Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General I
D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General I
Suport de curs
Drept penal.Parte generală
Anul II FR sem. I
Lect.univ.dr.Camelia Reghini
1
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................................
Unitatea de învăţare 1
Noţiuni generale. Principiile de bază ale dreptului penal.
Unitatea de învăţare 2
Legea penală, izvor al dreptului penal. Aplicarea legii penale în spaţiu.
Unitatea de învăţare 3
Aplicarea legii penale în timp.
Unitatea de învăţare 4
Infracţiunea – trăsături esenţiale.
Unitatea de învăţare 5
Infracţiunea – elemente componente; obiectul, subiectul.
Unitatea de învăţare 6
Infracţiunea – elemente componente; latura obiectivă.
Unitatea de învăţare 7
Infracţiunea – elemente componente; latura subiectivă.
Unitatea de învăţare 8
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele justificative
Unitatea de învăţare 9
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – cauzele de neimputabilitate.
Unitatea de învăţare 10
Sancţiunile în dreptul penal. Pedepsele principale.Pedepsele complementare. Pedeapsa accesorie.
Unitatea de învăţare 11
Sancţiunile în dreptul penal. Măsurile de siguranţă.
Unitatea de învăţare 12
Răspunderea penală a minorilor.
Unitatea de învăţare 13
Răspunderea penală a persoanei juridice.
Unitatea de învăţare 14
Formele infracţiunii intenţionate.
5
INTRODUCERE
Disciplina Drept penal – Partea generală constituie o disciplină fundamentală în orice sistem de drept, dată
fiind funcţia acestei ramuri de drept, aceea de apărare a valorilor primordiale ale societăţii împotriva faptelor
care prezintă pericol social. Totodată, ea are ca obiect examinarea instituţiilor fundamentale ale dreptului penal,
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea, a căror cunoaştere este indispensabilă în perspectiva studierii
ulterioare a părţii speciale a a acestei ramuri de drept, precum şi a dreptului procesual penal.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor aspectele teoretice şi practice ale aplicării legii penale în spaţiu şi timp,
precum şi ale instituţiilor de bază ale dreptului penal, respectiv infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea.
Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi cunoştinţele necesare pentru înţelegerea noţiunilor
fundamentale ale dreptului penal şi a modului în care acestea interacţionează.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinei
dreptului penal;
utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului penal;
definirea / nominalizarea de concepte specifice acestei ramuri de drept.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei şi, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice
şi practice ale disciplinei)
realizarea de conexiuni între noţiunile specifice dreptului penal;
argumentarea unor opinii în ipotezele unei prectici judiciare neunitare în materie;
capactitatea de analiză şi sinteză a noţiunilor însuşite.
3. Instrumental-aplicative (evaluarea şi soluţionarea aspectelor practice specifice)
relaţionări între elementele specifice dreptului penal;
capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul ştiinţei dreptului penal;
capacitatea de a soluţiona cazuri practice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui
mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi
civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane /
instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)
reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările celor
interesaţi;
implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina dreptului penal;
capacitatea de a avea un comportament etic;
capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;
abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe
internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor
practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente
audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi
vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Conţinutul infracţiunii – obiect, latura obiectivă (1 ora)
2. Conţinutul infracţiunii – subiect latura subiectivă (1 ora)
3. Cauzele justificative (1 ora)
4. Sancţiunile (1 ora)
6
Structura cursului
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele
subiecte:
1. Infracţiunea – conţinut (3 ore)
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (3 ore)
3. Sancţiunile (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2006,
F.Streteanu, Tratat de drept penal, vol.1, ed. CH Beck, 2008,
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile, subiecte redacţionale şi cazuri practice, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
7
Unitatea de învăţare 1
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiuni generale
1.3.2. Principiile de bază ale dreptului penal
1.3.2.1. Principiul legalităţii
1.3.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
1.3.2.3. Principiul individualizării răspunderii penale
1.3.2.4. Principiul umanismului
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Dreptul penal este o ramură a sistemului de drept, a cărui funcţie este cea
de apărare a societăţii. Pentru realizarea acestei funcţii este necesară
stabilirea cu exactitate care sunt faptele care pun în pericol societatea,
sancţiunile aplicabile în cazul comiterii de asemenea fapte, şi condiţiile în
care pot fi aplicate aceste sancţiuni. Cu alte cuvinte, normele dreptului
penal reglementează infracţiunile, sancţiunile penale şi condiţiile în care
poate avea loc tragerea la răspundere penală. Acestea sunt dealtfel,
instituţiile de bază ale dreptului penal. Ideile care reflectă caracteristicile
acestor instituţii se constituie în principiile fundamentale ale dreptului
penal.
8
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare - Noţiuni generale. Principiile de bază ale
dreptului penal, timpul alocat este de 2 ore.
Raportul juridic de drept penal este relaţia existentă între stat, prin
organele sale judiciare pe de o parte şi infractor pe de altă parte, care ia
naştere în momentul comiterii unei infracţiuni şi se stinge, de regulă, odată
cu executarea pedepsei aplicate pentru aceasta, în cadrul căreia părţile nu
se află în poziţie de egalitate juridică, deoarece statul îşi exercită forţa de
constrângere în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului.
Noţiune. După cum am precizat, raportul juridic penal se poate analiza
din două perspective: raportul juridic penal de coordonare şi raportul
juridic penal de conflict. Ceea ce interesează, este ceea ce se întâmplă din
momentul comiterii infracţiunii. Prin urmare se impune analiza raportului
juridic penal de conflict, denumit în cele ce urmează raport juridic penal.
Raportul juridic penal presupune existenţa unei relaţii de apărare
socială, reglementată printr-o normă de drept penal.
infracţiune,
răspundere penală;
sancţiune;
legalitatea incriminării, răspunderii penale şi pedepsei;
indiviualizarea răspunderii penale.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
12
Teste de evaluare/autoevaluare
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
13
Unitatea de învăţare 2
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Izvoarele dreptului penal
2.3.2. Aplicarea legii penale în spaţiu
2.3.2.1. Principiul teritorialităţii
2.3.2.2 Imunitatea de jurisdicţie
2.3.2.3. Principiul personalităţii
2.3.2.4. Principiul realităţii
2.3.2.5. Principiul universalităţii
2.3.3. Extrădarea
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
2.1. Introducere
Prin izvor de drept înţelegem forma pe care o îmbracă regula de drept şi sub
care se face cunoscută persoanelor care trebuie să i se conformeze.
