în fața

Tribunalului Poporului
Instanța populară specială, care a condamnat primul lot al

criminalilor de război, re lectând, în sentința dată, voința de desolidarizare
a maselor de nelegiuirile făptuite de o minoritate abuzivă în dauna
întregului popor, – își reia activitatea întreruptă câteva zile, pentru a
judeca și stabili, în cadrul legii ce o cârmuiește, vinovățiile unui grup de
gazetari și publiciști acuzați de faptul că „s-au pus în slujba propagandei
fasciste sau hitleriste”, contribuind, prin acțiunea lor, „la susținerea unui
regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă
drept consecință antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și
prăbușirea politică și militară a țării”.
Poziția pe care au ocupat-o, în publicistica autohtonă, cele paisprezece
nume cuprinse în actul de acuzare, agravează în proporții considerabile
vinile precizate de acuzatorii publici, întrucât folosirea incorectă sau
numai lipsită de conștiinciozitate profesională a scrisului menit să
informeze opinia publică, – scris care nu poate i o simplă îndeletnicire,
ci una din cele mai nobile arme în lupta pentru dreptate și adevăr –
constituie un adevărat delict de crimă, față de buna-credință a cititorului,
înclinat – mai cu osebire la noi – să acorde creditul său nelimitat slovei
tipărite.
Îndemnați și încurajați de scrisul gazetarilor, criminali de război de
categoria celor condamnați până acum și-au putut săvârși bestialitățile cu
garanția impunității pe care le-o asigura cuvântul presei reacționare.
Judecătorii populari vor examina, desigur, cu precădere, acest aspect
esențial al culpabilității ziariștilor fasciști, urmând să stabilească gradul
de culpabilitate al iecărui inculpat în parte.
Un comunicat al Sindicatului Ziariștilor Profesioniști
Sindicatul Ziariștilor Profesioniști a dat ieri următorul comunicat:

1) Sindicatul Ziariștilor Profesioniști din București ia act, cu
satisfacție, de trimiterea în judecata Tribunalului Poporului a primului lot
de ziariști trădători ai intereselor populare și de Stat.
2) Sindicatul Ziariștilor Profesioniști din București ține să sublinieze
că gazetarii judecați acum au fost epurați din presă, pentru activitate pusă
în slujba dușmanilor de moarte ai României, hitleriștii, pentru propagandă
fascistă, pentru pregătirea și susținerea războiului criminal dus împotriva
Națiunilor Unite, pentru asmuțirea la ură de rasă, la masacre și la jaf,
pentru susținerea regimului de trădare națională al Antoneștilor, pentru
corupție și venalitate.
3) Sindicatul Ziariștilor Profesioniști din București își exprimă
deplina lui încredere că Tribunalul Poporului îi va sancționa așa cum se
cuvine, dând astfel satisfacție opiniei publice.
Comitetul Sindicatului Ziariștilor Profesioniști din București: Ion Pas,
N. D. Cocea, Miron Constantinescu, Alfons Vogel, Șerban Voinea, Scarlat
Callimachi, Octav Livezeanu, George Macovescu, Grigore Preoteasa,
Nicolae Moraru, Titu Firoescu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu,
Constantin Petrescu-C.F.R., George Ivașcu, Gheorghe Dinu, Ilie Zaharia,
Em. Serghie.
[Nesemnat]
Jurnalul de dimineață, VII, nr. 159, 31 mai 1945, p. 1.

Ziariștii în fața justiției
Scriu rândurile acestea cu mâhnire și durere, nu pentru pedeapsa

ce-i așteaptă pe ziariștii ce vor i judecați pentru fascism și alte delicte,
ci pentru faptul că acțiunea lor din vremea trecutului regim a proiectat o
umbră grea și rușinoasă asupra întregii noastre bresle. Mi se pare că sunt
unul din cei care-i cunosc mai bine, întrucât am dus campanii de presă și
am purtat polemici aproape cu iecare în parte, ie pe chestiuni de idei, ie
combătând rapacitatea și trădările lor; și sunt, mai cu seamă, unul care-am
suferit cel mai mult din pricina atitudinii pe care au avut-o ei în tot acest
timp, de care urmează a da seama în fața Tribunalului Poporului.
De când fac gazetărie, n-am încetat a arăta care este rolul presei în
viața publică a unei țări și care este rolul ziaristului în opera de îndrumare
a opiniei publice, mai ales atunci când cititorul e bătut de toate vânturile
și vrea să găsească în ziar un gând călăuzitor.
N-am încetat să lupt pentru o demnitate a profesionistului, care
trebuie să aibă negreșit o credință și să apere, cu orice jertfe, o idee și un
steag. În lupta pe care este obligat s-o poarte orice gazetar conștient de
misiunea lui, nu există nicio scuză: nici aceea a „împrejurărilor politice”, nici
aceea a intimidării, nici chiar scuza de a „sta deoparte” până la „limpezirea”
lucrurilor. Iar când ziaristul își vinde conștiința și credințele, indiferent
pentru ce sumă, el nu merită iertarea cu atât mai mult cu cât, vânzându-se
pe sine, înșeală pe cititorii care-au crezut în el, înșeală un popor întreg.
Presa nu este ca o femeie ușoară pe care-o poate avea oricine
făgăduiește mai mult ori cine are ochi mai frumoși, sau acela care știe
să bată din picior și să amenințe mai tare. Dimpotrivă, presa trebuie să
rămână deasupra tuturor acestor lucruri meschine și rușinoase. Presa are
datoria de a re lecta instinctul și nevoile poporului, peste orice ambiții
de moment. Ea trebuie să reprezinte și să slujească numai acele idei
și curente care sunt puse în slujba poporului și a țării, să lupte pentru
libertate și dreptate, pentru tot ce este adevărat și frumos.
Iată ceea ce n-au făcut ziariștii al căror proces a început la Tribunalul
Poporului. Și nu numai că n-au luptat pentru păstrarea libertăților, dar au
făcut tot ce-au putut și ce n-au putut ca să le sugrume, dând mână de ajutor
unui regim de pe urma căruia țara a plătit o dijmă grea și sângeroasă. În
loc să se a le pe linia instinctului național, ei au luptat împotriva acestui
instinct, punându-și talentul în slujba unor oameni străini de aspirațiile
noastre, de su letul nostru, de interesele noastre și de tot ceea ce constituie
tradiția noastră.
De aceea, ei trebuie să ispășască.
Mircea Damian
Fapta, anul III, nr. 261, 31 mai 1945, p. 1.

Tribunalul Poporului a început judecarea

ziariștilor
Ziua I: Citirea actelor de acuzare și interogatoriul acuzaților
Citirea actului de acuzare
Ziariștii colaboraționiști au apărut ieri în fața instanței populare

speciale pentru judecarea criminalilor de război.
Sunt doar șapte la număr. În rândul întâi, Ilie Rădulescu cu tovarășul
de idei I. P. Prundeni, alături de care se văd sticlind doar lentilele groase
ale lui Radu Gyr, poetul „s intei” tinereți legionare. În linia a doua, domină
statura masivă a lui Alex. Hodoș, încadrat, la dreapta, de Ionel Dimitrescu
și Romulus Seișanu, la stânga, de Romulus Dianu.
Lipsesc din boxă: Pam il Șeicaru, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu
etc., care vor i judecați în contumacie.
Juriul, prezidat de d. consilier Ilie Țabrea, a aliniat aceiași judecători
care au cântărit în balanța justiției faptele primului lot de criminali de război.
Doar acuzatorii publici s-au schimbat, Ministerul Public iind
reprezentat, de astă dată, printr-o „tripletă” de procurori populari,
alcătuită din d-nii C. Vicol, prodecan al baroului Ilfov, avocat Ion D. Ion
și dna inginer Alexandra Sidorovici. În liniștea netulburată a incintei,
asistența a urmărit cu un viu interes desfășurarea formelor procedurale,
care, nelovindu-se de niciunul din incidentele obișnuite băncii apărării, au
decurs rapid.
Din șapte acuzați, șase au cerut îngăduința să-și formuleze singuri
apărarea, dorință ce le-a fost îndeplinită.
Totuși, pentru tradiționalul echilibru al justiției, d. președinte Țabrea
acordă iecărui grup de doi inculpați unul din cei trei apărători din o iciu,
delegați de barou.
Pe banca acuzaților se a lă, așadar, un singur apărător ales: d. Al.
Ionescu, care-l asistă juridicește pe Alex. Hodoș.
Prima ședință
Ședința a fost deschisă la ora 9,30 dimineața, sub președinția dlui

Țabrea.
S-a făcut apoi apelul inculpaților și al martorilor propuși. Se constată
că, afară de acuzatul Hodoș, niciun acuzat nu are angajați apărători. S-au
luat măsuri pentru apărarea lor din o iciu. Se trece, apoi, la stabilirea
identității acuzaților, după care se citesc actele de acuzare pe care le-am
publicat într-un număr trecut al ziarului nostru. După citirea actelor de
acuzare, la ora 10,45, ședința se suspendă. La redeschidere, se desemnează
apărătorii din o iciu, după care se procedează la interogatoriul acuzaților.
Interogatoriul acuzatului Ion Dimitrescu
Primul este interogat acuzatul Ion Dimitrescu. Arată că a început

să scrie încă din 1928. Recunoaște că toate articolele care au apărut
cu semnătura sa îi aparțineau. Recunoaște că a scris, în 1940, articole
antisemite, că, după înfrângerea Franței, a scris că „nenorocirea poporului
francez se datora cârmuirii iudaice”.
PREȘEDINTELE: La 8 octombrie 1940, ați scris articolul Leat
nou, și la 21 octombrie 1940, Îndemnul căpitanului, ambele cu caracter
legionar. Recunoașteți că prin articolele dvs. ați contribuit la promovarea
intereselor fasciste în România și v-ați pus în slujba intereselor legionare?
ION DUMITRESCU: Caută să nege și se încurcă în explicații.
PREȘEDINTELE: Din iulie 1943, până în iunie 1944, l-ați urmat pe
Antonescu în inspecțiuni în interiorul țării și ați scris reportaje de război?
ION DUMITRESCU: Da.
PREȘEDINTELE: Este exact că făceați apologia lui Ion Antonescu?
ION DUMITRESCU: Nu, domnule Președinte. „Mareșalul” își făcea
singur apologia. Eu reproduceam „numai”...
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că ați scris articole în ziarul Curentul,
în care atacați Liga Națiunilor și instituțiile democratice?
AC[UZAT] ION DUMITRESCU: Am denunțat in irmitățile Ligii Națiunilor.
Este interogat apoi acuzatul Romulus Dianu. Arată ziarele la care a
lucrat. Recunoaște că articolele de care se vorbește în ordonanță îi aparțin.
PREȘEDINTELE: Ce v-a îndemnat să scrieți astfel la Curentul?
ROMULUS DIANU: Încă din 1938, presa de stânga fusese cu totul
suprimată.
Presa de stânga, iind reprimată, trebuia să lucrez undeva.

PREȘEDINTELE: În legătură cu articolele acestea, recunoașteți că ați
făcut, prin ele, elogiul dictaturii?
ROMULUS DIANU: Nu
PREȘEDINTELE: Ați făcut elogiul trădătorului Antonescu?
ROMULUS DIANU: În 1941, am trecut și eu alături de Antonescu. Am
făcut aceasta din cauza convingerilor mele sincere antihitleriste(?)
PREȘEDINTELE: Ați susținut că germanii ne iubesc și că ne vor
ajuta?
ROMULUS DIANU: Eu scriam după normativele primite de la Ministerul
Propagandei.
Normativele care veneau noaptea, eu le inundam într-o baie enormă
de literatură, care ascundea „ideile mele antifasciste”.
PREȘEDINTELE: Ați susținut politica germană sub o formă oarecare?
ROMULUS DIANU: Am scris unele articole împotriva convingerilor
mele, terorizat de Șeicaru.
PREȘEDINTELE: Este exact că ați fost numit președinte al unei
Comisii de presă, care a funcționat pe lângă Președinția Consiliului de
Miniștri, de la 1941 până la căderea dictaturii?
ROMULUS DIANU: Fostul meu coleg de liceu, Mihai Antonescu, m-a
chemat, în calitatea lui de Ministru al Propagandei, și mi-a dat însărcinarea
de a stârpi toată presa hitleristă(?!?) În această calitate, am vegheat ca
presa hitleristă să dispară și într-adevăr a dispărut (ilaritate).
PREȘEDINTELE: Care era acea presă?
ROMULUS DIANU: Erau publicațiile periodice care apăreau în toată
țara. Acestea complotau împotriva intereselor naționale, manifestându-și
o simpatie deosebită față de Germania.
Răspunsurile acuzatului Romulus Seișanu
Acuzatul următor este Romului Seișanu.

PREȘEDINTELE: Este exact că în timpul războiului ați scris cronici
de război și, din când în când, articole de fond?
ROMULUS ȘĂIȘANU: Da. În ziarele Universul și Curentul. Recunoaște
că făcea la radio cronica militară săptămânală.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că, în cursul anului 1943 și al anului
1944, ați încercat, în diverse articole, în cronica războiului de la radio, să
minimalizați rezultatele tactice și strategice obținute de Aliați pe câmpul
de luptă, pentru a susține războiul împotriva Aliaților, deși, în acel moment,
orice om de bună credință era convins că războiul Axei era pierdut?
ROMULUS SEIȘANU: Spune că era „sincer” în cele ce scria și vorbea
cu privire la „lipsa de importanță” a succeselor aliate.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că ați susținut teze de propagandă
hitleristă a războiului și împotriva democrației, vorbind despre așa-zisul
„pericol democratic?"
ROMULUS SEIȘANU: Am susținut politica de război a României
alături de Germania, ca și ceilalți gazetari din presă, din care parte sunt
astăzi aci, lângă mine.
Acuzatul mai recunoaște că era liber în alegerea subiectelor pentru
articolele și cronicile pe care le scria.
Interogarea lui Radu Gyr
Acuzatul Radu Demetrescu Gyr declară că a lucrat, în 1937, la ziarul

legionar Buna vestire. A mai lucrat vreo patru luni, în 1943, la Capitala.
Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare și că a fost condamnat
pentru activitatea legionară. Întrebat în legătură cu articolul Amurgul unei
bestii, în care [îl] ataca pe fostul ministru V. Iamandi, acuzatul răspunde: Era
un ton violent de polemică, nu un îndemn de asasinat! Mai departe, spune
că nu i-a atacat pe evrei, ci evreismul în cultură. În ce privește versurile
și imnurile sale care îndemnau tineretul la asasinate și atrocități, spune
că versurile sale erau strict lirice. Recunoaște că este autorul cântecelor
legionare și anume a patru din ele.
AC[UZATOR] PUBLIC VICOL: Acestea au fost puse pe note de Mânzatu
și au format cântecele de bază ale mișcării legionare. Indiscutabil.
Dezbaterile vor continua azi dimineață, la orele 8, 30.
[Nesemnat]
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 160, 1 iunie 1945, p. 1-2.

Ziua II-a: S-a terminat audierea martorilor

A început rechizitoriul
Judecând lotul ziariștilor acuzați de pactizare cu regimul de dictatură

și de colaboraționism, Tribunalul Poporului a încheiat, în ședința dimineții
de ieri, probatoriul.
După interogatoriul luat, în instanță, inculpaților, – interogatoriu care a
marcat retranșarea celor incriminați în spatele „scuzei” sistemului de normative
ce a cârmuit în acea vreme regimul presei, a urmat audierea martorilor.
De ilarea acestora a înregistrat un cortegiu de breslași ai condeiului,
din mai toate sectoarele scrisului cotidian. S-au mai perindat, de asemenea,
prin fața instanței, un ministru plenipotențiar, – care a împlinit, cândva,
și demnitatea de director al presei – câțiva făuritori de stihuri sau proză
literară, o artistă dramatică, – palidă și emoționată cum n-a fost poate
niciodată la rampă – și un magistrat care a funcționat la biroul de anchete
al cenzurii militare.
În ședința de după-amiază, d. acuzator public C. Vicol o susținut
viguros rechizitoriul, într-un limbaj de o incontestabilă ținută juridică
și oratorică, trasând, mai întâi, aspectul general al vinei comune tuturor
inculpaților – aceea de a i amăgit interesat opinia publică, deformând
necontenit, cu bună știință, adevărul – punând apoi concluzii pentru primii
patru învinuiți, trași la răspundere în fața Tribunalului Popular.
În ședința de azi dimineață, rechizitoriul va i dezvoltat, în continuare,
de către acuzatorii publici, avocat Ion D. Ion și inginer Alexandra Sidorovici,
care vor pune concluziuni pentru ceilalți inculpați.
Ședința din 30 mai după-amiază
Ședința s-a deschis la ora 18,30, continuându-se interogatoriul

acuzaților.
Este interogat ziaristul I. P. Prundeni, care arată ziarele la care
a lucrat de la începutul carierei. Recunoaște că articolele apărute sub
semnătura sa, la Porunca vremii, îi aparțineau. Admite că articolele sale de
politică externă comentau favorabil politica de apropiere a României față
de țările Axei. A scris articolul Explicațiile dlui Mihail Manoilescu, în care a
justi icat crima comisă prin Dictatul de la Viena.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Ce legături a avut acuzatul cu consilierul

de presă Welkisch?
POPESCU-PRUNDENI: Ne vedeam adesea la recepții și festivități
o iciale.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Am întrebat pe acuzat dacă a avut
legături personale cu consilierul Welkisch?
POPESCU-PRUNDENI: Da. Am avut și legături personale.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Recunoaște acuzatul că a cerut
aprobare pentru scoaterea unui săptămânal sub numele Huliganii?
POPESCU-PRUNDENI: Am cerut o asemenea aprobare; acestea se
întâmplau în 1935 sau 1936.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: De unde avea bani acuzatul pentru
asigurarea apariției acestui săptămânal?
POPESCU-PRUNDENI: În momentul când am făcut această cerere,
de care de abia vag îmi aduc aminte – probabil că am făcut-o, – cred că nu
aveam nici un ban.
Răspunde Alexandru Hodoș
PREȘEDINTELE: Acuzatul următor: Alexandru Hodoș.

Arată ziarele la care a lucrat și funcțiile o iciale pe care le-a ocupat.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că, prin articolele dvs., ați preconizat
întronarea regimului totalitar în România?
ALEXANDRU HODOȘ: Am examinat și această problemă și se a lă
la dosar un articol publicat de mine în 1939, în ziarul Frontul – citat, în
defavoarea mea, – în care spuneam că cumpăna vremii se înclină spre
Statele totalitare.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că, în 1934, ați fost trimis o icial de
Goga la Congresul Național – Socialist de la Nürnberg?
ALEXANDRU HODOȘ: Octavian Goga vroia să se „lămurească” asupra
mișcării național-socialiste și asupra proporțiilor ei.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că ați căutat să convingeți, prin
articolele dvs., că național-socialismul nu este un pericol pentru România,
nici prin antisemitismul său, nici prin tendințele sale revizioniste, pentru
granițele României?
ALEXANDRU HODOȘ: Articolul menționat în actul de acuzare a fost
scris atunci când Germania făcuse declarația că nu urmărește o astfel de
revizuire, „decât” în legătură cu granițele sale. Părerea mea a fost „greșită”.
PREȘEDINTELE: Când ați văzut că a fost „greșită”, ce ați făcut?
ALEXANDRU HODOȘ: Tace...
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că, în calitate de sub-secretar de stat
în Guvernul Goga, ați suprimat gazetele Adevărul, Dimineața și Lupta?
ALEXANDRU HODOȘ: Ziarele acestea au fost suprimate printr-un
jurnal al consiliului de miniștri. Răspunderea n-o am numai eu singur.
PREȘEDINTELE: Ați fost trimis, în 1942, de Mihai Antonescu la
Berlin pentru organizarea Serviciului de Presă și Propagandă?
ALEXANDRU HODOȘ: Da.
AC[UZATOR] SIDOROVICI: A avut acuzatul vreo activitate
gazetărească între februarie 1939 și data declarării războiului?
ALEX. HODOȘ: Nici una.
AC[UZATOR] SIDOROVICI: De ce a reluat acuzatul activitatea
gazetărească tocmai la declararea războiului și de ce tocmai la Curentul?
ALEX. HODOȘ: Asta a fost o întâmplare.
AC[UZATOR] SIDOROVICI: Vă rog să rețineți acest lucru: și-a început
activitatea gazetărească tocmai după declararea războiului și tocmai la
Curentul.
AC[UZATOR] PUBLIC ALEXANDRA SIDOROVICI: A susținut acuzatul
războiul hitlerist în această perioadă?
ACUZATUL HODOȘ: Nu pot să zic, dar n-am „considerat” acest război
ca un război hitlerist.
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI: A luat parte acuzatul la
constituirea Asociației româno-germane din Berlin?
HODOȘ: Da, am luat parte, în calitatea mea de trimis.
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI: Și a ținut și o conferință cu acea
ocazie?
HODOȘ: Da, despre Eminescu, Kogălniceanu și Titu Maiorescu
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI: Conferință în cadrul căreia a făcut
însă și elogiul României care luptă umăr la umăr cu „soldații germani care
nu au pereche în lume” și spunând că „după cum grâul care se coace vara
nu este decât fructul unei semințe aruncate în toamna trecută, tot așa, în
România, se simțea puternic înrâurirea spiritului german, cu mult înainte
de frăția de arme”.
HODOS: Conferinței mele i s-au adăugat fraze pe care eu nu le
rostisem. Acuzatul recunoaște, totuși, că-i aparține fraza: „În ce privește
prietenia dintre România și Germania, putem privi viitorul cu încredere...
o soartă comună, o apropiere și înțelegere reciprocă deplină”.
Interogatoriul lui Ilie Rădulescu-Lăptărie
PREȘEDINTELE: Să răspundă acuzatul câtă vreme a exercitat

profesiunea de ziarist și la care ziar.
ACUZATUL ILIE RĂDULESCU: În decembrie 1932, am întemeiat
ziarul Porunca vremii, mai întâi ca publicațiune săptămânală, pe care,
în mai 1935, am transformat-o din săptămânal în ziar. Am exercitat
profesiunea de director al ziarului Porunca vremii până la 23 august 1944.
PREȘEDINTELE: Este exact că ziarul Porunca vremii, în primă fază,
a fost pus în slujba scopurilor gogo-cuziste, iar în a doua fază în slujba
scopurilor Legației germane, de unde primea o subvenție serioasă?
ILIE RĂDULESCU: Timp de 4–5 ani, cât am fost în Partidul lui Goga,
a fost un fel de o icios al partidului gogo-cuzist.
PREȘEDINTELE: Ați avut subvenții din partea Legației germane?
ILIE RĂDULESCU: N-am avut nevoie de subvenție.
PREȘEDINTELE: Dar le-ați primit
ILIE RĂDULESCU: Neagă.
PREȘEDINTELE: Este adevărat că Porunca vremii, încă de la
în iințare, a militat pentru apropierea de Axă, îndepărtarea de Aliați și
discriminări rasiale, îndemnând la acte de cruzime?
ILIE RĂDULESCU: Este adevărat că am militat pentru apropierea de
Germania.
PREȘEDINTELE: Dar discriminările rasiale?
ILIE RĂDULESCU: Am făcut antisemitism, antisemitismul meu însă
urmărea să elimine pe evrei din România, nu să-i extermine.
PREȘEDINTELE: Este adevărat că ați susținut obiectivele de război
ale Germaniei?
ILIE RĂDULESCU: Da.
PREȘEDINTELE: Este adevărat că ați susținut dictatura antonesciană,
în epoca dintre septembrie 1940 și august 1944?
ILIE RĂDULESCU: Recunoaște că, a susținut regimul Antonescu.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că prin articolele scrise în Porunca
vremii, ați devenit autorul moral al crimelor comise în timpul regimului
legionaro-antonescian și că gazeta a fost în mâna dvs. un instrument de

șantaj, pe care l-ați exercitat cu o „rară perfecțiune”?
ILIE RĂDULESCU: Nu recunoaște aceste acuzațiuni.
PREȘEDINTELE: Este adevărat că, prin articolele dvs., ați instigat la
exterminarea cetățenilor români și a populației civile pe temeiuri rasiale
și politice, prin munci excesive, colective și individuale?
ILIE RĂDULESCU: Eu am pledat tot timpul pentru rezolvarea
problemei evreiești prin „eliminare”. Numai execuțiile în masă de la Iași
le-am susținut.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că consecința tuturor acestor
instigări au fost masacrele de la Bogdanovka, Vapniarca etc.?
ILIE RĂDULESCU: Toate acestea s-au întâmplat mai târziu, după ce
am publicat articolele mele.
AC[UZATOR] PUBLIC VICOL: Dacă acuzatul n-a primit bani nici de la
nemți, nici de la italieni, ar putea să ne dezvăluie nouă secretul cum se pot
face bani în presă?
ILIE RĂDULESCU: Ziarul a mers grație „abonamentelor”.
AC[UZATOR] PUBLIC VICOL: Am să vă servesc cu un dosar întreg de
șantaje și de bani luați de la nemți și italieni.
Audierea martorilor
Interogatoriile sunt terminate. Se trece la audierea martorilor.

Primul ascultat este d. MIRON PARASCHIVESCU, care arată că a lucrat,
în tot timpul războiului, în presa zilnică, dar a știut să nu țină seama de
normative, să le evite. Semnătura nu era obligatorie la articolele normative.
AC[UZATOR] PUB[LIC] SIDOROVICI: Atitudinea acuzaților putea i
sinceră sau se baza pe anumite interese materiale?
MARTORUL: Cunosc activitatea de presă a unor subalterni de mâna
a treia, a cincea ai acuzaților. Dacă un gazetar de mâna a treia, de mâna a
patra, din redacția d-lor, care venea de pe front, avea buzunarele pline cu
R.K.K.S., pe care le schimba la valută bună, iar alții, tot gazetari, de primă
mână, veneau cu geamantanele pline cu bani, prin analogie, nu pot trage
decât concluzia irească. Nu mă îndoiesc că, dacă pleca Pam il Șeicaru sau
Ilie Rădulescu în străinătate, ei făceau un drum mult mai remuneratoriu;
aceasta este de la sine înțeles.
Depune martorul Radu Boureanu
AC[UZATOR] PUBLIC VICOL: Ar putea martorul să ne spună dacă

normativele obligau la luarea unei atitudini fățișe, profasciste, prohitleriste?
MARTORUL: Normativul putea să ie interpretat, examinat, diluat de
ziarist. Ziaristul nu era obligat să semneze.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Știe d. martor că gazetarii din boxă,
acei care conduceau o icinele puse în slujba hitlerismului și fascismului
primeau plicuri cu bani de la Direcția presei și de la Legația germană?
MARTORUL: La normative se luau bani. De la Legația germană,
probabil că luau.
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI: Să precizeze martorul ce legătură
era între normativ și plicul cu bani?
MARTORUL: Normativul atrăgea după sine și plata unui onorariu.
Audierea dlui Lespezeanu
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Știe d. martor că Romulus Dianu a

lucrat în favoarea nemților făcând gazetărie?
MARTORUL: Nu avem de a face cu criminali de rând, ci cu acei care
au lucrat cu arme ascunse. Avem de a face cu otrăvitori ai opiniei publice.
În consecință, din experiență, se știe că otrăvitorii nu lasă urme și nu bagă
pe nimeni în intimitatea crimelor lor. În acest sens, nu aș putea să spun pe
conștiință că știu, dar pot să spun cu conștiința împăcată că o cred. Nu știu
că acuzatul Romulus Dianu ar i primit bani de la nemți, dar o cred.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Din ce știe martorul, poate spune
cum privea Romulus Dianu pe fostul coleg de școală și stăpânul politic
Mihai Antonescu?
MARTORUL LESPEZEANU: Știu numai atât că a primit din partea lui
Mihai Antonescu o funcție destul de importantă, care, deși nu avea titlu
mare, îi dădea puteri mari. Cred că putea să bage și să scoată din lagăr pe
oricine.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Știe martorul că Ilie Rădulescu
intenționa să în iințeze, cum înțelegea el, o „patrie” pentru evrei?
MARTORUL: Nu știu. Știu că strângea fonduri de la evrei prin șantajele
pe care le organiza în mod feroce și, după ce a strâns bani su icienți și și-a
făcut case, și și-a mărit ziarul, a militat pentru exterminarea lor.
Depoziția dlui Victor Iliu
Este introdus martorul Victor Iliu.

AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROVICI:Știe martorul dacă inculpații de
astăzi au jucat un rol în oprimarea mișcărilor studențești democratice?
MARTORUL ILIU: Exista, în anii 1933–1934, o anumită presă, care,
atunci când un grup de studenți am încercat să organizăm studențimea pe
baze democratice, am întâmpinat nu numai rezistență din partea poliției,
dar și a anumitor ziare ca Curentul, Universul, Porunca vremii, care,
ani de zile, au făcut apologia spiritului reacționar. În această presă, s-a
popularizat metoda întrebuințată de mișcarea de dreapta, huliganismul și
antisemitismul, astfel că studenții democrați au ajuns adeseori să ie bătuți
și chiar grav răniți. În afară de aceasta, se ducea acea campanie împotriva
presei democratice pe baza unor lozinci care, adeseori, se transformau în
cuvinte de ordin. Din cauza presiunii morale, această presă era inaccesibilă
mediului studențesc.
Audierea dlui Gheorghe Dinu
Este introdus martorul Gh. Dinu.

D. ACUZATOR PUBLIC ION ION: Dacă știe martorul care era
modalitatea de plată a propagandei germane pentru slujitorii presei de
atunci.
MARTORUL GH. DINU: Existau așa-numitele agenții germane, care
își apropiau anumiți gazetari stipendiați lunar sau cu sume anumite,
pentru a scrie favorabil lor.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Ce știe martorul despre obiectivitatea
cronicilor de război ale lui Seișanu?
MARTORUL DINU: Cunosc cronicele și știu cum se făceau. Aceste
cronici se făceau, în primul rând, după știrile ascultate de la Radio Berlin
și cele furnizate de agențiile germane „Transcontinental”, „Europapress”
etc.; pe baza știrilor date de aceste agenții, își întocmeau cronica.
AVOCATA COSĂCEANU: Martorul spune că vești veneau de la
agențiile germane; se putea a la, pe acel timp, și din altă sursă?
MARTORUL: Se putea din Radio. Apoi totul era cum se interpretau
aceste știri.
AVOCATA COSĂCEANU: Se vorbea de plicuri. Știe precis martorul că
Seișanu a primit plicuri?
MARTORUL: Agențiile germane de presă furnizau tuturor redacțiilor
din București plicuri cu „știri” politice și militare. Aceste plicuri veneau și
la Timpul, și peste tot. A doua zi le vedeam publicate în Universul. Deci,
știrile veneau și la Universul, cum veneau peste tot. În toate redacțiile erau
redactori care primeau pentru aceste servicii și onorariu lunar. Legația
italiană și cea germană își aveau redactorii lor plătiți lunar cu sume ixe.
Aceasta o știu în mod precis, iindcă redactorul de la gazeta unde lucram,
care făcea această funcție, iind concentrat, agentul german mi-a lăsat mie
plicul cu bani, pe care i l-am dat nevestei acestuia.
Ședința din 31 mai

Dimineața
Este ascultat d. Eugen Filotti, propus de apărare. Arată, în legătură

cu o întrebare a președintelui, că Germania a folosit problema Ardealului
pentru a șantaja atât România, cât și Ungaria, în interese proprii. „Cred că
mijlocul de a lupta pentru Ardeal nu era, desigur, acela de a trimite trupe
românești să moară împotriva Rusiei. Presa, ca instrument de propagandă,
a avut in luență în opinia publică, în sprijinirea politicii lui Antonescu”.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Presa și, bineînțeles, ziariștii care
au scris.
INC[ULPATUL] ROMULUS DIANU: Își amintește martorul de rolul pe
care l-am avut în suprimarea presei maghiare din România?
EUG[EN] FILOTTI: Știu că presa românească din Transilvania de
Nord, în timpul ocupației maghiare de patru ani, a fost supusă unui regim
foarte strict.
Depoziția dlui Radu Davidescu
AC[UZATOR] ION DUMITRESCU: Să răspundă martorul dacă înainte de

desconcentrarea mea, lipsind de la unele drumuri ale lui Antonescu, a trebuit
să mă cheme din permisie din Vâlcea, prin telegramă și prin telefon?
RADU DAVIDESCU: Este exact.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Va să zică, Antonescu a cerut să ie
adus, ca să-l însoțească în toate inspecțiile pe care le făcea.
RADU DAVIDESCU: Da.
DUMITRESCU ION: Să spună martorul dacă, după unele inspecții
făcute de Antonescu, cum a fost la Simeria, vorbind cu col[onelul]
Davidescu, i-am spus că Antonescu taie tot ce nu-i convine, că un astfel de

om merge la dezastru și d. col[onel] spunea că este un om bolnav....
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Acuzatul nu e judecat pentru
gândurile lui, ci pentru ceea ce a scris. Aceasta este o problemă care face
parte din duplicitatea lui.
Audierea dnei Elena Livezeanu
Este audiată dna Elena Livezeanu, propusă de acuzatul Ion Dumitrescu.

INC[ULPATUL] ION DUMITRESCU: Este adevărat că atunci când a
venit în vizită la București mareșalul Manstein, Octav Livezeanu a fost
arestat? Eu am venit la Prefectură în uniformă și am stăruit ca să ie
eliberat.
MARTORA: Soțul meu a fost închis la Prefectura Poliției. Am telefonat
dlui slt. Dumitrescu, iindcă știam că era slt. la Propagandă, deoarece nu
știam unde să alerg. L-am rugat să vorbească cu colonelul, șeful lui, și
să-i comunice faptul. S-a dus la Prefectura poliției și a spus că soțul meu
lucrează la Propagandă. A fost eliberat.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Dar știe că au fost eliberați și alții.
MARTORA: Au fost eliberați și alți arestați.
PREȘEDINTELE: De ce l-ați ales pe d. Ion Dumitrescu?
MARTORA: Soțul meu mi-a spus cine era în biroul în care lucra el.
Știam că d. Ion Dumitrescu este primul șef ierarhic al soțului meu. Soțul
meu era soldat cu termen redus.
AC[UZATOR] PUBLIC VICOL: Dacă, eventual, dna martoră cunoaște
rolul pe care l-a avut, în timpul acela, presa, în special Curentul, și știe că
acuzatul Ion Dumitrescu a scris reportajul în legătură cu Antonescu, cu
războiul, cu acțiunea din timpul teroarei?
MARTORA: O anumită presă a otrăvit su letul poporului. Pentru
mine, aceia care au servit acestei prese, sunt marii vinovați Ei au făcut
educația tineretului, așa cum au făcut-o. Fără îndoială că nu pot decât să
am o părere îngrozitoare despre această presă.
PREȘEDINTELE: Dvs. ați spus că presa otrăvea su letul poporului.
La care presă v-ați referit?
MARTORA: La presa anti-democratică: Universul, Curentul, Porunca
vremii.
Depoziția dlui N. Carandino
Martorul următor este d. Nicolae Carandino.

ACUZAT ROMULUS DIANU: Dacă d. martor își amintește de situația
redacțională de la Curentul în legătură cu executarea normativelor și de
insistența directorului de a i executate?
MART[ORUL] N. CARANDINO: Știu că aceasta era regulă în toate
redacțiile din București. Normativele veneau de la Ministerul Propagandei
și se impuneau în redacție. Aceste normative erau scrise de oameni
care nu erau specializați în această chestiune. Când era o chestiune mai
importantă, era chemat un redactor mai important, care consimțea să le
scrie. Pam il Șeicaru scria el aceste normative, își asuma el răspunderea.
Se întâmpla ca să cheme pe altcineva căruia să-i comunice să le scrie.
AC[UZATOR] PUBLIC ION D. ION: Dacă știe d. martor că la Curentul,
unde se exercita, după a irmațiile acuzatului Romulus Dianu, o adevărată
tiranie a normativelor, era obligat gazetarul să scrie în mod forțat.
MART[ORUL] N. CARANDINO: Foarte puțini oameni au tăria de a
rezista la presiunea forței și a aurului.
AC[UZATOR] PUBLIC SIDOROV1CI: Dacă știe d. martor, în legătură
cu normativele, că era constrâns redactorul să le semneze sau nu?
MART[OR] CARANDINO: În general, nu era constrâns să le semneze.
Alte depoziții
Sunt audiați apoi martorii: dna Maria Antonova și d. dr. Liviu Nasta,
după care se ascultă depoziția dlui Mihăescu Ion, magistrat.
AC[UZATOR] PUBLIC ION ION: Dacă știe martorul că Romulus Dianu
avea articole elogioase la adresa nemților. Cum a fost articolul Sașii din
Transilvania?
MARTORUL: A avut multe articole în favoarea regimului.
Restul martorilor apărării nu răspund la strigare.
PREȘEDINTELE: Nemai iind martori ai apărării, trecem la martorii
acuzării.
Audierea martorilor acuzării
Zaharia Stancu, ziarist, este introdus.

AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Cunoașteți pe cei de pe banca
acuzării. Pe care-i cunoașteți?
ZAHARIA STANCU: Cunosc pe toți și foarte mulți care nu sunt aici.

AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Pe Stelian Popescu îl cunoașteți?
MARTORUL: Foarte bine.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Ce știți despre acesta, cum a
devenit ziarist?
MARTORUL: În toamna anului 1937, am dus o campanie mare prin
ziarul Lumea românească împotriva Universului și a lui Stelian Popescu,
care a durat aproape patru luni de zile.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Cum a devenit mare ziarist Stelian
Popescu?
ZAHARIA STANCU: Mare ziarist n-a fost niciodată. A devenit
proprietarul ziarului Universul. A luat ziarul de la Theodora Cazzavilan.
Cineva, care este proprietarul unui mare ziar ca Universul, devine, în ochii
publicului, care nu are discernământul necesar, „mare” ziarist, iindcă are
un ziar cu multe pagini și tot ce este scris acolo se crede că este adevărat.
Iar ceea ce vream noi să scriem nu se putea, deoarece Stelian Popescu
avea întregul aparat de Stat în mână, poliția, și eram striviți.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Ce însemna ziarist „naționalist”
pentru el?
ZAHARIA STANCU: Ziariști „naționaliști” au fost mulți în țara
noastră. Cineva, care voia să ie ziarist naționalist, lua tricolorul și-l
adăpostea. În dosul lui făcea șantajuri, fura, amenința, teroriza, cum a fost
cazul Universului, și la adăpostul cuvântului patriotism, și la adăpostul
cuvântului țară, patrie, tricolor și alte lucruri pe care le cunoașteți și dvs.,
se putea face orice. Se puteau face averi formidabile și se puteau face toate
lucrurile posibile și imposibile, de la șantaj, la adunarea de averi, până la
aruncarea țării în război.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Pe care dintre acuzații cei de față
îi cunoașteți că au pro itat de această situație?
MARTORUL: Dintre aceștia, care sunt și care nu sunt, este în primul
rând Stelian Popescu, Pam il Șeicaru și, în al treilea rând, Ilie Rădulescu.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Codreanu, Goga, Cuza, erau
ponegriți în presa lui Stelian Popescu?
MARTORUL: Nu, niciodată.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Ce știe martorul de sprijinul dat
de către Universul, curentului de dreapta – cuzisto-legionar?
MARTORUL: A început cu ponegrirea democrației. Apoi cu includerea,
în presă și fotogra ii, a curentului fascist din afară. Articole elogioase la
adresa lui Mussolini și, apoi, la adresa lui Hitler. După aceasta, a început
să apere adevărata mișcare de dreapta și huliganica „Gardă de Fier” a lui
Codreanu. I se făcea portretul personal, i se punea poza la ultima pagină.
AC[UZATOR] PUBL[IC] BUNACIU: Cum era folosit acest ziar de
Stelian Popescu pentru sprijinirea fascismului și a lui Hitler? Cum ataca
Stelian Popescu și ziarul Universul naționalitățile conlocuitoare din
România prin acele articole?
ZAHARIA STANCU: Aceasta începe de la articolele de fond până la
redactarea cronicii judiciare și faptelor diverse.
Mai departe, martorul se ocupă de activitatea acuzatului Ilie
Rădulescu.
PREȘEDINTELE: Credeți că articolele din Porunca vremii au avut
vreo in luență în producerea acestor fapte?
MARTORUL: Cred că nu numai articolele lui Ilie Rădulescu, dar
articolele tuturor gazetarilor care au scris și semnat au avut o in luență
extraordinară asupra opiniei publice.
PREȘEDINTELE: Vă rog să răspundeți, dacă credeți că articolele lui
Ilie Rădulescu au avut vreun efect asupra comiterii de crime?
MARTORUL: Era imposibil ca aceste articole să nu aibă efect asupra
unor cititori naivi, pentru care orice cuvânt pe care îl vedeau tipărit
însemna literă de evanghelie.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Ce crede martorul despre rolul pe
care l-a avut Radu Gyr ca poet, ca autor al cântecelor legionare?
MARTORUL: Pe Radu Gyr îl cunosc de 20 de ani și îmi vine foarte
greu să vorbesc despre el. Am avut campanie de presă și cu el și cu alții. El
este legionar și nu o neagă. Nu neagă că este autorul Baladei Nicadorilor.
RADU GYR: Nu este a mea această baladă.
MARTORUL: Balada Nicadorilor mi-a fost dată personal de Radu
Gyr, cam la un an după asasinarea lui Duca, pe o bucată de hârtie trasă la
Gestetner, spunându-mi: „Citește această poezie”. Aceasta mă face să iu
încredințat că el a scris-o.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: În ce privește alte poezii, nu erau
cântate de cei care omorau la Iași, Golta și în alte locuri sau, în orice caz,
nu erau aceștia in luențați de ele?
MARTORUL: În timpul masacrelor din pădurea Băneasa și de la
Jilava, oamenii au ucis cântând versuri, pe muzică legionară. Au spintecat
oameni, cântând aceste „imnuri”, în exaltarea acestor cântece au făcut ce
au făcut.
ILIE RADULESCU: D. martor, care este vechi gazetar, crede că un

articol de ziar poate să aibă o putere de in luență, după ani de zile, după
luni, sau măcar săptămâni? Dacă eu spun astăzi într-un articol că evreii
trebuie lichidați, aceasta poate să constituie peste doi ani un îndemn?
MARTORUL: Cred că o asemenea in luență este posibilă. Sunt
oameni care bagă la cap tot ce citesc la gazetă, sunt oameni maniaci chiar,
au admirație pentru un anumit gazetar și care, tăind articolele din ziar,
își fac dosare din ele. În general, cred că un articol poate avea in luență și
după o trecere de timp destul de lungă.
ILIE RADULESCU: Și după ani?
MARTORUL: Cred că da.
PREȘEDINTELE: Porunca vremii a scris asemenea articole?
MARTORUL: Porunca vremii a scris numai așa. Era un stil Porunca
vremii, care nu semăna cu stilul altor gazete. Un stil de violență.
Ce apărea în Universul, spus pe un ton mai calm, cu încercări de
„argumentare”, în Porunca vremii era spus cu foarte multă vehemență,
care impresiona pe cititorul de rând.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Cum își explică d. martor faptul
că această gazetă, cu cititorii pe care-i avea, cu oamenii plătiți a putut să
trăiască; de unde își avea sursele?
MARTORUL: Nu pot să cred că sursele de venituri erau exclusiv
provenite din vânzarea gazetei. Sunt foarte rare cazurile când un jurnal
cu un tiraj redus, cum avea Porunca vremii, poate să trăiască din vânzare.
Cred că era și altă sursă.
AC[UZATOR] PUBLIC BUNACIU: Întreb pe d. martor, cum a putut să
realizeze acuzatul averea pe care o are.
MARTORUL: Prin afaceri, prin subvenții de la Statul român și de
la State străine. Nu pot să cred că toate elogiile la adresa Italiei și toată
propaganda pentru Germania a fost făcută pe „gratis”.
Altă martoră
Este introdusă martora Buiaș Diana, maistră desenatoare.

AC[UZATOR] PUB[IC] VICOL: Martora are depoziția făcută la
instrucție, dar, iindcă această depoziție este de o deosebită importanță,
vă rog să o repete înaintea dvs. Ce legături a avut cu Ilie Rădulescu și ce s-a
întâmplat cu acea ocazie?
MARTORA: În 1942, am fost ridicată de un agent legionar, după ce
am fost urmărită câteva zile, reușind să scap în mai multe rânduri. Într-o
zi, m-a întrebat dacă cunosc o individă numită Diana Buiaș. Am răspuns că
nu o cunosc, și astfel am scăpat.
Agentul care m-a ridicat era un om cu ochi sticloși. Acesta m-a dus la
Ilie Rădulescu, iar acesta a început cu fel de fel de insulte. (Adresându-se
acuzatului Ilie Rădulescu): Bestie! Crezi că am uitat?
PREȘEDINTELE: Vorbiți cu Tribunalul.
MARTORA: Am fost maltratată mereu. Am avut asupra mea 400.000
de lei. Acuzatul a început fel de fel de maltratări, m-a ținut două zile, am
avut în geantă și un inel de 40 grame, pe care tot dânsul mi l-a luat în
momentul când m-a pipăit aici, iar, la plecare, mi-a luat și fulgarinul.
Oricâte rugăminți i-am făcut, nu l-au atins cu nimic. (Către Rădulescu):
Fiară ce ești!
Când ți-a telefonat soția să vii acasă, ai răspuns că ești ocupat, ai fost
tot timpul ocupat cu mine. Am avut temperatură de 40 grade. Nici nu pot
să-mi dau seama tot ce s-a petrecut cu mine atunci.
Două zile m-a ținut acolo, sus pe Brezoianu. A avut o blondină, o
secretară, se perindau și alte femei.
PREȘEDINTELE: Nemaiexistând niciun alt martor, declar probatoriul
închis.
[Nesemnat]
Jurnalul de dimineață, VII, nr. 161, 2 iunie 1945, p. 1; 3.

