ESEU: VIAŢA MEA

AFECTIVĂ
Afectivitatea este o sumă între afecte şi sentimente,
generând o anumită atitudine. Astfel, atitudinea este definită
ca o predispoziţie a psihicului de a reacţiona într-o anumită
direcţie. Atitudinea este importantă pentru psihologia fenomenelor sufleteşti complexe,
deoarece exprimă acest fenomen psihologic specific care face ca anumiţi stimuli, în anumite
momente, să acţioneze puternic, iar alţi stimuli să acţioneze slab sau deloc.

Emoţiile mele sunt ceea ce eu simt: tristeţe, veselie sau angoasă. Pentru a trăi am
nevoie de o cunoştinţă permanentă şi precisă a emoţiilor. Când totul este în regulă,
cunoaşterea lor nu are nici o importanţă de vreme ce, în ansamblu, emoţiile sau starea
afectivă generală sunt bune. Dimpotrivă, când totul merge rău, cunoştinţa imprecisă a
afectelor persistă şi devine ameninţătoare pe masură ce suport fără a conştientiza impactul
emoţiilor negative, care constituie un factor agravant. Nu este deci usoară o reperare
precisă a emoţiilor care mă încearcă atunci când sunt deprimată.

De multe ori emoţiile negative sunt dominante şi-mi copleşesc viaţa mentală în
detrimentul emoţiilor pozitive şi agreabile. Trebuie să învăţ, însă, să le scot la lumină:
imediat ce voi realiza această acţiune de evaluare, voi observa faptul ca dificultatea este
mai redusă decât m-aş fi aşteptat. Daca sunt deprimată este pentru că mă gândesc că
lucrurile sunt imposibil de schimbat şi nu încerc să le
schimb.

În definirea fericirii, eu ţin cont mai mult de

trebuinţele mele obiective (aspecte materiale) şi mai puţin de
cele subiective (nevoi spirituale). Acest punct slab mă duce
uneori la suferintă. Indiferenţa şi răceala mea afişată de
multe ori, ascunde, de fapt, timiditatea, melancolia,
profunzimea sufletească, ceea ce mă face să par introvertită.

Deci, emoțiile nu sunt bune sau rele, chiar dacă le catalogăm în pozitive sau
negative, ci ne sunt foarte utile, adică sunt foarte bune, așa cum sunt. Prin intermediul lor
eu stabilesc într-o manieră foarte directă, dacă dorințele și nevoile îmi sunt satisfăcute.

Toate trăirile mele afective au un rost, deci e inutil și ineficient să încer să mi le

blochez. Inutil, pentru că ele nu dispar, chiar dacă nu mai sunt conștientă de ele și

ineficient pentru că e păcat să renunț la o extraordinară sursă de informații despre noi.

Dacă îmi reprim emoțiile,  ele își continuă existența inconștient, combinându-se cu

alte emoții reprimate și funcția lor de senzor fin al realității este perturbată. Dacă mă

enervez într-un anumit context, supărarea mea îmi spune ceva despre mine în acea situație,

dar, dacă izbucnesc doar din când în când, emoțiile reprimate mă copleșesc, informația

specifică lipsește și rămâne doar o izbucnire disproporționată față de situația respectivă.

Cea mai bună variantă de liniștire a emoțiilor neplăcute este

acceptarea  și înțelegerea acestora. Căci, o dată ce rostul lor este

împlinit, ele își pierd din intensitate. Deci, haideți să nu ne mai

luptăm cu trăirile noastre afective, ci să încercăm doar să le

înțelegem fiindcă sunt o parte importantă din ceea ce suntem noi.

În opinia mea, relaţiile mele cu oamenii sunt importante din

punct de vedere afectiv, deoarece ajută la formarea personalităţii mele
chiar şi la creşterea armonioasă a  sufletului şi a minţii mele. Chiar
dacă de multe ori aceste relaţii afective m-au doborât din punct de
vedere sentimental, m-au ajutat să mă ridic mult mai puternică şi mai
încrezătoare... poate în unele cazuri încrederea de sine şi în alţi oameni
dispare şi apare dorinţa de a fi singură o perioadă de timp, totuşi, într-
o bună zi se iveşte o persoană care îmi completează acel gol din suflet şi îmi revine
încrederea.