Principalul izvor de drept penal este legea.
Legea penală, fiind expresia suveranităţii statului care a elaborat-o este
limitată la spaţiul cu privire la care respectivul stat îşi exercită suveranitatea.
Cu toate acestea, regula limitării competenţei penale a unui stat la
infracţiunile comise pe teritoriul său, cunoaşte anumite excepţii,
reglementate de principiile care guvernează materia aplicării legii penale în
spaţiu.
În vederea tragerii la răspunderea penală a unui infractor, este posibilă
extrădarea acestuia către un alt stat. În schimb, există persoane care, în
virtutea anumitor calităţi, nu vor putea fi trase la răspundere penală potrivit
legii penale române.
14
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare - Legea penală, izvor al dreptului penal.
Aplicarea legii penale în spaţiu, timpul alocat este de 2 ore.
2.3.3. Extrădarea
20
internaţionale;
1. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită
sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută
ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului
solicitat. Este necesară cu alte cuvinte dubla incriminare. Diferenţele
existente între calificarea juridică şi denumirea date aceleiaşi infracţiuni
de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie
internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se
prevede altfel.
21
III.Condiţii privitoare la pedeapsă
teritoriul României;
infracţiune comisă pe teritoriul României;
criteriul ubicuităţii;
imunitate de jurisdicţie penală;
extrădare.
22
1. Care sunt principiile care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu?
2. Ce înţelegem prin infracţiune comisă pe teritoriul ţării?
3. Care sunt condiţiile pentru aplicarea legii penale române în baza principiului realităţii?
4. Enumeraţi persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală.
5. Enumeraţi persoanele care nu sunt supuse extrădării.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
23
Unitatea de învăţare 3
3.1. Introducere
24
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare - Aplicarea legii penale în timp timpul alocat
este de 2 ore.
3.3.3. EXTRAACTIVITATEA
Legea temporară
Exemplu. L1, în vigoare în momentul comiterii faptei nu o
incriminează sau o incriminează în anumite condiţii, L2 – lege
temporară, intrată în vigoare ulterior, incriminează fapta comisă,
respectiv o incriminează în condiţii distincte faţă de L1.
Definiţie. Art.16 Cp.
Raţiune. Ajungerea la termen nu echivalează cu dezincriminarea
întrucât se produc efecte diferite. Dacă legea temporară nu ar ultraactiva,
nu ar exista nici o raţiune pentru care să fie adoptate astfel de legi, pentru
că oricum la un moment dat, prin ajungerea la termen ele vor ieşi din
vigoare.
retroactivitate;
ultraactivitate;
lege de dezincriminare;
lege penală mai favorabilă;
lege temporară.
30
4. Care sunt criteriile de identificare a legii penale mai favorabile?
5. Care sunt regulile de care trebuie să ţină seama instanţa în demersul de identificere a legii penale mai
favorabile?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive se face atunci când:
a)în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa închisorii, iar maximul special prevăzut de legea nouă este mai mare
decât pedeapsa aplicată; b)în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar legea nouă prevede
pedeapsa închisorii; c)în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa amenzii, iar legea nouă prevede pedeapsa amenzii
în limite mai reduse.
2. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile: a)este posibilă şi în cazul în care pedeapsa aplicată
constă într-o amendă; b)nu este posibilă în cazul pedepselor integral executate la data intrării în vigoare a noii
legi; c)este condiţionată de conduita persoanei condamnate.
3. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile: a)poate avea loc atunci când în baza legii vechi s-a
aplicat pedeapsa amenzii, iar maximul special prevăzut de legea nouă depăşeşte cuantumul pedepsei aplicate;
b)este condiţionată de conduita condamnatului; c)nu are loc în cazul pedepselor executate integral la data
intrării în vigoare a noii legi;
4. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive: a)este posibilă atunci
când în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa închisorii, iar maximul special prevăzut de legea nouă este mai mare
decât pedeapsa aplicată; b)este posibilă atunci când în baza legii vechi s-a aplicat pedeapsa amenzii, iar legea
nouă prevede aceeaşi pedeapsă (amenda), dar între limite reduse faţă de legea veche; c)nu este posibilă în
ipoteza în care pedeapsa aplicată în baza legii vechi a fost în întregime executată la data intrării în vigoare a noii
legi.
5. În ipoteza în care în temeiul legii active la momentul comiterii faptei instanţa a aplicat o pedeapsă cu
închisoarea de 12 ani, iar legea intrată în vigoare ulterior prevede pentru aceeaşţi infracţiune pedeapsa
închisorii de la 3 la 10 ani: a)pedeapsa va rămâne neschimbată; b)se va aplica obligatoriu legea penală mai
favorabilă; c)se va aplica în mod facultativ legea penală mai favorabilă.
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
31
Unitatea de învăţare 4
4.1. Introducere
32
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare – Infracţiunea – Trăsături esenţiale timpul alocat
este de 2 ore.
33
Fapta care nu prezintă gradul de pricol social al unei infracţiuni
Definiţie. Art.18 ind.1 reglementează situaţia în care, deşi formal sunt
îndeplinite condiţiile pentru a exista infracţiune sunt întrunite toate
trăsăturile esenţiale, în concret fapta nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni.
Natura juridică. S-a afirmat că în acest caz ar exista o dezincriminare
judiciară (ceea ce este imposibil de acceptat întrucât atât incriminarea cât
şi dezincriminarea, pot fi realizate doar de către legiuitor), că am fi în
prezenţa unei contravenţii sau a unei instituţii distincte (fără a se preciza
regimul juridic al acesteia). În realitate, ne aflăm în prezenţa unei fapte
prevăzute de legea penală, dar cere nu îndeplineşte toate condiţiile pentru
a avea caracter infracţional.
Condiţii. În prezenţa următoarelor două condiţii:
- atingerea adusă valorii apărate de legea penală este minimă
- fapta este prin conţinutul ei concret în mod vădit lipsită de
importanţă,
se consideră că nu se creează pericolul social specific unei infracţiuni.
Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Exemplu: X, persoană
care avea în întreţinere doi copii minori, sustrage două pâini de pe
tejgheaua unei brutării.
Criterii. Pentru a stabili în concret gradul de pericol social al unei
fapte, instanţa de judecată are la îndemână o serie de criterii: modul şi
mijloacele de comitere a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta
a fost de comisă, urmarea produsă sau potenţială, persoana şi conduita
făptuitorului. Caracter. Dispoziţiile art.18 ind.1 se pot aplica repetat,
indiferent de lipsa sau existenţa antecedentelor făptuitorului.
Efecte juridice. Comiterea unei asemenea fapte va determina
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea
cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1000 lei;
pericol social;
faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
tipicitate;
antijuridicitate;
vinovăţie.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Pentru reţinerea dispoziţiilor art. 181, este necesar: a)ca autorul să nu aibă antecedente penale; b)ca
fapta comisă să fie în mod vădit lipsită de importanţă; c)ca fapta comisă să nu fie prevăzută de legea penală.
2. În ipoteza reţinerii art. 181: a)răspunderea penală este înlăturată; b)caracterul penal al faptei este înlăturat;
c)se aplică sancţiuni penale, reţinându-se circumstanţe atenuante.
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
35
Unitatea de învăţare 5
Unitatea de învăţare 5
Infracţiunea – elemente componente; obiectul, subiectul.
5.1. Introducere
37
Elementele componente ale infracţiunii sunt obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi latura subiectivă.
5.3.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII
conţinut alternativ;
39
obiect juridic;
obiect material;
subiect activ general;
subiect activ special;
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Subiecţi activi ai infracţiunii: a)pot fi persoanele fizice majore şi persoanele juridice, cu excepţia statului;
b)poate fi orice persoană fizică şi juridică; c)sunt persoanele care comit acte de executare a infracţiunii.
2. Minorul cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi: a)nu răspunde penal dacă se dovedeşte că a
acţionat fără discernământ; b)răspunde penal doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ; c)poate fi
tras la răspundere penală, însă îi vor putea fi aplicate doar măsuri educative.
3. Minorul cu vârsta între 16 ani împliniţi şi 18 ani neîmpliniţi: a)nu răspunde penal dacă se dovedeşte că a
acţionat fără discernământ; b)răspunde penal doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ; c)poate fi
tras la răspundere penală, însă îi vor putea fi aplicate doar măsuri educative.
4. Obiectul material al infracţiunii: a)nu există în cazul infracţiunilor materiale; b)nu este lezat în ipoteza în
care fapta rămâne în forma tentativei; c)stă la baza clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni
formale.
5. Lipsa obiectului material de la locul unde autorul credea că se află: a)determină existenţa unei fapte
putative; b)determină existenţa unei tentative; c)este lipsită de relevanţă în dreptul penal.
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
40
Unitatea de învăţare 6
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Elementul material
6.3.2. Urmarea socialmente periculoasă
6.3.3. Raportul de cauzalitate.
6.3.4. Locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire
6.4. Îndrumător pentru autoverificare
6.1. Introducere
Latura obiectivă constituie totalitatea condiţiilor cerute de norma de
incriminare cu privire la actul de conduită şi care trebuie îndeplinite
pentru existenţa infracţiunii. Elementele componente ale laturii obiective
sunt elementul material, urmarea socialmente periculoasă, legătura de
cauzalitate, locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire a faptei.
41
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
42
noţiunea de consecinţe deosebit de grave.
În funcţie de numărul lor urmările pot fi unice (când legea
reglementează producerea unei ingure urmări) şi alternative (de exemplu
în cazul art.248 când se reglementează posibilitatea producerii mai multor
urmări). În cazul acesta, chiar dacă se produc mai multe urmări, va exista
o singură infracţiune.
element material
modalitaţi alternative
imputare obiectivă
poziţie de garant
infracţiuni omisive improprii
44
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Infracţiunile omisive improprii: a)exclud tentativa; b)se comit prin acţiune; c)se comit prin inacţiune.
2. Raportul de cauzalitate: a)este întrerupt în cazul în care victima, internată în spital din cauza unei lovituri
de cuţit care i-a pus în pericol viaţa, decedează în urma unui incendiu; b)există în situaţia în care rezultatul s-ar
fi produs chiar şi în lipsa conduitei infracţionale a subiectului activ; c)este condiţionat de existenţa vinovăţiei
subiectului activ.
3. Raportul de cauzalitate: a)presupune legătura între o singură cauză şi un singur efect; b)este exclus în
cazul riscului permis; c)există în cazul riscului culpabil.
4. În ipoteza în care urmarea cauzată iniţial de acţiunea infracţională se agravează datorită conduitei
victimei, suntem în prezenţa: a)riscului deviat; b)riscului alternativ; c)riscului culpabil.
5. X îi aplică lui Y o lovitură de cuţit într-o zonă vitală. Y este transportat la spital unde i se acordă
îngrijiri. Ulterior Y moare ca urmare a faptului că în spital se declanşează un incendiu. Soluţia este: a)X
răspunde pentru decesul lui Y, deoarece în lipsa acţiunii sale Y nu ar fi ajuns la spital; b)X răspunde doar pentru
o tentativă întreruptă, deoarece declanşarea incendiului a întrerupt legătura de cauzalitate iniţiată de acţiunea sa;
c)X răspunde doar pentru o tentativă perfectă, deoarece suntem în prezenţa unui risc deviat.
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
D.Niţu, Teoria riscului, Revista de drept penal nr. 1/2005
45
Unitatea de învăţare 7
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Vinovăţia
7.3.2. Mobilul şi scopul
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
7.1. Introducere
46
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Vinovăţia
Definiţie. Reflectă aspctul subiectiv al infracţiunii şi constă în atitudinea
psihică a infractorului faţă de fapta comisă şi urmările acesteia. Vinovăţia
este rezultatul intracţiunii a doi factori: conştiinţa şi voinţa, şi presupune o
atitudine conştientă în sensul că infractorul are reprezentarea acţiunii sau
inacţiunii infracţionale, a rezultatului acestora şi comite cu voinţă acţiunea
sau inacţiunea respectivă, antrenându-şi energia fizică spre obţinerea
rezultatelor urmărite. Vinovăţia presupune existenţa discernământului.