Procesul ziariștilor colaboraționiști

a intrat în faza inală
În continuarea rechizitoriului dlui acuzator public Const. Vicol, care

a pus concluzii în cazul primilor patru inculpați, în ședința dimineții de
ieri au dezvoltat teza Ministerului Public dna ing. Alexandra Sidorovici și
avocat Ioan D. Ioan.
Acuzatoarea publică Alexandra Sidorovici, deși străină de mânuirea
profesional juridică a codurilor și textelor de legi, a găsit, totuși, accente
vibrante descifrând din documentele ilelor dosarului, felul în care fusese
montată campania purtată împotriva ziarelor Dimineața și Adevărul.
D. Ion D. Ion a ixat, înainte de a pune concluzii, poziția și menirea
gazetarului în societate.
Acuzatorii publici au cerut pentru inculpați următoarele sancțiuni;
Pentru Pam il Șeicaru și Grigore Manoilescu, pedeapsa cu moartea,
pentru Ilie Rădulescu o sancțiune – lăsată la latitudinea completului
de judecată – între întemnițare grea pe viață și pedeapsa cu moartea;
iar pentru Ionel Dimitrescu și Radu Gyr pedeapsă variind – potrivit
prevederilor articolului în care au fost încadrați – între trei și douăzeci de
ani detențiune.
Pentru toți ceilalți inculpați, Al. Hodoș, I. P. Prundeni, Romulus
Dianu, Romulus Seișanu, Nichifor Crainic, Aurel Cosma, Gabriel Bălănescu,
Pantelimon Vizirescu și Stelian Popescu, acuzatorii publici au cerut
sancțiunea maximă a articolului în care au fost încadrați, adică detențiune
grea pe viață.
Pentru toți inculpații, în afară de sancțiunile respectiv speci icate,
s-a cerut degradarea civică și con iscarea averii în folosul Statului.
În ședința de după-amiază, cuvântul a fost dat apărării.
Au pledat dnii avocați Al. Ionescu, pentru Al. Hodoș, Emil G. Caliga,
pentru Radu Gyr, Cristis, pentru Ilie Rădulescu, Florica Cosăceanu, pentru
Ionel Dimitrescu și Romulus Seișanu, Cristina Ciobanu, pentru I. P. Prundeni
și Romulus Dianu.
Replica Ministerului Public a fost dată de dna acuzatoare publică
Alexandra Sidorovici, după care acuzații s-au apărat singuri având ultimul
cuvânt.
Rechizitoriul dlui acuzator public Vicol
Ședința se deschide la ora 18,20. Se dă cuvântul dlui acuzator public

Vicol, care-și dezvoltă rechizitoriul.
Mai înainte, d-sa citește o rezoluție care a fost votată de către
Sindicatul Ziariștilor Profesioniști (rezoluție publicată de ziarul nostru)
și mulțumește acestei organizații de breaslă pentru încrederea arătată
Tribunalului Poporului.
Apoi continuă, făcând o profesie de credință:
„De când exercit profesiunea de avocat, n-am pledat niciodată altfel
decât în apărare; n-am pledat niciodată alături de acuzare, alături de
partea civilă, împotriva unei învinuiri. Și, în momentul în care am primit
această însărcinare, să pun concluziuni și să fac cercetări în calitate de
acuzator public, mi-am pus întrebarea: Nu cumva, prin aceasta, trădez un
ideal care mi-a fost scump? Mi-am aruncat atunci privirea departe. În văile
Ucrainei, departe în șesul Donului, peste munții Caucazului și ai Crimeii, și
am văzut acolo șiruri nesfârșite de morminte ale soldaților români, ajunși
acolo goniți de tirania unui regim care a știut, prin minciună și trădare,
să-i facă pe aceștia să moară nu numai pentru o cauză străină, dar să
moară pentru o cauză care a fost a dușmanilor țării mele. Și am auzit din
depărtare ecoul glasurilor lor, care cerea un cuvânt de apărare.
Mi-am îndreptat privirea înăuntrul țării mele, la văduvele și orfanii
de război, și am auzit și de la ei același glas, care cerea un cuvânt de apărare
pentru soții și pentru părinții lor morți.
Și mi-am aruncat privirea asupra acestei țări. Și am văzut-o
devastată, am văzut-o ruinată, am văzut-o așa cum a fost lăsată în urma
lor de hoardele bandelor hitleriste.
Mi-am spus atunci că sunt fericit că am putut ajunge această mare
zi, că destinul mi-a hărăzit această posibilitate să urc treptele tribunei de
apărare a țării mele, să pledez pentru democrația și libertatea țării mele”.
Cum a fost împinsă țara spre lagărul dușmanilor ei irești
D. acuzator public a început, apoi, examenul condițiilor în care Țara

Românească a fost dusă pe făgașul crimei și al politicii de trădare, găsind
în slova scrisă a unor anumiți gazetari și scriitori narcoticul în stare să

amețească conștiințele, să excite poftele și să legitimeze tirania.
Cei aduși azi în fața Tribunalului Poporului sunt tot atât de vinovați,
pe cât de vinovați au fost asasinii judecați în ședințele precedente, pe cât
de vinovați sunt și oamenii politici care vor i judecați în ședințele viitoare.
Arată apoi metodele utilizate de acești gazetari pentru a răsturna
democrația românească și respinge cu vehemență argumentele lor că au
fost sinceri adepți ai regimurilor totalitare, dar nu au înțeles, totuși, să
se pună în slujba Germaniei hitleriste. Nu se poate concepe diferențierea
aceasta, pentru că una naște din cealaltă. Această propagandă totalitaristă
nu s-a făcut fățiș. Se lovea direct în democrație și în interesele noastre
naționale, pentru ca această democrație a noastră să poată i atacată fără
ca masele largi să-și dea seama imediat că prin aceasta se urmărește o
aservire a țării la al treilea Reich.
Un singur energumen în Țara Românească, de proastă memorie
alcoolizată complet, celebrul profesor, tatăl și mai celebrului asasin care
răspunde la numele de Codreanu, în octombrie 1940, mi se pare, la
Congresul legionar de la Iași, pe care l-a prezidat generalul Antonescu, a
dezvăluit țelurile celui de al treilea Reich.
Acest Zelea Codreanu, tatăl, a spus: pentru Țara Românească, ca și
pentru toate celelalte țări mărunte, este indiferent ce se va alege de ele,
este indiferent dacă ele, în acest cataclism european, se vor salva sau nu,
este indiferent dacă poporul românesc va supraviețui sau nu – spunea el
– ceea ce este important, ceea ce este istoric important este ca al treilea
Reich să izbândească.
A fost singura declarație în formă mistică ce s-a făcut în Țara
Românească despre țelurile pe care mișcarea hitleristă le urmărea în Țara
Românească.
Această propagandă, evident că nu putea să se facă în forma în care
s-a făcut această declarație de către energumenul de la Iași.
Și atunci, nemții au recurs la faimosul Pam il Șeicaru.
Vinovăția lui Pam il Șeicaru
Pam il Șeicaru, puțin mai deștept decât ceilalți, a spus: Păi, românilor,
nu vedeți cum moare Germania de dragul vostru? Nu vedeți cum caută să
vă servească?
Iată, de pildă, ce scria Pam il Șeicaru despre Baronul von Killinger:
„M-a bucurat să a lu în el un prieten neașteptat, identi icat cu toate tezele
românești”... Este, desigur, de mirare. El căuta, în acest fel, să strecoare
otrava în su letul poporului nostru. Astfel încerca el să amețească
conștiințele și să amorțească durerile și gândurile noastre, ale iecăruia.
Și, pentru că trebuia creat contrastul, ascultați ce spune despre
Churchill: „Winston Churchill este un democrat menit să ie cioclul
Imperiului Britanic”.
Așa a înțeles să-și facă propaganda Pam il Șeicaru.
Era necesară această propagandă, pentru ca gândul nostru să ie
abătut de la ceea ce trebuia să se întâmple și de la ceea ce s-a întâmplat.
S-a proclamat astfel „Războiul sfânt”, „Războiul pentru apărarea
Europei”, „Cruciada Europeană”. Gândul nostru trebuia să ie abătut de la
realitățile care începeau să se petreacă în Țara Românească, când, zi cu zi,
una după alta, industriile noastre treceau în mâinile nemților.
Ceas cu ceas, tot ce era de scos din Țara Românească mergea în
Germania. Până și papura din bălți trebuia inventariată. Și, mai presus de
toate, trebuia lumea întreținută cu ideea „Războiului sfânt” și cu aceea a
„spațiului vital”, pentru că numai așa se abătea conștiința românească de
la jafurile pe care le făceau hoardele nemțești în Țara Românească și apoi,
mai departe, în Balcani și în Rusia.
Dacă dvs. veți urmări activitatea tuturor acuzaților, veți vedea că un
ir roșu, un ir conducător îi leagă pe toți în conspirațiile lor criminale, îi
leagă interesul.
Nu-i interesa Statul român. Erau oameni care nu puteau să trăiască
liberi, ci înțelegeau să aibă un stăpân străin, care să-i plătească.
Imensa avere a lui Pam il Șeicaru
Iată, acum, un document despre acest Pam il Șeicaru: „Suntem

informați că Pam il Șeicaru, directorul ziarului Curentul, pentru instalarea
mașinilor de presă la sediul ziarului din București, datorează Germaniei
80 milioane lei. Consorțiul care i-a procurat mașinile și piesele, are o
convenție scrisă cu el: atunci când publică articole cu dedesubturi de
propagandă germană și când combate politica externă a Franței, a Angliei
etc., el este plătit cu sume fabuloase în contul acestor datorii”.
Iată contul care se deschide acestui Pam il Șeicaru.
Ca să vă lămuresc și ca să puteți înțelege cât de departe a mers acest
individ, în avida lui cupiditate de îmbogățire rapidă, am să vă citez averea
pe care a lăsat-o în București, înainte de 23 august, când a fugit din țară
și n-a putut s-o ia cu el. Este vorba de o avere evaluată la multe miliarde.
O fermă de 25 ha.; 1 teren de izlaz de 7 iugăre în com[una] Orșova,

jud[ețul] Severin: 1 teren viran în București, Strada Roma, colț cu Șos[eaua]
Bonaparte; o casă în Str. G-ral Anghelescu; o fabrică de cherestea și mobile
țărănești în Bacău; circa 1.234 pogoane subsol petrolifer în com[una]
Bâsceni-Buzău, din care 388 concesionate Societății Româno-Americane;
380 pogoane subsol petrolifer în jud[ețul] R[âmnicu] Sărat.
E ca un basm, dar n-am ce face. Mai departe:
17.808 acțiuni ale Societății de Radiodifuziune, pe numele soției
sale și 588 pe numele său. În ine, din cele 68.888 acțiuni ale societății
„Curentul”, Pam il Șeicaru posedă pe numele său un număr de 52.888
acțiuni, iar pe numele nevestei 5.200. Altfel că, împreună, stăpânesc 57.880
acțiuni din 60.090 sau 97,3% din averea Societății. Iată acum, domnilor
judecători, ce avere are Societatea „Curentul”. Societatea „Curentul” nu este
o Societate obișnuită, în care se întovărășesc 4–5 gazetari sau intelectuali
și pun sărăcia laolaltă ca să scoată gazeta. Nu, Societatea „Curentul”, grație
vizitelor la Roma și grație vizitelor la Berlin și Legațiile de aici, iată ce
avere a adunat, și această întreagă avere va trece în patrimoniul Statului,
pentru că, în conformitate cu legea, dvs. sunteți obligați, în hotărârea
pe care o veți da, să o sechestrați și să o con iscați de initiv în favoarea
Statului. Iată ce avere are Societatea „Curentul”: un teren și o vilă la
Poiana Brașovului – evaluată cu mult înainte la 6.000.000 lei; un teren în
București, Str. Făinari, Aleea nr. 13, evaluată, tot atunci, la 3.000.000 lei; un
imobil în București, Str. Cristian Tell nr. 33, în valoare de circa 80.000.000
lei și mai posedă palatul și tipogra ia cu toate instalațiile din Str. Belvedere
nr. 8, care, toate împreună, în evaluarea făcută de Cristian Ionescu, sunt
apreciate la 7 miliarde lei. Aceasta este numai averea cunoscută, până în
momentul de față, și rămasă în țară. Își poate închipui oricine ce depozite
importante trebuie să-și i făcut Șeicaru în străinătate, tocmai în vederea
stabilirii lui în Germania.
Adevărata față a lui Ilie Rădulescu
După o scurtă suspendare a ședinței, d. ac[uzator] public Vicol

continuă, ocupându-se de activitatea lui Ilie Rădulescu. Încă din 1934,
Ilie Rădulescu înțelege să se integreze mișcării hitleriste. În anul 1935,
imediat după apariția revistei Porunca vremii, Ilie Rădulescu se găsește
în bună tovărășie cu ziarul Universul. Ilie Rădulescu are dreptate, el a fost
întotdeauna susținut. Arată subvențiile pe care le-a primit de la Universul
(care-i tipărea publicația), de la dnii Aurel Vlad, Mirto, Vaida-Voevod, ing.
Gigurtu, Soc[ietatea] Mica Mociornița etc.
S-a strâns în total, 1.000.000 lei. Încă din 1935, el mai primea bani
de la Legația Germaniei. A luat bani și de la italieni.
Mai departe, d. acuzator public Vicol citează articole din ziarele
dinaintea războiului, care l-au demascat pe șantajistul Ilie Rădulescu.
D-sa zugrăvește apoi acțiunea dusă în Țara Românească pentru
distrugerea democrației de către lotul de gazetari de pe banca acuzării și-i
prezintă „în adevărata lor lumină”.
Mai departe, d. acuzator public arată temele de propagandă pe care
le-a folosit Pam il Șeicaru. Apoi, în concluzie, arată că Șeicaru, înainte de
23 august, a plecat la Berlin, unde s-a pus în slujba dușmanilor țării.
Pentru toate aceste considerente, d-sa cere Tribunalului să pronunțe, în
ceea ce-l privește pe Șeicaru, sancțiunea cea mai severă, și anume pedeapsa
cu moartea.
Pentru Ilie Rădulescu, d. acuzator public cere pedeapsa cu moartea
sau munca silnică pe viață.
Pentru Ion Dumitrescu și Radu Gyr cere aplicarea art[icolului] 2.
Pentru toți acuzații, d. ac[uzator] public Vicol cere totodată
con iscarea averii și degradarea civică.
Rechizitoriul dnei Alexandrina (sic!) Sidorovici
Președintele dă cuvântul dnei acuzator public Alexandra Sidorovici,

care analizează vina ziariștilor propagandiști ai urii, ai fascismului și
hitlerismului, în formarea criminalilor de război mai mari sau mai mici.
Dna acuzator public arată, mai departe, că aceia care au făcut această
propagandă a urii sunt ziariștii a lați acum în boxa acuzaților, care nu pot
i considerați drept ideologi.
După ce subliniază netemeinicia scuzelor invocate de inculpați,
precizând că nu trebuie să mergem departe în străinătate pentru a primi
exemple civice pe care să le putem găsi și la noi – exemplul luminos al
lui Alex. Sahia – doamna Sidorovici trece la analizarea crimelor lotului de
inculpați ce-i revine.
Alexandru Hodoș, legat de Octavian Goga mai cu seamă prin credință
huliganică, suprimă, după o campanie sistematică, ziarele democrate
Adevărul și Dimineața. Pleacă apoi, ca trimis al lui Goga la Congresul
Național Socialist din Berlin, în 1934. Impresiile primite acolo nu constituie
ceva incidental. Mai târziu, în octombrie 1941, se găsește pe linia acelorași

idei. Intervine o pauză în activitatea sa gazetărească. Dar, ciudat, o reia
tocmai în 1941, la declanșarea războiului, și tocmai la Curentul.
În 1942, este trimis de Mihai Atonescu în Germania, pentru a
organiza serviciul de presă de acolo. Ține și o conferință la radio „Donau”,
lingușindu-i pe hitleriști. La 15 octombrie 1943, devenind directorul
ziarului Capitala, continuă să scrie zilnic articole huliganice. Este obsedat
de victoria războiului împotriva U.R.S.S. și de deportarea evreilor.
Dna Sidorovici a cerut ca inculpatul Al. Hodoș să ie pedepsit cu
maximum de pedeapsă, conform art[icolului] 2, punctul 0, combinat cu
art[icolul] 3, al[ineatul] 1, p[un]ct[ul] 3 din legea nr. 312 și după art[icolul]
2, p[un]ct[ul] 3 din aceeași lege combinat cu art[icolul] 101 Cod Penal, cu
degradarea civică și con iscarea averii în folosul statului.
Pentru Pantelimon Vizirescu, după ce-i ixează poziția de „așa-zis
naționalist”, îi stabilește rolul în regimul ce a fost creat, în timpul dictaturii,
muncitorimii maltratate și băgate la închisori.
Acuzatul a făcut apologia războiului de cotropire hitlerist, a fost un
partizan al cârdășiei cu Reichul și un frecvent susținător al războiului din
Est.
Cere aplicarea maximului de pedeapsă, anume detențiune grea pe
viață, degradarea civică și con iscarea averii în folosul Statului.
Acuzatul Aurel Cosma și-a pus toate resursele de ziarist și conferențiar
în slujba propagandei pentru dominația hitlerismului în Europa. Din
documentele prezentate de acuzare, rezultă chiar că inculpatul – judecat
în lipsă – a fost în Germania în calitate de „invitat de onoare”.
El este unul dintre inițiatorii propagandei hitlerist de la noi, făcând
și prozelitism.
Pentru aceste fapte, cere aplicarea maximului de pedeapsă, adică
munca silnică pe viață, degradare civică și con iscarea averii.
Acuzatul Nichifor Crainic a fost, cu mult înainte de începerea războiului,
un luptător pentru fascism și rasism, și împotriva ideilor democratice.
Adevărat cameleon politic, a mers în partidele de dreapta, de la legionari și
cuziști, până la Antonescu și înapoi la legionari. În ziarul său, Calendarul, a
făcut apologia Axei. Încă în 1933, ca ministru antonescian, a fost în strânsă
legătură cu germanii, mergând pe linia Calendarului, care a fost o iciosul
lui Hitler, încă din 1933. Prin acest ziar s-a propagat alipirea României de
politica Germaniei.
A cerut pedeapsa maximă, anume închisoarea pe viață.
Trecând la acuzatul Stelian Popescu, decanul ziarelor naționaliste, în
realitate vânzător de țară, acuzatoarea publică arată că întreaga lui carieră
a fost un lung șirag de afaceri veroase. Zeci de ani de-a rândul, el a deformat
opinia publică. Arată, mai departe, că, în 1915, când țara era frământată de
chestiunea intrării în război alături de aliații noștri, „marele naționalist”
vinde, mai întâi, numai o rubrică din ziarul Universul nemților, tratând,
mai apoi, în 1918, în timpul ocupației, vânzarea întregului ziar, după ce, în
tot timpul ocupației, dăduse interviuri o iciosului comandaturii germane
din București. Acest lucru nu l-a împiedecat ca, la plecarea dușmanului,
să se transforme din nou în cel mai autentic naționalist. Subliniind că toți
capii așa-zisului naționalism au dovedit un talent deosebit de a strânge
averi uriașe, acuzatoarea publică arată cum, în 1935, avântul pe care-l
luaseră ziarele Adevărul și Dimineața tulbură liniștea lui Stelian Popescu,
determinându-l să pornească o campanie împotriva acestor ziare.
Acuzatoarea publică face (sic!) numeroase citate din articolele lui
Stelian Popescu, din Universul.
Articole care îndeamnă să se boicoteze Adevărul, Dimineața, Zorile,
Cuvântul Liber etc., și să se citească Universul, Curentul și Porunca vremii.
Iată toată reacțiunea strânsă în jurul unui obiectiv, legătura între ziarele
presei de dreapta.
Dar, mai mult decât aceasta. Am aici, spune acuzatoarea, fotocopia
unei scrisori semnate de directorul administrativ al Universului, Zaharov,
de administratorul general al bunurilor lui Stelian Popescu, Simu, și scrisă
pe o hârtie cu antetul Universului. Este adresată dlui Angelescu, depozitarul
de ziare din gara Predeal: „Binevoiți a cunoaște că am veri icat decontul
dvs. pe luna martie și am constatat că din cele 25 foi ce vi s-au trimis din
ziarul Porunca vremii, ați vândut numai un exemplar. Față de această
constatare, ce fel de invalizi (sic!) și creștini sunteți, dacă nu stăruiți să se
vândă și acest ziar?”
Adică, dacă nu vinzi presa huliganică, nu poți i nici invalid (sic!),
nici creștin.
Altă scrisoare a Universului, adresată depozitarului de ziare din
Galați, d. Duda: „Stimate domnule Duda, față de atitudinea obraznică a
ziarelor Dimineața și Adevărul, consiliul administrativ al ziarului nostru,
convocat de d. director, a hotărât o vie propagandă contra acestor
ziare și boicotarea lor. Revolta opiniei publice a început să se revolte
(revolta revoltei) – prin arderea acestor foi comuniste. Am hotărât ca,
în inspectoratul meu, să procedez la fel și, de aceea, fac apel la dvs., un
bun naționalist (?) să vă sondați terenul și să organizați cât de curând

asemenea manifestații și la Galați”.
„Revolta” care s-a „revoltat” spontan este organizată tot atât de
„revoltător” la Galați. Apoi: „Luați contact cu șe ii mișcărilor de dreapta și
comunicați-ne la București”.
Iar în post scriptum: „Distrugeți această scrisoare”. Scrisoarea însă
n-a fost distrusă.
Continuă corespondența cu d. Duda: „Stimate domnule Duda, sâmbătă
spre duminică, 21 mai, veți executa ceea ce am proiectat. Conducătorul
va i tânărul conspirator care ne-a condus la gară. În urmă, dacă se face
percheziție la dvs. „vedeți să nu aveți nimic compromițător. În același timp,
ardeți, la Brăila și la Bacău, cum am stabilit, aceste ziare. Succes și izbândă”.
În post scriptum, ca de obicei: „Ardeți scrisoarea’’.
Altă scrisoare: „Domnule Duda, ca răspuns la rândurile și propunerile
dvs., țin a vă comunica că d. director a aprobat suma de 7000 lei, cu condiția
ca ziarele să ie arse înainte de a intra la depozitari și complet distruse
pentru a nu putea i vândute”. 7000 lei este o sumă destul de modestă
pentru această operă „naționalistă” și „civilizatoare”. Și mai departe: „Deci,
sunteți autorizat a întrebuința această sumă fără nicio justi icare”.
Avem deci dovada conspirației cu scopuri criminale.
Autoritățile polițienești nu iau nicio măsură în contra acestei
conspirații criminale.
Ajungând la epoca mai apropiată, acuzatoarea publică a dovedit
cum, în 1937, Stelian Popescu făcea curte „Gărzii de Fier”, care-l asasinase
pe Duca, dând apoi, în 1938, ospitalitate declarațiilor lui Codreanu, care
făgăduia să schimbe politica externă în 24 de ore.
În 1940, a pregătit dictatura antonesciană, iar, în timpul războiului,
glori ică agresiunea nefastă împotriva U.R.S.S. În toate acțiunile sale, Stelian
Popescu s-a înfășurat în tricolor, susținând un regim de încarcerare pentru
muncitori. Înainte de 23 august, „din motive de sănătate”, a plecat în Elveția.
În concluzie, acuzatoarea publică a cerut aplicarea maximului de
pedeapsă, adică detenția grea pe viață, degradarea civică și con iscarea
averii.
[Nesemnat]
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 162, 3 iunie 1945, p. 1; 3.

Sentința în procesul ziariștilor colaboraționiști
În urma încheierii dezbaterilor procesului ziariștilor colaboraționiști,

completul de judecată al Tribunalului Poporului s-a întrunit ieri dimineață
pentru a delibera în vederea pronunțării verdictului.
Deliberarea a durat de la opt dimineața până aproape de orele 13,
când, în prezența unei numeroase asistențe și a acuzatorilor publici, d.
președinte consilier Ilie Țabrea a dat citire sentinței prin care au fost
condamnați:
PAMFIL ȘEICARU, pentru că a părăsit țara natală și s-a pus în slujba
inamicilor României, atacând prin viu grai aliații țării, la pedeapsa cu
moartea, iar pentru faptul de crimă pentru dezastrul țării, cu detențiune
grea pe viață, conform art[icolului] 1 Codul Penal, aplicându-se pedeapsa
cea mai grea.
Osebit mai este condamnat la con iscarea întregii averi, afară de cea
provenită din succesiuni.
IONEL DIMITRESCU, pentru crimă de dezastrul țării, iindcă s-a pus
în slujba hitlerismului și fascismului, la detențiune grea pe timp de 20 ani,
degradare civică zece ani și con iscarea averii soției și descendenților.
ROMULUS DIANU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și
instigare la crime de război, la 20 ani detențiune grea, zece ani degradare
civică și con iscarea averii.
ROMULUS SEIȘANU, pentru aceleași vini, la detențiune pe viață,
zece ani degradare civică și con iscarea averii.
ILIE RĂDULESCU, condamnat, cu majoritate de șapte voturi, pentru
instigare la crime de război, la muncă silnică pe viață și zece ani degradare
civică, iar pentru contribuție la dezastrul țării, condamnat în unanimitate
la detențiune grea pe viață, aplicându-se conform Codului Penal pedeapsa
cea mai grea; condamnat și la con iscarea întregii averi, atât pe numele
său, al soției și descendenților, afară de cea provenită din succesiuni.
I. P. PRUNDENI, pentru crima de dezastrul țării, la detențiune grea
pe viață și con iscarea averii.
AL. HODOȘ, pentru crima de contribuție la dezastrul țării, la 20 ani

detențiune, zece ani degradare civică și con iscarea averii.
RADU DEMETRESCU-GYR, pentru crima de contribuție la dezastrul
țării, la detențiune riguroasă pe timp de doisprezece ani, cinci ani
degradare civică și con iscarea averii.
GRIGORE MANOILESCU, pentru că a părăsit țara natală și s-a pus în
slujba inamicilor României ca Ministru al Propagandei în guvernul Horia
Sima, la pedeapsa cu moartea, iar pentru contribuție la dezastrul țării, la
detențiune grea pe viață, cu con iscarea averii, urmând a se aplica conform
Codului Penal, pedeapsa cea mai grea.
GABRIEL BĂLANESCU, pentru crima de contribuție la dezastrul țării,
la detențiune grea pe viață, degradare civică pe zece ani și con iscarea
averii.
PAN VIZIRESCU, pentru crima de contribuție la dezastrul țării, la
detențiune grea pe viață, degradare civică pe zece ani și con iscarea averii.
AUREL COSMA, pentru crima de contribuție la dezastrul țării, la
detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și con iscarea averii.
ION DOBRE, zis NICHIFOR CRAINIC, pentru crima de dezastrul țării,
la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și con iscarea averii.
STELIAN POPESCU, pentru crima de contribuție la dezastrul țării,
la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și con iscarea averii
personale, a soției și descendenților, afară de cea provenită din succesiuni.
Tribunalul mai hotărăște computarea prevenției pentru condamnații
Ion Dimitrescu, Al. Hodoș și Radu Gyr.
După citirea sentinței, publicul părăsind sala, au fost introduși
condamnații, cărora d. președinte Ilie Țabrea le-a adus le cunoștință
sancțiunile, comunicându-le, totodată, că, potrivit prevederilor legale, au
dreptul de a declara recurs.
Toți condamnații – cu excepția lui Al. Hodoș – au declarat recurs.
[Nesemnat]
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 164, 6 iunie, 1945, p. 1.

A reapărut Porunca vremii
Mărturisesc: n-aș i crezut că voi mai putea să revăd vreodată,

vânzându-se pe străzile capitalei, Porunca vremii. Credeam îngropat de initiv
acest infam ziar și înlăturată, pentru totdeauna, posibilitatea reapariției lui.
Totuși, Porunca vremii a reapărut. Cu alt titlu și cu un alt director. Dar
Porunca vremii cea adevărată, cu „ideologia” ei și chiar cu vocabularul ei.
Nu vă vine să credeți? Iată ce scrie Ardealul despre un ziarist evreu,
din Craiova:
„...Un scrib infect, tolerat de legile Statului român”...
„...Membrii baroului Dolj au cerut trimiterea în judecată a de curând
pripășitul Sanft”...
Poate că unii se întreabă care e vina dlui Sanft. Vom răspunde că
nu aceasta e problema. Totuși, pentru judecarea obiectivă a faptului, vom
preciza că în ziarul Înainte, din Craiova, a apărut un articol scris de d. Sanft.
În acest articol s-a strecurat o regretabilă greșeală de tipar, al cărei înțeles
tras de păr – apare ca o jignire adusă factorului constituțional.
Lăsăm la o parte faptul că orice om de bună-credință, citind în
întregime pasajul incriminat, își dă seama că n-a putut i scris așa și că
la mijloc e o evidentă greșeală de tipar. Lăsăm la o parte și recti icarea
publicată – imediat – de același ziar, două zile consecutiv. Ardealul însă avea
nevoie de un pretext; și l-a găsit. Voia să lovească într-o gazetă democrată,
voia să pro ite de prilejul reintroducerii moravurilor huliganice în presa
românească.
Cum a lovit? Ce armă a utilizat? Aceea familiară lui. Aceea pe care o
ținea, de mult, ascunsă și pe care, cu sinceritatea actelor re lexe, a scos-o
la iveală. Ardealul a scos cuțitul însângerat al antisemitismului, al urii
de rasă, al intoleranței religioase. Nu s-a uscat bine sângele milioanelor
de victime ucise cu această mizerabilă armă. El trebuie reîmprospătat,
pentru a susține interesele reacțiunii.
Ardealul dă acest exemplu. Nu cu nerușinarea certitudinii impunității
în care se iluziona Porunca vremii, ci cu per ida prudență pe care ți-o impune
azi teama de consecințe. Nu strigă, cum striga odinioară Ilie Rădulescu: „Jos
jidanii” sau: „moarte lor”, ci spune numai de un evreu, cetățean al țării, că e

„de curând pripășit” și că e „tolerat de legile Statului român”.
Atât! Dar acest „atât” demască tot ce gândește și urmărește ziarul
Ardealul. E exact ceea ce gândea și urmărea Porunca vremii. E dorința de
a împărți iarăși poporul român în două tabere dușmane, pentru a-i putea
vârî, din nou, grumazul sub jugul vechilor lui jefuitori.
A reapărut Porunca vremii! Reacțiunea dă primul ei atac „ideologic”
pe linia vechilor indicații și experiențe. În același timp însă, Ardealul se
demască. Nu știm ce vor i zicând apărătorii libertății absolute a presei.
Poate vor i simțit un ior, poate vor i a lat, în această reprobabilă atitudine
huliganică, serioase motive pentru revizuirea concepțiilor lor.
Ceea ce știm e că oamenii cinstiți vor reacționa. Căci nu se mai poate
admite ca noii condeieri asasini să săvârșească aceleași crime pe care
le-au săvârșit cei care sunt – sau încă nu sunt – privați de libertatea de a
face rău, prin dreapta judecată a poporului.
A reapărut, prin urmare, Porunca vremii. Și faptul acesta demn de
reținut s-a petrecut prea repede. În regimul de libertate, pentru a nu privi cu
seriozitate problema pe care incidentul amintit o ridică. Ardealul se demască,
e foarte adevărat, dar amănuntul acesta, minor pentru complexul vieții
noastre politice, nu risipește în întregime o seamă de justi icate îngrijorări.
Reținem că se urmărește, la noi, renașterea fascismului, cu întreg
cortegiul său de instigații și îndemnuri la ură. Față de care nu poate i admisă
pasivitatea, nu pot i admise slăbiciunile vechilor și preacunoscutelor
„democrații” din trecut.
În văzul tuturor apar acum, din nou, certitudinile pericolului reprezentat
de spiritul neohuligan. În văzul tuturor, forțe politice adverse democrației
găsesc prilejul și nevoia de a se manifesta fără masca „democrației pur sânge”
pe față.
E poate bine că lucrurile s-au petrecut așa. Fiindcă, de sub umbrele
demagogiei, apare acum, bine conturat, unde anume se grupează fascismul
și huliganismul reacționar.
O iciosul Ardealul, Porunca vremii a zilelor de acum, pune, astfel, în
gardă poporul român de ce anume intenționează să promoveze.
Și răspunsul nu poate i decât unul singur. Democrația românească
să se apere, chiar dacă – pentru aceasta – ar i nevoie să treacă peste
rămășițele veninoase ale fasciștilor și huliganilor de la noi.
Al. C. Constantinescu
România liberă, anul III, nr. 442, 17 ianuarie 1946, p. 1.

Numai gazetarii?
Desprins de mult de orice legătură de partid, urmăresc – cu

satisfacția gazetarului independent și, în același timp, cu tristețea omului
obiectiv, dar singur, – luptele politice și campaniile de presă.
În săptămânile din urmă, s-a iscat o discuție aprigă: cine, din presă,
a susținut regimul Antonescu-Killinger?
Nu mă voi face apărător din o iciu al nimănui. Toți cei puși în cauză
pot să se apere singuri. Cred că au argumentele necesare. Sunt sigur că au
și îndemânarea trebuincioasă.
Mă adresez însă confraților mei din ambele tabere.
Celor din presa guvernamentală, care îmi răstoarnă, de câte ori pot,
oala cu lături în cap, sub formă de argumente.
Celor din presa de opoziție, care – probabil – îmi vor răsturna
– mâine – dacă vor i la Guvern, aceeași oală cu lături în cap, sub forma
acelorași argumente.
Vreau să-i întreb, ca un om liber, fără partid și fără normativ:
În perioada grea a țării, numai gazetarii s-au făcut vinovați?
Gazetarii au creat „Garda de Fier”? Gazetarii au creat „cuzismul”?
Gazetarii au instaurat dictatura regală prin abolirea Constituției?
Gazetarii au instaurat, în septembrie 1940, „Statul legionar”? Gazetarii au
făcut rebeliunea legionară din ianuarie 1941? Gazetarii au declarat război
Uniunii Sovietice? Gazetarii au semnat „dictatul” de la Viena? Gazetarii
au cedat Ardealul de nord? Gazetarii au acceptat intrarea nemților în
România, ca „instructori”?
De multe zile, văd în ziarele Guvernului și ale opoziției articole
violente, facsimile, chitanțe și petiții care – fără îndoială – arată (cum
am mai spus aici), la ce josnicie poate ajunge presa într-un regim de
dictatură.
Confrații din presa guvernamentală și din presa de opoziție fac
diversionism, fără să știe. Fac diversionism în favoarea politicienilor care
au condus țara din februarie 1938, când s-a instaurat dictatura, și până în
august 1944, când Suveranul a reușit s-o doboare, cu concursul partidelor

oprimate și al armatei.
Să-mi ie îngăduită o amintire.
Era după primul război mondial. Începuse, în fața Curții Marțiale din
București, procesul celor ce scriseseră, sub ocupația germană, la Gazeta
Bucureștilor.
Const. Graur, în aceeași perioadă, fusese arestat, mai întâi la
Cercul Militar (închisoare nemțească, pe atunci), apoi internat în lagărul
Săveni-Ialomița; iar, după aceea, deportat la Troian, în Bulgaria. Nemții îi
„plăteau” greu activitatea lui anti-germană din anii 1914-1916.
Cu toate acestea, Const. Graur, în 1918, a luat apărarea celor de la
Gazeta Bucureștilor. Îi disprețuia, dar îi apăra. Nu că ei n-ar i avut nicio
vină. Const. Graur le-o recunoștea. Dar formula lui era: întâi politicienii
germano ili și apoi gazetarii!
Când, puțin după aceea, Const. Mille s-a întors în București, venind
de la Paris, unde desfășurase o activitate antigermană de mare amploare,
– s-a ixat și el pe aceeași poziție.
Iată de ce cred că politicienii, care au lucrat cu nemții, își râd în
pumni, – când văd că ziariștii – prin zgomotoasa lor polemică – ocupă
planul prim al scenei.
Unde sunt marii, principalii vinovați?
P. S. – Am publicat zilele trecute, aici, un articol întitulat: Legalitate.

Mi se spune că unul din ziarele guvernamentale m-a declarat, pentru
aceasta, „agent provocator”.
N-am știut că, cerând legalitate, – adică: respect pentru lege, – comit
un act de provocare. Cer iertare cu cea mai adâncă umilință.
Folosesc, însă, acest prilej pentru a da confratelui meu informații
care par să-i lipsească; i le dau, irește, între patru ochi.
Nu sunt numai agent provocator... Cazierul meu e mult mai încărcat.
Am luat parte activă la asasinarea lui I. G. Duca, Armand Călinescu, V.
Madgearu și N. Iorga. Am fost unul din conducătorii rebeliunii legionare.
Am fost ministru în guvernul lui Horia Sima, la Berlin. Am scris pentru
Ion Antonescu. Principala mea ocupație, acum, este aceea de pungaș de
buzunare pe platforma aglomerată a tramvaiului. Agent provocator sunt
numai în puținele ore care-mi rămân libere...
Inteligentul și severul meu confrate guvernamental, cred că va
păstra – cu lealitatea care-l caracterizează – cea mai deplină discreție
asupra acestor mărturisiri con idențiale.
T[eodorescu] B[raniște]
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 375, 24 ianuarie 1946, p. 1.

Presa manistă a fost subvenționată de

Antonescu
P[artidul] N[ațional] Ț[ărănesc] cere aprobarea pentru ziare care
au apărut,
în timp, cu fondurile propagandei hitleriste
Se cunoaște campania tendențioasă și rău intenționată pornită

împotriva regimului nostru democratic, prin declarațiile din ultimele
zile ale dlor Mihalache, Penescu și Hațieganu. Ei a irmă că P[artidul]
N[ațional]-Ț[ărănesc] nu se bucură de o largă libertate a presei și nu
primește aprobarea pentru apariția ziarelor solicitate.
Dar ce fel de ziare vor maniștii?
Din cererile adresate Ministerului Propagandei, reiese, în mod
limpede, că se încearcă reînvierea presei antonesciene, a ticăloaselor
foi vândute regimului fascist, cele care, prin otrava răspândită, ani
de-a rândul, au cultivat ura, jaful și crima, au contribuit la dezlănțuirea
războiului banditesc împotriva marilor Aliați.
Iată câteva din ziarele a căror reapariție a fost cerută:
Tribuna din Brașov, de sub conducerea lui Pop, care a primit din
partea Propagandei lui Mihai Antonescu o „subvenție de 2.400.000
lei”; Beiușul, director Petre Pap, care, la 18 februarie 1943, a cerut un
ajutor de 350. 000 lei; Foaia noastră, din Timișoara, de sub conducerea
lui Septimiu Popa, con irmă, la 11 februarie 1944, primirea subvenției
de 200.000 lei; Plaiuri năsăudene, de sub conducerea lui Boșca Mălin,
fost redactor la Curentul, actualmente în Biroul de presă al P[artidului]
N[ațional]-Ț[ărănesc], cere, la 9 martie 1944, Ministrului Bădăuță,
200.000 lei subvenție, din care i se aprobă 150.000 lei; Brazda, din Iași,
de sub conducerea lui Gheorghe Chiper, șeful tineretului legionar, trecut
apoi la țărăniști, cere, la 3 ianuarie 1944, material pentru propagandă;
Detunata de la Alba-Iulia, de sub conducerea lui Ion Popa Zlată și Copilu
Chiatră, primește o subvenție, la 28 februarie 1944; Unirea, Blaj, de
sub direcția dlui Augustin Popa, fostul director al Curierului, încasează
personal timp de trei ani, 15.000 lei lunar. În procesul-verbal, din 25 iulie
1943, se speci ică: „Comisia de anchetă acordă, pentru Unirea-Blaj, 15.000
lei lunar conform condițiilor con idențiale puse de Direcția de studii”;
Voința Transilvaniei, de sub conducerea lui Boșca Mălin, cere material de
propagandă. Directorul, printr-o scrisoare adresată ministrului de atunci,
cere să i se trimită portretul mareșalului și al lui Mihai Antonescu, căci
cele existente sunt foarte uzate.
Înșiruirea aceasta vorbește de la sine.
Poporul nostru, care a simțit din plin rezultatele propagandei
fascisto-reacționare, întreținută de aceste ițuici, respinge cu indignare
încercarea conducerii P[artidului] N[ațional]-Ț[ărănesc] de a le readuce
la lumină.
Nici un om onest, care dorește o presă cu adevărat liberă, curățată
de lepra fascistă, nu va îngădui ca noi o icine fasciste să mai infesteze viața
noastră politică.
[Nesemnat]
Scânteia, anul XVII, nr. 446, 8 februarie 1946, p. 1; 3.

Cum a fost stipendiat ziarul manist Cuvântul

Un răspuns ziarului Dreptatea
La răspunsul pe care directorul ziarului Cuvântul, din Brăila,

d. Marcel Stănescu, încearcă să-l dea declarațiilor dlui Ministru al
Propagandei, prof. P. Constantinescu-Iași, care a a irmat că sus-numitul
ziar, prin directorul său, a fost în slujba Guvernului Antonescu și că a fost
stipendiat de acel Guvern, răspuns publicat în ziarul Dreptatea, Direcția
Presei face următoarele precizări: A irmația dlui Stănescu că a făcut
cererea de subvenție la cererea fostului consilier ministerial de presă
Mircea Grigorescu, nu este exactă, întrucât acesta a fost numit în postul
respectiv în luna noiembrie 1942, pe când ziarul Cuvântul a început să ie
subvenționat de la 1 aprilie 1942, cu 20.000 lei lunar, după cum directorul
ziarului a irmă sub proprie semnătură.
A irmația dlui Stănescu că subvenția nu era încasată de ziarul
Cuvântul, din Brăila, și că Ministerul Propagandei nu i-ar putea produce
niciun document în acest sens, este inexactă.
Chitanțele de încasare a banilor semnate de Dumitru Crișan, girantul
responsabil și prim-redactor al ziarului Cuvântul, arată că fondurile
mergeau la ziar.
În ceea ce privește justi icarea pe care directorul ziarului Cuvântul,
din Brăila, caută să o dea cererilor de subvenție făcute, a irmând că „n-a
putut protesta sau refuza”, ea este nu numai fără temei, din punct de vedere
politic și moral, dar chiar contrazisă de faptul că, în timpul dictaturii
hitleriste, au apărut ziare care n-au primit subvenții și chiar le-au refuzat
o icial și în scris.
În ceea ce privește destinația dată sumelor încasate, despre care
d. Marcel Stănescu a irmă că le-a alocat plății redactorilor din așa-zisa
redacție de Stat, redăm mai jos textul uneia din cererile de subvenție:
Brăila, iulie 20, 1942
Domnule Ministru,
Începând cu luna aprilie a.c., ați binevoit a ne aproba o subvenție pe

care am încasat-o, lunar, în sumă de 20.000 lei.
Având în vedere că, prin ziarul nostru, am căutat întotdeauna să
servim interesele naționale ale țării și orașului Brăila, pentru asigurarea
apariției zilnice, avem onoare a vă ruga să binevoiți a aproba să ni
se ordonanțeze pe luna iulie a.c. subvenția de lei 20.000, sumă ce va i
întrebuințată pentru acoperirea cheltuielilor de editare.
Primiți etc., (ss) M. Stănescu
Directorul ziarului Cuvântul a irmă, deci, că subvenția servea la

editarea ziarului.
Într-o altă scrisoare, D.M. Crișan, girant responsabil, prim-redactor și
coproprietar al ziarului Cuvântul, din Brăila, justi ică cererile de bani prin
campania de propagandă dusă în favoarea împrumutului lansat de Ion
Antonescu pentru sprijinirea războiului hitlerist. D.M. Crișan scrie următoarele:
„Brăila a participat cu o sumă considerabilă la împrumut, în parte ca
efect al acțiunii noastre de sfătuire la împlinirea datoriei și de tălmăcirea
rostului pe care îl avea apelul țării la ajutorul iecărui român”. Iar, mai
departe: „Vă rugăm, Domnule Consilier Ministerial, să binevoiți a interveni
pe lângă locul în drept spre a se respecta angajamentul luat față de noi
de către domnul General Stroenescu, în calitate de Ministru de Finanțe,
după cum noi am respectat angajamentele luate atunci și am pus zilnic
coloanele ziarului în serviciul de propagandă pentru cât mai desăvârșita
reușită a împrumutului” etc.
Realitatea reiese, cu prisosință, din aceste documente. De altfel,
colecția ziarului Cuvântul, din Brăila, este o dovadă de felul în care acest
ziar și directorul Marcel Stănescu, personal și sub proprie semnătură, au
sprijinit regimul hitlerist antonescian și războiul antisovietic.
Direcția Presei va publica fotocopiile tuturor documentelor doveditoare.
[Nesemnat]
România liberă, anul III, nr. 462, 10 februarie1946, p. 1; 4.

