Responsabilitatea juridica in actul medical.

Bioetica ca stiinta medicala. Confidentialitatea si consimtamantul in

practica medicala. Aspecte de legislatie

NORME DEONTOLOGICE SI DE CONDUITA PROFESIONALA IN PRACTICA MEDICALA

In toate tarile practica medicala este controlata intr-o mare masura prin legi si
regulamente statale inscrise in codurile juridice (penal, civil, de procedura penala)
constituind norme de jurisprudenta dar si suplimentar prin coduri de comportament (norme
deontologice) care in general nu sint impuse de legea statului dar sint autoacceptate.
Acestea au fost initiate cu mii de ani in urma (Codul Hammurabi, Juramintul
Hippocratic-anii 400 i.Hr.), sint imbogatite continuu (declaratii, etc.) si s-au reflectat si se
reflecta in sistemele juridice ale vremii (daca initial comportamentele respective au fost
considerate malpractica astazi ele sint acceptate juridic ca ilegale: exemplu inducerea
avortului ilegal, incalcarea confidentialitatii, etc.)
La modul general normele deontologice stabilesc un minimum de morala specifica cu
privire la exercitarea unei profesiuni. In masura in care unele norme deontologice au o
semnificatie deosebita si incalcarea lor pericliteaza valori aparate prin drept, ele sunt
sanctionate de catre stat devenind si norme juridice. Exista desigur o dentologie a juristului,
a yiaristului, dar si a politistului, etc.
Dreptul medical, constituit deja in multe tari, reprezinta o particularizare a notiunilor
generale de drept la profesiunea medicala, acesta putandu-se realiza prin sistematizarea
tuturor normelor cuprinse in codurile de deontologie, legile sanitare, precum si in legile din
diferite ramuri de drept (constitutional, penal, civil, etc.).
Profesiunea medicala este o activitate sociala, medicul neputand fi exonerat de
responsabilitati sociale si juridice. Actul medical are efecte umane, sociale si juridice
inevitabile din care decurg obligatii si drepturi.

NORME DE DESFASURARE A ACTIVITATII MEDICALE

In profesiunea medicala se impun o serie de norme: morale, administrative, juridice,
penale, etc.
Norme interne Romaniei.
i.In data de 6 iunie 1997 a fost adoptat de Adunarea Generala Nationala a Colegiului
Medicilor din Romania, Codul de deontologie medicala
-art. 4.-Medicul practician are obligatia de a-si exercita profesia conform tuturor
regulilor artei si stiintei Medicale, in respectul moralei specifice si al profesiei umane. In
acest scop, in decursul vietii sale profesionale, medicul nu trebuie sa inceteze niciodata, sa-
si insuseasca achizitiile stiintei medicale, ca si deciziile marilor foruri profesionale. El trebuie
sa tina permanent seama ca nu exista practica medicala fara incredere, iar aceasta se
bazeaza pe secretul profesional cat mai absolut.
-art. 5.-Medicul practician, indiferent de gradul ierarhic sau de modul de practica,
este in serviciul persoanei umane. Nu este admisa abdicarea de la dorinta exprimata de
catre bolnav in cunostinta de cauza.
-art. 6.-Morala corpului medical se bazeaza pe traditiile progresiste universale si
autohtone ale medicinii, care este prin excelenta o profesiune umanitara.
-art. 7.-Cunostiinta medicala este acel factor subiectiv, care calauzeste
medicul, asigura autocontrolul faptelor, cuvintelor si determona atitudinea lui fata
de interesul omului bolnav.
ii. Legile sanatatii a se vedea site-ul actualizat al MS
iii.Codul Penal. Exista mai multe actiuni-inactiuni care sunt reglementate penal dintr
care citam:
Art. 196. (1) Divulgarea, fara drept, a unor date de catre acela caruia I-au fost
incredintate, sau de care a luat cunostiinta in virtutea profesieie ori functiei, daca fapta este
de natura a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 nai
sau cu amenda. (2) Actiunea penala se pune in miscare la plingerea paprelabila a persoanei
vatamate (3) Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

1
 1.2 Norme internationale
Exista declaratii, conventii, recomandari, ultimele in special cu o greutate normativa
deosebita.
i. Juramintul lui Hipocrate (anul 400 i.Hr)
“Jur pe Apollo medicul si Esculap…ca dupa abilitatea si judecata mea
imi voi mentine aceste juramint ca pe cel ce m-a invatat aceasta arta sa il
valorez la fel ca pe oricare dintre parintii mei…
Sa impart cunostiintele mele copiilor mei, copiilor profesorilor mei si
cu cei ce au jurat alaturi de mine, dadr cu nimeni altcineva. Voi folosi
tratamentul pentru a ajuta dupa judecata si abilitatea mea, dar niciodata
pentru a face rau. Nici daca mi se cere nu voi administra vreun toxic
otravitor nimanui si nici nu voi sfatui pe altii sa o faca. Nu voi administra
de asemenea abortive pentru a induce avortul. Voi mentine pura arta si viata
mea. Nu voi practica chirurgia daca nu voi avea calificarea necesara si nu
voi lasa pe cei specializati sa o practice. In orice casa voi intra voi
actiona numai in beneficiul pacientului si ma voi tine departe de orice
ademenire, seductie sau coruptie. Tot ce aud si vad in practica mea medicala
le voi considera secrete si nu le voi divulga nimanui”.

ii. Declaratia de la Geneva emisa in 1948 dupa Codul de la Nurnberg (1947) si

amendata in 1983 de catre Asociatia Mondiala Medicala prezinta in forma actuala urmatorul
continut:
“La momentul admiterii mele in cadrul corpului acestei profesiuni:
In mod solemn imi voi pune viata in serviciul umanitatii. Voi acorda
profesorilor mei respectul si gratitudinea ce li se cuvine. Imi voi practica
profesia cu constiinta si demnitate. Sanatatea pacientilor mei va fi
principala mea preocupare. Voi respecta secretele care imi sint incredintate,
chiar daca pacientul a murit. Voi mentine prin toate puterile mele traditia,
pueterea si onoarea profesiunii medicale. Colegii mei vor fi ca fratii mei.
Nu voi permite considerenteleor de ordin social, politic, religios, rasa sau
nationalitate sa se interpuna intre mine si pacientul meu. Voi mentine
respectul pentru viata umana inca de la inceputul ei si nici chiar sub
amenintare nu imi voi folosi cunostiintele medicale contra legilor
umanitatii. Fac aceste promisiuni solemn, liber si pe cuvintul meu de onoare.
“

iii. Codul International al Eticii Medicale (CIEM). Deriva din Declaratia de la

Geneva.
Datoriile medicului in general
Un medic va mentine la cel mai inalt nivel standardul profesional al
comportamentului sau fata de bolnavi. Medicul va fi dedicat in toate
specialitatile medicale sa ofere seviciile medicale cele mai completenta
tehnic si moral, pastrind compasiunea si respectul pentru demnitatea umana.
Se va comporta onest fata de pacienti si colegi si nu va acoperi pe acei
medici care manifesta deficiente de caracter sau competenta sau care exercita
actiuni de frauda sau inselatorie. Se considera a fi comportament neetic:
-autoreclama, cu exceptia situatiilor premise de legea statului, codul
eticii sau Asociatiile Medicale Nationale.
-a plati sau a primi bani sau alte consideratii numai pentru a face
recomandari pacientului sau a-l recomanda altor colegi
Un medic va respecta drepturile pacientilor, colegilor si a altor
organizatii ce promoveaza sanatatea si va respecta incerderea pacientului in
sine. Va actiona numai in interesu pacientului sau. In exercitarea unui act
medicul care slabeste rezistenta fizica si/sau psihica a acestuia. Va
manifesta mare precautie in divulgarea descoperirilor medicale, tehnicilor si
tramentelor pe canale de cominicatie neprofesionale. Medicul va certifica
numai ceea ce personal a verificat.
Datoriile medicului fata de pacient
Medicul va avea permanent in minte obligatia de a apara viata umana.
Datoreaza pacientului sau loialitate si totalitatea cunostiintelor sale
medicale. Ori de cite ori se va simti depasit de actul medical va apela la un
coleg care are abilitatea cei ii lipseste lui.

2
 Datoreaza confidentialitate totala pacientului sau chiar dupa moartea
acestuia. Va acorda activitate medicala de urgenta ca datorie umanitara, pina
cind se va conveinge ca altii pot si vor sa o faca in locul sau.
Datoriile medicului fata de colegii sai
Un medic se va comporta fata de colegii sai asa cum isi doreste si el
ca acestia sa se comporte fata de el. Nu va lua pacientii altui coleg. Va
especta principiile declaratiei de la Geneva”.

iv. Alte declaratii la care Romania este astazi parte:

1947 Codul de la Nurnberg
1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului
1948 Declaratia de la Geneva
1948 Codul International al Eticii Medicale
1950 Conventia Europeana asupra Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale
1961 Charta Sociala Europeana
1962 Declaratia de la Helsinki privind experimentele si cercetarile biomedicale,
actualizata in 1964 (Helsinki), 1975 (Tokyo), 1983 (Venetia), 1989 (Hong Kong).
1966 Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice
1966 Conventia Internationala asupra Drepturilor economice, Sociale si Culturale
1968 Declaratia de la Sydney privind definitia mortii actualizata in 1983 (Venetia).
1970 Declaratia de la Oslo privind avortul terapeutic
1973 Declaratia de la Munchen privind discriminarea politica, rasiala, etc. in medicina.
1975 Declaratia de la Tokyo privind tortura si tratamentele degradante.
1976 Recomandarea Consiliului Europei 79/1976 privind drepturile bolnavilor si
muribunzilor
1978 Recomandarea Consiliului Europei 29/1978 privind transplantul de tesuturi si
organe
1981 Declaratia de la Lisabona privind drepturile pacientului
1983 Declaratia de la Venetia privind bolile terminale, etc.
1986 Recomandarea Consiliului Europei 1046/1986 si 1100/1989 privind utilizarea
embrionilor umani si fetusilor.
11 mai 2000 Conventia privind drepturile omului si biomedicina, semnata la Oviedo la 4
aprilie 1997 si Protocolul additional Paris 200 privind interzicerea clonarii umane.