Vinovăţia nu este definită de lege, care reglementează doar formele şi
modalităţile acesteia. Formele vinovăţiei sunt intenţia, culpa şi
praeterintenţia.
1. Intenţia există când infractorul prevede rezultatul fapei sale şi
urmăreşte sau acceptă producerea lui. Legea reglementează două
modalităţi:
- intenţia directă – infractorul prevede şi doreşte producerea rezultatului
(X vrea să-l omoare pe Y şi îi aplică o lovitură de cuţit)
– intenţia indirectă sau eventuală – infractorul prevede rezultatul faptei
sale şi deşi nu doreşte producerea lui, accesptă această eventualitate (X
doreşte să-şi protejeze grădina de legume şi în acest scop conectează
gardul împrejmuitor la tensiunea de 220 de volţi; un soldat în termen care
săpa în apropiere, atinge gardul şi este electrocutat mortal). Intenţia
eventuală este relevată în cazul faptelor care sunt susceptibile să producă
mai multe rezultate: unul dorit de infractor (apărarea proprietăţii) şi unul
nedorit dar acceptat (moartea unei persoane). Realizarea rezultatului
secundar îi este indiferentă infractorului, acesta lăsând în voia întâmplării
producerea sau neproducerea lui. Când însă producerea rezultatului
nedorit este certă, va exista şi faţă de acesta intenţia directă (X doreşte să-l
ucidă pe Y, aşteaptă ca acesta să se urce în lift şi taie cablurile acestuia; X
a văzut însă că împreună cu Y se urcase în lift şi Z)
Intenţia directă poate îmbrăca două forme denumite şi grade ale
intenţiei: intenţia premeditată şi intenţia spontană. Infracţiunea
intenţionată parcurge în existenţa ei mai multe etape: luarea hotărârii
infracţionale, actele de pregătire, actele de executare sau tentativa şi
infracţiunea consumată, care există când se produce rezultatul. În funcţie
de timpul scurs de la luarea hotărârii până la executare şi în funcţie de
starea psihică a infractorului din momentul comiterii infracţiunii se
configurează cele două grade:
- intenţia premeditată – care există când între luarea hotărârii infracţionale
şi executarea infracţiunii a trecut un timp mai îndelungat decât în mod
normal, iar infractorul se află, tocmai din acest motiv, într-o stare psihică
de relativ calm; premeditarea poate fi probată prin existenţa actelor de
pregătire a infracţiunii (procurarea de informaţii cu privire la victimă,
procurarea mijloacelor de comitere a infracţiunii), dar nu este condiţionată
de existenţa acestora (poate exista premeditare fără pregătirea infracţiunii
– X doreşte să-l ucidă pe Y, meditează asupra faptei pe care urmează să o
comită şi în cele din urmă o face prin strangularea victimei; poate exista
pregătire fără premeditare – X îl insultă pe Y, acesta din urmă ia un cuţit şi
îl omoară pe primul). Premeditarea este o circumstanţă agravantă specială.
- intenţia spontană – există când între luarea hotărârii infracţionale şi
executarea infracţiunii a trecut un timp relativ mai scurt decât în mod
normal, iar infractorul se află, datorită unui act provocator provenit din
47
partea victimei (sau datorită procesului naşterii în cazul infracţiunii de
pruncucidere), într-o stare psihică de tulburare sau emoţie. Starea de
provocare este o circumstanţă atenuantă generală. Cele două grade ale
intenţiei nu pot coexista întrucât se exclud reciproc, date fiind condiţiile în
care acestea există.
2. Culpa este forma mai uşoară a vinovăţiei, care există când infractorul
prevede rezultatul faptei sale dar speră în mod uşuratic şi neîntemeiat că
acesta nu se va produce, sau nu prevede acest rezultat, deşi ar fi trebuit şi
ar fi putut să îl prevadă. Legea prevede două modalităţi:
– culpa cu prevedere – infractorul prevede rezultatul faptei sale, nu doreşte
producerea lui şi speră fără temei că acesta nu se va produce, bazându-se
pe anumite împrejurări obiective pe care le apreciază greşit (X este la
vânătoare, sesizează că în apropiere de locul unde este vânatul se află un
alt vânător, dar bazându-se pe calităţile sale de ţintaş trage un glonţ în acea
direcţie, rănindu-l pe Y). Culpa cu prevedere este relevată în cazul faptelor
care sunt susceptibile să producă mai multe rezultate: unul dorit de
infractor (satisfacerea unei plăceri - vânătoarea) şi unul nedorit şi
neacceptat (vătămarea unei persoane). Realizarea rezultatului secundar nu
îi este (ca în cazul intenţiei eventuale) indiferentă infractorului, acesta
bazându-se pe anumite împrejurări obiective, pe care le apreciază greşit,
că acesta nu se va produce.
- culpa fără prevedere – infractorul nu prevede rezultatul infracţiunii, dar
ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă (un părinte îşi lasă copilul mic
nesupravegheat, iar acesta bea sodă caustică şi decedează). Pentru
stabilirea existenţei acestei modalităţi, legea stabileşte două criterii:
obligaţia de a prevedea, care este dedusă din acte normative care
reglementează anumite activităţi sau din experienţa de viaţă şi
posibilitatea de a prevedea instituind în primul rând un criteriu obiectiv
în stabilirea posibilităţii de prevedere – aceasta va exista dacă orice om
normal, diligent, din aceeaşi categorie cu infractorul ca pregătire şi
experienţă de viaţă, avea în momentul comiterii faptei posibilitatea să
prevadă rezultatul; în caz afirmativ se apreciază această posibilitate în
baza criteriului subiectiv – dacă în funcţie de personalitatea, experienţa
dezvoltarea intelectuală a infractorului, acesta ar fi putut ca în momentul
comiterii acţiunii sau inacţiunii să prevadă rezultatul.
3. Praeterintenţia este cea de-a treia formă a vinovăţiei, cu caracter mixt,
care există când infractorul prevede şi doreşte producerea unui anumit
rezultat, dar datorită modului cum a fost executată fapta, s-a produs un
rezultat mai grav, pe care infractorul nu l-a prevăzut, deşi ar fi trebuit şi ar
fi putut să-l prevadă. Exemplu: X îi aplică o lovitură de pumn lui Y în
maxilar, deterimnând căderea acestuia cu capul pe o bordură de beton,
urmată de decesul lui Y). În această situaţie X a prevăzut şi urmărit
vătămarea integrităţii corporale a lui Y, dar datorită modului de comitere a
faptei, s-a produs un rezultat mai grav, moartea, pe care X nu l-a prevăzut
dar ar fi trebuit şi ar fi putut să-l prevadă.