Adevărul în chestiunea presei național-țărăniste

Cine este șeful de presă al partidului dlui Maniu
E. Boșca-Mălin, slujitor idel al regimului antonescian,
denunțător și prieten al Siguranței hitleriste
Nu va mai i cazul, aici, să discutăm despre rolul presei în politică și

în viața publică a țării. Nu va i nici cazul unei noi polemici cu privire la
libertăți și drepturi acordate de un regim democrat gazetarilor săi. Fiindcă,
ne a lăm puși în fața unor situații și documente care depășesc limita unor
astfel de discuții sau polemici și revendică prezentarea unor rechizitorii
categorice și de initive, care răspund prin numai prezentarea lor – răspund,
acuză, judecă și sancționează – noul atentat la drepturile imprescriptibile
ale României independente, atentat pe care cercurile maniste și, după ele,
cele brătieniste, îl organizează fără niciun respect pentru țară, adevăr și
bunul simț prea mult utilizat al opiniei noastre publice.
Se atacă din nou regimul, cu o armă a cărei per idie nu s-a văzut
decât arar întrecută. Se contestă, astfel, regimului, cu zgomote care tind să
ascundă adevărurile, realizarea prescripțiunilor acordului de la Moscova cu
privire la libertatea presei, sub motiv că mai multe cereri pentru aprobări
de ziare naț[ional]-țăr[ăniste] nu au putut i aprobate.
Super icial privind lucrurile, argumentul ar părea valabil. Ce se
ascunde însă dedesubt?
Câte ziare maniste au fost aprobate
Din declarațiile Ministrului român la Propagandă, făcute acum două

sau trei zile, reiese limpede – înainte de a trece la fond – că a irmația
Ministrului manist Hațieganu nu corespunde adevărului. Nu două, cum
a irma d-sa, ci opt gazete noi, cerute de partidul d-sale, au fost aprobate. De
altminteri, lucrul acesta este și foarte ușor controlabil. Numai înclinarea
spre instigație și provocare, numai deformarea substanțială pe care au
suferit-o – în îndelungata lor activitate politică – fruntașii maniști, poate
explica viciul acesta spre falsi icare și minciună, care, după cum se vede, a
devenit organic conducerii reacțiunii „istorice” din România.
Un document revelator
Dar, chiar dacă am putea trece ușor cu vederea minciuna aceasta,

tipică politicianismului pe care l-am dori cât mai repede lichidat, nu putem
trece mai departe fără a sublinia metoda folosită de propaganda reacțiunii
naț[ional]-țăr[ăniste].
A face din opt – două e, prin urmare, o metodă, o tactică, mai ales,
a propagandei maniste, cu scopul vădit de a contesta bunele intenții ale
regimului cu privire la îndeplinirea angajamentelor luate. Am putea spune
astfel, pentru a-l caracteriza pa ministrul dlui Maniu, că de vreme ce la
d-sa opt este egal cu două, d-sa însuși, cu tot anturajul pe care-l reprezintă,
corespunde unei astfel de formule.
Opt este egal cu două sau d. Hațieganu face declarații politice; opt
este egal cu două sau „nu se respectă acordul de la Moscova”.
Opinia dreaptă a dlui Hațieganu, nu mai poate i – într-o astfel de
situație – pusă la îndoială. Fiindcă, d-sa aparține unei alte aritmetici și
poate unei altfel de lumi.
Sau minte sfruntat și fără de rușine.
Greul acestei probleme nu stă însă aici; iindcă, dacă d. Hațieganu
se înrudește cu minciuna – lucru pe care încă l-am mai putea suporta –
p o l i t i c a de presă a conducerii maniste observăm că se înrudește cu
propaganda antonesciană a regimului hitlerist.
Se plângea d. Ministru Hațieganu că unui număr de gazete, supuse
spre aprobare organelor în drept, nu li s-au acordat cuvenitele autorizații.
Ceea ce apare – iresc – drept un abuz de putere, drept o folosire arbitrară
a ei și, mai ales, drept o încălcare sau neexecutare a angajamentelor luate
față de marii aliați.
În această ordine de idei, declarația ministerială a fost edi icatoare;
documentele însă – cele puse la dispoziția gazetarilor – cu adevărat
uluitoare.
Pentru luminarea oamenilor, în împăienjenișul acesta de minciuni,
pe care-l țes cu migală și îndărătnicie oamenii de casă ai șe ilor maniști,
ar i indicat ca documentele susmenționate să ie date publicității în cât
mai numeroase și răspândite ediții. Ne oprim însă, de data aceasta, asupra
unuia singur.
Documentul E. Boșca-Mălin sau actul de naștere și bună purtare
S-a a irmat, despre ziarele a căror apariție nu a fost aprobată, că ele

au slujit propagandei hitleriste și antonesciene, iind subvenționate de
agentura din București a Ministerului Propagandei germane.
Acuzația e gravă și, odată veri icată, ea poartă rolul unei sentințe
fără apel.
Să o veri icăm, insistând puțin asupra cazului Boșca-Mălin.
Vom recunoaște, de la bun început, că B[oșca] M[ălin] nu este
el însuși un subiect de preocupare. De aceea, nu ne-am i oprit la cazul
acestui fost gazetar antonescian, chiar numai din respect pentru oameni
și opinia publică. Dar E. Boșca-Mălin este șeful Biroului de presă al
dlui Maniu, este unul din cei a căror cerere pentru apariția gazetelor
naț[ional]-țăr[ăniste] face obiectul agitațiilor maniste, el însuși director de
gazetă sau gazete naț[ional]-țăr[ăniste] provinciale. E. Boșca-Mălin este,
prin urmare, o igură de primă calitate a presei maniste, reprezentantul ei
o icial. E. Boșca-Mălin, în calitatea pe care o are și postul pe care-l deține,
prezintă fața publică a partidului manist, prezintă concepția despre presă
și propagandă a acestui partid, răs irând, cu ajutorul colaboratorilor,
opiniile care țin de d-sa și șeful care-l comandă. Și toate acestea într-o
astfel de măsură încât, dacă prezența lui E. B[oșca]-Mălin este socotită de
nedorit, chiar și numai pentru prestigiul democratic al presei române, se
agită ziarele maniste, se agită ministrul lor, se agită partidul în întregimea
lui găunoasă, ridicând la cer – și nu numai la cer – proteste acerbe.
Va recunoaște iecare că E. B[oșca]-Mălin devine astfel un caz de
factură „internațională”, cum „internațională” este natura pe care o dau
maniștii agitației lor provocatoare.
Deci – E. Boșca-Mălin, șeful de presă al dlui Maniu, „venerabilul”
gazetar de atitudine democrată și așa mai departe.
De unde să începem? Citiți mai întâi documentul publicat alături,
în facsimil. Este Boșca-Mălin în persoană, șeful de presă al dlui Maniu,
pentru a cărui nerecunoaștere ca democrat ș.a.m.d., „marele” partid al dlui
Maniu acuză regimul de nerespectarea obligațiilor luate. Citiți: e o lectură
instructivă. Și nu suferă de eroarea aritmetică a dlui Ministru Hațieganu.
Opt nu este două, ci E. B[oșca]-Mălin e veritabil. Cu iscălitură și text, cu
formația sa antonesciană, cu „spiritul” său de lingușitor, cu măiestria
demagogică care-l caracterizează, cu devotamentul pe care-l dovedește
regimului antonescian și cu alte atâtea pe care cititorii singuri vor ști să le
desprindă (pentru care calități a și fost, probabil, numit în postul deosebit
de însemnat pe care-l ocupă).
Urmărindu-i prodigioasa activitate de „luptător” în ale gazetăriei,
constați, mai întâi, că, deținând direcția revistei Plaiuri năsăudene, cere, la
9 martie 1944, o subvenție de 200 000 lei Guvernului Antonescu și obține
150.000 lei, fapt atestat prin chitanța semnată cu acest prilej. (Din lipsă de
spațiu ne-am îngăduit să nu mai publicăm și acest clișeu.)
Boșca-Mălin denunțător
Că Boșca-Mălin nu era plătit degeaba de regimul Antonescu rezultă

din scrisoarea con idențială adresată de acesta Ministerului Propagandei
lui Antonescu, la 12 martie 1943, scrisoare pe care o publicăm în facsimil.
Făcând parte din redacția ziarului Tribuna din Brașov – subvenționat
de regimul dictatorial – Boșca-Mălin începe prin a aduce amănunte
asupra luptei pe care o duce cu ceilalți redactori spre a face propagandă
antonesciană. El merge cu servilismul până acolo încât își denunță colegii
de redacție că nu au comandat portrete ale celor doi Antonești, precizând
că „cel vechi (clișeul), ce-l reprezintă pe Mareșalul conducător, este atât
de uzat, încât nu poate i utilizat, – iar d. prof. Antonescu nici azi nu are un
clișeu în tipogra ia la care se tipărește ziarul... ceea ce este inadmisibil la
un ziar guvernamental.
La 12 martie 1943, Boșca-Mălin socotește o gravă lipsă de
„patriotism” faptul de a nu avea portretele noi ale celor doi Antonești. Iar
azi este „șeful Biroului de presă” al partidului dlui Maniu!
Între „plus” și „minus” sau mizeriile unui gazetar din

serviciul dlui Maniu
Trecem peste portretul mârșav al omului, care face denunțuri

de agent de poliție, împotriva colegilor săi de redacție, spre a reține
numai aspectul politic al celui care conduce presa național-țărănistă.
Acesta nu este numai un lingușitor de cea mai ordinară calitate, ci un
aprig propagandist antonescian, așa cum singur mărturisește în aceeași
scrisoare:
„Toate articolele privitoare la strădania românească a dlui prof.
Mihai Antonescu au fost scrise de mine și, întrucât am fost amenințat de
mai multe ori pentru această atitudine, am hotărât să semnez articolele
mele scrise despre d-sa cu semnul: (–) sau (+), ceea ce se poate oricând
dovedi cu manuscrisele din colecția ziarului, aceasta pentru a nu mă
expune eventualelor «urmări».
Mărturisim că și pentru noi, care știam cine este Boșca-Mălin,
a irmațiile lui, din 12 martie 1943, apar uluitoare. Nu știi ce să reții mai
întâi: cinismul fără rușine, lașitatea acestui om care n-are curajul să
semneze ceea ce scrie, cifrul polițist pe care-l folosește sau „abnegația” cu
care se pusese în slujba hitlerismului care-l stipendia?
Omul voia să-i ie bine. I-a fost cu ajutorul banilor lui Antonescu.
Omul voia să nu se „expună urmărilor”. Și lucrul acesta i-a reușit cu
sprijinul dlui Maniu.
Cât despre credințele „democratice” ale șefului Biroului de presă al
Partidului Național-Țărănesc, iată cum și le ixează singur E. B[oșca]-Mălin
în aceeași scrisoare: „În numărul din 1 ianuarie 1943, când la Brașov
se simțeau pronunțate mișcări ale unor organizații interzise, am scris
articolul Așa grăiește tinerețea ardeleană, în care mărturiseam credință
Mareșalului, fapt pentru care am primit numeroase amenințări de la
«necunoscuți», ceea ce m-a determinat să mă adresez prefectului județului
și siguranței, cerându-le protecție, ceea ce se poate dovedi prin audierea
chestorului și colonelului Craiu”.
Admirată azi, candoarea șefului de presă manist e cu adevărat
înduioșătoare. E. B[oșca]-Mălin pledează – și încă cum – pentru drepturile
sale de a i socotit devotat regimului de ocupație hitlerist. Și nu se poate
spune că nu reușește.
Dar, apărându-se și slujindu-și interesele de atunci, omul credinței
în Mareșal și Maniu, acuză într-un teribil și convingător rechizitoriu,
acțiunea politică din ultima săptămână a cercurilor și conducerii maniste.
Să ne mai întrebăm, deci, cât de justi icată este provocarea inacțiunii
național-țărăniste cu privire la respectarea sau nerespectarea de către
România a angajamentelor luate față de aliați?
Să ne mai întrebăm, dacă o astfel de presă, sluțită de astfel de oameni,
mai poate apare în țara noastră, fără a călca însăși demnitatea democratică
a țării?
Să ne mai întrebăm, de ce și cu ce scop conducerea național-țărănistă
susține o astfel de presă și caută să o impună prin intermediul unui șantaj
politic care pătează independența țării?
Sau ne lămurește singură „personalitatea” atât de complexă a lui E.
Boșca-Mălin, cel care – după propria sa expresie – scoasă din documentul
citat, ridica încă pe atunci și în chipul cunoscut „stindardul scrisului
românesc pe culmi de vrere, dârzenie și cinste românească”.
Dar asupra acestor interesante și edi icatoare documente vom mai
reveni.
[Nesemnat]
România liberă, anul III, nr. 462, 10 februarie 1946, p. 1; 4.

Să nu se uite
Orice cetățean de bună credință, care ar lua în mână ițuica manistă

a moșierimii și dușmanilor poporului român, încearcă un puternic
sentiment de indignare, când vede cum în rândurile ei reînvie, încetul cu
încetul, lozincile otrăvitoare ale Poruncii vremii.
Peste tot, în coloanele ei sunt vârâte, cu tot dinadinsul, nume
maghiare sau evreiești cu intenția vădită de a falsi ica realitatea și de a da
un su lu nou de viață huliganismului legionar-antonescian.
Oare nu s-a potolit încă setea de sânge a călăilor de la Grivița și
Lupeni, nu s-au astâmpărat încă răbufnirile spumegânde ale celor care au
nășit, au stipendiat și au întins mâna bandelor progromiste de la Iași, de
la Râbnița și de la Aita Seacă?
În numărul de ieri, condeiul unuia dintre urmașii ideli ai lui Ilie
Rădulescu a alunecat pe hârtie, trădând dorința intimă, țelul până acum
nemărturisit al conducătorilor maniști. Dreptatea de ieri amenință:
„Dar toate au un sfârșit, și C[onfederația] G[enerală] a M[uncii] și
Guvernul.
Să nu se uite!”
Iată, exprimat fără ascunzișuri, fără mască, fără farduri – gândul
obsedant al provocatorilor maniști: răsturnarea Guvernului, pentru a
putea des iința Confederația Generală a Muncii.
Îi doare forța considerabilă a peste un milion și jumătate de
muncitori, funcționari și intelectuali, îi înnebunește gândul că în România
nouă s-a ridicat acest falnic stâlp al democrației.
Acum, când gândul a fost spus pe șleau, înțelege oricine rostul adânc
al manevrelor de spargere a unității sindicale, „atenția” grijulie a asasinilor
și exploatatorilor muncitorimii pentru alegerile comitetelor de fabrică.
Maniu nu vrea numai să plece Guvernul. Maniu vrea suprimarea
Confederației, a sindicatelor. Pe omul care sprijinea regimul antonescian
îl bate gândul tipic hitleristo-fascist de a des iința cea mai de seamă
cucerire democratică, de a răpi ceea ce a fost câștigat în lupte îndârjite,
vărsându-se din belșug șiroaie de sânge pe pământul românesc: libertatea
de organizare a clasei muncitoare.
E limpede acum ce scop au strigătele „istoricilor” despre așa-zisa
„teroare comunistă” și înscenările lor imaginare denumite „asasinate
extremiste”.
Să nu se uite?
Nu, n-au uitat nici muncitorii și n-au uitat nici fasciștii pitulați sub
poala dlui Maniu, incendiul Reichstagului, pus de hitleriști pe socoteala
„teroarei comuniste”, pentru ca apoi, tot aceștia să suprime organizațiile
muncitorești și să înăbușe în sânge libertățile democratice.
Poporul român nu va lăsa ca lucrurile să ajungă până acolo. Guvernul
democratic, C[onfederația] G[enerală] a M[uncii], sunt forțe tot mai mari
prin voința și unirea muncitorimii și a întregului popor.
Da, toate au un sfârșit. Și vremea pe care o trăim e vremea sfârșitului
fascismului, sub orice mască s-ar ascunde.
Să nu se uite!
Silviu Brucan
Scânteia, anul XVII, nr. 457, 21 februarie 1946, p. 1.

Despre un otrăvitor
S-a anunțat zilele acestea că fotoliul de academician al lui Nichifor

Crainic a fost declarat vacant. Nu este, desigur, un gest de o deosebită
importanță, dar înțelesul lui pare a i că nu poate i păstrată în mijlocul
oamenilor de cultură măcar și umbra unui nume pecetluit cu rușine
printr-o sentință a Tribunalului Poporului. Nichifor Crainic a contribuit la
dezastrul țării prin prestigiul pe care l-a avut și pe care l-a pus la dispoziția
fascismului, ca să i se dea putința să desfășoare o activitate politică
dăunătoare și otrăvitoare. Prestigiul lui Crainic s-a făcut cam din ce s-a
adunat de la alții. El n-a pus la bătaie decât uriașa lui lăcomie și vanitate.
Fusese cândva declarat marele poet al generației sale de către Nicolae
Iorga. Era o consacrare, ce valora cât o diplomă, cât un cec cu acoperire
[în] aur, pe care Nichifor Crainic a știut să-l negocieze. Căci, feciorul de
clăcaș, răsărit din lumea trudei nerăsplătite, din lumea obișnuită cu
foamea și biciuirea la tălpi, la scara boierului, a preferat, după ce-și făcuse
oarecare nume pe lângă N. Iorga sau Al. Vlahuță, după ce a obținut burse
în străinătate ca să-și sporească iscusința de mistagog – a renunțat repede
la funcția de prinț poetic al generației și a căutat scări de serviciu, pe
unde să-și facă ușor ascensiunea. A uitat de „șesurile natale” cu boarea
lor poetică și s-a dedicat pam letului mistic, atacurilor directe cum s-ar
zice, la drumul mare, cucerind întâi un secretariat general, apoi o Catedră
universitară, un loc de temut pam letar alături de Șeicaru și ceata lui de
teroriști ai bancherilor în slujba altui clan de bancheri.
Romancierul Cezar Petrescu, îmi mărturisea că are de gând să scrie o
carte despre debaclul generației lui Pam il Șeicaru, Nichifor Crainic, carte
de critică în care să dezvăluie isprăvile unei cete cutezătoare de boemi
care, din cititori în zațul de cafea (cărți nu aveau și bibliotecile publice
nu le frecventau), au ajuns miniștri, conducători și îndrumători de opinie
publică, mânuitori de capitaluri.
Nichifor Crainic a fost sau i-a plăcut să se dea drept un fel de copil din
lori spiritual al lui N. Iorga. Totuși, a cochetat cu legionarii, defăimătorii
dintotdeauna ai lui N. Iorga, asasinii lui.
Nichifor Crainic folosea cu plăcere un stil de țârcovnic fățarnic, dar
morala lui se exprima mai cu seamă în chefurile din grădinile de vară cu
miros de grătar, unde primea câte o corecțiune, când se lega de nevestele
consumatorilor. Nu-i deloc întâmplător că acest mistic lacom de arginți,
pizmătăreț și arivist, ascuns după masca de naționalist fără prihană este
unul din acei care au semnat rășluirea țării de către Hitler, după cum a
semnat apoi legi de suprimare a oamenilor de altă lege și mai cu seamă
aservirea țării.
Ifosele lui de huligan bun de gură cu pana și inima otrăvite, l-au adus
să-i trădeze pe țăranii din mijlocul cărora a răsărit, țara care l-a încărcat
de glorie, poporul.
Numele lui mai rămăsese în catastife ca un fel de negreață ce o lasă
muștele pe hârtie.
Este un început de epurație a oamenilor care n-au înțeles că un
cărturar are obligații față de popor.
Portretul moral, ca să zicem așa, al lui Crainic ni-l va completa Cezar
Petrescu, în cartea despre debaclul unei generații.
Ion Călugăru
Scânteia, anul XVI, nr. 553, 21 iunie 1946, p. 1-2.

Profesiunea de ziarist
Subiectul mă râcâie de multă vreme la inimă. Cu diferite prilejuri,

am pomenit de cutare moravuri ce se practică la marginea presei române,
de către diferiți indivizi care nu au nicio legătură cu meșteșugul în sine –
fără să mă ocup însă mai îndeaproape de ei. Ar i fost o acțiune fără sorți
de izbândă, pentru că, în acele vremuri, iecare putea să ie tot ce vrei,
chiar și ziarist. Orice știutor de carte avea libertatea să scoată o gazetă,
să puie irmă la poartă și să pornească o treabă. Îndrăzneala, nerușinarea
și lipsa de scrupule țineau loc de talent. Pe indivizii aceștia îi întâlneai cu
chitanțierul în buzunar și cu plaivasul la ureche, peste tot: prin ministere,
prin birourile industriilor, în magazine... în ipți, gălăgioși, amenințători.
Cunosc eu pe unul, un tip elegant și prost, da prost așa că parcă ți-e milă, o
prostie neagră, crâncenă, ioroasă, care trăiește din gazetărie de aproape
douăzeci de ani. Și trăiește bine, probabil că are și proprietăți. Omul nu se
pricepe să-nnoade o frază ca lumea, nici măcar să-n igă o virgulă la locul
ei, de parcă limba îi este legată de călcâi, iar nu de creier.
Toate cârtițele acestea de ministere și de primării, din bugetul
cărora au ros ani de zile, au făcut un rău imens presei muncitoare și
conștiente. Căci ei nu rodeau în calitate de milogi, ci se prezentau ca
ziariști, vorbind, amenințând, jumulind în numele presei, în numele unei
„idei”, dragă Doamne, și al unei instituții, poate nu atât de puternică, dar
foarte temută. Terorizați, uneori șantajați, oamenii dezlegau larg băierile
pungii, spunându-și că, oricum, presa română a decăzut rău, dacă are
reprezentanți de soiul acesta. Gata să slujească sub orice steag, „ziariștii”
noștri se-ndoctrinau pe loc, potrivind așa fel ca să ie mereu la putere,
„forțe proaspete” în iecare partid, „oameni noi” în iecare regim ce venea
la cârmă, pietre de-ncercare, stâlpi de pornire, bronzuri.
Niciunul dintre ei n-a cunoscut acea perioadă de ucenicie, frământată
și tristă, acele nopți albe la masa de redacție sau lângă litera de plumb; și
n-au cunoscut chinul cernelii, teroarea hârtiei albe, su letele lor n-au fost
bântuite de îndoieli, nici scurtate de bucuria unui succes. Simpli bandiți de
călimară, ei puneau mâna pe condei cum apuci o bâtă, hotărâți să lovească
oriunde era rost de scos ceva.
Nimeni nu s-a ridicat împotriva lor, nimeni n-a purces la o epurație
severă, la trimiterea către alte rosturi a acestor paraziți ai presei și ai
bugetelor. Orice imbecil, orice escroc cu puțină știință de carte, orice ratat
în meseria lui – împrumută titlul de ziarist și pornește cu lumea-n piept să
facă situație și avere, degradând o idee și compromițând o instituție.
S-ar putea crede că presa s-a vindecat de această râie. Eroare. Legile
sunt, desigur, mai aspre, controlul mai sever – dar boala a rămas, totuși.
Se manifestă însă altfel. În loc să iasă la drumul mare, tâlharii scrisului de
iecare zi lucrează din umbră, uneori pe cale telefonică, folosindu-se de
diferite șiretlicuri, cerând și amenințând în numele cutărei instituții sau
cutărei personalități, care habar nu are de existența lor.
Pentru a se spăla obrazul presei oneste de acuzații pe care nu le
merită, e nevoie să se ia măsuri urgente împotriva tuturor celor ce folosesc
calitatea de ziarist fără s-o aibă și fără s-o merite, spre a stoarce gologani.
Căci presa nu este un loc de refugiu pentru înfrânții vieții și pentru cei ce
trăiesc la marginile ei.
Mircea Damian
Fapta, anul IV, nr. 556, 17-19 iulie 1946, p. 1; 2.

Demnitatea presei
S-au spus de toate despre gazetărie, și bune, și rele. Este soarta

organismelor vii să suscite sentimente diverse. S-a zis că gazetăria duce la
orice, cu condiția să o părăsești – socotind-o, astfel, ca o trambulină pentru
satisfacerea intereselor personale. S-a spus că gazetarul își îndreaptă
nepriceperea spre oricare subiect; și câte altele... În același timp, presa este
socotită ca o putere în Stat, pe același plan cu cea legiuitoare, executivă și
judecătorească.
De care parte este dreptatea? Ca să parafrazăm un vers al lui Racine,
putem spune că ea merită ,,et cet excès d’honneur, et cette indignité”.
Nevrednică nu este de nicio cinste, prin esența ei și rolul ce-i este hărăzit;
iar de nedemnitate n-a fost ferită atunci când a încăput pe mâna unora
care au necinstit-o. E vechea poveste a lui Esop, cu limba care folosește
omului spre a se ridica mai presus de sine sau pentru a se dovedi abject.
În toate țările sunt rechini ai meseriei noastre care au înjosit-o, care,
pentru un blid de linte, și-au prostituat gândul. Sunt condeie tarifate – o
știm cu toții, și cu părere de rău trebuie să constatăm că împotriva lor nu
se pot lua întotdeauna măsuri, la timpul și cu efectul pe care l-am dori cu
toții. Ne gândim cu amărăciune că un Șeicaru, un Ilie Rădulescu au putut
i, ani de-a rândul, rușinea unei meserii care, cu alți slujitori, poate atinge
înălțimea unui apostolat, a misiunii de luminare a poporului. Doar, ca o
mângâiere, să ne gândim că astfel de oameni au încetat de a mai murdări
su letele cititorilor, dintre care unii, poate, erau de bună-credință.
Au rămas alții, câțiva. Au mai rămas. Existența lor – ca și odinioară a
celorlalți – o constatăm cu amărăciune, nu însă cu deznădejde. O puri icare
a presei este de dorit, este necesară, deci este neîndoielnică.
Și vor rămâne cei care înțeleg rostul gazetăriei, în același timp
îndrumătoare și ecou al părerilor poporului. Între aceste două poziții,
aparent opuse, trebuie să-și găsească locul gândirea gazetarului cinstit.
Desigur, de la linia onoarei naționale, de la linia democrației
adevărate, de la linia dragostei și înțelegerii între oameni, indiferent de
religie, de limba vorbită, ori de culoarea pielii – de la acestea, slova tipărită
a scrisului zilnic nu trebuie să se depărteze sub niciun cuvânt. Gazeta
exercită o in luență, determină anumite rezultate de care gazetarul este
răspunzător față de conștiința sa și față de țară. Sunt principii de la care nu
se poate abate, învățăminte sănătoase care trebuie împărtășite.
Dar, afară de această temelie ideologică, afară de lupta dusă împotriva
celor care, ani de-a rândul, au otrăvit opinia publică prin minciunile lor,
prin ațâțări la ură și la crimă, – afară de acest rol pro ilactic, un ziar, ie el
de informație sau o icios, are datoria să exprime dorințele și doleanțele
celor mulți.
Cârmuirile pot greși uneori, alteori se lovesc de impedimente greu
de înlăturat. Dar, în primul caz, guvernele bine intenționate așteaptă,
doresc chiar să li se atragă atenția. În al doilea caz, ele sunt bucuroase să
lămurească opinia publică, pe calea acelorași ziare – să arate di icultățile
ivite și speranțele de îndreptare.
Un Guvern democratic nu se poate formaliza de atitudinea deschis
și cinstit critică a presei, care doar astfel își îndeplinește misiunea. Dar
critica nu trebuie să ie numai obiectivă și sinceră: se cere, de asemenea,
să ie constructivă, să propună soluții, să nu atace decât problemele pe
care le-a studiat. Atunci, presa va i demnă de așteptările tuturor, atunci va
i demnă de acel titlu ce i se acordă, de a i o putere în Stat.
Iar pentru că am scris acest cuvânt – demnă – să amintim că el are și
un înțeles mai strict, un înțeles absolut. Presa să ie demnă. Să nu coboare
la calomnii, la defăimări. Altfel nu mai poate i vorba de adevărați gazetari.
Cel mult de discipoli ai lui Șeicaru. Și aceia nu mai au ce căuta în mijlocul
nostru.
C. Borănescu-Lahovary
Națiunea, anul I, nr. 215, 5 decembrie 1946, p. 1; 3.

IX
MODELUL SOVIETIC
Restaurarea omului
Un francez, care nu a putut i profet în țara lui, Alexis Carrel, a scris

o carte de mare succes popular, Omul, acest necunoscut. Cred că succesul
acestei lucrări se datorește, în primul rând, titlului ei. Nimic nu ne-a rămas
mai străin și mai misterios, niciun sector al naturii, decât omul. Am scrutat
tainele cerului și ale pământului, am înlănțuit astrele în legi inexorabile,
am smuls adevărurile din ungherele cele mai ascunse ale universului,
am descoperit chiar unele din legile după care evoluează colectivitatea
umană, dar nu am izbutit să descifrăm hieroglifa permanentă pe care o
reprezintă omul. Știm astăzi că individul nu este – și nu poate i – nici
raționalistul delicat, dar aproape literar, pe care l-a înfățișat cultura
franceză de la Descartes încoace, nici tipul abstracto-juridic al Revoluției
franceze și al „drepturilor omului”, nici realistul englez și, în bună parte,
nici materialistul nord-american.
Pentru ce întâmpinăm o atât de mare di icultate în cercetarea
omenescului din noi?
Cunoaștem destul de bine ce este o galaxie sau constituția unui
atom, ce este și cum funcționează o [cuvânt șters – n.n.], de pildă, dar nu
avem decât o idee confuză despre ceea ce este un om. Aș vrea să fac o
încercare foarte riscată și să-i întreb pe toți cei care au crezut sau socotesc
astăzi – și sunt mulți dintre prezumțioși aceștia – că dețin cheile porților
fericirii omenești, ce cred că este omul, această iința necunoscută.
Veți auzi atunci răspunsuri bizare, care încep de la Aristotel și nu
se sfârșesc niciodată. Ființă politică, animal sociabil, iință raționala etc.,
toate aceste formule lapidare și sumare vor să reprezinte ceea ce are
esențial cel mai complex organism psiho- izic pe care ni l-a oferit natura
până acum. Îmi veți replica poate: ce importanță are lucrul acesta, o
dată ce, chiar dacă nu putem spune mai nimic despre om – putem spune
însă despre colectivitatea în care trăiește și putem să-l organizăm într-o
societate din ce în ce mai bună, care să-i asigure rolul pe care-l merită în
univers. Numai că un astfel de răspuns calcă un principiu de logică, care,
în forma lui clasică, sună astfel: de omni et nullo. Nn pot avea o cunoștință
nedeterminată despre parte și să am, în același timp, o cunoștință

determinată despre întreg. Carența societăților moderne stă tocmai în
faptul că ele se organizează ca și cum omul ar i un element dat, cunoscut
perfect în toate cutele lui, piatră de construcție cu care se înalță templele
sociale. Dar, piatra este necioplită, colțurile nu sunt șlefuite, edi iciul nu se
poate ridica decât pe goluri.
Examinați societatea nazistă din vremea noastră, ce[a] mai mare
demență a istoriei întregi, care va rămâne în analele secolelor ca un
simptom al unei nebunii colective. Carența, de care vorbeam, nu era atât
în organizarea socială – cât mai cu seamă în individul german, redus la
o formulă pauperă, obsedat de lozinci stupide, adus să ie expresia unei
forțe elementare de ură și opresiune. Hitler a voit să realizeze o societate
concretă cu oameni falsi icați; o societate umană cu indivizi inumani. O
asemenea aberație nu se plătește cu destinul unei singure persoane sau al
mai multora, ci cu al întregii societăți naziste. Și poporul german va plăti.
Ni se pare dar, că nu putem vorbi despre o societate – nu zic perfectă,
dar acceptabilă – până când nu a lăm ceea ce este un om. Numai atunci
putem ști, într-adevăr, ce veșmânt social i se potrivește mai bine. Dar
aceasta este o problemă mult prea grea, nu știm dacă, în stadial actual al
cunoștințelor noastre, poate i soluționată. Se poate, însă, scinda problema
în două chestiuni: una prealabilă, aceea a puri icării omului de toate
absurditățile cu care l-a încărcat tradiția și o întreagă evoluție greșită, a
doua, de a-i asigura dezvoltarea pe propria lui linie de forță.
Accidentul a contrafăcut omul printr-o pedagogie eronată, care
pleca de la ideea că inteligența omenească este un element dat, închis, că
omul are un creier neocupat. Sistematic sau nu, creierul acesta imaginar
a fost ocupat de formulele cele mai bune sau cele mai rele, fără ca ele să
reprezinte o realitate interioară umană. Așa s-a transformat omul într-un
simplu manechin, într-un haut-parleur, și vasta scenă a teatrului lumii –
theatrum mundi – a fost ocupată de actori. Ce mari actori au fost personajele
proeminente reținute de istorie! Ce mare dreptate avea o ițerul rus care
constata, la venirea lui în România: „Voi, românii, mâncați, vă îmbrăcați și
mergeți pe stradă «ca la teatru».” În toată lumea, oriunde ai merge, poți
avea aceeași impresie. Totul se face, lucrurile cele mai mici, ca și cele mari,
după formulă, după un text precis.
Există însă două țări, America, și mai cu seamă Rusia Sovietică, unde
lucrurile au luat alt aspect, unde omul caută să scape de prejudecățile
cu care l-a încărcat trecutul. În marea experiență pe care au făcut-o
sovieticii, și în care s-au frământat su letele celor aproape două sute de
milioane de oameni, trebuie să vedem, cel puțin, descoperirea unui om cu
adevărat epurat de toate lozincile vechi, de toate clișeele verbale, de toate
superstițiile.
În această istorică experiență, văd apariția unui [cuvânt ilizibil – n.n.]
om unic și independent în interiorul său: omul fără prejudecăți. Pentru
prima dată, lozincile umanitate, fraternitate, egalitate nu sunt vorbe goale
sau principii iloso ice. În America și în Rusia Sovietică s-a realizat, în mod
concret, un om eliberat de toată povara falselor formule, de toate icțiunile
și de toate poveștile. Aș spune chiar mai mult: omul sovietic e un om nud.
Plasma psihică și-a recăpătat toate potențele ei, omul își poate căuta
idealul său prin propria sa energie. Ne-am întors la începutul istoriei
noastre, la facerea lumii, la momentul când omul nu gustase din fructul
erorii...
Nu vedeți că americanul, ca și sovieticul, au o naivitate speci ică,
aproape copilărească, care stă atât de bine? Dar nu spunea galileanul
că trebuie să deveniți ca pruncii?... Nu există decât o singură formulă
călăuzitoare – care nu mai e o abstracțiune – pentru omul american sau
sovietic: formula propriei sale munci. În fața unui astfel de om mă închin,
iindcă nu pot să nu-mi plec genunchiul înaintea celei mai auguste dintre
virtuți: munca.
Ceea ce poate deveni un astfel de om depășește închipuirea noastră.
Marea înfăptuire a noului ev, care începe cu noi, este această restaurare a
omului în plenitudinea și simplicitatea lui originară.
Anton Dumitriu
Democrația, anul I, nr. 1, 8 octombrie 1944, p. 1-2.

Noi și U[niunea] R[epublicilor] S[ovietice]

S[ocialiste]
Adevărurile sunt admirabile. Ele au, însă, o putere, o forță de șoc, pe

care nu o poate suporta o conștiință lașă și temătoare. Douăzeci și cinci de
ani, conștiința publică românească a fost pervertită cu cele mai monstruoase
minciuni, în ceea ce privește Rusia Sovietică, de către acele spirite care
nu pot privi adevărul în față. A trebuit ca adevărul să ni se impună prin
formidabila lui violență, pentru ca, în ultima clipă, să înțelegem că, alături
de noi, în Răsărit, se găsea un popor uriaș, care dăruise, în trecut, umanității
spirite ce sunt, pentru totdeauna, o onoare pentru ea, iar astăzi înfățișează o
civilizație superioară, unică în istorie, cu care numai civilizația americană se
poate compara. Vi s-a spus că rușii sunt inculți; incultură într-o țară cu sute
de Universități și în care nu există analfabet?
Vi s-a spus că în Rusia Sovietică individul este nul, că este înecat în
apele adânci ale maselor, de unde nu mai poate i descifrat; iar Stalin declara
(Pravda, 6 mai 1935): „Tehnica fără oameni nu este viabilă... Accentul
trebuie pus actualmente pe oameni, pe cadre, pe cei care lucrează”. Vi s-a
spus că în Rusia individul este siluit, forțat să intre în Partidul Comunist,
iar dacă nu, este suprimat; și Stalin spune (Pravda, același număr): „da,
beau în sănătatea acelora care nu au intrat în partid. Membrii partidului
sunt o minoritate, cei din afară de partid sunt o majoritate. Acela care
servește cauza proletariatului este un bolșevic. Și numeroși sunt acei din
afara partidului care o servesc”.
Vi s-a spus că Rusia a fost transformată în ruine de către Revoluție.
Ei bine, Rusia imensă este un vast șantier, în care s-au ridicat opere de
arhitectură, de tehnică. Aș vrea să vedeți cărțile tipărite în Rusia, care
depășesc cu mult prezentarea lor fastuoasă din Occident, pentru a vă da
seama că un popor care pune atât preț pe carte nu poate i poporul pe care
ni l-a prezentat o propagandă infernală.
Nu vă temeți de adevăr. Rușii nu vor să ne impună un regim politic
pe care țara noastră nu l-ar putea suporta. Dar acolo, în Rusia, s-au creat
lucruri de o valoare universală, pe care nimeni nu le mai poate nega. Este
datoria noastră, a tuturor acelora care suntem dornici de a face din viața
noastră ceva mai mult decât o biată și meschină existență animalică, să
învățăm din experiența sovietică, ce ni se oferă astăzi deschisă, ceea ce nu
am putut realiza prin noi înșine. Suntem la o răscruce a istoriei universale,
la începutul unui nou veac, și mentalitatea trecutului trebuie părăsită.
Dacă umanismul Renașterii a dat epocii moderne libertatea de a
gândi lumea, revoluția sovietică a oferit umanității o nouă putere: aceea de
a reconstrui lumea în mod concret. Există în om un principiu autodinamic
pe care rușii – ca și americanii – l-au pus în adevărata lui valoare și care
alcătuiește, de fapt, concepția omului nou. În loc de a rămâne platonic în
lumea gândibilă, concepția sovietică a inserat omul direct în realitatea
concretă, pentru a o determina, prin propria lui forță, să ie așa cum a
gândit-o.
Nu vreau să spun că interesul nostru politic este să ne apropiem
cât de mult de Rusia Sovietică, de civilizația și cultura ei: acesta este un
argument pe care-l consider meschin. Dar acolo, la Răsărit, o mulțime
imensă – aproape două sute de milioane de oameni – aproape o umanitate,
încărcată de evenimente, ca norii de fulgere, a realizat o experiență uriașă,
care s-a înfăptuit prin sacri icii, pentru omenirea dintotdeauna și, deci, și
pentru noi. Ați privit Rusia prin ochelarii tuturor prejudecăților, colorați
cu verde, albastru sau negru. Priviți o dată, cu ochii liberi, acolo la Răsărit...
Anton Dumitriu
Democrația, anul I, nr. 2, 15 octombrie 1944, p. 1.

Presa sovietică
Azi e sărbătoarea presei sovietice. Gazetarii români se alătură, din

toată inima, acestei festivități. Presa a fost cel mal important factor al
răspândirii ideilor revoluționare, sprijinul și întărirea socialismului.
Lenin și Stalin au fost, în primul rând, oameni ai condeiului. Activitatea
lor de animatori, de conspiratori, de oratori s-a cristalizat în articolele,
chemările, proclamațiile lor difuzate în coloanele foilor care apăreau fățiș
sau clandestin. În acele publicații tipărite ie liber, în străinătate, ie trase în
tipografe primitive, culese și împărțite de luptătorii fără prihană ai noului
crez în patrie.
În Muzeul Revoluției de la Moscova, ne-am oprit, cu înduioșată
admirație, în fața primelor numere din Pravda, atât de s ioase, atât de
modeste ca înfățișare și atât de impresionante ca măreție a textului și
cu urmări atât de importante în viața poporului rus și a întregii omeniri.
Vremuri de epopee, tinerețe generoasă, luptă fără cruțare – izbânda!
Articole scrise în lumina unui opaiț, pline de iluminări, de imense
lăcări proiectându-se vast în orizonturile încinse ale viitorului.
Proteste și îndemnuri ticluite în odăițe joase sau celule strâmte,
cuprinzând atâtea spații interplanetare, atâtea chemări spre înălțimi, atât
azur de libertate.
Scrâșnet al dinților, încleștări ale pumnilor, transformate în alegre
și triumfătoare țipete de bucurie, imnuri închinate vieții și egale pentru
toată lumea, apoteoze...
În drumul nostru la Moscova am ținut să vedem și palatul unuia
dintre cele mai puternice ziare de pe glob, Pravda (Adevărul).
E ziarul cel mai răspândit din Uniune și ar putea avea un tiraj
împătrit dacă lipsa de hârtie n-ar i atât de acută și acolo, ca la noi și în
atâtea alte țări. Cu câtă emoție am urmărit noi ascensiunea Pravdei, de la
locașurile modeste care au adăpostit-o în trecut, până la grandiosul palat
care îi cuprinde azi redacția și imprimeriile, până la tirajele fabuloase ce-o
așteaptă, până la in luența covârșitoare pe care o exercită în cătunele cele
mai îndepărtate ale vastului Stat sovietic!
Două milioane și jumătate de exemplare, trase în iecare zi, sunt prea
puțin pentru nevoile, pentru cererile care vin din toate colțurile Uniunii.
Dar o foaie nu este citită de un singur om. Ea trece din mână-n mână,
din colhoz în colhoz, din bibliotecă în bibliotecă și e păstrată ca o relicvă.
E un bun național aceasta, Pravda, un prieten și un îndrumător din
zile grele al iecărui cetățean, iar astăzi un tovarăș, un informator leal, o
tribună la care ajung și plângerile drepte ale celor nedreptățiți.
– Dacă mă mai persecută regizorul, mi se destăinuia o actriță – am
să mă plâng la Pravda.
Când a atins numărul zece mii de la apariție, ziarul Pravda a fost
decorat cu ordinul Lenin.
Zece mii de zile în slujba aceleiași idei, cu atâtea sacri icii, e un
palmares cu care puține publicații de pe glob se pot lăuda.
În timpul războiului, vânătorii din avioanele nemțești, care
pătrundeau (atât de greu) deasupra Moscovei, aveau ca țintă supremă
bombardarea Pravdei, de unde nazismul și toată reacțiunea au primit
atâtea lovituri.
Dar cetatea a rezistat; prea neînsemnate au fost pagubele pricinuite
de exploziile provocate în jurul ei.
Astăzi, colosalul edi iciu se ridică la periferia Moscovei neclintit,
uzină de gând turnat în plumb și răspândit până în cele mai într-aripate
mijloace moderne.
Am vizitat numeroasele etaje cu birourile elegante ale iecărui
redactor. Pravda are două sute de colaboratori interni și o sută cincizeci
de corespondenți cu săli de așteptare, cu anticamere luxoase.
Am fost primiți în vasta sală de conferințe, apoi în cabinetul primului
redactor. Cabinet spațios, cu mobile confortabile, cu hărți pe pereți și tot
ce poate visa un conducător bine informat.
Ne-a interesat un dispozitiv pe care l-am regăsit și în tipogra ie:
primele șase cifre, iecare deasupra unui ceasornic. Acele semne arabe
indicau o pagină a ziarului și se aprindeau pe măsură ce paginatorul
încheia cutare pagină în cutare minut. Redactor-șef, șeful atelierului de
tipogra ie și alții erau informați astfel care pagină e gata, cu câteva minute
mai de vreme. Control și răsplată pentru cei destoinici, cei care și-au
împlinit munca înaintea altora...
Culegătoria, linotipurile, sala cu mașinile de imprimat, broșajul,
legătoria, expediția cuprind compartimente numeroase, etaje peste etaje,
unde se adună coli peste coli, reviste de specialitate, cu ilustrații negre
sau în culori, reproduceri artistice de tablouri, celebre foi umoristice, cărți

pentru copii, – toate aceste daruri ale bătrânului Gutenberg de ilează în
fața ochilor noștri, uimiți și încântați. E ordine și curățenie peste tot...
Aerul e pur, împrospătat. Lucrătorii își pot face datoria fără opresiunea
emanațiilor de cositor... Nici petic de hârtie pe jos, nici bucăți de plumb
aruncate, nici petice arse, niciun fel de gunoi, dătător de microbi.
– O farmacie, spune cineva din grupul nostru. Și-n mijlocul acestei
feerii moderne, în atâta ordine, curățenie și confort, în ritmul acesta generos
de creațiune în libertate, din colosala metropolă, ne-am amintit cu duioșie
de începuturile presei revoluționare, acea imprimerie rudimentară,
undeva, departe, pe care o văzuserăm reprodusă în machetă, la muzeul
revoluției: o casă de țară, pe un deal sterp, undeva în Sudul Rusiei, – poate
în Georgia generalisimului. O casă țărănească.
Apoi o pivniță. Subt pivniță, zidită adânc, o altă pivniță. Acolo, o
mică tipogra ie. Dar intrarea redactorilor și a culegătorilor de plumb nu
se făcea prin casă, ci pe o latură a dealului, disimulată abil. N-ar i bănuit
nimeni că acea râpă are-n inima ei o deschizătură îngustă, prin care se
poate strecura cineva în a doua subterană a unei locuințe. Și astfel, niciun
ochi vrăjmaș n-a putut descoperi ascunzătoarea de unde porneau atâtea
manifeste, atâtea foi imprimate pe care partizanii le răspândeau sub nasul
autorității aiurite.
Această ascensiune, plecarea aceasta modestă a unui ziar de luptă,
ca să se realizeze în palatele pe care le stăpânește Pravda sau Izvestia, sau
Steaua roșie, înălțarea aceasta e simbolul însuși al gândului socialist, al
revoluției reformatoare, care a pornit atât de greu, în împrejurări atât de
neprielnice, ca să crească zi cu zi, să cucerească vasta împărăție a țărilor și
să imprime întregii omeniri un ritm nou, amplu, irezistibil...
Victor Eftimiu
Dreptatea nouă, anul II, nr. 250, 5 mai 1946, p. 1.

