D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General I

Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir Bucureşti
Suport de curs
Drept penal.Parte generală
Anul II FR sem. I
Lect.univ.dr.Camelia Reghini
1
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................................
Unitatea de învăţare 1
Noţiuni generale. Principiile de bază ale dreptului penal.
1.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
1.3.1. Noţiuni generale..................................................................................................................
1.3.2. Principiile de bază ale dreptului penal................................................................................
1.3.2.1. Principiul legalităţii..........................................................................................................
1.3.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale.....................................................
1.3.2.3. Principiul individualizării răspunderii penale..................................................................
1.3.2.4. Principiul umanismului.............................................................................................. ......
1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Legea penală, izvor al dreptului penal. Aplicarea legii penale în spaţiu.
2.1. Introducere ..........................................................................................................................................

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
2.3.1. Izvoarele dreptului penal.....................................................................................................
2.3.2. Aplicarea legii penale în spaţiu...........................................................................................
2.3.2.1. Principiul teritorialităţii
2.3.2.2. Imunitatea de jurisdicţie
2.3.2.3. Principiul personalităţii
2.3.2.4. Principiul realităţii
2.3.2.5. Principiul universalităţii
2.3.3. Extrădarea
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
Aplicarea legii penale în timp.
3.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
3.3.1. Principiul activităţii legii penale.........................................................................................
3.3.2. Principiul neretroactivităţii legii penale..............................................................................
3.3.3. Extraactivitatea legii penale................................................................................................
3.3.3.1. Retroactivitatea. ..............................................................................................................
3.3.3.2. Ultraactivitatea...............................................................................................................................
3.3.3.3. Legea penală mai favorabilă...........................................................................................................
Infracţiunea – trăsături esenţiale.
4.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
4.3.1. Definiţia infracţiunii............................................................................................................
4.3.2. Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală...................................................................
4.3.3. Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social.................................................................
4.3.4. Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie..........................................................................
2
4.3.5. Infracţiunea – faptă tipică, antijuridică, comisă cu vinovăţie ..........................................................
Infracţiunea – elemente componente; obiectul, subiectul.
5.1. Introducere ...........................................................................................................................................

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
5.3.1. Conţinutul infracţiunii.........................................................................................................
5.3.2. Obiectul infracţiunii............................................................................................................
5.3.3. Subiectul infracţiunii ....................................................................................................................... .
Infracţiunea – elemente componente; latura obiectivă.
6.1. Introducere ...........................................................................................................................................

6.3.1. Elementul material............................................................................................................................
6.3.2. Urmarea socialmente periculoasă.......................................................................................
6.3.3. Raportul de cauzalitate .......................................................................................................
6.3.4. Locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire....................................................................
Infracţiunea – elemente componente; latura subiectivă.
7.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................

7.3.1. Vinovăţia ............................................................................................................................
7.3.2. Mobilul şi scopul ................................................................................................................
7.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................ ................
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele justificative
8.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................

8.3.1. Legitima apărare .......................................................................................................... ....................
8.3.2. Starea de necesitate............................................................................................................................
8.3.3. Cauzele justificative extralegale........................................................................................................
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele de neimputabilitate.
9.1. Introducere ...........................................................................................................................................

9.3.1. Iresponsabilitatea..............................................................................................................................
9.3.2. Beţia...................................................................................................................................................
9.3.3. Minoritatea .......................................................................................................................................
9.3.4. Eroarea ..............................................................................................................................................
9.3.5. Constrângerea fizică .........................................................................................................................
9.3.6. Constrângerea morală .......................................................................................................................
3
9.3.7. Cazul fortuit ............................................................................................................. .........................
9.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
Sancţiunile în dreptul penal. Pedepsele principale.Pedepsele complementare. Pedeapsa accesorie.
10.1 Introducere ..........................................................................................................................................

10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
10.3.1. Pedepsele principale ..............................................................................................................
10.3.1.1. Detenţiunea pe viaţă ...........................................................................................................
10.3.1.2. Închisoarea .........................................................................................................................
10.3.1.3. Amenda .................................................................................................................... ..........
10.3.2. Pedepsele complementare
10.3.2.1. Pedepsa interzicerii unor drepturi
10.3.2.2. Degradarea militară
10.3.3 Pedeapsa accesorie ...........................................................................................................
Sancţiunile în dreptul penal. Măsurile de siguranţă.
11.1 Introducere ........................................................................................................ ..................................

11.3.1. Noţiuni generale
11.3.2. Măsurile de siguranţă .......................................................................................................
Răspunderea penală a minorilor.
12.1 Introducere ..........................................................................................................................................

12.3.1. Minorul – subiect activ al infracţiunii...............................................................................
12.3.2. Măsurile educative ...........................................................................................................
12.3.3. Pedepsele aplicabile minorilor .........................................................................................
Răspunderea penală a persoanei juridice.
13.1 Introducere ..........................................................................................................................................

13.3.1. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii................................................................
13.3.2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice ............................................................................
13.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................ ...............
Formele infracţiunii intenţionate.
14.1 Introducere .............................................................................................................. ............................

14.3.1. Noţiuni generale................................................................................................................ ..............
14.3.2. Etapa internă. Luarea hotărârii......................................................................................................
14.3.3 Actele de pregătire.......................................................................................................... ...............
4
14.3.4 Tentativa............... .......................................................................................................................
14.3.5 Infracţiunea fapt consumat.......................................................................................................... .
14.3.6. 5 Infracţiunea fapt epuizat..............................................................................................................
14.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................ ...............
5
INTRODUCERE
Disciplina Drept penal – Partea generală constituie o disciplină fundamentală în orice sistem de drept, dată
fiind funcţia acestei ramuri de drept, aceea de apărare a valorilor primordiale ale societăţii împotriva faptelor
care prezintă pericol social. Totodată, ea are ca obiect examinarea instituţiilor fundamentale ale dreptului penal,
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea, a căror cunoaştere este indispensabilă în perspectiva studierii
ulterioare a părţii speciale a a acestei ramuri de drept, precum şi a dreptului procesual penal.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor aspectele teoretice şi practice ale aplicării legii penale în spaţiu şi timp,
precum şi ale instituţiilor de bază ale dreptului penal, respectiv infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea.
Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi cunoştinţele necesare pentru înţelegerea noţiunilor
fundamentale ale dreptului penal şi a modului în care acestea interacţionează.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
 identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinei
dreptului penal;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului penal;
 definirea / nominalizarea de concepte specifice acestei ramuri de drept.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei şi, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice
şi practice ale disciplinei)
 realizarea de conexiuni între noţiunile specifice dreptului penal;
 argumentarea unor opinii în ipotezele unei prectici judiciare neunitare în materie;
 capactitatea de analiză şi sinteză a noţiunilor însuşite.
3. Instrumental-aplicative (evaluarea şi soluţionarea aspectelor practice specifice)
 relaţionări între elementele specifice dreptului penal;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul ştiinţei dreptului penal;
 capacitatea de a soluţiona cazuri practice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui
mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi
civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane /
instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările celor
interesaţi;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina dreptului penal;
 capacitatea de a avea un comportament etic;
 capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe
internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor
practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente
audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi
vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Conţinutul infracţiunii – obiect, latura obiectivă (1 ora)
2. Conţinutul infracţiunii – subiect latura subiectivă (1 ora)
3. Cauzele justificative (1 ora)
4. Sancţiunile (1 ora)
6
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Noţiuni generale. Principiile de bază ale dreptului penal.

Unitatea de învăţare 2. Legea penală, izvor al dreptului penal. Aplicarea legii penale în spaţiu.
Unitatea de învăţare 3. Legea penală, izvor al dreptului penal. Aplicarea legii penale în timp.
Unitatea de învăţare 4. Infracţiunea – trăsături esenţiale.
Unitatea de învăţare 5. Infracţiunea – elemente componente; obiectul, subiectul.
Unitatea de învăţare 6. Infracţiunea – elemente componente; latura obiectivă.
Unitatea de învăţare 7. Infracţiunea – elemente componente; latura subiectivă.
Unitatea de învăţare 8. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele justificative
Unitatea de învăţare 9. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele de neimputabilitate
Unitatea de învăţare 10. Sancţiunile. Pedepsele principale.Pedepsele complementare.Pedeapsa accesorie.
Unitatea de învăţare 11. Sancţiunile. Măsurile de siguranţă.
Unitatea de învăţare 12. Răspunderea penală a minorilor.
Unitatea de învăţare 13. Răspunderea penală a persoanei juridice.
Unitatea de învăţare 14. Formele infracţiunii intenţionate.
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele
subiecte:
1. Infracţiunea – conţinut (3 ore)
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (3 ore)
3. Sancţiunile (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2006,
F.Streteanu, Tratat de drept penal, vol.1, ed. CH Beck, 2008,
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile, subiecte redacţionale şi cazuri practice, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
7
Noţiuni generale. Principiile de bază ale dreptului penal.
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.2. Principiile de bază ale dreptului penal
1.3.2.1. Principiul legalităţii
1.3.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
1.3.2.3. Principiul individualizării răspunderii penale
1.3.2.4. Principiul umanismului
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Dreptul penal este o ramură a sistemului de drept, a cărui funcţie este cea
de apărare a societăţii. Pentru realizarea acestei funcţii este necesară
stabilirea cu exactitate care sunt faptele care pun în pericol societatea,
sancţiunile aplicabile în cazul comiterii de asemenea fapte, şi condiţiile în
care pot fi aplicate aceste sancţiuni. Cu alte cuvinte, normele dreptului
penal reglementează infracţiunile, sancţiunile penale şi condiţiile în care
poate avea loc tragerea la răspundere penală. Acestea sunt dealtfel,
instituţiile de bază ale dreptului penal. Ideile care reflectă caracteristicile
acestor instituţii se constituie în principiile fundamentale ale dreptului
penal.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:

– însuşirea noţiunii de drept penal, a obiectului şi funcţiei acestuia;
– cunoaşterea noţiunii de raport juridic penal;
– cunoaşterea principiilor fundamentale a dreptului penal;
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum drept penal,
infracţiune, răspundere penală, sancţiune, raport juridic penal, principii
fundamentale ale dreptului penal;
– studenţii vor putea să identifice elementele raportului juridic de drept
penal;
– studenţii vor cunoaşte principiile de bază ale dreptului penal.
8
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare - Noţiuni generale. Principiile de bază ale
dreptului penal, timpul alocat este de 2 ore.

Noţiune. Dreptul penal este o ramură a sistemului de drept, a cărui funcţie
este cea de apărare a societăţii. Pentru realizarea acestei funcţii este
necesară stabilirea cu exactitate care sunt faptele care pun în pericol
societatea, sancţiunile aplicabile în cazul comiterii de asemenea fapte, şi
condiţiile în care pot fi aplicate aceste sancţiuni. Cu alte cuvinte, normele
dreptului penal reglementează infracţiunile, sancţiunile penale şi
condiţiile în care poate avea loc tragerea la răspundere penală. Acestea
sunt dealtfel, instituţiile de bază ale dreptului penal.
Definiţie. Dreptul penal poate fi definit ca fiind acea ramură a

sistemului de drept român, formată din totalitatea normelor juridice
prin care sunt reglementate condiţiile în care anumite fapte constituie
infracţiuni, felul acestor infracţiuni, condiţiile de tragere la
răspundere penală şi sancţiunile aplicabile, în scopul apărării
valorilor prevăzute de lege, prin prevenirea sau combaterea comiterii
de asemenea fapte.
Obiect. Dreptul penal are ca obiect relaţiile sociale de apărare

împotriva faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social. Apărarea
se realizează prin prevenţia şi combaterea comiterii infracţiunilor.
Prevenţia se realizează prin prevederea în normele de drept penal a
faptelor care constituie infracţiuni(activitate denumită incriminare) şi a
sancţiunilor aplicabile în cazul comiterii de asemenea fapte. Încă din
momentul intrării în vigoare a normei de drept penal, se naşte un raport
juridic penal de conformare, în cadrul căruia statul are dreptul să pretindă
respectarea normei juridice, iar membrii societăţii au obligaţia de a i se
conforma.
Combaterea se realizează prin tragerea la răspundere penală şi
aplicarea sancţiunilor de drept penal membrilor societăţii care au încălcat
norma juridică penală. Din momentul comiterii infracţiunii, se naşte un
raport juridic penal de conflict, în cadrul căruia statul, prin organele sale
judiciare, are dreptul să procedeze la tragerea la răspundere penală şi
aplicarea sancţiunii , iar infractorul are obligaţia de a suporta consecinţele
comiterii infracţiunii, respectiv de a executa pedeapsa.
Caractere. Dreptul penal se caracterizează prin faptul că este

autonom, unitar şi public.
Caracterul autonom al dreptului penal decurge din faptul că
9
reglementează norme de condiută proprii şi nu are caracter exclusiv
sancţionator.
Caracterul unitar al dreptului penal este dat de faptul că, în pofida
studierii în mod fragmentat, din raţiuni didactice, a disciplinei dreptului
penal, normele de drept penal formează o structură unitară, caracterizată
de o serie de principii esenţiale.
Cracterul public al dreptului penal reiese din faptul că raporturile
juridice penale sunt raporturi de subordonare, părţile nu se află, ca în cazul
dreptului civil pe poziţie de egalitate juridică, iar unul dintre subiecţi este
întotdeauna statul, prin organele sale judiciare.
Scop. Scopul dreptului penal este reglementat în art. 1 C.p., unde se

prevede că legea penală apără împotriva infracţiunilor, România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi
întreaga ordine de drept.
Trăsături specifice. În cadrul sistemului juridic român, dreptul penal

se particularizează printr-o serie de trăsături caracteristice, date de
specificul subiecţilor raportului de drept penal, al sancţiunilor aplicabile
şi al scopului acestei ramuri de drept. După cum am precizat, subiecţii
raportului de drept penal sunt pe poziţie juridică de subordonare, unul
dintre ei fiind întotdeauna statul, prin organele sale judiciare. În ceea ce
priveşte sancţiunile aplicabile, sunt cele mai severe din întregul sistem
juridic, şi poartă(unele dintre ele) denumirea specifică de pedepse. Scopul
dreptului penal denotă împortanţa acestei ramuri de drept, date fiind
valorile apărate prin normele sale juridice.
Raportul juridic de drept penal este relaţia existentă între stat, prin
organele sale judiciare pe de o parte şi infractor pe de altă parte, care ia
naştere în momentul comiterii unei infracţiuni şi se stinge, de regulă, odată
cu executarea pedepsei aplicate pentru aceasta, în cadrul căreia părţile nu
se află în poziţie de egalitate juridică, deoarece statul îşi exercită forţa de
constrângere în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului.
Noţiune. După cum am precizat, raportul juridic penal se poate analiza
din două perspective: raportul juridic penal de coordonare şi raportul
juridic penal de conflict. Ceea ce interesează, este ceea ce se întâmplă din
momentul comiterii infracţiunii. Prin urmare se impune analiza raportului
juridic penal de conflict, denumit în cele ce urmează raport juridic penal.
Raportul juridic penal presupune existenţa unei relaţii de apărare
socială, reglementată printr-o normă de drept penal.
Definiţie. Raportul juridic penal poate fi definit ca fiind relaţia dintre

stat, reprezentat prin organele sale judiciare şi infractor, generată de
comiterea unei infracţiuni, în cadrul căreia, părţile au drepturi şi obligaţii
corelative privitoare la tragerea la răspundere penală, şi care are ca obiect
aplicarea sancţiunilor de drept penal.
Structură. Ca orice raport juridic, raportul juridic penal se impune a fi

analizat sub aspectul subiecţilor, al conţinutului şi al obiectului.
Subiecţii raportului juridic penal sunt statul, prin organele sale judiciare şi
infractorul. Întrucât raportul juridic penal este unul de constrângere,
subiecţii se află pe poziţie juridică de subordonare.
Conţinutul raportul juridic penal este dat de drepturie şi obligaţiile
corelative ale subiecţilor. Astfel, statul are dreptul de a-l trage la
răspundere penală pe infractor şi obligaţia să facă acest lucru în condiţiile
şi limitele prevăzute de lege. Corelativ, infractorul are obligaţia de a
suporta consecinţele procesului de tragere la răspundere penală şi dreptul
de a pretinde ca acest lucru să aibă loc în condiţiile şi limitele prevăzute de
10
lege.
Obiectul raportul juridic penal, constă în aplicarea pedepsei şi a celorlalte
sancţiuni penale.
Durata raportului juridic penal. Existenţa acestui raport presupune

două momente: naşterea, momentul cînd raportul începe să existe şi
stingerea, momentul când încetează să mai existe. Între aceste două
momente putem vorbi despre un raport juridic penal actual. Existenţa sa
este determinată de anumite fapte juridice constitutive, modificatoare şi
extinctive.
Faptul juridic constitutiv al raportului penal este comiterea
infracţiunii.
Faptele juridice extinctive sunt mai numeroase. De regulă, stingerea
raportului juridic penal este determinată de executarea pedepsei. Mai
există şi alte fapte extinctive: moartea infractorului(dat fiind caracterul
personal al răspunderii penale, nu se poate concepe existenţa raportului
juridic penal în lipsa unuia dintre subiecţii săi), iresponsabilitatea
infractorului intervenită după comiterea faptei(pentru a răspunde din punct
de vedere penal, infractorul trebuie să aibă discernământ),
dezincriminarea(situaţia în care fapta nu mai este prevăzută ca infracţiune
într-o lege ulterioară), amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor(sunt cauze care înlătură
răspunderea penală);
Faptele juridice modificatoare, schimbă configuraţia raportului
penal. De exemplu, în cazul în care executarea pedepsei a fost parţial
înlăturată prin intervenirea unei graţieri, raportul penal se modifică sub
aspectul duratei sale, iar în cazul în care pedeapsa a fost înlocuită ca
urmare a unei comutări sau a intervenirii unei legi penale mai favorabile,
raportul penal se modifică atât sub aspectul duratei cât şi al conţinutului.
Cauzele extinctive şi modificatoare vor fi analizate pe parcursul acestei
lucrări.
1.3.2. Principiile de bază ale dreptului penal.

Definiţie. Sunt ideile fundamentale ale societăţii la un moment dat, cu
privire la dreptul penal, care se reflectă în instituţiile sale de bază -
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea.
1.3.2.1. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii răspunderii penale este consacrat în art.17 al.2.
Potrivit acestui principiu, infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale. Numai în cazul comiterii unei infracţiuni, poate fi iniţiat şi
soluţionat procesul de tragere la răspundere penală. Principiul legalităţii
incriminării şi pedepsei este consacrat în art.2. Potrivit acestui
principiu legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se
aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul comiterii acestor
fapte. Nu se poate aplica o sancţiune de drept penal dacă fapta comisă nu
este infracţiune. De asemenea, nu se poate incrimina prin alt act normativ
decât legea.
1.3.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale.

Potrivit acestui principiu nu există, ca de exemplu în dreptul civil,
răspundere penală pentru fapta altuia. În cazul în care fapta este comisă de
un minor care nu are 14 ani împliniţi – prin urmare, nu poate să răspundă
penal - problema răspunderii părinţilor pentru fapta acestuia se pune doar
din punct de vedere civil, pentru eventualele prejudicii provocate, în nici
un caz din punct de vedere penal.
1.3.2.3. Principiul individualizarii răspunderii penale.

Cuprinde trei etape: individualizarea legală, realizată de legiuitor prin
11
prevederea în norma de incriminare a condiţiilor în care o anumită faptă
constituie o anumită infracţiune şi a pedepsei legale, relativ
determinate(între anumite limite) corespunzătoare infracţiunii respective;
individualizarea judiciară, realizată de instanţa de judecată prin stabilirea
în hotărârea de condamnare a unei pedepse concrete(cu un cuantum
determinat) în funcţie gradul de pericol social concret al infracţiunii
comise; individualizarea administrativă, realizată de instanţa de executare,
care constă în modificările suferite de pedeapsa aplicată, ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
1.3.2.4. Principiul umanismului dreptului penal.

Este consacrat în art.52 al.2 C.p., unde se prevede că executarea
pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească
persoana condamnatului. În spiritul acestui principiu este şi abolirea
pedepsei cu moartea şi faptul că este posibilă suspendarea executării
pedepsei, executarea pedepsei închisorii în stare de libertate(la locul de
muncă) şi liberarea condiţionată îninte de executarea în întregime a
pedepsei pronunţate.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Concepte şi termeni de reţinut
 infracţiune,
 răspundere penală;
 sancţiune;
 legalitatea incriminării, răspunderii penale şi pedepsei;
 indiviualizarea răspunderii penale.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal?

2. Care este împrejurarea care determină naşterea raportului juridic de drept penal? Dar stingerea acestuia?
3. Care sunt subiecţii raportului juridic de drept penal?
4. Ce înţelegem prin principiul legalităţii incriminării?
5. Care sunt etapele individualizării răspunderii penale?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
12
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Subiecţii raportului juridic de drept penal sunt:

a. partea vătămată şi infractorul;
b. statul şi infractorul;
c. statul, partea vătămată şi infractorul.
2. Faptul care dă naştere raportului juridic de drept penal este:

a. comiterea unei infracţiuni;
b. plângerea persoanei vătămate;
c. intrarea în vigoare a unei legi de incriminare.
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
13
Legea penală, izvor al dreptului penal. Aplicarea legii penale în spaţiu.
2.1. Introducere
2.3.1. Izvoarele dreptului penal
2.3.2. Aplicarea legii penale în spaţiu
2.3.2.1. Principiul teritorialităţii
2.3.2.2 Imunitatea de jurisdicţie
2.3.2.3. Principiul personalităţii
2.3.2.4. Principiul realităţii
2.3.2.5. Principiul universalităţii
2.3.3. Extrădarea
2.1. Introducere
Prin izvor de drept înţelegem forma pe care o îmbracă regula de drept şi sub
care se face cunoscută persoanelor care trebuie să i se conformeze.
Principalul izvor de drept penal este legea.
Legea penală, fiind expresia suveranităţii statului care a elaborat-o este
limitată la spaţiul cu privire la care respectivul stat îşi exercită suveranitatea.
Cu toate acestea, regula limitării competenţei penale a unui stat la
infracţiunile comise pe teritoriul său, cunoaşte anumite excepţii,
reglementate de principiile care guvernează materia aplicării legii penale în
spaţiu.
În vederea tragerii la răspunderea penală a unui infractor, este posibilă
extrădarea acestuia către un alt stat. În schimb, există persoane care, în
virtutea anumitor calităţi, nu vor putea fi trase la răspundere penală potrivit
legii penale române.

– cunoaşterea principiilor care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu;
– însuşirea noţiunii de extrădare;
– însuşirea noţiunii de imunitate de jurisdicţie penală.

– studenţii vor putea să identifice izvoarele dreptului penal;
– studenţii vor putea să identifice principiul în baza căruia va fi aplicabilă
legea penală română într-o situaţie dată;
– studenţii vor cunoaşte instituţia extrădării şi condiţiile acordării acesteia;
14
Pentru unitatea de învăţare - Legea penală, izvor al dreptului penal.
Aplicarea legii penale în spaţiu, timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Izvoarele dreptului penal

Legea penală este principalul izvor de drept penal, aşa cum prevede
art.141C.p.
Categorii. Legea penală se poate clasifica în funcţie de mai multe

criterii.
Astfel, în funcţie de domeniul de aplicare, legile se împart în legi
generale(Codul penal) şi speciale (fie cu dispoziţii exclusiv penale, fie legi
extrapenale care conţin dispoziţii penale). Interesul practic al distincţiei
constă în faptul că, atunci când cu privire la o anumită chestiune sunt
incidente atât legea generală cât şi cea specială, se va aplica cea din urmă.
În funcţie de durata de aplicare, legile se împart în legi cu durată de
aplicare nedeterminată şi legi temporare(cu aplicabilitate limitată în timp).
Interesul practic al distincţiei se relevă în cazul succesiunii legilor în timp;
cele temporare se aplică infracţiunilor comise sub imperiul lor, chiar dacă
între timp au ieşit din vigoare.
În funcţie de raţiunea care impune adoptarea lor, legile se împart în
legi ordinare şi extraordinare. Interesul practic al distincţiei constă în
faptul că, atunci când cu privire la o anumită chestiune sunt incidente atât
legea ordinară cât şi cea extraordinară, se va aplica cea din urmă.
Norma penală. Normele penale sunt o specie de norme de drept cu un

specific determinat de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare
socială.
Se clasifică în norme penale generale, cuprinse în partea generală a
codului penal şi care reglementează principiile şi instituţiile de bază ale
dreptului penal şi norme penale speciale, denumite şi norme penale de
incriminare, cuprinse în partea specială a codului penal şi care
reglementează reguluile de conduită specifice dreptului penal.
Structura normei penale de incriminare care conţine regula de
conduită, este formată din ipoteză(care prevede condiţiile în care fapta
este infracţiune), dispoziţie(care instituie regula de conduită) şi
sancţiune(care reglementează natura şi limitele sancţiunii aplicabile). În
funcţie de regula de conduită inclusă, normele penale de incriminare se
clasifică în prohibitive(interzic o anumită conduită) şi onerative(impun o
anumită conduită).
Alte izvoare ale dreptului penal sunt:

- Constituţia – conţine prevederi ce interesează direct dreptul penal,
15
cum ar fi cele referitoare la retroactivitatea legii penale mai favorabile, la
extrădare, amnistie şi graţiere;
- Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului – care cuprinde norme de
natura legii organice, emise în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu comportă sub nicio formă amânarea; de exemplu O.U.G. nr. 195/2002
– privind circulaţia pe drumurile publice, unde este incriminată
infracţiunea de conducere fără permis;
- Cutuma – care are rol de izvor doar în ceea ce priveşte sfera cauzelor
care înlătura caarcterul penal al faptei şi interpretarea legii penale;
- Decretele prezidenţiale – cu rol de izvor de drept penal în materia
graţierii individuale;
- Izvoarele internaţionale – directe (tratatele şi convenţiile aplicabile
nemijlocit de către instanţele române – referitor la asistenţa juridică
internaţională şi protecţia drepturilor omului) şi indirecte (care creează în
sarcina statului român obligaţia de a introduce o anumită reglementare în
legislaţia penală internă).
2.3.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
Noţiune. Eficienţa legii penale se raportează la anumite elemente care

îi determină limitele de aplicare: spaţiul în care se aplică, timpul în care
este vigoare, persoanele cărora li se aplică şi faptele care intră sub
incidenţa sa. Orice lege este activă pe un anumit teritoriu, o anumită
perioadă de timp. Ca atare, principiile aplicării legii penale în spaţiu sunt
menite să ofere soluţii problemelor ce se ivesc la interacţiunea spaţiului cu
persoanele care comit infracţiuni şi infracţiunile comise. Pentru
soluţionarea problemelor care s-ar putea ivi, au fost consacrate o serie de
reguli cu valoare de principii, reguli comune tuturor legislaţiilor penale
moderne: teritorialitatea ca principiu de bază, personalitatea, realitatea
şi universalitatea legii penale, ca principii subsidiare.
2.3.2.1. Principiul teritorialităţii – art.3