2. Bazele juridice ale raspunderii medicale

Raportul juridic (medical).
Elementele raportului juridic sunt: subiectele, continutul si obiectul.
Subiectele raportului juridic medical sunt persoanele fizice (medicii, asistentii
medicali, pacientii) si persoanele juridice (spitalul, policlinica, casa de asigurari, Colegiul
Medicilor) care sunt titulari de drepturi si obligatii.
Continutul raportului juridic medical reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor
subiectilor intre care se desfasoara o relatie sociala si care sunt prevazute de norma juridica
medicala.
Obiectul raportului juridic medical consta in actiunile ori inactiunile la care sunt
indrituite partile ori de care acestea sunt tinute sa le respecte, sau, cu alte cuvinte, conduita
pe care o pot avea ori trebuie sa o aiba partile.
Medicul poate stabili urmatoarele raporturi juridice:
-medic - pacient;
-medic - medic;
-medic - asistent medical;
-medic - spital, policlinica, casa de asigurari, MS.
-medic - Colegiul Medicilor

2. 1 RASPUNDEREA JURIDICA A MEDICULUI

Nu orice conduita umana are relevanta din punct de vedere juridic, ci numai aceea
care cade, intr-o forma sau alta, sub incidenta normelor juridice.
Se pot distinge in domeniul fiecarei ramuri de drept mai multe forme ale raspunderii
juridice: raspundere penala, raspundere civila, raspundere contraventionala, raspundere
disciplinara, raspundere materiala.

3
 Raspunderea penala este definita ca raportul juridic penal de constrangere, nascut ca
urmare a savarsirii infractiunii, intre stat, pe de o parte, si infractor, pe de alta parte, raport
complex al carui continut il formeaza dreptul statului ca reprezentant al societatii de a trage
la raspundere pe infractor, de a-I aplica sanctiunea prevazuta pentru infractiunea savarsita
si de a-l constrange sa o exacute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru
fapta sa si de a se supune restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii.
Raspunderea civila este dominata de ideea fundamentala a repararii unui prejudiciu
patrimonial produs prin fapta ilicita a unei anumite persoane. Se disting doua forme ale
raspunderii civile: raspundere civila delictuala si raspundere civila contractuala.
In cazul raspunderii civile delictuale, obligatia incalcata este o obligatie legala, cu
caracter general, care revine tuturor-obligatia de a nu vatama drepturile altuia prin fapte
ilicite, in timp ce in raspunderea civila contractuala, obligatia incalcata este o obligatie
concreta, stabilita printr-un contract preexistent, valabil, incheiat intre cel pagubit si cel
care si-a incalcat obligatiile contractuale.
Raspunderea civila delictuala este de mai multe feluri:
a) raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.)
b) raspunderea pentru fapta altei persoane-a comitentilor (persoana care da
instructiuni, directioneaza, indruma si controleaza activitatea altei persoane) pentru faptele
presupusilor (persoana care are obligatia de a urma indrumarile si directivele primite de la
comitent) (art.1000 al. 3 C. civ.)
c) raspunderea pentru lucruri, edificii si animale (art. 1000 al. 1, art. 1001, art. 1002
C. civ.)
Raspunderea contraventionala este atrasa in cazul comiterii unei contraventii care
este definita ca o fapta ce prezinta un pericol social mai redus decat infractiunea, fapta care
este prevazuta ca atare de lege sau alt act normativ si care este savarsita cu vinovatie.
Aceasta raspundere se incadreaza intr-un regim juridic special de drept public si este legat
si de activitate organelor administratiei publice-organizarea executarii si executarea legii
necesitand si existenta unor sanctiuni pe care le pot institui si aplica aceste organe in
activitatea lor executiva.
Raspunerea disciplinara a fost definita ca o institutie specifica dreptului muncii si
consta intr-un ansamblu de norme legale privind sanctionarea faptelor de incalcare cu
vinovatie de catre orice persoana incadrata, indiferent de functie sau de postul pe care il
ocupa, a obligatiilor asumate prin contractul de munca. Aceste fapte sunt numite abateri
disciplinare si atrag sanctiuni ca: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, desfacerea
contractului de munca.
Raspunderea materiala consta in obligatia oricarui salariat de a repara, in limitele
prevazute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unitatii din vina sa si in legatura cu munca
sa. Ea este o institutie specifica dreptului muncii, obligatia de dezdaunare a unitatii derivand
din contractul individual de munca.

Pentru angajarea raspunderii juridice trebuie sa existe:

o conduita ilicita;
un rezultat vatamator al acestei conduite, care poate fi exprimat, de exemplu, intr-o
dauna materiala sau prin vatamarea sanatatii corporale;
legatura cauzala intre conduita ilicita si rezultatul produs;
vinovatie din partea subiectului actului ilicit;
sa nu existe imprejurari sau cauze care inlatura, in principiu, raspunderea juridica.

a) Conduita ilicita este exprimata intr-o actiune sau inactiune care contravine
prevederilor normei juridice.Inactiunea - nesavarsirea unei actiuni concrete de catre o
persoana - poate fi considerata drept ilicita numai atunci cand aceasta persoana avea
obligatia juridica sa actioneze intr-un anumit fel si ea nu a actionat ca atare. Fapta
antisociala constituie latura obiectiva a infractiunii.
Pentru ca o fapta sa constituie infractiune, ea trebuie sa indeplineasca cumulativ trei
trasaturi esentiale:
sa fie prevazuta de lege (penala, civila, legi speciale, etc.) prin descrierea tuturor
elementelor ce caracterizeaza latura sa obiectiva;
 sa fie savarsita cu forma de vinovatie ceruta de lege pentru existenta acelei
infractiuni;

4
  sa prezinte, prin elementele ei obiective si subiective, pericolul social al unei
infractiuni.
Cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei sunt acele stari, imprejurari sau situatii
a caror existenta in timpul savarsirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia din
trasaturile esentiale ale infractiunii sa devina imposibila. In practica medicala se intalnesc
urmatoarele cauze care inlatura caracterul ilicit al faptei:
- stare de necesitate - este in stare de necesitate acela care savarseste fapta
pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata,
integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori
al altuia sau un interes obstesc.
cazul fortuit - nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala al carei
rezultat este consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta.
eroarea de fapt - necunoasterea sau cunoasterea gresita, de catre cel care
savarseste o fapta prevazuta de legea penala, in momentul comiterii acesteia, fie
a unei stari, situatii sau imprejurari, esentiala pentru corecta caracterizare a
acelei fapte, fie a unei dispozitii legale.
betia - nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca
faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se gasea, datorita unor imprejurari
independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau alte
substante.
indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului
exercitare unui drept - cel ce exercita prerogativele pe care legea le recunoaste
dreptului sau subiectiv nu poate fi considerat ca actioneaza ilicit, chiar daca prin
exercitiul normal al dreptului sau au fost aduse anumite restrangeri ori prejudicii
dreptului subiectiv al altei persoane. Exercitare unui drept va fi considerata
abuziva doar atunci cand dreptul nu este utilizat in vederea realizarii finalitatii
sale, ci in intentia de a pagubi o alta persoana.
 consimtamantul victimei - in masura in care victima prejudiciului a fost de acord,
inca inainte de producerea faptei, ca autorul acestei fapte sa actioneze intr-un
anumit mod, desi exista posibilitatea cauzarii unei pagube, caracterul ilicit al
faptei este inlaturat. Aceasta clauza de neraspundere este valabila numai daca
fapta cauzatoare de prejudicii a fost savarsita numai cu culpa usoara din partea
autorului, daca se refera la drepturile patrimoniale si, in mod exceptional, in
unele situatii in care s-ar putea aduce unele vatamari corporale temporare,
lipsite de gravitate, sau in masura in care asemenea clauze ar fi indreptatite prin
scopul lor.
b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoaca daune societatii sau personal unui
individ, aduce atingere valorilor aparate de drept.
In dreptul civil raspunderea juridica survine numai atunci cand s-a produs un
prejudiciu.
Prejudiciul consta in rezultatul, in efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca
urmare a faptei ilicite savarsita de o alta persoana sau ca urmare a "faptei" unui animal sau
lucru, pentru care este tinuta sa raspunda o anumita persoana.
Constituie prejudicii: vatamarea sanatatii unei persoane avand drept urmare
reducerea ori pierderea capacitatii sale de munca, cu consecintele ce decurg din aceasta;
sustragerea unor valori; distrugerea sau deteriorarea unor bunuri; decesul sustinatorului
legal al unei persoane, in urma unui accident, cu toate consecintele patrimoniale care
decurg pentru urmasii acestuia, etc.
In dreptul penal si administrativ, desi caracterul ilicit al unei conduite este strans
legat de rezultatul ei vatamator, legea stabileste in anumite cazuri raspunderea juridica
chiar daca rezultatul vatamator nu s-a produs, dar s-a creat pericolul producerii lui. In
dreptul penal, intre astfel de fapte ilicite, fara rezultate concrete vatamatoare, face parte
tentativa.
Rezultatul vatamator concret in dreptul penal este reprezentat de:
-ucidere din culpa;
-vatamare corporala ce necesita pentru vindecare 10-60 de zile de ingrijire
medicala;
-avortul ilegal;
-pierderea unui simt sau organ;
5
 -incetarea functionarii unui simt sau organ;
-infirmitate permanenta fizica sau psihica;
-slutirea;
-avortul posttraumatic;
-punerea in primejdie a vietii.
Codul penal incrimineaza si urmatoarele fapte antisociale care pot apare in
desfasurarea profesiunii de medic:

1. amenintarea; 25. omisiunea sesizarii organelor judiciare; art.170, 262,

2. santajul; 263 CP
3. violarea secretului corespondentei; 26. retinerea sau distrugerea de inscrisuri;
4. divulgarea secretului profesional art.196 CP, 27. neindeplinirea indatoririlor de serviciu sau
art.78/Legea 3/1978; indeplinirea defectuoasa, din culpa;
5. insulta; 28. neindeplinirea cu stiinta a indatoririlor de
6. calomnia; serviciu sau indeplinirea defectuoasa;
7. abuzul de incredere; 29. parasirea postului si prezenta la serviciu in stare
8. gestiunea frauduloasa; de ebrietate;
9. inselaciunea; 30. exercitarea fara drept a unei profesii;
10. delapidarea; 31. falsul material in inscrisuri oficiale;
11. distrugerea; 32. falsul intelectual;
12. sustragerea sau distrugerea de inscrisuri; 33. falsul in inscrisuri sub semnatura privata;
13. ruperea de sigilii; 34. uzul de fals;
14. abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor; 35. falsul in declaratii;
15. abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi; 36. falsuri privind identitatea;
16. abuzul in serviciu contra intereselor publice; 37. inselaciunea cu privire la calitatea marfurilor;
17. abuzul in serviciu in forma calificata; 38. zadarnicirea combaterii bolilor;
18. neglijenta in serviciu art 249CP; 39. traficul de stupefiante;
19. purtarea abuziva; 40. falsificarea de produse medicale;
20. luarea de mita; 41. punerea in primejdie a unei persoane in
21. primirea de foloase necuvenite; neputinta de a se ingriji art. 314 CP;
22. traficul de influenta; 42. lasarea fara ajutor, art. 315 CP;
23. denuntarea calomnioasa; 43. omisiunea de instiintare despre o persoana
24. nedenuntarea unor infractiuni; abandonata in nevoie de ajutor, art. 316 CP
44. tratamentele neomenoase.

2. 2 Culpa medicala (deficienţa in acordarea asistentei medicale)

Dupa cum a fost prezentat mai sus primul aspect poate fi cercetat atit din punct de
vedere penal cit si civil (in sistemul anglo-saxon de exemplu, spetele juridice de neglijenta
sint in imensa majoritate a cazurilor instrumentate in raport civil).

In general se considera ca in spetele civile pentru a putea proba culpa medicala

(“medical negligence”) trebuie probate pe rind :
ca medicul avea o datorie de ingrijijre profesionala fata de pacientul respectiv
in exercitarea careia prin actiune/inactiune a manifestat deficiente (si care) au
condus la neindeplinirea cu vinovatie acestei datorii
care a determinat prejudicii fizice si/sau psihice victimei.
ca intre deficientele manifestate si prejudiciul probat (prin expertiza medico-legala)
exista o legatura de cauzalitate directa
Reamintim ca victima este cea care trebuie sa probeze faptele reclamate, asupra
acuzatului (medicul) planind prezumptia de nevinovatie1.
Culpa in agendo sau comisiva (aceasta s-a manifestat in cadrul unei actiuni inadecvata in
conditiilor de lucru) prin stangacie, imprudenta, nepricepere, nedibacie, nepasare.
Culpa in omitendo sau omisiva (aceasta s-a manifestat in cadrul unei inactiuni prin
neexecutarea unor actiuni necesare.
Culpa in eligendo rezida intr-o alegere gresita a procedurilor tehnice, intr-o delegare a unei
persoane nepotrivite.
Culpa in vigilando rezida in incalcarea unei datorii de confraternitate privind solicitarea
si obligatia de a raspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin
neinformare.

1
in situatia cazului in care se constituie ceea ce juridic se numeste “res ipsa loquiter”-faptele vorbesc de la sine- nu
exista prezumptie de nevinovatie,medicul trebuind sa justifice faptele ce l-au condus la comiterea erorii; exemplu:
unui bolnav i se extirpa un rinichi fara a se verifica in prelabil daca exista un rinichi contralateral (acesta avind
rinichi unic congenital intra in insuficienta renala acuta), etc.
6
 Datoria de ingrijire. Aceasta se stabileste de la sine prin exercitiul profesiunii
medicale ori de cite ori un medic este solicitat (sau chiar nu este solicitat-exemplu bolnavii
obnubilati, comatosi-) pentru a consulta in contextul programului de serviciu. Intrucit
drepturile universale de respectare a intimitatii si dreptul la autodeterminare coexista
actului medical, nici un pacient nu poate fi examinat impotriva propriei vointe. Astfel datoria
de ingrijire nu exista in cazul bolnavilor care refuza consultatia sau procedura medicala
respectiva exprimindu-si liber neacordarea consimtamintului implicit si exprimat la
consultatie/tratament.
Aspecte sensibile apar in situatia in care medicul este solicitat in afara serviciului (de
exemplu acasa) sau este martor la un accident. In aceste situatii atit conform juramintului
Hipocratic cit si a codului penal (art. 314 C.P.2, 315 C.P.3, 316 C.P.4) pastreaza datoria de
ingrijire fata de aspectele de urgenta5 ale cazului. Mai mult chiar conform codului
international al eticii medicale are datoria sa exercite aceasta datorie de ingrijire pina cind
se asigura ca un alt coleg doreste si poate sa-i preia sarcina.
Medicii experti (exemplu medicii legisti, medicii din domeniul asigurarilor de
sanatate, etc.) pastreaza fata de cazurile consultate (exemplul medicilor legisti in raport cu
cazurile medico-legale examinate) doar datoria de ingrijire de urgenta (ca orice medic).
Nici un medic nu poate fi la curent permanent cu ultimele noutati medicale chiar
daca un medic are datorie de ingrijire fata de un pacient, el nu va putea fi acuzat de
necunoasterea unor noutati de ultima ora in domeniu dar in schimb poate fi acuzat daca nu
el “impartaseste loialitate completa fata de pacient cit si toate cunostiintele sale medicale si
ori de cite ori constata ca o examinare sau un tratament este dincolo de resursele sale
profesionale nu-si indruma pacientul (dupa cum are are chiar obligatia) catre un coleg care
dispune de pregatirea necesara”.

Deficientele medicale ce au ca urmare neindeplinirea datoriei de ingrijire se

pot manifesta atit prin omisiune cit si prin comisiune6, constituind aspectele deja prezentate
ale conceptului juridic de culpa (culpa cu prevedere -usurinta- sau culpa simpla -neglijenta).
Pentru a da un suport obiectiv omisiunii sau comisiunii respective va trebui apreciat daca un
alt medic avind aceeasi pregatire si aflat in aceleasi conditii va actiona in mod diferit fata de
cel in cauza.
Teoria raspunderii bazate pe vinovatie arata ca medicul nu va raspunde de riscurile
imprevizibile-cazul fortuit, forta majora, desi si in aceste imprejurari va fi apasat de raspunderea
sa morala.
Declinul responsabilitatii poate limita comportamentul profesional anticipativ, acesta
constituind un dezavantaj o data cu atenuarea sentimentului de culpa si depersonalizarea relatiei
medic-bolnav.
In unele tari precum Suedia, Finlanda, Norvegia, Noua Zeelanda sistemul juridic
bazeaza acuzarea in spetele din materie civila nu pe culpa medicului (eroarea sa) ci pe
nevoile pacientului: astfel in loc de a intreba „care constituie greseala comisa in raport cu
actiunile sale?” se prefera “fata de actiunile medicale ce au fost efectuate ce ar mai fi
trebuit sa faca in interesul pacientului si nu a fost facut?” (sistemul despagubirilor in
materie civila prin “lipsa-erorii”). Acest sistem tinde sa cistige teren fata de apropierea
clasica.
Exista unele tendinte ce sugereaza responsabilitatea obiectiva, in functie de rezultat. Nu
se pot compensa in bani suferintele morale, neexistand un echivalent pecuniar al demnitatii
umane. Cu toate aceste neajunsuri, in Romania epocii de tranzitie, ideile provenite din cutuma
statelor cu un nivel economic si sanitar avansat sugereaza o trecere de la responsabilitatea bazata
pe mijloace la o responsabilitate contractuala si chiar la o responsabilitate bazata pe rezultat.
Una dintre cele mai importante probleme o reprezinta delimitarea erorii de greseala.