Se poate afirma că praeterintenţia este compusă din intenţia directă
peste care se suprapune culpa fără prvedere.
De regulă în conţinutul legal al infracţiunii nu se face nici o referire cu
privire la forma de vinovăţie necesară existenţei infracţiunii. De aceea, în
partea generală a Codului penal se instituie nişte reguli.
1. Fapta comisă prin acţiune are caracter infracţional doar dacă este
comisă cu intenţie. Dacă legiuitorul înţelege să incrimineze şi acţiunea
comisă din culpă, trebuie să prevadă în mod expres acest lucru.
2. Fapta comisă prin inacţiune are caracter infracţional şi dacă este comisă
cu intenţie şi dacă este comisă din culpă. Dacă legiuitorul înţelege să
incrimineze doar inacţiunea comisă cu intenţie, trebuie să prevadă în mod
expres acest lucru.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
49
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Intenţia spontană: a)presupune un interval de timp mai scurt de la luarea hotărârii până la comiterea faptei;
b)este incompatibilă cu existenţa unor acte de pregătire; c)este incompatibilă cu tentativa.
2. Comiterea unei infracţiuni praeterintenţionate: a)este compatibilă cu forma tentativei; b)atrage starea de
recidivă; c)se caracterizează prin imprevizibilitatea rezultatului mai grav.
3. Culpa cu prevedere: a)se caracterizează prin faptul că rezultatul este prevăzut de autorul acţiunii sau
inacţiunii infracţionale, dar nu este dorit, ci doar acceptat; b)este sancţionată legal la fel de aspru ca şi culpa fără
prevedere; c)există în cazul în care autorul faptei a lăsat producerea rezultatului la voia întâmplării.
4. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei infractorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă,
socotind fără temei că acesta nu se va produce: a)intenţia indirectă; b)intenţia directă; c)culpa cu prevedere.
5. În ipoteza în care producerea rezultatului actului său de conduită îi este indiferentă autorului, va exista:
a)culpă cu prevedere; b)culpă fără prevedere; c)intenţie eventuală.
Bibliografie obligatorie
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
50
Unitatea de învăţare 8
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Legitima apărare
8.3.2. Starea de necesitate
8.3.3. Cauzele justificative extralegale
8.4. Îndrumător pentru autoverificare
8.1. Introducere
Noţiune. Caracterul penal al faptei este o însuşire ce decurge din regăsirea
în conţinutul concret al faptei comise a trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, prevăzute în art.17 – pericolul social, vinovăţia şi prevedrea
în legea penală. Acest caracter penal al faptei este exclus când nu sunt
întrunite toate trăsăturile respective. Cauzele care exclud caracterul penal
al faptei sunt stări situaţii sau împrejurări existente în momentul comiterii
faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii.
Distincţii. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei se deosebesc de
cauzele care înlătură răspunderea penală (aministia, prescripţia, lipsa
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), în cazul cărora, fapta este
infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea, este înlăturată. Cauzele care
exclud caracterul penal al faptei se deosebesc şi de cauzele de nepedepsire
(desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), în cazul cărora, fapta
este infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea şi implicit aplicarea
pedepsei, este înlăturată.
Clasificare. Se poate face în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia poartă, se
disting cauze care înlătură pericolul social, situaţie reglementată de art.
181, cauze care înlătură vinovăţia, care vor fi analizate în cele ce urmează
şi cauze care înlătură prevederea faptei în legea penală, dezincriminarea;
2. În funcţie de sfera de aplicare, se disting cauze generale, care au
incidenţă cu privire la toate infracţiunile şi speciale, care au incidenţă doar
cu privire la una sau unele infracţiuni (proba verităţii la insultă şi
calomnie, îndemnul celuilalt soţ la adulter, necesitate militară în timp de
război în cazul infracţiunii de lovire sau insultă a inferiorului).
Noul cod penal, în consonanţă cu legislaţiile penale moderne, face ditincţie
între cauzele justificative, în prezenţa cărora comiterea faptei este autorizată
de şege şi cauzele de neimputabilitate, care înlătură vinovăţia sub oricare
dintre aspectele sale.
54
8.3.3. Cauzele justificative extralegale
Sunt considerate a fi cauze justificative extralegale consimţământul
victimei şi exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii.
Consimţământul victimei, pentru a produce efectul justificativ,
consimţământul trebuie să fie valabil exprimat, actual, să privească o
valoare de care titularul poate dispune, să provină de la titularul acesteia şi
să fie deteminat.
Exercitarea unui drept exemplu: dreptul de corecţie al părinţilor asupra
copiilor lor minori, dreptul de retenţie al creditorului.
Îndeplinirea unei obligaţii exemplu: acţiunile membrilor forţelor de
ordine de a utiliza violenţe, limitate la scopul menţinerii ordinii publice.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
543. Legitima apărare: a)înlătură răspunderea penală pentru fapta comisă; b)presupune comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării atacului; c)fapta comisă în legitimă apărare trebuie să fie unica
modalitate de înlăturare a atacului.
544. În contexul legitimei apărări, atacul: a)poate să îmbrace forma unei ameninţări cu un pericol grav şi
care nu poate fi înlăturat în alt mod; b)trebuie să aibă caracter imprevizibil; c)nu presupune în mod necesar un
contact efectiv între atacator şi cel atacat.
55
547. Legitima apărare prezumată: a)se caracterizează prin existenţa unui atac constând într-o ameninţare cu
un pericol grav şi care nu poate fi înlăturat în alt mod; b)se caracterizează prin existenţa unui atac constând într-
o pătrundere sau o încercare de pătrundere într-o locuinţă; c)în cazul său, cel care se apără trebuie să faca
dovada îndeplinirii condiţiilor atacului.