Ziua presei sovietice
Popoarele din U.R.S.S. sărbătoresc astăzi presa sovietică. O astfel de

sărbătoare vorbește destul de explicit despre rolul pe care Statul socialist
de la Răsărit îl conferă presei, ca mijloc de educație politică și de ridicare
a nivelului cultural al maselor.
Popoarele sovietice participă la această sărbătoare, a irmându-și
recunoștința pentru îndrumătorii lor de iecare zi, muncitorii literaturii
cotidiane, investiți astfel, prin prestigiul de care se bucură, de înaltă
demnitate.
Mai mult ca oriunde în altă parte a lumii, în tânărul Stat socialist sovietic
presa a avut misiunea, de o strălucitoare măreție, de a interpreta fenomenele
politice, sociale și economice, ca faze tranzitorii, desfășurându-se pe planul
dialectic al istoriei, având drept țel cele mai înalte idealuri ale democrației
reale: înfăptuirea socialismului științi ic.
Există două concepții care ar statornici sensul activității jurnalistice.
După una, presa ar trebui să-și rezume rolul la oglindirea realității, la
înregistrarea ei, în aspectele ei multiple. Sensul luptei ar lipsi din această
concepție care, vrând să se mențină în sfera obiectivității și contemplației,
păcătuiește prin înstrăinarea ei tocmai de realitățile umane și sociale, pe
care încearcă să le re lecte. Cealaltă concepție, legată de tradiția spiritului
critic al umanismului, re lectă realitățile, le interpretează pe planul
inalității, din perspectiva luminoasă a progresului social. Din această din
urmă concepție se desprinde un sens militant al activității jurnalistice.
Ziaristul se mișcă pe linia progresului. El este ca și savantul, ca și profesorul
și poetul, întocmai omului de știință și celui de creație, un muncitor pe
șantierul edi iciului social.
Socialistul Jean Jaurès de inea jurnalismul ca „o gândire în marș”. În
U.R.S.S., presa și-a propus, ca ideal, să traducă în activitatea vie pasul acestei
gândiri progresiste, tinzând spre înfăptuirea și traducerea în realitate a
principiilor socialismului științi ic. Într-un stat socialist-revoluționar,
presa nu putea i decât avangarda gândirii revoluționare. Caracterul
militant al jurnalismului sovietic s-a evidențiat cu deosebire în cursul
acestui război, când scriitori de talia lui Ilya Ehrenburg, Simonov, Vasili
Grosmann, Galactionov și mulți alții și-au pus scrisul în slujba victoriei,
participând pe plan ideologic, alături de soldații care combăteau din
tranșee și tancuri, la înlăturarea barbariei și întunericului, care amenințau
lumea.
Presa sovietică a căpătat, astfel, prin aportul acestor mari talente
literare, prestigiul mondial, făcut din puterea argumentației luminoase,
care opera asupra bandelor naziste cu efectul unor apariții fantomatice,
ale adevărului și justiției pedepsitoare.
Cu drept cuvânt s-a putut spune că presa sovietică a făurit victoria
cu armele spiritului, alături de purtătorii armelor de foc și ier.
Pentru sensul de luptă și idealism care se degajă din activitatea ei,
jurnalismului sovietic i se cuvine omagiul nostru deplin.
V. Cristian
Ultima oră, anul III, nr. 486, 5 mai 1946, p. 1; 3.

Ziua presei sovietice
Există la Muzeul Lenin o vitrină în fața căreia se opresc, cu o

deosebită emoție, vizitatorii. În această vitrină sunt expuse primele
numere îngălbenite de vreme ale Pravdei bolșevice, Pravda lui Lenin și
Stalin, din 1912.
La 5 mai 1947, – ziua presei sovietice – Pravda, organul Comitetului
Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică,
sărbătorește 35 de ani de la apariția primului său număr. Scrisă de Lenin,
de Stalin, de Molotov, scrisă de mii de corespondenți benevoli din toate
colțurile întinsei Rusii, ziarul devenise o armă de temut: armă a luptei
revoluționare a proletariatului din Rusia țaristă.
Pravda era necruțătoare în lupta titanică pe care a dus-o. Ea lovea
în reacțiunea țaristă, lovea în partidele pseudoliberale, care tindeau să
ajungă la înțelegere cu țarismul, lovea în menșevici, care se străduiau să
sugereze muncitorilor: „încetați de a vă mai gândi la soarta poporului”, și
le propuneau să înainteze „petiții” guvernului țarist (v. cartea lui I.V. Stalin
Istoria Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, pag. 178–184).
„Pravda anului 1912 – iată piatra de temelie a victoriei bolșevismului
în 1917.” Aceste cuvinte simple ale lui I.V. Stalin ar putea să servească
drept legendă vitrinei de la Muzeul Lenin.
Au trecut de atunci 35 de ani.
A scrie istoria Pravdei și a luptei pe care a dus-o, în această perioadă
istorică, ar însemna să scrii istoria Uniunii Sovietice, într-atât se identi ică
lupta Pravdei cu însăși lupta, încercările și victoriile întregului popor
sovietic. Aceasta este un titlu de glorie pentru care gazetarii sovietici ar
putea i invidiați de mulți gazetari ai altor țări.
S-ar putea spune mai mult – ie că a fost vorba de lupta pentru
securitatea lumii și preîntâmpinarea războiului, ie că a fost vorba de
demascarea criminalei politici de „neintervenție” și de împăciuire a
agresorului, de luptă împotriva barbariei fasciste sau împotriva rușinii
secolului nostru – asuprirea colonială – ie că a fost vorba de Abisinia sau
Spania, de Cehoslovacia sau Iugoslavia, n-a fost cauză dreaptă care să nu i

găsit în Pravda, ca și în întreaga presă sovietică, un înfocat apărător.
Lupta gazetarilor sovietici s-a identi icat, astfel, cu lupta întregii
omeniri progresiste împotriva sclaviei, a exploatării, a mizeriei, împotriva
războiului imperialist, împotriva ciumei fasciste.
Acesta este un alt titlu de glorie pentru care gazetarii sovietici ar
putea i, pe bună dreptate, invidiați de mulți confrați de ai lor din unele
țării străine.
Mai ales cel de al doilea război mondial, acest război care, după
sugestiva expresie a lui Stalin, „a smuls toate vălurile, a dezvăluit toate
raporturile”, a demonstrat ce rol uriaș poate juca o presă cu adânci rădăcini
în masa poporului ei, o presă străină prin însăși esența ei de alte interese
decât acelea ale patriei socialiste și ale umanității progresiste. Orice om
cult cunoaște rolul jucat în câștigarea victoriei asupra fascismului, de
pana de foc a lui Ehrenburg, Alexei Tolstoi, Zaslavski, Simonov, Grossman.
Lozinca Țării Sovietelor: „Totul pentru front, totul pentru victorie”, a fost
și lozinca marilor talente literare și publicistice ale Uniunii Sovietice. Azi,
Pravda, Komsomolskaia Pravda și alte ziare poartă pe antet e igia ordinelor
cu care au fost decorate pentru contribuția lor la victorie. Ele au meritat
aceste decorații, nu numai din partea țării lor, ci și din partea omenirii.
Răsfoind paginile ziarelor sovietice, parcă vedem cum fumegă
hornurile uzinelor noi, cum se ridică din ruini furnalele înalte ale
întreprinderilor gigantice, apele năvălesc pe albiile unor noi canaluri, sute
de mii de tractoare și combine întorc pământul mănos, se aprind luminile
unor noi orașe, satele distruse se refac, căpătând o nouă înfățișare,
milioane de tineri umplu clasele și sălile de curs, nenumărate institute
și laboratoare științi ice lucrează pentru a face viața omului mai fericită.
Oglindă vie a unei uriașe munci de reconstrucție și dezvoltare economică,
ziarele sovietice demonstrează în paginile lor, în limbajul faptelor,
superioritatea covârșitoare, materială și morală, a regimului socialist, nu
numai în timp de război, dar și în timp de pace.
Obligația de gazetar ne silește să urmărim numeroase organe ale
presei reacționare din străinătate, dintre acelea pentru care expansiunea
imperialistă și o nouă dominație rasială constituie un fel de „credo”.
După țipetele isterice despre necesitatea „politicii de mână forte” (care
nu pare, totuși, să i recoltat până acum cine știe ce succese), după
reportaje senzaționale despre pretinsele „mistere” ale uzinelor atomice,
este instructiv să iei în mână un ziar sovietic. Sângele rece, sobrietatea,
conștiința calmă a propriei sale forțe respiră din iecare rând al ziarelor
sovietice, ceea ce nu slăbește vigoarea și causticitatea atacurilor lor
împotriva propovăduitorilor ideologiei imperialiste și războinice sau
împotriva ocrotitorilor pseudodemocratici ai fascismului, care ar dori
să ie recunoscuți ca democrați, însă fără „neplăcuta” obligație de a lupta
contra fascismului.
În această ordine de idei, trebuie amintită căldura cu care presa
sovietică a îmbrățișat cauza țării noastre, a intereselor ei vitale, a
independenței ei economice, a suveranității ei și a dreptului ei de a-și făuri
așezăminte democratice în conformitate cu propria ei voință.
Desigur, există diverse concepții asupra democrației. Astfel, anumiți
publiciști străini îi reproșează presei sovietice că ea ar i lipsită de
independență, a lându-se sub „controlul” guvernului sovietic. Cititorii
noștri cunosc, în linii generale, organizarea presei în unele țări. Există
gigantice agenții de informațiuni care posedă mii de kilometri de cablu
telefonic propriu și care, sub forma unei informații obiective, își distribuie
normativele la mii și mii de ziare din toate țările lumii. Zvonuri fantastice,
născătoare de panică și de febră războinică, sistematice campanii
calomnioase, îndeosebi împotriva Uniunii Sovietice, împotriva regimurilor
democratice avansate și împotriva mișcării muncitorești, sunt împrăștiate
în întreaga lume cu ajutorul celor mai perfecționate mijloace tehnice pe
care le poate furniza civilizația modernă. Aceste uriașe instrumente de
in luențare a opiniei publice sunt proprietatea privată a unor grupuri
restrânse de capitaliști reacționari.
Cât despre presa propriu-zisă, în Anglia, șase magnați sunt
proprietarii celei mai mari părți a ziarelor. În Statele Unite, presa este
aproape complet monopolizată de câteva grupuri monopoliste reacționare:
Mac Cormic-Patterson, Hearst, Scripps-Howard. Un cunoscut publicist
american, Ralph Ingersoll, a încercat să scoată un ziar independent
materialicește. ,,America merită să aibă măcar un singur ziar cu adevărat
independent” – a spus el. După câțiva ani, ajungând în pragul falimentului,
Ingersoll a fost silit să-și cedeze ziarul unui mare capitalist.
Se pare că pentru unii publiciști străini, „dependența” față de idei
și față de mari interese obștești nu e compatibilă cu democrația. Numai
dependența față de Hearst sau de vreun Lord Rothermire e democratică.
„Libertatea presei, în lumea capitalistă, înseamnă libertatea de a
face negoț cu presa și cu in luențarea opiniei publice... întreținerea presei,
armă puternică de înrâurire a maselor populare de către capital” (Lenin).
Gazetarii sovietici resping acest gen de „libertate”. După admirabila

expresie a lui Zaslavski, ziariștii sovietici consideră că libertatea supremă
a gazetarului este libertatea de a-și servi patria și omenirea.
Libertatea scrisului, în concepția gazetarilor sovietici, trebuie indisolubil
legată de răspunderea gazetarului, responsabilitatea gazetarului. „Libertatea”
lui de a induce în eroare opinia publică, „libertatea” calomniei și a minciunii,
,,libertatea” propovăduirii fascismului și a urii de rasă, ,,libertatea” ațâțărilor
războinice, n-au nimic comun cu adevărata libertate a scrisului.
„Suntem în slujba adevărului – scrie un publicist sovietic – și nu-i
o simplă întâmplare că ziarul care este simbolul presei sovietice se
întitulează Pravda (Adevărul). Suntem conștienți de misiunea noastră –
misiune de educare și ridicare a conștiinței maselor de cititori, – misiune
de mobilizare a lor la acțiune. Ținem minte cuvintele lui Marx: «Ideile
devin o forță materială când sunt însușite de mase»”.
Principialitatea înaltă a presei sovietice, fondul de idei al activității
ei, rolul ei mobilizator, lupta ei pentru democrație și pace au transformat
presa sovietică într-un admirabil exemplu de atitudine și ținută pentru
gazetarii progresiști din întreaga lame.
Pentru noi, gazetarii comuniști, pilda presei sovietice este deosebit
de prețioasă. Noi suntem mândri de adevărata noastră independență: noi
nu depindem de niciun fel de patron, de niciun fel de interese comerciale.
Noi nu scriem pentru a i pe placul gusturilor și psihologiei omului de
pe stradă. Nu depindem decât de ideile noastre, nu depindem decât de
năzuința noastră de a pune mai presus decât orice interesele muncitorimii
române, ale patriei noastre și ale omenirii.
Modești ostași ai aceleiași lupte pentru democrație, pentru pace,
împotriva asupririi și exploatării, noi trimitem salutul nostru frățesc marii
Uniuni a Republicilor Socialiste Sovietice.
L. Răutu
Scânteia, anul XVI, nr. 814, 5 mai 1947, p. 1; 3.

O presă în slujba omului
La Conferința ONU pentru libertatea informațiilor și a presei,

printre multe alte texte, delegația Statelor Unite a prezentat unul deosebit
de caracteristic: cele două articole care îl compuneau recomandau ca
guvernele să faciliteze, în măsura posibilităților, intrarea în țările respective
a „știrilor, materiilor prime și echipamentului” destinate organismelor de
informație și presă.
Nu este locul să discutăm aici fondul propunerii americane, nici cum
ea urmărea să impună pe căi ocolite – și măcar într-un sector – ceea ce o
bună parte din țările participante la Conferință respinseseră, respingând
,,planul Marshall”. Dar e frapantă alăturarea, în cadrul unui aceluiași text,
a unor noțiuni, între care nu există măsură comună: „știrile”, pe de o parte,
„materiile prime și echipamentul”, pe de alta. Este frapantă pentru că
ea oglindește o întreagă concepție, o concepție care consideră presa ca
pe o marfă, o concepție pentru care problemele presei sunt problemele
legate de producția de mărfuri în general: alimentarea cu materii prime,
prelucrarea, distribuirea mărfurilor pe piețe de desfacere cât mai largi. Nu
este acesta modul de funcționare al marilor agenții de presă și al marilor
cotidiane de peste Ocean? Corespondenții lor, răspândiți în toate colturile
lumii, trimit centralei relatări dintre care cele mai multe suferă în redacția
respectivă o substanțială „amenajare” și care, apoi, sunt redistribuite pe
piața mondială pentru uzul (și dezinformarea) a milioane și milioane
de consumatori. În goana după debușeuri, conducătorul unui trust de
presă cultivă senzaționalul, așa cum colegul lui de altă specialitate cultivă
ambalajul multicolor. Și faptul că, în plus, minte milioane de oameni
de bună credință, pentru bene iciul bănesc și politic al foarte limitatei
minorități care-l susține, nu-l stingherește.
Acesta e „jocul”, aceasta e legea unui „business” prosper. Aceasta
este concepția industrial-comercială a presei. Suntem departe de un John
Milton, pe care americanii îl revendică, totuși, ca pe un strămoș spiritual,
și care, în 1644, scria apărând libertatea presei: „Adevărul și rațiunea nu
sunt mărfuri asupra cărora se poate institui un monopol și care să poată
i negociate, cu etichete, cu decrete comerciale și măsuri administrative.

Nu trebuie ca activitatea noastră științi ică să ie asemuită cu o magazie,
nu trebuie ca lucrările primite să ie stigmatizate și refuzate ca o partidă
de postav sau baloturi de lână”. Milton vorbea atunci în numele burgheziei
progresiste. Lenin arată că lozinca libertății presei a continuat să ie
invocată de burghezie „până la sfârșitul veacului XIX”, adică atâta vreme
cât a trebuit să-și apere, împotriva moșierilor feudali, a bisericii și a
monarhiei, dreptul de a se exprima. La începutul acestui veac însă, odată
cu dezvoltarea monopolurilor și a capitalului inanciar, presa devine o
anexă a acestor forțe economice și oglindește aceleași preocupări de
rentabilitate cu orice preț, pe de o parte, de amețire a opiniei publice
pentru a înlătura revendicările, pe de altă parte.
Ce devin, în asemenea condiții, „adevărul și rațiunea” invocate de
Milton?
În acest peisaj de degradare a presei și a omului, a apărut, la 5 mai 1912,
Pravda. E lesne de înțeles de ce întreaga presă sovietică și-a ales această
zi drept zi festivă: întreaga presă sovietică apare sub semnul legământului
prin care, în primul sau număr, Pravda jura „să semene adevărul în sânul
muncitorilor despre prietenii și dușmanii clasei muncitoare, să apere
interesele clasei muncitoare”.
Era prima spărtură în rețeaua ziarelor mai fățiș sau mai ascuns
vândute, prima de inire a presei drept ceea ce trebuie să ie: un instrument
al omului pentru progresul omului. Căci, dacă la baza presei capitaliste
sta concepția industrial-comercială despre care am vorbit, la baza presei
sovietice stă o larg cuprinzătoare concepție umanistă. Răsfoiți colecția
Pravdei, răsfoiți ziarele sovietice. Fiecare din ele ar putea să poarte în
manșetă: „Nimic din ce e omenesc nu-mi e străin”
Nimic din ce este strădanie a omului pentru mai bine nu lipsește:
nici frământarea pentru a-și perfecționa munca, nici problemele legate de
viața familiei, nici căutarea frumosului pretutindeni în oameni, în natură,
în artă. Și tot astfel, ceea ce, de-a lungul anilor, s-a manifestat ca moștenire
apăsătoare a trecutului, nu e trecut sub tăcere: ziarul a fost cititorului
lui tovarăș de drum mereu prezent, mereu atent, sfătuitor și, la nevoie,
criticând. Parcurgând colecția celui mai vechi ziar sovietic, care astăzi
împlinește 36 de ani, parcurgi, etapă cu etapă, întreg procesul de făurire a
omului nou, a omului sovietic. Presa sovietică se poate mândri că a fost în
mâna cititorilor ei cartea de școală pentru iecare zi, manualul pe înțelesul
tuturor la școala vieții.
Într-un articol recent, marele ziarist Zaslavski comenta cu indignare
tendința americană de a reduce presa la informații. Această (de altfel,
ipocrită) schematizare jignește deopotrivă pe ziarist și pe cititorul lui.
Presa sovietică își concepe, dimpotrivă, misiunea ca pe o muncă mult mai
bogată, multiplă și complexă, ca și omul. Și vehicularea ideilor este una din
sarcinile ei esențiale. Recent, au avut loc la Moscova doua consfătuiri ale
reprezentanților principalelor ziare. Două au fost concluziile practice ale
acestor reuniuni, la care au participat și și-au spus cuvântul reprezentanți ai
conducerii țării: nevoia de a cuprinde și mai mult viața țării întregi, nevoia
de a îmbogăți și mai mult sectorul bibliogra ic al ziarelor. Pentru a atinge
aceste două obiective, s-au luat măsuri concrete, altele sunt în studiu. Dar
ce reprezintă această preocupare solidară a guvernului și a presei de a
cuprinde tot ce pulsează pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice și de a
înmulți materialul bibliogra ic, decât voința de a nu trece peste nimic din
ceea ce e viața omului nou și de a-i îmbogăți cultura, gândirea, viața însăși.
...Am înainte, pe masă, două fotogra ii: una reprezintă imobilul unei
mari agenții de presă americane, cealaltă imobilul Pravdei. Amândouă sunt
luate noaptea. Imobilul de peste ocean dispare sub povara incandescentă
a irmei luminoase. Din blocul masiv al Pravdei se desprinde șirul perfect
al ferestrelor, toate luminate. De o parte, irma atotputernică strivind
pe cei dinăuntru, orbind pe cel din afară. De cealaltă parte încrederea
trecătorului în ferestrele luminate, în spatele cărora oamenii gândesc,
scriu despre și pentru viața lui de azi și de mâine. Pe drumul acesta, pe
care și presa noastră l-a ales, pilda ne stă dinainte, măreață.
Florica Șelmaru
România liberă, anul VI, 6 mai 1948, p. 1; 5.

Presa sovietică, stegar al adevărului,

păcii și progresului
Acum 36 de ani, la 5 mai 1912, a apărut în condițiile grele ale luptei

împotriva țarismului, primul număr al ziarului Pravda, întemeiat de Stalin,
după indicațiile lui Lenin.
Astăzi, Pravda, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist
(bolșevic) al Uniunii Sovietice, este cel mai mare și mai răspândit ziar din
Țara Socialismului, cu un prestigiu mondial fără pereche.
În cinstea apariției Pravdei, popoarele U.R.S.S. sărbătoresc, la 5 mai
al iecărui an, ziua presei sovietice.
Această mare sărbătoare a democrației sovietice socialiste are
un larg ecou în întreaga lume, iindcă oamenii muncii de pretutindeni,
întreaga omenire progresistă văd în presa sovietică cea dintâi presă
liberă din istorie, o presă de un fel nou, care slujește, în mod deschis, și
cu hotărâre numai și numai interesele și năzuințele maselor muncitoare.
În Statele capitaliste, presa se găsește în mâinile marilor trusturi,
care acaparează toate mijloacele necesare redactării, tipăririi și difuzării
unui ziar: agenții de presă, localuri, tipogra ii. Nu se publică și nu se poate
publica niciun rând, în marile sau micile ziare din țările imperialiste, care
să nu ie pe placul miliardarilor, stăpâni ai trusturilor de presă. De aceea,
mult trâmbițata „libertate” a presei burgheze nu este, în realitate, decât
libertatea unui pumn de miliardari de a răspândi cele mai nerușinate
calomnii și insulte la adresa luptei democratice a popoarelor, de a ațâța la
război, de a terfeli mișcarea muncitorească, de a otrăvi masele populare
cu toate miasmele decadenței burgheze.
Liberi, într-adevăr, în presa capitalistă sunt numai marii inanciari
de soiul lui Hearst sau Mac Cormick, în Statele Unite ale Americii, de teapa
lorzilor Rothermere și Camrose, a lui Kemsley (fratele lordului Camrose) și
Beaverbrook – în Anglia. Iar aceștia, evident, își folosesc din plin libertatea
pentru a strânge jugul exploatării pe grumajii popoarelor.
Cu totul opusă este situația presei în Țara Socialismului. Aici toate
mijloacele materiale necesare presei sunt puse la dispoziția maselor
muncitoare și garantate prin Constituție. În Uniunea Sovietică, presa
are un singur patron: poporul. De aceea, ea nu cunoaște alt țel decât
consolidarea și dezvoltarea cuceririlor democratice ale poporului, ale
oamenilor muncii din întreaga lume.
Într-un articol, publicat la 1 mai 1912, I.V. Stalin preciza astfel scopurile
ziarului de tip nou: „A lumina calea mișcării muncitorești”... cu lumina
ideilor socialismului științi ic și ale mișcării muncitorești internaționale, ,,a
semăna adevărul printre muncitori, asupra prietenilor și dușmanilor clasei
muncitoare, a sta de strajă intereselor cauzei muncitorimii”.
Pentru a îndeplini aceste țeluri, presa sovietică a stat întotdeauna și
stă la un înalt nivel ideologic, răspândind, în cele mai largi mase, concepția
științi ică marxist-leninistă, transformând această concepție – așa cum
prevedea Marx – într-o uriașă forță materială pusă în slujba păcii și a
progresului omenirii.
Lenin și Stalin au văzut întotdeauna în presă una dintre cele mai puternice
arme ideologice ale clasei muncitoare. Marii conducători ai proletariatului au
dus o neîncetată activitate publicistică, întemeind și redactând presa de partid,
luând atitudine, trasând linia, lămurind problemele teoretice și practice ale
revoluției socialiste, ale construcției socialismului și comunismului în articole
rămase în tezaurul cel mai de preț al teoriei marxiste.
Iskra (Scânteia) leninistă, despre care Lenin spunea: „Din scânteie se
va aprinde lacăra”, a jucat, ca organ central ilegal, un rol imens în crearea
însăși a Partidului de avantgardă al proletariatului din Rusia țaristă, în
închegarea lui ideologică și organizatorică.
Brdzola (Lupta), întemeiată înainte de Revoluția din octombrie de
I.V. Stalin, după modelul Iskrei leniniste, își propunea, de asemeni, „să
lumineze cu lumina socialismului științi ic iecare fenomen cu care se
ciocnește muncitorul”.
Pe calea glorioasă a ziarelor ilegale Iskra și Brdzola, s-a dezvoltat
întreaga presă sovietică în frunte cu gloriosul stegar al Partidului Comunist
(bolșevic) al Uniunii Sovietice, Pravda.
Nu există domeniu de activitate în viața popoarelor sovietice, de la
lupta pentru înfăptuirea marilor planuri cincinale și până la problemele
iloso iei și artei, în care presa sovietică să nu stea în avangardă, să nu aducă
soluțiile clare, dătătoare de forță, bazate pe singura concepție științi ică,
concepția despre lume și societate a lui Marx, Engels, Lenin și Stalin.
Articolele ideologice publicate în presa sovietică sunt pilde strălucite

ale aplicării creatoare și ale dezvoltării marxism-leninismului în noile
condiții istorice.
Aceste articole ajută pe oamenii sovietici și pe oamenii muncii din
toată lumea să descopere întotdeauna, în mijlocul fenomenelor complexe,
calea justă care duce clasa muncitoare înainte.
De aceea, presa sovietică nu poate i și nu este obiectul unei lecturi
grăbite, în care cititorul să caute materialele „senzaționale” – așa cum
se întâmplă cu presa burgheză – ci este studiată cu atenție și dragoste
de către poporul sovietic însetat de învățătură, conștient că ideologia
marxist-leninistă este călăuza fără pereche pe calea către construirea
celei mai înalte forme de societate întrezărită de vreo minte omenească:
societatea comunistă.
Ducând departe în mase ideologia marxist-leninistă, înarmând clasa
muncitoare cu linia ideologică și politică a Partidului său de avangardă,
răspândind cuvântul înțelept al conducătorilor iubiți ai poporului sovietic,
presa din U.R.S.S. oglindește, în același timp, tot ceea ce este nou și creator
în însuși sânul maselor populare.
Urmărind cu atenție mlădițele de viață nouă – așa cum cerea Lenin –
presa sovietică, în frunte cu Pravda, face loc larg, în coloanele sale, tuturor
inițiativelor constructive, ale fruntașilor muncii, tuturor invențiilor și
descoperirilor. Presa sovietică are un aspect cu totul deosebit de acela
al ziarelor burgheze. În vreme ce, în Occidentul imperialist, orice cale
de pătrundere în presă a poporului este închisă, s-ar putea spune că
presa sovietică este scrisă de însuși poporul U.R.S.S. În paginile ziarelor
sovietice își spun cuvântul academicieni și stahanoviști, militari, artiști și
colhoznici. Nu există presă în lume care să se poate mândri cu o rețea atât
de întinsă de corespondenți ca presa sovietică. Datorită acestei strânse
legături cu poporul, ale cărui succese și greutăți în muncă le oglindește,
presa sovietică poate organiza un uriaș schimb de experiență care face
ca orice îmbunătățire a muncii, la o uzină din Ural de pildă, să poată i
discutată și însușită la mii de kilometri de muncitorii din bazinul Donețului
sau din regiunea Vladivostokului. Deschizând Pravda sau oricare alt ziar
sovietic, cititorul este sigur că va întâlni problemele care-l frământă, că va
găsi ajutor și soluții concrete în propria sa muncă.
Presa sovietică este, astfel, una dintre cele mai importante și largi căi
prin care poporul muncitor ajută și participă prin mii și mii de inițiative și
propuneri la opera de conducere a propriului său Stat.
La rândul ei, presa sovietică, strâns legată și iubită de mase, poate
concentra și organiza, în cel mai scurt timp, toate eforturile poporului
pentru îndeplinirea marilor sarcini care se ridică în fața Statului sovietic.
Propagandistă strălucită a ideologiei marxist-leniniste, organizatoare
minunată a luptei pentru construirea comunismului în U.R.S.S., presa sovietică
este și cea mai hotărâtă apărătoare a marii cauze a păcii și independenței
naționale a popoarelor.
De zeci de ani, valurile calomniilor antisovietice, antidemocratice și
antimuncitorești se sfarmă de stânca de granit a presei sovietice.
Pe deasupra larmei războinice a imperialiștilor, mai presus de toate
încercările de a falsi ica istoria, răsună peste mări și țări glasul liniștit
al presei sovietice, glasul adevărului, al păcii, al încrederii în victoria
cauzei democrației și a libertății popoarelor. Sub loviturile necruțătoare
ale presei sovietice cad, rând pe rând, măștile cele mai bine ticluite ale
vrăjmașilor democrației și păcii, sunt dezvăluite ipocritele planuri ale
imperialismului.
În îndeplinirea marelui său rol intern și internațional, presa sovietică
folosește cu tărie arma criticii și autocriticii.
Presa sovietică știe să îndrepte critica nu numai împotriva inamicilor
clasei muncitoare, ci o folosește și față de lipsurile și greșelile din propria
țară, față de propriile lipsuri și greșeli, ceea ce asigură posibilitatea
îndreptării lor radicale și rapide.
Presa sovietică este unul din cei mai severi critici ai in luențelor
ideologiei decadente burgheze, ai birocrației, rutinei, a tot ceea ce frânează
mersul înainte al societății, neîmpiedicându-se de niciun fel de considerații
neprincipiale și personale.
Presa sovietică dă necontenit dovadă de cel mai înalt simț de răspundere
și conștiinciozitate profesională.
Niciodată nu au apărut și nu vor apărea în presa sovietică „informații”
provocatoare de felul celor care abundă în publicațiile burgheze și care
încep îndeobște cu „se spune că”, „am auzit că...”, pentru a i – în cel mai bun
caz dezmințite în două, trei rânduri prizărite în cel mai puțin vizibil colț
al ziarului. De la un cap la altul al lumii, chiar oamenii care nu privesc cu
simpatie către U.R.S.S. sunt nevoiți să recunoască obiectivitatea riguroasă
și nedezmințită a tot ceea ce se publică în presa sovietică.
Toate aceste calități fac din presa sovietică cea mai puternică, cea
mai iubită, cea mai populară și cea mai răspândită presă de pe glob.
Cu toate că în Uniunea Sovietică apăreau, la 1 mai 1947, peste 7000 de
ziare, în limbile tuturor popoarelor, cu un tiraj general de treizeci milioane
de exemplare și 360 de reviste cu un tiraj general de circa șase milioane

exemplare, se puteau vedea zilnic adevărate „cozi” în fața chioșcurilor și
nenumărați cititori în fața ziarelor expuse pe străzi.
Pentru omul sovietic, ziarul a devenit tot atât de necesar ca și
hrana zilnică. Și a devenit, astfel, iindcă omul sovietic știe, într-adevăr,
că presa țării sale îi servește interesele și năzuințele, că presa aceasta a
fost și este strâns legată și joacă un rol hotărâtor în toate luptele pentru
o viață mai bună, în lupta pentru construirea socialismului, pentru
realizarea planurilor cincinale, pentru victoria împotriva cotropitorilor
fasciști, pentru îndeplinirea actualului plan de cinci ani în patru ani,
pentru apărarea păcii și clădirea comunismului. Scopurile pe care le
servește presa sovietică corespund cu interesele întregului lagăr al păcii,
democrației și progresului. Presa sovietică are o valoare universală,
iind un exemplu activ pentru acea presă care stă în slujba intereselor
popoarelor din lumea întreagă.
În condițiile celei mai aspre ilegalități, în colonii sau în metropolele
imperialiste, în care presa democratică are de luptat cu greutăți materiale,
pretutindeni presa sovietică este pildă și izvor de încredere și lumină.
Pentru țara noastră – ca și pentru celelalte democrații populare
– unde presa se bucură de libertate, presa sovietică este, de la Scânteia,
organul central al Partidului clasei muncitoare din România, și până la
ultima gazetă de perete, exemplul strălucit care ne învață cum trebuie
să servească presa interesele poporului, care ne arată ce forță uriașă,
creatoare, în opera de înălțare culturală și materială a maselor, este și
trebuie să devină presa liberă, bazată pe ideologia marxist-leninistă, cu
rădăcini profunde în mase, slujind marea cauză a adevărului, a păcii și
progresului.
Nestor Ignat
Scânteia, anul XVII, nr. 1112, 6 mai 1948, p. 3.

Presa progresistă – armă a luptei pentru pace
De „Ziua Scânteii” prezentăm cititorilor noștri o pagină închinată

presei comuniste și democrate din lumea întreagă.
Dar, în afară de această presă, există o presă vândută trusturilor,
presă reacționară și imperialistă.
Presa este împărțită și ea astăzi în două tabere, potrivit celor
două mari lagăre în care este împărțită întreaga omenire: de o parte,
presa care luptă pentru pace, împotriva ațâțătorilor la război, împotriva
imperialismului cotropitor, pentru democrație și socialism. De altă parte,
odioasa presă galbenă, presa a lată în slujba ațâțătorilor la război, în
slujba exploatatorilor capitaliști, în slujba unei lumi decadente, putrede,
condamnate la pieire de însăși istorie.
Presa sovietică în fruntea luptei pentru pace a presei comuniste

și democratice din toată lumea
În fruntea paginii noastre, ca și în fruntea presei comuniste și democrate

din toate țările lumii, se a lă gloriosul ziar al lui Lenin și Stalin, Pravda.
Pravda, Izvestia și celelalte ziare și publicații sovietice oferă un
strălucit tezaur de experiență politică și gazetărească, ziarelor de partid și
progresiste din lumea întreagă. Pentru pace, împotriva ațâțătorilor la război!
este intitulat articolul de fond al numărului din Pravda, reprodus pe pagina
noastră. Temă principală a presei sovietice, lupta pentru pace, ocupă un
loc central în viața și munca popoarelor Uniunii Sovietice, conducătoarea
marelui lagăr al păcii, democrației și socialismului. În lumea întreagă
răsună cu o vigoare extraordinară inițiativele Uniunii Sovietice în lupta
pentru apărarea păcii, împotriva ațâțătorilor 1a război și, nu întâmplător,
prin întreaga noastră pagină trece ca un ir roșu, cuvântul pace legat de
numele Uniunii Sovietice, al Generalissimului Stalin, de acțiunea viguroasă
a Partidelor Comuniste și a presei comuniste din toate țările care denunță
uneltirile criminale ale ațâțătorilor la război, de adeziunea din ce în ce mai
energică și mai entuziastă a maselor largi populare.
Lupta pentru pace îmbracă formele cele mai diferite în presa sovietică,
și cititorii pot vedea, în pagina noastră, reproducerea copertei unui număr
al revistei de umor Krokodil, care înfățișează panica ațâțătorilor de război
în fața drapelului triumfător al luptei pentru pace.
Alături de lupta pentru pace, presa sovietică, strâns legată de
mase, printr-o vastă rețea de corespondenți muncitori și țărani, pune pe
primul plan al preocupărilor ei problemele construirii comunismului.
În perioada construirii socialismului, presa sovietică și-a îndeplinit cu
cinste sarcina trasată de Lenin, de a face educația economică a oamenilor
sovietici. Ea a acordat cel mai larg spațiu redacțional problemelor muncii,
întrecerii socialiste, împlinirii și depășirii planurilor cincinale staliniste.
Preocupările constructive ale presei sovietice ating astăzi un nivel și
mai înalt. Să desfășurăm larg întrecerea pentru calitatea excepțională a
producției! este intitulat articolul de fond al numărului din ziarul Izvestia,
reprodus în pagina noastră. Pentru colaborare între știință și muncă, scrie
Komsomolskaia Pravda. Și acestea sunt numai două aspecte ale rolului de
agitator, propagandist și organizator colectiv, pe care presa sovietică îl
îndeplinește în măreața operă de construire a comunismului.
Pentru pace trainică, pentru democrație populară! – un în lăcărat

stegar al internaționalismului proletar
Alături de ziarele sovietice, în fruntea paginii noastre se a lă reprodus

un număr al ziarului Pentru pace trainică, pentru democrație populară!,
organ al Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești.
Mijloc prețios de realizare a schimbului de experiență de partid,
propovăduitor în lăcărat al internaționalismului proletar, Pentru pace
trainică, pentru democrație populară! este un îndreptar prețios al partidelor
și al presei comuniste și muncitorești în lupta pentru pace, împotriva
imperialiștilor ațâțători la război, împotriva lacheilor acestora, de la
social-democrații de dreapta, până la banda de complotiști și spioni din
Ungaria, și până la abjecta clică fascistă a lui Tito–Rankovici din Iugoslavia.
În pagina noastră, este reprodusă o parte din presa revoluționarilor
iugoslavi care au fugit din Iugoslavia și care reprezintă, în emigrație, lupta
eroică a zecilor de mii de patrioți iugoslavi, care reconstruiesc acum
Partidul Comunist din Iugoslavia, partid care va readuce Iugoslavia în
marele front al păcii, democrației și socialismului. Urmând strălucitul
exemplu al presei sovietice, presa democrațiilor populare pe care o
reproducem, de asemeni, în pagina noastră, îmbină lupta pentru pace cu
lupta pentru construirea socialismului. Numărul din Scânteia noastră, pe
care î1 prezentăm în pagini, este semni icativ din acest punct de vedere.
Alături de articolul: La luptă pentru pace! este inserat un reportaj intitulat
4 șarje de oțel în 24 de ore au realizat oțelarii de la cuptorul nr. 1 – I. S. S.
Hunedoara.
Pe marginea istoricelor victorii pe care le obține, în China, Armata
Populară de eliberare, facsimilul revistei chineze progresiste China Digest,
care apare în limba engleză, capătă, în aceste zile ale proclamării Republicii
Populare Chineze, o deosebită semni icație. Victoriile populare din China
sunt victoriile întregului lagăr al păcii, democrației și socialismului, și
nu întâmplător pe coperta revistei progresiste Canadian Tribune, pe
care, de asemeni o reproducem, găsim portretele conducătorilor chinezi
Mao-Tse-Dun și Ciu-Deh.
Presa progresistă din țările capitaliste și coloniale
Cu deosebită putere răsună lupta antiimperialistă împotriva pactelor

războinice, împotriva pregătirilor de război și a războaielor coloniale în
coloanele presei comuniste și democrate din țările capitaliste.
Exemplarul reprodus al ziarului l’Humanité, organul central al
Partidului Comunist Francez, ne aduce la cunoștință că o imensă mulțime
a manifestat la Paris împotriva Pactului Atlanticului, sub lozinca acțiunii
unite pentru pace. Revista France Nouvelle invită poporul să participe la
votul pentru pace lansat cu prilejul sărbătoririi ziarului L’Humanité, iar
publicația de tineret L’Avantgarde tipărește, pe cinci coloane, lozinca:
Cu toții la acțiune împotriva războiului din Vietnam!. Acestei lozinci îi
răspund, în pagina noastră, buletinele publicate de serviciile de informații
ale Republicii Vietnam.
Ziarul Unita, organul Partidului Comunist Italian, publică un
articol al lui Palmiro Togliatti, secretarul general al Partidului Comunist
Italian. Articolul este intitulat: Presa, problemă națională, arătând marea
importanță pe care partidele comuniste o acordă presei.
Lângă titlul ziarului comunist englez Daily Worker, se pot vedea
imprimate cuvintele: Singurul ziar care aparține cititorilor săi, celelalte
ziare din Marea Britanie aparținând trusturilor imperialiste.
Ziarul comunist Daily Worker, din Statele Unite, se ocupă de
manifestațiile fasciste rasiale care au avut loc de curând acolo împotriva
marelui cântăreț negru Paul Robeson: încă un aspect al tendinței de

fascizare a vieții publice în Statele Unite.
Alături de aceste ziare, care au de înfruntat adesea represiunile
sălbatice ale poliției burgheze fascizante, am reprodus în pagina noastră
câteva exemplare din presa comunistă ilegală, care apare în țări cu regimuri
curat fasciste ca Spania și Portugalia. Emoționantă este micuța foaie roză
pe care e imprimat Avante, organul Partidului Comunist din Portugalia.
Cu prețul câtor jertfe se tipărește și se difuzează această publicație în țara
stăpânită de sângerosul dictator fascist Salazar! Cuvântul partidului nu
poate i oprit de nicio barieră și găsește calea de pătrundere prin cele mai
strașnice opreliști, pregătind terenul victoriilor viitoare.
Reproducând prima pagină a Înfrățirii, unul din ziarele Armatei
Democrate grecești, gândul și salutul nostru cald de luptă se îndreaptă
către neînfricații și eroicii luptători ai poporului grec, care luptă cu arma
în mână împotriva cotropitorilor imperialiști anglo-americani și a slugilor
lor monarho-fasciste, pentru libertatea și independența Greciei.
Presa coruptă și venală a ațâțătorilor la război
Ce contrast între presa luptătoare pentru pace și fericirea

popoarelor, presa adevărului, iubită și respectată de cititorii ei, și presa
burgheză, a lată în slujba ațâțătorilor la război, presa coruptă, venală,
presa de scandal, pe care nimeni nu o crede și nimeni nu o iubește, presa
pe care o disprețuiesc chiar și cei care o scriu. Cele mai mari ziare din
Statele Unite se a lă concentrate în mâinile trusturilor de presă Hearst,
Scripps Howard, Mac Cormick, Franck Ganett etc. Producția de hârtie
se a lă, de asemeni, în mâinile monopolurilor. Marile ziare din Anglia
sunt proprietatea binecunoscuților lorzi ai presei Rothermere, Kemsley,
Beaverbrook, Camrose, vicontele Astor și alții. În Franța, Le Populaire,
o iciosul partidului socialist al lui Leon Blum a fost cumpărat de trustul
american Scripps Howard, care duce tratative și pentru achiziționarea
o iciosului partidului republican (M.R.P.), L’Aube. În Italia, Giornale d’Italia
a fost cumpărat de cetățeanul american Palumbo. Ziaristica este o afacere
ca oricare alta în țările capitaliste. Semni icativ este faptul că, în general,
ziarele burgheze câștigă mai mult din reclame decât din vânzarea tirajului.
În aceste condiții, ziarele care nu convin vederilor politice ale marilor
gangsteri ai presei pot i ușor lichidate, chiar dacă nu e vorba decât de
ziare care a ișează o atitudine vag liberală. Așa s-a întâmplat de curând în
America cu ziarele New York Star și New York Post, care au dispărut sau au
trebuit să-și schimbe conducerea.
Lui Aneurin Bevan, Ministrul Sănătății din Anglia, i-a scăpat
următoarea mărturisire: „Presa britanică este presa cea mai prostituată
din lume și majoritatea ei se a lă în stăpânirea unei bande de milionari.
Din săptămână în săptămână, ziarele centrale și de provincie strecoară
otravă în mințile oamenilor. Și, dacă oamenii vor asculta atenți și le vor
permite să le slăbească voința, consecințele vor i îngrozitoare”.
Titluri, articole, hărți și desene ațâțătoare la război sunt lucruri
obișnuite în presa reacționară din țările capitaliste. Arme pentru Europa
acum – ea este în mare pericol, publica la 9 august a.c. ziarul englez Daily
Mirror. În unul din ultimele numere ale revistei americane Life, se lăfăie, pe
două pagini, fotogra ia unui nou obuzier, iar dedesubt o hartă cu obiective
ale bombelor atomice. În numărul din martie al revistei American Mercury,
se descrie, cu entuziasm, cum va i folosită aviația în războiul atomic.
În aceste condiții, nu este de mirare că în ziarul parizian France Soir,
din 3 mai a.c., a putut apărea următoarea informație: „Ieri au fost arestate
patru tinere comuniste care au strigat lângă clădirea Ambasadei USA
«vrem pace» și alte cuvinte injurioase”.
După cum nu e de mirare că, nu de mult, s-a anunțat că autoritățile
americane din Germania permit reapariția ziarelor naziste în frunte cu
Der Sturmer, fostul organ al împuternicitului lui Hitler pentru... problema
evreiască, Julius Streicher. De altfel, o informație nu prea veche ne făcea
cunoscut că chiar în Statele Unite o imundă publicație antisemită și de
ațâțare împotriva negrilor, Common Sense, din New Jersey, care se tipărea
în 7000 de exemplare a atins, în scurtă vreme, cu sprijinul marii inanțe
americane, tirajul de 500.000 de exemplare.
Nu s-ar putea spune însă că anumite organizații profesionale ale
ziariștilor americani nu sunt preocupate de problema persecuțiilor
rasiale din Statele Unite. Una din aceste organizații, „Clubul Presei”, din
Washington, a mers chiar până acolo încât a prezentat în sala clubului, la
începutul lunii iunie, un ilm în care se arătau condițiile în care sunt tratați
negrii în USA. Membrii Clubului au fost stăruitor invitați să vină să vadă
ilmul, dar invitația purta, la urmă, următoarea mențiune: ziariștii negri
nu pot intra în club...
Corupția și venalitatea care domnesc în presa americană sunt destul
de bine cunoscute, pentru ca să nu mai ie nevoie să insistăm asupra lor.
Vom aminti numai recenta afacere a celor 30 de ziariști, care au încasat
de la Guvernul Statului Illinois jumătate [de] milion [de] dolari pentru a

susține o campanie de presă „comandată” de guvernator.
Mai puțin cunoscută este îmbinarea meseriei de ziarist cu aceea de
spion, care se practică în presa capitalistă. În ultima vreme, a făcut o vâlvă
internațională expulzarea din U.R.S.S. a unor ziariști americani prinși în
lagrant delict de spionaj. Cei mai cunoscuți dintre aceștia au fost Robert
Maghidov și Anna Louise Strong.
Școală a falsității, a corupției, a venalității, a scandalului, a spionajului,
iată ce este astăzi presa americană și presa capitalistă în general.
Nu este de mirare că printre ziariștii americani înșiși sunt unii
care exprimă despre meseria lor păreri ca aceea a lui John Swinton, fost
redactor al ziarului New York Times care, la banchetul de demisie, a spus:
„În America nu există presă independentă, aceasta o știți tot atât
de bine ca și mine. Printre dvs., ziariștii, nu se va găsi niciunul care să
îndrăznească să-și spună cinstit părerea. Iar, dacă ar face-o, ar ști dinainte
că ea nu va apare niciodată în presă. Eu primesc 250 [de] dolari pe
săptămână pentru ca să nu-mi exprim cinstit părerea în gazeta de care
sunt legat. Obligația ziaristului este de a nimici adevărul, de a minți, de a
denatura, de a se târî în fața lui Mamon. Noi suntem numai instrumente
și vasali ai oamenilor bogați, care stau în culise. Acest lucru îl știți și
dvs. ca și mine și de aceea este stupid să ridicăm toasturi pentru «presa
independentă»”.
Nu este de mirare că, printre ziariștii burghezi, se găsesc, din când
în când, oameni cinstiți care nu mai pot suporta regimul de corupție și
constrângere morală la care sunt supuși și trec de partea presei cinstite, de
partea presei democrate. Cazurile ziariștilor englezi Archibald Johnstone,
George Chandos Bidwell, al ziaristei americane Annabelle Bucar, al
ziaristului turc Arslan Humbaradji au făcut destulă vâlvă în ultimele luni.
Câtă deosebire între cele două prese care coexistă astăzi în lume!
Este exact deosebirea care separă lumea putredă burgheză de lumea în
plină dezvoltare a socialismului, a democrației și păcii, lumea tânără a
victoriei și fericirii popoarelor.
[Nesemnat]
Scânteia, anul XVIII, nr. 1539, 25 septembrie 1949, p. 4.