2
art. 314 C.P. priveste “punerea in primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji prin parasire, alungare sau
lasare fara ajutor”
3
art. 315 C.P. priveste “lasarea fara ajutor prin omisiune de ajutor”
4
art. 316 C.P. priveste “lasarea fara ajutor prin omisiune de instiintare”.
5
urgenta medicala:”o brusca si neasteptata vatamare, boala sau complicatie care necesita asistenta medicala
imediata pentru a salva viata si/sau a preveni infirmitatea, durerea si suferinta”[8].
6
sistemul despagubirilor in materie civila este in mod uzual bazat pe “probarea comiterii erorii”
240
 Greseala inseamna neaplicarea sau nerespectarea unor norme de comportament
profesional pe care un alt profesionist, in aceleasi conditii le-ar fi aplicat. Rezulta ca
elementul esential al greselii il constituie capacitatea profesionala care in conditii similare de
lucru evita greseala.
Eroarea inseamna producerea unui prejudiciu din cauza naturii lucrurilor (evolutia
complicata a bolii, simptomatologia atipica), situatie in care orice medic ar fi produs acelasi
prejudiciu in aceleasi conditii de lucru.
Angajarea raspunderii profesionale rezida in delimitarea corecta a celor 2 notiuni.
Teoria generala a erorilor profesionale vorbeste de erori de fapt (ce tin de natura actului
medical, de natura lucrului in sine) si de erori de norma (ce tin de lacune de atitudine
profesionala). Prin studierea erorilor de fapt se pot trage invataminte care ajuta la dezvoltarea
artei medicale, iar prin cercetarea erorilor de norma-generatoare de prejudicii-se poate incerca
evitarea acestora.
Eroarea de fapt este neimputabila. Ea nu este urmata de reprezentarea subiectiva a
consecintelor ei negative, deoarece nu a putut fi prevazuta, in ciuda diligentelor atente si
minutioase. Erorile se datoresc unei imperfectiuni a stiintei medicale la un moment dat, unei
reactivitati particulare a bolnavului, care duc la cunoasterea falsa a unei situatii de fapt. Ele se
produc in conditiile unei activitati perfect normale. Deoarece respecta regulile de comportament
profesional, eroarea de fapt este susceptibila doar de o analiza morala, cu un beneficiu
deontologic. Se apreciaza ca se afla in eroare orice medic care, in aceleasi conditii, ar fi fost
victima aceleiasi capcane.
Eroarea de norma este imputabila. Ea tine de domeniul constiintei profesionale si se
omologheaza cu greseala, cand nu se repeta normele acceptate unanim, de obicei. Erorile de
norma pot fi comisive (atunci cand faci ceva ce nu trebuie) si omisive (atunci cand nu faci ceea ce
trebuie), pot fi certe si indoielnice, pot fi usoare si grave.
In ceea ce priveste relatia medic-pacient, ceea ce ne intereseaza este eroarea diagnostica.
Eroarea diagnostica apare prin formulare incompleta sau formulare gresita. Nestabilirea
diagnosticului, deci neprecizarea continutului bolii reprezinta greseala faptica, iar formularea
inadecvata a diagnosticului reprezinta greseala logica.
Erorile faptice apar prin neconcordanta totala sau partiala a diagnosticului cu realitatea.
Erorile logice apar prin incalcarea regulilor de rationament medical. Cele doua tipuri de erori se
genereaza reciproc, lipsa unui diagnostic corect determinand o atitudine medicala neadecvata.
Simtul clinic poate fi definit ca acea particularitate cu care nu te nasti si pe care nu o poti
lasa mostenire, o entitate complexa cladita din cat mai mult studiu teoretic si din cat mai multa
practica aplicata, prin asumarea cat mai multor riscuri.
Cauzele greselii sunt multiple si greu de delimitat. Se poate gresi din prea multa incredere
in sine sau din cauza ideilor preconcepute-subiectivism;ideile false pot fi generate de situatii
obiective –imperfecta recunoastere a realitatii (eroare de laborator, de exemplu).
Diferentierea erorii de greseala impune si analiza conditiilor de lucru concrete pe care le-a
avut medicul la indemana. Se cauta sa se afle daca medicul a facut, aapeland cu constiinciozitate
si diligenta la cunostintele sale stiintifice, tot ce era posibil in acele conditii, pentru a pune cel mai
exact diagnostic si a alege cea mai buna metoda de tratament in interesul bolnavului. Daca el
arespectat cerintele unei atitudini ideale, neconcordanta diagnosticului cu realitatea va fi doar o
eroare, caci orice medic ar fi ajuns la aceleasi concluzii, in aceleasi conditii. Daca neconcordanta
diagnostica apare prin folosirea nejudicioasa, fara diligenta si constiinciozitate a cunostintelor sale,
in conditiile concrete de lucru, ne aflam in situatia de greseala.
Eroarea apare in ciuda bunei-credinte si a constiinciozitatii medicului, dar greseala nu s-ar
putea produce daca medicul ar lucra in aceleasi conditii, competent si constiincios.
Forta majora apare atunci cand nepunerea corecta a diagnosticului sau neducerea la bun
sfarsit a unei terapii este de cauza externa.
Cazul fortuit apare atunci cand nepunerea corecta a diagnosticului sau neducerea la bun
sfarsit a unei terapii este de cauza interna.
Medicul trebuie sa aiba in vedere si sa evalueze cele mai mici riscuri printr-o atitudine
prudenta si printr-o tehnica plina de acuratete. Riscul oportun- calculat si controlat-trebuie sa
evite riscul inoportun –necontrolabil. Din punct de vedere juridic exista riscuri supuse normarii –
susceptibile de o evaluare anticipata –si riscuri nesupuse normarii-imprevizibile, rezultate din
situatii de urgenta, caz fortuit sau forta majora.
Riscul justificat, constient acceptat, legitimat este cel care indeplineste urmatoarele
conditii:
241
 salveaza de la un pericol mare;
pericolul este real, actual si iminent si nu poate fi evitat altfel;
valoarea bunului supus riscului este mai mica decat aceea a prejudiciului care s-ar produce.
Riscul ilegitim este cel care apare in alte situatii si nu indeplineste conditiile enumerate,
cum ar fi riscul impus de depasirea competentei sau riscul in cazul increderii exagerate in fortele
proprii.
Atitudinea fata de riscuri nu poate fi apreciata decat pe baza ideii de greseala. In acest
mod se confirma cucerirea unei autentice libertati profesionale in fata justitiei si societatii.
Temeritatea profesionala consta in practicarea unor acte medicale neconsacrate si
oarecum riscante fata de pregatirea proprie si fata de conditiile obiective de lucru. Acest lucru
este de preferat fata de neasumarea riscurilor utile bolnavului care constituie o grava greseala. In
starile de necesitate se impune in mod imperios sa se accepte riscurile utile, iar orice medic cu
vocatie autentica va deveni in mod constient temerar la nevoie. In scopul reducerii la minimum a
esecurilor profesionale, medicul trebuie sa dea dovada de scrupulozitate stiintifica, prudenta,
scepticism obiectiv si entuziasm limitat.
In stabilirea criteriilor de evaluare a riscului trebuie analizata libertatea profesionala de
alegere raportata la libertatea individuala, care evita disproportia intre riscul acceptat si rezultatul
nebanuit.
Riscul profesional devine tolerabil daca medicul isi ia toate masurile de precautie dictate de
discernamantul sau moral si profesional. Pentru exercitarea profesiunii medicale sunt imperative
modestia, prudenta, franarea elanului subiectiv, respectarea regulii dupa care in bolile obisnuite
nu se accepta reguli majore si echilibrarea intre riscul interventiei si cel al abtinerii. In ciuda
dezvoltarii permanente a artei si profesiunii medicale, nocivitatea ignorantei si a ambitiilor
desantate este perena.
Consimtamantul bolnavului este un criteriu salutar in evaluarea riscului util.
Consimtamantul dupa prealabila informare-terminologie actual uzitata in literatura anglo-saxona-
reprezinta un drept al bolnavului si o obligatie a medicului, esentiale in profilaxia urmaririlor
judiciare pentru malpraxis-greseala medicala. Consimtamantul trebuie sa exprime echilibrarea
dintre prevederea riscurilor si asumarea lor, dintre avertizarea utila si avertizarea excesiva.
Prealabila informare nu trebuie sa dea senzatia de “ducere in eroare” in ultima instanta, dar nici
nu trebuie sa determine refuzul tehnicii de catre bolnav prin calificare excesiva.
Arta de a obtine consimtamantul, tinand seama de deontologia generala, dar si de
psihologia bolnavului in cauza, conform principiilor de evaluare stiintifica a riscurilor vitale, se
deosebeste total de ipocrizia profesionala a obtinerii consimtamantului prin santaj moral, care
dezumanizeaza relatia medic-pacient.
Greseala poate aparea si dintr-o inactiune-prin refuzul de asumare a unui risc util
bolnavului.
Institutia greselii, indiferent de omisiune sau comisiune, ramane un criteriu imperios
necesar in aprecierea responsabilitatii medicului conform ideii hegeliene a raportului intre
necesitate si libertate. Medicul care face o greseala fara a produce prejudicii, pe care o recunoaste
si o repara, va fi exonerat de responsabilitate. Exista situatii indoielnice, in care nu se imputa
capacitatea profesionala a medicului, ci doar nerespectarea regulilor de comportament
profesional.
Intre gravitatea unei greseli si consecintele sale nu exista intotdeauna o relatie directa. In
unele situatii se face o incriminare a riscurilor posibile in care se prezuma greseala, deci se
practica responsabilitatea bazata pe risc. Responsabilitatea se bazeaza doar pe incriminarea
riscurilor cunoscute, evitabile, dar in unele centre medicale se discuta profilaxia riscurilor
necunoscute, inevitabile, practicandu-se abuzul de investigatii si excese terapeutice ce genereaza
medicina defensiva.
Profilaxia riscului implica prevederea, anuntarea si limitarea acestuia de catre medic, care
nu trebuie sa fie nici prea temerar, nici prea prudent.
Posologia riscului se face in conditiile aplicarii oricarei terapii medicamentoasa si cuprinde
evaluarea riscului administrarii in functie de boala, bolnav, reactivitatea actuala a bolnavului si in
raport cu proprietatea medicamentului de a declansa reactii de intoleranta. Cel mai mic risc
trebuie evaluat, calculat si controlat in asa fel incat riscul oportun sa reduca la minim riscul
inoportun-imprevizibil si incontrolabil.
Greseala medicala prin abstentie apare prin abtinerea de la asumarea riscurilor
profesionale, fie incompetenta, fie din frica exagerata de raspundere.
Regulile de profilaxie a riscului sunt citate in literatura deontologica:
242
 a) competenta deplina=onestitate profesionala;
b) diligenta manifestata prin ingrijire atenta, constiincioasa, conform ultimelor achizitii
stiintifice medicale;
c) prudenta rationala, tinand seama de hipertrofia arsenalului terapeutic;
d) capacitate de a lua hotarari in situatii dificile, implicand acceptarea unor riscuri in
interesul bolnavului;
e) devotiune permanenta fata de profesiunea medicala.
Evaluarea riscului trebuie raportata permanent la rezultatele scontate si la evolutia
spontana a bolii, in contextul conditiilor tehnice ale spitalului si ale competentei echipei de medici.
Se va tine seama de faptul ca:
evaluarea statistica nu este echivalenta cu evaluarea cazului individual;
riscul se accepta totdeauna doar in interesul bolnavului;
riscul trebuie acceptat liber si clar de catre bolnav, respectandu-se dreptul acestuia de habeas
corpus, dar si pentru acoperirea responsabilitatii medicului;
acceptarea riscului nu trebuie sa aiba efecte umane negative previzibile;
riscul trebuie sa fie util si justificat social;
riscul trebuie sa fie acceptat doar in lipsa unei alte alternative;
riscul trebuie sa rezolve o problema de necesitate medicala.