Definiţie. Este principiul de bază al aplicării legii penale în spaţiu.
Potrivit acestui principiu, legea penală se aplică infracţiunilor comise
pe teritoriul României.
Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale în virtutea acestui
principiu presupune determinarea noţiunii de teritoriu şi a noţiunii de
infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării. Conform prvederilor art.142,
prin termenul teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia, iar 143 al.1 prevede că prin
infracţiune comisă pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe
teritoriul arătat în art.142, sau pe o navă ori o aeronavă română. Este
considerată comisă pe teritoriul ţării şi infracţiunea comisă la bordul unei
nave sau aeronave comerciale străine, cât timp se afla staţionată în porturi
sau aeroporturi româneşti.
Exemplu: Infractorul îi aplică victimei cât timp se afla pe
teritoriul statului nostru, o lovitură de cuţit, care are ca efect decesul
acesteia. Se pune problema ce se întâmplă dacă decesul se produce pe
teritoriul statului unde victima a fost transportată pentru tratament. Dacă
ar fi să analizăm problema exclusiv prin prisma principiului teritorialităţii,
din punctul de vedere al statului nostru nu s-a comis infracţiunea de omor
pentru că nu s-a produs rezultatul cerut de lege, iar din punctul de vedere
al statului străin, deşi s-a produs decesul unei persoane, nu a avut loc nici
o acţiune infracţională. Pentru a soluţiona această situaţie şi altele
similare, art.143 al.2 consacră principiul ubicuităţii, prevăzând că
infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română, s-a efectuat numai un act de
executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
16
2.3.2.2. Imunitatea de jurisdicţie. Legea consacră anumite restrângeri ale
principiului teritorialităţii în ceea ce priveşte infracţiunile comise de
anumite persoane care în virtutea dispoziţiilor legale interne sau a
convenţiilor internaţionale se bucură de imunitate de jurisdicţie.
Imunităţile de drept intern sunt imunităţi funcţionale (se limitează la
faptele comise în exercitarea unei anumite funcţii sau profesii) vizează:
- preşedintele statului
- parlamentarii
- avocatul poporului
- avocaţii (pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţei,
dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi necesare cauzei)
- membrii familiei infractorului (care nu răspund pentru infracţiunile
conexe cum sunt tăinuirea, favorizarea, nedenunţarea).
Imunităţile de drept internaţional îşi au izvorul în tratate şi convenţii
internaţionale. Se bucură de imunitate de jurisdicţie:
- Art.8 prevede că legea penală nu se aplică infracţiunilor comise de către
reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care,
în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sut supuse jurisdicţiei
penale a satului român.
Imunitatea de jurisdicţie este definitivă, în sensul că respectiva calitate
este suficient să existe la momentul comiterii faptei; dacă ulterior persoana
pierde calitatea care a atras imunitatea de jurisdicţie, sattul nu dobândeşte
dreptul de a o trage la răspundere.
Imunitatea de jurisdicţie este generală, adică apără de tragerea la
răspundere penală pentru orice infracţiune comisă; excepţie o constitie
imunităţile consulare care nu acoperă infracţiunile grave.
Imunitatea de jurisdicţie nu este absolută, în sensul că respectiva
persoană va fi trasă la răspundere de către statul a cărui cetăţean este.
Infractorul va fi declarat persona non grata şi va fi obligat să părăsească
teritoriul ţării.
Legat de imunitatea de jurisdicţie, legea penală nu se aplică
infracţiunilor comise în localurile şi pe terenurile misiunilor
diplomatice din România, care se bucură de inviolabilitate. Pentru
asemenea infracţiuni, legea penală română se va putea aplica numai la
cererea şefului misiunii diplomatice
- reprezentanţii consulari ai statelor străine;
- şefii statelor străine aflaţi în vizită în statul român;
- reprezentanţii organizaţiilor internaţionale;
- militarii armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul
statului nostru;
- personalul navelor şi aeronavelor străine, militare sau folosite în
scop guvernamental;
- infracţiunile comise la bordul navelor comerciale străine aflate în
tranzit prin marea teritorială; în anumite cazuri se aplică legea penală
română.
2.3.2.3. Principiul personalităţii – art.4

Exemple: Dacă un cetăţean român căsătorit, aflat în Egipt, încheie o a
doua căsătorie, cu toate că potrivit legii statului unde s-a comis fapta
aceasta nu are caracter infracţional, cetăţeanului român i se va aplica legea
penală română pentru comiterea infracţiunii de bigamie, în baza
principiului personaltăţii.
Dacă un cetăţean român comite o infracţiune de omor pe teritoriul
statului francez, va putea fi tras la răspundere de statul francez în baza
principiului teritorialităţii, iar de statul român va putea fi tras la răspundere
în baza principiului personalităţii.
Definiţie. Denumită şi principiul naţionalităţii active, personalitatea
legii penale este un principiu subsidiar al aplicării legii penale în spaţiu,
17
potrivit căruia, legea penală se aplică infracţiunilor comise în afara
teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau dacă,
neavând cetăţenie, are domiciliul în ţară.
Condiţii. Pentru ca legea penală să fie aplicabilă în baza acestui
principiu, trebuie îndeplinite o serie de condiţii cu privire la fapta comisă
şi autorul său:
1. Fapta să fi fost comisă în afara teritoriului satului român;
2. Fapta să fie incriminată de legea penală română; nu este necesar să
fie incriminată şi de legea penală a statului unde a fost comisă;
3. Infractorul să fie cetăţean român; nu este necesară prezenţa lui în
ţară pentru a fi condamnat;
Legea penală română se va putea aplica în baza acestui principiu, chiar
dacă potrivit legii penale a statului unde a fost comisă fapta, ar exista
vreun impediment în calea procesului de tragere la răspundere penală. Se
stabileşte astfel competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale
române, indiferent de prevederile legii străine. Dacă în statul unde a comis
infracţiunea a fost condamnat pentru aceeaşi faptă şi a executat o
pedeapsă, din pedeapsa aplicată în baza legii penale române se va deduce
pedeapsa executată în străinătate.
2.3.2.4 Principiul realităţii – art.5

Exemplu: Dacă un cetăţean francez comite o infracţiune de omor
asupra unui cetăţean român pe teritoriul statului francez, va putea fi tras la
răspundere de statul român în baza principiului realităţii.
Definiţie. Denumită şi principiul naţionalităţii pasive, realitatea legii
penale este un principiu subsidiar al aplicării legii penale în spaţiu, potrivit
căruia, legea penală se aplică infracţiunilor comise în afara teritoriului
ţării, contra siguranţei naţionale a statului român sau contra vieţii
unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă
integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt
comise de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
are domiciliul în ţară. Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile prevăzute în alineatul precedent, se face numai cu
autorizarea prealabilă a procurorului general.
principiu, trebuie îndeplinite o serie de condiţii cu privire la fapta comisă,
autorul săum şi procesul de tragere la răspundere penală:
2. Fapta să fie incriminată de legea penală română; nu este necesar să
fie incriminată şi de legea penală a statului unde a fost comisă;
3. Fapta comisă să fie o infracţiune contra siguranţei statului, o
infracţiune contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român;
4. Infractorul să fie cetăţean străin; nu este necesară prezenţa lui în ţară
pentru a fi condamnat;
5. În ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a infractorului,
având în vedere că datorită elementelor de extraneitate cauza ar putea
prezenta un grad sporit de complexitate, este necesară autorizarea
prealabilă a procurorului general.
Legea penală română se va putea aplica în baza acestui principiu, chiar
dacă potrivit legii penale a statului unde a fost comisă fapta, ar exista
vreun impediment în calea procesului de tragere la răspundere penală. Se
stabileşte astfel competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale
române, indiferent de prevederile legii străine. Dacă în statul unde a comis
infracţiunea a fost condamnat pentru aceeaşi faptă şi a executat o
pedeapsă, din pedeapsa aplicată în baza legii penale române se va deduce
pedeapsa executată în străinătate.
6. Realitatea este un principiu cu caracter secundar în raport cu
prevederile convenţiilor internaţionale. Astfel, art.7 stabileşte că
18
dispoziţiile art.5 şi 6 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o
convenţie internaţională.
2.3.2.5 Principiul universalităţii – art.6

Exemple: Dacă un cetăţean francez comite o infracţiune de furt asupra
unui cetăţean român pe teritoriul statului francez şi apoi vine de bunăvoie
pe teritoriul statului român, va putea fi tras la răspundere de statul român
în baza principiului universalităţii.
Dacă un cetăţean francez comite o infracţiune de omor asupra unui
cetăţean italian pe teritoriul statului francez şi apoi vine de bunăvoie pe
teritoriul statului român, va putea fi tras la răspundere de statul român în
baza principiului universalităţii.
Definiţie. Principiul universalităţii consacră o formă a cooperării
internaţionale în lupta împotriva criminalităţii. Universalitatea legii penale
este un principiu subsidiar al aplicării legii penale în spaţiu, potrivit
căruia, legea penală se aplică infracţiunilor comise în afara teritoriului
ţării, altele decât cele prevăzute în art.5, când sunt comise de un
cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul
în ţară, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a
ţării unde a fost comisă şi făptuitorul se află în ţară.
Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului
român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi
în cazul când s-a obţinut extrădarea lui.
Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când,
potrivit legii statului în care infractorul a comis infracţiunea, există
vreo cauză care împiedică punerea în mişcarea acţiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau când
pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
principiu, trebuie îndeplinite o serie de condiţii cu privire la fapta comisă,
autorul său şi procesul de tragere la răspundere penală:
2. Fapta să fie incriminată de legea penală română şi de legea penală a
a statului unde a fost comisă fapta; în cazul în care fapta a fost comisă
pe un teritoriu nesupus vreunei suveranităţi, se ia în considerare legea
statului al cărui cetăţean este infractorul;
3. Fapta comisă să nu fie o infracţiune contra siguranţei statului, o
infracţiune contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român;
4. Infractorul să fie cetăţean străin;
5. Infractorul să se afle de bunăvoie pe teritoriul statului român; dacă a
ajuns împotriva voinţei sale, să refuze să părăsească acest teritoriu;
6. În ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a infractorului,
având în vedere că universalitatea nu conferă competenţă exclusivă şi
necondiţionată legii penale române, este necesar să nu existe, potrivit
legii străine, un impediment în calea procesului de tragere la
răspundere penală.
Dacă în statul unde a comis infracţiunea a fost condamnat pentru
aceeaşi faptă şi a executat o pedeapsă, din pedeapsa aplicată în baza legii
penale române se va deduce pedeapsa executată în străinătate.
7. Universalitatea este un principiu cu caracter secundar în raport cu
prevederile convenţiilor internaţionale. Astfel, art.7 stabileşte că
dispoziţiile art.5 şi 6 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o
convenţie internaţională.
2.3.3. Extrădarea
Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii îmbracă mai multe

forme: consacrarea principiului universalităţii, incriminarea în legea
19
internă a faptelor pe care România s-a angajat prin tratate şi convenţii
internaţionale să le incrimineze, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în străinătate, asistenţa juridică internaţională al cărei principal
aspect este extrădarea.
Definiţie. Extrădarea este reglementată prin legea nr. 302/2004, şi

poate fi definită ca fiind un act juridic bilateral internaţional, prin care
un stat, denumit stat solicitat, la cererea unui alt stat, denumit stat
solicitant, acceptă remiterea către acesta din urmă a unui infractor, în
vederea judecării sau a executării unei pedepse. Se va putea acorda
extrădarea şi dacă a fost solicitată remiterea infractorului în vederea
executării unei măsuri de siguranţă.
Temei juridic. Extrădarea este de regulă acordată în baza unei

convenţii internaţionale între statele părţi, convenţii pe care legea privind
extrădarea le completează. În absenţa unei convenţii internaţionale, legea
menţionată reprezintă dreptul comun în materie, aplicabil de statul român
sub garanţia reciprocităţii. Dacă vreunul dintre statele solicitante invocă
aplicarea unor reglementări diferite de cele din prezenta lege, acestea pot fi
avute în vedere numai în limitele stabilite prin declaraţia de reciprocitate.
Condiţii de acordare a extrădării
În vederea acordării extrădării, trebuie îndeplinite o serie de condiţii cu

privire la persoana condamnatului, la infracţiunea comisă şi la pedeapsa
prevăzută de lege sau aplicată de instanţă pentru respectiva infracţiune.
I. Condiţii privitoare la persoană. Sunt supuse extrădării persoanele a

căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau
sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în
vederea executării unei pedepse.
Nu pot fi extrădate următoarele persoane:
1. cetăţenii români; de la această regulă, art. 20 din lege prevede o serie de

excepţii; astfel, cetatenii romani pot fi extradati din Romania daca este
indeplinita cel putin una dintre urmatoarele conditii:
a) persoana extradabila domiciliaza pe teritoriul statului solicitant la data
formularii cererii de extradare;
b) persoana extradabila are si cetatenia statului solicitant;
c) persoana extradabila a comis fapta pe teritoriul sau impotriva unui
cetatean al unui stat membru al Uniunii Europene, daca statul solicitant
este membru al Uniunii Europene.
In cazul prevazut la alin. (1) lit. a) si c), atunci cand extradarea se solicita
in vederea efectuarii urmaririi penale sau a judecatii, o conditie
suplimentara este ca statul solicitant sa dea asigurari considerate ca
suficiente ca, in cazul condamnarii la o pedeapsa privativa de libertate
printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, persoana extradata va fi
transferata in vederea executarii pedepsei in Romania.
2. persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
3. persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie,

în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri
20
internaţionale;
4. persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi,

martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în
limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată,

dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate
deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de
sănătate. În caz de refuz al extrădării, statul roman este obligat ca la
cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare
competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata,
dacă este cazul. În caz de amânare a extrădării, prescripţia acţiunii penale
sau a executării pedepsei se suspendă.
Data imunităţii extrădării. Calitatea de cetăţean român sau de refugiat

politic în România se apreciază la data hotărârii asupra extrădării. Dacă
această calitate este recunoscută între data hotărârii asupra extrădării şi
data avută în vedere pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în
cauză.
II. Condiţii privitoare la faptă
1. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită
sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută
ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului
solicitat. Este necesară cu alte cuvinte dubla incriminare. Diferenţele
existente între calificarea juridică şi denumirea date aceleiaşi infracţiuni
de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie
internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se
prevede altfel.
Nu se acordă extrădarea pentru următoarele infracţiuni:
1. Infracţiuni politice. Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru

care este cerută este considerată de statul solicitat ca infracţiune politică
sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni.
2. Infracţiuni militare. Extrădarea motivată de infracţiuni militare care

nu constituie infracţiuni de drept comun este exclusă din câmpul de
aplicare a prezentei legi.
3. Infracţiuni fiscale. În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de

schimb valutar, extrădarea va fi acordată între statele părţi la Convenţia
europeană de extrădare şi la protocoalele sale, potrivit dispoziţiilor
acestor înţelegeri internaţionale, pentru fapte cărora le corespund,
conform legii statului solicitat, infracţiuni de aceeaşi natură. Extrădarea
nu poate fi refuzată pentru motivul că legislaţia statului solicitat nu
impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de
reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă sau de schimb
valutar ca legislaţia statului solicitant.
21
III.Condiţii privitoare la pedeapsă
1. Gravitatea pedepsei. Extrădarea este cerută şi, respectiv, acordată de

România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror
săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant şi celei a statului
solicitat, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an, iar în
vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai
mare de 4 luni.
În cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu

moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi
acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate
ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va
executa, urmând să fie comutată.
IV. Condiţii privitoare la competenţă
România poate refuza să extrădeze persoana solicitată pentru o

infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în
parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina şi cazurile în care
urmărirea şi judecata pe teritoriul statului solicitant sunt justificate fie de
aflarea adevărului, fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau
de a asigura reintegrarea socială a persoanei extrădabile.
Când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost săvârşită în

afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată numai
dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de
acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea
pentru infracţiunea care face obiectul cererii.
În aceste cazuri, dacă statul român optează pentru soluţia de refuz al

extrădării, este obligat ca la cererea statului solicitant să supună cauza
autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita
urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul.
 teritoriul României;
 infracţiune comisă pe teritoriul României;
 criteriul ubicuităţii;
 imunitate de jurisdicţie penală;
 extrădare.
22
1. Care sunt principiile care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu?
2. Ce înţelegem prin infracţiune comisă pe teritoriul ţării?
3. Care sunt condiţiile pentru aplicarea legii penale române în baza principiului realităţii?
4. Enumeraţi persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală.
5. Enumeraţi persoanele care nu sunt supuse extrădării.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Este o condiţie obligatorie pentru acordarea extrădării:

a.existenţa unei convenţii între statul solicitant şi cel solicitat; b.dubla incriminare; c.ca persoana a cărei
extrădare se cere să aibă cetăţenia statului solicitant.
2. Nu pot fi extrădaţi în nicio situaţie:
a.cetăţenii români; b.persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală; c.persoanele care, odate
extrădate, ar putea fi condamnate la pedeapsa cu moartea, chiar dacă statul solicitant oferă asigurari că nu se va
întâmpla acest lucru.
3. Principiul ubicuităţii:
a.presupune că o faptă este comisă pe teritoriul mai multor state; b.este aplicabil doar dacă autorul faptei este
cetăţean român; c. este aplicabil doar dacă autorul faptei este cetăţean străin.
4. Aplicarea legii penale române în baza principiului realităţii este condiţionată de:
a.cetăţenia română a subiectului activ; b.autorizarea prealabilă a procurorului general; c.dubla incriminare.
5. Aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii este condiţionată de:
a.cetăţenia română a subiectului activ; b.autorizarea prealabilă a procurorului general; c.dubla incriminare.
23
Aplicarea legii penale în timp.
3.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

3.3.1. Principiul activităţii legii penale.........................................................................................
3.3.2. Principiul neretroactivităţii legii penale..............................................................................
3.3.3. Extraactivitatea legii penale................................................................................................
3.3.3.1. Retroactivitatea. ..............................................................................................................
3.3.3.2. Ultraactivitatea............................................................................................
3.3.3.3. Legea penală mai favorabilă.................................................................................................................
3.1. Introducere
Pentru o stabilire corectă a limitelor de incidenţă temporală a unei legi

penale, legiuitorul a stabilit o serie de reguli care guvernează aplicarea legii
penale în timp. Totodată, în această materie este incident şi principiul
constituţional al aplicării legii penale mai favorabile.
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să
soluţioneze problemele generate de interacţiunea timpului cu faptele care
constituie infracţiuni, cu alte cuvinte, să determine legea aplicabilă unei
anumite infracţiuni. Legea reglemnetează două principii de bază,
activitatea şi neretroactivitatea şi principii subsidiare menite să
reglementeze situaţiile în care legea penală extraactivează:
retroactivitatea, ultraactivitatea.

– cunoaşterea limitelor de activitate ale unei legi penale;
– stabilirea momentului comiterii infracţiunii;
– cunoaşterea principiului legii penale mai favorabile.

– studenţii vor putea să identifice legea aplicabilă unei infracţiuni;
– studenţii vor putea să identifice categoriile de legi care retroactivează,
respectiv ultraactivează;
– studenţii vor putea identifica legea penală mai favorabilă;
24
Pentru unitatea de învăţare - Aplicarea legii penale în timp timpul alocat
este de 2 ore.
3.3.1. PRINCIPIUL ACTIVITAŢII
Definiţie. Principiul activităţii este un principiu de bază, cu valoare

constituţională. Legea fundamentală a statului prevede că legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Potrivit
art.10 Cp. legea penală se aplică infracţiunilor comise cât timp era în
vigoare
Raţiune. Răspunderea penală are loc în condiţiile legii în vigoare la

data comiterii infracţiunii, întrucât toate persoanele aflate pe teritoriul
statului nostru au obligaţia să o cunoască şi să o respecte. Dacă s-ar
proceda în alt mod, s-ar încălca principiul esenţial al legalităţii răspunderii
penale.
Caractere. Aplicarea legii va avea loc obligatoriu, imediat, integral şi

continuu în întreaga perioadă de activitate a legii. Pentru a se determina în
ce măsură o lege este aplicabilă unei anumite infracţiuni, este necesară
determinarea limitelor de activitate a legii respective şi determinarea
momenului comiterii infracţiunii.
Coordonatele temporale ale unei legi sunt date de intrarea, respectiv
ieşirea ei din vigoare. Intrarea în vigoare a unei legi, are loc în momentul
publicării în Monitorul oficial sau la o dată ulterioară, pentru a permite
membrilor societăţii s-i cunoască dispoziţiile şi să se conformeze acestora.
Ieşirea din vigoare a unei legi are loc prin abrogare(expresă sau tacită),
prin căderea în desuetudine (când nu mai corespunde realităţilor sociale)
sau prin ajungerea la termen (în cazul legii temporare). Art.144 Cp.
prevede că prin comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea
acestora ca autor, instigator sau complice. În legătură cu determinarea
momentului comiterii infracţiunii, este necesar să se facă distincţia între
infracţiunile prin a căror comitere se produce un rezultat material,
denumite infracţiuni de rezultat (de exemplu infracţiunea de omor are ca
rezultat decesul unei persoane) şi infracţiunile prin a căror comitere se
produce o stare de pericol care amneninţă valorile apărate de lege,
denumite infracţiuni de pericol (de exemplu în cazul infracţiunii de insultă
se creează o stare de pericol care ameninţă demnitatea persoanei).
Infracţiunile de rezultat se consideră comise în momentul producerii
rezultatului (decesul), indiferent când a vut loc acţiunea infracţională (cu o
25
săptămână în urmă), pe când infracţiunile de pericol se consideră comise
în momentul efectuării acţiunii infracţionale (rostirea cuvintelor
injurioase), pentru că există prezumţia că în acest moment s-a creat starea
de pericol.
Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a
comis şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală. Nu
aceeaşi este situaţia în cazul infracţiunilor a căror săvârşire începe sub
imperiul unei legi şi ia sfârşit sub imperiul unei alte legi (infracţiuni
continue – portul ilegal de uniformă), al actelor de participaţie
anterioare comiterii infracţiunii (instigarea – o persoană determină o
altă persoană să comită o infracţiune - şi complicitatea anterioară – o
persoană promite îninte de comiterea faptei că îl va ajuta pe autor). Se pot
ivi două cazuri:
1. Legea veche este în vigoare în momentul începerii comiterii
infracţiunii, respectiv în momentul comiterii actului de instigare sau
complicitate; ulterior, până la înceterea comiterii infracţiunii, respectiv
până la comiterea infracţiunii la care s-a instigat sau s-a promis ajutor,
intră în vigoare o nouă lege; ambele legi incriminează fapta, dar prevăd
limite de pedeapsă diferite. În acest caz, în ambele situaţii se va aplica
legea nouă, pentru că ea era în vigoare în momentul comiterii faptei (fie că
este vorba doar de o fracţiune din fapta comisă sau de infracţiunea în
întregul ei).
2. Legea veche este în vigoare în momentul începerii comiterii
infracţiunii, respectiv în momentul comiterii actului de instigare sau
complicitate; ulterior, până la înceterea comiterii infracţiunii, respectiv
până la comiterea infracţiunii la care s-a instigat sau s-a promis ajutor,
intră în vigoare o nouă lege; legea veche nu incriminează fapta, legea nouă
o incriminează. În acest caz, în prima situaţie, se va aplica legea nouă, dar
numai pentru ceea ce s-a comis după intrarea ei în vigoare. În al doilea
caz, nu se va aplica legea nouă pentru actele de instigare şi complicitate
comise anterior intrării ei în vigoare, pentru că în caz contrer s-ar
contraveni principiului legalităţii incriminării.
Se pot ivi probleme şi în cazul când la reglementarea aceleiaşi relaţii
sociale vin în concurs două legi, una cu caracter general, alta cu caracter
special, ambele în vigoare. În asemenea cazuri, va avea întotdeauna
prioritate legea specială.
3.3.2 PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII
Exemplu. L1, în vigoare în momentul comiterii faptei nu o

incriminează, L2, intrată în vigoare ulterior, incriminează fapta comisă.
Definiţie Art.11 Cp. legea penală nu se aplică faptelor care, la data

când au fost comise nu erau prevăzute ca infracţiuni. Este un principiu
de bază care consacră neretroactivitatea legii de incriminare şi care
decurge din principiul activităţii şi legalităţii. Potrivit acestui pricipiu,
nimeni nu poate fi obligat să răspundă pentru o faptă care la data comiterii
ei nu era prevăzută ca infracţiune.
3.3.3. EXTRAACTIVITATEA
Exemplu. L1 este în vigoare în momentul comiterii infracţiunii, L2

intră în vigoare ulterior; ambele incriminează fapta comisă, dar există
diferenţe între cele două legi
Raţiune. Necesitatea extraactivităţii legiii penale apare în situaţia în

care un raport penal se naşte sub imperiul unei legi şi înainte de stingerea
acestuia, intră în vigoare o nouă lege care prevede reglementări diferite
faţă de cea sub imperiul căreia a avut loc naşterea respectivului raport
26
penal. Aceste situaţii sunt numite situaţii tranzitorii.
Definiţie. Extraactivitatea desemnează situaţia în care o lege este

activă peste limitele ieşirii ei din vigoare; fie retroactivează, adică se
aplică unor infracţiuni comise înaintea intrării ei în vigoare, fie
ultraactivează, adică se aplică ulterior ieşirii ei din vigoare infracţiunilor
comise cât timp se afla în vigoare.
Situaţii Legile care retroactivează sunt legea de dezincriminare, legea

care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative şi legea penală mai
favorabilă, iar legile care ultraactivează sunt legea temporară şi legea
penală mai favorabilă.
3.3.3.1. RETROACTIVITATEA LEGII PENALE
Noţiune. Conform art.15 al.2 Constituţie, legea dispune numai

pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile. Din punctul de
vedere al dreptului constituţional prin legea penală mai favorabilă se
înţelege atât situaţia în care L2 nu mai prevede fapta ca fiind infracţiune,
cât şi situaţia în care L2 o prevede ca infracţiune, dar reglementarea este
mai avntajoasă pentru infractor. Din punctul de vedere al dreptului penal,
prin legea penală mai favorabilă se înţelege doar situaţia în care L2
incriminează de asemenea fapta, dar reglementarea este mai avntajoasă
pentru infractor. Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile
constituţionale prevăd că retroactivează legea penală mai favorabilă,
rezultă că din punctul de vedere al dreptului penal va retroactiva atât legea
penală mai favorabilă, cât şi legea de dezincriminare.
Categorii de legi care retrocativează: legea de dezincriminare, legea

de amnistie şi graţiere şi legea penală mai favorabilă.
1. Legea de dezincriminare
Exemplu. L1, în vigoare în momentul comiterii faptei o
incriminează, L2, intrată în vigoare ulterior, nu incriminează fapta
comisă.
Definiţie. Art.12 al.1; indiferent de momentul când intervine, sunt
înlăturate toate consecinţele comiterii faptei. Excepţia o constituie crimele
de război şi infracţiunile contra păcii şi umanităţii.
2. Legea de amnistie şi graţiere

Actele de clemenţă pot avea ca obiect doar infracţiuni comise anterior
datei de intrare în vigoare a legii, respectiv pedepsele aplicate pentru
infracţiuni comise anterior datei de intrare în vigoare a legii. Din acest
motiv, legea de amnistie şi graţiere se vor aplica întotdeauna retroactiv.
3. Legea penală mai favorabilă
Legea care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative

incriminează, L2, intrată în vigoare ulterior, incriminează fapta comisă
şi prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative.
Definiţie. Art.12 al.2 limitează efectul retroactiv al acestei legi la
situaţia în care intervine înaintea judecării definitive a infracţiunii.
Raţiunea retroactivităţii acestei legi, o constituie caracterul şi
finalitatea acestor măsuri, ele constituind mijloace de prevenire a comiterii
de noi infracţiuni şi de reeducare a infractorului. Pentru a fi în acord cu
principuil constituţional al legii penale mai favorabile, această lege va
retroactiva doar dacă măsurile de siguranţă şi măsurile educative
reglmentate de ea sunt mai favorabile infractorului. Cu privire la această
chestiune, s-a exprimat un punct de vedere distinct, conform căruia în
27
această situaţie ne-am afla în prezenţa unei excepţii de la principiul
retroactivităţii exclusive a legii penale mai favorabile. Dar cum excepţiile
sunt de strictă interpretare, iar legea nu face nici o referire cu privire la
aceasta, este corect să se considere că această lege va retroactiva doar dacă
măsurile de siguranţă şi măsurile educative reglmentate de ea sunt mai
favorabile infractorului.
3.3.3.2. ULTRAACTIVITATEA LEGII PENALE