De ziua presei bolșevice
De-auzi că gem bancherii peste mare

și urlă ca sub grindină de bice,
e c-a răzbit din plin, fără cruțare,
tăișul greu al presei bolșevice.
Tirani și zbiri! s-apropie sfârșitul

căci măștile-ncepură să vă pice,
tăiate ca o pânză de cuțitul
necruțător al presei bolșevice.
Cei care-acuma zac lămânzi în șanțuri

ca mâini, ca mâini prohodul vi l-or zice,
treziți din somn de ruginite lanțuri
la glasul dârz al presei bolșevice.
Voi îl cunoașteți, gloate și popoare

ce jugul încă-l duceți pe cerbice,
din anii grei de crâncenă teroare
când vă chema din văi și din colnice
la lupta dreaptă de eliberare,
glasul ierbinte-al presei bolșevice.
Îl știm și noi ce-n sate și orașe

zidim cântând o viață mai ferice.
Ce drept ne-arată primele făgașe
cuvântul ferm al presei bolșevice.
E glasul unui veac ce-a răsărit –

ai Uniunii liberi ii și iice,
veghind la pacea lumi-n Răsărit,
vorbesc prin graiul presei bolșevice.
Ce mult ar vrea un Churchill să-l sugrume,

și-n lanțuri și cătușe să-l zdrumice,
dar nu poți sugruma o-ntreagă lume
ce-ascultă-ndemnul presei bolșevice.
Căci sub un steag popoarele se-adună,

pe veci războiul îl vor interzice,
și tot mai viu, pe globul tot răsună
măreț, cuvântul presei bolșevice.
El poartă idealurile s inte

ce-or da curând în muguri noi și spice –
și omenirea merge înainte
după cuvântul presei bolșevice.
Ioanichie Olteanu
Contemporanul, nr. 187, 5 mai 1950, p. 1.

Radiodifuziunea – armă puternică în lupta

pentru pace, cultură și progres
La 7 mai s-au împlinit 56 ani de când marele izician rus Alexandru

Stepanovici Popov a demonstrat, practic, în fața membrilor Societății
de Fizică și Chimie din Rusia, transmiterea la distanță a unor semnale
electrice, prin aparate fără ir.
Prin măreața sa realizare, Alexandru Stepanovici Popov, creatorul
primei antene de radio și al primului aparat de recepție din lume, a pus
bazele celui mai modern mijloc de comunicație între oameni, care, prin
dezvoltarea lui ulterioară, a devenit unul din cele mai perfecționate
instrumente de răspândire a culturii în masele largi populare. Numele lui
Popov se înscrie, alături de Lomonosov, Mendeleev și alții, în seria marilor
savanți care au revoluționat știința și au ilustrat, în chip strălucit, geniul
creator al poporului rus.
Mari sunt serviciile aduse de radio cauzei progresului.
În dimineața de 7 noiembrie 1917, odată cu salvele tunurilor de pe
crucișătorul Aurora, emițătorul de radio de pe același vas vestea Rusiei
și lumii întregi prăbușirea regimului reacționar și victoria revoluției
proletare, care deschidea o eră nouă în istoria omenirii, iar unul din
primele decrete ale Puterii Sovietice, decretul asupra păcii, aprobat de cel
de al II-lea Congres al Sovietelor, la 8 noiembrie 1917, a fost, de asemenea,
transmis la radio.
Datorită clarviziunii geniale a lui Lenin și Stalin, radioul a fost pus în
slujba Statului Socialist, în slujba poporului muncitor.
Lenin a apreciat, din primul moment, uriașa importanță pe care o are,
pentru cauza socialismului, radioul, acest „meeting al milioanelor”, acest
ziar „fără hârtie și fără distanțe”. De aceea, nu au fost cruțate sacri iciile
bănești pentru dezvoltarea în proporții uriașe a mijloacelor tehnice de
radiodifuziune, pentru crearea cadrelor necesare acestei dezvoltări. An
de an și-a mărit radiodifuziunea sovietică puterea de emisie și numărul
ascultătorilor. Astăzi, radiodifuziunea sovietică este radiodifuziunea
cu cea mai mare putere de emisie și cu numărul cel mai mare de

ascultători din lume. Un număr uriaș de savanți și tehnicieni lucrează în
laboratoarele sovietice la necontenita perfecționare a radioului, care, în
afară de misiunea lui propagandistică, găsește cele mai variate aplicări
în mai toate ramurile de producție, în transporturi, în medicină, geologie
etc. Noile perfecționări în domeniul televiziunii, care permit din ce în ce
mai mult lungirea distanțelor de propagare a programelor și realizarea
în bune condițiuni a recepției, asigură întâietatea Uniunii Sovietice în
lume și din acest punct de vedere. Numai în anul 1950, au fost distinși
cu Premiul Stalin, pentru munca lor creatoare în domeniul tehnicii
radiofonice, peste o sută de savanți și tehnicieni. Contribuția adusă de
radiodifuziunea sovietică la măreața operă a construirii socialismului, la
victoria poporului sovietic în Marele Război pentru Apărarea Patriei, la
demascarea ideologiei decadente și cosmopolite a imperialismului și la
lupta pentru pace a popoarelor este de neprețuit.
Iată de ce, în anul 1945, în cinstea celei de a 50-a aniversări a
descoperirii lui Popov, Consiliul de Miniștri al Uniunii Sovietice a luat
hotărârea următoare:
„Luând în considerare rolul de cea mai mare importanță al radioului
în viața culturală și politică a poporului și pentru apărarea țării, în scopul
popularizării științei și tehnicii naționale în domeniul radioului și pentru
stimularea radioamatorismului în straturile largi ale populației, se
stabilește ziua de 7 mai drept Ziua Radiofoniei”.
Tot atunci, s-a instituit „Medalia de aur Popov”, pentru savanții
sovietici și străini care se disting prin invențiile și lucrările lor în domeniul
radioului.
Activitatea posturilor de radio sovietice este uriașă. În afară de
programele centrale, emise din Moscova și alte programe emise în limba
rusă și în limbile celorlalte popoare din U.R.S.S. de diferitele posturi ale
Uniunii Sovietice, se mai difuzează programe în aproape 40 de limbi
pentru popoarele din lumea întreagă. Cincisprezece emisiuni de ultime
știri informează pe ascultători asupra evenimentelor interne și externe,
întrebările ascultătorilor de pretutindeni în chestiunile internaționale,
științi ice, culturale, își găsesc răspunsurile cuvenite. Numeroși savanți,
artiști, colhoznici, fruntași în producție, împărtășesc, la microfon,
experiența lor în muncă, experiența ce devine astfel un bun al întregului
popor. Problemele marxism-leninismului formează obiectul lecțiilor
urmărite de un număr uriaș de ascultători. În 1950, s-au transmis peste
600 de conferințe pe diferite teme științi ice, tratate de academicieni ca
Vavilov, Nesmeianov, Oparin, Skobelțîn, Tarlé și alții.
Glasul Moscovei, capitala țării care construiește comunismul și stă în
fruntea luptei pentru pace, e ascultat în toate părțile lumii. El însu lețește
sutele de milioane de oameni simpli, care văd în Uniunea Sovietică
reazimul luptei lor împotriva imperialismului ațâțător de războaie și
întruchiparea visurilor lor de libertate și de viață fericită.
După exemplul strălucit al radiodifuziunii sovietice, cei ce muncesc
în domeniul radiodifuziunii din țara noastră se străduiesc să-și dea
contribuția la lupta clasei muncitoare pentru pace și pentru socialism.
În cursul anului trecut, s-au introdus în programele noastre noi forme
de emisie; emisiunea pentru fruntași în producție, care contribuie la
popularizarea succeselor obținute de oamenii muncii din țara noastră
în lupta pentru îndeplinirea Planului de Stat, emisiunea Întrebări și
răspunsuri, care clari ică probleme din domenii variate, ce preocupă pe
oamenii muncii, emisiunea pentru Valea Jiului, urmărită cu interes de
minerii din acest bazin carbonifer, emisiunea pentru agitatori, emisiunea
Comitetului permanent pentru apărarea păcii, care oglindește voința de
pace a oamenilor muncii și lupta lor pentru întărirea forțelor lagărului
păcii, emisiunea În culisele politicii imperialiste, care demască interesele
josnice ascunse în dosul demagogiei cu care magnații americani și englezi
încearcă să mascheze politica lor de război, emisiunea muzical-literară,
emisiunea Să învățăm limba rusă cântând, o emisiune pentru adulți și una
pentru copii, care răspund dorinței largilor mase din țara noastră de a
învăța limba rusă etc.
S-a mărit numărul și durata emisiunilor pentru naționalitățile
conlocuitoare.
De un deosebit ajutor în munca redacțiilor Comitetului de Radio este
Convenția de colaborare, încheiată în aprilie 1949, între Radiodifuziunea
sovietică și Radiodifuziunea Republicii Populare Române. Această convenție
a contribuit la ridicarea calității programelor noastre, prin schimbul de
materiale muzicale și vorbite. Ea a contribuit la popularizarea minunatei
muzici și literaturi sovietice în țara noastră, cât și la popularizarea noii
creații a compozitorilor și scriitorilor noștri prin posturile de radio sovietice.
De asemeni, înțelegerile de colaborare încheiate cu radiodifuziunile țărilor
de democrație populară ajută la strângerea legăturilor de prietenie între
popoarele care, după exemplul Uniunii Sovietice, construiesc socialismul și
luptă pentru pace.
În contrast izbitor cu țelurile de pace, de cultură și progres, în slujba

cărora este pusă Radiodifuziunea sovietică și Radiodifuziunea țărilor de
democrație populară, radioul american și englez, precum și radioul țărilor
marshalizate, îndeplinesc o rușinoasă misiune de înșelare a maselor.
Emisiunile lor, cosmopolite și decadente, urmăresc pregătirea agresiunii
și cotropirea popoarelor. Aceste posturi de radio sunt în stăpânirea
magnaților imperialiști, a lacheilor social-democrați de dreapta și a clicilor
provocatoare de teapa lui Tito-Rankovici.
Pentru a-și îndeplini această sarcină odioasă, posturile imperialiste
nu se s iesc să emită pe lungimi de undă care au fost acordate de
Conferințele internaționale altor țări. În po ida dorinței popoarelor de
a reglementa, în mod pașnic, distribuirea lungimilor de undă, posturile
americane și engleze încearcă să provoace haosul în emisiunile de radio,
astfel încât glasul adevărului, glasul păcii și al libertății popoarelor să ie
înăbușit. Ei contează că „Vocea Americii”, adică „vocea” unui pumn de
imperialiști sângeroși, ar putea să înăbușe vocea omenirii doritoare de
pace, de muncă constructivă, de viață fericită.
Dar dezvoltarea pe care a luat-o Radiodifuziunea Uniunii Sovietice
și pe care o ia și aceea a țărilor de democrație populară este menită să
spulbere și această iluzie a pretențiilor la stăpânirea lumii.
În grija de a asigura dezvoltarea unui bun atât de prețios pentru
răspândirea culturii și demascarea imperialismului cum este radioul,
Partidul Muncitoresc Român și Guvernul Republicii Populare Române au
asigurat toate mijloacele necesare în acest scop. Planul cincinal prevede
punerea în funcțiune a patru posturi regionale pe unde medii, cinci posturi
pe unde scurte, continuarea construcției Casei Radiofoniei, cinci studiouri
regionale, lucrări în domeniul televiziunii etc.
Până în 1955, vor i instalate în casele oamenilor muncii încă un
milion de difuzoare, dar numărul aparatelor de recepție, care, în prezent,
depășește 351 000, va crește cu 250 000 de aparate de recepție noi.
Totalul investițiilor, în șapte ani, din 1949 până în 1955, pentru radio, este
de 19 ori mai mare decât totalul investițiilor făcute de burghezie în 20 de
ani. O asemenea dezvoltare – de neconceput în regimul capitaliștilor și
moșierilor, este menită să lichideze înapoierea în care stăpânii de altădată
au lăsat țara noastră și în domeniul radiodifuziunii, ca și în toate celelalte.
Ea va face din emisiunile de radio un și mai puternic instrument de luptă
pentru întărirea țării noastre, ca factor activ în lagărul păcii.
Sarcinile mari și de răspundere încredințate radiodifuziunii de Partid
și Guvern cer întregului colectiv redacțional și tehnic să-și îmbunătățească
mereu munca. Trebuie strânsă mai mult legătura cu masele largi ale
ascultătorilor, trebuie cercetate atent dorințele oamenilor muncii,
trebuie dusă o muncă stăruitoare pentru calitatea iecărei emisiuni. Este
necesară o îmbunătățire în ce privește principialitatea marxist-leninistă
a programelor. Emisiunile vorbite trebuie să ie redactate mai limpede și
mai simplu, mai documentat. Combativitatea lor împotriva in luențelor
ideologice ale dușmanului trebuie întărită. Emisiunile muzicale trebuie
să realizeze o sarcină uriașă: aceea de a valori ica comoara de neprețuit
a muzicii noastre populare și de a ajuta la popularizarea operelor
compozitorilor noștri.
Sub îndrumarea Partidului Muncitoresc Român, învățând din
experiența și succesele strălucite ale radiodifuziunii sovietice, colectivul
redacțional al Comitetului de Radio este hotărât să îndeplinească cu cinste
sarcinile încredințate.
Matei Socor
Scânteia, anul XX, nr. 2038, 14 mai 1951, p. 2.

Minunata misiune a ziaristului sovietic

Însemnări dintr-o călătorie de studii
În minunata carte a lui N. Spanov, Incendiatorii, există un pasaj

care exprimă, cu putere, una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale
relațiilor dintre omul sovietic și viața Statului său. Pe o bancă, dintr-un
cartier al Berlinului, se odihnesc, la începutul verii 1947, doi plutonieri
din trupele sovietice de ocupație. Unul dintre ei, după ce a citit cuvântarea
ținută de tovarășul Molotov, la o conferință internațională, își mărturisește
prietenului său concluziile: „N-am nimic de obiectat”. Și, presimțind parcă
o întrebare care ar i pus la îndoială importanța aprobării date de el –
simplu ostaș – unui act de politică internațională a Guvernului sovietic,
continuă: „Eu cred că tovarășului Molotov nu-i este deloc indiferent ce
gândim noi aici, dumneata și cu mine, cu privire la asta...”
Ostașul sovietic are perfectă dreptate. Unitatea indestructibilă
dintre politica Statului sovietic, a Guvernului sovietic și punctul de vedere
al iecărui om sovietic, participant conștient și activ la viața societății în
care trăiește, constituie unul dintre izvoarele cele mai de seamă ale tăriei
de granit a regimului sovietic.
Omul sovietic se simte responsabil de tot ceea ce se întâmplă în
marea sa patrie, responsabil pentru tot ce se înfăptuiește, responsabil
pentru rolul în lume al Uniunii Sovietice.
Stăpâni ai țării lor, oamenii sovietici se simt – și sunt într-adevăr –
stăpâni și ai celei mai ascuțite arme de luptă pentru victoria adevărului și
a dreptății: presa sovietică. În cele câteva săptămâni de practică, pe care
am avut cinstea și fericirea să le facem la marile ziare sovietice Pravda și
Izvestia, am putut să înregistrăm nenumărate pilde asupra felului în care
omul sovietic – cititorul – participă la conducerea și orientarea ziarului,
asupra felului în care el intervine direct în munca de iecare zi a gazetarilor
sovietici.
Cu mândrie ne povesteau ziariștii sovietici cum, în iecare dimineață,
la redacțiile gazetelor se primesc nenumărate telefoane din partea
cititorilor, care socotesc ca o datorie politică să-și exprime aprecierea
asupra conținutului numărului. Un simplu muncitor dintr-o fabrică
oarecare consideră că pentru conducătorii unui mare ziar sovietic nu
este indiferent sau măcar puțin important dacă el anunță că e de acord
cu conținutul cutărui sau cutărui articol și cu felul în care a fost redactat.
Mai mult, el socoate că are datoria să facă – și cât mai repede – această
comunicare. La fel se prezintă situația și dacă e vorba de un material
asupra căruia cititorul are de făcut vreo observație critică.
Ziariștii bolșevici apreciază aceste comunicări nu numai ca o
manifestare a legăturii între ziar și cititor, ci și ca o contribuție politică de
primă însemnătate la orientarea activității presei.
Întreaga viață a unui ziar sovietic n-ar putea i concepută în afara
acestor legături indestructibile.
Cu încredere și curaj se adresează oamenii sovietici ziarelor,
semnalându-le orice de iciență pe care au constatat-o și urmărind cu
vigilență rezolvarea desăvârșită a problemei ridicate.
Cititorii scriu ziarelor chiar și despre cele mai intime probleme de
viață, probleme pe care s-ar s ii poate sa le ridice și în cercul familiei lor și
cer sfat, sprijin, îndrumare. Mulți oameni sovietici își amintesc, cu emoție,
despre scrisorile calde, tovărășești, pătrunse de adâncă principialitate
comunistă pe care le-au primit din partea ziarului iubit atunci când i s-au
adresat în momente de cumpănă su letească, scrisori care i-au ajutat să
găsească soluția justă a problemelor care li se puneau.
Ce explică această extraordinară încredere a omului sovietic în
ziarul său, pe ce se bazează această comunitate de simțiri și de acțiuni?
Rădăcinile ei trebuie căutate, în primul rând, în însuși caracterul
societății sovietice, în puternica unitate politico-morală care strânge
laolaltă pe cetățenii țării socialismului. În adâncul democratism al
societății socialiste, care ridică într-adevăr pe iecare om al muncii până la
calitatea de stăpân efectiv al țării sale și care face pe iecare să considere
participarea la treburile obștești ca o condiție de viață tot atât de necesară
ca și grija pentru propria sa persoană și propria sa gospodărie.
Omul sovietic nu numai că știe că tot pământul, toate fabricile, toate
instituțiile de cultură ale patriei sale îi aparțin în deplină proprietate, ca
membru al poporului sovietic, dar simte acest lucru până-n adâncul iinței
sale, și de aceea î1 doare cea mai mică greșeală, dezordine sau risipă și
se bucură de iecare pas înainte, de iecare reușită, de iecare lucru nou
care anunță vremurile de aur ale comunismului. De aceea, a ascunde o
inițiativă bună sau o greșeală cât de mică, a nu le comunica de îndată
tovarășilor săi, poporului său, i se pare o trădare gravă față de propriile

sale interese, identice cu interesele tuturor.
Și cui să scrie omul sovietic despre toate acestea dacă nu presei
bolșevice, care, în iecare zi, îi aduce îndrumarea marelui partid care
organizează construirea fericirii, presei bolșevice care este marea tribună
a schimbului de experiență între cele două sute de milioane de cetățeni ai
Uniunii Sovietice?
Ziarele sovietice și-au câștigat încrederea și dragostea cititorilor lor
prin spiritul partinic care le animă, prin intransigența lor revoluționară
față de orice fel de greșeli, prin respectul lor total față de adevăr.
Este un lucru deja cunoscut în întreaga lume și recunoscut chiar
de către cei care nu sunt prietenii Uniunii Sovietice că adevărul niciunui
fapt relatat de presa sovietică nu poate i contestat, că în presa sovietică
nu apare niciodată nici măcar cea mai mică greșeală de tipar. În practica
noastră la ziarele bolșevice, am putut urmări în amănunt felul cum se
desfășoară acest proces complex de veri icare și reveri icare a exactității
iecărui detaliu, am putut vedea la ce nivel înalt au putut ridica ziariștii
sovietici exigența față de orice material, față de iecare rând care este
destinat stăpânilor țării: oamenii muncii, cititorii.
Un număr mare de oameni, din iecare redacție, își consacră zilnic
multe, foarte multe ore acestei munci migăloase de desăvârșire literară și
științi ică a materialelor care urmează să apară, de controlare exigentă a
preciziunii iecărei formulări și iecărui fapt. Dar aceasta nu este, desigur,
numai treaba unor anumiți oameni; simțul celei mai înalte răspunderi [îi]
stăpânește pe toți colaboratorii redacțiilor sovietice, de la cel mai însemnat
până la cel din urmă. Este aceasta mărturia nu numai a celei mai adânci
partinități, a spiritului bolșevic care-i însu lețește, ci și a înaltului respect
față de cititori, cărora nu li se poate prezenta decât o gazetă impecabil
scrisă, o gazetă conținând numai și numai adevărul și în care problemele
sunt dezbătute la un nivel înalt.
Câtă deosebire între această atitudine și politica de înșelare,
înjosire, abrutizare a cititorului, care constituie principala preocupare
a presei burgheze. Cultivarea instinctelor celor mai josnice, evitarea cu
grijă a oricărui «efort de gândire», minciuna debitată cât mai grosolan,
disprețul total față de inteligența și sensibilitatea cititorului, iată câteva
dintre caracteristicile acelei prese care servește unei clase ce vede în
om principalul ei dușman. Deosebirea dintre presa burgheză și presa
sovietică, deosebirea dintre jungla capitalistă și societatea care a înfăptuit
socialismul măsoară nu numai distanța dintre o epocă istorică și alta, ci –
așa cum, pe bună dreptate, s-a spus – distanța dintre preistorie și istorie.
Vorbeam înainte despre extrema rigoare, despre grija minuțioasă cu
care ziariștii sovietici pregătesc materialele care trebuie să apară în gazetă.
Și, totuși, nici cea mai mică urmă de pedantism în atitudinea gazetarului
bolșevic față de viață, față de oameni, față de fapte. Dimpotrivă. Ca orice
om sovietic – și într-o măsură și mai mare – gazetarul trăiește din plin
entuziasmul măreței zidiri a comunismului, posedă organic – până-n cele
mai ascunse ibre ale personalității sale – dragostea pasionată pentru ceea
ce e nou, pentru mugurii viitorului, capacitatea de a descoperi pretutindeni
noul, ardoarea în promovarea noului. Ceasuri întregi am putut asculta în
redacțiile sovietice povestea emoționantă și măreață a descoperirii, de
către colaboratori ai ziarelor, a inovatorilor care au ridicat organizarea
muncii și folosirea tehnicii pe trepte necunoscute până azi, povestea
descoperirii și transformării – prin munca ziarelor – în bunuri ale maselor
largi a metodelor lui Rosiischi, Ciutchih, Corabelnicova, Bâcov, Corolev,
I. Buneev, C. Borin și altora. În preajma dezbaterii unei probleme sau a
începerii unei campanii, primul gând care încolțește în mintea gazetarului
bolșevic este: ce lucru nou, la ce pas înainte va duce această campanie sau
această discuție? Și gândul, preocuparea a milioane și milioane de oameni.
De aceea, misiunea gazetarului bolșevic nu este în primul rând de a
scrie el despre viața și perspectivele ei, ci aceea de a organiza răspândirea
de către oamenii înșiși a experienței inovatoare. Se știe doar că cea mai
mare parte dintre coloanele tuturor ziarelor sovietice sunt ocupate
cu materiale scrise de oameni din afara redacției: academicieni sau
colhoznici, scriitori sau muncitori, activiști de partid sau de Stat, cititori
de tot felul și din toate regiunile.
Și ceea ce se publică reprezintă doar o in imă parte din ce scriu cititorii.
Numai Pravda primește anual vreo 300.000 de scrisori de la cititorii ei.
O mare parte, dacă nu chiar cea mai mare parte din timpul lor,
gazetarii sovietici și-l consacră lecturii atente a scrisorilor primite de la
cititori, întocmirea răspunsurilor către cei care au scris. Niciodată nu va
pleca, dintr-o redacție sovietică, un răspuns stereotip, formal. Respectul
către cititor obligă la o dezbatere competentă și pe deplin lămuritoare a
problemei ridicate în scrisoarea cititorului. Deseori, iloso i, savanți sau
scriitori cu renume sunt solicitați să scrie ei răspunsul la scrisoarea unui
muncitor sau colhoznic oarecare, care a pus o întrebare din domeniul lor
de activitate.
Excepțional de variate sunt problemele pe care le ridică, întrebările

pe care le pun oamenii sovietici în scrisorile lor către ziare. Printre ele,
nenumărate întrebări în legătură cu problemele teoriei marxist-leniniste,
cu problemele iloso ice, cu problemele vieții internaționale. Și, ceea ce a
constituit pentru noi o bucurie și o mândrie deosebită, multe, foarte multe
întrebări în legătură cu țările de democrație populară, în legătură cu țara
noastră, printre altele.
Participarea maselor de milioane la scrierea și orientarea ziarelor dă

presei bolșevice vigoare și strălucire, o transformă în document neprețuit
al istoriei minunate a zilelor noastre.
Vor trece ani și decenii, peste întreaga suprafață a pământului va
în lori viața fericită a comunismului și, aplecați peste paginile îngălbenite
ale ziarelor bolșevice de astăzi, oamenii vor putea retrăi istoria eroică și
glorioasă a epocii noastre, epoca stalinistă, epoca eliberării și înălțării
omului. În paginile ziarelor bolșevice de azi, oamenii viitorului vor găsi nu
numai însemnările unor cronicari iscusiți ci, în primul rând, cuvântul greu,
puternic, viu al mulțimilor de milioane care construiesc comunismul.
Într-adevăr, minunată este misiunea ziaristului bolșevic. Și, studiind
câte ceva din experiența lui victorioasă, am putut înțelege de ce pe
documentele de partid ale lui Lenin și ale tovarășului Stalin, la rubrica
„Confesiune” stă scris cuvântul ziarist.
H. Dona
România liberă, anul IX, nr. 2100, 28 iunie 1951, p. 3.

Înaltul model al presei comuniste internaționale
Ziua presei sovietice a devenit o sărbătoare tradițională a întregii

prese comuniste și muncitorești internaționale, o sărbătoare a întregii
omeniri progresiste.
Pentru ziariștii comuniști din lumea întreagă, presa sovietică, în
frunte cu Pravda, este o școală înaltă, un izvor permanent de învățăminte.
Însușirea și aplicarea tezaurului de experiență revoluționară al presei
sovietice este o condiție de bază ca presa noastră să-și îndeplinească cu
cinste sarcinile puse de partid de educare comunistă și de organizare a
maselor în lupta pentru construirea socialismului la noi în țară.
Ziariștii din Republica Populară Română învață necontenit din
glorioasa experiență a presei sovietice, din tradiția ei despre rolul și înalta
misiune a ziaristului comunist.
Împreună cu un grup de ziariști români, am avut deosebita cinste
de a vizita, la începutul acestei primăveri, Uniunea Sovietică și de a studia
munca redacției ziarului Pravda și a altor ziare sovietice. În prima zi de
lucru în redacție, un ziarist sovietic, un „pravdist”, răspunzând dorinței
noastre de a a la ce este esențial în marea experiență a presei sovietice, a
concretizat în câteva cuvinte principiul de bază al întregii activități a presei
comuniste: esențialul este să mergem neabătut pe linia tradiției create de
Lenin presei comuniste, presă purtătoare de cuvânt a partidului, strâns
legată de partid și de cele mai largi mase populare. Lenin a creat presa
comunistă ca arma cea mai ascuțită a partidului, neobosit și în lăcărat
propagandist, agitator și organizator colectiv în lupta clasei muncitoare și
a întregului popor pentru răsturnarea dominației capitaliste și construirea
socialismului și comunismului.
În spiritul de partid își găsește presa comunistă izvorul forței sale,
puterea ei de pătrundere în masele cele mai largi, dragostea și încrederea
cu care o înconjoară masele populare.
Caracterul de partid al presei sovietice se exprimă, în primul rând,
în lupta ei activă pentru realizarea liniei partidului, a directivelor și
hotărârilor partidului.
Din spiritul profund partinic al presei sovietice izvorăsc înaltul ei

nivel ideologic, perseverența în propagarea teoriei marxist-leniniste,
munca permanentă pentru educarea comunistă a oamenilor muncii.
Marxism-leninismul ne învață că ideile devin o forță imaterială uriașă
atunci când cuprind masele. Presa sovietică, în frunte cu Pravda, ne dă
cea mai puternică pildă a unei prese de înaltă principialitate; ea este
plină de combativitate pentru apărarea purității ideologice, împotriva
oricărei vulgarizări sau denaturări a teoriei marxist-leniniste, a liniei
politice a partidului. Pentru întreaga presă comunistă constituie un înalt
exemplu riposta fermă dată de Pravda concepțiilor revizioniste, profund
străine marxismului și dăunătoare din punct de vedere politic, concepții
îndreptate împotriva tezei marxist-leniniste cu privire la necesitatea
dezvoltării cu precădere a producției mijloacelor de producție, ca lege a
economiei socialiste.
În redacțiile ziarelor sovietice, membrii delegației de ziariști din R.P.R. au
fost impresionați de atenția deosebită pe care iecare ziarist sovietic o acordă
ridicării continue a nivelului său ideologic, studierii marxism-leninismului,
ca, astfel, să-și poată îndeplini mereu mai bine sarcina de onoare și de mare
răspundere încredințată de partid, de a duce în mase cuvântul partidului, de
a ridica mereu nivelul politic-ideologic al maselor largi.
În redacția ziarului Pravda – redacție formată din ziariști care,
prin nivelul lor politic-ideologic, prin cunoștințele lor teoretice și prin
cali icarea lor profesională sunt modelul și mândria ziariștilor comuniști
din lumea întreagă – nu există niciun singur ziarist care să nu depună o
muncă intensă pentru a învăța necontenit. În cadrul învățământului de
partid, membrii colegiului de redacție și întregul personal redacțional
urmează regulat seminarii de economie politică, estetică marxistă, politică
externă și relații internaționale etc., în afară de faptul că zeci dintre ei
urmează, fără frecvență, școli superioare de partid sau se pregătesc pentru
aspirantură sau doctorat.
Cunoașterea operelor lui Marx, Engels, Lenin și Stalin este un element
hotărâtor pentru studiul teoriei marxist-leniniste. Dar, în același timp,
oricare comunist și, mai ales, oricare ziarist comunist trebuie să cunoască
și viața, problemele concrete ale politicii partidului, problemele pe care
construcția socialismului le ridică în domeniul dezvoltării economice,
culturale, artistice, științi ice. Numai astfel poate el lămuri și mobiliza
masele pentru aplicarea politicii partidului, numai astfel el poate deosebi
și combate orice denaturare a teoriei marxist-leniniste.
Pentru ziariștii comuniști constituie un minunat exemplu felul
cum ziaristul sovietic studiază și se documentează în problemele despre
care scrie, conștiinciozitatea cu care urmărește cunoașterea profundă
și amănunțită a temei și a aspectelor variate și complexe pe care tema
respectivă le prezintă în viața reală, în relațiile între oameni, pe teren.
Regula pentru presa sovietică este ca despre o anumită temă să
scrie oameni care, în mod obișnuit, muncesc în domeniul respectiv de
activitate și au, deci, cali icarea, experiența și autoritatea de a discerne
ce e nou, înaintat, de a critica lipsuri și greșeli sau de a ridica o problemă
nouă. De aceea, în coloanele presei sovietice, spațiul cel mal mare este
rezervat întotdeauna colaboratorilor din cele mai diferite ramuri ale vieții
sociale, activiști de partid și de stat, directori de întreprindere, inovatori
și fruntași în producția industrială și agricolă, președinți de colhozuri,
oameni de știință și de cultură etc.
Dar aceasta nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă pe lucrătorul din
redacție de a cunoaște el însuși, în mod temeinic, problema respectivă,
de a folosi, în acest scop, legăturile strânse cu organele de partid, de Stat,
organizațiile obștești, instituțiile, întreprinderile și personalitățile care îl
pot ajuta în această direcție. Pentru a se scrie, de pildă, articolul de fond,
din 16 ianuarie a. c., Stațiunile electrice în construcție, în atenția întregului
popor, s-a convocat la redacția Pravdei o consfătuire la care au participat
50 de ingineri, muncitori fruntași, activiști de partid și sindicali, lucrători
cu munci de răspundere din ministere etc. Pagina specială, apărută în
Pravda, din 25 aprilie a. c., și intitulată: Pe baza creșterii productivității
muncii, Uzina Vladimir Ilici a îndeplinit sarcina cincinalului în 4 ani și trei
luni, a fost temeinic pregătită de colaboratorii literari din secție respectivă
a ziarului; ei au studiat din timp, în întreprindere, principalele elemente
din experiența pozitivă în producție a acestei uzine. Articolele, cuprinzând
ceea ce este esențial de răspândit din experiența pozitivă a colectivului, au
fost scrise și semnate de directorul uzinei, secretarul comitetului de partid,
un maistru, doi strungari, o împachetatoare, un tehnolog, deci lucrători
din uzină pe deplin competenți în materie. Totuși, întrucât răspândirea
experienței înaintate din întreprinderile fruntașe este un lucru deosebit
de important pentru creșterea productivității muncii, pentru dezvoltarea
întregii economii naționale, conducătorul secției respective, membru în
colegiul de redacție, a considerat că este o datorie a sa să se deplaseze în
întreprindere pentru a cunoaște mai bine problemele ce vor i ridicate în
această pagină.
Este instructiv felul cum au studiat ziariștii sovietici problemele

culturii porumbului, pentru a îndruma competent masele în lupta pentru
îndeplinirea sarcinii puse de partid de e extinde cultura acestei importante
plante și de a spori producția la hectar.
În redacția Pravdei, a avut loc o consfătuire cu specialiști în cultura
porumbului – oameni de știință, agronomi, colhoznici, lucrători din sovhozuri
cultivatoare de porumb. De asemenea, în fața colectivului redacției au ținut
lecții despre cultura porumbului, academicienii Lâsenko, Țițân ș a., oameni
de știință și inovatori în producția agricolă ca Malțev, precum și un număr
de președinți de colhozuri cu experiență în cultura porumbului. Lucrătorii
din secția agrară e redacției Pravda, ei înșiși specialiști în problemele
agriculturii – inclusiv conducătorul secției, membru al colegiului de
redacție – s-au deplasat în colhozurile cu experiență în cultura porumbului
din Kuban și din alte regiuni ale Uniunii Sovietice, special pentru a studia
problemele extinderii suprafețelor și sporirii producției la hectar la această
cultură. De asemenea, lucrătorii secției agrare au făcut, în colectiv, vizite
de studiu la unele colhozuri nu prea îndepărtate de Moscova. Acest fel de
a studia problemele noi, care se pun în fața ziarului, înarmează întreaga
redacție cu cunoașterea teoretică și practică a acestor probleme.
Un principiu de seamă în munca presei sovietice, în frunte cu Pravda,
este sprijinirea și răspândirea a tot ce este nou, înaintat, în domeniul
producției industriale și agricole, în activitatea științi ică, în domeniul
literaturii și artei, în viața aparatului de Stat și a organizațiilor de partid.
Educarea poporului în spiritul descoperirii și sprijinirii a ceea ce este nou,
lupta necruțătoare împotriva a tot ceea ce barează drumul noului – împotriva
birocratismului, a rutinei, a oricăror rămășițe ale in luenței ideologice
burgheze – este lege pentru presa sovietică. Aceasta a contribuit ca presa
să constituie un instrument de cea mai mare însemnătate în opera de
construcție socialistă. Presa sovietică popularizează cu pasiune metodele
noi de muncă ale fruntașilor, experiența întreprinderilor înaintate,
inovațiile tehnice și inițiativele care duc la sporirea productivității muncii
în industria și agricultură, în reducerea prețului de cost, la progresul
tehnic. Datorită presei, a devenit binecunoscută, nu numai în Uniunea
Sovietică, metoda de așchiere intensivă a metalelor inițiată de Kolesov.
Presa sprijină cu putere introducerea metodelor industriale în construcții,
prin folosirea prefabricatelor din beton armat. Aproape zi cu zi, presa
sovietică publică articole puse în slujba progresului tehnic, a dezvoltării
științei și introducerii în producție a rezultatelor obținute de oamenii de
știință. Presa sovietică, în frunte cu Pravda, este un luptător activ, de zi cu
zi, pentru construirea bazei materiale de producție a comunismului.
Merite mari și-a câștigat presa sovietică în popularizarea complexului
de măsuri agrotehnice inițiat de Malțev.
Pravda dă expresie entuziasmului și hotărârii cu care zeci de mii da
activiști cu experiență de conducere și organizare din aparatul de partid și
de stat – profesori de agronomie și zootehnie, ingineri, secretari de comitete
raionale, locțiitori de miniștri din republici socialiste sovietice etc. – răspund
chemării partidului și guvernului de a pleca la muncă de conducere în
colhozuri pentru a ajuta colhozurilor rămase în urmă să se ridice în termen
scurt la nivelul colhozurilor fruntașe. Ziarul scoate la suprafață frumusețea
morală a omului sovietic și stimulează sentimentul de onoare și de datorie
al activiștilor de partid și de Stat, și al oamenilor muncii de la orașe de e veni
în ajutorul satului cu cadre din cele mai bine pregătite.
Este semni icativ, pentru dragostea cu care presa sovietică se ocupă
de întărirea colhozurilor, faptul că, la începutul lunii martie a. c., când a
apărut Hotărârea partidului și guvernului cu privire la schimbarea practicii
plani icării agriculturii, ziarul Pravda, fără nicio întârziere, a arătat în
mod temeinic cum se aplică noul sistem de plani icare. Ziarul a publicai
experiența colhozului „Puti novoi jizni” și a altor colhozuri, sprijinind astfel
colhozurile ca încă în primăvara aceasta să îmbunătățească valori icarea
pământului dat în folosința lor și să sporească considerabil producția de
produse agricole și animale.
Este plină de învățăminte, pentru presa noastră de partid, preocuparea
presei sovietice pentru educarea comunistă a cadrelor de partid. Zi de zi,
Pravda insu lă activiștilor de partid conștiința că munca de partid este o
muncă cu oamenii, o muncă creatoare, care nu tolerează niciun fel de
șablon și care cere a i îndeplinită intens, cu su let, cu interes în lăcărat, cu
spirit de inițiativă și entuziasm. Articolele despre viața de partid, articolele
scriitorilor atașați pe lângă secția Viața de partid a ziarului Pravda –
Valentin Ovecikin, Anatoli Kalinin ș.a. – care scot în evidență experiența
organizațiilor de partid și înaltele calități morale și politice ale activiștilor
de partid, sunt urmărite cu interes și cu mult folos politic și organizatoric de
către comuniștii și cadrele de partid din țara noastră.
Sprijinirea, prin toate mijloacele, a ceea ce este nou, a inițiativei
maselor și a experienței înaintate în toate domeniile construcției
economice, culturale, științi ice, de Stat și de partid este însoțită de
dezvoltarea celui mai ascuțit spirit critic de jos și a autocriticii comuniste.
Presa sovietică este un exemplu de critică ascuțită, principială, critică fără

menajamente și fără a se ține seama de persoane. Ba, lovește cu vigoare în
birocratism, în lipsuri și de iciențe din munca organelor de partid, de Stat,
economice și culturale, în orice manifestare a rămășițelor „vechiului” din
conștiința și manifestările oamenilor.
Ceea ce este deosebit de important pentru presa comunistă este
e icacitatea criticii. Este un principiu al muncii presei comuniste să
urmărească cu perseverență e icacitatea criticii, astfel ca iecare critică
apărută în ziar să dea rezultate în cel mai scurt timp posibil. Ziarul
urmărește activitatea instituției sau organului de Stat sau de partid
criticat, o sprijină în eforturile pentru înlăturarea de iciențelor semnalate,
revine din nou în mod critic, dacă este necesar – și nu părăsește problema
până când ea nu este rezolvată sau până când planul de măsuri practice,
care să ducă la înlăturarea de iciențelor, nu intră în planul de muncă al
Comitetului republican sau regional de partid, al colegiului ministerului
sau al colectivului de conducere al instituției respective.
C[omitetele] C[entrale] ale partidelor comuniste republicane,
Comitetele regionale de partid, colegiile ministeriale informează pe
oamenii muncii, prin intermediul ziarului, despre măsurile adoptate în
urma articolelor critice apărute în presă. Astfel, la data de 1 martie a.c.,
Pravda a publicat un asemenea răspuns din partea colegiului Ministerului
Sovhozurilor al U.R.S.S., la data de 11 aprilie a.c. a publicat un răspuns al
C.C. al Partidului Comunist din R.S.S. Letonă.
Presa comunistă este o tribună a poporului. Ea oglindește adevărul,
vorbește deschis maselor, îmbărbătându-le și mobilizându-le pentru
construirea unei vieți noi. Presa comunistă a devenit o expresie puternică
a legăturii indestructibile între partid, Guvern și popor.
În data de 5 mai, ziariștii din Republica Populară Română, alături de
poporul român, trimit un salut călduros glorioasei Pravda și întregii prese
sovietice.
Șt. Voicu
Scânteia, anul XXIV, nr. 3275, 5 mai 1955, p. 2.