550. Fiind atacat de X cu un obiect contondent, neputând să fugă sau să ceară ajutor şi neavând nicio
armă la îndemână, Y smulge un par dintr-un gard pentru a se apăra: a)Y va răspunde pentru distrugere;
b)Y nu va răspunde pentru distrugere, fiind îndeplinite condiţiile legitimei apărări; c)Y nu va răspunde pentru
distrugere, fiind îndeplinite condiţiile stării de necesitate.
551. Starea de necesitate: a)este înlăturată dacă autorul acţiunii de salvare şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în lipsa acţiunii sale; b)este înlăturată dacă urmările acţiunii
de salvare sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în lipsa acesteia, chiar dacă autorul acţiunii de
salvare nu conştientizează acest lucru; c)se reţine chiar dacă autorul acţiunii de salvare ar fi avut şi alte
posibilităţi de a înlătura pericolul.
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
56
Unitatea de învăţare 9
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Iresponsabilitatea
9.3.2. Beţia
9.3.3. Minoritatea
9.3.4. Eroarea
9.3.5. Constrângerea fizică
9.3.6. Constrângerea morală
9.3.7. Cazul fortuit
9.4. Îndrumător pentru autoverificare
9.1. Introducere
Noţiune. Caracterul penal al faptei este o însuşire ce decurge din regăsirea
în conţinutul concret al faptei comise a trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, prevăzute în art.17 – pericolul social, vinovăţia şi prevedrea
în legea penală. Acest caracter penal al faptei este exclus când nu sunt
întrunite toate trăsăturile respective. Cauzele care exclud caracterul penal
al faptei sunt stări situaţii sau împrejurări existente în momentul comiterii
faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii.
Distincţii. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei se deosebesc de
cauzele care înlătură răspunderea penală (aministia, prescripţia, lipsa
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), în cazul cărora, fapta este
infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea, este înlăturată. Cauzele care
exclud caracterul penal al faptei se deosebesc şi de cauzele de nepedepsire
(desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), în cazul cărora, fapta
este infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea şi implicit aplicarea
pedepsei, este înlăturată.
Clasificare. Se poate face în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia poartă, se
disting cauze care înlătură pericolul social, situaţie reglementată de art.
181, cauze care înlătură vinovăţia, care vor fi analizate în cele ce urmează
şi cauze care înlătură prevederea faptei în legea penală, dezincriminarea;
2. În funcţie de sfera de aplicare, se disting cauze generale, care au
incidenţă cu privire la toate infracţiunile şi speciale, care au incidenţă doar
cu privire la una sau unele infracţiuni (proba verităţii la insultă şi
calomnie, îndemnul celuilalt soţ la adulter, necesitate militară în timp de
război în cazul infracţiunii de lovire sau insultă a inferiorului).
Noul cod penal, în consonanţă cu legislaţiile penale moderne, face ditincţie
între cauzele justificative, în prezenţa cărora comiterea faptei este autorizată
de şege şi cauzele de neimputabilitate, care înlătură vinovăţia sub oricare
dintre aspectele sale.
9.3.2. Beţia
- definiţie – art.49 Cp. – stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată
efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale
persoanei anumite substanţe excitante sau narcotice consumate ori
introduse în corpul său; - exemple
- raţiuni – înlătură responsabilitatea;
- clasificare – diferite forme cu consecinţe juridice distincte;
accidentală(independent de voinţa persoanei) voluntară – simplă,
premeditată – circumstanţă atenunată, agravantă; completă(înlăturarea
discernământului), incompletă(diminuează capacitatea persoanei de a
înţelege şi de a fi stăpână pe acţiunile sale)
- beţia accidentală completă – condiţii –
1. să existe în momentul comiterii faptei
2. să fie accidentală
3. să fie completă
4. fapta comisă să fie o faptă prevăzută de legea penală
- efecte juridice – exclude caracterul penal al faptei - cauză personală, nu
se răsfrânge asupra participanţilor; înlătură răspunderea civilă; participaţie
improprie;
- alte categorii ale beţiei – circumstanţă atenuantă sau agravantă;
9.3.3. Minoritatea
- definiţie – art.50 Cp. – starea în care se găseşte făptuitorul minor, care
în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta
şi nu îndeplinea condiţiile pentru a răspunde penal; - exemple
- raţiune – înlătură responsabilitatea; capacitatea psiho-fizică a persoanei
de a-şi da seama de seminificaţia socială a acţiunilor sale şi de a şi le dirija
în mod voit se formează odată cu dezvoltarea persoanei fizice; există
prezumţia – absolută sau relativă – de lipsă a discernământului; prezenţa
discernîmântului trebuie dovedită – expertiză psihiatrică;
- condiţii –
1. să se comită o faptă prevăzută de legea penală
2. făptuitorul, la data comiterii faptei, să nu îndeplinească
condiţiile pentru a răspunde penal – cazul specific al infracţiunilor a
căror executare se prelungeşte în timp;
- efecte juridice exclude caracterul penal al faptei - cauză personală, nu se
răsfrânge asupra participanţilor; nu înlătură răspunderea civilă; participaţie
improprie;
9.3.4. Eroarea
- definiţie – art.51 Cp. –reprezentarea eronată de către cel ce comite o
faptă prevăzută de legea penală, a situaţiei din momentul comiterii faptei,
reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor
date ale realităţii, în condiţiile în care necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a respectivelor date nu-i sunt imputabile făptuitorului - exemple
- raţiuni – existenţa vinovăţiei unei persoane este condiţionată de
cunoaşterea ansamblului împrejurărilor în care acţionează, cunoaştere care
îi permite infractorului să prevadă sau să poată prevedea rezultatul
socialmente periculos al faptei sale; în caz contrar, existenţa unei erori îl
împiedică pe făptuitor să prevadă rezultatul faptei sale şi implicit să-şi
poată determina în mod conştient voinţa;
- clasificare – în funcţie de mai mulţi factori: obiectul asupra căruia
poartă – de fapt(necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra
unor date ale realităţii sau asupra unei norme juridice nepenale) de
drept(necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra unei norme
juridice penale) – importanţa distincţiei – eroarea de fapt determină
excluderea caracterului infracţional al faptei, cea de drept nu are acest
59