Categorii de legi care ultraactivează: legea temporară şi legea penală
mai favorabilă.
Legea temporară
Exemplu. L1, în vigoare în momentul comiterii faptei nu o
incriminează sau o incriminează în anumite condiţii, L2 – lege
temporară, intrată în vigoare ulterior, incriminează fapta comisă,
respectiv o incriminează în condiţii distincte faţă de L1.
Definiţie. Art.16 Cp.
Raţiune. Ajungerea la termen nu echivalează cu dezincriminarea
întrucât se produc efecte diferite. Dacă legea temporară nu ar ultraactiva,
nu ar exista nici o raţiune pentru care să fie adoptate astfel de legi, pentru
că oricum la un moment dat, prin ajungerea la termen ele vor ieşi din
vigoare.
3.3.3.3. LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ

incriminează, L2, intrată în vigoare ulterior, incriminează fapta comisă,
dar condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală sau
sancţiunile sunt diferite.
Situaţii de aplicare. Legea penală mai favorabilă se aplică în situaţii

tranzitorii, când raportul penal se naşte sub imperiul L1 şi înainte de a se
stinge intră în vigoare L2. Dacă L2 intervine înaintea rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare va fi aplicabilă legea penală mai favorabilă în
temeiul art.14 sau 15 Cp.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

nedefinitiv judecate
Situaţie reglementată de dispoziţiile art.13 Cp. L2 poate fi mai

favorabilă sau mai puţin favorabilă. În consecinţă, se va aplica fie L1,
care în acest fel ultraactivează, fie L2, care în acest fel retroactivează.
Instanţa de judecată are obligaţia de a stabili legea penală mai favorabilă
dintre L1 şi L2.
Criterii de stabilire a legii penale mai favorabile. Instanţa analizează
cele două legi sub aspectul condiţiilor de incriminare, al condiţiilor de
tragere la răspundere şi al sancţiunilor reglementate. Se pot ivi
următoarele situaţii:
- una dintre legi prevede detenţiunea pe viaţă şi alta închisoarea, sau
una dintre legi prevede închisoarea şi alta amenda; va fi mai favorabilă cea
care prevede pedeapsa mai uşoară;
- ambele legi prevăd aceeaşi specie de pedeapsă, dar în limite diferite;
va fi mai favorabilă legea care în ansamblul prevederilor sale ar determina
o situaţie mai favorabilă pentru inculpat;
Reguli de utilizare a criteriilor În stabilirea legii penale mai
favorabile, instanţa trebuie să respecte o serie de reguli:
– numai în urma aprecierii situaţiei concrete a infracţiunii şi
infractorului va stabili legea penală mai favorabilă, care este cea care în
ansamblul prevederilor sale ar determina o situaţie mai favorabilă pentru
28
inculpat;
- nu este posibilă aplicarea cu privire la aceeaşi pedeapsă, concomitent,
a dispoziţiilor din ambele legi, pentru că s-ar crea o a treia lege, ceea ce nu
este atributul instanţei de judecată; Exemplu: Nu se poate aplica pedeapsa
între limitele prevăzute de L1 şi circumstanţele prevăzute în L2; legea
prevede însă că atunci când L1 este mai favorabilă, pedepsele
complementare se aplică numai în măsura în care au corespondent în
legea nouă şi în limitele prevăzute de aceasta; pentru a fi în acord cu
principiul constituţional al legii penale mai favorabile, pedepsele
complementare se vor aplica în temeiul L2, doar dacă aceasta prevede
dispoziţii mai favorabile cu privire la această categorie de pedepse.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv

aplicate
Exemplu L2 intervine după rămânerea definitivă a pedepsei

aplicate în baza L1 şi este mai favorabilă decât L1; în caz contrar,
dacă ar fi mai puţin favorabilă, nu ar exista raţiunea retroactivarii L2.
Situaţie reglementată de dispoziţiile art.14 şi 15 Cp. Legea penală
mai favorabilă va retroactiva în mod obligatoriu sau facultativ, în funcţie
de cuantumul pedepsei aplicate în baza L1, raportat la pedeapsa prevăzută
de L2.
Art.14 – aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile

Exemplu - L2 prevede o pedeapsă mai uşoară, de natură diferită faţă
de cea aplicată în baza L1;
- L2 prevede o pedeapsă de aceeaşi natură cu cea prevăzută de L1
dar în limite mai reduse, iar pedeapsa aplicată în baza L1 nu se încadrează
în limitele prevăzute de L2, în sensul că este mai mare decât limita
maximă a pedepsei prevăzute de L2;
Efect. Efectul retroactiv al L2 se produce în mod obligatoriu, deoarece
pedeapsa aplicată în baza L1 nu îşi găseşte corespondent în pedeapsa
prevăzută de L2; efectul retroactiv se va produce după cum urmează:
- dacă pedeapsa aplicată în baza L1 este detenţiunea pe viaţă iar L2
prevede închisoarea, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu
maximul pedepei închisorii prevăzut de L2; Exemplu: L! prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar L2 pedeapsa închisorii de la 15 la 15 ani.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii de 25
de ani.
- dacă pedeapsa aplicată în baza L1 este închisoarea iar L2 prevede
amenda, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu maximul pedepei amenzii
prevăzut de L2; în funcţie de partea executată din pedeapsa închisorii se
poate înlătura în totalitate sau parţial amenda;
- dacă pedeapsa aplicată în baza L1 este închisoarea iar L2 prevede
închisoarea în limite mai reduse dacât L1 şi pedeapsa aplicată în baza L1
este mai mare decât maximul pedepsei prevăzute de L2, pedeapsa
închisorii aplicate în baza L1 se reduce la maximul pedepei închisorii
prevăzut de L2; Exemplu: L1 prevede pedeapsa de la 5 la 15 ani, iar L2
pedeapsa de la 2 la 10 ani. Pedeapsa aplicată în baza L1 este de 13 ani,
este mai mare decât limita maximă prevăzută de L2, respectiv 10 ani.
Pedeapsa aplicată va fi redusă la 10 ani închisoare.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare, măsurile de siguranţă
şi măsurile educative aplicate în baza L1 neexecutate şi neprevăzute în
L2, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în L2 se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
În ceea ce priveşte pedepsele executate până la data intrării în vigoare
a L2, se consideră că a fost executată pedeapsa care, potrivit dispoziţiilor
art.14, a înlocuit pedeapsa aplicată în baza L1 sau care a rezultat din
reducerea pedepsei aplicate. Aceasta întrucât există instituţii ale dreptului
29
penal a căror incidenţă este condiţionată de cuantumul pedepsei executate.
Art.15 – aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile

Exemplu - L1 prevede o pedeapsa închisorii, L2 prevede de asemenea
pedeapsa închisorii dar în limite mai reduse, iar pedeapsa aplicată în baza
L1 se încadrează în limitele prevăzute de L2, în sensul că este mai mică
decât limita maximă a pedepsei prevăzute de L2;
Efect. Efectul retroactiv al L2 se produce în mod facultativ, deoarece
pedeapsa aplicată în baza L1 îşi găseşte corespondent în pedeapsa
prevăzută de L2; efectul retroactiv se va putea produce în următoarele
condiţii:
- pedeapsa aplicată în baza L1 se încadrează în limitele prevăzute de
L2, în sensul că este mai mică decât limita maximă a pedepsei prevăzute
de L2;
- înstanţa apreciază în funcţie de o serie de criterii că este cazul să
reducă pedeapsa plicată în baza L1; aceste criterii sunt: infracţiunea
comisă, persoana condamnatului, conduita acestuia după pronunţarea
hotărârii sau în timpul executării pedepsei, timpul cât a executat din
pedeapsă; în urma aprecierii acestor crierii, instanţa poate să menţină sau
să reducă pedeapsa aplicată în baza L1;
Efectul constă în posibilitatea reducerii pedepsei aplicate, până la o
anumită limită. Acestă limită se calculează prin reducerea pedepsei
aplicate proporţional cu reducerea suferită de limita maximă prevăzută de
lege pentru fapta comisă. Exemplu: L1 prevede pedeapsa de la 5 la 15 ani,
iar L2 pedeapsa de la 2 la 10 ani. Pedeapsa aplicată în baza L1 este de 9
ani. Limita maximă s-a redus de la 15 la 10 ani, adică cu o treime.
Pedeapsa aplicată va putea fi şi ea redusă cu cel mult o treime, adică se va
putea ajunge la o pedeapsă 6 ani.
În ceea ce priveşte pedepsele executate până la data intrării în vigoare
a L2, se consideră că a fost executată pedeapsa redusă cu o treime,
îndiferent de procentul cu care s-a micşorat limita maximă. Aceasta
întrucât există instituţii ale dreptului penal a căror incidenţă este
condiţionată de cuantumul pedepsei executate.
 retroactivitate;
 ultraactivitate;
 lege de dezincriminare;
 lege penală mai favorabilă;
 lege temporară.
1. Ce înţelegem prin noţiunea de extraactivitate?

2. Care sunt legile care retroactivează?
3. Care sunt legile care ultraactivează?
30
4. Care sunt criteriile de identificare a legii penale mai favorabile?
5. Care sunt regulile de care trebuie să ţină seama instanţa în demersul de identificere a legii penale mai
favorabile?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive se face atunci când:
a)în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa închisorii, iar maximul special prevăzut de legea nouă este mai mare
decât pedeapsa aplicată; b)în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar legea nouă prevede
pedeapsa închisorii; c)în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa amenzii, iar legea nouă prevede pedeapsa amenzii
în limite mai reduse.
2. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile: a)este posibilă şi în cazul în care pedeapsa aplicată
constă într-o amendă; b)nu este posibilă în cazul pedepselor integral executate la data intrării în vigoare a noii
legi; c)este condiţionată de conduita persoanei condamnate.
3. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile: a)poate avea loc atunci când în baza legii vechi s-a
aplicat pedeapsa amenzii, iar maximul special prevăzut de legea nouă depăşeşte cuantumul pedepsei aplicate;
b)este condiţionată de conduita condamnatului; c)nu are loc în cazul pedepselor executate integral la data
intrării în vigoare a noii legi;
4. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive: a)este posibilă atunci
când în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa închisorii, iar maximul special prevăzut de legea nouă este mai mare
decât pedeapsa aplicată; b)este posibilă atunci când în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa amenzii, iar legea
nouă prevede aceeaşi pedeapsă (amenda), dar între limite reduse faţă de legea veche; c)nu este posibilă în
ipoteza în care pedeapsa aplicată în baza legii vechi a fost în întregime executată la data intrării în vigoare a noii
legi.
5. În ipoteza în care în temeiul legii active la momentul comiterii faptei instanţa a aplicat o pedeapsă cu
închisoarea de 12 ani, iar legea intrată în vigoare ulterior prevede pentru aceeaşţi infracţiune pedeapsa
închisorii de la 3 la 10 ani: a)pedeapsa va rămâne neschimbată; b)se va aplica obligatoriu legea penală mai
favorabilă; c)se va aplica în mod facultativ legea penală mai favorabilă.
31
Infracţiunea – trăsături esenţiale.
4.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
4.3.1. Definiţia infracţiunii............................................................................................................
4.3.2. Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală...................................................................
4.3.3. Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social.................................................................
4.3.4. Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie..........................................................................
4.3.5. Infracţiunea – faptă tipică, antijuridică, comisă cu vinovăţie..........................................................
4.1. Introducere
Infracţiunea este, alături de răspunderea penală şi sancţiune, una dintre

instituţiile de bază ale dreptului penal. Este, totodată, faptul care dă
naştere raportului juridic penal, în cadrul căruia are loc tragerea la
răspundere penală, şi care se finalizează prin aplicarea şi executarea
pedepsei.
În lumina disp. art. 17(1), trăsaturile infracţiunii sunt pericolul social,
vinovăţia şi prevederea în legea penală. În alte sisteme de drept,
infracţiunea este definită ca fiind o faptă tipică, antijuridică şi comisă cu
vinovăţie.

– cunoaşterea noţiunii de infracţiune;
– cunoaşterea noţiunii de faptă care nu prezintă pericol social;
– cunoaşterea noţiunilor de tipicitate, antijuridicitate şi vinovăţie.

– studenţii vor putea să diferenţieze noţiunile de infracţiune şi faptă
prevăzută de legea penală;
– studenţii vor putea să aprecieze, într-o situaţie dată, dacă sunt îndeplinite
condiţiile lipsei pericolului social;
– studenţii vor putea să îşi formeze o viziune de ansamblu asupra
trăsăturilor care configurează infracţiunea, atât din perspectiva dispoziţiilor
codului penal român, cât şi din cea a altor sisteme de drept.
32
Pentru unitatea de învăţare – Infracţiunea – Trăsături esenţiale timpul alocat
este de 2 ore.
4.3.1. Definiţia infracţiunii.

Este consacrată în art.17 Cp. unde se prevede că infracţiunea este fapta
care prezintă pericol social, comisă cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală. Se evidenţiază astfel cele trei trăsături esenţiale – pericolul social,
vinovăţia şi prevederea în legea penală, prin care infracţiunea se distinge
de alte forme de ilicit juridic.
Există diferenţe şi între noţiunea de infracţiune şi faptă prevăzută de
legea penală; astfel, dacă infracţiunea se caracterizează prin existenţa
celor trei trăsături esenţiale enumerate, faptei prevăzute de legea penală îi
lipseşte fie gradul de pericol social necesar, fie vinovăţia.
4.3.2. Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală

Această condiţie este în conformitate cu art.2 Cp. care reglementează
principiul legalităţii incriminării prevăzînd că legea prevede care fapte
constituie infracţiuni. Cu alte cuvinte, unei fapte comise în concret, trebuie
să îi corespundă un model legal stabilit de legiuitor în norma de
incriminare.
4.3.3. Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social

Definiţie. Este consacrată în art.18 Cp. Existenţa pericolului social
este condiţionată de două aspecte: fapta să aducă atingere unor valori
importante dintre cele reglementate în art.1, şi pentru sancţionarea ei să
fie necesară aplicarea unei pedepse.
Distincţii. Gradul de pericol social face distincţia între infracţiune şi
alte forme de ilicit juridic. Infracţiunea, fiind cea mai gravă formă de
ilicit juridic, przintă cel mai mare grad de pericol social.
De asemenea, există diferenţe între gradele de pericol social al
diferitelor infracţiuni. Aceste diferenţe sunt apreciate de legiuitor cu
prilejul realizării activităţii de incriminare, în funcţie de valoarea socială
lezată sau periclitată, gravitatea acestei lezări, frecvenţa faptelor oferită de
statistica penală, împrejurările de comitere a faptelor, persoana
infractorului. Gradul de pericol social legal al diferitelor infracţiuni se
reflectă în sancţiunea prevăzută de lege.
În cele din urmă, există diferenţe între gradele de pericol social ale
infracţiunilor concrete care se încadrează în acelaşi conţinut legal. Cu alte
cuvinte, aceeaşi infracţiune poate prezenta diferite grade de pericol social
concret, în funcţie de împrejurările concrete în care a fost comisă. Gradul
de pericol social concret este apreciat de instanţa de judecată cu prilejul
judecării, în funcţie de criteriile consacrate în art.72Cp.
33
Fapta care nu prezintă gradul de pricol social al unei infracţiuni
Definiţie. Art.18 ind.1 reglementează situaţia în care, deşi formal sunt
îndeplinite condiţiile pentru a exista infracţiune sunt întrunite toate
trăsăturile esenţiale, în concret fapta nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni.
Natura juridică. S-a afirmat că în acest caz ar exista o dezincriminare
judiciară (ceea ce este imposibil de acceptat întrucât atât incriminarea cât
şi dezincriminarea, pot fi realizate doar de către legiuitor), că am fi în
prezenţa unei contravenţii sau a unei instituţii distincte (fără a se preciza
regimul juridic al acesteia). În realitate, ne aflăm în prezenţa unei fapte
prevăzute de legea penală, dar cere nu îndeplineşte toate condiţiile pentru
a avea caracter infracţional.
Condiţii. În prezenţa următoarelor două condiţii:
- atingerea adusă valorii apărate de legea penală este minimă
- fapta este prin conţinutul ei concret în mod vădit lipsită de
importanţă,
se consideră că nu se creează pericolul social specific unei infracţiuni.
Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Exemplu: X, persoană
care avea în întreţinere doi copii minori, sustrage două pâini de pe
tejgheaua unei brutării.
Criterii. Pentru a stabili în concret gradul de pericol social al unei
fapte, instanţa de judecată are la îndemână o serie de criterii: modul şi
mijloacele de comitere a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta
a fost de comisă, urmarea produsă sau potenţială, persoana şi conduita
făptuitorului. Caracter. Dispoziţiile art.18 ind.1 se pot aplica repetat,
indiferent de lipsa sau existenţa antecedentelor făptuitorului.
Efecte juridice. Comiterea unei asemenea fapte va determina
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea
cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1000 lei;
4.3.4. Infracţiunea – faptă comisă cu vinovăţie

Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi constă în
atitudinea psihică a infractorului faţă de fapta comisă şi urmările acesteia.
Vinovăţia este rezultatul intracţiunii a doi factori: conştiinţa şi voinţa,
întrucât presupune o atitudine conştientă a infractorului şi voinţa liberă a
acestuia. Cu alte cuvinte, infractorul are reprezentarea acţiunii sau
inacţiunii pe care urmează să o comită, a rezultatului acesteia şi comite
fără a fi constrâns respectiva acţiune sau inacţiune, antrenându-şi energia
fizică spre obţinerea rezultatelor urmărite. Vinovăţia presupune existenţa
discernământului.
4.3.5. Infracţiunea – faptă tipică, antijuridică, comisă cu vinovăţie.

Caracterul tipic al infracţiunii presupune faptul că aceasta trebuie să
corespundă unui model tip. Cu alte cuvinte, pentru ca o faptă să fie
infracţiune, în conţinutul concret al acesteia trebuie să se regăsească
elementele modelului legal, prestabilit de legiuitor în norma de
incriminare. De exemplu, în ipoteza în care X îi aplică lui Y o lovitură de
cuţit într-o zonă vitală, conţinutul concret al faptei comise corespunde
modelului legal reglementat în art. 174, care incriminează infracţiunea de
omor, specificând faptul că uciderea unei persoane se sancţionează cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Cu toate acestea, împrejurarea că o faptă corespunde unui model legal,
fiind aşadar tipică, nu este suficient pentru existenţa infracţiunii. În
ipoteza precedentă, dacă lovitura de cuţit aplicată de X ar surveni din
cauza faptului că, în prealabil, Y i-a aplicat acestuia o lovitură cu toporul,
s-ar putea pune problema existenţei legitimei apărări. Legitima apărare
este o cauză justificativă, în prezenţa căreia comiterea faptei tipice este
autorizată de lege, nemaifiind astfel antijuridică. Aşadar, pentru a fi în
prezenţa unei infracţiuni, fapta tipică trebuie să aibă caracter antijuridic,
34
respectiv să nu fie comisă în condiţiile unei cauze justificative.
În cele din urmă, caracterului tipic şi antijuridic trebuie să i se adauge şi
comiterea faptei cu vinovăţie. Cu alte cuvinte, în momentul comiterii
faptei nu trebuie să existe vreuna dintre cauzele care înlătură vinovăţia
(auze de neimputabilitate).
 pericol social;
 faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
 tipicitate;
 antijuridicitate;
 vinovăţie.
1. Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii?

2. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni?
3. Care sancţiunile aplicabile în ipoteza în care nu este întrunită condiţia pericolului social?
4. Ce înţelegem prin caracterul tipic al infractiunii?
5. Ce înţelegem prin caracterul antijuridic al infracţiunii?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Pentru reţinerea dispoziţiilor art. 181, este necesar: a)ca autorul să nu aibă antecedente penale; b)ca
fapta comisă să fie în mod vădit lipsită de importanţă; c)ca fapta comisă să nu fie prevăzută de legea penală.
2. În ipoteza reţinerii art. 181: a)răspunderea penală este înlăturată; b)caracterul penal al faptei este înlăturat;
c)se aplică sancţiuni penale, reţinându-se circumstanţe atenuante.
35
Infracţiunea – elemente componente; obiectul, subiectul.
5.1. Introducere ...........................................................................................................................................

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
5.3.1. Conţinutul infracţiunii....................................................................................................................
5.3.2. Obiectul infracţiunii..........................................................................................................................
5.3.3. Subiectul infracţiunii ........................................................................................................................
5.4. Îndrumător pentru autoverificare..........................................................................................................
5.1. Introducere
Infracţiunea este, alături de răspunderea penală şi sancţiune, una dintre

instituţiile de bază ale dreptului penal. Este, totodată, faptul care dă
naştere raportului juridic penal, în cadrul căruia are loc tragerea la
răspundere penală, şi care se finalizează prin aplicarea şi executarea
pedepsei.
În lumina disp. art. 17(1), trăsaturile infracţiunii sunt pericolul social,
vinovăţia şi prevederea în legea penală. În alte sisteme de drept,
infracţiunea este definită ca fiind o faptă tipică, antijuridică şi comisă cu
vinovăţie.

– cunoaşterea noţiunii de conţinut al infracţiunii;
– cunoaşterea noţiunii de subiect al infracţiunii;
– cunoaşterea noţiunii de obiect al infracţiunii.

– studenţii vor putea să identifice elementele conţinutului unei infracţiuni;
– studenţii vor cunoaşte categoriile obiectului infracţiunii;
– studenţii vor putea să aprecieze dacă, într-o situaţie dată, sunt întrunite
condiţiile pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii.

Pentru unitatea de învăţare – Infracţiunea – Trăsături esenţiale timpul alocat
este de 2 ore.
36
5.3.1. Conţinutul infracţiunii.

Conţinutul legal al infracţiunii este prevăzut în norma de incriminare şi
este dat de totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru caracterizarea
faptei ca fiind infracţiune, respectiv totalitatea caracteristicilor celor patru
elemente ale infracţiunii, prevăzute în norma de incriminare datorită
cărora o infracţiune se distinge de toate celelalte infracţiuni; acest conţinut
reflectă un anumit grad de pericol legal reflectat în sancţiunea prevăzută
de lege, între anumite limite.
Conţinutul concret cuprinde şi alte elemente care nu au
relevanţă juridică în privinţa considerării faptei ca infracţiune, dar
imprimă faptei comise un anumit grad de pericol social concret care va fi
constatat de instanţa de judecată şi va fi reflectat în sancţiunea aplicată de
aceasta, sancţiunea judiciară.
Prin operaţiunea de încadrare juridică realizată de instanţă, are loc
stabilirea împrejurării dacă în conţinutul unei fapte concret comise se
regăsesc elementele unei anumite infracţiuni, respectiv conţinutul legal al
unei infracţiuni.
Clasificare.
Conţinutul infracţiunii se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii:
 în funcţie de gradul de pericol social şi de elementele incluse în

conţinutul legal al unei infracţiuni, se poate face distincţia între
conţinut de bază şi conţinut agravat; diferenţa dintre cele două
categorii constă în faptul că, în timp ca conţinutul de bază
cuprinde un minim de condiţii prevăzute de lege cu privire la cele
patru elemente ale infracţiunii, conţinutul agravat este mai bogat,
incluzând în plus faţă de conţinutul simplu anumite împrejurări
legate de faptă sau de autorul său, care îi imprimă acesteia un
caracter agravat. Se poate vorbi şi despre un conţinut atenuat al
infracţiunii în cazul pruncuciderii care nu este altceva decât o
formă atenuată a infracţiunii de omor.
 în funcţie de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze
apărarea anumitor valori sociale, se poate face distincţia între
conţinut simplu şi conţinut complex; conţinutul complex există
în cazul infracţiunii complexe, iar infracţiunea are acest caracter
când în conţinutul ei intră ca element component sau ca
circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care prin ea însăşi
constituie o infracţiune.
în funcţie de numărul modalităţilor prin care legiuitorul a stabilit că se va
putea comite infracţiunea, se poate face distincţie între conţinut unic şi
conţinut alternativ; în cazul conţinutului unic, legea reglementează o
singură acţiune prin care se poate comite fapta (chiar dacă în concret,
respectiva acţiune se poate comite prin acţiuni sau inacţiuni diverse); în
cazul conţinutului alternativ, însăşi legea prevede că fapta se poate comite
prin mai multe modalităţi, echivalente din punc de vedere juridic, care
poartă denumirea de modalităţi alternative – exemplu: în cazul
infracţiunii de abuz de încredere, se prevede că fapta se comite prin
însuşire, dispunerea pe nedrept, sau refuzul de a restitui bunul.
37
Elementele componente ale infracţiunii sunt obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi latura subiectivă.
5.3.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII
Definiţie. Art.1 Cp. prevede că legea penală apără împotriva

infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea precum şi întreaga ordine de drept. Acestea sunt valorile
care pot fi lezate prin comiterea infracţiunii, cu alte cuvinte, oricare dintre
aceste valori, poate constitui obiectul juridic al infracţiunii.
Clasificare. Obiectul înfracţiunii se poate analiza sub două aspecte:
obiectul juridic, care este valoarea socială lezată sau periclitată prin
comiterea infracţiunii şi obiectul material care este entitatea care
incorporează sau materializează în unele cazuri obiectul juridic.
Obiectul juridic stă la baza sistematizării Codului penal. Are trei
categorii: obiectul juridic general, format din totalitatea valorilor apărate
de lege, obiectul juridic de grup, format din mulţimea valorilor de aceeaşi
natură care pot fi lezate printr-un anumit tip de infracţiuni (exemplu –
patrimoniul) şi obiectul juridic special care constă în valoarea lezată sau
periclitată în mod nemijlocit prin comiterea unei anumite infracţiuni.
Există anumite particularităţi în cazul obiectului juridic complex.
Acesta există în cazul infracţiunii complexe, iar infracţiunea are acest
caracter când în conţinutul ei intră ca element component sau ca
circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care prin ea însăşi
constituie o infracţiune. Exemplu: În cazul tâlhăriei, în conţinutul
infracţiunii legiuitorul reuneşte infracţiunea de furt şi infracţiunea de
lovire. Infracţiunea fiind unică, are un obiect jurdic unic, cu caracter
complex, întrucât este format dintr-un obiect principal, patrimoniul
persoanei şi un obiect secundar, integritatea corporală a persoanei.
Particularităţile se ivesc în următoarele situaţii:
- X îl loveşte pe Y pentru ca ulterior să-i sustragă un bun; dacă după
aplicarea loviturii nu reuşeşte să sustrgă bunul, va exista tentativă la
tâlhărie; cu alte cuvinte, când se lezează obiectul secundar în scopul lezării
ulterioare a celui principal, fără ca această lezare să se producă, va exista o
tentativă la infracţiunea complexă.
- X se înţelege cu Y ca Y să-l lovească pe Z, iar X să-i sustragă un
bun; în acest caz, ambii vor răspunde în calitate de coautori ai infracţiunii
de tâlhărie; cu alte cuvinte, dacă un infractor lezează obiectul secundar iar
celălalt lezează obiectul principal, iar între ei există o legătură psihică, va
exista coautorat la infracţiunea complexă.
Obiectul material este entitatea care incorporează sau materializează în

unele cazuri obiectul juridic. Este necesară precizarea „în unele cazuri”
deoarece există infracţiuni al căror obiect juridic nu este incorporat într-un
obiect material. Exemplu: În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva
demnităţii sau a libertăţii – insultă, ameninţare.
Există valori care au o existenţă materială (ca de exemplu patrimoniul)
şi de aceea, în cazul comiterii de asemenea infracţiuni – denumite
infracţiuni de rezultat sau materiale, se produce un rezultat obiectiv,
sesizabil (lipsa unui bun în cazul furtului, încetarea existenţei unui bun în
cazul distrugerii). Există însă şi valori care nu au o existenţă materială ci
una abstractă (ca de exemplu demnitatea) şi de aceea, în cazul comiterii de
asemenea infracţiuni – denumite infracţiuni de pericol sau formale, nu
se produce un rezultat obiectiv, sesizabil ci o stare de pericol care
ameninţă valoarea respectivă. Concluzia care se impune este că în baza
existenţei obiectului material se face distincţia între infracţiuni de rezultat
sau materiale şi infracţiuni de pericol sau formale.
Există şi situaţii în care deşi există obiect material, el nu mai
incorporează obiectul juridic, din care cauză, lezarea acestuia din urmă
38
este imposibilă şi ca atare fapta nu are caracter infracţional. Este cazul
aşa-numitei fapte putative care există când de exemplu X doreşte să-l
ucidă pe Z, pătrunde în camera unde acesta dormea şi îi aplică două
lovituri de cuţit, neştiind că Z decedase anterior ca urmare a unui infarct.
În acest caz exista obiectul material – corpul persoanei, dar el nu mai
incorpora obiectul juridic apărat de lege – viaţa persoanei.
5.3.3. SUBIECTUL INFRACŢIUNII
Definiţie - persoanele implicate în comiterea unei infracţiuni, fie prin

participarea la comiterea acesteia, caz în care poartă denumirea de
subiecţi activi, fie prin suportarea consecinţelor infracţiunii caz în care
poartă denumirea de subiecţi pasivi.
Subiectul activ poate fi:

- general, când în conţinutul de bază sau agravat al acesteia nu se
face nici o referire cu privire la persoana infractorului
- special, în cazul în care conţinutul de bază sau agravat al
infracţiunii pretinde infractorului o anumită calitate.
Subiectul activ general - condiţii:

1. persoana fizică
 să aibă 14 ani împliniţi; până la vârsta de 14 ani există o
prezumţie absolută de lipsă a discernământului; între 14 ani
împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, prezumţia de lipsă a
discernământului este relativă; după împlinirea vârstei de 16 ani,
există o prezumţie relativă de existenţă a discernământului;
 să aibă discernământ, adică acea capacitate psiho-fizică a unei
persoane de a fi conştientă şi stăpână pe faptele sale;
2. persoana juridică
 cu exceptia statului, a autoritãtilor publice si a institutiilor publice
care desfãsoarã o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat,
 infractiunile sãvârsite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice, dacã fapta a fost
sãvârsitã cu forma de vinovãtie prevãzutã de legea penalã.
 rãspunderea penalã a persoanei juridice nu exclude rãspunderea
penalã a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la
sãvârsirea aceleiasi infractiuni.
Subiectul activ special - în plus şi alte condiţii legate de cetăţenie,

profesie, relaţiile personale cu subiectul pasiv.
Subiectul pasiv este persoana împotriva căreia se îndreaptă infracţiunea.
 conţinut alternativ;
39
 obiect juridic;
 obiect material;
 subiect activ general;
 subiect activ special;
1. Care sunt elementele conţinutului infracţiunii?