Probarea prejudiciilor create (generate) si legatura lor de cauzalitate cu deficienta probata anterior. Daca nu
exista prejudicii fizice si/sau psihice nu exista cauza juridica (vezi expertiza medico-legala pag. 6-10).

2.3 Comportamentul neprofesional si neetic (“professional mis-conduct”)

Deficientele in acordarea asistentei medicale imbraca mai frecvent una din urmatoarele doua aspecte: culpa
medicala (“medical negligence”) si comportamentul neprofesional si neetic (“professional misconduct”).
Aceasta stare de fapt conduce la sesizarea Colegiului de Disciplina al Medicilor si genereaza o ancheta
profesionala si administrativa la care sint audiati ca parti atit pacientul (reprezentanti ai acestuia) cit si medicul. De
la un medic se asteapta ca sa posede toate calitatile necesare de a putea fata problemelor legate de viata sau moartea
unui pacient. Aceste calitati se regasesc intrinsec in normele deontologice ale practicii medicale (eticii medicale).
Colegiului de Disciplina ii revine sarcina de a aprecia calitatea unui medic de a aveea drept de libera practica sau
necesitatea ridicarii acestui drept. De asemenea Colegiul este in masura de a decide daca faptele ce i-au fost aduse la
cunostiinta (sau pentru s-a autosesizat) sint reale si in consecinta a stabili tipul de masura disciplinara considerata a
fi potrivita in contextul faptei.
Scopul este nu acela de a pedepsi medicii ci de a-i indeparta pe acei medici care constituie o amanintare la
adresa pacientilor.
In cadrul comportamentului neprofesional este de dorit ca medicii sa fie judecati de catre medici si nu de
catre alti specialisti (juristi, administratori, etc.) intrucit complexitatea stiintelor medicale nu este deschisa
persoanelor din afara sistemului medical.

3. Elemente de bioetica medicala

3.1 Aspecte generale
Bioetica (Potter, 1975) reprezinta in acceptiunea sa initiala o noua disciplina care reprezinta o „combinatie
intre cunoasterea biologica (intreaga biosfera) si cea a valorilor cultural umane” la modul general.

Hellegers ingusteaza conceptul considerind ca bioetica este generata de catre sinteza intre medicina-etica-
filozofie, respectiv intre medicina si etica reprezentind analiza aspectelor etice implicate de practica medicala.
Reich (1978) o defineste ca fiind „studiul sistematic al conduitei umane, in domeniul stiintelor vietii si
sanatatii, tratata (examinata) in lumina valorilor si principiilor morale” (Encyclopedia of Bioethics). In 1995 revine
asupra definitiei largind-o mult mai apropiat cu conceptul potterian ca fiind” studiul sistematic al dimensiunilor
morale-inclusiv viziunea morala, deciziile, conduita, liniile directoare, etc.- ale stiintelor vietii si tratamentelor
sanitare, cu folosirea unei varietati de metodologii etice intr-o abordare interdisciplinara”. Astfel „metodologiile
etice” inlocuiesc „valorile si principiile morale” conduitele sociale si deciziile politice gasindu-se integrate in noua
definitie.

In Documento di erice (1991) se prevede ca problematica bioeticii rezulta din:

-problemele etice ale profesiunilor sanitare
-problemele etice generate de cercetarea pe om chiar daca nu in mod direct terapeutice
-problemele sociale legate de problemele politicii sanitare, medicina muncii, sanatatea internationala,
politicile de control demografic si planning familial, etc.

7
Potter a supranumit-o “stiinta a supravietuirii”.
243
 -probleme legate de interventia asupra vietii altor fiinte vii (plante, microorganisme, animale) si in general
tot ceea ce tine de echilibrul ecosistemului.
Bioetica nu poate fi redusa la etica sau la deontologie. Desemnind un univers mult mai larg decit cel
medical bioetica include etica medicala.
Deontologia medicala este o disciplina car studiaza normele de comportament profesional specific
profesiilor medicale avind ca finalitate aprofundarea si actualizarea normelor si regulilor de conduita specifice
profesiunii medicale. Ea include 3 norme:
-norme morale (etica medicala traditionala)
-norme deontologice propriu-zise (coduri, etc.)
-norme juridice specifice fiecarei tari
Bioetica abordeaza toate temele practice ale medicinii moderne: moartea cerebrala, transplantul de organe,
eutanasia, intreruperea asistarii functiilor vitale la persoane deficiente sau in moarte cerebrala, confidentialitatea
medicala, consimtamintul la tratament medical, etica problemelor generate de tehnica reproductiva moderna
(surplusul embrionar, mamele surogat, manipularea reproductiva inclusiv clonarea umana), etc. Dezbaterile bioetice
nu sint sterile intrucit genereaza norme si prescriptii fata de care guvernele elaboreaza politici, sistemul juridic
furnizeaza argumente iar in final legislaturile emit legi.
Din cadrul numeroase tematici ale bioeticii vom prezenta pe scurt doar doua, respectiv confidentialitatea
medicala si consimtamintul la tratamentul medical a caror incalcari conduc foarte adesea la malpractica medicala.
Trebuie inceput prin a spune ca medicul ca cetatean al unei tarii trebuie sa se supuna legilor acelei tari.