Forța presei comuniste
Ziua de 5 mai a devenit, în Uniunea Sovietică, o zi tradițională de

sărbătoare. Ea se confundă cu omagiul adus Pravdei leniniste, apărută cu
43 de ani în urmă, în plină teroare țaristă, cu scopul de a ajuta bolșevicilor
să cucerească organizațiile muncitorești legale, de a lega aceste organizații
de nucleele ilegale ale partidului, de a îndrepta mișcarea muncitorească pe
drumul revoluției. Luptătoare pentru partid, pentru un partid muncitoresc
de masă, Pravda nu a fost numai un în lăcărat propagandist și agitator
colectiv, ci a jucat și un uriaș rol organizatoric. Ea a ajutat pe muncitorii
înaintați să strângă în jurul steagului partidului păturile largi ale clasei
muncitoare din Rusia, mai înapoiate din punct de vedere politic, dar
dornice să sfărâme lanțurile autocrației țariste, ea a format corespondenți
muncitori și i-a antrenat în redactarea și conducerea ziarului. Iată de ce
Pravda a devenit, curând, un ziar popular, cu adânci legături în masă,
iubită și apărată de masele largi muncitoare.
Aniversarea Pravdei leniniste nu mai este, de multă vreme, exclusiv o
sărbătoare a popoarelor sovietice. Oamenii muncii din toate colțurile lumii
văd în presa sovietică o neobosită combatantă pentru libertatea, pacea și
bunăstarea popoarelor de pretutindeni. Călăuzită de ideile atotbiruitoare
ale lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, presa sovietică face din adevăr un
înalt principiu diriguitor. Prin aceasta, ea se impune conștiinței oamenilor
simpli de pe toate meridianele pământului, cu o forță de neînvins.
În opoziție cu înalta principialitate a presei sovietice, cu respectul
pentru adevăr și intransigența partinică a gazetarilor sovietici, – ce
degradantă apare omenirii taraba dezinformatorilor din paginile presei
capitaliste! Șarlatani deghizați în crainici ai democrației și libertății,
lefegiii o icinelor „războiului rece” au devenit niște cinici măsluitori și
misti icatori ai opiniei publice. În ziarele lordului Beaverbrook sau ale
colonelului american Mac Cormick – trustmanul care și-a început cariera
de publicist... ca șef de gangsteri – ce ar putea i scrisul, dacă nu un josnic
tra ic de minciuni?! Nobila misiune a gazetăriei a fost transformată, în
țările capitaliste, într-o adevărată industrie de narcotizat conștiințele
oamenilor, o monstruoasă organizație a corupției celei mai nerușinate

și a businessului celui mai venal. Ea re lectă întocmai însăși degradarea
morală a celor care o conduc.
Vorbind despre pretențiile presei trusturilor cum că ar milita pentru
libertatea individuală, Maxim Gorki scria: „E ridicol să visezi și încă mai
ridicol să vorbești de independența individuală într-o societate în care
oamenii – inclusiv ziariștii – se vând și se cumpără cu ușurință și «în
deplină libertate», ca oile sau castraveții”. Lenin a arătat, încă din primii
ani după revoluție, că eliberarea presei de sub dependența capitalului
și a individualismului burghezo-anarhist constituie o problemă de o
însemnătate principială. „Libertatea presei și a cuvântului – spunea
făuritorul statului socialist – trebuie să ie deplină. Dar și libertatea
uniunilor trebuie să ie deplină. Eu sunt obligat să-ți acord, în numele
libertății cuvântului, dreptul deplin de a țipa, de a minți și de a scrie
ce-ți place. Dar tu ești obligat, în numele libertății uniunilor, să-mi acorzi
dreptul de a încheia sau de a desface o uniune cu oamenii care spun
cutare și cutare lucru. Partidul este o uniune liber consimțită, care s-ar
destrăma în mod inevitabil – întâi din punct de vedere ideologic, iar apoi
și materialmente – dacă nu s-ar curăța de acei membri care propovăduiesc
concepții antipartinice.”
În viața noastră literară și artistică, s-au ridicat, uneori, glasuri
pentru apărarea concepției mic burgheze, anarhice a „libertății criticii”,
a „independenței” artistului față de societate. Această concepție avea,
de altfel, și suporteri „teoretici” care, de la înălțimea catedrei, decretau
că lumea artistului este un domeniu mult prea gingaș pentru a suporta
„imixtiunea politicii”. V. I. Lenin a dat, de mult, acestor fățarnici, cultivatori
ai buruienilor ideologiei burgheze, răspunsul lămuritor: noi, socialiștii – a
spus el – „smulgem irele false nu pentru a căpăta o literatură și o artă fără
caracter de clasă (acest lucru va i posibil numai în societatea socialistă
fără clase), ci pentru a opune literaturii fățarnic-libere, dar, în realitate,
legate de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod fățiș de
proletariat”.
„Concesiile” pe care unii scriitori „de sertar” le fac, uneori, „gustului
public”, ca și „abilitățile” la care unii critici recurg pentru a găsi așa-zise
calități de conținut literaturii și artei combatante, pe care ei o consideră
lipsită de măiestrie, nu sunt de natură să convingă pe cititori, pe care presa
noastră i-a ajutat să se apropie, cu discernământ, de operele scriitorilor
noștri, să le îndrăgească. Oare nu datorită faptului că s-au legat de viața
proletariatului, poeți ca Maria Banuș, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen
Jebeleanu, Cicerone Theodorescu etc. merg cu pași siguri pe drumul
maturității lor creatoare? Oare forța combativă a poeziei lui Eugen Frunză
nu își trage seva din aceeași inepuizabilă sursă de inspirație?
Presa sovietică a acordat întotdeauna o atenție deosebită muncii
de creație a scriitorilor și artiștilor. Preocupată de educația estetică a
poporului, de ridicarea necontenită a exigenței față de opera de artă, ea a
luptat, fără cruțare, împotriva proletcultiștilor și rapiștilor–vulgarizatori
ai învățăturii marxist-leniniste – până la totala lor nimicire. Pe de altă
parte, ea a combătut și combate, neobosit, orice încercare a formalismului
și naturalismului de a frâna dezvoltarea artei și literaturii sovietice puse în
slujba educării comuniste a oamenilor muncii. Promovând larg principiul
luptei de opinii, presa sovietică, în frunte cu Pravda, a luat poziție față de
unele devieri de la metoda realismului socialist în muzică, dramaturgie,
pictură și literatură, după cum a dezbătut probleme ale cinematogra iei
sau biologiei. Materialele acestor dezbateri au fost reproduse în paginile
presei noastre și au constituit un adevărat tezaur de învățăminte pentru
artiștii, scriitorii și oamenii de știință din țara noastră. Pasionante au
fost discuțiile care au precedat recentul Congres al scriitorilor sovietici.
Scriitorii noștri, artiștii noștri, au avut mult de învățat din aceste dezbateri,
îndeosebi, Gazeta literară și Viața Românească au meritul de a i tradus
și publicat, cu destulă operativitate, textele rapoartelor, corapoartelor și
cuvântărilor rostite la Congres, dând astfel un ajutor neprețuit în lămurirea
unor probleme teoretice ale creației realist-socialiste, ale eticii artistului
etc. Pasiunea luptei pentru o creație de înaltă valoare – ne învață lucrările
Congresului scriitorilor sovietici – nu se poate despărți de convingerea
opiniilor, de cultura indispensabilă creatorului și de cunoașterea adâncă
a realității, de ceea ce Gorki numea „universitatea vieții”. Un adevărat
creator nu poate uita adevărul elementar că devotamentul său față de
clasa muncitoare nu se exprimă în declarații în lorate, ci în principialitatea
lui comunistă, în lupta împotriva denaturărilor liniei Partidului în artă și
literatură, pentru puritatea ideologică a operei de artă, pentru triumful
ideilor înaintate ale timpului nostru.
Presa noastră a combătut, uneori, tendințele înapoiate ale unor
scriitori și artiști care cred că cultura începe cu ei, că pot să treacă cu
buretele peste tot ceea ce geniul popoarelor a zămislit înaintea lor. Se mai
manifestă, la această categorie de scriitori și artiști – din fericire tot mai
puțini la număr – prejudecata primitivă că, fără a studia profund adevărul
vieții, fenomenele atât de complexe ale realității noastre în desfășurare

revoluționară, este posibilă o creație realistă. Și nu întâmplător, lacăra
creatoare a acestor pseudoscriitori și pseudoartiști pălește repede. Nu
întâmplător, tocmai la asemenea artiști re lectarea partinică a realității
este înlocuită cu speculații subiective, cu idilism, pe de o parte, sau, pe de
altă parte, cu atitudini criticiste care nu sunt de natură să stimuleze și să
promoveze cuceririle noastre. Oare nu aici se a lă sursa schematismului,
despre care atât de mult se vorbește încă la noi? Dacă criticii noștri – care
sunt încă prea puțin activi – ar combate cu mai multă fermitate deopotrivă
recrudescențele sociologismului vulgar ca și ale formalismului – sub orice
togă s-ar acoperi ele – presa noastră ar aduce o mai mare contribuție
la dezrădăcinarea a tot ceea ce este in luență negativă, iar rolul ei
activ-educativ, rolul ei în transformarea socială ar crește într-un ritm mai
accelerat.
Unii pseudoscriitori și pseudocritici se complac în a face considerații
iezuite despre posibilitatea situării în afara liniei realiste în artă și literatură,
ca și cum creația literară ar putea i concepută în afara contradicțiilor
de clasă, ca și cum apolitismul nu ar servi, în ultimă analiză, tocmai
intereselor burgheziei. Conștient sau inconștient, atât unii, cât și ceilalți
nu se pun în slujba mulțimilor care construiesc socialismul, nu le ajută în
îndeplinirea năzuințelor lor revoluționare. Și nu întâmplător, operele cele
mai realizate din literatura noastră sunt acelea în care autorii s-au situat
pe poziții partinice, în care au manifestat un puternic atașament față de
aspirațiile de veacuri ale poporului truditor, față de marele su lu patriotic
al construcției socialiste din zilele noastre. Opere ca Mitrea Cocor de Mihail
Sadoveanu, Un om între oameni de Camil Petrescu, Desculț de Zaharia
Stancu, Bărăgan de V. Em. Galan sunt mândria sutelor de mii de cititori
din țara noastră, ele marchează nota dominantă a literaturii noastre noi.
Pentru ziarist, ca și pentru scriitor, este deopotrivă valabilă indicația
leninistă de a combate pe „custozii tradițiilor capitalismului” – indiferent
dacă ei s-au strecurat la conducerea unei fabrici sau în frontul ideologic
– și de a promova, cu pasiune, ceea ce este nou, înaintat, în realitatea
noastră, de a ajuta la victoria mai grabnică a noului.
Regimul de democrație populară a scos la iveală oameni minunați,
cu o largă perspectivă, patrioți în lăcărați, talente care, până mai ieri, erau
înăbușite de obscurantismul burghez. Un fenomen nou ca acela al apariției
mișcării inovatorilor ridicați din rândul muncitorilor, a fruntașilor
recoltelor îmbelșugate luminați la slova lucrărilor de agrotehnică, a
echipelor artistice de amatori, a brigăzilor de agitație – iată ce vast este
câmpul de acțiune al presei noastre care, urmând exemplul strălucit al
presei sovietice, descoperă mereu și mereu alte aspecte ale acestei realități,
o realitate care poartă primele semne ale viitorului comunist. Termenul
„munca culturală de masă”, atât de familiar în presa noastră nouă, indică
prin sine însăși larga răspândire a culturii în rândul oamenilor muncii,
preocuparea presei noastre pentru această problemă devenită problemă
de Stat. Contemporanul – ca organ al Ministerului Culturii – va trebui să
acorde acestei probleme un interes mereu sporit.
Credincioasă indicației lui V.I. Lenin de a i un propagandist,
agitator și organizator colectiv, de a-i înzestra pe muncitori cu literatură
de propagandă și agitație, de a-i ajuta să-și lărgească continuu orizontul
ideologic, politic și cultural, presa noastră acordă o atenție mereu sporită
genurilor publicistice cu veri icată e icacitate, ca și celor care, în trecut, nu
aveau circulație. A sporit exigența și competența în redactarea materialelor
de propagandă a marxism-leninismului, a crescut numărul materialelor
care cheamă, în mod convingător, pe oamenii muncii la luptă activă
pentru apărarea păcii, care-i educă în spiritul patriotismului socialist și
al internaționalismului proletar, care ajută la crearea și dezvoltarea unei
noi atitudini față de bunul obștesc, față de muncă, o atitudine dezvăluind
trăsături de caracter noi, înaintate, speci ice omului nou din țara noastră,
omului construcției socialiste, animat de dragoste ierbinte pentru patria
lui liberă, în care el însuși este stăpân.
Reportajul, neglijat o bună bucată de vreme, este pe punctul de a
căpăta o nouă strălucire, datorită participării unor scriitori talentați ca
Geo Bogza, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar ș.a., la lupta pentru ridicarea
nivelului publicistic al presei noastre, după cum pam letul și foiletonul
satiric au găsit un ecou adânc în mase datorită vervei și incisivității unor
publiciști ca I. Ludo, Aurel Baranga ș.a.
Combaterea deșănțatei propagande războinice a mercenarilor lui
Dulles & Co., deși mai este încă lipsită de continuitate, se face cu mai multă
putere de convingere, este mai concretă, lovește mai direct în țintă.
În zece ani de apariție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a Partidului
și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă
în adâncime și în lărgime. Este greu de găsit o ramură de activitate care
să nu-și aibă publicația de specialitate. Au apărut, în acest din urmă
deceniu, reviste ale scriitorilor, compozitorilor, artiștilor plastici, artiștilor
și tehnicienilor din cinematogra ie, arhitecților, ale oamenilor de știință
și tehnicienilor de toate categoriile, ale tineretului, copiilor etc. Este un

fenomen nou în țara noastră, care ilustrează însăși esența revoluției
noastre culturale, trecerea impetuoasă de la analfabetism la cultură,
creșterea uriașă a nivelului artistic și tehnic al milioanelor de oameni
descătușați.
A luxul spre publicistică are proporții nebănuite. De la gazetele de
stradă până la gazetele de perete din întreprinderi, gazetele de uzină,
organele locale și cele centrale, milioane de oameni ai muncii simt nevoia
să-și spună cuvântul în probleme din cele mai diverse, de la gospodăria
cartierului până la evenimentele internaționale. Masele, până mai ieri
ținute în întuneric, respiră aer nou, curat, capătă din ce în ce mai mult o
înaltă conștiință cetățenească. De la minusculele gazete de perete, adeseori
întocmite cu o remarcabilă fantezie creatoare, inovatoare, se îndreaptă
mereu și mereu spre redacțiile marilor ziare, corespondenți de presă care
știu să descopere noul și să lupte cu entuziasm pentru promovarea lui,
care înțeleg înalta lor misiune de comandanți ai opiniei publice, dar și
redactori care completează nu numai rândurile marii armate a ziariștilor
noștri, ci însăși izionomia ziaristului comunist – luptător conștient
pentru tot ceea ce este înaintat, dușman de moarte a tot ceea ce frânează
progresul. Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea
este o tribună a poporului muncitor. Ea este strâns legată de mase. Ea este
iubită și respectată de poporul muncitor.
De aceea, sunt de neconceput manifestări de înăbușire a criticii, de
răzbunare împotriva unor corespondenți, ca aceea de la fabrica „Virola”
din Sibiu, de pildă, care – ceea ce este mai grav – a fost încurajată de
organele chemate să restabilească raporturi juste între corespondent și
direcția fabricii. Sunt inadmisibile atitudinile de respingere sau, pur și
simplu, de ignorare a criticii din partea unor activiști ca aceia de la Teatrul
Național din Craiova, Sfatul popular raional Bistrița, Sfatul popular al
orașului Sibiu, care își îngăduie să calce prevederile Hotărârii C.C. al P.M.R.
cu privire la obligația de a răspunde în termen de zece zile sesizărilor
oamenilor muncii, criticilor apărute în presă. Cu asemenea atitudini față
de critica din partea celor ce răspund de bunul mers al respectivelor
instituții, nici nu este de mirare că lipsurile se permanentizează, că nu se
poate crea un curent de opinie pentru lichidarea lor.
În anii dintre cele două războaie mondiale, un scrib, pe nume
Maurice Bourdel, cerea „să se ixeze și să se reducă limitele culturii”. În
zilele noastre, John Foster Dulles proclamă cu emfază zoologică: „Pacea
degradează intelectul”. Marii clasici ai marxism-leninismului ne învață,
însă, că socialismul trebuie să facă din iecare muncitor și țăran un om cu
o cultură înaltă, în stare să se orienteze în toate problemele vieții, să lege
cunoștințele sale teoretice de activitatea lui practică. Sunt două concepții
cu totul diferite, două atitudini față de viață.
Din ce în ce mai pregnant apare oamenilor cinstiți de pretutindeni că
antagonismul dintre burghezia reacționară și socialism este antagonismul
dintre barbarie și cultură, antagonismul dintre moarte și viață.
Pe drumul trasat de Lenin și Stalin presei comuniste, învățând fără
preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-ne zi
de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față Partidul, să luptăm cu toate
puterile unite pentru în lorirea patriei noastre iubite, pentru a face să
învingă viața, viața liberă, în toate ungherele pământului!
Horia Liman
Contemporanul, nr. 18, 6 mai 1955, p. 1.

X
ZIARISTUL – IERI ȘI AZI
Câteva precizări
Presa comunistă și comunizantă ne face, de la o vreme, cinstea unui

comentariu care, dacă ar i de tot atâta bună-credința cât este de stăruitor,
ar putea, la urma urmei, să ne măgulească. Într-adevăr, nu există pentru
un ziarist, ie el profesionist, așa cum suntem noi, pentru un ziarist care
nu scrie după normative, care își alege după cuget propriu și, uneori, după
bun plac subiectele, mai mare satisfacție decât aceea pe care o presupune
discuția marginală. Desigur, confrații noștri mai tineri, dar nu din această
cauză mai anonimi, ar dori, uneori, să ne citească în probleme care li se
par primordiale și, întrebuințând stilul „direct, brutal”, care cel mai mult le
convine. Liberi d-lor să nu ne guste, iindcă nu considerăm scrisul simplă
dejecție, după cum liberi noi să scriem în felul nostru propriu și al cititorilor
care ne apreciază, mai mult poate în paginile Scânteii, răstălmăciți, decât
oriunde aiurea. Dar nu pentru a dezbate în contradictorii probleme de
stil furăm astăzi timpul cititorului nostru necăjit, ci pentru a răspunde la
unele acuzații, înainte de a formula, la rândul nostru, altele, mai precise,
mai clare, mai documentate și... mai iscălite.
Am a lat din paginile Scânteii, ale României libere și ale Tribunii, rând
pe rând, că suntem pe o poziție profascistă, că participăm 1a „ofensiva
milei”, că suntem „diversioniști” și că scopul nostru este, scriind, de a induce
în eroare opinia publică. Mărturisim că alți confrați ai noștri nu se bucură
de acest tratament preferențial și nu ne îndoim că ar i satisfăcuți dacă, în
loc să citească prin gazete că sunt șovini, junkeri sau nobili germani, agenți
ai Gestapo-ului etc., etc., ar i tratați în felul „amabil” în care este grati icat
subsemnatul. Nici noi însă, o declarăm deschis, n-am pierdut speranța.
Mai sunt câțiva pași de făcut pentru ca să devenim „inamici publici nr. 1”
și bănuim că răbdarea noastră nu va i supusă unor grele încercări. La
prețul la care au ajuns astăzi adjectivele, la seriozitatea presei pe care
o citim, nicio surpriză nu mai este exclusă. Principiul atacului cu orice
preț primează, buna-credință, politețea de idee sau eleganța de expresie
sunt considerate împiedicări, într-un stil de luptă foarte puțin diferit de
maniera Goebbels.
Nu ne îndoim de simțul autocritic al confraților noștri de extremă

stângă, dar nedumerirea noastră, citindu-i, ni se pare, la rândul ei, normală.
Ce interese dubioase servesc, încercând să arunce oprobriul asupra
puținelor pene democrate câte s-au strecurat prin vâltoarea ultimilor
ani, păstrându-și onestitatea și ascuțimea? Ce joc periculos desfășoară,
sub pretextul monopolului democratic, răspândind în lumea încercaților
luptători pentru apărarea libertăților publice etichete care ar trezi până și
surâsul dracilor direcți ai lui Adolf Hitler?
Când ne așternem cugetul pe hârtie, prima noastră grijă este de a i
de acord cu noi înșine. Nu servim niciun interes, nu apărăm nicio cauză
particulară. Este poate destinul nostru, al câtorva, care nu considerăm
democrația drept calea cea mai nimerită pentru instaurarea dictaturii,
să recoltăm lături de pe baricadele extreme. Nu ne așteptam, însă, ca,
după ce ne-au spart capul cuziștii, după ce ne-au amenințat cu revolverul
legionarii, după ce ne-a arestat Antonescu, de-abia ajunși sub zodia
libertății scrisului, să ne vedem în situația de a ne apăra de loviturile
acelora pe care, singuri, noi ziariștii democrați i-am apărat.
Îi asigurăm, însă, că ingratitudinea nu ne supară, că loviturile nu
ne dor. Ne jignesc, în schimb, metodele întrebuințate într-o luptă pe care
nu putem înceta de a o socoti comună și ne dezgustă unele similitudini
de poziție, de vocabular, de climat moral pe care ne obișnuisem să le
identi icăm și să le combatem sub uniforma verde sau sub uniformă
albastră.
N. Carandino
Dreptatea, anul IXX nr. 78, 25 noiembrie 1944, p. 1.

Ziariștii
Nu e vorba de ziariștii care s-au manifestat într-un fel sau în altul

sub trecutul regim; ci de aceia care nu s-au manifestat în niciun fel, deși
puteau, deși trebuia s-o facă. Este adevărat că vreo câțiva (un număr redus,
de altfel) n-ar i putut să scrie. Nu atât din pricină că i-ar i împiedicat
organele Guvernului, cât din cauza opoziției ce le-ar i făcut-o colegii lor
mai mult sau mai puțin „naționaliști”. Majoritatea zariștilor democrați,
însă, deși supravegheați îndeaproape, ar i putut să activeze. Dar – repet –
n-au activat. Astăzi își fac din asta un titlu de glorie. Ba, în primele zile după
23 august, când nu se ridica nicio piedică în fața dezlănțuirii patimilor –
ei au cerut excluderea din presă a tuturor ziariștilor care au activat sub
trecutul regim, indiferent de chipul în care au făcut-o.
Ia să vedem, au dreptate?
Mai întâi, să pornim de la un principiu elementar: ziaristul, prin
meseria lui, este un luptător mai înainte de toate. Din nenorocire, în presa
noastră, majoritatea profesioniștilor vor să ie... îndrumători de opinie
publică. A doua zi după ce au debutat în presă, pun mâna pe condei și se
apucă să dea lecții țării; alții fac pe doctrinarii tuturor regimurilor politice,
pe măsură ce ele se perindă la cârmă; iar alții pun Europa la cale, în lungi
și idioate articole de politică internațională, uitând că misiunea lor este
alta.
Ziaristul este, așadar, un luptător prin de iniție. Și trebuie să-și
exercite meseria lui de luptător, tocmai atunci când lupta nu se poate duce
pe față cu toate armele, adică cu toate argumentele. Vreau să spun că lupta
este luptă mai ales atunci când o porți în condiții grele și e plină de riscuri
– dar și de satisfacții. Acum e ușor să lupți, să te lauzi, să „ataci” regimul
care a fost, pentru că nu te oprește nimeni: pui mâna pe condei și scrii tot
ce-ți trece prin cap: presa e doar liberă și pentru profesioniști, ca și pentru
cârpaci.
Dar atunci când era dirijată, atunci când se scria după normative,
ce făceau „luptătorii” de azi? A, era cenzură; erau câteva Servicii de
Siguranță; era Legația germană; era Gestapo-ul; erau spionii din redacții și
erau închisorile. Păi bine, dar toate aceste mijloace restrictive și de osândă
nu sunt ele făcute pentru luptători? Un om cumsecade nu se sinchisește
de existența lor. Lupta presupune risc, presupune jertfă. Sub regimuri
ca acela care ne-a apăsat vreme de patru ani, când te hotărai să activezi,
trebuia să te gândești negreșit la tot ceea ce ar putea să ți se-ntâmple.
Altfel, lupta n-ar i avut niciun sens.
Firește că împrejurările nu sunt totdeauna aceleași. Firește că lupta
poate i dusă în mai multe feluri. Dacă te repezi cu capul în zid, dacă
bagi piciorul în cursă de la primul articol – n-ai realizat nimic. Te duci
la pușcărie de pomană. Ba, prin acțiunea ta imprudentă, atragi atenția
autorității asupra tacticii altora, astfel că, în loc să faci un serviciu cauzei
– o descoperi.
Prin urmare, ziariștii democrați care, în loc să se „strecoare” la
cenzuri și printre toate primejdiile ce-i pășteau, activând, s-au mulțumit
să privească evenimentele de departe ori să camu leze industrii evreiești
– ar i bine să nu se mai agite și să nu mai facă pe procurorii. E prea ieftin.
Și este și imprudent. Mă gândesc, îndeosebi, la unul arțăgos și bine hrănit,
care a avut cel puțin câte două slujbe sub toate regimurile de vreo zece ani
încoace, care-a fost împroprietărit cu o casă din lotul de locuințe ieftine
destinate muncitorilor și care încasează astăzi din vreo cinci locuri. Pentru
ca, pe de altă parte, să protesteze în toate vânturile, cu o voce bolborosită,
de parc-ar avea apă-n gură, și să reclame, în iecare zi, la gazetă capul câte
unuia. Să pretindă, întâmplător, tocmai capetele acelora care l-au numit
altădată în posturi grase.
Mircea Damian

Ziaristul birocrat?
La cinci ianuarie, d. G. Călinescu publica în ziarul său, Tribuna

poporului, un articol pe care îl întitula: Birocratismul presei. D. Călinescu
se ocupa, în acest articol, de starea actuală a presei și considera, cu destulă
amărăciune și cu mult pesimism, profesia noastră.
Citesc cu plăcere tot ce scrie d. Călinescu. D-sa este un gânditor
substanțial și un temperament de luptător. Două calități care ajung ca să
ii un foarte bun ziarist. Dar nu pot să mă împac cu critica pe care o aduce
presei române de azi, iindcă ea îmi apare prea amară și prea întunecoasă.
Nu pentru că presa noastră nu ar i criticabilă – presa noastră și
presa în general și de peste tot. Cei care fac, care scriu presa, sunt doar
și ei oameni și li se aplică și lor vorba poetului clasic, că nimic omenesc
nu le este străin. Și care instituție sau operă omenească este scutită de
slăbiciuni?
Presa, însă, este, mai mult ca oricare instituție în Stat, oglinda

realităților de tot felul ale politicii, ale societății, ale vremii... Și lipsurile,
și frământările, și scăderile acestora, trebuie să se re lecte în ea, mai
mult ca în toate celelalte produse ale intelectualității, ale prezentului, ale
momentului, în serviciul căruia ea este.
„Unele jurnale – spune d. Călinescu – combat pentru o cauză, altele
pentru alta. Însă mai toate articolele spun cam același lucru, adică aproape
nimic sau, dacă dau azi cu o mână o idee, o iau mâine înapoi cu cealaltă.
Pentru cine scrutează bine gazeta, atitudinea generală devine evidentă,
însă cine are și memorie, își aduce aminte că același care scrie acum în
același chip, scria, [cu] ani în urmă, altminteri, că destructorul de azi al
cauzei este apărătorul ei de altădată”.
Și de ce aceasta? Nu din neonestitate, nu din versatilitate, ci iindcă
așa crede d. Călinescu – ziaristul este un funcționar, a devenit un birocrat,
iindcă asemenea funcționarului de Stat, evită, fuge de răspunderi.
De aceea, gazetarul de meserie evită să atace teme care implică o

răspundere, scrie stins, încurcat, cronici, reportaje, articole de ocazie, de
comemorări etc.
Este un singur lucru exact în aceste a irmații ale dlui Călinescu.
Anume că industrializarea și comercializarea tot mai accentuată a presei,
dacă a dat o mare dezvoltare tehnică ziarelor, a avut însă consecințe
îngrijorătoare pentru situația morală a ziaristului.
Când am debutat în presă, redacția noastră se compunea din șase
redactori, inclusiv directorul și reporterul. Tipogra ia nu era a gazetei.
Dacă atacai o temă sau îmbrățișai o cauză, nu riscai niciun fel de instalații
industriale, nu riscai existența a sute de lucrători. Expuneai numai pielea
ta, numai chipul tău....
Cu câtă ușurință aluneca, atunci, condeiul pe hârtie, cât de nemijlocit
atacai tema ce ți se părea dreaptă.
Cumpănirea era un defect, violența de limbaj era o calitate. De
autoritate nu-ți păsa. Circumscrierea apărea ca o slăbiciune. Atacul – cea
mai bună apărare. Cântai, cum vrea d. Călinescu ca ziaristul să facă și acum,
cântai o melodie clară, nu cu trompeta, ci cu buciumul într-o mână și în
cealaltă cu spada, care, uneori, nu era numai a indignării, ci o realitate.
Pe măsură, însă, ce ziarul devenea o mare industrie, interese

inanciare și considerații sociale impuneau și impun mai multă cumpănire.
E adevărat. Dar această necesitate nu este numai un dezavantaj. Ea a trezit
și dezvoltat în presă, în ziarist, o mai mare conștiință a răspunderilor sale.
Nu numai a celor recomandate de interesele afacerii al cărei funcționar
este, ci și a celor comandate de interese politice mai înalte, mai generale.
Dacă ne referim la momentul de față, la ultimii ani, constatăm că
a mai intervenit ceva. A intervenit cenzura, a intervenit brațul crud al
controlului autorității de stat, au intervenit evenimente grave, tulburătoare,
în dezvoltarea cărora trebuia ținut seama de interese superioare ale țării,
pe care unii le pot considera într-un fel, alții în altul, dar din scrisul tuturor
trebuie să rezulte linia mijlocie a ce este drept și ce este posibil – dar numai
acolo unde există libertatea presei și a opiniilor.
Ziaristul nu scrie pentru eternitate, nici sub specia ei. El scrie, cum
spune și numele meseriei sale, în ziua și pentru ziua în care apare ziarul.
Cu atât mai mare este răspunderea lui. Dar efectele activității sale nu se
produc într-o zi și pentru o zi.
Cu riscul de a apărea monoton, el trebuie să revină mereu asupra
aceleiași teme, asupra aceluiași subiect. Lui i se cere, mai mult decât
oricărui om politic: să voiască și să știe ce voiește; să aibă o concepție
clară a condițiilor politice, economice, sociale ale vremii sale.
Iar dacă o are, este indiferent în ce fel o aplică. Un reportaj, o
comemorare, o polemică, ideea unui desen, a unei caricaturi, cinci rânduri
puse pe frontispiciul ziarului sau la informații – peste tot are ocazia să
manifeste, să aplice concepția, să expună ideile sale.
La toate rubricile, el nu urmărește decât tot mereu același scop:
de a sugera, de a strecura în mintea, în su letul cititorilor săi, ceea ce el
crede că-i bun, că-i drept, că-i frumos. Numai așa își poate atinge scopul.
Picătura găurește piatra.
În toate problemele la ordinea zilei, ziaristul trebuie să ie prezent,
trebuie să intervină, căci ziaristul este, după o celebră vorbă: obstetricianul
și, în același timp, groparul vremii în care trăiește și activează.
Urmele activității sale se pierd în noianul de hârtie ce-i constituie
colecțiile ziarelor. Se vor găsi vreodată istorici care să înfrunte cercetarea
acestora, pentru a urmări irul roșu al ideilor ce au contribuit la realizarea
scopului pe care ziarul, ziaristul, l-a urmărit și care, în cele din urmă, a fost
atins. Atins de alții care, poate, nici n-au fost conștienți de partea ce are în
opera lor umilul ziarist, salahorul la binaua istoriei.
Trebuie să repet mereu că posteritatea nu împletește cununi
ziaristului, cum nu le împletește nici actorului. Odată cu dispariția lui de
pe scena publică, îi dispare și opera. Ea se compune la adevăratul ziarist,
din nenumărate bucăți și bucățele. Articolul lui se agață de o întâmplare a
zilei, care, pe moment, poate să pară grozav de importantă, senzațională
chiar. Recitit peste un an sau zece, articolul va trezi poate cel mult mirare,
că a putut forma o preocupare a opiniei publice. Totuși, și acest articol
poate să i fost contribuția unei rotițe minuscule, microscopice chiar, la
mecanismul desfășurării istorice.
Dar, de câte ori ziaristul nu se simte obligat să facă o pauză sau un

ocol în urmărirea scopului său, a biruinței convingerilor și cauzei ce-i apar
drepte? De câte ori nu trebuie să facă o aparentă concesie pentru a putea
apoi, cu atât mai sigur, îndruma opinia publică pe calea și spre ținta pe
care el nu le pierde din vedere.
Și apoi, când e vorba de o activitate ziaristică de decenii, mai intervin

corecturile, recti icările, pe care realitatea, experiența, le aduc concepțiilor
și părerilor. Dacă aparența este că ieri a servit cauza pe care azi pare a o
combate, realitatea nu corespunde totdeauna acestei aparențe. Cel mult
criticul său de azi este abia acolo unde ziaristul a fost cu ani în urmă, la
vârsta, poate, când omul crede că tot ce zboară se mănâncă și când orice
concepție, orice idee este acceptată integral...
Dar tocmai aceasta face farmecul profesiei noastre. Atunci când o
începem, credem că soarta lumii este în vârful peniței noastre, pentru ca,
cu vremea, trăind tot mai mult în culisele frământărilor care fac istoria, să
ne dăm seama de toate greutățile ce ne stau în cale și să ne resemnăm la
rolul frumos, dar modest, ce este al ziaristului, cel de a i slujitorul opiniei
publice, al vremii, și de a vedea că e mânat acolo unde crede poate că e
mânat, acolo unde crede poate că e ales pentru ziarist [frază incompletă
– n.n.], înțeleapta vorbă a cronicarului nostru, că bietul om e sub vremi.
B. Brănișteanu
Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 51, 14 ianuarie 1945, p. 1-2.

Presa românească din Ardeal
Duminică, 28 ianuarie, are loc, la București, adunarea generală

anuală a Sindicatului Presei Române din Ardeal
După glorioasa dezrobire a Ardealului da Nord, săvârșită prin vitejia
armatei noastre, cu concursul neprețuit al armatei sovietice, adunarea
generală fusese convocată la Cluj, nu numai pentru a sublinia un simbol,
dar și pentru a reveni la o tradiție, cu care se confundă însuși Sindicatul
presei noastre. Este însă puternică speranța în noi că nimic nu ne va
mai împiedica la anul de a ține viitoarea Adunarea generală a ziariștilor
ardeleni în mândra capitală a Ardealului, în veci românesc. Cum, însă,
adunarea din acest an are loc într-o atmosferă și într-un cadru deosebite
de acelea din anii din urmă, de când datează trista noastră pribegie, vom
stărui puțin asupra tradițiilor particulare ale presei românești din Ardeal,
cât și asupra organizației sale, al cărei prestigiu s-a impus, de mult, în
conștiința publică a provinciei noastre.
Presa românească din Ardeal prezintă o serie de particularități față
de presa din capitală. Ar i, desigur, eronat ca aceste particularități să le
căutăm exclusiv în caracterul ei provincial, stabilind astfel o judecată de
valoare care nu corespunde situației reale. În cei douăzeci și șase de ani de
conviețuire parțială a Ardealului cu Patria Mamă a cunoscut și provincia
noastră stilul cotidianelor, după cum a cunoscut și hebdomadarul ra inat,
redactat pe seama publicului cu exigențe intelectuale mai ridicate. Afară de
aceasta, o parte din gazetarii noștri activează nu numai de astăzi în presa
din capitală unde, totuși, ocupă un loc deosebit nu atât prin preocupările
lor, în mod iresc închinate spre problemele provinciei natale, – calitatea
de ardelean își are implicațiile sale – ci, mai degrabă, prin modul în care-și
concep misiunea, prin conștiința specială a profesiunii lor.
În Ardeal, meseria de gazetar s-a bucurat din vechime de un prestigiu
deosebit, pe care reprezentanții acestei îndeletniciri au știut să-l păstreze
cu s ințenie. Am spus meserie, dar puteam spune cu mai mult drept:
mucenicie. Profesiunea aceasta nu era considerată, în vechiul Ardeal, prin
prisma caracterului ei lucrativ, ci în primul rând ca o chemare, deci din
punctul de vedere al vocației. Desigur, aceasta presupunea, într-un anumit

grad, și girul talentului, trebuie însă să recunoaștem că în tradiția presei
din Ardeal nu talentul era elementul hotărâtor. Mai mult decât talentul
erau prețuite devotamentul și spiritul de sacri iciu. Acestea două dădeau
scrisului gazetăresc din Transilvania un nimb deosebit, prin care s-a
menținut prestigiul jurnalistic. Îndeletnicirea în sine, ne iind rentabilă și,
mai ales, ne iind valori icată după acest criteriu, presa ardeleană a cultivat
marile virtuți prin care s-a păstrat și s-a a irmat de-a lungul istoriei neamul
nostru. Astfel, gazetarii ardeleni au fost considerați întotdeauna ca niște
slujitori ai marii cauze naționale.
Dacă, așadar, sub raportul profesiunii, ziariștii ardeleni n-au reușit
să-și asigure o autonomie asemenea ziaristicii din București sau, mai
ales, celei din străinătate, iind adesea nevoiți să-și întregească veniturile
modeste din alte ocupații, în tradiția presei din Ardeal tipul gazetarului
nu putea i altul decât gazetarul militant și încă gazetarul militant politic.
Decât că, politica, în Transilvania, primește întotdeauna un anumit accent
– și anume unul național. Într-adevăr, stilul ziaristicii ardelene nu putea i
conceput decât în spirit național. Tradiția aceasta este atât de puternică,
încât însuși publicul românesc refuză să accepte aici un altfel de scris
gazetăresc, socotind orice altă încercare, în Transilvania, drept diversiune,
care, în concepția publicului, nu poate i patronată de români.
Bineînțeles, împrejurarea aceasta nu prezintă numai avantaje.
Transilvania n-a cunoscut decât arareori categoria gazetarului specializat
al unei rubrici independente de politică. Și când este reporter, gazetarul
ardelean preferă reportajul politic, în care poate strecura câte ceva din
convingerile sale de ordin politic.
Astfel se explică de ce presa din Ardeal a preferat să neglijeze
amănuntul informativ în avantajul articolului de atitudine, cultivând cu
predilecție articolul de fond, în care vedea un prilej binevenit pentru
pledoaria tezei sale. „Articlierul” a fost întotdeauna factorul cel mai
apreciat în presa românească din Ardeal. El nu era considerat ca un
gazetar în sensul subaltern al cuvântului, adică un exponent angajat al
ideilor „patronului”, ci un exponent al opiniei publice, un îndrumător al
ei și, astfel, era integrat în funcțiunea politică a națiunii. Aceasta explică
de ce atâtea personalități marcante ale vieții noastre publice, încăpând
cu Gheorghe [sic!] Barițiu și până la Mitropolitul Bălan au activat în presa
românească din Ardeal.
Prestigiul presei românești din Ardeal găsește însă și o altă explicație.
În presa românească din Transilvania, mai ales în presa veche nu s-a cultivat
denaturarea adevărului, nici măcar atunci când ea ar i ajutat, bineînțeles
trecător, – căci niciodată minciuna nu poate promova, în chip serios, o
cauză dreaptă – marile interese ale națiunii. În privința aceasta, ziariștii
români, care, în cea mai mare parte, au fost niște publiciști, au împărtășit
vederi similare regretatului președinte-eliberator Masaryk, care a refuzat
să utilizeze mijloace nedemne în serviciul marii sale cauze naționale. În
al doilea rând, apoi, cu tot caracterul ei militant, presa românească din
Ardeal n-a cultivat genurile inferioare și triviale ale pam letului. Este bine
s-o accentuăm aceasta astăzi, căci se pare că se încearcă acum invadarea
și în jurnalistica din Ardeal a unor elemente improvizate și fără nicio
legătură cu viața presei, contrar regulilor care au cons ințit nota etică a
presei românești din provincia noastră.
Firește, cu acest spirit, Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat,
întemeiat pe un principiu mereu respectat al camaraderiei și selecțiunii
profesionale, a reușit să se impună printre corporațiile cele mai stimate
ale provinciei noastre.
Cum s-a comportat acest Sindicat în perioada întunecată a dictaturilor
– este întrebarea la care va trebui să se răspundă la Adunarea generală de
duminică. Cum noi nu vom putea i de față, ne permitem să ne pronunțăm la
acest loc.
Ca organizație profesională, Sindicatului Presei Române din Ardeal
și Banat nu i se poate reproșa nimic. Dintru început, el a luat atitudine
hotărâtă împotriva dictatului de la Viena. Cu excepția Comitetului impus
de regimul legionar, conducerea acestui sindicat a apărat cu succes nu
numai interesele permanente și profesionale ale membrilor săi, dar și
cauza mare a națiunii, precum și prestigiul ideilor democratice. La un
moment dat, Sindicatul devenise unul din puținele cuiburi de rezistență
democratică a țării, de care n-au avut curajul să se atingă nici cârmuitorii
omnipotenți ai zilei. Să ne gândim numai la modul admirabil cu care a știut
să respingă Sindicatul, în vara anului trecut, spre uluirea celor ce nu vroiau
să vadă falimentul atât de apropiat al dictaturii, legea presei întocmită de
Mihai Antonescu, cu colaborarea dlui Emil Cluceanu. Spiritul democratic
al Sindicatului a fost atât de puternic, încât a știut să mobilizeze și opoziția
acelor puțini membri care au uitat, pentru o clipă, de comandamentele
tradiționale ale presei românești de totdeauna din Ardeal, impunând
întregului Sindicat punctul de vedere al demnității naționale. Suntem

deplini convinși că același spirit al democrației sincere și naționale va ști
să impună și pe viitor linia de conduită a unui Sindicat, al cărui capital
moral a fost veri icat neîncetat de mai bine de două decenii.
Victor Iancu
România nouă, anul XIII, nr. 20, 28 ianuarie 1945, p. 1.

Ziaristul – ieri și mâine
Ziariștii, artiștii și alte categorii de muncitori intelectuali s-au

întrunit azi în Congres. Se întrunesc acei care, până acum, nu se prea
bucurau de fructul muncii lor.
Îmi permit să vorbesc de ziariști. De profesiunea căreia îi aparțin.
Care a fost situația ziaristului până azi? De ce credit moral se bucura
el? Care era locul lui în lumea de ieri? Și mai ales care va i – și va trebui să
ie – locul ce-l va ocupa în lumea de mâine? Care va i situația lui morală
și materială?
Să recunoaștem deschis, sincer, fără ipocrizii inutile. Fără joc de
aparențe. Fără a ocoli adevărul. Ziaristul era socotit un personaj incomod.
Un fel de „paria” în lumea de ieri. Un încurcă lume. O cantitate... neglijabilă.
Noi, profesioniștii cinstiți ai condeiului, toți aceia care am luat contact
cu lumea bibliotecii, toți aceia care am căutat să ne adăpăm la izvoarele
culturii, am avut, de multe ori, tristeți întemeiate. Comprimări su letești.
Bine justi icate. De ce? Pentru că toți saltimbancii satisfacțiilor politicianiste,
toți învârtiții, toți buhăiții afacerilor veroase, toți procurorii averilor făcute
peste noapte, toți gheșeftarii învârtelilor confuze făceau parte – de multe ori
– din... lumea așa-zis bună. Cu limuzină la scară și vilă la munte sau la mare,
orice analfabet cu chimirul um lat – um lat prin indiferent ce mijloace,
oneste sau nu –, difuza un fel de dispreț pentru gazetar.
Că a i ziarist – vorbesc de majoritatea acelora care merită acest
titlu și nu de cei puțini care, din nefericire, s-ar i strecurat, cândva, în
profesia noastră pe căi lăturalnice și trăiau pe marginea ei – e, de multe
ori, dacă nu întotdeauna, o profesie ce înnobilează societatea și, deci, nu-l
poate degrada pe individ. A i ziarist înseamnă a-ți i însușit – ca titrat sau
autodidact – un grad de cultură, a avea un orizont intelectual, a trece prin
iltrul intelectului tău atâtea aspecte ale vieții. Înseamnă a pune re lectorul
gândirii tale pe acele aspecte ce pot interesa societatea. A difuza bunuri
morale și intelectuale de care se folosește societatea. A i ziarist e a crea
muncă intelectuală. Muncă care nu e din cele mai ușoare. Și de multe ori –
dacă nu totdeauna – atât de utilă.
Poate, azi, un om civilizat trăi fără lectura cotidiană a ziarului?

Hotărât, nu. E utilă munca ziaristului? Hotărât, da. Și atunci? Atunci de ce
era pus ziaristul într-o lumină nu prea roză în lumea de ieri? De ce era, în
mod voit, discreditat? De ce se arunca o lumină sumbră asupra profesiei
noastre?
De ce? Pentru că ziaristul, prin formația sa profesională, e indiscret.
E un difuzor. Or, pentru o lume care nu totdeauna suporta lumina zilei și în
care indiscreția deranja, ziaristul incomoda. Ziaristul era „vinovat”. Adică
nu era găsit vinovat delincventul lumii [de] ieri. Nu era vinovată toată gama
de infractori sociali, toate elementele confuze ale unei părți din lumea de
care am amintit. Vinovat era... ziaristul care divulga infamiile acestei lumi.
El trebuia discreditat. El trebuia compromis în ochii colectivității. El nu
trebuia luat în serios.
Ați sesizat sistemul. Sistem care, de altminteri, nu e prea greu de
sesizat. Un sistem per id de a scoate neloial din circulație adversarul.
(Nu mă feresc să a irm că e posibil ca și printre ziariști să se i strecurat,
cândva, și elemente care să nu i fost la înălțimea profesiei. Poate. Dar care
profesie face excepție de la această regulă?)
Dar, de aici și până la a generaliza din rea-credință, câtă distanță! De
aici și până a deforma poziția unei întregi profesii utilă colectivității, câtă
diferență! De aici și până a deforma adevărul, câtă deosebire!
În lumea de mâine, ziaristul – ca orișice profesie intelectuală – va
trebui să aibă un loc de cinste. El va i printre aceia care vor difuza tot ce
poate interesa o lume în prefacere și progres. El va difuza ideile sociale
progresiste de care e sigur că se va bucura și el.
Element constructiv, difuzor de cultură și progres, ziaristul –
moralmente și materialmente – va avea și va trebui să aibă locul pe care
îl merită. Un loc care să se situeze pe treapta valorilor de progres social.
Alături de toți oamenii muncii intelectuale, el va trebui să aibă locul pe
care și-l va câștiga.
Gr. Silvan
Ultima oră, anul II, nr. 283, 30 august 1945, p. 1; 3.