2. Care este diferenţa dintre obiectul juridic şi obiectul material?
3. Există obiect material în cazul tuturor infracţiunilor? Argumentaţi.
4. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a fi subiect activ general
al infracţiunii?
5. Care este diferenţa între subiectul activ general şi cel special?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Subiecţi activi ai infracţiunii: a)pot fi persoanele fizice majore şi persoanele juridice, cu excepţia statului;
b)poate fi orice persoană fizică şi juridică; c)sunt persoanele care comit acte de executare a infracţiunii.
2. Minorul cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi: a)nu răspunde penal dacă se dovedeşte că a
acţionat fără discernământ; b)răspunde penal doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ; c)poate fi
tras la răspundere penală, însă îi vor putea fi aplicate doar măsuri educative.
3. Minorul cu vârsta între 16 ani împliniţi şi 18 ani neîmpliniţi: a)nu răspunde penal dacă se dovedeşte că a
acţionat fără discernământ; b)răspunde penal doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ; c)poate fi
tras la răspundere penală, însă îi vor putea fi aplicate doar măsuri educative.
4. Obiectul material al infracţiunii: a)nu există în cazul infracţiunilor materiale; b)nu este lezat în ipoteza în
care fapta rămâne în forma tentativei; c)stă la baza clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni
formale.
5. Lipsa obiectului material de la locul unde autorul credea că se află: a)determină existenţa unei fapte
putative; b)determină existenţa unei tentative; c)este lipsită de relevanţă în dreptul penal.
40
Infracţiunea – elemente componente; latura obiectivă.
6.1. Introducere
6.3.1. Elementul material
6.3.2. Urmarea socialmente periculoasă
6.3.3. Raportul de cauzalitate.
6.3.4. Locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire
6.1. Introducere
Latura obiectivă constituie totalitatea condiţiilor cerute de norma de
incriminare cu privire la actul de conduită şi care trebuie îndeplinite
pentru existenţa infracţiunii. Elementele componente ale laturii obiective
sunt elementul material, urmarea socialmente periculoasă, legătura de
cauzalitate, locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire a faptei.

– cunoaşterea noţiunii de element material;
– cunoaşterea noţiunii de urmare socialmente periculoasă;
– cunoaşterea noţiunii de raport de cauzalitate;

– studenţii vor putea să identifice infracţiunile cu conţinut alternativ;
– studenţii vor putea să facă distincţia între infracţiunile de pericol şi
infracţiunile de rezultat;
– studenţii vor putea să stabilească sau să excludă existenţa raportului de
cauzalitate într-o situaţie dată.

Pentru unitatea de învăţare – Infracţiunea – elemente componente. Latura
obiectivă timpul alocat este de 2 ore.
41
6.3.1. Elementul material - Acţiunea sau inacţiunea socialmente

periculoasă
Definiţie - actul de conduită propriuzis, interzis prin norma de

incriminare.
 Poate să constea într-o acţiune, situaţie în care există o faptă
comisivă, prin comiterea a ceea ce legea interzice, încălcându-se
o normă prohibitivă.
 Poate de asemenea să constea într-o inacţiune, situaţie în care
există o faptă omisivă, prin abţinerea de la a efectua ceea ce
legea pretinde, încălcându-se o normă onerativă. Acest lucru este
posibil doar când există obligaţia legală sau convenţională de a
acţiona.
Trebuie făcută distincţia între comisiune şi omisiune ca
modalităţi de incriminare sau ca modalităţi în fapt ale laturii obiective;
astfel există infracţiuni comisive săvârşite prin prin omisiune, denumite
şi omisive improprii, (omorul comis prin lăsarea unei persoane aflată în
grija infractorului, fără hrană, apă, medicamente), precum există şi
infracţiuni omisive săvârşite prin comisiune (nedenunţarea prin
furnizarea unor informaţii eronate).
În ipoteza infracţiunilor omisive improprii nu mai este suficient să se
constate că inculpatul ar fi putut împiedica producerea unui rezultat, fiind,
în plus, necesar a se stabili că el avea şi obligaţia de a-l împiedica. Aşa s-a
ajuns la definirea poziţiei de garant ca o relaţie specială de protecţie între
un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relaţie determinată de
incapacitatea (totală sau parţială) a titularului valorii de a o proteja în mod
autonom.
Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii în variantă
unică sau în variante alternative, situaţie în care infracţiunea are conţinut
alternativ. Exemplu: Înşelăciunea se poate realiza prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate. Legea reglementează mai multe modalităţi de comitere a
infracţiunii, echivalente din punct de vedere juridic. Chiar dacă fapta se va
comite prin ambele modalităţi, va exista o singură infracţiune.
6.3.2. Urmarea socialmente periculoasă
Definiţie. Este vătămarea adusă valorii sociale apărate de lege prin

comiterea acţiunii sau inacţiunii infracţionale.
Clasificare. Poate consta în schimbarea produsă în realitatea
înconjurătoare sau pericolul producerii unei schimbări; în funcţie de
aceasta, infracţiunile se clasifică în infracţiuni de rezultat sau de pericol.
Tentativa, care este posibilă doar la infracţiunile de rezultat, poate să
îmbrace forma unei infracţiuni de pericol (X apasă pe trăgaci ţintindu-l pe
Y, dar nu îl nimereşte), sau a unei infracţiuni de rezultat (X îi aplică lui Z
o lovitură de cuţit în zona toracică, dar datorită îngrijirilor medicale
acordate, decesul nu se produce).
În funcţie de gravitatea urmărilor produse, există urmări de bază,
corespunzătoare conţinutului de bază al infracţiunii şi urmări agravate,
care realizează conţinutul agravat. Exemplu: Art.146 reglementează
42
noţiunea de consecinţe deosebit de grave.
În funcţie de numărul lor urmările pot fi unice (când legea
reglementează producerea unei ingure urmări) şi alternative (de exemplu
în cazul art.248 când se reglementează posibilitatea producerii mai multor
urmări). În cazul acesta, chiar dacă se produc mai multe urmări, va exista
o singură infracţiune.
6.3.3. Raportul de cauzalitate.

Definiţie - legătura care există între acţiunea inacţiunea infracţională,
cauza, şi urmarea socialmente periculoasă, efectul.
Clasificare.
În funcţie de numărul cauzelor şi efectelor, raportul cauzal
poate fi: simplu (cînd există o singură cauză şi un singur efect) şi complex
(cînd există o pluralitate de cauze şi efecte).
În funcţie de probabilitatea producerii rezultatului, raportul
cauzal poate fi necesar (ca urmare a manifestării fenomenului cauză, în
mod necesar se produce efectul – exemplu: o lovitură puternică de topor în
cutia craniană va produce decesul persoanei) şi întâmplător (când
fenomenul cauză nu produce în mod necesar efectul, dar este însoţit de o
serie de fenomene secundare, denumite condiţii, care ele însele nu pot
produce efectul, dar favorizează acest lucru – exemplu: X îi aplică o
lovitură de pumn lui Y în maxilar, deterimnând căderea acestuia cu capul
pe o bordură de beton, urmată de decesul lui Y).
Raportul cauzal este uşor de stabilit când urmarea se datorează

acţiunii unei singure persoane; când există mai multe fenomene care
generează efectul(acţiunea mai multor persoane) există anumite criterii
pentru stabilirea legăturii de cauzalitate:
1. identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care
ar putea avea legătură cauzală cu urmarea produsă – se izolează ipotetic
fiecare contribuţie spre a se vedea dacă fără aceasta rezultatul s-ar fi
produs în acelaşi fel şi aceleaşi proporţii – în caz afirmativ acea
contribuţie va fi eliminată din antecedenţa cauzală; în cazul pluralităţii de
contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt
– întreruperea nu poate avea loc decât prin intervenţia unui alt lanţ cauzal;
dacă contribuţiile ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura nu este
întreruptă; dacă aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura este întreruptă;
2. Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate – raportul cauzal
are un caracter obiectiv pentru că există independent de conştiinţa şi
voinţa persoanei (poate exista raportul cauzal fără să existe vinovăţie) –
vor fi reţinute din antecedenţa cauzală doar contribuţiile faţă de care s-a
stabilit atât aspectul fizic al raportul cauzal, cât şi aspectul psihic, în
funcţie de forma de vinovăţie cerută de norma incriminatoare;
3. Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală – se realizează cu
ajutorul aceluiaşi criteriu - se izolează ipotetic fiecare contribuţie spre a
se vedea dacă fără aceasta rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi
aceleaşi proporţii – sunt contribuţii esenţiale sau cauzal necesare cele în
lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs în nici un mod şi în nici o măsură,
celelalte contribuţii sunt considerate înlesnitoare sau operativ necesare
(constituie condiţii în cadrul raportului cauzal) şi pot atrage şi ele
răspunderea penală dacă sunt acte conştiente ale unei persoane.
Teoria imputării obiective a rezultatului

Este menită a servi la stabilirea împrejurării dacă sub aspect obiectiv un
anumit rezultat îi este imputabil autorului unui act de conduită. Presupune
un examen în două etape: mai întâi se verifică dacă acţiunea autorului a
creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea
socială ocrotită, iar apoi se constată dacă rezultatul produs este o
43
consecinţă a stării de pericol creată prin acţiune.
În contextul primei etape, imputarea este exclusă în trei situaţii: riscul
permis, riscul diminuat şi riscul inexistent obiectiv. În contextul celei
de-a doua etape, imputarea este exclusă în patru situaţii, şi anume: riscul
deviat, riscul culpabil, riscul egal sau alternativ şi riscul neprotejat.
Riscul permis este inerent activităţilor care, prin natura lor, creează o
stare de pericol intrinsecă dar care, în considerarea utilităţii lor sociale
sunt autorizate de lege şi se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor
legale.Exemplu: un medic nu va putea fi tras la răspundere penală în
ipoteza în care, în urma unei intervenţii chirurgicale, se produce o urmare
nedorită, care se circumscrie însă riscurilor pe care le presupune procedura
medicală.
Riscul diminuat semnifică faptul că imputarea rezultatului nu va fi
posibilă atunci când, subiectul, prin acţiunea sa, diminuează un pericol
deja creat pentru valoarea socială ocrotită. Exemplu: X îl îmbrânceşte pe
Y pentru a evita ca acesta să fie lovit de o maşină.
Riscul deviat există atunci când, deşi autorul a creat un pericol pentru
valoarea ocrotită, rezultatul nu apare ca urmare a materializării acestui
pericol, ci datorită unui factor extern, survenit întâmplător. Exemplu: X îi
aplică o lovitură de cuţit lui Y. Fiind transportat la spital, ambulanţa în
care se află Y este lovită de un camion şi acesta decedează în urma
accidentului.
Suntem în prezenţa unui risc culpabil în ipoteza în care, deşi autorul a
creat o stare de pericol pentru valoarea socială protejată, culpa ulterioară a
victimei a contribuit decisiv la producerea rezultatului. Exemplu: X ii
aplica o lovitură de cuţit lui Y. Y este externat din spital, dar nu respectă
tratamentul medical prescris de medici pentru vindecare, motiv pentru
care decedează.
Riscul egal semnifică faptul că imputarea va fi exclusă atunci când se
constată că rezultatul s-ar fi produs în mod cert şi în ipoteza unei conduite
alternative perfect licite.
Suntem în prezenţa unui risc neprotejat, cu consecinţa excluderii
imputării, atunci când rezultatul produs nu se încadrează în scopul normei
juridice încălcate, cu alte cuvinte atunci când nu coincide cu rezultatul pe
care norma încălcată îşi propunea să îl prevină.
6.3.4. Locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire.

De regulă nu se face nici o referire cu privire la acestea în norma de
incriminare, deşi fac parte din conţinutul concret al oricărei infracţiuni; ele
nu fac însă parte, de regulă, din conţinutul legal al infracţiunii.
 element material
 modalitaţi alternative
 imputare obiectivă
 poziţie de garant
 infracţiuni omisive improprii
Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Ce înţelegem prin infracţiune cu conţinut alternativ?
2. Care sunt elementele în prezenţa cărora se poate vorbi despre poziţia de garant?
3. Ce înţelegem prin noţiunea de risc egal sau alternativ?
4. Ce înţelegem prin noţiunea de risc permis?
5. Ce înţelegem prin risc deviat?
44
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Infracţiunile omisive improprii: a)exclud tentativa; b)se comit prin acţiune; c)se comit prin inacţiune.
2. Raportul de cauzalitate: a)este întrerupt în cazul în care victima, internată în spital din cauza unei lovituri
de cuţit care i-a pus în pericol viaţa, decedează în urma unui incendiu; b)există în situaţia în care rezultatul s-ar
fi produs chiar şi în lipsa conduitei infracţionale a subiectului activ; c)este condiţionat de existenţa vinovăţiei
subiectului activ.
3. Raportul de cauzalitate: a)presupune legătura între o singură cauză şi un singur efect; b)este exclus în
cazul riscului permis; c)există în cazul riscului culpabil.
4. În ipoteza în care urmarea cauzată iniţial de acţiunea infracţională se agravează datorită conduitei
victimei, suntem în prezenţa: a)riscului deviat; b)riscului alternativ; c)riscului culpabil.
5. X îi aplică lui Y o lovitură de cuţit într-o zonă vitală. Y este transportat la spital unde i se acordă
îngrijiri. Ulterior Y moare ca urmare a faptului că în spital se declanşează un incendiu. Soluţia este: a)X
răspunde pentru decesul lui Y, deoarece în lipsa acţiunii sale Y nu ar fi ajuns la spital; b)X răspunde doar pentru
o tentativă întreruptă, deoarece declanşarea incendiului a întrerupt legătura de cauzalitate iniţiată de acţiunea sa;
c)X răspunde doar pentru o tentativă perfectă, deoarece suntem în prezenţa unui risc deviat.
D.Niţu, Teoria riscului, Revista de drept penal nr. 1/2005
45
Infracţiunea – elemente componente; latura subiectivă.
7.1. Introducere
7.3.1. Vinovăţia
7.3.2. Mobilul şi scopul
7.1. Introducere
Latura subiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de lege cu

privire la atitudinea de conştiinţă şi voinţă a infractorului referitor la fapta
comisă şi urmările acesteia, pentru ca fapta respectivă să fie infracţiune.
Elemente componente - vinovăţia, mobilul şi scopul.

– cunoaşterea noţiunii de vinovăţie;
– cunoaşterea formelor pe care le poate îmbrăca vinovăţia;
– cunoaşterea noţiunilor de mobil şi scop.

– studenţii vor putea să diferenţieze formele vinovăţiei;
– studenţii vor putea identifica forma şi modalitatea vinovăţiei cu
care acţionat subiectul activ într-o situaţie dată;
– studenţii vor putea să aprecieze dacă sunt îndelinite condiţiile
intenţiei spontane sau premeditate.

Pentru unitatea de învăţare – Infracţiunea – elemente componente; latura
subiectivă timpul alocat este de 2 ore.
46
7.3.1. Vinovăţia
Definiţie. Reflectă aspctul subiectiv al infracţiunii şi constă în atitudinea
psihică a infractorului faţă de fapta comisă şi urmările acesteia. Vinovăţia
este rezultatul intracţiunii a doi factori: conştiinţa şi voinţa, şi presupune o
atitudine conştientă în sensul că infractorul are reprezentarea acţiunii sau
inacţiunii infracţionale, a rezultatului acestora şi comite cu voinţă acţiunea
sau inacţiunea respectivă, antrenându-şi energia fizică spre obţinerea
rezultatelor urmărite. Vinovăţia presupune existenţa discernământului.
Vinovăţia nu este definită de lege, care reglementează doar formele şi
modalităţile acesteia. Formele vinovăţiei sunt intenţia, culpa şi
praeterintenţia.
1. Intenţia există când infractorul prevede rezultatul fapei sale şi
urmăreşte sau acceptă producerea lui. Legea reglementează două
modalităţi:
- intenţia directă – infractorul prevede şi doreşte producerea rezultatului
(X vrea să-l omoare pe Y şi îi aplică o lovitură de cuţit)
– intenţia indirectă sau eventuală – infractorul prevede rezultatul faptei
sale şi deşi nu doreşte producerea lui, accesptă această eventualitate (X
doreşte să-şi protejeze grădina de legume şi în acest scop conectează
gardul împrejmuitor la tensiunea de 220 de volţi; un soldat în termen care
săpa în apropiere, atinge gardul şi este electrocutat mortal). Intenţia
eventuală este relevată în cazul faptelor care sunt susceptibile să producă
mai multe rezultate: unul dorit de infractor (apărarea proprietăţii) şi unul
nedorit dar acceptat (moartea unei persoane). Realizarea rezultatului
secundar îi este indiferentă infractorului, acesta lăsând în voia întâmplării
producerea sau neproducerea lui. Când însă producerea rezultatului
nedorit este certă, va exista şi faţă de acesta intenţia directă (X doreşte să-l
ucidă pe Y, aşteaptă ca acesta să se urce în lift şi taie cablurile acestuia; X
a văzut însă că împreună cu Y se urcase în lift şi Z)
Intenţia directă poate îmbrăca două forme denumite şi grade ale
intenţiei: intenţia premeditată şi intenţia spontană. Infracţiunea
intenţionată parcurge în existenţa ei mai multe etape: luarea hotărârii
infracţionale, actele de pregătire, actele de executare sau tentativa şi
infracţiunea consumată, care există când se produce rezultatul. În funcţie
de timpul scurs de la luarea hotărârii până la executare şi în funcţie de
starea psihică a infractorului din momentul comiterii infracţiunii se
configurează cele două grade:
- intenţia premeditată – care există când între luarea hotărârii infracţionale
şi executarea infracţiunii a trecut un timp mai îndelungat decât în mod
normal, iar infractorul se află, tocmai din acest motiv, într-o stare psihică
de relativ calm; premeditarea poate fi probată prin existenţa actelor de
pregătire a infracţiunii (procurarea de informaţii cu privire la victimă,
procurarea mijloacelor de comitere a infracţiunii), dar nu este condiţionată
de existenţa acestora (poate exista premeditare fără pregătirea infracţiunii
– X doreşte să-l ucidă pe Y, meditează asupra faptei pe care urmează să o
comită şi în cele din urmă o face prin strangularea victimei; poate exista
pregătire fără premeditare – X îl insultă pe Y, acesta din urmă ia un cuţit şi
îl omoară pe primul). Premeditarea este o circumstanţă agravantă specială.
- intenţia spontană – există când între luarea hotărârii infracţionale şi
executarea infracţiunii a trecut un timp relativ mai scurt decât în mod
normal, iar infractorul se află, datorită unui act provocator provenit din
47
partea victimei (sau datorită procesului naşterii în cazul infracţiunii de
pruncucidere), într-o stare psihică de tulburare sau emoţie. Starea de
provocare este o circumstanţă atenuantă generală. Cele două grade ale
intenţiei nu pot coexista întrucât se exclud reciproc, date fiind condiţiile în
care acestea există.
2. Culpa este forma mai uşoară a vinovăţiei, care există când infractorul
prevede rezultatul faptei sale dar speră în mod uşuratic şi neîntemeiat că
acesta nu se va produce, sau nu prevede acest rezultat, deşi ar fi trebuit şi
ar fi putut să îl prevadă. Legea prevede două modalităţi:
– culpa cu prevedere – infractorul prevede rezultatul faptei sale, nu doreşte
producerea lui şi speră fără temei că acesta nu se va produce, bazându-se
pe anumite împrejurări obiective pe care le apreciază greşit (X este la
vânătoare, sesizează că în apropiere de locul unde este vânatul se află un
alt vânător, dar bazându-se pe calităţile sale de ţintaş trage un glonţ în acea
direcţie, rănindu-l pe Y). Culpa cu prevedere este relevată în cazul faptelor
care sunt susceptibile să producă mai multe rezultate: unul dorit de
infractor (satisfacerea unei plăceri - vânătoarea) şi unul nedorit şi
neacceptat (vătămarea unei persoane). Realizarea rezultatului secundar nu
îi este (ca în cazul intenţiei eventuale) indiferentă infractorului, acesta
bazându-se pe anumite împrejurări obiective, pe care le apreciază greşit,
că acesta nu se va produce.
- culpa fără prevedere – infractorul nu prevede rezultatul infracţiunii, dar
ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă (un părinte îşi lasă copilul mic
nesupravegheat, iar acesta bea sodă caustică şi decedează). Pentru
stabilirea existenţei acestei modalităţi, legea stabileşte două criterii:
obligaţia de a prevedea, care este dedusă din acte normative care
reglementează anumite activităţi sau din experienţa de viaţă şi
posibilitatea de a prevedea instituind în primul rând un criteriu obiectiv
în stabilirea posibilităţii de prevedere – aceasta va exista dacă orice om
normal, diligent, din aceeaşi categorie cu infractorul ca pregătire şi
experienţă de viaţă, avea în momentul comiterii faptei posibilitatea să
prevadă rezultatul; în caz afirmativ se apreciază această posibilitate în
baza criteriului subiectiv – dacă în funcţie de personalitatea, experienţa
dezvoltarea intelectuală a infractorului, acesta ar fi putut ca în momentul
comiterii acţiunii sau inacţiunii să prevadă rezultatul.
3. Praeterintenţia este cea de-a treia formă a vinovăţiei, cu caracter mixt,
care există când infractorul prevede şi doreşte producerea unui anumit
rezultat, dar datorită modului cum a fost executată fapta, s-a produs un
rezultat mai grav, pe care infractorul nu l-a prevăzut, deşi ar fi trebuit şi ar
fi putut să-l prevadă. Exemplu: X îi aplică o lovitură de pumn lui Y în
maxilar, deterimnând căderea acestuia cu capul pe o bordură de beton,
urmată de decesul lui Y). În această situaţie X a prevăzut şi urmărit
vătămarea integrităţii corporale a lui Y, dar datorită modului de comitere a
faptei, s-a produs un rezultat mai grav, moartea, pe care X nu l-a prevăzut
dar ar fi trebuit şi ar fi putut să-l prevadă.
Se poate afirma că praeterintenţia este compusă din intenţia directă
peste care se suprapune culpa fără prvedere.
De regulă în conţinutul legal al infracţiunii nu se face nici o referire cu
privire la forma de vinovăţie necesară existenţei infracţiunii. De aceea, în
partea generală a Codului penal se instituie nişte reguli.
1. Fapta comisă prin acţiune are caracter infracţional doar dacă este
comisă cu intenţie. Dacă legiuitorul înţelege să incrimineze şi acţiunea
comisă din culpă, trebuie să prevadă în mod expres acest lucru.
2. Fapta comisă prin inacţiune are caracter infracţional şi dacă este comisă
cu intenţie şi dacă este comisă din culpă. Dacă legiuitorul înţelege să
incrimineze doar inacţiunea comisă cu intenţie, trebuie să prevadă în mod
expres acest lucru.
7.3.2. Mobilul şi scopul.

48
Definiţie. De regulă nu se face nici o referire cu privire la acestea în
norma de incriminare. Cu toate că fac parte din conţinutul concret al
oricărei infracţiuni, ele nu fac parte de regulă din conţinutul legal. Absenţa
din conţinutul concret a unui mobil şi a unui scop al faptei comise, este un
indiciu de lipsă a discernământului infractorului.
Mobilul este factorul psihic determinant, cauza internă a actului
de conduită. El este dat de anumite porniri interne ale infractorului, şi
poate să constea într-un sentiment de gelozie, milă, ură, invidie, lăcomie.
Mobilul evidenţiază gradul de pericol social al infractorului. Motivele
josnice constituie o circumstanţă agravantă generală.
Scopul constă în ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv
autorul prin producerea urmărilor acţiunii sau inacţiunii sale. Poate consta
în satisfacerea unor necesităţi, în înlăturarea unui rival. Scopul evidenţiază
şi el gradul de pericol social al infractorului. Când în conţinutul legal al
unei infracţiuni se prevede un anumit scop, respectiva infracţiune se poate
comite doar cu intenţie directă.
Dacă fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, fie cel de bază,
cel agravat sau atenuat, mobilul şi scopul condiţionează existenţa acesteia.
Exemplu: luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane,
dacă nu are loc în scopul însuşirii pe nedrept, nu va exista infracţiunea de
furt.
Dacă nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, cunoaşterea
mobilului şi scopului au importanţă în individualizarea sancţiunilor de
drept penal, configurând gradul de periculozitate a infractorului.
 intenţie directă şi indirectă;

 intenţie spontană şi premeditată;
 culpă cu prevedere şi culpă fără prevedere;
 praeterintenţie;
 mobil şi scop.

1. Care sunt modalităţile intenţiei?
2. Care sunt modalităţile culpei?
3. Care sunt elementele premeditării?
4. Prin ce se caracterizează intenţia spontană?
5. Definiţi praeterintenţia şi concepeţi un exemplu?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
49
4.
5.
1. Intenţia spontană: a)presupune un interval de timp mai scurt de la luarea hotărârii până la comiterea faptei;
b)este incompatibilă cu existenţa unor acte de pregătire; c)este incompatibilă cu tentativa.
2. Comiterea unei infracţiuni praeterintenţionate: a)este compatibilă cu forma tentativei; b)atrage starea de
recidivă; c)se caracterizează prin imprevizibilitatea rezultatului mai grav.
3. Culpa cu prevedere: a)se caracterizează prin faptul că rezultatul este prevăzut de autorul acţiunii sau
inacţiunii infracţionale, dar nu este dorit, ci doar acceptat; b)este sancţionată legal la fel de aspru ca şi culpa fără
prevedere; c)există în cazul în care autorul faptei a lăsat producerea rezultatului la voia întâmplării.
4. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei infractorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă,
socotind fără temei că acesta nu se va produce: a)intenţia indirectă; b)intenţia directă; c)culpa cu prevedere.
5. În ipoteza în care producerea rezultatului actului său de conduită îi este indiferentă autorului, va exista:
a)culpă cu prevedere; b)culpă fără prevedere; c)intenţie eventuală.
50
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele justificative.
8.1. Introducere
8.3.1. Legitima apărare
8.3.2. Starea de necesitate
8.3.3. Cauzele justificative extralegale
8.1. Introducere
Noţiune. Caracterul penal al faptei este o însuşire ce decurge din regăsirea
în conţinutul concret al faptei comise a trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, prevăzute în art.17 – pericolul social, vinovăţia şi prevedrea
în legea penală. Acest caracter penal al faptei este exclus când nu sunt
întrunite toate trăsăturile respective. Cauzele care exclud caracterul penal
al faptei sunt stări situaţii sau împrejurări existente în momentul comiterii
faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii.
Distincţii. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei se deosebesc de
cauzele care înlătură răspunderea penală (aministia, prescripţia, lipsa
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), în cazul cărora, fapta este
infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea, este înlăturată. Cauzele care
exclud caracterul penal al faptei se deosebesc şi de cauzele de nepedepsire
(desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), în cazul cărora, fapta
este infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea şi implicit aplicarea
pedepsei, este înlăturată.
Clasificare. Se poate face în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia poartă, se
disting cauze care înlătură pericolul social, situaţie reglementată de art.
181, cauze care înlătură vinovăţia, care vor fi analizate în cele ce urmează
şi cauze care înlătură prevederea faptei în legea penală, dezincriminarea;
2. În funcţie de sfera de aplicare, se disting cauze generale, care au
incidenţă cu privire la toate infracţiunile şi speciale, care au incidenţă doar
cu privire la una sau unele infracţiuni (proba verităţii la insultă şi
calomnie, îndemnul celuilalt soţ la adulter, necesitate militară în timp de
război în cazul infracţiunii de lovire sau insultă a inferiorului).
Noul cod penal, în consonanţă cu legislaţiile penale moderne, face ditincţie
între cauzele justificative, în prezenţa cărora comiterea faptei este autorizată
de şege şi cauzele de neimputabilitate, care înlătură vinovăţia sub oricare
dintre aspectele sale.