3.2. Aspecte particulare din tematica bioeticii

3.2.1. Confidentialitatea
Informaţiile medicale care se obţin de la pacienţi pot fi complete sau incomplete. Depozitari de informaţii
complete sunt medicul curant în urma examinării şi investigării medicale (se includ şi date liber exprimate de către
pacient) precum şi unitatea medicală prin baza sa de date. Depozitari de informaţii incomplete (şi astfel trebuie să
rămână) sunt membrii personalului medical aflat sau nu în subordinea directă a medicului în cauză cât şi alte cadre
sanitare sau auxiliare.
Astfel medicul devine depozitarul datelor medicale ale pacienţilor săi. El trebuie să înveţe
să le gestioneze înspre binele pacientului său. Orice încălcări ale secretului profesional se
constituie în acte profund negative atât din punct de vedere profesional cât şi juridic.
Cu ocazia acestui articol doresc să informez şi să amintesc pentru cei avizaţi că în problematica
confidenţialităţii subiectivismul nu îşi are locul, aspectele fiind solid reglementate în legislaţia noastră prin legi
organice inclusiv de către codul penal alcătuind un pachet legislativ bine consolidat pe care România îl are astăzi la
dispoziţie:
Codul Penal art. 196 Divulgarea secretului profesional, Codul de Procedură Penală
art. 79 alin. 1 Ascultarea persoanei obligate de a păstra secretul profesional, Legea
drepturilor pacientului (legea nr. 46 din 21.01.2003, MO partea I nr. 51, capitolul IV, Codul
deontologic al medicilor. Secţiunea b., Secretul profesional, Legea nr. 306 din 28 iunie 2004
privind exercitarea profesiei de medic precum şi organizarea şi funcţionarea colegiului
medicilor din România (MO, partea I nr. 578 din 30 iunie 2004, sectiunea 1 şi secţiunea 4),
Declaraţia de la Geneva, Codul internaţional al eticii medicale, Decizie CNA nr. 40 din 9
martie 2004 privind asigurarea informării corecte si a pluralismului, art. 8, art.9, Decizia
CNA nr. 248 din 1 iulie 2004 privind protectia demnitatii umane si a dreptului la propria
imagine, art. 2, art.3, art. 16-18.
Normele juridice de mai sus vorbesc împreună cu cele deontologice despre drepturile
pacientului mai înainte de a vorbi despre dreptul la informaţie al cetăţeanului care în nici o
societate civilizată nu prevalează asupra dreptului la autodeterminare, intimitate şi secret
medical (excepţie fac cazurile în care acelaşi drepturi ale altor indivizi sunt în pericol).
Deontologic şi juridic NU se concepe transparenţă în confidenţialitatea medicală (cu
excepţia cazului în care legea o cere în mod expres). Domeniul medical al informaţiilor ce
intră sub incidenţa secretului profesional nu este un domeniu public, datele care se
acumulează fiind clasificate.
Personalul medical nu are obligaţii de comunicare faţă de avocaţi, are obligaţii
minime de comunicare faţă de mass-media (de exemplu într-un accident colectiv numai prin
declararea numărului victimelor), iar faţă de organele de ordine în misiune (frecvent poliţie)
doar în limita celor ce se solicită în scris în documentele justificatoare pe care aceştia
trebuie să le prezinte direcţiei spitalului şi medicului curant. În afara acestui cadru oficial
dezvăluirea oricăror date medicale sau înlesnirea accesului persoanelor străine la conţinutul
foilor de observaţie este ilegală (străin poate fi şi medicul din altă secţie care nu este
consultant de specialitate solicitat în scop diagnostic sau de tratament).

244
 Legea obligă însă medicul la încălcarea datoriei de confidenţialitate ori de câte ori în
exercitarea profesiunii sale află date ce îl determină să considere în mod obiectiv că binele
public sau al unei alte persoane este cert şi direct ameninţat (exemple: în cazul psihiatrilor
faţă de conţinutul unor anamneze în care pacienţii pot declara şi pot substanţia o infracţiune
viitoare apropiată, informaţia privitoare la tuberculoza pulmonară activă a unei persoane
care lucrează cu copiii, etc.).
În cazul solicitării audierii medicului în instanţă în cauze care implică aflarea unor
date medicale ce ţin de secretul profesional, medicul va cere ca respectiva solicitare să îi fie
remisă în scris, va cere aprobarea pacientului său şi dacă tocmai acesta face obiectul
judecăţii este obligat ca înainte de a începe prezentarea celor solicitate să solicite
judecătorului evacuarea sălii de judecată şi şedinţă închisă iar în cazul în care aceasta nu se
permite va cere să se consemneze în scris cele solicitate de el urmând ca întreaga sa
mărturie să fie prezentată numai în scris (art. 79 CPP).
Dar atunci ce se poate spune public fără frica unei implicări juridice sau a răspunderii
disciplinare? De exemplu se poate confirma prezenţa în spital a unei victime dacă organul
de urmărire nu are obiecţii la aceasta. În cazul unui accident colectiv se poate face referire
la numărul victimelor dar sub nici o formă la identitatea acestora, la supravieţuirea sau
decesul unei persoane prezentate sau internate. În majoritatea cazurilor civile este chiar
important ca numai aparţinătorii de drept să afle despre decesul unei rude. NU se vor oferi
informaţii de ordin medical din dosarul medical al niciunui caz.
La modul general aparţinătorii au dreptul de a afla despre decesul sau starea de
sănătate a celor din familie dar, atenţie, nu toţi aparţinătorii ci numai cei îndeptăţiţi
respectiv, rudele de gradul I. În cazul transmiterii unor informaţii medicale complexe
(scheme complicate de tratament, urmărire, etc.) se va căuta în familie cea mai înrudită
persoană aptă de a înţelege conţinutul informaţiilor medicale (ex. nepot) ce va fi asistată de
ruda de gradul I.
O situaţia aparte o poate constitui prevalarea reporterilor de art. 18 al deciziei nr.
248 din 1 iulie 2004 a CNA privind protectia demnităţii umane si a dreptului la propria
imagine din care rezultă că difuzarea pe post a materialelor audiovizuale continând imagini
ale persoanelor aflate la tratament în unitatile de asistenta medicala precum si a datelor
medicale precum rezultatul autopsiei, etc. “este permisa numai cu acordul persoanei (s.n.)
sau, în cazul în care persoana este fara discernamânt sau decedată, cu acordul familiei ori a
aparţinătorilor. (s.n.) “. Din cele de mai sus ar rezulta că aprobarea unităţii medicale şi a
medicului curant nu sunt considerata în mod explicit ca fiind necesare.
Este evident o lacună a deciziei în temă care însă ca decizie NU poate contrazice legi
organice precum legea 459/2001 (privind activitatea medico-legală), legea 46/2003 (privind
Drepturile pacientului), Codul penal (art.196), Codul de procedură penală (art. 79), etc.
Se uită adesea în goana după ştire că atât profesiunea de gazetar precum şi cea de
reporter sunt conduse de către coduri de etică şi de norme deontologice care ar trebui să se
relaţioneze în contextul reportajului de tip medical cu cele ale profesiunii medicale.
Aspectele prezentate mai sus sunt probabil destul de puţin conştientizate în
societatea noastră altminteri nu am asista neputincioşi la grave încălcări ale datoriei de
confidenţialitate ce pune medicul la dispoziţia rigorilor legii prin potenţiale acţiuni litigioase.
Spectacolul audio-vizualului din ultimii ani obişnuieşte să prezinte destul de imagini
preluate din unităţile medicale sau de la faţa locului unde este realizat reportajul, în care se
regăsesc clipe de existenţă umană însoţite adesea de un tragism accentuat ce sunt voalate
ca ştiri de “interes naţional”.
Fără ca cel ale cărui drepturi la intimitate sunt grosolan încălcate să fie întrebat dacă
îşi doreşte să fie în prim planul actualităţii naţionale sau nu, se dă peste cap uşa salonului
cu complicitatea, nepăsarea sau necunoaşterea cadrelor medicale.
Cu aceeaşi ocazie unii medici oferă cu lux de amănunte date privind patologia
traumatică sau psihică a persoanei respective, prognosticul probabil precum şi eventualele
lor sechele efectuând adevărate prezentări de caz sau “autopsii” psihologice.
Toate aceste încălcări pot aduce grave deservicii pacientului (probleme de imagine ce
pot duce până la probleme sociale inclusiv divorţ, probleme în litigiu cu companiile de
asigurări, pierderea unor funcţii de conducere din unele comitete private de conducere,
pierderea unor funcţii înalte pe motiv de boală, stări psihice reactive, etc.) adesea cu urmări
incalculabile sociale sau persoanale (inclusiv sinuciderea). Toate se află în litigiu potenţial cu
medicul în cauză sau unitatea medicală care îl acreditează.
245
 Astfel instituţia purtătorului de cuvânt al spitalului sau al unităţii medicale trebuie
foarte atent monitorizată în raport cu normele în vigoare.
Cele de mai sus dezvăluie existenţa unui grav hiatus deontologic ce se manifestă ca
o adevărată obnubilare a lumii medicale, ca o prostraţie în faţa unei mass-media mult prea
agresive.
Sub nici o formă medicul nu are voie să participe la „înţelegeri” de orice natură
materiale, între pacienţi şi reporteri. Pacienţii nu au dreptul să-şi vândă propria imagine în
unităţile medicale.
În afara unităţii medicale pacienţii externaţi sau aparţinătorii lor sunt liberi să acţioneze
precum cred de cuviinţă dar fără a aduce atingere reputaţiei spitalului sau medicului şi fără
a a aduce în stare de răspundere disciplinară pe acesta din urmă. Medicul este obligat să se
sesizeze de o astfel de desfăşurare de evenimente şi să interzică accesul mass-mediei spre
informaţie. Va fi încunoştiinţată conducerea unităţii medicale respective care va decide în
consecinţă în raport cu prevederile legale.
Anexe privind normele deontologice si cadrul legislativ referitoare la secretul profesional si
confidentialitatea medicala
Art. 196 C. pen Divulgarea secretului profesional (s.n.). Divulgarea, fără drept (fără consimţământul
pacientului, n.n.), a unor date (starea sănătăţii, boala de care suferă o persoană, etc., n.n.) de către aceluia căruia
i-au fost încredinţate (medic, asistentă, etc., n.n.) sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei
dacă fapta este de natură a aduce prejudicii (materiale sau morale, n.n.) unei persoane se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Art. 79 alin. 1 C. proc. pen. Ascultarea persoanei obligate de a păstra secretul profesional (s.n.).
Persoana obligată a păstra secretul profesional (cadrul medical, n.n.) nu poate fi ascultată ca martor cu privire la
faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei faţă de care
este obligată a pastra secretul (incuviinţarea se dă în scris, n.n.).

LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI (legea nr. 46 din 21.01.2003, MO Partea I nr. 51 din
29/01/2003). Capitolul IV. Dreptul la confidentialitatea (s.n.) informatiilor si viata privată a pacientului.
Art. 21 Toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.
Art. 22 Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îsi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
Art. 23 În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în
tratamentul pacientului, acordarea consimtământului nu mai este obligatorie.
Art. 24 Pacientul are acces la datele medicale personale.
Art. 25 (1) Orice amestec în viata privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care
această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul
pacientului. (2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.

CODUL DEONTOLOGIC AL MEDICILOR. Secţiunea B. Secretul profesional (s.n.).

Art.13 Secretul medical este obligatoriu. Interesul societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, bolilor
venerice, bolilor cu extindere în masă) primează faţă de interesul personal.
Art.14 Obiectul secretului este tot ceea ce medicul, în calitatea lui de profesionist, a aflat direct sau
indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic,
prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cele mai diverse fapte şi chiar şi rezultatul autopsiei.
Art.15 În situaţia în care legea sau o curte judecătorească obligă medicul să dezvăluie aspecte cuprinse în
secretul medical, aceasta nu constituie o abatere. Poliţia sau procuratura nu pot înlocui decizia judecătorească.
Art.16 Medicul răspunde disciplinar pentru destăinuirea secretului.
Art.17 Secretul există şi faţă de aparţinători, de colegi şi cadre sanitare neinteresate în tratament.
Art.18 Secretul persistă şi după terminarea tratamentului, sau moartea pacientului.
Art.19 În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi în aşa fel prezentate, încât identitatea bolnavului să nu
poată fi recunoscută.
Art.22 Evidenţele medicului (registru, fişe, foi, condici de operaţie, procese verbale de necropsie) trebuie
păstrate ca materiale secrete (s.n.)

LEGEA NR. 306 din 28 iunie 2004 privind EXERCITAREA PROFESIEI DE MEDIC, precum şi
ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA COLEGIULUI MEDICILOR DIN ROMANIA, Publicat în MO, Partea I nr.
578 din 30 iunie 2004 face referiri atât directe (secţiunea 4) cât şi indirecte la confidenţialitate (sectiunea
1, secţiunea 4).
Secţiunea 1
Art. 5. (3) Deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul şi
drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienţi, respectarea demnităţii
umane, principiile eticii şi deontologiei medicale (s.n.), grija faţă de sănătatea pacientului şi sănătatea publică.
Art. 6, (3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu-i pot
fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, având în vedere caracterul umanitar al
profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său
(s.n.), precum şi dreptul medicului de a prescrie şi recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere
medical pacientului.

246
 Secţiunea a 4-a
Art. 39. h) să păstreze secretul profesional (s.n.)
Art. 40. - Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România, ce decurg din calitatea lor specială de
medici, sunt: a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală (s.n.); f) să
respecte drepturile pacienţilor (s.n.).
Secţiunea a 6-a, Art. 69 Răspunderea disciplinară
Art. 69.
(1) Medicul răspunde disciplinar (s.n.) pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a
Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din
România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din
România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze
onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu
exclude (s.n.) răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale.

JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRATE. DECLARAŢIA DE LA GENEVA

La primirea în rândurile Colegiului Medicilor din România, medicul va depune JURĂMÂNTUL LUI
HIPOCRATE în formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul DECLARAŢIEI DE LA
GENEVA din anul 1975: “ O dată admis… voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul
acestora”.
CODUL INTERNAŢIONAL AL ETICII MEDICALE (WMA – October 1949) (World Medical Association
Bulletin, vol. 1, no. 3, October 1949, pp.109, 111).
“Duties of Doctors to the Sick.: A doctor owes to his patient complete loyalty and all the resources of his
science. A doctor shall preserve absolute secrecy on all he knows about his patient because of the confidence
entrusted in him”.
NORME DE REGLEMENTARE ALE CNA DECIZIE NR. 40 DIN 9 MARTIE 2004 PRIVIND ASIGURAREA
INFORMĂRII CORECTE SI A PLURALISMULUI
Art. 8. În cadrul emisiunilor cu caracter informativ, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli:
Art. 9.
(1) În cazul informării asupra unor accidente, dezastre sau tragedii colective se va evita accentuarea
gratuită a stării de îngrijorare şi se vor cita sursele de informare.
(2) Se vor evita speculaţiile asupra evenimentelor tragice, a cauzelor şi consecinţelor lor ori prezentarea
repetată a unor imagini şocante, pentru a nu provoca temeri inutile sau panică în rândul publicului.
(3) Nu se va preciza numele victimelor, pînă la comunicarea sau confirmarea oficială a acestora.

DECIZIA NR. 248 DIN 1 IULIE 2004 privind PROTECTIA DEMNITATII UMANE SI A DREPTULUI LA PROPRIA
IMAGINE
Art. 2. Radiodifuzorii au obligatia sa respecte dreptul sacru la demnitate umana (s.n.) si la propria
imagine si sa nu profite de ignoranta sau buna credinta a persoanelor.
Art. 3. În sensul prezentei decizii, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte
sau evenimente locale sau nationale, cu semnificatie pentru viata comunitatii si care nu încalca (s.n.) drepturile si
libertatile fundamentale ale omului.
Art. 16.
(1) Este interzisa difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situatia de victima, fara acordul acesteia
(s.n.).
(2) Este interzisa difuzarea de imagini ale persoanei fara discernamânt sau decedate, fara acordul familiei
(s.n.).
(3) Este interzisa difuzarea de imagini care exploateaza sau scot în evidenta traumele sau traumatismele
unei persoane (s.n.).
Art. 17.
(1) Orice persoana are dreptul la respectul intimitatii în momente dificile, precum o pierdere ireparabila
sau o nenorocire.
(2) În cazul situatiilor de suferinta umana, a dezastrelor naturale, accidentelor sau a actelor de violenta,
radiodifuzorii au obligatia de a nu se amesteca nejustificat în viata privata (s.n.).
Art. 18.
(1) Difuzarea materialelor audiovizuale continând imagini ale persoanelor aflate la tratament în unitatile
de asistenta medicala, precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate, problemele de
diagnostic, prognostic, tratament, circumstante în legatura cu boala si alte diverse fapte, inclusiv rezultatul
autopsiei, este permisa numai cu acordul persoanei (s.n.) sau, în cazul în care persoana este fara discernamânt sau
decedata, cu acordul familiei ori a apartinatorilor. (s.n.)
(2) Radiodifuzorii au obligatia de a respecta demnitatea si anonimatul persoanelor cu tulburari psihice.
(3) Fac exceptie de la prevederile alin. (1) situatii de interes public justificat în care difuzarea materialului
audiovizual are drept scop:
nn. prevenirea savârsirii unor fapte penale ori înlaturarea urmarilor prejudiciabile ale unor asemenea
fapte;
oo. probarea comiterii unei infractiuni;
pp. protejarea sanatatii sau moralei publice.

3.2.2. CONSIMTAMINTUL LA TRATAMENTUL MEDICAL.

Nimeni nu poate fi obligat la tratament si in acest sens orice persoana trebuie sa dea un
consimtamint clar. In cazul copiilor consimtamintul vine din partea parintilor (tutori, curatori).
In cazul bolnavilor psihici consimtamintul vine din partea apartinatoriloe, institutiei medicale in
care acesta se afla internat sau autoritatii legale care ii apara drepturile. In cazurile de urgenta
247
in care victima este inconstienta sau socta medicul nu are nevoie de consimtamint si pate
actiona in conformitate cu cunostiintele sale dar numai inspr binele pacientului si cunoscind ca
actiunile sale sint verificate prin normele deontologice si legale ce guverneaza actul medical
oriunde in lume si in acea tara in particular.
Consimtamintul medical (CM) este de doua tipuri:
-CM implicit (prezumat); atunci cind un pacient solicita un consult medical el implicit
accepta ca va fi examinat si supus unor tratamente medicale. Acest consimtamint general
acopera etapele de baza ale actului medical si nu se rasfringe asupra examinarilor din sfera
genitala, a investigatiilor invazive, tratamentelor medicale agresive, etc.
-CM exprimat; acest consimtamint specific exprima permisiunea specifica de a fi tratat
printr-un anume act medical/chirurgical care prezinta risuri potentiale. Se va lua in scris cu cel
putin un martor pentru:
interventiile anestezice
interventiile chirurgicale
interventiile diagnostice invazive
tratamentele medicale agresive (cortizon, citostatice, antihipertensive majore, etc.)
orice procedura medicala/chirurgicala cu risc potential pentru viata pacientului sau
integritatea sa corporala sau psihica.
In cadrul CE se manifesta un tip aparte denumit consimtamint informat (CI) care se ia
cu ocazia interventiilor chirurgicale si constituie o deplina incunostiintare a starii medicale si a
intentiilor terapeutice ale medicului pe intelesul pacientului cit si deplina exprimare a vointei si
liberei alegeri in ceea ce priveste actul medical ce se va efectua; se bazeaza pe deplina
infromare “la rece” a pacientului asupra tuturor particularitatilor interventiei chirurgicale a
complicatiilor posibile si indreptatatirea medicului de a lua deciziile pe care le considera cele mai
favorabile in folosul binelui acelui pacient.