efect; factorii determinanţi – necunoaştere sau ignoranţă(determinată
de lipsa de cultură), inducere în eroare(o acţiune de înşelare) –
importanţa distincţiei – participaţia improprie; consecinţe –
esenţială(exclude vinovăţia), neesenţială(nu are acest efect),
principală(poartă asupra unor date de fapt ce reprezintă elemnte
constitutive ale infracţiunii), secundară(poartă asupra unor date de fapt ce
reprezintă circumstanţe agravante ale infracţiunii) – importanţa distincţiei
– înlătură însăşi existenţa infracţiunii sau numai realizarea conţinutului
agravat, posibilitatea de evitare – invincibilă(exclude vinovăţia –
completă necunoaştere a realităţii care nu poate fi înlăturată, oricâte
diligenţe ar depune făptuitorul), vincibilă(ar fi putut fi înlăturată dacă
făptuitorul ar fi fost mai atent) – importanţa distincţiei –eroarea invincibilă
exclude caracterul penal al faptei, cea vincibilă are acest efect doar în
situaţia în care faptele sunt incriminate numai în situaţia comiterii lor cu
intenţie;
- eroarea de fapt esenţială (principală sau secundară) – condiţii –
1. să se comită o faptă prevăzută de legea penală
2. în momentul comiterii faptei, autorul său să nu cunoască
existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul infracţional al faptei comise(stare – modul în care se prezintă
o anumită entitate – persoană, bun, instituţie, exemplu – femeie
însărcinată, situaţie – poziţia pe care o are o anumită entitate – persoană,
bun, exemplu – calitatea de rudă, împrejurare – circumstanţă în care are
loc comiterea faptei, exemplu – în timpul nopţii)
3. starea, situaţia sau împrejurarea care nu sunt cunoscute
făptuitorului să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii sau o
circumstanţă a acesteia – va determina fie excluderea caracterului penal
al faptei, fie realizarea conţinutului de bază
4. necunoaşterea sau cunoaşterea greşită să persiste pe tot
parcursul comiterii faptei
- eroarea de fapt neesenţială – nu exclude caracterul penal al faptei;
exemple – eroarea asupra persoanei – caracter esenţial(se suprapune
peste legitima apărare), neesenţial(infracţiunea deviată), eroarea asupra
obiectului material – caracter esenţial(furt – bun propriu), neesenţial(bun
aparţinând altei persoane), eroarea asupra mijlocului folosit – caracter
esenţial(înşelăciune), neesenţial(omor), eroarea asupra direcţiei acţiunii–
caracter esenţial(se suprapune peste legitima apărare),
neesenţial(infracţiunea deviată);
- eroarea de drept – în funcţie de caracterul normei juridice –
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice nepenale este
asimilată erorii de fapt; necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
norme juridice penale nu exclude caracterul penal al faptei; de lege
ferenda – caracterul absolut al prezumţiei de cunoaştere a legii penale nu
mai este de actualitate datorită redactării insuficient de clare a legii şi a
excesului de legiferare; în consecinţă se propune ca şi eroarea de dret să
excludă caracterul penal al faptei în anumite cazuri: dacă există o achitare
anterioară pentru o faptă comisă în condiţii identice, dacă există un sfat
din partea unui profesionist, dacă datorită unor cauze înscrisul cu
dispoziţiile legale nu a putut fi răspândit în anumite locuri;
- efecte juridice – dacă poartă asupra unui element constitutiv al
infracţiunii – faptă incriminată dacă este comisă cu intenţie -
determină excluderea caracterului penal al faptei; faptă incriminată dacă
este comisă cu intenţie sau din culpă - determină excluderea caracterului
penal al faptei doar dacă eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei; – dacă
poartă asupra unui element care constituie o circumstanţă agravantă
- determină realizarea conţinutului de bază al infracţiunii; cauză personală,
nu se răsfrânge asupra participanţilor; nu înlătură răspunderea civilă; este
posibilă aplicarea unor măsuri de siguranţă;
60
9.3.5. Constrângerea fizică
Constrângerea fizică – presiunea pe care o forţă căreia nu i se
poaterezista o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa
fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală, fiind în
imposibilitate fizică să acţioneze în alt fel - este exclusă libertatea de
voinţă a persoanei; înlătură exigibilitatea unui comportament conform
legii;
- practica judiciară – cele mai multe fapte comise sub imperiul
constrângerii fizice sunt fapte comise prin omisiune; există şi situaţii când
se comit fapte prin comisiune – exemplu;
- condiţii –
1. să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane – poate
proveni din partea altei persoane, animal, eveniment; participaţie
improprie;
2. constrângerii să nu i se fi putut rezista – inexistenţa unei
posibilităţi de a opune rezistenţă; în caz contrar, caracterul penal al faptei
nu este înlăturat; posibilitatea de a rezista constrângerii se apreciază în
funcţie de situaţia concretă;
3. sub imperiul acestei constrângeri să se comită o faptă prevăzută
de legea penală;
- condiţii –
1. să existe o constrângere exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav – creează persoanei ameninţate un sentiment de teamă sub
imperiul căreia comite faptă prevăzută de legea penală; oral sau scris;
pericolul grav să ameninţe valorile exprs prevăzute – viaţa, integritatea
corporală, libertatea, demnitatea, averea; trebuie să existe o proporţie între
răul cu care se ameninţă şi cel produs; participaţie improprie;
2. pericolul cu care se meninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât
prin comiterea faptei pretinse – inexistenţa unei posibilităţi de a înlătura
pericolul; în caz contrar, caracterul penal al faptei nu este înlăturat;
posibilitatea de prevedere a unei alte modalităţi de înlăturare a pericolului
se apreciază în funcţie de situaţia concretă;
3. sub imperiul acestei constrângeri să se comită o faptă prevăzută
de legea penală;
- efecte juridice – exclude caracterul penal al faptei, nu însă şi pentru cel
care contrânge – participaţie improprie sau ameninţare; înlătură de regulă
răspunderea civilă;
- există posibilitatea să vină în concurs cu alte cauze – eroarea, legitima
apărare(împotriva agresorului); stare de necesitate, caz fortuit;
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Constrângerea morală se poate reţine: a)în ipoteza în care există o ameninţare cu un pericol eventual; b)în
ipoteza în care există o ameninţare cu un pericol evitabil; c)în ipoteza în care, ameninţat fiind cu uciderea
propriului copil, un părinte este constrâns să omoare două persoane.