Reconstrucția lumii și contribuția presei
Vorbind în fața unui grup de ziariști americani, care au făcut o

raită la Vatican, Papa a evidențiat rolul ce incumbă ziariștilor în sfera de
reconstrucție materială și spirituală a lumii, prin instaurarea în societate
a adevărurilor eterne, a acelor adevăruri capabile să dea oamenilor un
sprijin moral pentru viitor.
Omenirea are imperios nevoie de intervenția coordonată a tuturor
factorilor politici, economici și culturali, spre a putea reface după
ani grei de distrugere și răvășire pe care i-a străbătut. La New York,
reprezentanții celor 51 de națiuni chemate să statornicească o epocă de
pace și concordie discută principiile și caută soluțiile cele mai adecvate,
în scopul de initivării marilor adevăruri. Popoarele au sângerat destul
într-o luptă uriașă, redeschizând drumul spre civilizație și progres.
Revine acum oamenilor de Stat însărcinarea să consacre, consemnând în
acte cu caracter internațional, drepturile câștigate pe câmpurile de luptă.
În susținerea postulatelor irești ale unei nații, presa are, fără îndoială,
rolul covârșitor, pentru că ea este aceea care traduce în limbajul curent,
sentimentele și năzuințele colectivității naționale. „Ziarele, scria, în 1814,
Mercure rhenan, sunt acelea care trebuie să studieze, la lumina zilei, tot
ce preocupă spiritele, care să citească în inima națiunii și să-i apere fără
teamă părerile; ziarele sunt acelea care izbutesc să descifreze tot ceea ce
mulțimea simte obscur și inconștient”. Iată, așadar, rolul presei.
Astăzi, când se hotărăște viitorul lumii, când nenumărate și variate
probleme, unele mai grele ca altele, trebuie armonizate într-o hartă
acceptată de toți, dar care să satisfacă veleitățile iecărui popor, cuvântul
ziaristului, conștient de misiunea și de răspunderea lui, capătă un conținut
necunoscut până acum. Alături de glasurile reprezentanților popoarelor, va
trebui să răsune clar cuvântul gazetarului, completând, prin posibilitățile
lui profesionale, informațiile documentare sau justi icând necesitatea
unei atitudini.
Ziaristul de talie internațională are datoria să înfățișeze opiniei
publice adevărul asupra tuturor problemelor sau controverselor
ideologice, contribuind, astfel, la edi icarea acelor care, printr-o eroare de

interpretare, determinată de utilizarea unor date contrafăcute, s-ar situa
pe poziții false. El trebuie să observe permanent misiunea de interpret
obiectiv al evenimentelor și să disprețuiască oferta de a-și subordona
profesiunea intereselor meschine. Mai ales în împrejurările actuale, când
germenii urii și spiritele revanșarde n-au dispărut încă din viața politică,
gazetarului nu-i e permis niciun moment să se îndepărteze de la idealurile
pe care nu numai conștiința datoriei, dar însăși patria îl obligă să le apere:
pacea și înțelegerea între popoare. Deși investit cu asemenea înaltă funcție
umanitară, aceasta nu-l scutește de îndatorirea de a pleda interesele
propriului său popor în fața tuturor instanțelor. El este ambasadorul care
deține arma de luptă a dreptului, a onoarei și demnității naționale, iar
scrisul lui reprezintă forța prin care națiile își exprimă concepțiile de viață
și de libertate. Presa este agenda evenimentelor mărețe sau triste din
existența unei colectivități, ea este aceea care înregistrează neliniștile și
nădejdile ei. De aceea, presa trebuie să o icieze numai în sanctuarul binelui
și adevărului, excomunicând ca nedemni pe toți improvizații corupți care
nu numai că nu-și cinstesc profesiunea, dar și-ar deservi nația, dacă li s-ar
încredința răspunderea s-o prezinte cunoașterii universale.
În politica internațională s-au adoptat noi metode de discuție
bazate pe deplina sinceritate. Diplomația culiselor a fost înlocuită prin
exprimarea deschisă a punctelor de vedere. Folosirea acestei dialectici
diplomatice fără reticențe și fără disimulări s-a dovedit deosebit de
satisfăcătoare în diferitele conferințe care au avut loc. Oamenii de Stat au
arătat fățiș care sunt părerile popoarelor ce i-au trimis să le apere cauza.
Presa s-a asociat acestor noi practici de a dezbate problemele politice
ale umanității, subliniindu-le importanța. Dar aceasta nu e su icient.
Ziariștii trebuie să-și intensi ice eforturile, colaborând rodnic, umăr la
umăr, cu oamenii de Stat, la reconstrucția morală și spirituală a lumii,
prin proclamarea adevărului și a realităților și prin condamnarea aspră
a intrigilor dezonorante. Popoarele doresc pace. Și ea nu poate i slujită
decât de oameni sinceri și devotați.
T. D.
Drapelul, anul III, nr. 562, 2 noiembrie 1946, p. 1-2.

Gazetarii de odinioară
Odată cu George Malaxa – ziaristul dispărut mai deunăzi – s-a

șters de pe irmamentul Bucureștilor încă una din igurile pitorești ale
gazetăriei de altădată. Aproape că nu mai există gazetari de „odinioară”,
dintre acei care formau falanga glorioasă și boemă, totodată, a presei.
Un Orășanu, un Teleor, Bacalbașa, Emil Nicolau sau George Ventura
sunt nume pe care astăzi nu le mai rostește nimeni.
Emil Nicolau, gazetarul dramaturg de la a cărui moarte s-au împlinit,
în octombrie trecut 27 de ani, și-a avut și el voga lui atât ca ziarist, cât și ca
autor dramatic. Aproape că nu era stagiune de teatru, înainte de 1916, să
nu i se joace câte o lucrare, Fiul ei, Urmările, Copiii nimănui, Actrița, Lacrimi
luminoase, erau piese de succes ale Naționalului și își datorau existența lui
Emil Nicolau. Astăzi, în epoca aceasta de progresism ra inat, citite par atât
de puerile, încât te întrebi cum de le gusta publicul.
„Papa Grigore Ventura”, tatăl ilustrei noastre compatrioate Maria
Ventura, era și el altă igură, poate cea mai originală, din galeria boemei
bucureștene. Avea o mie și unul de talente: compozitor pe versuri de
Alecsandri, autor dramatic (Curcanii și Copila din lori), poet și ziarist.
Scria și articole politice și făcea și cronică dramatică. Era o vreme, când
scria la două gazete adverse ba chiar și la patru.
Regretatul Teleor spunea despre el că era, Dumnezeu să-l ierte,
mare pișicher, „trăgea pe sfoară”.
Tot Teleor povestea, nu știu în ce publicație, că Ventura scria articole
politice, în același timp, la Românul lui C. A. Rosetti, la Națiunea lui Dumitru
Brătianu, la Independence Roumaine a lui Georges Emil Lahovary și la Epoca
lui V. Filipescu.
Cum „Papa Ventura” era un minunat mânuitor al condeiului, putem
să ne închipuim ce lefuri încasa! Bani nu glumă! Și toate ar i mers bine,
dacă nu l-ar i împins păcatul într-o bună zi să comită o fraudă. Erau cereri
mari de manuscrise și atunci s-a gândit s-o puie pe soția lui să copieze
articole vechi – bineînțeles politice – articole pe care el le publicase cu
câțiva ani mai înainte. Lua un articol de la Epoca și îl dădea la Națiunea,
și altul de la Națiunea, pe care îl dădea la Epoca. Lumea nu prea observa,

până într-o zi i s-a înfundat. A prezentat odată, la Românul, un articol
al lui Anghel Demetriescu, care, cu concursul lui C. Simionescu-Ghica, a
descoperit că-l publicase în Națiunea. Bineînțeles că, publicat în Românul,
avea pretenția de noutate și Rosetti îl lăudase foarte mult.
Anghel Demetriescu nu s-a lăsat până nu l-a înfundat pe bietul
Grigore Ventura care, de necaz, aprindea la cafenea trabuc după trabuc.
Rosetti s-a înfuriat, Nicu Filipescu s-a făcut foc, iar Dumitru Brătianu a
explodat. Rezultatul a fost că Ventura a fost dat afară de la toate gazetele,
foștii stăpâni n-au vrut să-l mai cunoască, iar el, eroul – a stat și a pătimit
până ce Al. Beldiman a dat viață ziarului Adevărul.
Stătea bietul Ventura toată ziua în cafenea cu câinele lângă el,
trabucul în gură și un șvarț dinainte, perindându-se la masa lui tot ce avea
capitala mai intelectual.
Erau alte vremuri.
De aceea, când auzi că mai dispare unul din acei puțini rămași de
odinioară te cuprinde tristețea față de cei duși.
N. Rădulescu
Liberalul, anul I, nr. 277, 17 ianuarie 1947, p. 2.

A i sau a nu i ziarist...
Despre rosturile ziaristului, în vremurile de astăzi, s-a iscat o

pasionantă discuție în două ziare.
Un fruntaș al presei vorbea, cu un accent de adâncă dezamăgire, de
inutilitatea scrisului ziaristic. La hărțuiala de iecare zi, legată de apariția
unei gazete, se adaugă calomnia și ostilitatea ce înconjoară pe ziaristul
care profesează o convingere curată, spunea cu o amară tristețe confratele
nostru. Privind la o activitate de 20 de ani, el găsește în urmă o sforțare
irosită în câteva mii de articole și din care au rămas niște pagini îngălbenite.
Și distinsul ziarist – care a cunoscut și izbânzile, și înfrângerile luptei
– îndeamnă pe tineri să evite presa, să renunțe la tentația amăgitoare de
a-și vedea numele tipărit în josul unul articol de gazetă.
Cu această renunțare stoică, în care s-a strecurat poate și repulsia
pricinuită de brutalitatea moravurilor publice, nu se împacă un a1t
confrate, căruia vitregiile n-au putut să-i înfrângă nici puterea de luptă și
nici umorul cu care îmbrățișează evenimentele și oamenii.
Un ziarist e un luptător – și un luptător nu se dă bătut în fața...
lipsei de hârtie ori a altor greutăți. Un luptător primește cu resemnare
loviturile sau injuriile, dar răspunde cu vigoarea cu care ne-au deprins
marii biruitori ai condeiului. Acțiunea de presă a lui Const. Mille – citată
ca o pildă permanentă, ne dovedește că stăruința și energia doboară
obstacolele și asigură, în fața oricăror împotriviri, succesul luptei de presă.
Cititorul care a urmărit această controversă va reacționa, irește,
după temperament și înclinare. Unii vor zice că condițiile în care lucra
Const. Mille nu mai există astăzi. Alții vor i înclinați să creadă că e de
datoria ziaristului să-și apere cu îndârjire ideile.
Dar fondul controversei se referă la utilitatea meseriei de ziarist.
Mai trebuie să intre tinerii în presă? E bine să formăm generații noi de
ziariști?
Fără a dori să im originali, am încerca să răspundem: n-are nicio
importanță! Ziaristul – ca să-și îndeplinească menirea lui – e obligat
să exprime o stare de spirit generală, să devină interpretul conștiinței
publice. Dacă ziaristul nu poate întreprinde această funcție – el devine

inutil. Sentimentul general găsește alte forme de manifestare, care merg
de la șoapta în umbră până la curentul de opinie.
Nesocotirea ziaristului ne poate întrista pe noi, breslașii, care
păstrăm o imagine poate idealizată a nobilei misiuni ce ne-ar i fost
hărăzită. Greutățile pot ucide, în de initiv, ziarul ca atare – dar nu vor
sugruma presa, în înțelesul larg al cuvântului.
Fiindcă, presa nu e un ziar sau două, nu e o tipăritură ori alta...
Presa e opinia publică.
N. Soreanu
Adevărul, anul LXI, nr. 16 855, 8 mai 1947, p. 1.

XI
O CRIZĂ A CULTURII ROMÂNEȘTI?
Declinul artei „savante”
Întâlnim deseori manifestări artistice superintelectualizate, interiorizate,

ermetice etc., pentru a căror interpretare trebuie să ne procurăm mai întâi
cheia masivă și rară a inițierii și să avem, în plus, abnegația și curajul de a
ne hazarda printre sinuozitățile întunecoase ale acelor gândiri. Pentru că ele
vor să ni se arate mult mai complexe și mai profunde decât sunt, își imprimă
înțelesuri ascunse care însă nu pot decât să le dăuneze.
Sunt metode de a regiza punerea în scenă a unei încercări de creație
artistică lipsită de un cât de puțin consistent conținut, de a substitui
acestuia un „savantlâc” inutil, de a-l ascunde sub vălul multicolor al unui
limbaj erudit sau prea alambicat și, deci, cu atât mai impropriu.
Sunt metode necinstite de a înșela buna-credință a cititorului căruia
i se oferă spre cercetare o presupusă artă.
Mediocritatea literară cu veleități de parvenire a pândit momentul
oportun și l-a avut. A fost momentul 1940. Și, timp de câțiva ani, l-a
exploatat. În cenaclurile maeștrilor învăluiți în culori patriotarde,
mințindu-se între ele, nume cu rezonanță neplăcută astăzi își expuneau,
fără nicio strângere de inimă, la taraba meschină a izolării, vidul cu dibăcie
înfofolit în vorbărie savantă, înțesată de prețiozități, citate, ghilimele.
Și minciuna făcea ocolul cenaclului și al altora, ajungea uneori chiar
și până la popor.
Ce-i păsa mediocrului parvenit că omul din mulțime vrea să învețe
ceva, vrea să cunoască și el arta. Desigur, i se oferea ceva cu acest nume. Și
marfa pusă în circulație nu avea altceva de oferit decât forme. Neinteligibile,
cu sens ascuns. Vidul era, trebuie să recunoaștem, în sfârșit, camu lat, iar
omul din masă, înșelat, nedumerit, rămânea cu impresii vagi și neplăcute
despre artă.
Împotriva acestei boli speci ice unui spirit românesc format 1a
școala dictaturii și a interdicției de exprimare a realităților sociale,
spirituale, politice, se ridică, azi, câteva publicații periodice și – cu ele –
toți luptătorii sinceri pentru propagarea adevărului și artei în masele largi
ale poporului.
Astăzi, suntem de acord că rolul covârșitor în viață, sub toate

aspectele ei, trebuie să-l aibă și îl are poporul. Orice manifestare trebuie
să ie și va i dependentă de el. În artă chiar, ca obiect de preocupare, omul
de jos are întâietate. Dacă, în dictatură, el este un element manevrabil
după bunul plac al stăpânirii, în democrație el se impune ca o forță ce ia
parte activă la conducerea destinelor sale și ale Statului.
Și, pornind de la constatarea sinceră că marea masă a poporului nu
posedă studii socotite în ani de liceu și nici dicționare sau chei misterioase
pentru tălmăcirea ermetismelor, conștient de misiunea educatoare a sa,
exponentul artei trebuie să-și servească clasa socială din care a ieșit și
al cărei reprezentant este, elaborând și oferindu-i, sinceră, clară și pe
înțelesul ei, literatură inspirată din realitatea imediată.
Voievodalismelor, dacismelor, mioritismelor, unele anacronice,
altele forțat erudite, savante, opunem forma naturală, iar estetismului
și romantismului, voit reacționar, opunem conținutul extras direct din
realitatea imediată:
„Ciocoii te-au izbit cu biciul peste obraz
Și te-au înhămat la un loc cu vitele
Ca să te umilească
Dar îți vei smulge jugul
Și frânge de genunchi.
Astăzi ești om
Ioane,
Astăzi brațul tău poate i „pâine sau sabie”.
(C. Nisipeanu, Poem de toate zilele).
Vizând realitatea imediată, trebuie să im convinși că pregătim
viitorul, că lucrăm pentru generațiile viitoare. Scrisul nu aparține autorului
decât în perioada de gestație; din momentul în care el devine public, intră
în patrimoniul tovarășilor de viață asupra cărora va exercita in luență, îi
va modela, le va sugera noi creații spirituale.
Poporul va i cel mai bun critic al operelor produse de către creatorii
ieșiți din el, pentru el. Iar, dacă nu i se dă posibilitatea, în această primă
perioadă de literaturizare a întregii vieți sociale, obiectului principal al
preocupărilor să înțeleagă, să guste și să-și asimileze arta, toate eforturile
sunt inutile prin lipsa de e iciență a lor, iar vina este cu atât mai mare cu cât
se persistă a face aceeași greșeală asupra căreia până acum s-au închis ochii.
Un ermetism, ie estetic, superestetic sau oricum ar i el, nu
poate decât să dăuneze. Lăsând falsa impresie a unui stadiu înaintat de
cultură, inteligență, perspicacitate, întoarce spatele unei realități desigur
rușinoase. Trebuie evitată, așadar, lipsa unui conținut simplu, concret,
tangibil, necesar unui popor necultivat, vină care desigur că nu este a lui.
Prin neputința de a i inteligibilă marii mase, această artă ermetică
sau încercare estetizantă este sortită astăzi izolării, arti icialului. Va
i o artă savantă inaccesibilă marelui public, dornic să i se ofere o artă
populară care să se adreseze întregii sensibilități a lui, prin sinceritatea,
spontaneitatea și vigoarea naturală pe care trebuie să o aibă.
Sergiu Filerot

Există o criză a culturii românești
În virtutea dreptului da a critica – drept necesar și creator într-o

societate democratică – vrem să însemnăm aici și astăzi câteva din
nedumeririle, din golurile și neîmplinirile care traversează – în criză –
cultura și existența ei.
Poate că multora dintre scepticii profesioniști, interpelarea noastră
le va părea, ca de obicei, un fals strigăt de alarmă, o revoltă circumstanțială
„aranjată” sau „dirijată” de cine știe ce „normativ” sau învoială măruntă.
Poate că altora – și aici e vorba de prietenii noștri buni, de bunii noștri
prieteni care uită adesea de ceea ce trebuie să reprezinte ei aici în cultura
aceasta româneasca și progresistă – inițiativa noastră de deparazitare a
conștiinței le va apărea poate drept diversiune intelectualistă, incitație la
super-obiectivitate, îndoială, defetism sau pură gratuitate.
Și, totuși, lucrurile nu stau așa. Simpli ică și unii și alții, pentru că
și pentru unii și pentru alții cultura pare a i devenit accident sau parte
neglijabilă, în ciuda rețetelor eufonice care „organizează” și pun cultura
în slujba ideii de progres și prosperare a datelor umane. O spunem sus
și tare astăzi și acum pentru cine voiește să înțeleagă, să audă și [să]
introducă dreptul conștiinței în locul inerției, al falsei acțiuni, a falselor
angajamente: cultura românească e în criză!
Cine traversează cu obiectivitate peisajul actual al literaturii noastre
– și luăm literatura ca exemplu concludent, ca artă mai apropiată de
nervii valabili ai mulțimilor – observă, din păcate, cu mare ușurință că
această literatură începe să nu existe. Ea trăiește din gloria fantomelor de
ieri, a fosilelor de alaltăieri, a virtualităților de mâine care întârzie să se
realizeze. Un violent și necruțător univers al minusului, al repaosului și
al dezabuzării premature continuă în toate sectoarele literaturii. Bătrânii
nu scriu pentru că nu pot să scrie. Ei nu mai înțeleg și nu se mai înțeleg.
Pe lângă ei trece viața furioasă și nouă, trece altfel. Pentru neputințele
lor, ei îngână o scuză, o ipocrită și neadevărată scuză: lipsa de libertate.
Îi aud pe toți văicărându-se ca niște fecioare, aproximativ înșelate că n-au
libertate, că li s-a luat libertatea. În fond, ei încearcă o explicație care nu-i
convinge nici chiar pe cei mai înzestrați întru libertate dintre dânșii. Nu
li s-a luat nimic pentru că dimensiunile regăsite ale vieții nu implică în
niciun fel dreptul sau refuzul libertății lor. Vremea nouă n-are ce face cu
libertatea unor oameni sfârșiți, pentru că acum trebuie să începem viața
de la început. Libertatea sau non-libertatea lor este expresia ultimă a
tot ceea ce complexele lor minore mai pot exprima. Aceasta vorbind pe
plan absolut, pentru că, în realitate, iecare dintre bătrânii aceștia care se
văicăresc, dintr-o proastă per idie, poate astăzi să se exprime fără nicio
cenzură, fără nicio opreliște severă (întotdeauna, când se pune în discuție
libertatea vulgară și inutilă a acestor fantome, ni se recomandă, dialectic,
indulgența).
Așadar bătrânii aceștia trăiesc, liberi, în cultură, tocmai pentru a
fura culturii valențele ei autentic revoluționare. Dar ceea ce e grav, faptul
că ei nu sunt singuri. Lângă ei, lângă extrema lor iință se alătură paralela
aceea fragedă, necoaptă și gravă a tinerilor.
O spunem tot atât de direct și poate tot atât de tare: criza culturii
noastre este, în fond, și criza unui tineret și al unui stil a1 tinereții în cultură.
Tinerii despre care vorbim nu sunt decât exemplarele bătrâne de care am
pomenit, introduse anticipativ în timp. Tinerii aceștia au ca și bătrânii lor,
pe cealaltă paralelă, o vină imensă în viața și semni icația culturii actuale:
ei au libertate, într-adevăr, și nu se plâng de aceasta; însă ei au cumplita
libertate de a nu exista. Bătrânii își construiesc o falsă lipsă de libertate,
tinerii refuză libertatea, pentru că au despre libertăți o concepție sportivă.
Urmăriți-i de aproape: sunt instalați – cu severe ceremonii – în literatură, în
artă. Sunt niște impostori importanți, care mimează de initiv conștiința și
cunoștința. Ei știu întotdeauna ce vor, nu-i tulbură nimic, nicio intervenție
umană în rosturile lor precise. Sunt olimpici ca însăși ignoranța, ignoră cu
sisteme și fac din refuzul devenirii sau înțelegerii o curioasă aristocrație a
certitudinii. Tinerii de care ne ocupăm n-au tinerețe, n-au viață. Existența
lor e în afara umanului, pentru că ei n-au avut și nu au vreme să înțeleagă
ce este și cum este lumea, ce sunt și cum sunt oamenii. Ei pretind, mai
degrabă, că știu ce vor deveni decât ceea ce sunt. Tinerii noștri sunt ediția
primă, ediția specială a fantomelor care sfârșesc astăzi la modul oarecare.
Istoria se repetă și n-ar trebui.
Iată criza culturii, iată criza omului și a oamenilor.
Cultura noastră este expresia paralelelor inite, a acelor paralele
care refuză distanța dintre ele, miezul valabil. Cultura noastră aparține
bătrânilor, aparține apoi tinerilor fără tinerețe. Locul maturilor e liber și
e liber pentru că ocuparea lui presupune un angajament de reală valoare,

de care nu oricine se poate apropia. Maturitatea, în cultură, presupune
respect pentru adevăr, inițiativă pentru acte, sinceritate în acte, violență
revoluționară în modalitatea de a exista sincer. Maturitatea în cultură
aparține drumului dintre esență și existență, în timp ce retragerea noastră
strategică dincolo de miezul valabil, de care pomeneam, nu înseamnă
decât refuz de a crea, de a exista prin cultură.
Invitația la maturitate e singura modalitate de salvare a culturii
românești – în plină și reală criză.
Virgil Ierunca
România liberă, anul IV, nr. 658, 30 septembrie 1946, p. 1; 3.

Drumul până la capătul lumii
Sub titlul: Există o criză a culturi românești, ziarul România liberă,

cu data de luni 30 crt., publică un articol al tânărului nostru confrate
Virgil Ierunca, în care acesta readuce în discuție problema, de mult uitată,
a generațiilor. Căci titlul articolului e în dezacord cu conținutul lui. Nu
atât de cultura românească e vorba în el, cât de literatură, și nu atât de
literatură, cât de bătrâni, dar, până la urmă, nici atât de bătrâni, cât de
tineri – cel puțin așa am înțeles, dacă am urmărit bine suita ideilor lui
Virgil Ierunca. Căci, el declară în concluzie: „criza culturii noastre este în
fond (pe lângă una a bătrânilor – M. R. P.) și criza unui tineret și a unui stil
al tineretului în cultură”. Și Virgil Ierunca stăruie asupra acestei idei care-i
este dragă și trebuie să-i ie dragă, iindcă el se simte solidar cu tineretul al
cărui exponent vrea să ie: „Tinerii de care ne ocupăm (e vorba în primul
rând de tineretul românesc progresist – M.R.P.) n-au tinerețe, n-au viață.
Existența lor e în afara umanului, pentru că ei n-au avut și nu au vreme
să înțeleagă ce este și cum este lumea, ce sunt și cum sunt oamenii. Ei
pretind, mai de grabă, că știu ce vor deveni, decât ceea ce sunt”.
E adevărat că despre o lume în ruine nu poți ști prea multe lucruri,
e adevărat că o civilizație dărâmată de bombe și o omenire condusă de
călăi nu-ți poate da o conștiință clară și întreagă nici asupra omului, nici
asupra lumii clădite de ei, dar ceea ce îți spune sigur o asemenea lume
și un asemenea om este că nu sunt bine făcuți niciunul, nici altul, și că
trebuie clădiți din nou, de la capăt și din temelie. În acest înțeles, tineretul
de azi al României răspunde mult mai bine și mai direct complicatelor
întrebări despre esența și existența lumii și a oamenilor: în măsura în
care e mai mult activă decât re lexivă, participare în viață mai mult decât
contemplare a vieții, tinerețea e ținută să răspundă cu obligativitate unei
singure întrebări: ce vrea ea să facă în lume? Ca un adevărat organism
sănătos, ea nu are să se întrebe asupra funcțiunilor, ci asupra scopurilor
ei. O spune atât de bine G. K. Chesterton: „Un om n-ar putea da o dovadă
mai bună de sănătatea lui izică decât acceptând cu voioșie să meargă
până la capătul lumii”.
Și ceea ce vrea să facă tineretul românesc, drumul până la capătul

lumii, pe care el s-a angajat, se bizuie pe cel mai viu, mai proaspăt și mai
tulburător ideal tineresc; el vrea să facă o Românie întemeiată pe o deplină
justiție socială.
Cum? Nu cumva vi se pare că un asemenea ideal și o asemenea
problemă a tineretului românesc nu e destul de umană, de vreme ce acest
tineret n-a avut nici timpul, nici interesul să se-ntrebe și să înțeleagă ce
este și cum este un biet exploatator, în iința lui cea mai intimă, în țesutul
lui cel mai străfund? E drept că știe, oarecum, prin deducție, după faptele
acestui exploatator, că în iința lui de carne și de spirit e numai puroi. Și
tocmai de aceea a pornit acest tineret, alături de muncitorii țării lui, pe
calea anevoioasă a acțiunii, iindcă a înțeles că el este altfel decât tiranii și
exploatatorii lumii, dar la fel cu muncitorii și exploatații ei. Căci, „curioasa
aristocrație a certitudinii”, pe care o pomenește, cu melancolie, Virgil Ierunca
este, în fond, un onest proletariat al acțiunii și al luptei prin care tineretul
românesc aduce stilul său într-adevăr tineresc și care, de când e lumea și
pământul, n-a fost altul decât dăruirea de sine, încrederea în oameni și în
viață, voința de luptă și de acțiune, tovărășia unei colectivități eroice.
Dar Virgil Ierunca scrie, e drept, destul de în trecut, poate numai
furat de condei și fără să urmărească implicațiile unei asemenea a irmații,
că tinerii „n-au avut și nu au vreme să înțeleagă ce și cum este lumea etc.”
Dar tocmai timpul ăsta de acțiune, de luptă, de încordare în muncă
politică, dezbateri și – hai să le spunem pe nume! – ședințe, timpul acesta
în care tovarășii de generație și de bancă ai lui Virgil Ierunca umblă cu
bidineaua și căldarea de clei ca să împăuneze zidurile cu a ișe pe care scrie
„Jos Maniu!” și „Votați Soarele!”, sau cutreieră străzi și cartiere, pe jos și-n
autocamioane, la țară și-n orașe, cântând și strigând lozinci asemănătoare,
chiar timpul acesta, care unor studioși le-ar putea apărea ca o pierdere de
vreme și de cunoaștere a esenței și existenței oamenilor și lumii, ei bine,
chiar acest fel de activitate a tineretului este un fel – și cel mai e icace – de
a învăța, de a cunoaște ce și cum sunt oamenii și lumea, cunoscându-se pe
sine însuși. „Acționând asupra mediului înconjurător și transformându-l,
omul se transformă pe el însuși”, spune Karl Marx – și tineretul românesc
de astăzi nu face sau nu are ceva mai bun de făcut, în interesul cel mai
vital al culturii țării sale, decât să contribuie, cu toate forțele lui, la
transformarea lumii înconjurătoare, a acestei țări, chiar a organizării
strâmbe și nedrepte pe care ea se mai bizuie încă. Din această muncă, din
acest stăruitor efort care va contribui la ridicarea din mlaștini a unei țări
preschimbate și angajate hotărât pe căile luminii și ale progresului istoric,
tineretul românesc nu poate să iasă ignorant. Îl împiedică de la aceasta
chiar condițiile obiective ale muncii depuse. El simte și știe bine că în
această luptă pe care o poartă alături, de poporul lui, el descoperă istoria
țării și sensul ei, oamenii și caracterele lor, descoperind, totodată, în el
însuși forțe și sentimente, posibilități și resurse pe care singur nu le-ar i
putut descoperi niciodată. Căci, comunismul fertilizează omul în același
fel ca și iubirea: scoate din adâncul lui adevăruri și puteri pe care singur
nici nu le-ar i bănuit că există în el.
Această încredere și dăruire generoasă în tovărășie e stilul tinereții
în cultura românească de ultimă oră.
Da, e adevărat că nivelul acestei culturi e scăzut. El poate i, la urma
urmelor, redus la minimum. Ceea ce e sigur e că spiritul culturii se a lă în
conștiința acestui tineret. E chiar mai mult decât atât: nu e numai spiritul
și sensul unei culturi, dar al unei civilizații întregi.
Odată cu o Românie preschimbată din rădăcină, se va naște și o
cultură la fel, cu caractere, scopuri și funcțiuni complet schimbate.
Termenii, premisele culturii românești de mâine, sunt implicați
în efortul de azi al României care merge înainte cu muncitorii, țăranii și
tineretul ei, care a lă mai multe lucruri despre lume, despre oameni și
despre el însuși, ascultând, uneori ie chiar împotriva voinței lui imediate,
mai mult de directivele tovarășilor săi decât de îndemnul propriei lui
inimi. Căci, uneori, e mai ușor să asculți de legile unei lumi vechi decât
să o faci din nou, cu legi cu tot. Dar cine nu a înțeles caracterul vizionar al
oricărei existențe, cine nu are destulă putere de a visa cu ochii deschiși și
de a arunca până și în cea mai ștearsă din acțiunile lui cotidiene, o rază din
lumina tainică a visului său, acela nu va înțelege că această criză, de care
vorbește Virgil Ierunca, e doar una de creștere, pe care tineretul românesc
o adâncește conștient, tocmai pentru ca să poată îmbrățișa și răspunde cât
mai complet întrebării: ce este și cum este lumea și omul?
Pentru a cunoaște această lume, tineretul românesc se simte destul
de sănătos ca să se angajeze să meargă până la capătul ei, să o preschimbe
din temelie. Subiect al istoriei țării sale, el va izbuti să ie, până la urmă,
subiectul propriei sale culturi.
Scânteia, anul XVI, nr. 642, 4 octombrie 1946, p. 2.

Criza culturii românești
Articolul cu privire la criza culturii românești, pe care îl scria într-un

ziar de dimineață, acum câtăva vreme, d. V. Ierunca, a avut marea calitate
de a stârni discuții. Am asistat la câteva ixări de poziție, printre care și
aceea – fără exagerare, superbă – a dlui I. Caraion, căruia țin să-i aduc
întregul meu omagiu, pentru curajul și consecvența sa.
Dar problema, mi se pare, n-a fost dezbătută integral.
Da, d. Caraion are dreptate: există o criză a culturii românești și ea
există pentru că niciodată cultura nu este posibilă fără libertate. Ca să mai
discutăm problema existenței sau nu a libertății, este inutil. Creatorul nu
are, astăzi, facultatea de a-și lăsa liberă, spontană, inspirația sa. El este
obligat a adopta numai anumite teme și a le trata în anumite formule, de
la care, dacă se abate, este pus la stâlpul infamiei. Este adevărat, se dă
artistului o mare atenție. El este invitat mai ales să coboare în mulțime, să
participe la frământările ei, pe care, apoi, să le exprime și cărora să le dea
soluții. Dar însăși această invitație îi este nesinceră. Pentru că, în realitate,
artistul nu este chemat să dea nicio soluție – soluțiile sunt dinainte
cunoscute, și ele sunt de ordin politic – iar participarea lui se reduce la
repetarea unor tipare date. Trăim incontestabil o epocă a lozincilor. Există
o criză a culturii, pentru că creatorul este solicitat, dar nu cu uneltele
sale, ci cu acelea ale omului politic și confuzia de planuri dă rezultate
lamentabile. Există o criză a culturii, pentru că nu se înțelege că creația nu
este posibilă la ordin; artistul este mai mult decât un simplu meșteșugar
care, servindu-se de o tehnică, să poată fabrica în serie: pe lângă tehnică,
el mai are nevoie de încă ceva care nu apare la comandă, ci numai într-o
atmosferă de libertate.
Da, d. Caraion are dreptate. Toate acestea de mai sus sunt cauze
foarte importante ale crizei.
Dar d. Caraion, îmi pare, uită tocmai esențialul. Că criza se găsește,
totuși, nu în afară, ci mai ales în noi înșine. Mă gândesc în special la literatură.
Da, de atâta timp nu a mai apărut, cu excepții prea rare, nicio prezență nouă.
Da, ne zbăteam într-o totală apatie. Dar asta numai din cauza constrângerilor
din afară? Nu: mai ales din cauza noastră înșine. Nu vreau să irit pe nimeni.
Dar îl invit pe scriitorul român să se privească. Scriitorul român nu mai e
pasionat de literatură. El e preocupat de altceva: de mici vanități, de mici
egoisme, de mici aranjamente. Scriitorul român se consumă nu în creație, ci
în diverse sforării, care de care mai meschine, împotriva eventualilor rivali,
care i-ar putea întuneca strălucirea. Domnește din plin un spirit tenebros, de
clan. Unșii cu har divin ai literaturii românești sunt grupați în mici bisericuțe
inaccesibile și rigide, în care membrii se autoelogiază și răspândesc distilate
veninuri împotriva rivalilor. Apariția unui nume nou este considerată ca un
atac personal împotriva iecărui scriitor român. Se înjgheabă, în astfel de
prilejuri, de îndată, o teribilă campanie a tăcerii. Critica, la rândul ei, care
este chemată a da judecăți și indicații, nu face decât să întrețină un raport
de amabilități sau tăceri. Acesta este adevărul.
N-avem libertate? Dar, înainte de orice constrângeri dinafară,
ne interzicem noi înșine, între noi, libertatea. Să a le d. I. Caraion că
semnatarul acestor rânduri, care n-a fost primit în S.S.R. pe considerații
străine de literatură, n-a avut nici până astăzi posibilitatea de a protesta
împotriva acestui fapt, deși articolul pe care l-a scris cu decență și multă
urbanitate, n-a fost oprit de nicio cenzură o icială. Redacțiile l-au refuzat
amabil, temându-se să nu jignească diverse susceptibilități. Să a le, de
asemenea, d. I. Caraion – lucruri pe care le știe prea bine – că dacă nu
aparții anumitor cercuri, anumitor prietenii – și nu vorbesc de prietenii
politice – nu vei putea scrie niciodată nicăieri. Să a le d. I. Caraion că tot
scriitorul acestor rânduri are o întreagă colecție de manuscrise care n-au
apărut nu pentru ca ar i fost proaste – sute de articole cel puțin tot atât
de proaste au apărut în aceleași publicații – și asta numai pentru că i-au
displăcut servilismele sau n-a știut poate să-și facă relațiile necesare.
Da, există o criză, dar criza este, fără îndoială, mai ales în noi. Și
mult mai adâncă, mult mai gravă. Pentru că criza din afară e trecătoare.
Orice negare a libertății e trecătoare. Dar criza dinăuntru rămâne. Acolo e
primejdia cea mare.
Scriu aceste rânduri cu conștiința că voi i dezaprobat și de unii,
și de ceilalți, de toată lumea. Mi-e egal. Mă mai aștept să mi se spuie că
rândurile de față sunt o simplă diversiune menită să abată atenția de
la subiect, o criză a culturii, o criză a libertății. Notez, însă, un lucru. D.
Caraion protesta împotriva amestecului între politică și cultură. Îi prezic
că din articolul d-sale va i reținută mai ales semni icația politică; și îi atrag,
totodată, atenția că, punând accentul pe constrângerile din afară, cade el
însuși în vina acelora pe care îi condamnă: privește fenomenul din punctul

lui de vedere politic. Fenomenul de criză trebuie privit în întregimea lui.
Și, dacă este așa, mi-ași pune întrebarea: cu ce trebuie să începem?
Răspunsul este numai unul singur.
În atmosfera noastră de amabilități, convenționalisme și partizanate,
îl vom putea ocoli. Dar realitățile ocolite se răzbună întotdeauna. Suntem
amenințați să devenim inutili. Preocupați de măruntele noastre hărțuieli,
am pierdut contactul cu adevăratele probleme. Publicul se simte absent
de la creația noastră și se îndreaptă tot mai mult spre cartea străină.
El nu mai găsește în noi expresia neliniștilor, întrebărilor, bucuriilor și
speranțelor sale.
Nu știu dacă nu ar trebui să renunțăm la atmosfera sufocantă și
sterilă în care agonizăm voit, nu știu dacă nu ar trebui să ne schimbăm
și să revenim la literatură, fără prejudecăți, fără idei preconcepute, fără
minciuni – liberi și respectând libertatea altora.
Sau e mai bine, totuși, să continuăm a ne ascunde după deget?
Mircea Al. Petrescu
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 591, 14 noiembrie 1946, p. 1; 2.

Criza culturii românești
La început a font unul. A dat numai semnalul. A urmat un altul din

aceeași generație și apoi, sincopate și la intervale neregulate, au încercat
explicații, au lansat capete de acuzare scriitori de diverse mărimi. E greu,
desigur, să epuizezi o problemă în spațiul îngust al unui singur articol
de gazetă, și riscurile sunt mari în ce privește posibilitatea unei largi și
depline stăpâniri a obiectivității critice.
O criză a culturii românești există astăzi. Mai bine zis, și astăzi,
iindcă e mereu prezentă cam de câteva zeci de ani. Mai precis, din anii
imediat următori primului război mondial. Și cauze sunt multe. Amintim
de un constant și foarte dezvoltat curent de imitare a rețetelor străine și,
în același timp, de o greșită îndrumare și cultivare a publicului.
Romeo și Julieta au fost transplantați la Mizil. Amorul tragic al
eroilor marelui dramaturg englez a îmbrăcat, la noi, haina unui umor
ieftin, bulevardier, și publicul mulțumit (în niciun caz esteticește) a râs.
Au fost la modă și mai sunt încă localizările.
Totdeauna de proastă calitate. Teatrele le jucau cu sălile pline și
rețetele erau mari. Publicului needucat încă (și e vorba chiar de acele
câteva sute de cetățeni cu o frecvență exemplară la teatrele noastre), acești
importatori frauduloși îi prezentau mereu aceeași marfă. Piesele mari, mai
ales ale contemporanilor, au avut succesive și iremediabile căderi. Piesete
clasice trăiau periferic și a ișele lor impuneau (cuvânt ilizibil – n.n.) numai
rememorativ, exigențelor a ișate grotesc și hilar. În mărturisirile intime
din antracte, nici ele nu plăceau. Erau, totuși, frecventate pentru o nu
îndeajuns de bine camu lată cerință socială, și anume mondenă. Mulți
dintre scriitorii noștri au fost vizibil și declarat proustieni, de pildă. Și
atunci, era normal ca publicul cititor să se îndrepte nu către imitațiile
noastre, ci să se adreseze ie direct originalelor, ie traducerilor.
Cele două-trei mii de cititori îl citeau mai degrabă pe Dostoievski
și ocoleau proza lui Dan Petrașincu, Ieronim Șerbu sau a altora a lați în
același sertar.
Exemplele se pot înmulți cu ușurință.
Și revenim la politic, de care cultura și, în special literatura, nu se

pot despărți fără anumite sângerări. Și luăm două exemple clasice. Iliada
lui Homer are un punct de plecare strict politic: războiul Troiei, Război și
pace e ecoul anului 1814 și al campaniei napoleoniene. Sunt su iciente,
credem, pentru economia punctului nostru de vedere, aceste trimiteri, în
aparență, didactice.
Mulți ani s-a practicat, pe hârtie, un continuu atentat împotriva
omului. Prezența pistruilor sau a ochelarilor, prezența unui anume fel de
pigmenți care făceau pielea unor oameni altfel decât albă erau, pentru
mulți scriitori, dramaturgi și iloso i, prilejul unor degradante și umilitoare
atitudini.
Care au fost urmările imediate? Sute de oameni nevinovați au căzut
în noroi sub loviturile exaltaților verzi, albaștri, cenușii sau negri. Mii de
ziare, reviste și cărți au ars ca imense torțe. La răspântiile orașelor de la
noi și aiurea, în același timp, la bariere, aștepta trimisul morții: războiului,
i s-au deschis porțile, iindcă mulți l-au așteptat și-l chemaseră.
Ne apropiem de „astăzi”. Și de urmările mai îndepărtate ale acestui
început cu incendieri și cu inumane sfâșieri. Câțiva cărturari, din cea mai
tânără generație, au ieșit în stradă și au dat semnalul de alarmă. Unul a
ridicat la cer steagul libertății, steag din care susține că nu i-a mai rămas
decât prăjina și amintirea faldurilor zdrențuite. Faptul că a putut, el și
ceilalți, să aștearnă pe o pagină de ziar, nesupărați de nimeni, rânduri
de revoltă pentru prezent, dovedește, indiscutabil, prezența luminoasă a
democraticei libertății de opinie.
În ciuda personalităților politice care, cu ani în urmă, au căutat
explicații problemelor sociale și astăzi le aștern pe hârtie, ele și oricare
altul sunt liberi să facă iloso ie și să înlăture falimentul pe care-l socot
de acum un fapt consumat și împlinit. Și poezie pot scrie, și roman, și
teatru. Pot face texte de șlagăre și chiar muzica respectivă. Nici unul dintre
noi nu poate spune că nu există libertate, pentru că ceea ce scriem noi,
recunoscut prost, nu e publicat, câtă vreme compuneri, de aceeași calitate,
se răsfață în voie pe pagini întregi în toate publicațiile existente. Putem
face orice lucru care nu îmbracă haina urii și germenii unei noi discordii
între oameni. Și, mai ales, trebuie să facem totul pentru culturalizarea
poporului. Mulți socotesc aceasta drept un meschin normativ politic, deci,
pieziș culturii.
Acum un an și ceva, mă a lam la Timișoara. Între colegi de breaslă
români și unguri. Era încă război. Hârtia puțină nu îngăduia ziarelor să
apară decât în două pagini. Literatura era o biată cenușăreasă izgonită în
colțuri obscure ori nu își găsea loc de fel. Reviste de cultură nu apăreau.
O mână de scriitori, al cărei su let era bătrânul și cunoscutul scriitor
Markovits Rodion, a luat hotărârea unor șezători literare în fabricile
timișorene. Muncitorii ceferiști au ascultat conferințele, lecturile și
recitările noastre într-o imensă hală descoperită. Ploua de multe ori
peste noi, cerneala de pe hârtiile noastre se întindea în bătaia stropilor
și, adunați în jurul nostru, muncitorii răbdau cu stoicism frigul, dar se
încăpățânau să asculte. Au urmat alte fabrici. Și de unde, la început, în
jurul nostru nu se găseau decât la 20 de muncitori, în scurt timp am reușit
să trezim un frumos interes pentru ceea ce făceam noi. La început ni s-a
spus:
– „Nu ne trebuie literatură, ne trebuie pâine”.
Foamea izică o simțeam cu toții. Adeseori, în drumul nostru către
fabrici nu aveam bani decât pentru un ziar și biletele de tramvai. Noi eram
obișnuiți să răbdăm de foame o zi, două, ca să putem cumpăra o carte pe
care o doream. Și repetam: dincolo de lozinca, numai în aparență slogan
politic, nouă scriitorilor ne era hărăzit să trezim atenția omului de jos și
pentru cealaltă foame: foamea pentru cuvântul-lumină, pentru slova care
înalță și puri ică, pentru tot ceea ce intră catalogat în domeniul culturii.
Pe atunci, nu existau în fabrici biblioteci. Acum sunt, și cărțile se
citesc. Muncitorii timișoreni susțin astăzi din salariul lor Teatrul Poporului,
din capitala Banatului. Astăzi, conferințele și festivalurile, chiar atunci
când nu se vorbește despre politică, sunt pline de oameni în șalopete.
Evadând din perimetrul strâmt al acestor exemple, totuși îndeajuns
de grăitoare, spunem și noi că nu există su iciente reviste literare și că ne
întristează și pe noi vegetația luxuriantă a revistelor de modă feminină, de
cancan cinematogra ic sau teatral. Nu uităm, însă, viața scurtă a revistei
Lumea. Moartea ei, pe care toți am socotit-o prematură și regretabilă, se
datora însă unui anume gust cu care de ani de zile „marele” nostru public
era obișnuit.
Ceea ce, în mic, s-a făcut cu muncitorii timișoreni, trebuie să se facă
cu marele public. El trebuie obișnuit să simtă nu numai foamea izică sau
foamea pentru produsele tangente culturii. Trebuie obișnuit să înțeleagă
rostul adânc al literaturii, al muzicii și al artelor plastice.
Ministrului Artelor îi incumbă o serie întreagă de sarcini uriașe și de
o covârșitoare importanță. Muzeele trebuie înmulțite. Ușile celor existente
trebuie deschise în iecare zi. Chiar duminica. Același lucru spunem și
despre bibliotecile publice. Editurile de stat trebuie să aibă alocate sume

su iciente pentru o producție masivă. O atenție deosebită și permanentă
trebuie să se dea literaturii originale românești. În același timp, atenția
față de nevoile materiale ale scriitorului, artistului și, în genere, ale omului
de cultură, trebuie să treacă dincolo de simbol și de sensul lui jignitor
caritabil. Devenită lege și obicei, atenția, în această privință, va da rezultate
remarcabile. Un început bun s-a și făcut. Într-un articol din Lumea, d. Ion
Caraion spunea: „În U.R.S.S., Leonid Leonov își are vila și automobilul său,
la noi Tudor Arghezi vine cu tramvaiul din Mărțișor până în centru”.
Atunci când nu o vilă sau un automobil, ci minimul de existență va
asigura omului de cultură un trai tihnit, o bună parte din drumul care duce
dincolo de criză, către lumină, va i parcurs.
Petru Vintilă
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 594, 17 noiembrie 1946, p. 1; 2.