- cunoaşterea noţiunii de legitimă apărare;
51
- cunoaşterea noţiunii de stare de necesitate;
- cunoaşterea cauzelor justificative etralegale.

- studenţii vor putea să identifice cauzele în care se poate vorbi despre un
atac;
- studenţii vor putea să identifice daca, într-o situaţie dată, suntem în
prezenţa legitimei apărări;
- studenţii vor putea să aprecieze limita până la care se întinde starea de
necesitate.

Pentru unitatea de învăţare – Cauzele justificative timpul alocat este de 2
ore.
8.3.1. Legitima apărare

Exemplu: X îl loveşte pe Y cu cuţitul, iar Y, pentru a împiedica o nouă
lovitură iminentă, îl ucide cu o lovitură de bâtă.
Definiţie – art.44 Cp.
Raţiune. Apărarea este o faptă prevăzută de legea penală comisă fără
vinovăţie deoarece făptuitorul nu a acţionat cu voinţa liberă ci constrâns
fiind de existenţa atacului. Implicit este înlăturat şi pericolul social al
faptei, dat fiind caracterul just al acţiunii de apărare.
Condiţii. Pentru a exista legitima apărare este necesar să existe o
agresiune şi o acţiune de înlăturare sau împiedicare a agresiunii, respectiv
atacul şi apărarea;
I. Atacul este o acţiune-inacţiune conştientă a omului, cu caracter violent,
în care se foloseşte forţa fizică proprie sau unele mijloace, îndreptată
împotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală. Inacţiunea constituie
şi ea un atac în cazul în care există obligaţia de a acţiona (cazul unei
persoane care refuză să schimbe macazul de cale ferată). Atacul, pentru a
genera o acţiune de apărare legitimă, trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
1. să fie material, adică să constea în acte fizice îndreptate conştient
împotriva existenţei fizice a valorilor ocrotite. Este îndeplinită această
condiţie când pentru realizarea sa se foloseşte forţa fizică, instrumente sau
mijloace capabile să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite.
Atacul verbal existent în cazul infracţiunilor de insultă, calomnie,
ameninţare, şantaj, nu constituie atac ci doar un act provocator.
2. să fie direct. Această condiţie vizează raportul în spaţiu între atac şi
valoarea ocrotită. Atacul este direct când pune în pericol nemijlocit
valorile ocrotite. Uneori există atac direct chiar dacă nu există un contact
nemijlocit cu valoarea ocrotită(acţiunea de ucidere realizată prin otrava,
prin distrugerea insesizabilă a unei bărci în care urmează să se afle
52
victima). Atacul nu este direct dacă există un obstacol între atacator şi
atacat, lucru care se apreciază în funcţie de natura atacului şi mijlocul
folosit (dacă pentru atac se utilizează o puşcă, existenţa unei uşi între
atacator şi atacat nu are nici o relevanţă)
3. să fie imediat. Această condiţie vizează raportul în timp între atac şi
valoarea ocrotită. Caracterul imediat al atacului se apreciază prin durata
intervalului scurs între începutul atacului şi momentul ivirii pericolului.
Caracterul imediat presupune atât iminenţa atacului şi actualitatea lui, el
există din momentul declanşării până în momentul epuizării. În acest
interval apărarea este legitimă. Ulterior nu mai are acest caracter, ea
constituind doar o ripostă. Atacul iminent este în mod evident pe punctul
de a se declanşa, fapt reliefat din împrejurări obiective, nu pe baza unei
simple presupuneri; aprecierea caracterului iminent se face în funcţie de
toate împrejurările comiterii faptei. Atacul actual există cât timp este în
curs de desfăşurare, până la epuizarea lui. În cazul infracţiunilor
continuate, nu există atac în intervalul dintre actele de executare. În
legătură cu momentul final al atacului, se face distincţie între infracţiunile
care produc un prejudiciu ireparabil(omor), în situaţia cărora consumarea
infracţiunii marchează încetarea atacului şi infracţiunile care produc un
prejudiciu ce poate fi înlăturat sau diminuat printr-o atitudine
pozitivă(furt), în situaţia cărora consumarea nu marchează încetarea
atacului, întrucât permit o apărare legitimă după consumarea infracţiunii.
4. să fie injust, adică să nu aibă temei legal. Constituie un atac just
imobilizarea prin violenţă a unui infractor surprins în flagrant delict.
Atacul just îşi păstrează acest caracter dacă este efectuat în condiţiile legii.
Riposta provocatului şi apărarea care depăşeşte intenţionat limitele
atacului au caracter injust, şi constituie un atac faţă de care agresorul
iniţial se află în legitimă apărare.
5. să fie îndreptat împotriva celui care se apără, a altei persone, a
unui interes public. Apărarea pote interveni din partea unui terţ,
indiferent de existenţa sau nu a unei relaţii cu cel atacat, indiferent de
existenţa sau nu a unei solicitări din partea acestuia.
6. să pună în pericol grav persoana celui atacat sau interesul
public. Îndeplinrea acestei condiţii se apreciază în funcţie de ansamblul
împrejurărilor comiterii faptei.
Apărarea nu are caracter exclusiv, nu este necesar să fie unica modalitate

de înlăturare sau respingere a atacului. Pentru a avea caracter legitim
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să constea într-o faptă prevăzută de legea penală;
2. să fie îndreptată împotriva agresorului; în caz contrar, va putea fi
exclus caracterul penal al faptei doar dacă legitima apărare vine în concurs
cu eroarea (dacă X dorind să se apre de atacul lui Y, fiind întuneric, îl
confundă pe acesta cu z care îl însoţea pe Y).
3. să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Această condiţie se
apreciază sub aspectul întinderii şi a intensităţii apărării; sub aspectul
întinderii apărarea este necesară când are loc după ce atacul a devenit
iminent sau actual, până în momentul în care acesta a încetat, sau chiar
ulterior dacă există posibilitatea diminuării efectelor(furt); sub aspectul
intensităţii apărarea este necesară când a condus la înlăturarea atacului şi
nu a depăşit intensitatea acestuia. Caracterulnecesar trebuie analizat nu
numai în raport cu gravitatea atacului ci şi cu posibilităţile concrete ale
celui atacat de a se apăra. Necesitatea apărării nu presupune exclusivitatea
acesteia.
4. să fie proporţională cu gravitatea atacului. Această condiţie se
apreciază în funcţie de situaţia concretă. Proporţionalitatea nu este
matematică, nu presupune echivalenţa mijloacelor. Dacă
disproporţionalitatea este vădită, va exista depăşirea limitelor
legitimei apărări.
53
Depăşirea limitelor legitimei apărări, excesul de apărare poate avea
caracter justificat, situaţie în care fapta nu are caracter infracţional, fie
caracter scuzabil, situaţie în care fapta are caracter infracţional dar
beneficiază de circumstanţa atenuantă. În ambele cazuri există o depăşire
pe plan obiectiv, însă în cazul excesului justificat, pe plan subiectiv nu
există această depăşire, deoarece datorită stării de tuburare sau temere, cel
care se apără disproporţionat nu este conştient de aceasta. Dimpotrivă, în
cazul excesului scuzabil, cel care se apără este conştient de faptul că
apărarea sa este disproporţionată în raport cu atacul, de aceea fapta sa are
caracter infracţional. Excesul de apărare poate fi doar intensiv nu şi
extensiv, adică să depăşească în timp limitele atacului. În acest caz se va
putea reţine scuza provocării.
Efecte. Legitima apărare exclude caracterul penal al faptei. Este o cauză
personală, nu se răsfrânge asupra participanţilor. Înlătură răspunderea
civilă, nu şi în cazul excesului justificat.
8.3.2. Starea de necesitate

STAREA DE NECESITATE
Exemple –
Definiţie – art.45 Cp. -
Raţiune Acţiunea de salvare este o faptă prevăzută de legea penală
comisă fără vinovăţie deoarece făptuitorul nu a acţionat cu voinţa liberă ci
constrâns fiind de existenţa pericolului; implicit este înlăturat şi pericolul
social al faptei, dat fiind caracterul just al acţiunii de salvare;
- pericolul – generat de forţe iraţionale – fenomene naturale, atacuri ale
animalelor, iresponsabililor;
- condiţii – trebuie să existe o stare de pericol care să aibă ca efect o
acţiune de salvare;
starea de pericol – geneza sa un eveniment întâmplător, o activitate
omenească imprudentă sau intenţionată(incendiu);
1. iminent – pe cale să se producă, cât timp este actual;
2. inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod; aprecierea
caracterului inevitabil se face în funcţie de situaţia concretă;
3. să ameninţe valorile indicate expres – viaţa, integritatea
corporală, sănătatea proprie sau a altuia, un bun important propriu
sau al altuia, un interes obştesc – reiese caracterul grav al pericolului;
bun important – acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică,
ştiinţifică, istorică sau afectivă, legitimează acţiunea de salvare;
acţiunea de salvare –
1. să constea într-o faptă prevăzută de legea penală;
2. să fie necesară şi exclusivă – singura modalitate de înlăturare a
pericolului; să fie efectuată între momentul în care pericolul a devenit
iminent, cât timp este actual; aprecierea posibilităţii de înlăturare – în
funcţie de situaţia concretă;
3. prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat –
proporţie între valoarea salvată şi cea sacrificată - pe plan subiectiv
trebuie să nu existe disproporţie; în caz contrar – circumstanţă atenuantă;
4. fapta să nu fie comisă de către sau pentru a salva o persoană
care are datoria să se sacrifice;
- efecte juridice - exclude caracterul penal al faptei - cauză personală, nu
se răsfrânge asupra participanţilor; de regulă nu înlătură răspunderea
civilă – persoana prejudiciată nu are vină în producerea pericolului; în caz
contrar, şi dacă pagubele au fost produse pentru salvarea celui prjudiciat –
este înlăturată răspunderea civilă; dacă pericolul este cauzat crea de cauze
fortuite, repararea prejudiciului incumbă persoanei în favoarea căreia s-a
comis fapta;
54
8.3.3. Cauzele justificative extralegale
Sunt considerate a fi cauze justificative extralegale consimţământul
victimei şi exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii.
Consimţământul victimei, pentru a produce efectul justificativ,
consimţământul trebuie să fie valabil exprimat, actual, să privească o
valoare de care titularul poate dispune, să provină de la titularul acesteia şi
să fie deteminat.
Exercitarea unui drept exemplu: dreptul de corecţie al părinţilor asupra
copiilor lor minori, dreptul de retenţie al creditorului.
Îndeplinirea unei obligaţii exemplu: acţiunile membrilor forţelor de
ordine de a utiliza violenţe, limitate la scopul menţinerii ordinii publice.
 atac material, direct, imediat şi injust;

 apărare tipică, cesară şi proporţională;
 exces justificat;
 pericol grav, iminent şi inevitabil;
 acţiune de salvare necesară şi exclusivă.

1. Care sunt condiţiile atacului?
2. Ce înţelegem prin legitima apărare prezumată?
3. Prin ce se caracterizează excesul justificat?
4. Care sunt condiţiile acţiunii de salvare?
5. Care sunt cauzele justificative extralegale?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
543. Legitima apărare: a)înlătură răspunderea penală pentru fapta comisă; b)presupune comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării atacului; c)fapta comisă în legitimă apărare trebuie să fie unica
modalitate de înlăturare a atacului.
544. În contexul legitimei apărări, atacul: a)poate să îmbrace forma unei ameninţări cu un pericol grav şi
care nu poate fi înlăturat în alt mod; b)trebuie să aibă caracter imprevizibil; c)nu presupune în mod necesar un
contact efectiv între atacator şi cel atacat.
55
547. Legitima apărare prezumată: a)se caracterizează prin existenţa unui atac constând într-o ameninţare cu
un pericol grav şi care nu poate fi înlăturat în alt mod; b)se caracterizează prin existenţa unui atac constând într-
o pătrundere sau o încercare de pătrundere într-o locuinţă; c)în cazul său, cel care se apără trebuie să faca
dovada îndeplinirii condiţiilor atacului.
550. Fiind atacat de X cu un obiect contondent, neputând să fugă sau să ceară ajutor şi neavând nicio
armă la îndemână, Y smulge un par dintr-un gard pentru a se apăra: a)Y va răspunde pentru distrugere;
b)Y nu va răspunde pentru distrugere, fiind îndeplinite condiţiile legitimei apărări; c)Y nu va răspunde pentru
distrugere, fiind îndeplinite condiţiile stării de necesitate.
551. Starea de necesitate: a)este înlăturată dacă autorul acţiunii de salvare şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în lipsa acţiunii sale; b)este înlăturată dacă urmările acţiunii
de salvare sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în lipsa acesteia, chiar dacă autorul acţiunii de
salvare nu conştientizează acest lucru; c)se reţine chiar dacă autorul acţiunii de salvare ar fi avut şi alte
posibilităţi de a înlătura pericolul.
56
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele de neimputabilitate.
9.1. Introducere
9.3.1. Iresponsabilitatea
9.3.2. Beţia
9.3.3. Minoritatea
9.3.4. Eroarea
9.3.5. Constrângerea fizică
9.3.6. Constrângerea morală
9.3.7. Cazul fortuit
9.1. Introducere
Noţiune. Caracterul penal al faptei este o însuşire ce decurge din regăsirea
în conţinutul concret al faptei comise a trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, prevăzute în art.17 – pericolul social, vinovăţia şi prevedrea
în legea penală. Acest caracter penal al faptei este exclus când nu sunt
întrunite toate trăsăturile respective. Cauzele care exclud caracterul penal
al faptei sunt stări situaţii sau împrejurări existente în momentul comiterii
faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii.
Distincţii. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei se deosebesc de
cauzele care înlătură răspunderea penală (aministia, prescripţia, lipsa
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), în cazul cărora, fapta este
infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea, este înlăturată. Cauzele care
exclud caracterul penal al faptei se deosebesc şi de cauzele de nepedepsire
(desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), în cazul cărora, fapta
este infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea şi implicit aplicarea
pedepsei, este înlăturată.
Clasificare. Se poate face în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia poartă, se
disting cauze care înlătură pericolul social, situaţie reglementată de art.
181, cauze care înlătură vinovăţia, care vor fi analizate în cele ce urmează
şi cauze care înlătură prevederea faptei în legea penală, dezincriminarea;
2. În funcţie de sfera de aplicare, se disting cauze generale, care au
incidenţă cu privire la toate infracţiunile şi speciale, care au incidenţă doar
cu privire la una sau unele infracţiuni (proba verităţii la insultă şi
calomnie, îndemnul celuilalt soţ la adulter, necesitate militară în timp de
război în cazul infracţiunii de lovire sau insultă a inferiorului).
Noul cod penal, în consonanţă cu legislaţiile penale moderne, face ditincţie
între cauzele justificative, în prezenţa cărora comiterea faptei este autorizată
de şege şi cauzele de neimputabilitate, care înlătură vinovăţia sub oricare
dintre aspectele sale.

57
- cunoaşterea noţiunii de constrângere fizică, constrângere morală şi caz
fortuit;
- cunoaşterea noţiunii de iresponsabilitate, beţie şi minoritate;
- cunoaşterea noţiunii de eroare de fapt şi eroare de drept.

- studenţii vor putea să identifice cauzele în care se poate vorbi despre
lipsa responsabilităţii;
- studenţii vor putea să identifice daca, într-o situaţie dată, subiectului
activ i se poate pretinde o conduită conformă normelor legale;
- studenţii vor putea să aprecieze caracterul vincibil sau invincibil al erorii
de fapt.

Pentru unitatea de învăţare – Cauzele de neimputabilitate timpul alocat este
de 2 ore.

Pentru ca un rezultat socialmente periculos să fie imputabil sub aspect
subiectiv autorului unui act de conduită, subiectul trebuie să acţioneze cu
vinovăţie, sub oricare dintre formele sale. Vinovăţia însă presupune o serie
de aspecte, şi anume responsabilitatea, cunosşterea caracterului antisocial al
faptei comise şi exigibilitatea unei conduite conforme normelor legale.
Corespunzător acestor aspecte, dreptul penal reglementează cauzele de
neimputabilitate.
9.3.1. Iresponsabilitatea
- definiţie – art.48 Cp. – Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
- raţiune – înlătură responsabilitatea;
- cauze – anomalii, maladii, tulburări provocate de intoxicaţii;
- caractere – permanentă-trecătoare, congenitală-survenită; trebuie să
existe în momentul comiterii faptei şi să fie totală – constatată prin
expertiză; dacă este doar parţială va pute fi luată în considerare ca fiind o
circumstanţă atenunată;
- condiţii –
1. să existe incapacitate psihică intelectuală sau volitivă;
2. să existe în momentul comiterii faptei – nu provocată;
3. fapta comisă să fie prevăzută de legea penală;
- efecte juridice – exclude caracterul penal al faptei – se pot dispune
măsuri de siguranţă - cauză personală, nu se răsfrânge asupra
58
participanţilor; nu înlătură răspunderea civilă;
9.3.2. Beţia
- definiţie – art.49 Cp. – stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată
efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale
persoanei anumite substanţe excitante sau narcotice consumate ori
introduse în corpul său; - exemple
- raţiuni – înlătură responsabilitatea;
- clasificare – diferite forme cu consecinţe juridice distincte;
accidentală(independent de voinţa persoanei) voluntară – simplă,
premeditată – circumstanţă atenunată, agravantă; completă(înlăturarea
discernământului), incompletă(diminuează capacitatea persoanei de a
înţelege şi de a fi stăpână pe acţiunile sale)
- beţia accidentală completă – condiţii –
1. să existe în momentul comiterii faptei
2. să fie accidentală
3. să fie completă
4. fapta comisă să fie o faptă prevăzută de legea penală
- efecte juridice – exclude caracterul penal al faptei - cauză personală, nu
se răsfrânge asupra participanţilor; înlătură răspunderea civilă; participaţie
improprie;
- alte categorii ale beţiei – circumstanţă atenuantă sau agravantă;
9.3.3. Minoritatea
- definiţie – art.50 Cp. – starea în care se găseşte făptuitorul minor, care
în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta
şi nu îndeplinea condiţiile pentru a răspunde penal; - exemple
- raţiune – înlătură responsabilitatea; capacitatea psiho-fizică a persoanei
de a-şi da seama de seminificaţia socială a acţiunilor sale şi de a şi le dirija
în mod voit se formează odată cu dezvoltarea persoanei fizice; există
prezumţia – absolută sau relativă – de lipsă a discernământului; prezenţa
discernîmântului trebuie dovedită – expertiză psihiatrică;
- condiţii –
1. să se comită o faptă prevăzută de legea penală
2. făptuitorul, la data comiterii faptei, să nu îndeplinească
condiţiile pentru a răspunde penal – cazul specific al infracţiunilor a
căror executare se prelungeşte în timp;
- efecte juridice exclude caracterul penal al faptei - cauză personală, nu se
răsfrânge asupra participanţilor; nu înlătură răspunderea civilă; participaţie
improprie;
9.3.4. Eroarea
- definiţie – art.51 Cp. –reprezentarea eronată de către cel ce comite o
faptă prevăzută de legea penală, a situaţiei din momentul comiterii faptei,
reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor
date ale realităţii, în condiţiile în care necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a respectivelor date nu-i sunt imputabile făptuitorului - exemple
- raţiuni – existenţa vinovăţiei unei persoane este condiţionată de
cunoaşterea ansamblului împrejurărilor în care acţionează, cunoaştere care
îi permite infractorului să prevadă sau să poată prevedea rezultatul
socialmente periculos al faptei sale; în caz contrar, existenţa unei erori îl
împiedică pe făptuitor să prevadă rezultatul faptei sale şi implicit să-şi
poată determina în mod conştient voinţa;
- clasificare – în funcţie de mai mulţi factori: obiectul asupra căruia
poartă – de fapt(necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra
unor date ale realităţii sau asupra unei norme juridice nepenale) de
drept(necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra unei norme
juridice penale) – importanţa distincţiei – eroarea de fapt determină
excluderea caracterului infracţional al faptei, cea de drept nu are acest
59
efect; factorii determinanţi – necunoaştere sau ignoranţă(determinată
de lipsa de cultură), inducere în eroare(o acţiune de înşelare) –
importanţa distincţiei – participaţia improprie; consecinţe –
esenţială(exclude vinovăţia), neesenţială(nu are acest efect),
principală(poartă asupra unor date de fapt ce reprezintă elemnte
constitutive ale infracţiunii), secundară(poartă asupra unor date de fapt ce
reprezintă circumstanţe agravante ale infracţiunii) – importanţa distincţiei
– înlătură însăşi existenţa infracţiunii sau numai realizarea conţinutului
agravat, posibilitatea de evitare – invincibilă(exclude vinovăţia –
completă necunoaştere a realităţii care nu poate fi înlăturată, oricâte
diligenţe ar depune făptuitorul), vincibilă(ar fi putut fi înlăturată dacă
făptuitorul ar fi fost mai atent) – importanţa distincţiei –eroarea invincibilă
exclude caracterul penal al faptei, cea vincibilă are acest efect doar în
situaţia în care faptele sunt incriminate numai în situaţia comiterii lor cu
intenţie;
- eroarea de fapt esenţială (principală sau secundară) – condiţii –
1. să se comită o faptă prevăzută de legea penală
2. în momentul comiterii faptei, autorul său să nu cunoască
existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul infracţional al faptei comise(stare – modul în care se prezintă
o anumită entitate – persoană, bun, instituţie, exemplu – femeie
însărcinată, situaţie – poziţia pe care o are o anumită entitate – persoană,
bun, exemplu – calitatea de rudă, împrejurare – circumstanţă în care are
loc comiterea faptei, exemplu – în timpul nopţii)
3. starea, situaţia sau împrejurarea care nu sunt cunoscute
făptuitorului să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii sau o
circumstanţă a acesteia – va determina fie excluderea caracterului penal
al faptei, fie realizarea conţinutului de bază
4. necunoaşterea sau cunoaşterea greşită să persiste pe tot
parcursul comiterii faptei
- eroarea de fapt neesenţială – nu exclude caracterul penal al faptei;
exemple – eroarea asupra persoanei – caracter esenţial(se suprapune
peste legitima apărare), neesenţial(infracţiunea deviată), eroarea asupra
obiectului material – caracter esenţial(furt – bun propriu), neesenţial(bun
aparţinând altei persoane), eroarea asupra mijlocului folosit – caracter
esenţial(înşelăciune), neesenţial(omor), eroarea asupra direcţiei acţiunii–
caracter esenţial(se suprapune peste legitima apărare),
neesenţial(infracţiunea deviată);
- eroarea de drept – în funcţie de caracterul normei juridice –
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice nepenale este
asimilată erorii de fapt; necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
norme juridice penale nu exclude caracterul penal al faptei; de lege
ferenda – caracterul absolut al prezumţiei de cunoaştere a legii penale nu
mai este de actualitate datorită redactării insuficient de clare a legii şi a
excesului de legiferare; în consecinţă se propune ca şi eroarea de dret să
excludă caracterul penal al faptei în anumite cazuri: dacă există o achitare
anterioară pentru o faptă comisă în condiţii identice, dacă există un sfat
din partea unui profesionist, dacă datorită unor cauze înscrisul cu
dispoziţiile legale nu a putut fi răspândit în anumite locuri;
- efecte juridice – dacă poartă asupra unui element constitutiv al
infracţiunii – faptă incriminată dacă este comisă cu intenţie -
determină excluderea caracterului penal al faptei; faptă incriminată dacă
este comisă cu intenţie sau din culpă - determină excluderea caracterului
penal al faptei doar dacă eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei; – dacă
poartă asupra unui element care constituie o circumstanţă agravantă
- determină realizarea conţinutului de bază al infracţiunii; cauză personală,
nu se răsfrânge asupra participanţilor; nu înlătură răspunderea civilă; este
posibilă aplicarea unor măsuri de siguranţă;
60
9.3.5. Constrângerea fizică
Constrângerea fizică – presiunea pe care o forţă căreia nu i se
poaterezista o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa
fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală, fiind în
imposibilitate fizică să acţioneze în alt fel - este exclusă libertatea de
voinţă a persoanei; înlătură exigibilitatea unui comportament conform
legii;
- practica judiciară – cele mai multe fapte comise sub imperiul
constrângerii fizice sunt fapte comise prin omisiune; există şi situaţii când
se comit fapte prin comisiune – exemplu;
- condiţii –
1. să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane – poate
proveni din partea altei persoane, animal, eveniment; participaţie
improprie;
2. constrângerii să nu i se fi putut rezista – inexistenţa unei
posibilităţi de a opune rezistenţă; în caz contrar, caracterul penal al faptei
nu este înlăturat; posibilitatea de a rezista constrângerii se apreciază în
funcţie de situaţia concretă;
3. sub imperiul acestei constrângeri să se comită o faptă prevăzută
de legea penală;
9.3.6. Constrângerea morală

Constrângerea morală – presiunea exercitată prin ameninţarea cu un
pericol grav pentru persoana făptuitorului sau a altuia,sub imperiul
căreia cel ameninţat comite o faptă prevăzută de legea penală - este
exclusă libertatea de voinţă a persoanei; înlătură exigibilitatea unui
comportament conform legii;
- condiţii –
1. să existe o constrângere exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav – creează persoanei ameninţate un sentiment de teamă sub
imperiul căreia comite faptă prevăzută de legea penală; oral sau scris;
pericolul grav să ameninţe valorile exprs prevăzute – viaţa, integritatea
corporală, libertatea, demnitatea, averea; trebuie să existe o proporţie între
răul cu care se ameninţă şi cel produs; participaţie improprie;
2. pericolul cu care se meninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât
prin comiterea faptei pretinse – inexistenţa unei posibilităţi de a înlătura
pericolul; în caz contrar, caracterul penal al faptei nu este înlăturat;
posibilitatea de prevedere a unei alte modalităţi de înlăturare a pericolului
se apreciază în funcţie de situaţia concretă;
3. sub imperiul acestei constrângeri să se comită o faptă prevăzută
de legea penală;
- efecte juridice – exclude caracterul penal al faptei, nu însă şi pentru cel
care contrânge – participaţie improprie sau ameninţare; înlătură de regulă
răspunderea civilă;
- există posibilitatea să vină în concurs cu alte cauze – eroarea, legitima
apărare(împotriva agresorului); stare de necesitate, caz fortuit;
9.3.7. Cazul fortuit

