SONATA PENTRU PIAN NR.

14 (BEETHOVEN)

Se ştie ca „Sonata lunii”, sonata pentru pian nr. 14 in do diez minor de Ludwig van
Beethoven, se leagă prin împrejurările în care a fost compusă, de dragostea profundă a lui
Beethoven pentru Giulietta Guicciardi, sentiment care a fost însă urmat de o amară decepţie,
în noiembrie 1801, compozitorul destăinuia într-o scrisoare adresată prietenului Franz
Gerhard Wegeler fericirea de a iubi şi de a fi iubit de Giulietta, pentru ca, numai după câteva
luni, aceasta să-şi manifeste preferinţa pentru un om lipsit de calităţi şi în plus şi. . .
compozitor netalentat, contele Gallenberg, cu care ulterior s-a căsătorit. Amărăciunea,
pricinuită de aceste evenimente dureroase, s-a oglindit în bună măsură în „Testamentul de la
Heiligenstadt”, scris în octombrie 1802. Important, astăzi, nu este atât episodul biografic în
sine, cat faptul că, inspirat de dragoste, geniul Beethoven a dat naştere unei lucrări care
exprima, cu o uriaşă forţă emoţională, drama neliniştii şi avântului sentimentelor.
Excepţională, totodată, în Sonata lunii este şi capacitatea lui Beethoven de a da acestui
conţinut emoţional o întruchipare pe deplin adecvată în ce priveşte forma.

Numele Sonata lunii provine din remarcile făcute de criticul și poetul german Ludwig

Rellstab. În 1832, la cinci ani după moartea lui Beethoven, Rellstab a comparat efectul primei
mișcări cu cel al luminii lunii strălucind pe lacul Lucerna. În decurs de zece ani, numele
„Sonata lunii” („ Mondscheinsonate ” în germană) era folosit în publicațiile germane și
englezești. Mai târziu în secolul al XIX-lea, sonata a fost cunoscută universal cu acest nume.

Sonata constă din trei mișcări:

I. Adagio sostenuto
II. Allegretto
III. Presto agitato

I. ADAGIO SOSTENUTO

Adagio sostenuto a făcut o impresie puternică pentru mulți ascultători; de exemplu, Berlioz a
spus despre aceasta că „este una dintre acele poezii pe care limbajul uman nu știe să le
califice”. Elevul lui Beethoven, Carl Czerny, a numit-o „o scenă nocturnă, în care o voce
fantomatică plângătoare sună de la distanță”. Mișcarea a fost foarte populară pe vremea lui
Beethoven, până la exasperarea compozitorului însuși, care i-a remarcat lui Czerny: „Sigur
am scris lucruri mai bune”.

II. ALLEGRETTO

A doua mișcare este un scherzo și un trio relativ convențional, cu prima secțiune a Scherzo

care nu se repetă. Este un moment aparent de calm relativ scrise în D ♭ majore, cu atât mai
ușor notate enharmonic echivalentul a C ♯ majore, paralele majore cheii primei mișcări a lui,
C ♯ minor. Franz Liszt ar fi descris a doua mișcare ca fiind „o floare între două prăpastii’’. O
mică majoritate a mișcării este în pian , dar o mână de sforzandos și forte-pian. Ajută la
menținerea dispoziției vesele a mișcării.

III. PRESTO AGITATO

Mișcarea finală furtunoasă (C ♯ minor), sub formă de sonată, este cea mai grea
dintre cele trei, reflectând un experiment al lui Beethoven (realizat și în sonata
însoțitoare Opus 27, nr. 1 și mai târziu în Opus 101 ), și anume, plasarea celei
mai importante mișcări a sonatei ultima.  Scrierea are multe arpegii  rapide /
acorduri rupte, note puternic accentuate și  secvențe de bas alberti  rapide care cad
atât în mâinile drepte cât și în mâinile stângi în diferite momente.  O performanță
eficientă a acestei mișcări necesită un joc plin de viață și abilitate, o mare
rezistență și este semnificativ mai solicitantă din punct de vedere tehnic decât
prima și a doua mișcare. Dintre mișcarea finală,  Charles Rosen  a scris "este cea
mai neînfrânată în reprezentarea emoției. Chiar și astăzi, două sute de ani mai
târziu, ferocitatea sa este uimitoare".