Observația este activitatea intenționată de percepere a unor anumite obiecte în mod
special, desfășurată pe o perioadă mai lungă de timp, cu un anumit scop, și reglată prin intermediul limbajului. Observația are nevoie de organizare, un plan de desfășurare, control și o finalizare concluzivă. Observaţia este cea mai directă formă de achiziționare a informației printr-o experiență directă, nemediată, obținută de la o sursă primară. La ființele vii, observarea implică folosirea organelor de simț. Observațiile pot fi calitative și/sau cantitative, atunci când valori măsurabile sunt atașate actului observării. Este reglată prin intermediul limbajului, a voinței și este strâns conectată de gândire. Filozofic, observația (sau observarea) este activitatea a unei ființe inteligente, care percepe, simte și asimilează cunoștințe despre un anumit fenomen, obiect, ființă sau interacțiune în propria sa structură de cunoștințe și idei anterioare. Observația este partea externă a procesului de cunoaștere și este necesară în cunoașterea părții perceptibile a lucrului de cunoscut. Specificul observației este raționalitatea și raționalizarea percepției. Altfel spus, observația este percepția externă și internă structurată de intelect.
Strând legat de observație este și spiritul de observație. Spiritul de observație
reprezintă aptitudinea de a sesiza cu rapiditate si precizie aspecte mai ascunse dar importante pentru scopurile stabilite. Spiritul de observatie este formarea atenta unei imagini, care redea realitatea cat mai fidel, avand ca organd de simt creierul prin retinerea detaliilor esentiale Spiritul de observatie se antreneaza. Exersarea spiritului de observatie intareste memoria, iar cresterea numarului de sinapse duce chiar la marirea volumului creierului. Aceasta previne o serie de boli degenerative cum ar fi Alzheimer.