- definiţie – art.47 Cp. – exemple – tractorist, obuz;
- caracteristica – acţiunea-inacţiunea produce un rezultat socialmente
periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi
prevăzută şi care cauzează producerea acelui rezultat; imposibilitate de
prevedere este generală şi obiectivă – în respectivele condiţii nici o
persoană nu ar fi putut să prevadă; înlătură exigibilitatea unui
comportament conform legii;
- cauze – fenomene ale naturii, defectarea unor mecanisme, conduita
imprudentă a unei persoane, starea maladivă a unei persoane, comportatea
unor vieţuitoare; nu se poate prevedea faptul că vor interveni, natura lor,
61
momentul intervenirii lor, efectul pe care urmează să-l produca;
- condiţii –
1. rezultatul socialmente periculos să fie consecinţa intervenirii
unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului;
2. făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea intervenţia
respectivei împrejurări;
3. fapta care a produs rezultatul socialmente periculos să fie
prevăzută de legea penală;
- efecte juridice – exclude caracterul penal al faptei – imposibilitatea de
prevedere este generală şi obiectivă – cauză care se răsfrânge asupra tutror
participanţilor; înlătură răspunderea civilă;
Concepte şi termeni de reţinut:
 responsabilitate, eroare, exigibilitate;

 iresponsabilitate;
 constrângere fizică şi morală
 caz fortuit
 eroare de fapt

1. Care sunt condiţiile constrângerii fizice?
2. Care sunt condiţiile constrângerii morale?
3. În ce situaţie suntem în prezenţa cazului fortuit?
4. Care sunt formele pe care le poate îmbrăca eroarea?
5. Ce condiţii trebuie să îndeplinească eroarea pentru a înlătura caracterul penal al faptei?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Constrângerea morală se poate reţine: a)în ipoteza în care există o ameninţare cu un pericol eventual; b)în
ipoteza în care există o ameninţare cu un pericol evitabil; c)în ipoteza în care, ameninţat fiind cu uciderea
propriului copil, un părinte este constrâns să omoare două persoane.
2. Constrângerea fizică: a)înlătură caracterul penal al faptei, chiar şi în ipoteza în care cel constrâns a avut
posibilitatea să respingă forţa exercitată asupra sa; b)constă într-o ameninţare reală cu un pericol grav, iminent
şi inevitabil; c)poate fi exercitată de către o altă persoană, ipoteză în care aceasta va răspunde pentru fapta
comisă de cel constrâns.
62
3. Beţia involuntară incompletă: a)poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei; b)poate
constitui o circumstanţă atenuantă; c)poate constitui o circumstanţă agravanta dacă autorul şi-a provocat-o în
vederea comiterii unei infracţiuni.
4. Iresponsabilitatea: a)trebuie să existe în momentul comiterii actului de conduită; b)trebuie să existe în
momentul producerii rezultatului; c)dacă există în momentul comiterii actului de conduită, înlătură răspunderea
penală pentru fapta comisă.
5. Eroarea: a)înlătură caracterul penal al faptei dacă poartă asupra legii penale, cu condiţia ca cel care o invocă
să poată proba faptul că nu a avut posibilitatea să o cunoască; b)înlătură caracterul penal al faptei în situaţia în
care cel care o invocă ar fi avut obligaţia şi posibilitatea să o evite; c)nu înlătură caracterul penal al faptei dacă
poartă asupra unei circumstanţe agravante.
63
Sancţiunile în dreptul penal. Pedepsele principale.Pedepsele complementare. Pedeapsa accesorie.
10.1. Introducere
10.4. Pedepsele principale
10.4.1. Detenţiunea pe viaţă
10.4.2. Închisoarea
10.4.3. Amenda.
10.5. Pedepsele complementare
10.5.1. Pedepsa interzicerii unor drepturi
10.5.2. Degradarea militară
10.6. Pedeapsa accesorie
10.1. Introducere
Sancţiunea este alături de infracţiune şi răspunderea penală, una dintre
cele trei instituţii de bază ale dreptului penal şi totodată este un element
component al normei penale de incriminare, reprezentând consecinţa
nerespectării ipotezei şi dispoziţiei.
Categorii. Categoriile de sancţiuni reglementate de legea penală sunt:
pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
PEDEPSELE
Definiţie. Conform art.52, pedeapsa este o măsură de constrângere
şi un mijloc de reeducare a condamnatului, aplicată în vederea
prevenirii comiterii de noi infracţiuni.
Trăsături caracteristice. Acestea se desprind din definiţia dată de

lege şi sunt următoarele:
– pedeapsa este o măsură de constrângere, deoarece implică o suferinţă, o
privaţiune sau o restrângere de drepturi, bunuri, libertate;
- pedeapsa este un mijloc de reeducare, deoarece are drept scop formarea
unei atitudini conforme exigenţelor societăţii;
- pedeapsa este prevăzută de lege, conform principiului de bază al
legalităţii pedepsei;
- pedeapsa este aplicată de IJ, care are dreptul şi obligaţia să o
individualizeze, stabilind un cuantum corespunzător gredului de pericol
social concret;
- pedeapsa are un caracter personal, în conformitate cu principiul
caracterului personal al răspunderii penale;
- pedeapsa are un scop specific, întrucât, conform art.52, al.2, prin
executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţã de
muncã, faţã de ordinea de drept şi faţã de regulile de convieţuire socialã.
Scopurile pedepsei sunt: prevenţia generală, realizată prin intermediul
pedepsei legale, adică prin prevederea în normele de drept penal a
sancţiunilor aplicabile în cazul comiterii infracţiunilor şi prevenţia
specială, realizată prin intermediul pedepsei judiciare care se aplică de
către instanţa de judecată în urma procesului de tragere la răspundere
penală a membrilor societăţii care au încălcat norma juridică penală.
Pedeapsa legală este prevăzută în norma de incriminare iar cuantumul său,
care în majoritatea cazurilor este relativ determinat, având o limită minimă
64
şi una maximă, este determinat de gradul de pericol social abstract al
infracţiunii. Pedeapsa judiciară este aplicată de instanţă între limitele
pedepsei legale, iar cuantumul său este determinat de gradul de pericol
social concret al infracţiunii comise.
Condiţii de eficacitate. Pentru a-şi îndeplini scopurile specifice,

sancţiunea trebuie să fie: legală (nu se poate aplica o sancţiune decât în
condiţiile şi limitele prevăzute de lege), personală (nici o persoană nu
poate fi sancţionată pentru fapta alteia), adaptabilă (majoritatea pedepselor
prevăzute de lege sunt relativ determinate – având o limită minimă şi una
maximă, aflictivă şi moralizatoare (să implice o suferinţă, privaţiune sau
restrângere de drepturi), egală pentru toţi infractorii şi inevitabilă.
Categorii de pedepse. Legea penală reglementează trei categorii de

pedepse:
- pedepse principale – detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30
ani şi amenda de la 100 la 50 mii lei; pentru toate infracţiunile legea
prevede cel puţin o pedeapsă principală; aplicarea lor este necondiţionată
pentru instanţa de judecată, în sensul că, acestea pot fi aplicate singure în
cazul comiterii unei infracţiuni, independent de aplicarea şi a altor
categorii de sancţiuni;
- complementare – interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi
degradarea militară; aplicarea lor este de regulă facultativă; sunt aplicabile
alături de pedeapsa principală a închisorii sau detenţiunii pe viaţă; -
accesorii – interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de lege; decurg din
aplicarea pedepsei principale a închisorii sau detenţiunii pe viaţă pentru a
întregi caracterul aflictiv al acestora.
Legea poate să prevedă pentru o anumită infracţiune o singură
pedeapsă principală, situaţie în care va exista o pedeapsă unică, sau două
pedepse principale (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, închisoarea sau
amenda) între care instanţa, în funcţie de pericolul social al faptei şi al
infractorului, va trebui să aleagă; în această situaţie, există pedepse
alternative.
Odată dispuse de către instanţa de judecată, pedepsele principale pot fi
înlocuite sau comutate unele cu altele, fie ca efect al legii penale mai
favorabile, a unui act de clemenţă, sau a comportării necorespunzătoare a
condamnatului.
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

- însuşirea noţiunii de sancţiune penală;
- evidenţierea categoriilor de sancţiuni aplicabile în dreptul penal.
- Delimitarea noţiunilor de pedeapsă principală, complementară şi
accesorie.

- studenţii vor cunoaşte cadrul general al sancţiunilor în dreptul penal
român;
- studenţii vor cunoaşte pedepsele, condiţiile de aplicare şi limitele lor
generale;
- studenţi vor fi în măsură să facă distincţia între pedepsele
65
complementare şi pedeapsa accesorie.
Timp alocat unităţii de învăţare

Pentru unitatea de învăţare – Sancţiunile în dreptul penal. Pedepsele, timpul
alocat este de 2 ore.
10.4. Pedepsele principale

10.4.1. Detenţiunea pe viaţă
1. Detenţiunea pe viaţă. Este singura pedeapsă principală absolut
determinată de legiuitor şi constă în lipsirea de libertate a condamnatului
pe o perioadă nedeterminată, pentru tot restul vieţii sale, prin deplasarea
lui într-un mediu închis unde este supus unui regim de viaţă şi muncă
impus.
A fost introdusă prin Decretul-lege 6/1990 ca urmare a abolirii
pedepsei cu moartea.
În majoritatea cazurilor este prevăzută alternativ cu închisoarea de la
15 la 25 de ani, fiind unică doar în cazul a două infracţiuni de gravitate
deosebită (genocidul pe timp de război, şi tratamentele nomenoase pe timp
de război).
Detenţiunea pe viaţă nu se aplică următoarelor categorii de infractori:
1. infractorilor care la data pronunţării hotărârii de condamnare au împlinit
60 de ani; în acest caz, condamnaţilor li se va aplica pedeapsa închisorii pe
25 de ani;
2. infractorilor minori, cărora li se aplică pedeapsa închisorii între 5 şi 20
de ani.
Este reglementat şi un caz specific de înlocuire a acestei pedepse.
Astfel, conform art. 55 al.1, pedeapsa detenţiunii pe viaţã nu se aplicã
aceluia care, la data pronunţãrii hotârârii de condamnare, a împlinit vârsta
de 60 de ani. În acest caz, în locul pedepsei detenţiunii pe viaţã se aplicã
pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor
drepturi pe durata ei maximã.
10.4.2. Închisoarea
Închisoarea de la 15 zile la 30 ani. Este o pedeapsă principală relativ
determinată. Limitele sale generale sunt 15 zile, respectiv 30 ani şi aceste
limite nu pot fi depăşite niciodată, iar limitele speciale sunt prevăzute în
conţinutul infracţiunilor sancţionate de lege cu această pedeapsă. Ea
constă în lipsirea de libertate a condamnatului pe o perioadă determinată
prin hotărârea de condamnare, prin deplasarea lui într-un mediu închis
unde este supus unui regim de viaţă şi muncă impus. Legea reglementează
însă diferite moduri de executare a acestei pedepse, dintre care, unele nu
presupun lipsirea de libertate a condamnatului.
În art. 56, 57, 58 Cp. sunt reglementate regimul de deţinere şi regimul
de muncă. Astfel, art.56 al.1 prevede obligaţia condamnatului de a presta
66
o muncă utilă. Obligaţia de a munci revine condamnaţilor apţi pentru
muncă; nu au această obligaţie condamnaţii bărbaţi care au împlinit 60 de
ani şi condmnaţii femei care au împlinit 55 de ani; la cererea acestora, cu
avizul medicului, vor putea fi totuşi folosiţi la muncă. Deţinerea are loc în
comun, dar condamnaţii bărbaţi sunt deţinuţi separat de condamnaţii
femei, iar condamnaţii majori sunt deţinuţi separat de condamnaţii minori.
Munca desfăşurată este considerată un mijloc de reeducare, şi are loc cu
respectarea normelor protecţie a muncii, a dispoziţiilor referitoare la
concediul de maternitate, maximum 12 ore pe zi, potrivit calificării
fiecărui condamnat. Munca prestată este remunerată, 10% revenindu-i
condamnatului (din care o treime îi revine în cursul executării, iar restul
ulterior), restul îi revine aministraţiei penitenciarului şi se face venit la
stat.
10.4.3. Amenda.
Amenda de la 100 la 50 mii lei. Este o pedeapsă relativ determinată,
limitele generale fiind 1milion, respectiv 500 milioane. În ceea ce
priveşte limitele speciale, având în vedere că în conţinutul legal al
infracţiunilor din partea specială nu sunt precizate, în partea generală sunt
reglementate trei perechi de limite speciale ale amenzii, după cum
urmează:
- de la 150 la 10 mii dacă amenda este pedeapsă unică
- de la 300 la 15 mii dacă amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea
de cel mult un an;
- de la 500 la 30 mii dacă amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea
mai mare de un an;
Amenda constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să
o plătească statului. Prezintă particularităţi pozitive (este uşor de executat,
condamnatul nu este scos din mediul familial) şi negative (afectează
indirect şi familia condamatului, este doar relativ egală pentru toţi
infractorii). În urma stabilirii şi aplicării pedepsei amenzii, infractorul nu
poate fi pus în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la
întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor
faţă de care acesta are obligaţii legale.
Legea prevede posibilitatea înlocuirii pdepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii. Potrivit art. 63 ind.1, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-
credinţă de la plata amenzii, instanţa de judecată poate înlocui această
pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea
comisă, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. Se va
putea înlocui pedeapsa în prezenţa următoarelor condiţii:
1. infracţiunea să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii, alternativ
cu pedeapsa amenzii;
2. pentru infracţiunea comisă, instanţa să fi aplicat pedeapsa amenzii;
3. la pedeapsa amenzii să nu se fi ajuns în urma reţinerii circumstanţelor
atenuante; necesitatea îndeplinirii acestei condiţii se explică prin faptul că
efectul circumstanţelor este oligatoriu;
4. condamnatul să nu fi executat cu rea-credinţă pedeapsa amenzii; aceasta
presupune că se dovedeşte că persoana condamnată a avut posibilitatea să-
şi execute pedeapsa, dar nu a făcut-o.
10.5. Pedepsele complementare
10.5.1. Pedepsa interzicerii unor drepturi

Noţiune sunt menite să completeze represiunea instituită prin aplicarea
pedepselor principale şi îndeplinesc alături de acestea funcţia de
constrângere şi reeducare.
Mod de aplicare. Se aplică doar alături de pedeapsa principală a

închisorii şi detenţiunii pe viaţă, atunci când legea sau instanţa de judecată
67
consideră că pedeapsa principală este insuficientă pentru atingerea
scopurilor pedepsei. Prin urmare, aplicarea pedepsei complementare este
obligatorie sau facultativă, în funcţie de infracţiunea comisă, de infractor
şi de împrejurările comiterii faptei. Pedeapsa complementară nu se aplică
infractorilor minori.
Categorii. Legea prevede două categorii de pedepse complemetare:

interzicerea unor drepturi pe o durată da la 1 la 10 ani şi degradarea
militară.
1. Interzicerea unor drepturi.
Conţinut. Art. 64, reglementează conţinutul aceastei pedepse

complemetare, prevăzând că ea constã în interzicerea unuia sau unora din
urmãtoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autoritãţile publice sau în funcţii

elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autoritãţii de stat;

interzicerea acestui drept se poate, de regulă, dispune numai alături de
interzicerea drepturilor prevăzute anterior.
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura

aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru sãvârşirea infracţiunii;
se poate aplica în cazul în care, profitând de funcţia sau profesia sa,
infractorul a comis o infracţiune intenţionată în legătură cu această funcţie
sau profesie, prin urmare a dat dovadă de incorectitudine; exemplu: X,
medic chirurg, profitând de funcţia sa de director al spitalului, a comis
infracţiunea de luare de mită. Nu se va putea aplica această pedeapsă în
cazul în care infracţiunea este comisă în legătură cu funcţia sau profesia
exercitată, dar nu datorită incorectitudinii ci datorită incapacităţii
infractorului cauzată de unele împrejurări care îl fac impropriu pentru
funcţia sau profesia respectivă; exemplu: X, medic chirurg, datorită
nepriceperii, cauzează moartea unui pacient; într-o asemenea situaţie, va
putea fi aplicată o măsură de siguranţă.
d) drepturile pãrinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator; aceste din urmă drepturi vor putea
fi interzise de exemplu în cazul comiterii infracţiunii de viol sau rele
tratamente aplicate minorului.
După cum prevede art.64, această pedeapsă constă în interzicerea unor
drepturi; în concluzie se pot interzice unul sau unele drepturi şi nu toate
acestea.
Caracter. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor

drepturi este de regulă facultativă, instanţa putând să o aplice în cazul în
care acest lucru se impune, dată fiind infracţiunea comisă şi consideră că
este necesar pentru realizarea scopurilor pedepsei. Există însă infracţiuni
în al căror conţinut legal se prevede că alături de pedeapsa principală a
închisorii se aplică pedeapsa complemetară a interzicerii unor drepturi (de
exemplu în cazul infracţiunii de omor, viol). În aceste cazuri, aplicarea
pedepsei complemetare este obligatorie pentru instanţa de judecată.
Condiţii de aplicare. Potrivit art. 65, pedeapsa complemetară poate fi

aplicată în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. pedeapsa principalã stabilitã de instanţă este închisoarea de cel puţin 2
68
ani; această condiţie trebuie să fie îndeplinită şi în cazul în care aplicarea
pedepsei complemetre este obligatorie;
2. insţanta constatã cã, faţã de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurãrile cauzei şi persoana infractorului, aceastã pedeapsã este
necesarã; această condiţie va fi luată în considerare de instanţă dacă
aplicarea pedepsei complementare este facultativă.
Durata pedepsei complemetare a interzicerii unor drepturi va fi

stabilită de instanţă între limitele prevăzute de lege, de la 1 la 10 ani. Este
prin urmare o pedeapsă relativ determinată de legiuitor. Dacă însă instanţa
dispune interzicerea mai multor drepturi, toate vor fi interzise pe aceeaşi
durată.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi, are loc după

executarea pedepsei închisorii, sau dupã considerarea ca executată a
acestei pedepse prin graţierea totalã sau a restului de pedeapsã, ori prin
prescripţia executãrii pedepsei.
10.5.2. Degradarea militară
Definiţie. Conform art. 67, pedeapsa complementarã a degradãrii

militare constã în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformã. Ea
se aplică doar infractorilor care au calitatea de militari activi sau în
rezervă. Este o pedeapsă absolut determinată de legiuitor, deoarece
instanţa nu o mai poate individualiza.
Caracter. Această pedeapsă complemetară este obligatorie sau

facultativă pentru instanţa de judecată, în funcţie de forma de vinovăţie cu
care infracţiunea a fost comisă şi de pedeapsa stabilită de instanţă pentru
aceasta.
Astfel, degradarea militarã se aplicã în mod obligatoriu dacã pedeapsa
principalã stabilitã de instanţă este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţã.
Degradarea militarã se aplică în mod facultativ pentru infracţiuni
comise cu intenţie, dacã pedeapsa principalã stabilitã este de cel puţin 5
ani şi de cel mult 10 ani.
Odată aplicată, degradarea militară este definitivă. Nici chiar după
reabilitare, fostului condamnat nu îi va putea fi redat gradul pierdut.
Mod de executare. Această pedeapsă complementară se execută chiar

şi în lipsa condamnatului, după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
10.6. Pedeapsa accesorie

Noţiune. Pedeapsa accesorie constã în interzicerea drepturilor
prevãzute în art. 64., ca efect al condamnării la pedeapsa închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau a
închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute la literele a.-c.,
din momentul în care hotãrârea de condamnare a rãmas definitivã şi pânã
la executarea pedepsei sau considerarea ei ca executată prin graţiere totalã
sau a restului de pedeapsã ori prin împlinirea termenului de prescripţie a
executãrii pedepsei. Interzicerea celorlalte două categorii de drepturi
rămâne facultativă pentru instanţă.
Pedeapsa accesorie întregeşte caracterul aflictiv şi moralizator al
pedepselor principale, pentru că în mod firesc, pe durata executării
pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, condamnatului nu îi sunt
create condiţiile de a-şi exercita drepturile cetăţeneşti şi civile care fac
obiectul acestei pedepse.
69
Mod de aplicare. Instanţa nu trebuie să dispună interzicerea acestor
drepturi, deoarece această interzicere operează în puterea legii în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă.
Durată. Pedeapsa accesorie nu are o durată proprie; ea depine de
pedeapsa principală pe care o însoţeşte şi de regulă este egală ca şi durată
cu aceasta. Prin excepţie, se poate întâmpla ca pedeapsa accesorie să fie
mai scurtă ca durată dacât cea principală (în cazul în care condamnatul a
fost judeact în stare de arest preventiv, pe perioada arestului nu îi sunt
interzise aceste drepturi, deoarece pedeapsa accesorie începe să fie
executată din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas
defintivă; durata arestului preventiv se compută din durata pedepsei
pronunţate, aşadar, condamnatul trebuie să execute doar restul rămas în
urma scăderii duratei arestului preventiv din durata pedepsei pronunţate de
instanţă; pe durata executării acestui rest e pedeapsă îi vor fi interzise
drepturile, cu titlu de pedeapsă accesorie). Se poate întâmpla şi ca
pedeapsa accesorie să fie mai lungă ca durată decât pedeapsa principală
(când condamnatul se sustrage de la executare, pedeapsa principală începe
să fie executată după prinderea acestuia, dar pedeapsa accesorie începe să
fie executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare).
Calculul pedepselor
Potrivit art.87, durata executãrii pedepsei închisorii se socoteşte din
ziua în care condamnatul începe sã execute hotãrârea definitivã de
condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei si ziua în care
înceteazã, se socotesc ca zile pline în durata executãrii.
Timpul în care condamnatul, în cursul executãrii pedepsei, se aflã
bolnav în spital, intrã în durata executãrii, afarã de cazul în care si-a
provocat în mod voit boala; dacă boala a fost provocată de condamnat în
mod voit, iar aceastã împrejurare se constatã în cursul executãrii pedepsei,
durata pedepsei se va prelungi cu durata cât condamnatul a stat în spital.
În cazul în care pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă,
timpul în care condamnatul se aflã bolnav în spital nu intră în durata
executării, întrucât prestarea unei munci este de esenţa executării pedepsei
închisorii la locul de muncă.
În cazul în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii, timpul executat din pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, intră în durata executării pedepsei închisorii.
Computarea reţinerii şi arestării preventive

Potrivit art.88, timpul reţinerii si al arestãrii preventive se scade din
durata pedepsei închisorii pronunţate. Această computare va avea loc şi în
situaţia în care pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă, întrucât, există
posibilitatea ca această pedeapsă să fie comutată sau înlocuită cu pdeapsa
închisorii. Computarea va avea loc indiferent de modul de executare a
pedepsei închisorii.
Scãderea duratei reţinerii şi arestării preventive, se face şi atunci când
condamnatul a fost urmãrit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat,
pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacã a fost scos de sub
urmãrire, s-a încetat urmãrirea penalã sau a fost achitat ori s-a încetat
procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea
preventivã.
Scãderea reţinerii şi a arestãrii preventive se face şi în caz de
condamnare la amendã, prin înlãturarea în total sau în parte a executãrii
amenzii.
Scãderea reţinerii şi a arestãrii preventive nu se face din durata măsurii
educative.
În cazul infracţiunilor sãvârşite în afara teritoriului statului român,
partea din pedeapsã precum şi reţinerea şi arestarea preventivã executate
70
în afara teritoriului ţãrii se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi
infracţiune de instanţele române.
 pedeapsă principală, complementară şi accesorie;

 interzicerea unor drepturi;
 degradarea militară;
 detenţiunea pe viaţă;
 amenda.
Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Care sunt categoriile de condamnaţi cărora nu li se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă?
2. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora se poate dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii?
3. Care sunt categoriile de drepturi ce pot fi interzise cu titlu de pedeapsă complementară?
4. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora poate fi dispusă pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi?
5. Care sunt diferenţele între pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Pedeapsa accesorie: a)se execută ulterior executării pedepsei principale; b)aplicarea ei este posibilă atunci
când pedeapsa principală depăşeşte 2 ani; c)decurge din aplicarea pedepsei principale a închisorii sau detenţiunii
pe viaţă.
2. Interzicerea drepturilor părinteşti: a)poate constitui o pedeapsă complementară; b)constituie întotdeauna
o pedeapsă accesorie în ipoteza în care s-a pronunţat o pedeapsă privativă de libertate; c)constituie o măsură de
siguranţă;
3. Sancţiunea interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie similară celei de care s-a folosit autorul la
comiterea faptei: a)este o pedeapsă complementară; b)este o măsură de siguranţă; c)decurge de drept din
aplicarea unei pedepse privative de libertate.
4. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi: a)poate fi dispusă pe o perioadă de la 1 la 10 ani;
b)este obligatorie atunci când pedeapsa principală depăşeşte 2 ani; c)este înlăturată în cazul în care există
circumstanţe atenuante.
5. Interdicţia de a ocupa o funcţie, profesie, meserie sau altă ocupaţie similară celei de care s-a folosit
autorul la comiterea faptei: a)constituie o pedeapsă complementară; b)constituie o măsură de siguranţă; c)se
poate dispune chiar dacă fapta prevăzută de legea penală, comisă de subiectul activ, nu este infracţiune.
71
72
Sancţiunile în dreptul penal. Măsurile de siguranţă.
11.1. Introducere
11.3.1. Măsurile de siguranţă
11.1. Introducere
Noţiune. Prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, se
evidenţiază anumite împrejurări din realitatea socială implicate în
cauzalitatea acesteia, care dacă nu sunt combătute există pericolul
comiterii de alte asemenea faptă prevăzută de legea penală.
Definiţie. Măsurile de siguranţă sunt măsuri de constrângere prevăzute

de legea penală, cu caracter preventiv, luate în vederea înlăturării unei
stări de pericol create ca urmare a comiterii unei fapte prevăzute de legea
penală şi în vederea preîntâmpinării comiterii de alte asemenea fapte.

- însuşirea noţiunii de măsură de siguranţă;
- evidenţierea categoriilor de măsuri de siguranţă;
- identificarea specificului măsurilor de siguranţă.

- studenţii vor cunoaşte cadrul general al măsurilor de siguranţă în dreptul
penal român;
- studenţii vor cunoaşte condiţiile în care sunt aplicabile măsurile de
siguranţă;
- studenţi vor fi capabili să identifice măsura de siguranţă aplicabilă într-o
situaţie dată.

Pentru unitatea de învăţare – Sancţiunile în dreptul penal. Măsurile de
siguranţă, timpul alocat este de 2 ore.
73
11.3.1. Măsurile de siguranţă

Definiţie. Măsurile de siguranţă sunt măsuri de constrângere prevăzute de
legea penală, cu caracter preventiv, luate în vederea înlăturării unei stări
de pericol create ca urmare a comiterii unei fapte prevăzute de legea
penală şi în vederea preîntâmpinării comiterii de alte asemenea fapte.
Caracter. Nu toate au în mod obligatoriu caracter de sancţiuni.