Există, oare, o criză a culturii românești?
Tânărul și talentatul nostru confrate, d. Ion Caraion, a aruncat o

piatră în balta suferințelor actuale ale creatorilor de frumos. Cu argumente
juste, neîndoielnice, d-sa a legitimat criza prin care trece azi cultura
noastră, drept un re lex al tiraniei politice care a suprimat libertatea de
exprimare și manifestarea culturală. S-a arătat, cu această ocazie, cât rău
face înhămarea artistului la interesele politicii de partid, încorsetându-i
gândirea în faimoasa „linie”. Recent, confrații [de la] Timpul și Semnalul au
arătat în culori sumbre mizeria materială în care se zbate intelectualitatea
noastră, scumpetea cărților literare sau de știință și, deci, imposibilitatea
unei completări și primeniri a cunoștințelor. S-a ajuns, astfel, la concluzia:
„Libertatea de a consuma iloso ic? Da! Dar cu condiția să avem libertatea
de a consuma pâine. Criza de cultură este, de fapt, o criză de carto i, de
porumb, de untură”.
Evident, confrații noștri au și nu au întocmai dreptate.
Este drept că politicul călăuzește și stingherește astăzi mișcările
scriitorilor și intelectualilor noștri. Că acest politic nu presupune lexibilități
și că orice abatere dincolo de „linie” este gâtuită fără urme. Este adevărat
că un pustiu jalnic domnește în republica literelor, văduvită de agitațiile
„sezoniere” de altădată O carte costă astăzi între 20.000 lei și 40.000 lei și
mulți consumatori de frumos se mulțumesc s-o mângâie doar cu privirea,
în rafturile librăriilor. Înecat de nevoia de a trăi, scriitorul zilelor noastre
aleargă cu „ ileul” din economat în economat, fericit când poate să și-l umple
cu „carto i, porumb, untură”, – aproape mai fericit decât odinioară, când se
înapoia de la editură cu teancul de volume proaspăt tipărite...
Și totuși, această criză a culturii românești nu se datorește numai
cauzelor politice și economice ale timpului de față. Altcineva sau, mai bine
spus, altceva este pricina că scriitorii noștri sunt atât de negăsit în pagini
care să cristalizeze frământarea contemporană.
Romain Rolland, vorbind despre scriitori, spunea: „Artistul este
ochiul epocii sale. Printr-însul, privește epoca: printr-însul, se vede pe ea
însăși”.
De ce oare acest „ochi” este acum atât de tulbure, încât să nu poată

răsfrânge imaginea contemporaneității?
Lipsa de libertate? Totdeauna, libertatea a fost un bun jinduit de mase
și elitele ei; totdeauna a fost înțeleasă și aplicată prin raportul dintre ideea
politică dominantă și aspirațiile luptătorilor pentru frumos și adevăr. A invoca
lipsa libertății, într-o anumită epocă, drept cauza apatiei elitelor creatoare,
ar însemna să nesocotim eroicele și frumoasele exemple ale istoriei. De la
Michelangelo și până la Karl von Ossietzki, întâlnim atâtea și atâtea conștiințe
care n-au dat îndărăt în fața piedicilor. Restrângerea libertății n-a împiedicat
pe creatorii de frumos să îmbrace adevărul în haine cât mai măiestre și mai
felurite. Ei aveau, însă, o convingere și de aceea au biruit.
Grija pentru hrana și nevoile zilnice? Dar un Beethoven, un Gorki, un
Jack London, un Eminescu, un Panait Istrati, trecut-au prin viață mirosind
un tranda ir? Dimpotrivă. Cu su letele doldora de frumuseți miraculoase,
s-au încovoiat totuși din greu pe nicovala vieții, câștigându-și cu sudori
de sânge pâinea și libertatea. Giovanni Papini, ca să luăm un exemplu,
mărturisește că a scris al său Un om sfârșit într-o odaie mai mică decât
o chilie. Pe fereastră nu vedea decât un străvechi acoperiș, umed, plin de
mușchi verde și bureți, și un colț de zid cu tencuială căzută. Foc n-avea,
decât pe acela al inspirației (când era!) și, de cele mai multe ori, trecut de
miezul nopții, amorțit și înghețat, se scula de la masa de scris, căci îi cădea
condeiul dintre degetele înțepenite. Alteori, scria la cafenea, în aerul stricat,
plin de fum și de mirosul farfuriilor spălate la bucătărie. Dar Jack London,
care se sufoca în aburul spălătoriilor, unde-și câștiga pâinea și scria, totuși,
noaptea, zeci și sute de pagini îndurerate, cu „bețe” la ochi, ca să-i ține
pleoapele biruite de trudă? Dar foamea lui Hamsun? Viața chinuită a lui
Gorki, vagabondările lui Panait Istrati, atâția și atâția inspirați, chinuiți de
mizerie, oare au fost „ochiul epocii lor”, care s-au abătut pentru adevărul
spus fără înconjur, convinși că fără „curaj și sinceritate lumea ar redeveni,
încet-încet, o baltă plină cu broaște somnoroase!”
Desigur, nu îndemnăm, prin asta, la suferință, la mizerie cu orice
preț. Cât mai multă libertate spirituală și cât mai multă micșorare a
greutăților materiale va descotorosi pe scriitori de oboseli supărătoare,
le va elibera cugetul, iar pe cei mulți, – masele cititoare – îi va momi să
fructi ice frumusețile apropiate.
Dar...
Mai cred scriitorii noștri de azi în ceva? Sunt ei pregătiți să ie oglinda
în care să se răsfrângă epoca ce o trăim?
Răspunsul pe care ni-l dăm este șovăielnic. Mai întâi, cei mai mulți
dintre scriitorii noștri au trăit departe de viața socială. Sunt plăsmuitorii
unei opere izvorâte mai mult din imaginație decât din realitate. Retrași
într-un turn de ildeș, depărtat de durerea și aspirația mulțimii, și-au
închiriat deseori strunele su letului celor care împărțeau tainul de grăunțe
și le asigurau confortul. Nu despre ei ne vom ocupa în cele de față, pentru
că aceștia, fără nicio identitate reală în trecut, astăzi și-au închiriat una,
care nu ne interesează. Avem însă creatori de frumos, intelectuali care au
trăit, au luptat și au văzut în artă un mijloc social și poate unul dintre cele
mai puternice în stare să descotorosească umanitatea de urât, ajutând-o
la consolidarea domniei binelui, frumosului și adevărului. Tăcerea lor
actuală, oboseala și lipsa lor de entuziasm și prezența pe șantierul social
ne îndurerează.
Vom încerca, în cele de față, să tălmăcim această stare, această
tăcere prin însăși viața noastră de prețuitori și slujitori ai acelorași
idealuri. Resimțim și ne explicăm oboseala lor față de cuvântul rostit și
care nu mai spune azi nimic, tristețea după nădejdile de odinioară, după
credințele sfâșiate de o realitate care atestă zădărnicia atâtor într-aripări
și sângerări trecute...
Sute, mii și milioane de cărți au îndemnat pe om să ie mai bun, mai
aproape de semenul său, mai consecvent cu ceea ce-i etern în făptura lui
și-l deosebește de dobitoace. Sute, mii și milioane de luptători – artiști,
scriitori, intelectuali muncitori – au nădăjduit în ziua în care cruzimea,
nedreptatea, minciuna, egoismul, vor dispărea; o zi în care meritele unui
om – muncitor cu mintea sau cu brațul – să ie răsplătite nu datorită unei
întâmplări sau „statelor” de activitate într-un partid; o zi în care să nu mai
existe fericirea de a învinge singur, fericirea de a reuși singur, fericirea de
a te bucura singur, dreptul de a triumfa călcând peste durerile semenilor
tăi. Epoca noastră a dovedit, însă, cu prisosință, zădărnicia acestor
visuri, a acestor nădejdi, pentru care ne-am ostenit iecare. Cărțile cele
mai generoase – întărite cu pilda vieții celor ce le-au scris – n-au reușit
să modi ice, să îndrepte, să prefacă în bine irea omului. Emoția artistică
n-a izbutit decât să transforme omenirea dintr-o turmă de lupi lămânzi
într-una de lupi sătui. Toate valorile morale șt estetice, proclamate cu
atâtea jertfe și propovăduite pentru izbăvirea omului de mâine, s-au
redus, în practică, doar la un conformism lesnicios și dezgustător, menit
să asigure iecăruia certitudinea bobului de linte și un „grajd” cât mai
sistematic... Solidaritatea, omenia, frumosul, adevărul, cinstea, dragostea
pentru cel încă obidit? Le cauți în jur și privirea, în loc să se lumineze, ți

se încețoșează de atâta pustietate. Simți cum totul tinde să se transforme
încet, încet, „într-o baltă cu broaște somnoroase”...
Aici stă, în parte, dacă nu total, miezul crizei culturii românești
actuale. O criză spirituală, izvorâtă din moartea su letului dezamăgit
tocmai la cei chemați, la cei care au luptat și au crezut. O oboseală
încetinește bătăile inimii și amorțește mișcarea condeiului pe hârtie.
Un prieten, scriitor greu încercat de viață și dispărut de mult din
mijlocul nostru, își zugrăvea astfel epoca sa: „Nu mai poate mânca pâine,
azi, într-un Stat, nici omul care n-are decât palmele sale, nici acela care
n-are decât creierul său, ci numai vicleanul înarmat cu gură mare și
obrăznicie. Acestuia trebuie să ne robim cu toții. Pe el trebuie să-l servim
și să-l lingușim. El este distribuitorul de pâine și de așa-zisele onoruri”.
Și asta era atunci, când nădejdile în acel „mâine” erau intacte și
luptam pentru ele. O întrebare îmi sfredelește inima și mintea: Ce a mai
rămas din năzuințele care aveau să facă din oameni niște s inți?
Întrebându-vă și răspunzându-vă iecare, veți a la însăși cauza crizei
în care se zbate astăzi cultura noastră.
Alexandru Talex
Jurnalul de dimineață, anul VIII, nr. 613, 8 decembrie 1946, p. 1; 3.

INDICE DE NUME
A BAUDELAIRE, Charles 137, 239
BAYONNE, Elzéar 32
ACSINTEANU, George 610 BĂDĂUȚĂ, Alexandru 187, 267, 662
AGÂRBICEANU, Ion 90 BĂLAN, Mitropolitul 748
ALBU-ORĂȘANU, M. 584 BĂLĂNESCU, Ion 143
ALDEA, Aurel 246, 247, 386 BĂLCESCU, Nicolae 23, 56, 175, 284,
ALECSANDRI, Vasile 23, 42, 56-59, 300, 305, 338, 493, 504
67, 68, 136, 137, 140, 300, 304, 755 BĂNCIULESCU, Victor 349, 350
ALEXANDRESCU, Grigore 136 BĂRBULESCU, Dumitru 410
ALEXANDRINI, Puiu 464, 465 BĂRNUȚIU, Simion 56
ANDREESCU, Ladmiss 610 BÂCOV, C.M. 721
ANTONESCU, Mihai (Ică) 145, 227, BEETHOVEN, Ludwig van 23, 164,
233, 271, 369, 377, 378, 440, 514, 400, 778
536, 618, 630, 634, 637, 662, 663, BELDIMAN, Alexandru 511, 756
669, 749 BELIGAN, Radu 177
ANTONOVA, Maria 641 BENDA, Julien 121, 163
APOLLINAIRE, Guillaume 85 BENIUC, Mihai 86, 144, 410, 432,
ARGHEZI, Tudor 13, 14, 48, 54, 85, 433
121, 123, 155, 277-283, 304, 585, BENOIT, Pierre 113
776 BÉRAUD, Henry 497, 576
ARISTOTEL 153, 683 BERDIAEV, Nikolai 64-66
ASACHI, Gheorghe 437 BERGSON, Henri 250, 251, 269
ASTOR, Waldorf 708 BEVAN, Aneurin 709
BEVIN, Ernest 584
B BIDWELL, George Chandos 710
BISMARCK, Otto von 23, 524
BACALBAȘA, Constantin 209, 304, BLAGA, Lucian 14, 85, 187, 194,
542, 755 294-296, 309
BACOVIA, George 77, 332 BLUM, Leon 708
BAGDAZAR, Nicolae 596 BOILEAU, Nicolas 195
BALZAC, Honoré de 152, 163, 164, BOLINTINEANU, Dimitrie 136, 140
433 BORĂNESCU-LAHOVARY, C. 679
BALMUȘ, Constantin 227, 229, 238 BORIN, C. 721
BANUȘ, Maria 409, 410, 731 BOȘCA-MĂLIN, Emil 513, 536, 537,
BARANGA, Aurel 410, 733 666, 668-670
BARBUSSE, Henri 98 BOTEZ, Demostene 123, 124
BARIȚIU, George 748 BOTTA, Dan 258
BATZARIA, Nicolae 603, 610 BOURDEL, Maurice 734
784 . Indice
BOUREANU, Radu 637 CARAGIALE, I.L. 26, 30, 31, 65, 67,
BRAGA, Dominique 96, 97 70, 85, 304, 433, 504
BRANLY, Edouard 157 CARAGIALE, Mateiu 85
BRATU, Traian 196 CARAION, Ion 14, 182, 185, 189,
BRĂNIȘTEANU, Barbu 338, 393, 197, 262, 606, 770, 771, 776, 777
395, 506, 509, 512, 519, 528, 540,
CARANDINO, Nicolae 14, 63, 388,
561, 746 457, 547, 555, 566, 641, 740
BRĂTIANU, Constantin 245 CARCALECHI, E. 57
BRĂTIANU, Dumitru 756 CARIANOPOL, Virgil 604, 609
BRĂTIANU, George 239 CARLAONȚ, Dumitru 267
BRĂTIANU, Ion C. 511 CAROL II, rege al României 213,
BRESLAȘU, Marcel 336 280, 517, 545
BROCH, Hermann 85 CARP, Petre P. 67, 69
BRUCIU, George 610 CARREL, Alexis 683
BRULAT, Paul 784 CART, Eugen 321
BRUNEA-FOX, F. 385 CASANOVA, Giacomo 304
BRUNSCHWIG, Jacques 201 CASSIAN, Nina 410
BUCAR, Annabelle 710 CATON 235
BUCKLE, Henry Thomas 517 CAZABAN, Alexandru 90
BUCUȚA, Emanoil 187 CAZZAVILAN, Theodora 642
BUELOW, Bernardo di 511 CĂLINESCU, Arman 280, 661
BUIAȘ, Diana 644, 645 CĂLINESCU, George 14, 208, 253,
BUNACIU, Avram 273, 274, 639-644
257, 261, 333, 397, 408, 465, 479,
BUNEEV, I. 721 485, 743
BURÉ, Emile 389 CĂLUGĂRU, Ion 398, 675
BUȘILĂ, Constantin 221 CÂRLOVA, Vasile 136
BUSUIOCEANU, Alexandru 194 CEAIKOVSKI, Piotr Ilici 401
BUZDUGAN, Ion 42 CEAUȘESCU, Nicolae 82
CEHOV, Anton 433
C
CÉLINE, Louis Ferdinand 135
CERVANTES, Miguel de 85, 149,
CALEDONIU, Ovidiu 187
163, 433
CALIGA, Emil G. 647
CHATEAUBRIAND, François-René
CALLIMACHI, Scarlat 268, 625
de 109, 114
CAMILAR, Eusebiu 168, 347, 733
CHENDI, Ilarie 57
CANTACUZINO, Matei 449
CHESTERTON, Gilbert Keyth 138,
CANTEMIR, Dimitrie 304
279, 767
CARACOSTEA, Dumitru 187, 188,
CHIRIȚĂ, Constantin 349
196, 227, 243
Indice . 785
CHURCHILL (Winston Leonard 257, 261, 267, 285-295, 297, 301, 305,
Spencer) 649, 712 351, 609, 623, 646, 652, 656, 674, 675
CIANO, Galeazzo 214 CREVEDIA, Nicolae 187
CIOBANU, Cristina 646 CRISTIAN, V. 112, 697
CIOCÂRLAN, Ioan 90 CRISTOBALD, C. 592
CIOCULESCU, Radu 456 CRIȘAN, Dumitru 664
CIOCULESCU, Șerban 277 CROHMĂLNICEANU, Ovid 333, 481
CIORAN, Emil 14, 15, 300, 302-309 CUZA, A.C. 188, 201, 206, 215, 227,
CIPARIU, Timotei 37 237, 248, 251, 267, 510, 511, 545,
CIUCĂ, Eugen 456 609, 642
CIUREZU, Dimitrie 187 CUZA, Alexandru Ioan 58, 68
CLEMENCEAU, Georges 507, 512,
540, 545 D
COCEA, N.D. 123, 124, 221, 224, 449,
504, 625 DAMIAN, Mircea 179, 214, 290, 441,
COCTEAU, Jean 182 451, 455, 463, 535, 563, 598, 621,
CODREANU, Corneliu Zelea 226, 627, 677, 742
235, 259, 273, 274, 302, 379, 642, DAN, Sergiu 116, 457
643, 648, 654 DANCA, Pavel 551
COMANICIU, Horațiu 514, 532 DANTE, Alighieri 29, 149, 164, 433
COMARNESCU, Petru 482 DARIE, Ion 99
CONSTANT, George 135 DAVID, Constantin 501
CONSTANTINESCU, Al. C. 658 DAVIDESCU, Radu 639, 640
CONSTANȚIU, I. 531 DEAT, Marcel 192
CONTA, Vasile 67, 69 DE GAULLE, Charles 389
COPOSU, Corneliu 277, 513, 514 DELAVRANCEA, Barbu 59
CORABELNICOVA, Alexandra 271 DEMETRIUS, Lucia 457
CORLACIU, Ben 410 DEMOCRIT 493
CORNEA, Paul 150 DENSUSIANU, Ovid 109
CORREGIO, Antonio da 396 DESCARTES, René 152, 556, 683
DESSILA, Octav 183
COSĂCEANU, Florica 638, 646
DEȘLIU, Dan 409, 410, 731
COSMA, Aurel 646, 652, 656
DIANU, Romulus 192, 193, 214, 267,
COȘBUC, George 304
272, 580, 609, 628-630, 637, 639,
COTRUȘ, Aron 187, 194, 243
641, 646, 655
COURIER, Paul Louis 114
DICKENS, Charles 163, 400
CRAINIC, Nichifor (vezi și Ion DOBRE)
DIMA, Marin 571
14, 93, 94, 178-180, 186-188, 194, 196,
DIMITRESCU, Ion 628, 629, 646,
225-227, 229, 242-244, 248, 251, 256,
655, 656
786 . Indice
DINU, Gheorghe 499, 595, 625, 638 ESCHIL 140, 141, 149
DOBRE, Ion (vezi Nichifor CRAINIC) ESTHER, Rose 32
256, 656 ETHRIDGE, Mark 388, 531
DOBROGEANU-GHEREA, Constantin
329, 493 F
DONA, H. 72
DORIOT, Jacques 192 FADEEV, Alexander 354, 480
DOSTOIEVSKI, Feodor 163, 269, 773 FARINACCI, Roberto 98
DRAGOMIR, Ion 209 FAULKNER, William 164
DRIEU LA ROCHELLE, Pierre 182 FĂGEȚEL, Constantin 91
DRUMARU, George 182 FĂRCĂȘANU, Mihail 245-247, 513,
DUCA, I.G. 13, 25, 501, 643, 654, 660
514
DULLES, John Foster 733, 734 FÂNTÂNERU, Constantin 209
DUMAS-PÈRE, Alexandre 114-116 FEDERZONI, Luigi 62, 98
DUMITRESCU, Geo 114, 474, 629, FÉNELON, François 520
639, 640
FILEROT, Sergiu 260, 262, 763
DUMITRIU, Anton 685, 687
FILIPESCU, Nicolae 511, 756
DUMITRIU, Petru 14, 409, 410, 588,
FINTEȘTEANU, Ion 456
733
FIROESCU, Titu 625
DUPONT, André 116
FLAUBERT, Gustave 433, 478
FOGAZZARO, Antonio 33
E
FOTI, Ion 610
EFTIMIU, Victor 123, 125, 605, 606, FRANCE, Anatole 94, 109, 124
690 FRANCO, Francisco 545, 584
EHRENBURG, Ilya 354, 388, 389, FRODA, Scarlat 192
692, 694 FRUNZĂ, Eugen 731
ELUARD, Paul 85
EMINESCU, Mihai 13, 42, 67, 68, 85, G
129, 137, 140, 206, 225, 237, 261,
262, 304, 437, 504, 585, 610, 634, GALACTION, Gala 155
778 GALACTIONOV, M.R. 692
ENĂȘESCU, Artur 137 GALAN, Em. V. 537, 732
ENESCU, Constantin 107 GAMBETTA, Léon 24
ENESCU, George 304 GAMILLSCHEG, Ernst 204
ENGELS, Friedrich 77, 81, 148, 149, GAXOTTE, Pierre 576
325, 405, 423, 477, 701, 724, 729 GÂRLEANU, Emil 38
EREZA, M. 592 GÂRNEAȚĂ, Ilie 299
Indice . 787
GEORGE AL III-LEA, rege al Marii GROZA, Petru 281, 386, 530, 550,
Britanii 517, 518 562
GEORGE, Ștefan 140 GURIAN, Sorana 401
GEORGESCU, George 221 GUTENBERG, Johannes 690
GEORGESCU, Teohari 550 GUYAU, Jean-Marie 70
GEROTA, Constantin 215, 216 GYR, Radu 243, 628, 631, 643, 646,
GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe 326, 651, 656
347, 357, 409, 414, 448, 476, 477
GHEORGHIU, Ștefan 410 H
GHINERARU, Florin 269
GIDE, André 63, 111, 112, 120, 124, HAGEA, Iulian 513, 514
135, 140 HAIDANE, J.B.S. 480
GIGURTU, Ion 214, 226, 287, 651 HAMSUN, Knut 778
GIONO, Jean 182 HARET, Spiru 50
GIOTTO di Bondone 396 HARRISON, D. 526
GIRARDIN, Émile 577 HASDEU, Bogdan Petriceicu 109
GIURESCU, C.C. 239 HAȚIEGANU, Emil 548, 662, 666-
GLADSTONE, William 23, 24 668
GOANGĂ, Ștefănescu I. 286 HEARST, William 362, 695, 700, 708
GOEBBELS, Joseph 186, 190, 221, HEGEL, Georg Wilhelm Friedrich
265, 270, 285, 389, 498, 603, 623, 493
739 HEIDEGGER, Martin 295, 586
GOERING, Hermann 186 HEINE, Heinrich 85
GOETHE, Johan Wolfgang von 23, HELIADE-RĂDULESCU, Ion 437
28, 29, 85, 152, 400 HEMINGWAY, Ernest 164
GOGA, Octavian 13, 34, 35, 37, 59, HENDERSON, Scott 570
90, 137, 188, 201, 215, 280, 281, HERACLIT 493
379, 510, 511, 545, 633, 634, 638, HERESCU, N.I. 248, 249, 263, 264
642, 651 HERRIOT, Édouard 92
GOGOL, Nikolai 433 HITLER, Adolf 61, 176, 179, 180,
GOLESCU, Nicolae 284 182, 186, 189, 190, 192, 219, 226,
GOLIA, Ieremia 299 233, 238, 239, 268, 270, 271, 273,
GORKI, Maxim 480, 731, 778 279, 280, 286, 309, 356, 357, 389,
GRAUR, Grigore 388 446, 493, 498, 518, 545, 594, 607,
GRAUR, Constantin 660 608, 623, 643, 652, 675, 684, 709,
GRĂDIȘTEANU, Petre 388 740
GRIGORE, Sandu 266 HODOȘ, Constanța 41
GROSSMAN, Vasili 694 HOGAȘ, Calistrat 38
788 . Indice
HOLBAN, Anton 183 JASPERS, Karl 586

HOMER 47, 399, 774 JAURÈS, Jean 497, 517, 576, 691
HORIA, Vintilă 187, 194 JDANOV, A.A. 341, 345, 346
HUDIȚĂ, Ioan 386 JEBELEANU, Eugen 410, 625, 731
HUGO, Victor 85, 92, 109, 113, 124, JIPA, Ion 410
269, 400 JOHNSTONE, Archibald 710
HUXLEY, Aldous 163 JORA, Mihail 123, 126
JOYCE, James 85
I JUNIUS 518, 519
IANCOVESCU, Ion 177 K

IANCU, Victor 750
IASINSCHI, Vasile 299 KAUTSKI, Minna 149
IBRĂILEANU, Garabet 493 KEMSLEY, Paper Mill 700, 708
IERUNCA, Virgil 147, 766-770 KERILLISSE, Henri de 389
IGNAT, Nestor 288, 477, 704 KERMAHEUC, Alain de 32
ILIESCU, Lazăr 541, 543, 569 KEYSERLING, Hermann von 307
ILIU, Victor 638 KIERKEGAARD, Sören 308
ION, D. Ion 628, 632, 641, 646 KILLINGER, Manfred von 173, 181,
IONESCU, Al. 628, 646 219-221, 251, 618, 648, 659
IONESCU, Nicolae (Nae) 176, 186, KINGSLEY, Martin 381, 382
196, 227, 286, 296, 499 KLAGES, Ludwig 307
IONESCU, Petru P. 187, 243 KOCK, Paul de 115, 116
IONESCU, Take 67, 69, 70, 527 KOGĂLNICEANU, Mihail 38, 56, 59,
IORDAN, Iorgu 14, 201, 227, 229 108, 478, 634
IORGA, Nicolae 13, 39, 90, 108, 114, KOLESOV, Nikolai 726
176, 194, 196, 219, 237, 239, 280,
287, 437, 501, 575, 660, 674 L
IOSIF, Petre 203, 600
IOSIFESCU, Silvian 229 LAMARTINE, Alphonse de 109, 114,
ISTRATI, Panait 135, 778 124, 269
IVAȘCU, George 625 LASCAROV-MOLDOVANU, Alexandru
123, 130
J LASKI, Harold 392
LAURIAN, August Treboniu 58
JALEA, I. 123, 126 LAZĂR, Gheorghe 56
JAR, Alexandru 347 LAZĂR, Ilie 514
JARRY, Alfred 85 LEMENY, I.Al. Bran 610
Indice . 789
LENIN, Vladimir Ilici 65, 81, 97, 98,
MAIOR, Petru 56
146, 167, 168, 329, 331, 335, 355,MAIORESCU, Titu 37, 58, 59, 67, 68,
393, 398, 402, 403, 405, 413, 433,250, 609, 634
475, 477, 587, 592, 688, 689, 693,MALAXA, George 755
698, 700-702, 705, 706, 713, 722, MALLARMÉ, Stéphane 93, 138, 140
723, 724, 729, 730, 733, 735 MALRAUX, André 146, 383
LEONOV, Leonid 354, 776 MANN, Thomas 63, 607
LIMAN, Horia 247, 481, 608, 735 MANOILESCU, Grigore 628, 646,
LIVESCU, Ion 123, 127 656
LIVEZEANU, Octav 568, 569, 625, MANOILESCU, Mihail 213, 214, 633
640 MANOLIU, Petru 123, 129
LOLME, Jean Louis de 519 MANSTEIN, Erich von 640
LONDON, Jack 778 MAO, Tse-Dun 707
LOVINESCU, E. 123, 127 MARCU, Alexandru 14, 194, 243,
LUCA, Vasile 481, 548, 550, 551 248, 259, 260, 267, 318, 609
LUDOVIC al XIV-lea, rege al Franței
MARGHILOMAN, Alexandru 38
97, 368 MARIA, regina României 44
LUDWIG, Emil 389 MARINESCU, B. 66, 120
LUGOȘIANU, Ion 208, 223, 224 MARINONI, Hippolyte 577
LUPU, Nicolae 242 MARKHAM, Reuben H. 529-531
LUPU, Petrache 433 MARKOVITS, Rodion 775
LUXEMBURG, Roza 393 MARSHALL, George 584, 697
LYTTON, Bulwer 559 MARTIN, Henri 21
MARX, Karl 24, 65, 81, 82, 148, 149,
M 228, 278, 325, 326, 405, 423, 477,
493, 696, 701, 724, 729, 768
MACHIAVELLI, Niccolo 61 MASARYK, Tomas Garrigue 749
MACKENSEN, August von 181 MASLER, S. 592
MACLEISH, Archibald 469 MASSIM, I.C. 58
MACOVESCU, George 625 MAURIAC, François 163
MACRI, Agespina 123, 129 MAUROIS, André 389
MADACH, Emerich 37 MAURRAS, Charles 63, 98, 576
MADGEARU, Virgil 196, 497, 501, MAXY, Hermann 335
575, 660 MĂRGĂRIT, G. 249, 251, 258
MAETERLINCK, Maurice 269 MÂNZATU, Nello 631
MAGHERU, Gheorghe 284 MEDREA, Victor 592
MAGHIDOV, Robert 710 MEDREANU, L. 244
MAIAKOVSKI, Vladimir 85, 427, 606 MEHEDINȚI, Simion 188
790 . Indice
MENCKEN, Henry L. 469 MURĂȘANU, Teodor 102

MENICOVICI, Manuel 94 MUREȘANU, Andrei 529
MICHELANGELO, Buonarroti 396, MUSSET, Alfred de 92
397, 778 MUSSOLINI, Benito 61, 62, 97, 98,
MICHELET, Jules 97 189, 192, 226, 260, 273, 389, 545,
MICU, Constantin 195, 196 623, 643
MICU, Samuil 56
MIHALACHE, Ion 448, 662 N
MIHALCEA, Marin 207, 214, 218,
226, 236 NANI, C. 505
MIHALE, Aurel 410
NAPOLÉON al III-lea 61, 113, 400,
MIHĂESCU, Gib. I. 183
542
MIHĂESCU, Ion 641
NAPOLÉON, Bonaparte 61
MIHĂILEANU, Ion 80
NASTA, Liviu 641
MILITARU, Vasile 261, 610
MILL, John Stuart 65 NĂMOLARU, Victor 349, 350
MILLE, Constantin 511, 559, 660, NECULCE, Ion 304
757 NEGRUZZI, Iacob 57, 58
MILLIAN, Claudia 123, 128 NESMEIANOV, Alexandr 715
MILTON, John 697, 698 NICOLAU, Emil 755
MINAR, Octav 70 NICULESCU-BUZEȘTI, Grigore 315
MINULESCU, Ion 123, 128 NIETZSCHE, Friedrich 307, 309
MISTRAL, Frédéric 67 NISIPEANU, Constantin 762
MITESCU, Adriana 83 NOICA, Constantin 118
MOCH, Jules 584 NOVICOV, Mihai 327, 357
MOLOTOV, Viaceslav 693, 718
MONTESQUIEU, Charles de Secondat, O
baron de 525
MORARIU, Leca 261 ODOBESCU, Alexandru 109
MORARU, Nicolae 334, 336, 502, OLTEANU, Ioanichie 712
515, 580, 619, 625 ONOFREI, Mihail 123
MORRISON, Herbert 582 OPARIN, Alexandr 715
MOSLEY, Oswald 570, 571
MOȚA, Ion 204, 279, 280 P
MOTILEVA, Tamara 480
MOWRY, George 583
PANAITE, Mihai 593
MUGUR, Gh. D. 610
PANAITESCU, Petre P. 227, 237-240
MURĂRAȘU, Dumitru 257, 261, 262,
PANN, Anton 137
610
Indice . 791
PANTAZESCU, Dan 604 POPESCU, Stelian 208-212, 217,
PANTAZI, Constantin 445 218, 223, 224, 267, 273, 274, 289,
PANU, Gheorghe 511 449, 501, 532, 553, 580, 601, 603,
PAPADAT-BENGESCU, Hortensia 161 618, 623, 628, 642, 643, 646, 653,
PAPANACE, Constantin 299 654
PAPINI, Giovanni 63, 778 POPESCU, Ștefan 110, 131
PARASCHIVESCU, Miron Radu 14, POPESCU-TELEGA, Al. 110
78, 141, 177, 272, 284, 495, 636, POPOV, Alexandr 713, 714
769 POPOVICI, Aurel 36
PAS, Ion 142, 497, 504, 523, 625 POTOPIN, Ion 338
PAULESCU, Nicolae 227 PREOTEASA, Grigore 580, 625
PAVEL, Ilie 264 PRIMO de Rivera, Miguel 97
PAVELICI, Ante 176 PROTOPOPESCU, Dragoș 180, 188,
PĂTRĂȘCANU, Lucrețiu 383-385 196
PENESCU, Nicolae 386, 662 PROUST, Marcel 456
PRUDENI, Ilie 267
PERICLE 368
PUȘCARIU, Sextil 14, 204
PETRAȘCU, N.N. 526, 530, 531
PUȘKIN, Aleksandr 85
PETRAȘINCU, Dan 165, 773
PETRE, Radu 256, 614
Q
PETRESCU, Camil 123, 132, 153,
155, 158, 254, 300, 732
QUINET, Edgar 97
PETRESCU, Cezar 114, 188, 187,
674, 675 R
PETRESCU, Mircea Al. 772
PETROVICI, Ion 14, 187, 188, 194- RABELAIS, François 85
198, 202, 203, 215, 242, 248, 250, RACINE, Jean 163, 679
251, 260, 605, 609 RAGEOT, Gaston 113
PHILIPPIDE, Alexandru 318 RAMADAN, Constantin 456
PIRU, Alexandru 14, 610 RANKOVICI, Aleksandar 706, 716
PITT, William 23 RATHENAU, Walter 93
PLATON 99, 152, 153 RĂDESCU, Nicolae 281, 386, 513,
PLĂEȘCU, Ion 349 514
POE, Edgar Allan 164 RĂDULESCU, Al. Cerna 592, 593
POPA, Augustin 501, 513, 514, 537, RĂDULESCU, Ilie 176, 180, 188, 218,
611, 662 242, 261, 267, 270-273, 289, 532,
POPA, Grigore Traian 187, 188, 287, 564, 580, 623, 628, 635-637, 642-
596 646, 650, 651, 655, 657, 672, 678
792 . Indice
RĂDULESCU, Magdalena 456 SEBASTIAN, Mihail 123, 132

RĂDULESCU, Mircea 90 SEIȘANU, Romulus 190, 191, 628,
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin 630, 631, 638, 646, 655
194, 234, 235 SERGHIE, Emil 388, 525
RĂDULESCU, N. 604, 756 SHAKESPEARE, William 69, 85, 399
RĂUTU, Leonte 341, 342, 696 SHAW, George Bernard 63, 138, 399
REBREANU, Liviu 14, 173-177, 180-SIBICEANU, N. 382, 525
183, 185, 195, 605 SIDOROVICI, Alexandra 272, 628,
REMSLEY, lord 582 632, 634, 636-638, 646, 647, 651,
RENAUDOT, Théophraste 437 652
RIBBENTROP, Joachim von 176 SIEBURG, Fr. 466
RICARDO, David 65 SILVAN, Gr. 270, 276, 447, 576, 752
RICHARD III 309 SILVIANU, Ion 617
RIDAULT, Georges 524 SIMA, Horia 204, 267, 287, 299, 303,
ROLLAND, Romain 147, 163, 777 304, 379, 453, 501, 532, 541, 545,
ROMAINS, Jules 389 656, 660
ROSENBERG, Alfred 257 SIMIONESCU-GHICA, C. 756
ROSETTI, Alexandru 227 SIMIONESCU, Titi 592
ROSETTI, C.A. 504, 755, 756 SIMONOV, Konstantin 164, 354, 692
ROȘU, Nicolae 243, 251, 257, 258,SION, Constandin 50
609 SKOBELȚÎN, Dmitri 715
ROUSSEAU, Jean-Jacques 23, 113 SMITH, Adam 65
RUSSO, Alecu 56 SOCOR, Em. 388
SOCOR, Matei 717
S SOCRATE 94
SOLACOLU, Barbu 368
SADE, Marchiz de 304 SOREANU, N. 155, 758
SADOVEANU, Ion Marin 233 SOREL, Georges 62
SADOVEANU, Mihail 123, 133, 304, SORICU, Ion U. 90
318, 497, 732 SPÂNU, Ion Vladimir 285
SAFTU, N. 467, 579 SPENGLER, Oswald 307, 466
SAHIA, Alexandru 651 SPINA, G. 453
SÂN-GEORGIU, Ion 219, 265, 266 SPINOZA, Baruch 400
SCARLAT, Teodor 604-606 STALIN, Iosif Visarionovici 169, 325,
SCĂRLĂTESCU, N. 574 335, 342, 355, 356, 404, 405, 411,
SCHILLER, Friedrich von 23, 149, 423, 449, 476, 477, 483, 484, 686,
152 688, 694, 700, 701, 705, 713, 722,
SCHUMAN, Robert 584 724, 729, 735
Indice . 793
STAMATU, Horia 607 TARDIEU, Jean 524
STANCU, Zaharia 14, 273, 289, 347, TARLE, Yevgeny 715
398, 533, 641-643, 732 TĂSLĂOANU, Octavian C. 90
STAVRICA, Ion 501 TĂTĂRESCU, Gheorghe 379, 459,
STĂNESCU, Eugeniu 540 464
STĂNESCU, P.P. 232, 380 TELEOR, Dimitrie 755
STĂNESCU, Virgil 465 TEODOREANU, Ionel 14, 183-185
STERE, Constantin 36, 448, 493 TEODORESCU, G.D. 331
STERIADI, Jean 123 TEODORESCU-BRANIȘTE, Tudor
STOILOV, I. 596 390, 539, 545, 567, 660
STREINU, Vladimir 148, 150, 277
THAYER, Mary 531
STROIA, C. 168
THEODORESCU, Cicerone 625, 731
STRONG, Ana Lousle 710
THEODORESCU-GALAȚI, Dem. 438
STRUȚEANU, Scarlat 60
TITO, Josip Broz 190, 360, 706, 716
SUAREZ, Georges 576
SWIFT, Jonathan 433 TITULESCU, Nicolae 175, 192, 379
SWINTON, John 710 TOGLIATTI, Palmiro 707
TOLSTOI, Alexei 694
Ș TOLSTOI, Lev 85, 163, 164, 269,
399, 400
ȘEICARU, Pam il 180, 185, 187, 192, TOMESCU, Dumitru 33
218, 223, 252-254, 267, 273, 289, TOMESCU, Petre 229
449, 514, 532, 580, 609, 618, 623, TONEGARU, Constant 277
628, 630, 636, 641, 642, 646, 648- TONEGHIN, Meny 610
650, 651, 655, 674, 678, 679 TOROUȚIU, I.E. 261
ȘELMARU, Florica 580, 699 TRAKL, Georg 140
ȘERBĂNESCU, Theodor 609 TRIFA, Valerian D. 299
ȘERBU, Ieronim 773 TRUMAN, Harry 562, 563
ȘINCAI, Gheorghe 56 TSALDARIS, Konstantinos 584
ȘOMUZ, I.R. 391, 392 TUDOR, Andrei 122
ȘTEFAN, George 140 TULBURE, Victor 410
ȘULUȚIU, Octav 62 TURGHENIEV, Ivan 269, 400
ȘUMULEANU, Corneliu 227
Ț
T
ȚABREA, Ilie 628, 629, 655, 656
TAINE, Hippolyte 493
TALEX, Alexandru 780
794 . Indice
V VLĂDESCU, Toma 180, 188, 272

VOGEL, Alfons 625
VAIDA-VOEVOD, Alexandru 280, VOGÜÉ, Marie-Eugène-Melchior,
651 viconte de 32, 33
VALÉRY, Paul 63, 103-106, 124, 138 VOICU, Ștefan 405, 728
VALLÈS, Jules 92 VOINEA, Șerban 625
VALOT, Stephen 578 VOLTAIRE (François Marie Arouet)
VASILIU, Piki 445 23, 113, 478
VAVILOV, S.I. 715
VĂCĂREȘTI (poeții) 136 W
VENTURA, Grigore 755, 756
VENTURA, Maria 755 WAGNER, Richard 23
VERHAEREN, Émile 269 WALKER, Basil 469
VERLAINE, Paul 269 WELTER, jurnalist 559
VERZEA, Ernest 593
VICOL, C. 272, 628, 631, 632, 636, Z
637, 640, 644, 646, 647, 650, 651
VIDRAȘCU, L. 233 ZAHARIA, Ilie 387, 625
VILLARD, Garrison Oswald 469 ZAMFIRESCU, Duiliu 59, 90, 114
VILLON, François 85 ZAMFIRESCU, George Mihail 183
VINTILĂ, Petru 776 ZAPPA, Evanghelie 58
VIȘOIANU, Constantin 615 ZARIFOPOL, Paul 13, 105
VITNER, Ion 296, 333, 481 ZARONI, Romulus 448
VIZIRESCU, Pan 187, 646, 652, 656 ZELETIN, Ștefan 493
VLADIMIRESCU, Tudor 206, 531 ZETKIN, Clara 168, 398
VLAHUȚĂ, Alexandru 13, 26, 27, 30, ZOLA, Émile 124
304, 674 ZWEIG, Ștefan 106
VLASIU, Ion 73

Aurel Sasu-Politica Si Cultura

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aurel Sasu-Politica Si Cultura

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POLITICĂ ŞI CULTURĂ

ASOCIAȚIA CULTURALĂ EIKON

Descrierea CIP este disponibilă

Copertă: Ioachim Gherman

Prefaţă de AUREL SASU

LISTA PUBLICAȚIILOR CONSULTATE / 17

B. Marinescu, Intelectualii și politica / 119

P. P. Stănescu, Agentul hitlerist Constantin Kirițescu / 230

V. ÎNDRUMĂRI DOCTRINARE / 363

P. Comarnescu, Contribuția revistei „Contemporanul” la creația unei noi

N. Saftu, Dilema presei independente / 577

IX. MODELUL SOVIETIC / 681

INDICE DE NUME / 781

Volumul este dedicat, în principal, năucitoarelor schimbări survenite

să se instituționalizeze mediocritatea și să se instituie o stare general-

Cum am spus deja, volumul este dedicat, principial, perioadei

Ca toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea,

conducătorilor. În asemeni condițiuni, domeniul artei nu putea să ie decât

de bogate ar i darurile cu care prea ar i înzestrat-o. Pentru ca rațiunea

Ar i putut Gladstone, fără ajutorul artei, să opereze această minune,

Viața literară, anul I, nr. 4, 22 ianuarie 1906, p. 1-2.

Literatura și politica (corespondență)

O întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar

O caldă strângere de mână de la vechiul tău,

În vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință,

Englezul Thompson a scris o excelentă poemă asupra anotimpilor; în

– ca un aparat de fotogra ie instantanee, ce trebuie potrivit la focarul exact

proorocie, ca și a anarhistului lorentin – împlinească-se cât mai degrabă!

P.S. Nu crede cumva, după cele de mai sus, că aș i partizanul artei

Universul, anul XXVII, nr. 73, 16 martie 1909, p. 1.

Literatura și luptele politice

Mă gândesc dacă frământările și pasiunile politice nu ar putea sluji

De un timp încoace, vedeți, politica nu mai este o îndeletnicire izolată,

Ramuri, anul VI, nr. 16, 15 martie 1911, p. 265-267.

Interviu cu dl Octavian Goga

Amestecul pe care dl Octavian Goga l-a avut în ultimele evenimente

de toate forțele unei națiuni pentru a duce la izbânda inală. De aceea,

unde nivelul cultural și moral al oamenilor face ca disensiunile să aibă

Flacăra, anul I, nr. 22, 17 martie 1912, p. 1-2.

Între politica de partid, care ia prea mult din puterile cerute în

îi place „lui domnu”. Tot ce banul Statului poate da a înlocuit mijloacele

Universul literar, anul XLI, nr. 34, 23 august 1925, p. 2.

Concepția obștei, desigur, nu este bine lămurită despre aceste două

Adevărata literatură nu se face fără o profundă înțelegere a vieții, a

Biruința, anul II, nr. 233, 2 februarie 1927, p. 1.

De la Vasile Alecsandri până la dl Ion Buzdugan, alesul Basarabiei și

între primul-ministru izolat la domiciliu, automobilul lui, picioarele lui,

minte, cu limba înnămolită într-o cugetare lentă și cleioasă, voia să facă,

a rămas la câțiva colecționari de cărți și tablouri onorabilul sentiment al

Într-o singură zi, la mandatul de înfățișător al neamului românesc, i se

copistului de slove? Literatura își revendică amândouă Testamentele,

Ramuri, anul XXIII, I, nr. 4, aprilie 1929, 107-112.

Gravă indicație pentru e icacitatea națională a partidelor noastre

Este de discutat punctul geometric din care să pornească starea de

Nici după un război care ne impune o recrudescență de forțe și un

moment, cele mai sensibile foloase, îndemnul la muncă pe care îl așteaptă

cu un perfect analfabet, ca acel Tudor, de la noi, dintr-un sat, care, destul

politici rostul unei biblioteci în iece sat, alimentată automatic cu cărțile

Ramuri, anul XXIII, I, nr. 5, mai 1929, p. 139-143.

Înfăptuirea marilor idealuri naționale a fost totdeauna pregătită

Politica, în loc să ie un mijloc, și cultura un scop, la noi relațiunea

Cine răsfoiește astăzi corespondența lui V. Alecsandri, de pildă,

literaturii..., meschinele patimi, zise politice, au devenit o tristă monomanie