Medicul va avea insa grija sa actioneze in prezentarea particularitatilor cazului si a tratamentului ales
astfel incit avind tot timpul in minte binele pacientului sa nu il demobilizeze pe acesta in fata operatiei. Cu atit mai
mult obtinerea consimtamintului informat este obligatorie in situatia in care se decide efectuarea unor interventii
inca neefectuate: consimtamintul informat are in acest caz rolul de a prelua raspunderea rezultatului asupra
pacientului.
In obtinerea CI medicul nu trebuie sa-si manifeste nici un statut paternalist (“vei face astfel pentru ca asa
e bine iar eu stiu mai bine decit tine ce anume trebuie facut”) dar nici un statut distant de interesele si binele
pacientului (“acestea sint riscurile operatiei si aceasta e situatia fie ca-ti place fie ca nu-ti place iar mai departe faci
ce vrei”). Medicul trebuie sa-i dea pacientului nu numai posibilitatea de a alege in cunostiinta de cauza dar in
acelasi timp trebuie sa-si exprime optiunea sa profesionala si nu in ultimul rind sa-i dea incredere in interventia
propusa (dimensiunea umana a actului medical in a carei lipsa pacientul poate acuza medicul de rele tratamente si
neprofesionalism).
Ori de cite ori prin interventia chirurgicala se anticipeaza ca se va produce o infirmitate (deficit ireversibil
morfologic, morfo-functional sau functional) sau pierdere de organ (sau incetareafunctionarii unui organ) este
obligatoriu a se lua pacientului un acord special anterior operatiei. Este obligatoriu ca pentru fiecare interventie
chirurgicala in parte sa se obtina un nou CI.

In obtinerea CI exista 2 situatii particulare:

pacientul inconstient sau incapabil de discutie sau de intelegerea celor ce trebuie
prezentate pentru a obtine un CI. Se va apela la apartinatori.
situatia in care prezentarea realitatii diagnosticului si a optiunilor de urmat este atit de
nociva pacientului incit ii pot produce un rau mai mare decit interventia insasi, un rau apt de
a pune in pericol rezultatul interventiei sau chiar viata pacientului (exemplu sinuciderea).
Medicul avind obligatia de a actiona numai in interesul pacientului va trebui sa ascunda
realitatea de acesta dar va pastra obligatia de a prezenta intreaga situatie apartinatorilor si
de a obtine de la acestia CI.
Juridic este esentialmente necesar ca acest consimtamint sa fie precizat in cadrul
unui formular special dedicat dar care, dorim sa sublinem, trebuie sa balanseze protectia
juridica atît de necesara medicului si spitalului/sectiei în care acesta efectueaza
interventia/tratamentul în cauza cu drepturile pacientului.

Declaratie minimala de consimtamint

”Mi-au fost clar explicate pe intelesul meu toate aspectele medicale ale cazului meu si ale interventiei
medicale/chirurgicale pe care o voi face cit si riscul ce poate decurge din neefectuarea ei si in consecinta imi
exprim liber consimtamintul la interventia medicala/chirurgicala care…(de exemplu “va duce la amputatia
membrului inferior drept sub nivelul genunchiului”).
Cu aceeasi ocazie imi exprim si consimtamintul la anestezia pe care o implica aceasta operatie, si care va
fi de tipul… (de exemplu anestezie generala, etc.).

248
 Inteleg si accept ca medicii desemnati de mine nu imi pot oferi garantii dar le acord increderea si ii
desemnez sa actioneze numai spre binele meu dupa priceperea si experienta lor profesionala in toate complicatiile
ce pot decurge".

Formular de consimtamint in vederea tratamentului

In afara formei scurte de consimtamint (declaratia minimala) prezentata mai sus recomandam formularul de
consimtamint care raspunde tuturor caracteristicilor raspunderii civile si penale ale medicului si de asemenea
respecta drepturile fundamentale ale pacientului aflindu-se de altfel in concordanta cu cele mai multe dintre formele
de consimtamint existente deja in circulatie in marea majoritate a sistemelor medicale din Europa (inclusiv din
SUA).

Subsemnatul_______________________domiciliat in_____ legitimat cu BI seria ____nr___________, in calitate

de pacient internat in sectia ________________________a Sp.________________________________ reprezentant
legal al copilului______________în vîrsta de_________ani, apartinator (sot, sotie, frate, sora,…………………….)
al pacientului__________________________________internat în sectia ________________________________a
Sp.____________________________________________________consimt sa urmez operatia/tratamentul
urmator8__________________
Natura, scopul, beneficiile si riscurile efectuarii acestei operatii/tratament precum si a celorlalte optiuni
terapeutice mi-au fost explicate pe întelesul meu de catre dr. _____________________ pe care îl desemnez pentru a
efectua operatia/tratamentul specificat mai sus impreuna cu echipa de ajutoare decisa de acesta.
Mi s-au prezentat riscurile asociate precum si riscurile imprevizibile (inclusiv riscul oricît de mic de deces),
consecintele pe care le presupune interventia/tratamentul final
In cazul în care în timpul interventiei terapeutice apar situatii si conditii neprevazute sau alte complicatii
care impun proceduri suplimentare fata de cele descrise mai sus ca fiind acceptate de catre mine (inclusiv
transfuzia), accept ca medicul desemnat sa actioneze în consecinta si sa le efectueze dupa priceperea si experienta
sa profesionala doar daca aceste proceduri sînt absolut justificate din motive medicale si numai în interesul meu
personal si inspre binele meu; de la acest accept face exceptie9/nu face
10
exceptie __________________________________
In scopul realizarii operatiei, consimt de asemenea la administrarea anesteziei ce mi-a fost indicata
(generala/alt tip11)_______________.
Riscurile actului anestezic mi-au fost explicate cu ocazia consultatiei mele de catre
dr._______________________________, medicul care va proceda la efectuarea anesteziei în operatia/tratamentul la
care voi fi supus.
In consecinta si în conditiile precizate mai sus imi dau liber si în cunostiinta de cauza consimtamîntul la
operatia/tratamentul prezentat.
In cazul în care medicii desemnati de catre mine din motive obiective nu pot efectua operatia/tratamentul pentru care
le-am acordat consimtamîntul meu declar nul prezenta si înteleg si accept sa semnez un alt consimtamînt cu un alt
medic12.
Certific ca am citit, am înteles si accept pe deplin cele de mai sus si ca urmare le semnez.
____________________________________ ___/________/______
Semnatura pacientului/reprezentantului legal 13 zi luna an
Subsemnatul martor_____________________________________, confirm ca prezentul formular de consimtamînt a
fost completat în prezenta mea si semnat de pacient (apartinatori) fara ca asupra sa/lor sa se fi exercitat vreo
constrîngere.
____________________________________ ___/________/______
Semnatura martorului zi luna an

3.3 Conventia de la Oviedo

PARLAMENTUL ROMANIEI CAMERA DEPUTATILOR SENATUL

8
pacientul va scrie clar operatia/tratamentul pe care întelege sa o efectueze si pe care o accepta pentru a nu exista reclamatii
ulterioare bazate pe confuzie: de exemplu va nota: “amputatia membrului inferior sub nivelul genunchiului”, “by-pass dublu
coronarian”, etc. Modificarile intraoperatori de tehnica sau indicatie (cu exceptia actiunilor infirmizante-amputatii, extirpari, etc.)
pot fi totusi efectuate intrucit pacientul consemneaza ca inspre binele sau este de acord cu decizia specialistului.
9
exemplu extirparea unui organ, indicatia de a nu mai resuscita în cazul stopului cardio-respirator, etc.
10
exemplu amputarea membrului inferior, extirparea rinichiului, orice mijloace in vederea salvarii mele, etc.
11
se specifica obligatoriu ce tip de anestezie se va aplica
12
dreptul de a fi tratat de un anumit medic este de la sine inteles. O anumita schema de tratament sau un anumit plan operator sau
extinderea unei interventii chirurgicale trebuie recunoscut ca sint acceptate de catre pacient aproape intotdeauna in raport cu
capacitatea profesionala a medicului ales si a increderii pe care o are fata de acesta. Cu exceptia situatiilor de urgenta nici unui
pacient nu ii este indiferent cine il opereaza. Iar in situatiile de urgenta nu orice medic are dreptul sa intervina. Un alt medic poate
propune un alt tip de interventie, etc.
13
se vor nota datele de identitate ale acestuia, gradul de rudenie precum si datele imputernicirii de reprezentare în cazul tutorilor.
249
LEGE Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege in sedinta din 11 mai 2000, cu
respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei..
Articol unic. - Se ratifica Conventia europeana pentru protectia drepturilor
omului si a demnitatii fiintei umane fata de aplicatiile biologiei si medicinei,
Conventia privind drepturile omului si biomedicina, semnata la Oviedo la 4 aprilie
1997, si Protocolul aditional la Conventia europeana pentru protectia drepturilor
omului si a demnitatii fiintei umane fata de aplicatiile biologiei si medicinei,
referitor la interzicerea clonarii fiintelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998.

250