Argumentele care pot fi aduse în sprijinul acestei afirmaţii sunt
următoarele: unele (obligarea la tratament medical şi internarea medicală)
pot fi aplicate provizoriu în cursul procesului penal, pot fi aplicate de către
procuror, durta de aplicare este nedeterminată, pot fi aplicate chiar dacă
fapta nu este infracţiune.
Scop. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol

şi preîntâmpinarea comiterii de alte fapte prevăzute de legea penală.
Modul de stabilire şi individualizare. Se face în funcţie de natura şi

gravitatea stării de pericol şi posibilitatea înlăturării acesteia. Este necesar
a fi făcută o distincţie între gradul de pericol social al faptei (trăsătură
esenţială a infracţiunii) şi starea de pericol (care ţine de persoana
făptuitorului sau împrejurări conexe faptei comise). Aplicarea pedepsei nu
este incompatibilă cu luarea unei măsuri de siguranţă iar aplicarea măsurii
de siguranţă nu este condiţionată de aplicarea unei pedepse. Cauzele de
încetare a executării celor două categorii de sancţiuni sunt distincte şi nu
interacţionează; astfel dacă executarea pedepselor încetează prin graţiere,
executarea măsurilor de siguranţă încetează prin revocare.
Aplicabilitate. Măsurile de siguranţă pot fi aplicate oricărei persoane
care a comis o faptă prevăzută de legea penală. dacă există o stare de
pericol. Condiţii de aplicabilitate sunt:
1. comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sau a unei infracţiuni
(fie că se aplică sau nu o pedeapsă);
2. existenţa unei stări de pericol;
3. combaterea stării de pericol să fie posibilă doar prin aplicarea unei
măsuri de siguranţă;
Feluri. Există măsuri de siguranţă cu caracter medical, restrictive de

drepturi, privative de bunuri. Se pot aplica concomitent mai multe măsuri
de siguranţă dacă starea de pericol existentă reclamă acest lucru. Dacă este
necesar, pot fi înlocuite unele cu altele, cu condiţia să fie de aceeaşi natură
(obligarea la tratament medical cu internarea medicală). Măsurile de
siguranţă, în funcţie de natura lor, se execută anterior, concomitent sau
ulterior executării pedepsei.
Conform art. 112, mãsurile de sigurantã sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicalã;
c) interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie
ori o altã ocupatie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localitãti;
e) expulzarea strãinilor;
f) confiscarea specialã;
74
e) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
1. Obligarea la tratament medical

Definiţie Conform art. 113, dacã fãptuitorul, din cauza unei boli ori a
intoxicãrii cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substante,
prezintã pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod
regulat la tratament medical pânã la însãnãtosire.
Când persoana fatã de care s-a luat aceastã mãsurã nu se prezintã regulat
la tratament, se poate dispune internarea medicalã.
Dacã persoana obligatã la tratament este condamnatã la pedeapsa
detentiunii pe viatã sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectueazã si
în timpul executãrii pedepsei.
Mãsura obligãrii la tratament medical poate fi luatã în mod provizoriu si în
cursul urmãririi penale sau al judecãtii.
Cauza. Această măsură de singuranţă se poate dispune în situaţia în
care există o stare de pericol cauzată de o boală sau de o intoxicare cronică
a făptuitorului, acestuia nefiindu-i înlăturat discernământul.
Caracter. Măsura are caracter facultativ.
Condiţii de aplicare:
1. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală sau o infracţiune;
2. autorul ei să sufere de o boală sau intoxicare cronică
3. din cauza acestei stări să prezinte pericol pentru societate.
Durată. Măsura se dispune pe durată nederminată, până la
însănătoşire.
Mod de executare. Având în vedere că se poate dispune şi
provizoriu, în cursul procesului penal, în cazul în care însoţeşte pedeapsa
închisorii, măsura poate fi executată în timpul acesteia.
Revocabilitate. Măsura va fi revocată la cerere, în momentul încetării
stării de pericol. Această măsură de singuranţă poate fi înlocuită cu
internarea medicală.
2. Internarea medicală
Definiţie. Potrivit art. 114, când fãptuitorul este bolnav mintal ori
toxicoman si se aflã într-o stare care prezintã pericol pentru societate, se
poate lua mãsura internãrii într-un institut medical de specialitate, pânã la
însãnãtoşire.
Aceastã mãsurã poate fi luatã în mod provizoriu şi în cursul urmãririi
penale sau al judecãtii.
care există o stare de pericol cauzată de împrejurarea că făptuitorul este
bolnav mintal sau toxicoman, discernământul acestuia fiind grav afectat
sau chiar înlăturat.
2. autorul ei să fie bolnav mintal sau toxicoman.
Durată. Măsura se dispune pe durată nederminată, până la
însănătoşire.
Mod de executare. Având în vedere că se poate dispune şi
provizoriu, în cursul procesului penal, în cazul în care însoţeşte pedeapsa
închisorii, măsura poate fi executată în timpul acesteia.
Revocabilitate. Măsura va fi revocată la cerere, în momentul încetării
stării de pericol. Această măsură de singuranţă poate fi înlocuită cu
obligarea la tratament medical.
3. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie,

meserie sau altă ocupaţie
Definiţie. Potrivit art. 115. când fãptuitorul a sãvârsit fapta datoritã
75
incapacitãtii, nepregãtirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru
ocuparea unei anumite functii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii
sau alte ocupatii, se poate lua mãsura interzicerii de a ocupa acea functie
sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupatie.
Aceastã mãsurã poate fi revocatã la cerere, dupã trecerea unui termen
de cel putin un an, dacã se constatã cã temeiurile care au impus luarea, ei
au încetat. O nouã cerere nu se poate face decât dupã trecerea unui termen
de cel putin un an de la data respingerii cererii anterioare.
care, datorită incapacitãtii, nepregãtirii sau altor cauze, făptuitorul nu este
capabil să ocupe o anumită funcţie sau să exercite o profesie, meserie sau
altă ocupatie; exemplu: X, medic chirurg, datorită nepriceperii, cauzează
moartea unui pacient;
2. autorul ei, datorită anumitor cauze (nepricepere, lipsă de experienţă,
bătrâneţe, boală), să fie nepotrivit pentru a ocupa o funcţie, a exercita o
profesie, meserie sau altă ocupaţie;
Durată. Măsura se dispune pe durată nederminată, până la remedierea
respectivei incapacităţi. Dacă incapacitatea este definitivă – de exemplu
este cauzată de bătrâneţe, măsura este definitivă.
Mod de executare. Dacă însoţeşte pedeapsa închisorii, se execută
după executarea sau considerarea ca executată a acesteia.
Revocabilitate. Această măsură de singuranţă se poate revoca la
cerere, dacă sunt îndeplinite condiţiile:
1. să fi trecut cel puţin un an de la începerea executării ei;
2. temeiurile care au impus aplicarea ei să fi dispărut;
Dacă cererea de revocare este respinsă, o nouă cerere poate fi făcută doar
după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii
anterioare.
Această măsură de singuranţă se deosebeşte de interdicţia legală de a
ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită profesie, care
operează ca efect al condamnării(magistrat, avocat) şi care este înlăturată
doar prin reabilitare.
4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi
Definiţie. Conform art. 116 când persoana condamnatã la pedeapsa

închisorii de cel putin un an a mai fost condamnatã pentru alte infractiuni,
dacã instanta constatã cã prezenta acesteia în localitatea unde a sãvârsit
infractiunea sau în alte localitãti constituie un pericol grav pentru
societate, poate lua fatã de aceastã persoanã mãsura interzicerii de a se
afla în acea localitate sau în alte localitãti anume determinate prin
hotãrârea de condamnare.
Conditia ca fãptuitorul sã fi fost condamnat anterior pentru alte
infractiuni nu se cere, când se pronuntã o condamnare mai mare de 5 ani.
Aceastã mãsurã poate fi luatã pe o duratã pânã la 5 ani si poate fi
prelungitã dacã pericolul social subzistã. Prelungirea nu poate depãsi
durata mãsurii luate initial.
În cazul infractiunilor de furt, tâlhãrie, speculã, ultraj contra bunelor
moravuri si tulburarea linistii publice, cersetorie, prostitutie, viol si
perversiune sexualã, mãsura de sigurantã poate fi luatã oricare ar fi
pedeapsa aplicatã, durata sau cuantumul acesteia si chiar dacã fãptuitorul
nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infractiuni.
Cauza. Această măsură de singuranţă se poate dispune în cazul în

care există o stare de pericol legată de prezenţa infractorului în localitatea
76
în care a comis înfracţiunea sau în alte localităţi . Exemplu: dacă
infractorul a comis infracţiunea de contrabandă, îi va putea fi interzisă
prezenţa în localităţile de frontieră. Ca efect al acestei măsuri, ceea ce se
interzice este nu domicilierea infractorului în localităţile respective, ci
simpla prezenţă a acestuia.

Condiţii de aplicare.
1. să se fi comis o infracţiune;
2. se pot ivi următoarele situaţii:
- dacă s-a aplicat pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an, este necesar ca
infractorul să fi fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni;
- dacă s-a aplicat pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani nu este necesar
ca infractorul să fi fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni;
- indiferent de pedeapsa aplicată şi cuantumul acesteia, dacă este vorba
despre una dintre următoarele infracţiuni: furt, tâlhãrie, speculã, ultraj
contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, cersetorie,
prostitutie, viol si perversiune sexualã.
Durată. Această măsură de singuranţă se aplică pe o periaodă de cel

mult 5 ani. Dacă la expirarea duratei stabilite de instanţă starea de pericol
persistă, măsura poate fi prelungită cu o durată care nu poate să o
depăşească pe prima. Exemplu: dacă iniţial s-a dispus această măsură pe o
durată de trei ani, prelungirea va putea fi de cel mult trei ani.
Mod de executare. Se execută după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale.
Revocabilitate. Această măsură de singuranţă se poate revoca la
cerere, dacă sunt îndeplinite condiţiile:
1. să fi trecut cel puţin un an de la începerea executării ei;
2. temeiurile care au impus aplicarea ei să fi dispărut;
Dacă cererea de revocare este respinsă, o nouă cerere poate fi făcută doar
după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii
anterioare.
5. Expulzarea
Definiţie. Potrivit art. 117 cetãteanului strãin care a comis o
infractiune i se poate interzice rãmânerea pe teritoriul tãrii.
Dispozitia alineatului precedent se aplicã si persoanei fãrã cetãtenie
care nu are domiciliul în tarã.
În cazul în care expulzarea însoteste pedeapsa închisorii, aducerea la
îndeplinire a expulzãrii are loc dupã executarea pedepsei.
Persoanele prevãzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacã
existã motive serioase de a se crede cã riscã sã fie supuse la torturã în
statul în care urmeazã a fi expulzate.
care prezenţa pe teritoriul statului nostru a unui cetăţean străin care a
comis o infracţiune prezintă o stare de pericol.
Condiţii de aplicare. Această măsură de singuranţă se poate aplica
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. să se fi comis o infracţiune;
2. autorul său să fie cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul pe teritoriul
statului nostru;
3. să nu existe motive serioase de a se crede cã persoana expulzată riscã sã
fie supusă la torturã în statul în care urmeazã a fi expulzată.
Durată. Măsura se dispune pe durată nederminată.
Mod de executare. Se execută după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale a închisorii. Se execută pe cale
administrativă şi se face cu o destinaţie anume, respectiv statul al cărui
77
cetăţean este expulzat.
Revocabilitate. Nu este definitivă, se poate reveni asupra ei.
6. Confiscarea specială
Definiţie. Această măsură de singuranţă constă în scoaterea unor
bunuri din patrimoniul persoanei care a comis faptă prevăzută de legea
penală sau infracţiunea, starea de pericol fiind prezumată legal că există, şi
trecerea lor cu titlu gratuit în patrimoniul statului.
Caracter. Este singura măsură de siguranţă obligatorie şi definitivă;
existenţa stării de pericol este prezumată legal.
Condiţii de aplicare. Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală
sau o infracţiune.
Obiect. Confiscarea specială are ca obiect următoarele bunuri:
a.) lucrurile produse prin faptă prevăzută de legea penală; este vorba
despre bunurile care nu au existenţă fizică anterioară (exemplu: bani,
timbre, alte înscrisuri obţinute în urme comiterii infracţiunii de fals)
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu
poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă;
Dacă sunt ale altei persoane, soarta acestor bunuri va depine de
împejurarea dacă persoana cunoştea sau nu destinaţia acestora; în caz
afirmativ, măsura confiscării se va dispune, iar persoana va răspunde în
calitate de complice (exemplu: X îi pune lui Y la dispoziţie arma sa de
vânătoare pentr a-l ucide pe Z);
- în cazul în care respectiva persoană nu cunoştea destinaţia pe care
urmează să o aibă bunul, acesta nu va fi supus confiscării (exemplu: X îi
pune la dispoziţie arma sa lui Y, crezând că acesta se va duce la
vânătoare);
c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale
infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se
dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată
de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului;
d.) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor; respectiv banii sau alte valori;
pentru a fi supuse confiscării, trebuie remise efectiv; se va dispune acestă
măsură, chiar dacă infractorul nu a trecut la comiterea infracţiunii; în
situaţia în care bunurile nu sunt găsite, se poate confisca echivalentul în
bani; nu se confiscă bunurile date sub presiunea constrângerii.
e.) lucrurile dobândite în mod vădit prin comiterea infracţiunii, dacă
nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc
la despăgubirea acesteia, cu alte cuvinte „fructele infracţiunii”.
f.) bunurile a căror deţinere e interzisă de lege, legea nefăcând nici o
precizare cu privire la natura acestor dispoziţii; prin urmare vor putea fi
confiscate orice fel de bunuri a căror deţinere este intezisă de lege:
substanţe stupefiante, materii radioactive
7. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă

determinată
Definiţie. Conform art. 118 1, când persoana condamnată la pedeapsa
închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă
cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, comise asupra membrilor
familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în locuinţa familiei
constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă
de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la
cererea părţii vătămate. Această măsură poate fi luată pe o durată de până
la 2 ani.
Cauza. Această măsură de singuranţă poate fi dispusă dacă prezenţa
78
infractorului în mediul în care a comis infracţiunea, respectiv locuinţa
familiei, prezintă un pericol grav pentru membrii familiei infractorului.
Condiţii de aplicare.
1. să se fi comis o infracţiune prin care să fi fost vătămată viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea unui membru al familiei infractorului;
2. pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel puţin 1 an;
3. instanţa de judecată să considere că prezenţa. acestuia în locuinţa
familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei;
4. să existe cererea expresă a victimei.
Durată. Măsura se dispune pe durată determinată, de maximum 2ani.
Mod de executare. Măsura se execută ulterior executării pedepsei
principale.
Revocabilitate. Nu există posibilitatea revocării înaintea duratei fixate
de instanţă.

- măsuri de siguranţă;
- stare de pericol;
- interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
- confiscarea specială;
- interzicerea unei funcţii sau profesii.
1. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora este apicabilă măsura interzicerii de a reveni în locuinţa
familiei?
2. În ce situaţie starea de pericol este prezumată legal?
3. În ce situaţie poate fi înlocuită obligarea la tratament medical cu internarea medicală?
4. Care sunt categoriile de bunuri supuse confiscării speciale?
5. În ce ipoteze se poate dispune intrezicerea de a se afla în anumite localităţi?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei: a)se poate dispune pe o perioadă de maximum 2 ani;
b)se poate dispune din oficiu de către instanţa de judecată; c)poate fi revocată la cererea celui interesat, dacă a
trecut cel puţin un an de la data dispunerii ei.
79
2. Interzicerea unei profesii în ipoteza în care făptuitorul se dovedeşte a fi insuficient pregătit pentru
exercitarea acesteia: a)poate fi revocată după trecerea a cel puţin un an de la data dispunerii acesteia; b)poate
fi dispusă pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 10 ani; c)poate fi dispusă doar dacă pedeapsa principală este
închisoarea în cuantum de doi ani sau mai mare.
3. Măsura de siguranţă a interzicerii de a reveni în locuinţa familiei: a)poate fi dispusă din oficiu de către
instanţă în ipoteza în care există o stare de pericol; b)poate fi dispusă chiar în ipoteza în care s-a comis doar o
faptă prevăzută de legea penală; c)nu poate fi revocată la cererea persoanei vătămate.
4. Aplicarea unei măsuri de siguranţă este întotdeauna condiţionată: a)de comiterea unei infracţiuni; b)de
pronunţarea unei condamnări; c)de existenţa unei stări de pericol.
5. Aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este condiţionată de:
a)comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; b)pronunţarea unei condamnări; c)împrejurarea ca infractorul
să nu domicilieze în localitatea respectivă.
80
Răspunderea penală a minorilor.
12.1. Introducere
12.3.1. Minorul – subiect activ al infracţiunii
12.3.2. Măsurile educative
12.3.3. Pedepsele aplicabile minorilor.
12.1. Introducere
Noţiune. Infracţionalitatea minorilor prezintă o serie de particularităţi,
determinate de anumite caracteristici de ordin biologic, psihologic şi
social al acestora. De aceea, fenomenul infracţionalităţii minorilor necesită
forme specifice de prevenire şi combatere.

- însuşirea noţiunii de infractor minor;
- însuşirea noţiunii de măsură educativă;
- identificarea sancţiunilor aplicabile infractorilor minori.

- studenţii vor cunoaşte prezumţiile referitoare la discernământul minorului,
precum şi caracterul absolut sau relativ al acestor prezumţii;
- studenţii vor cunoaşte condiţiile în care sunt aplicabile măsurile educative;
- studenţi vor fi în măsură să apreciezesancţiunea aplicabilă minorului într-o
situaţie dată.

Pentru unitatea de învăţare – Răspunderea penală a minorilor, timpul alocat
este de 2 ore.
81
12.3.1. Minorul – subiect activ al infracţiunii

Prin noţiunea de infractor minor se înţelege persoana între 14 ani împliniţi
şi 18 ani neîmpliniţi, care are discernământ. Chiar dacă dacă din punct de
vedere civil persoana este majoră (cazul femeii căsătorite care nu a
împlinit 18 ani), din punct de vedere penal starea de minoritate se
păstrează până la vârsta de 18 ani.
Pentru aplicarea regimului sancţionator specific, starea de minoritate
trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. În cazul infracţiunilor
a căror executare se prelungeşte în timp, ca de exemplu cele continue
(deţinerea ilegală a unei arme), starea de minoritate trebuie să existe şi în
momentul încetării comiterii faptei; în caz contrar, infractorului i se va
plica tratamentul sancţionator specific majorilor.
Raţiunea instituirii unui regim sancţionator special, rezidă în faptul că

discernământul minorului este diminuat comparativ cu cel al majorului şi
de aceea se consideră că faptele comise de minori prezintă un grad de
pericol social mai redus.
Forme. Legea penală română prevede că minorilor li se pot aplica

măsuri educative şi pedepse.
12.3.2. Măsurile educative

Minoritatea este o cauză de diferenţiere a regimului sancţionator,
măsurile educative având prioritate faţă de pedepse, care se aplică
minorului doar dacă luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea lui, respectiv în cazul în care infracţiunea comisă prezintă un
grad ridicat de pericol social. În ipoteza comiterii mai multor fapte de
către acelşi infractor minor, nu se pot aplica cumulativ pedepse şi măsuri
educative;
Noţiune. Sunt sancţiuni penale specifice pentru minori, menite să
asigure educarea şi reeducarea acestora. Caracterul coercitiv este
secundar, preponderent este caracterul educativ. Măsurile educative nu
lasă să subziste nici o consecinţă penală, neconstituind antecedente penale.
Potrivit art. 100, faţã de minorul care rãspunde penal se poate lua o
mãsurã educativã ori i se poate aplica o pedeapsã. La alegerea sancţiunii
se ţine seama de gradul de pericol social al faptei sãvârşite, de starea
fizicã, de dezvoltarea intelectualã şi moralã, de comportarea lui, de
condiţiile în care a fost crescut şi în care a trãit şi de orice alte elemente de
naturã sã caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplicã numai dacã
se apreciazã cã luarea unei mãsuri educative nu este suficientã pentru
îndreptarea minorului.
Forme. Potrivit art. 101, mãsurile educative care se pot lua faţã de
minor sunt:
a) mustrarea;
b) libertatea supravegheatã;
c) internarea într-un centru de reeducare;
d) internarea într-un institut medical-educativ.
1. Mustrarea
Definiţie. Conform art. 102 mãsura educativã a mustrãrii constã, în
82
dojenirea minorului, în arãtarea pericolului social al faptei sãvârsite, în
sfãtuirea minorului sã se poarte în asa fel încât sã dea dovadã de
îndreptare, atrãgându-i-se totodatã atentia cã dacã va sãvârsi din nou o
infractiune, se va lua fatã de el o mãsurã mai severã sau i se va aplica o
pedeapsã.
Conţinut. Această măsură educativă constă în dojana aplicată de

instanţa de judecată.
Condiţii de aplicare. Mustrarea poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
1. infracţiunea comisă să prezinte un grad de pericol social redus;
2. să fie vorba despre prima infracţiune comisă de minor;
Mustrarea poate fi aplicată o singură dată.
Mod de executare. Mustrarea se execută imediat, odată cu
pronunţarea hotărârii de condamnare.
S-a propus renunţarea la această măsură educativă întrucât prin
aplicarea ei nu se realizează procesul de reeducare.
2. Libertatea supravegheatã
Conţinut. Conform art.103, libertatea supravegheată constă în lãsarea

minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebitã.
Supravagherea este încredinţată dupã caz, pãrintilor minorului, celui care
l-a înfiat sau tutorelui. Dacã acestia nu pot asigura supravegherea în
conditii satisfãcãtoare, instanta dispune încredintarea supravegherii
minorului, pe acelasi interval de timp, unei persoane de încredere, de
preferintã unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei institutii
legal însãrcinate cu supravegherea minorilor.
Durată. Această măsură educativă poate fi dispusă pe un termen fix

de 1 an. Având în vedere că supravegherea este exercitată în temeiul
drepturilor părinteşti, pentru a se putea aplica libertatea supravegheată,
minorul trebuie să nu fi împlinit 17 ani în momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare. S-a propus renunţarea la acest termen fix, pentru
a nu se ajunge la situaţii inechitabile.
Condiţii de aplicare. Libertatea supravegheată poate fi aplicată dacă

sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. infracţiunea comisă să prezinte un grad de pericol social relativ redus;
2. minorul să nu fi împlinit 17 ani în momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare;
Mod de executare. Pentru a fi îndeplinite scopuriel acestei măsuri

educative, este necesar ca ea să fie pusă în executare imediat după
pronunţarea hotărârii de condamnare.
Obligaţii. Legea instituie o serie de obligaţii în sarcina persoanei

însărcinate cu supravegherea şi totodată dă posibilitatea instanţei de
judecată să impună şi minorului respectarea unor obligaţii.
I. Obligaţii pe care legea le reglementează în sarcina persoanei însărcinate
cu supravegherea:
1. să vegheze îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptãrii lui;
2. sã înstiinteze instanta de îndatã, dacã minorul se sustrage de la
supravegherea ce se exercitã asupra lui sau are purtãri rele ori a sãvârsit
din nou o faptã prevãzutã de legea penalã.
II. Obligaţii pe care instanţa le poate impune minorului:
1. sã nu frecventeze anumite locuri stabilite;
2. sã nu intre în legãturã cu anumite persoane;
83
3. sã presteze o activitate neremuneratã într-o institutie de interes
public fixatã de instantã, cu o duratã între 50 si 200 de ore, de maximum 3
ore pe zi, dupã programul de scoalã, în zilele nelucrãtoare si în vacantã.
Dupã luarea mãsurii libertãtii supravegheate, instanta încunostiinteazã
scoala unde minorul învatã sau unitatea unde este angajat si, dupã caz,
institutia la care presteazã, activitatea stabilitã de instantã.
Revocare. Această măsură educativă va fi revocată în următoarele
situaţii:
1. minorul se sustrage de la supraveghere;
2. minorul are purtări rele;
3. minorul comite o faptă prevăzută de legea penală
4. minorul comite o nouă infracţiune
În primele trei situaţii se va dispune măsura internării într-un centru de
reeducare, iar un ultima situaţie, în funcţie de pericolul social al
infracţiunii comise, fie se va dispune măsura internării într-un centru de
reeducare, fie se va aplica o pedeapsă.
3. Internarea în centru de reeducare
Definiţie. Conform art. 104, mãsura educativã a internãrii într-un

centru de reeducare se ia în scopul reeducãrii minorului, cãruia i se asigurã
posibilitatea de a dobândi învãtãtura necesarã si o pregãtire profesionalã
potrivit cu aptitudinile sale. Dat fiind faptul că este cea mai aspră măsură
educativă, se va dispune doar dacă celelalte măsuri educative sunt
considerate neîndestulătoare. În concluzie, internarea într-un centru de
reeducare este o măsură de costrângere realizată prin mijloace psiho-
pedagogice specifice, în scopul reeducării infractorului minor.
Conţinut. Această măsură educativă constă în scoaterea minorului din

mediul familial şi internarea lui într-un centru specializat, unde i se
asigură posibilitatea de a învăţa şi de a dobândi o pregătire profesională
potrivit vârstei şi aptitudinilor sale.
Durată. Măsura se dispune pe durată nedeterminată. În principiu, se

menţine până la majorat, dar există posibilitatea prelungirii cu până la 2
ani, dacă acest lucru este necesar în scopul desăvârşirii procesului de
reeducare sau de însuşire a pregătirii profesionale a infractorului. Există
de asemenea şi posibilitatea liberării minorului din centrul de reeducare,
înainte de a deveni major.
Condiţii de aplicare. Această măsură educativă se dispune în cazul în

care fapta prezintă un grad de pericol social relativ ridicat.
Mod de executare. Se pune în executare imediat după pronunţarea

hotărârii de condamnare.
Revocarea acestei măsuri are caracter facultativ sau obligatoriu, în

funcţie de cauza de revocare intervenită. Astfel, revocarea este facultativă
în două situaţii: dacă în cursul internării, minorul are o purtare
necorespunzătoare (are purtări rele, este reticent în ceea ce priveşte
învăţătura şi însuşirea pregătirii profesionale) sau dacă săvârşeşte o
infracţiune cu un grad de pericol social redus. Revocarea are caracter
obligatoriu dacă în cursul internării minorul comite o infracţiune cu un
grad de pericol social ridicat, pentru sancţionarea căreia este necesară
aplicarea unei pedepse.
În cazul dispunerii revocării internării, minorului i se va aplica o
pedeapsă.
84
Liberarea înainte de a deveni major se dispune în situaţia
îndeplinirii următoarelor două condiţii:
1. dacă a trecut cel putin un an de la data internãrii în centrul de reeducare;
2. minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguintã la învãtãturã
si la însusirea pregãtirii profesionale;
În cazul în care în cursul liberării, minorul comite o nouă infracţiune,
în funcţie de gradul de pericol social al acesteia, instanţa dispune fie
revocarea liberării (minorul urmând să fie reinternat în centrul de
reeducare), fie revocarea măsurii educative a internării şi aplicarea unei
pedepse.
4. Internarea într-un institut medical-educativ
Definiţie. Conform art. 105, mãsura educativã a internãrii într-un

institut medical – educativ, se ia fatã de minorul care, din cauza stãrii sale
fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical si de un regim
special de educatie.
Conţinut. Această măsură educativă constă în scoaterea minorului din

mediul familial şi internarea lui într-un centru specializat, unde i se
asigură posibilitatea de a beneficia un tratament medical adecvat şi de a
învăţa şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit vârstei şi
aptitudinilor sale.
Durată. Măsura se dispune pe durată nedeterminată. În principiu, se

menţine până la majorat, dar există posibilitatea prelungirii cu până la 2
ani, dacă acest lucru este necesar în scopul desăvârşirii tratamentului
medical şi al procesului de reeducare sau de însuşire a pregătirii
profesionale a infractorului. În cazul în care starea deficitară a minorului
se remediază, instanţa are posibilitatea să înlocuiască această măsură cu
cea a internării într-un centru de reeducare sau să dispună liberarea
minorului din institutul medical-educativ, înainte de a deveni major.
Condiţii de aplicare. Această măsură educativă se dispune în cazul în

care minorul care prezintă anumite deficienţe de natură psihică (debilitate,
epilepsie) sau fizică (este nevăzător, surd, infirm), comite o infracţiune.
Mod de executare. Se pune în executare imediat după pronunţarea

hotărârii de condamnare.
Revocarea acestei măsuri are caracter facultativ sau obligatoriu, în

funcţie de cauza de revocare intervenită. Astfel, revocarea este facultativă
în două situaţii: dacă în cursul internării, minorul are o purtare
necorespunzătoare (are purtări rele, este reticent în ceea ce priveşte
învăţătura şi însuşirea pregătirii profesionale) sau dacă săvârşeşte o
infracţiune cu un grad de pericol social redus. Revocarea are caracter
obligatoriu dacă în cursul internării minorul comite o infracţiune cu un
grad de pericol social ridicat, pentru sancţionarea căreia este necesară
aplicarea unei pedepse.
În cazul dispunerii revocării internării, minorului i se va aplica o
pedeapsă.
În pofida dispoziţilor legale, s-a apreciat că, indiferent de
comportamentul minorului, revocarea acestei măsuri va putea avea loc
doar în situaţia în care starea deficitară a minorului se remediază.
Revocarea poate avea loc şi în absenţa comiterii unei infracţiuni, în
cazul în care starea deficitară a minorului se remediază. În acest caz,
instanţa are posibilitatea să înlocuiască această măsură cu cea a internării
într-un centru de reeducare.
85
Liberarea înainte de a deveni major se dispune în situaţia
îndeplinirii următoarelor două condiţii:
1. dacă a trecut cel putin un an de la data internãrii în centrul de reeducare;
2. minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguintã la învãtãturã
si la însusirea pregãtirii profesionale.
În cazul în care în cursul liberării, minorul comite o nouă infracţiune,
în funcţie de gradul de pericol social al acesteia, instanţa dispune fie
revocarea liberării (minorul urmând să fie reinternat îninstitutul medical-
educativ), fie revocarea măsurii educative a internării şi aplicarea unei
pedepse. S-a afirmat că acest lucru va fi posibil doar dacă starea deficitară
a minorului s-a remediat între timp.
12.3.3. . Pedepsele aplicabile minorilor.

Noţiune. Minorilor li se aplică pedepse numai dacã, în funcţie de gradul
de pericol social al faptei comise, se apreciazã cã luarea unei mãsuri
educative nu este suficientã pentru îndreptarea acestora.
Dintre cele trei categorii de pedepse li se aplică doar pedepsele
principale şi indirect, cele accesorii. Legea prevede expres că minorilor nu
li se aplică pedepse complementare. Dintre pedepsele principale li se
aplică doar închisoarea şi amenda.
1. În cazul comiterii unei infracţiuni sancţionate cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, infractorului minor i se va aplica pedeapsa închisorii între 5 şi 20
ani;
2. În cazul comiterii unei infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii,
infractorului minor i se va aplica pedeapsa închisorii între limitele reduse
la jumătate (exemplu: în cazul comiterii unei infracţiuni de furt,
sancţionată de lege cu pedeapsa inchisorii de la 1 la 12 ani, minorului i se
va aplica o pedeapsă între 6 luni şi 6 ani); în urma acestei reduceri,
minimul special nu poate fi în nici un caz mai mare de 5 ani (exemplu: în
cazul comiterii unei infracţiuni de omor calificat, sancţionată de lege cu
pedeapsa inchisorii de la 15 la 25 ani, minorului i se va aplica o pedeapsă
între 5 ani şi 12 ani şi jumătate).
În măsura în care minorul are drepturile care sunt interzise cu titlu de
pedeapsă accesorie, aceste drepturi îi vor fi interzise minorului.
3. În cazul comiterii unei infracţini sancţionate cu pedeapsa amenzii,
înfractorului minor i se va aplica pedeapsa între limitele reduse la
jumătate. S-a propus ca, pentru a fi respectat principiul caracterului
personal al răspunderii penale, minorului să-i poată fi aplicată pedeapsa
amenzii numai dacă are venituri proprii.
Pedepsele aplicate minorului nu atrag incapacităţi, interdicţii sau
decăderi.

- prezumţie relativă de existenţă a discernământului;
- măsuri educative;
- libertatea suprevegheată;
- internarea într-un centru de reeducare;
- internarea într-un institut medical-educativ.
86
1. Pănă la ce vărstă operează prezumţia absolută de lipsă a discernământului?

2. Ce caracter are prezumţia de existenţă a discernământului după împlinirea vârstei de 16 ani?
3. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora se poate dispune măsura educativă a libertăţii supravegheate?
4. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora se poate dispune liberarea din centrul de reeducare înaintea
împlinirii vârstei de 18 ani?
5. Care sunt categoriile de sancţiuni aplicabile minorilor?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Măsura internării într-un centru de reeducare: a)se poate dispune pe o perioadă de maximum 2 ani;
b)odată dispusă nu poate fi suspendată condiţionat; c)în cazul acesteia, minorul poate fi liberat înainte de a
deveni major.
2. Măsura libertăţii supravegheate: a)se poate dispune pe o perioadă de maximum 1 an; b)este revocată dacă
minorul comite o nouă infracţiune; c)se poate dispune chiar şi în privinţa minorilor care nu au 14 ani împliniţi,
dacă au comis o faptă prevăzută de legea penală.
3. Măsura internării într-un centru de reeducare: a)în cazul acesteia, se poate dispune liberarea, dacă a
trecut cel puţin un an de la data aplicării ei şi dacă cel internat a dat dovezi temeinice de îndreptare; b)se poate
dispune pe o perioadă de maximum 2 ani; c)nu poate fi menţinută în ipoteza în care cel internat comite o
infracţiune, indiferent de gradul de pericol social al acesteia.
4. Măsura libertăţii supravegheate: a)se dispune pe o durată nedeterminată; b)se dispune pe o perioadă de
maximum 1 an; c)se dispune pe o perioadă de un an.
5. Faţă de minorul care răspunde penal se poate: a)aplica numai o pedeapsă; b)aplica o pedeapsă numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului; c)aplica o
măsură educativă pe lângă o pedeapsă.
87
Răspunderea penală a persoanei juridice.
13.1. Introducere
13.3.1. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii
13.3.2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
13.1. Introducere
Persoana juridică (denumită şi „persoană morală”, în contrast cu persoana
fizică sau naturală) este o entitate abstractă capabilă să aibă drepturi şi să
îşi asume obligaţii în mod distinct faţă de membrii săi – la rândul lor,
persoane fizice sau chiar juridice. Legea 278/2006 a modificat Codul
penal, adăugând o reglementare a răspunderii penale a persoanei juridice.

- însuşirea noţiunii de persoană juridică penalmente responsabilă;
- evidenţierea categoriilor de pedepse aplicabile persoanelor juridice;
- identificarea condiţiilor în care poate fi angajată răspunderea penală a
persoanei juridice.

- studenţii vor identifica persoanele juridice care se bucură de imuniate;
- studenţii vor putea aprecia elementele care identifică vinovăţia persoanei
juridice;
- studenţi vor fi în măsură să identifice personele fizice a căror conduită
determină angajarea răspunderii penale a personei juridice.

Pentru unitatea de învăţare – Răspunderea penală a persoanei juridice,
timpul alocat este de 2 ore.
88
13.3.1. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii

Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvărşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori in numele persoanei
juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de
legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la
săvărşirea aceleiaşi infracţiuni.
Persoanele juridice care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală sunt
aşadar statul, autorităţile publice şi instituţiile publice în a căror sferă de
activitate intră cel puţin o activitate ce nu poate face obiectul domneiului
privat.
În privinţa laturii obiective a infracţiunilor ce pot fi comise de o persoană
juridică, este suficient a se stabili ca fapta a fost comisă în exercitarea
obiectului de activitate, în interesul (pentru obţinerea unui beneficiu sau
evitarea unei pierderi) ori în numele persoanei juridice.
Cât priveşte latura subiectivă, forma de vinovăţie se poate stabili pornind
de la hotărârile adoptate de persoana juridică (ceea ce ar pute indica
vinovăţia în forma intenţiei), sau de la diverse practici neconforme legii
(fapt ce ar duce la reţinerea unei culpe în sarcina acesteia).
13.3.2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Unica pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice este pedeapsa
amenzii.
Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este
condamnată să o plătească. Când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau
amendă, minimulspecial al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000
lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei.Când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al
amenzii pentru persoanajuridică este de 10.000 lei, iar maximul special al
amenzii estede 900.000 lei.
Legea reglementează o serie de pedepse complementare aplicabile acestei

categorii.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci
când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni
sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.În caz de
neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare
prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b)-d), instanţa dispune dizolvarea persoanei
juridice. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca
efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după
dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat
această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente,
care va proceda la desemnarea lichidatorului.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice

constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile
89
persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. În caz
de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în
art. 531 alin. 3 lit. e), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a
pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la
împlinirea termenului prevăzut în alin. 2 pedeapsa complementară nu a
fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice
Pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit.a) si b) nu pot fi

aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor
religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii.
Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale

persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre
punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a
desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 nu se aplică persoanelor juridice care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de

achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect,
la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute
de lege.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se

realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea
victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al
reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează
în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă
între o lună şi 3 luni.Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi
în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau
audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate
de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală
instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar
în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate
depăşi 3 luni.

- răspundere penală enerală şi directă;
- fapta comisă în realizarea obiectului de activitate;
- fapta comisă în interesul persoanei juridice;
- fapta comisă în numele persoanei juridice;
- pedeapsa complementară a încetării activităţii.

1. Care sunt persoanele juridice care nu pot fi trase la răspundere penală?
90
2. Care sunt posibilele elemente ce servesc la configurarea laturii subiective a unei infracţiuni comise de o
persoană juridică?
3. Ce înţelegem prin faptă comisă în interesul ersoanei juridice?
4. Care este pedeapsa principală aplicabilă unei persoane juridice?
5. Care sunt pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Nu răspund penal: a.instituţiile publice, indiferent de activitatea desfăşurată; b.autorităţile publice;
c.persoanele juridice de drept privat.
2. Persoanele fizice ale căror acte de conduită pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt: a.
doar cele aflate la conducerea acesteia; b. doar cele care acţionează în calitate de prepuşi ai acesteia; c. orice
persoană fizică ce acţionează în realizarea obiectului de activitate, în numele sau în interesul acesteia.
3. Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii: a.dacă nu este o autoritate publică; b.dacă nu este o
instituţie publică; c.doar dacă persoana fizică care a comis efectiv infracţiunea în numele sau interesul persoanei
juridice nu poate fi ea însăşi trasă la răspundere penală.
4. Încetarea activităţii persoanei juridice: a.este o pedeapsă principală; b.este o pedeapsă complementară;
c.este o pedeapsă facultativă.
5. Răspunderea penală a persoanei juridice: a.este o răspundere generală; b.este o răspundere indirectă; c.este
o răspundere obiectivă.
91
Formele infracţiunii intenţionate.
14.1. Introducere
14.3.1. Formele infracţiunii intenţionate
14.3.2.1. Etapa internă. Luarea hotărârii
14.3.2.2. Actele de pregătire
14.3.2.3. Tentativa
14.3.2.4. Infracţiunea fapt consumat
14.3.2.5. Infracţiunea fapt epuizat
14.1. Introducere
Noţiuni introductive. Infracţiunea este un fenomen cu desfăşurare
determinată în timp şi spaţiu. Desfăşurarea infracţiunii spre producerea
urmării socialmente periculoase cunoaşte mai multe etape, cu consecinţe
juridice diferite. Astfel, există două perioade în care se desfăşoară
activitatea infracţională: perioada internă, care cuprinde trei forme
(încolţirea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii) şi perioada
externă, care la rândul ei cuprinde trei forme (actele de pregătire, actele de
executare şi infracţiunea consumată).
Formele infracţiunii au caracter absorbant, întrucât pe măsură ce
procesul infracţional se desfăşoară, forma nou realizată o absoarbe pe cea
anterioară. Exemplu: X doreşte să-i fure banii lui Y, îşi introduce de două
ori mâna în buzunarul acestuia şi la a treia încercare reuşeşte; va exista o
singură infracţiune consumată şi nu două tentative şi o infracţiune
consumată;

- însuşirea noţiunii de tentativă;
- evidenţierea etapelor infracţiunii intenţionate;
- identificarea formelor tentativei.

- studenţii vor cunoaşte etapele pe care le parcurge în desfăşurarea sa o
infracţiune inenţionată;
- studenţii vor fi în măsură să delimiteze actele preparatorii de tentativă;
- studenţi vor fi în măsură să identifice momentul consumării unei
infracţiuni.
Pentru unitatea de învăţare – Formele infracţiunii intenţionate. Pedepsele,
timpul alocat este de 2 ore.
92
14.3.1. Formele infracţiunii intenţionate

Desfăşurarea infracţiunii spre producerea urmării socialmente periculoase
cunoaşte mai multe etape, cu consecinţe juridice diferite. Astfel, există
două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională: perioada
internă, care cuprinde trei forme (încolţirea ideii infracţionale, deliberarea
şi luarea hotărârii) şi perioada externă, care la rândul ei cuprinde trei
forme (actele de pregătire, actele de executare şi infracţiunea consumată).
Formele infracţiunii au caracter absorbant, întrucât pe măsură ce
procesul infracţional se desfăşoară, forma nou realizată o absoarbe pe cea
anterioară.
14.3.2.1. Etapa internă. Luarea hotărârii
Noţiune. Atitudinea psihică a infractorului precede şi însoţeşte activitatea
infracţională. În cazul infracţiunilor intenţionate, această atitudine psihică,
cunoaşte trei momente distincte: încolţirea ideii infracţionale (momentul
când în conştiinţa infractorului apare ideea de a comite o infracţiune,
impulsionat fiine de un anumit mobil), deliberarea (denumită şi lupta
argumentelor pro şi contra comiterii faptei) şi luarea hotărârii (care este
momentul cel mai important al formei interne). Aceasta precede celelalte
forme cu un timp variabil în funcţie de gradul intenţiei cu care se
acţionează; astfel, în cazul intenţiei premeditate acest interval de timp este
mai mai îndelungat, iar în cazul intenţiei formate în condiţii obişnuite,
precum şi a celei spontane, intervalul de timp este mai scurt.
Forma internă nu are relevanţă penală, nu atrage răspunderea penală şi
nu produce nici un fel de consecinţă pe plan sancţionator.
Este posibil să existe o latură externă a hotărârii. Astfel, în situaţia în
care rezoluţia infracţională este comunicată mai multor persoane sau dacă
hotărârea este comunicată însăşi victimei, aceasta poate constitui după caz
o infracţiune autonomă de complot, respectiv ameninţare. Nu înseamnă că
ne aflăm în prezenţa unei excepţii de la regula nepedepsirii formei interne,
pentru că în ambele cazuri este vorba de acţiuni incriminate distinct de
lege.
14.3.2.2. Actele de pregătire
Forma externă cuprinde trei etape: forma actelor de pregătire, care sunt
activităţi menite să pregătească punerea în executare a hotărârii
infracţionale, forma actelor de executare sau tentativa, care constă în
acţiuni sau inacţiuni prin care se realizează actul de conduită interzis şi
producerea rezultatului (forma faptului consumat) sau ultima evoluţie a
acetui rezultat (forma faptului epuizat).
Definiţie. Sunt activităţi menite să pregătească punerea în executare a
hotărârii infracţionale, şi constau în acte de procurare sau adaptare a
mijloacelor de comitere a infracţiunii, de procurare de date şi informaţii,
de creare a condiţiilor favorabile comiterii faptei. Acestea pot fi de natură
obiectivă, materială sau de natură subiectivă, intelectuală. În afară de
autorul infracţiunii, complicele poate săvârşi şi el asemenea acte.
Condiţii. Actele de pregătire trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. să se concretizeze într-o activitate de natură obiectivă sau subiectivă de
93
creare a condiţiilor pentru comiterea ulterioară a infracţiunii;
2. să nu cuprindă acte materiale ce intră în conţinutul laturii obiective;
3. să fie intenţionate;
Caractere. Nu sunt de natură să lezeze obiectul juridic deoarece nu

fac parte din latura obiectivă a infracţiunii.
Sub aspectul raportului de cauzalitate sunt condiţii care favorizează
producerea efectului.
Ele pot fi comise de autor sau de un participant care va răspunde în
această situaţie în calitate de complice.
Sunt posibile la toate infracţiunile dar în concret pot să lipsească.
Exemplu: X doreşte să-l ucidă pe Y şi îl strangulează.
Regimul juridic al actelor preparatorii. Cu privire la regimul juridic

al actelor preparatorii s-au formulat două concepţii:
1. potrivit primei teze este necesară incriminarea actelor preparatorii din
următoarele considerente: prezintă un anumit grad de pericol social,
creează condiţiile favorabile pentru comiterea infracţiunii, se înscriu cu
titlu de condiţii în antecedenţa cauzală);
2. cea de-a doua teză susţine neincriminarea actelor preparatorii din
următoarele considerente: au un caracter echivoc, nu fac parte din latura
obiectivă, din punc de vedere cauzal constituie numai condiţii care nu pot
genera efectul, nu prezintă un pericol social evident, în timp se situează
departe de rezultatul socialmente periculos).
Legea penală română a consacrat neincriminarea actelor
preparatorii.
Excepţii. Atrag răspunderea penală în următoarele situaţii:
1. când sunt comise de o altă persoană decât autorul infracţiunii;
2. când sunt asimilate actelor de executare adică tentativei, în cazul
infracţiunilor contra siguranţei statului;
3. când sunt asimilate infracţiunii consumate, de exemplu în cazul
infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori;
14.3.2.3. Tentativa
Definiţie. Potrivit art.20 al.1 şi 2, tentativa constã în punerea în executare
a hotãrârii de a sãvârsi infractiunea, executare care a fost însã întreruptã
sau nu si-a produs efectul
Existã tentativã si în cazul în care consumarea infractiunii nu a fost
posibilã datoritã insuficientei sau defectuozitãtii mijloacelor folosite, ori
datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele de
executare,obiectul lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã.
Nu existã tentativã atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii
este datoratã modului cum a fost conceputã executarea.
În raport cu fapta consumată, tentativa apare ca o formă imperfectă a
infracţiunii, care, deşi este posibilă doar la infracţiunile de rezultat, poate
să îmbrace forma unei infracţiuni de pericol (X apasă pe trăgaci ţintindu-l
pe Y, dar nu îl nimereşte), sau a unei infracţiuni de rezultat (X îi aplică lui
Z o lovitură de cuţit în zona toracică, dar datorită îngrijirilor medicale
acordate, decesul nu se produce).
Condiţii. Se poate vorbi de existenţa tentativei, în prezenţa

următoarelor condiţii:
1. existenţa intenţiei de a comite acţiunea infracţiunea; Intenţia poate fi
directă sau indirectă. Existenţa acesteia se deduce din modul de comitere a
infracţiunii. Exemplu: X îi aplică o lovitură lui Y. Decesul lui Y nu se
produce. Pentru a stabili natura intenţiei infractorului, respectiv dacă
acesta a urmărit sau acceptat moartea victimei sau doar lezarea integrităţii
corporale a acesteia, se iau în considerare următoarele împrejurări:
mijlocul utilizat, intensitatea loviturilor, numărul acestora, zona vizată de
94
infractor şi nu în ultimul rând, constituţia fizica a infractorului şi a
victimei.
2. existenţa unui început de executare, constând în acte îndreptate în mod
nemijlocit împotriva valorii apărate de legea penală;
3. acţiunea începută să fie întreruptă sau deşi a fost terminată să nu-şi
producă rezultatul, indiferent care sunt motivele, iniţiativa infractorului
sau intervenţia unei terţe persoane;
Delimitarea de actele preparatorii. Operaţiunea de delimitare a

tentativei de actele de pregătire prezintă o importanţă deosebită, date fiind
consecinţele diferite pe plan sancţionator ale celor două forme. În acest
scop sunt utilizate trei criterii:
1. criteriul subiectiv: dacă actul evidenţiază intenţia de a comite fapta, este
de executare, în caz contrar este de pregătire. Acestui criteriu i se poate
reproşa că extinde artificial sfera actelor de executare; de exemplu, luarea
unei amprente de la o casă de bani evidenţiază intenţia infracţională, dar
este fără îndoială un act de pregătire;
2. criteriul obiectiv: actul este de executare dacă este îndreptat împotriva
obiectului infracţiunii şi este apt să realizeze elementul material, fără a fi
necesare acte ulterioare; de exemplu, îndreptarea puştii înspre victimă este
un act de executare.
3. criteriul formal: actul este de executare dacă există identitate între
acţiunea comisă şi cea incriminată. Acestor din urmă criterii li se poate
reproşa că restrâng sfera actelor de executare; de exemplu, X doreşte să
fure nişte găini din curtea lui Y, şi este surprins de acesta la un metru de
coteţul găinilor. În practică, pentru stabilirea naturii unui act, se porneşte
de la teoriile formale care se completează cu celelalte două.
Formele tentativei.
În raport cu gradul de realizare a acţiunii, legea consacră două forme:
tentativa întreruptă şi tentativa terminată.
Tentativa este întreruptă când acţiunea infracţională începută, din
diferite motive, fie voinţa infractorului, fie intervenţia unui terţ sau a altei
cauze, este întreruptă. Exemplu: X vrea să-i aplice lui Y o lovitură cu
ciomagul, dar intervine Z şi îi parează lovitura; X pătrunde în locuinţa lui
Y pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte de a lua vreun obiect.
Tentativa este terminată când acţiunea infracţională terminată, din
diferite motive, fie voinţa infractorului fie intervenţia unui terţ, nu îşi
produce efectul. Exemplu: X vrea să îl ucidă pe Y, îi toarnă otravă în
pahar, dar Z care asistase la scenă, varsă conţinutul paharului. Acţiunea a
fost terminată dar nu s-a produs efectul.
Tentativa este terminată şi când acţiunea infracţională terminată nu-şi
produce efectul datorită insuficientei mijloacelor folosite - X vrea să-l
ucidă pe Y, dar nu pune suficientă otravă în pahar sau defectuozitãtii
mijloacelor folosite X vrea să-l ucidă pe Y dar puşca este decalibrată şi nu
îl nimereşte ori datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã
X vrea să fure banii din buzunarul lui Y, îi introduce mâna în buzunar, dar
nu reuşeşte deoarece banii lui Yse aflau în poşetă.
Cazuri în care nu există tentativă. Legea prevede că nu existã

tentativã atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii este
datoratã modului cum a fost conceputã executarea. Exemplu: X vrea să-l
ucidă pe Y prin farmece.
Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Legea penală română

consacră sistemul incriminării limitate a tentativei, la infracţiunile mai
grave, deoarece prezintă un anumit grad de pericol social care decurge din
începutul respectiv terminarea acţiunii infracţionale.
95
Ca modalitate, incriminarea se face fie la sfârşitul normei de
incriminare fie într-un articol distinct pentru o anumită grupă de
infracţiuni.
Legea penală română consacră sistemul diversificării pedepsei,
tentativa fiind sancţionată în mod distinct de infracţiunea consumată, după
cum urmează:
– în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu detenţiunea pe
viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la de 25 ani,
- în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu închisoarea sau
cu amenda, pedeapsa pentru tentativă se va stabili între limtele reduse la
jumătate faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată.
În cazul în care un minor comite o infracţiune, limitele pedepsei vor
suferi două reduceri succesive la jumătate.
Nu se face distincţie sub aspect sancţionator între formele tentativei.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. Există infracţiuni în

cazul cărora, fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza elementului
obiectiv, tentativa nu este posibilă. Astfel de infracţiuni sunt:
1. infracţiunile comise din culpă; una dintre condiţiile de existenţă a
tentativei este intenţia, ca atare, în cazul infracţiunilor din culpă, nu se
poate pune problema tentativei;
2. infracţiunile praeterintenţionate; tentativa este posibilă la acţiunea
iniţială; în ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, acesta survine din
culpă, aşadar nu este posibilă tentativa;
3. infracţiunile omisive; infracţiunea se consumă în momentul în care nu
este îndeplinită obligaţia prevăzută de lege, aşadar nu se poate pune
problema unui început de executare;
4. infracţiunile cu executare promtă; asemenea infracţiuni sunt în general
cele de pericol, această stare prezumându-se că există din momentul
comiterii acţiunii infracţionale;
5. infracţiunile continue şi continuate, care urmează a fi studiate;
Cazuri de nepedepsire. Există situaţii când, deşi este incriminată,

tentativa nu se pedepseşte datorită faptului că infractorul demonstrează
prin atitudinea sa că aplicarea pedepsei nu este necesară. Cazurile de
nepedepsire, corespunzătoare celor două forme ale tentativei, sunt
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.
Desistarea există în cazul tentativei întrerupte, când sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
1. să fi început un act de executare;
2. acesta să fie întrerupt de către autorul său;
3. întreruperea să fie benevolă şi să aibă loc înainte ca fapta să fie
descoperită de o terţă persoană; Exemplu: X pătrunde în locuinţa lui Y
pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte de a lua vreun obiect.
Împiedicarea producerii rezultatului există în cazul tentativei
terminate, când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. actul de executare să fie terminat dar să nu-şi fi produs rezultatul ;
2. neproducerea rezultatului să se datoreze autorului acţiunii înfracţionale;
3. împiedicarea să fie benevolă şi să aibă loc înainte ca fapta să fie
descoperită de o terţă persoană;
Exemplu: X vrea să îl ucidă pe Y, îi toarnă otravă în pahar, dar ulterior,
cuprins de remuşcări, varsă conţinutul paharului.
Împiedicarea producerii rezultatului care este o cauză de nepedepire,
nu trebuie confundată cu repararea prejudiciului, care este doar o
circumstanţă atenuantă. Exemplu: X fură maşina lui Y şi ulterior o
readuce în parcare – există doar circumstanţa atenunată a reparării
prejudiciului.
Efect. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt doar

96
cauze de nepedepsire, şi nu cauze care exclud caracterul penal al faptei.
Ca atare, va exista tentativă, dar ea nu se va sancţiona. Dacă actele
executate până în momentul în care a avut loc desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului realizează conţinutul altei infracţiuni, va exista o
tentativă dar se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea comisă până în
momentul intervenirii cauzei de nepedepsire. Exemplu: X pătrunde prin
efracţie în locuinţa lui Y pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte
de a lua vreun obiect. Se va realiza o tentativă la infracţiunea de furt, dar
lui X i se va aplica sancţiunea pentru distrugere.
14.3.2.4. Infracţiunea fapt consumat

Este denumită şi faza urmărilor şi este ultima fază, care se realizează
când se produce rezultatul socialmente periculos (decesul victimei,
diminuarea patrimoniului, crearea unei stări de pericol care ameninţă
libertatea sau demnitatea). Momentul consumării diferă, după cum
infracţiunile sunt de rezultat sau de pericol; în cazul celor de rezultat
înfracţiunea se consumă când se produce rezultatul (decesul persoanei), iar
în cazul celor de pericol, infracţiunea se consumă când a avut loc acţiunea
infracţională (rostirea cuvintelor injurioase).
14.3.2.5. Infracţiunea fapt epuizat

Există infracţiuni (continue, de obicei, continuate, progresive) care după
momentul consumării cunosc urmări noi, fie datorită continuării activităţii
infracţionale, fie datorită amplificării rezultatului iniţial. Momentul
încetării activităţii infracţionale sau momentul producerii celui mai grav
rezultat, se numeşte momentul epuizării infracţiunii.

- acte preparatorii;
- tentativă întreruptă;
- tentativă terminată;
- tentativă improprie;
- desistare.

1. Cum pot fi clasificate actele de pregătire?
2. Care sunt formele pe care le poate îmbrăca tentativa?
3. Care este tratamentul sancţionator al acesteia?
4. Care sunt cauzele de nepedepsire a tentativei?
5. Care sunt infracţiunile la care tentativa nu este posibilă?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
97
5.
1. În ipoteza în care X toarnă otravă în paharul lui Y şi ulterior, răzgândindu-se, nu îi permite să consume
conţinutul acestuia, vom fi în prezenţa: a)împiedicării producerii rezultatului; b)desistării; c)faptei putative.
2. Desistarea: a)exclude existenţa tentativei; b)nu este posibilă în cazul tentativei terminate; c)presupune
împiedicarea voluntară a producerii rezultatului de către autorul faptei înainte de descoperirea acesteia.
3. X îi aplică lui Y o lovitură cu un cuţit în zona inimii, punându-i în pericol viaţa. Y este transportat la
spital, dar pe drum ambulanţa este implicată într-un accident de tren, iar în urma acestuia Y decedează.
X va răspunde: a)pentru o tentativă întreruptă; b)pentru o tentativă terminată; c)nu va răspunde, imputarea
fiind exclusă datorită riscului deviat.
4. Desistarea: a)este o cauză care exclude existenţa tentativei; b)este o cauză de nepedepsire a tentativei;
c)este posibilă doar în cazul tentativei terminate.
5. Desistarea: a)înlătură caracterul penal al faptei comise; b)presupune împiedicarea voluntară a producerii
rezultatului de către autor; c)este posibilă doar în cazul tentativei întrerupte.
98

D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir Bucureşti

1.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

2.1. Introducere ..........................................................................................................................................

3.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

4.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

5.1. Introducere ...........................................................................................................................................

6.1. Introducere ...........................................................................................................................................

7.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................

8.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................

9.1. Introducere ...........................................................................................................................................

10.1 Introducere ..........................................................................................................................................

11.1 Introducere ........................................................................................................ ..................................

12.1 Introducere ..........................................................................................................................................

13.1 Introducere ..........................................................................................................................................

14.1 Introducere .............................................................................................................. ............................

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiuni generale. Principiile de bază ale dreptului penal.

Teme de control (TC)

Noţiuni generale. Principiile de bază ale dreptului penal.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Noţiuni generale

Definiţie. Dreptul penal poate fi definit ca fiind acea ramură a

Obiect. Dreptul penal are ca obiect relaţiile sociale de apărare

Caractere. Dreptul penal se caracterizează prin faptul că este

Scop. Scopul dreptului penal este reglementat în art. 1 C.p., unde se

Trăsături specifice. În cadrul sistemului juridic român, dreptul penal

Definiţie. Raportul juridic penal poate fi definit ca fiind relaţia dintre

Structură. Ca orice raport juridic, raportul juridic penal se impune a fi

Durata raportului juridic penal. Existenţa acestui raport presupune

1.3.2. Principiile de bază ale dreptului penal.

1.3.2.1. Principiul legalităţii

1.3.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale.

1.3.2.3. Principiul individualizarii răspunderii penale.

1.3.2.4. Principiul umanismului dreptului penal.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal?

1. Subiecţii raportului juridic de drept penal sunt:

2. Faptul care dă naştere raportului juridic de drept penal este:

Legea penală, izvor al dreptului penal. Aplicarea legii penale în spaţiu.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Izvoarele dreptului penal

Categorii. Legea penală se poate clasifica în funcţie de mai multe

Norma penală. Normele penale sunt o specie de norme de drept cu un

Alte izvoare ale dreptului penal sunt:

2.3.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Noţiune. Eficienţa legii penale se raportează la anumite elemente care

2.3.2.1. Principiul teritorialităţii – art.3

2.3.2.3. Principiul personalităţii – art.4

2.3.2.4 Principiul realităţii – art.5

2.3.2.5 Principiul universalităţii – art.6

Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii îmbracă mai multe

Definiţie. Extrădarea este reglementată prin legea nr. 302/2004, şi

Temei juridic. Extrădarea este de regulă acordată în baza unei

Condiţii de acordare a extrădării