2. Constrângerea fizică: a)înlătură caracterul penal al faptei, chiar şi în ipoteza în care cel constrâns a avut
posibilitatea să respingă forţa exercitată asupra sa; b)constă într-o ameninţare reală cu un pericol grav, iminent
şi inevitabil; c)poate fi exercitată de către o altă persoană, ipoteză în care aceasta va răspunde pentru fapta
comisă de cel constrâns.
62
3. Beţia involuntară incompletă: a)poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei; b)poate
constitui o circumstanţă atenuantă; c)poate constitui o circumstanţă agravanta dacă autorul şi-a provocat-o în
vederea comiterii unei infracţiuni.
4. Iresponsabilitatea: a)trebuie să existe în momentul comiterii actului de conduită; b)trebuie să existe în
momentul producerii rezultatului; c)dacă există în momentul comiterii actului de conduită, înlătură răspunderea
penală pentru fapta comisă.
5. Eroarea: a)înlătură caracterul penal al faptei dacă poartă asupra legii penale, cu condiţia ca cel care o invocă
să poată proba faptul că nu a avut posibilitatea să o cunoască; b)înlătură caracterul penal al faptei în situaţia în
care cel care o invocă ar fi avut obligaţia şi posibilitatea să o evite; c)nu înlătură caracterul penal al faptei dacă
poartă asupra unei circumstanţe agravante.
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
63
Unitatea de învăţare 10
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.4. Pedepsele principale
10.4.1. Detenţiunea pe viaţă
10.4.2. Închisoarea
10.4.3. Amenda.
10.5. Pedepsele complementare
10.5.1. Pedepsa interzicerii unor drepturi
10.5.2. Degradarea militară
10.6. Pedeapsa accesorie
10.7. Îndrumător pentru autoverificare
10.1. Introducere
Sancţiunea este alături de infracţiune şi răspunderea penală, una dintre
cele trei instituţii de bază ale dreptului penal şi totodată este un element
component al normei penale de incriminare, reprezentând consecinţa
nerespectării ipotezei şi dispoziţiei.
Categorii. Categoriile de sancţiuni reglementate de legea penală sunt:
pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
PEDEPSELE
Definiţie. Conform art.52, pedeapsa este o măsură de constrângere
şi un mijloc de reeducare a condamnatului, aplicată în vederea
prevenirii comiterii de noi infracţiuni.
10.4.2. Închisoarea
Închisoarea de la 15 zile la 30 ani. Este o pedeapsă principală relativ
determinată. Limitele sale generale sunt 15 zile, respectiv 30 ani şi aceste
limite nu pot fi depăşite niciodată, iar limitele speciale sunt prevăzute în
conţinutul infracţiunilor sancţionate de lege cu această pedeapsă. Ea
constă în lipsirea de libertate a condamnatului pe o perioadă determinată
prin hotărârea de condamnare, prin deplasarea lui într-un mediu închis
unde este supus unui regim de viaţă şi muncă impus. Legea reglementează
însă diferite moduri de executare a acestei pedepse, dintre care, unele nu
presupun lipsirea de libertate a condamnatului.
În art. 56, 57, 58 Cp. sunt reglementate regimul de deţinere şi regimul
de muncă. Astfel, art.56 al.1 prevede obligaţia condamnatului de a presta
66
o muncă utilă. Obligaţia de a munci revine condamnaţilor apţi pentru
muncă; nu au această obligaţie condamnaţii bărbaţi care au împlinit 60 de
ani şi condmnaţii femei care au împlinit 55 de ani; la cererea acestora, cu
avizul medicului, vor putea fi totuşi folosiţi la muncă. Deţinerea are loc în
comun, dar condamnaţii bărbaţi sunt deţinuţi separat de condamnaţii
femei, iar condamnaţii majori sunt deţinuţi separat de condamnaţii minori.
Munca desfăşurată este considerată un mijloc de reeducare, şi are loc cu
respectarea normelor protecţie a muncii, a dispoziţiilor referitoare la
concediul de maternitate, maximum 12 ore pe zi, potrivit calificării
fiecărui condamnat. Munca prestată este remunerată, 10% revenindu-i
condamnatului (din care o treime îi revine în cursul executării, iar restul
ulterior), restul îi revine aministraţiei penitenciarului şi se face venit la
stat.
10.4.3. Amenda.
Amenda de la 100 la 50 mii lei. Este o pedeapsă relativ determinată,
limitele generale fiind 1milion, respectiv 500 milioane. În ceea ce
priveşte limitele speciale, având în vedere că în conţinutul legal al
infracţiunilor din partea specială nu sunt precizate, în partea generală sunt
reglementate trei perechi de limite speciale ale amenzii, după cum
urmează:
- de la 150 la 10 mii dacă amenda este pedeapsă unică
- de la 300 la 15 mii dacă amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea
de cel mult un an;
- de la 500 la 30 mii dacă amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea
mai mare de un an;
Amenda constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să
o plătească statului. Prezintă particularităţi pozitive (este uşor de executat,
condamnatul nu este scos din mediul familial) şi negative (afectează
indirect şi familia condamatului, este doar relativ egală pentru toţi
infractorii). În urma stabilirii şi aplicării pedepsei amenzii, infractorul nu
poate fi pus în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la
întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor
faţă de care acesta are obligaţii legale.
Legea prevede posibilitatea înlocuirii pdepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii. Potrivit art. 63 ind.1, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-
credinţă de la plata amenzii, instanţa de judecată poate înlocui această
pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea
comisă, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. Se va
putea înlocui pedeapsa în prezenţa următoarelor condiţii:
1. infracţiunea să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii, alternativ
cu pedeapsa amenzii;
2. pentru infracţiunea comisă, instanţa să fi aplicat pedeapsa amenzii;
3. la pedeapsa amenzii să nu se fi ajuns în urma reţinerii circumstanţelor
atenuante; necesitatea îndeplinirii acestei condiţii se explică prin faptul că
efectul circumstanţelor este oligatoriu;
4. condamnatul să nu fi executat cu rea-credinţă pedeapsa amenzii; aceasta
presupune că se dovedeşte că persoana condamnată a avut posibilitatea să-
şi execute pedeapsa, dar nu a făcut-o.
d) drepturile pãrinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator; aceste din urmă drepturi vor putea
fi interzise de exemplu în cazul comiterii infracţiunii de viol sau rele
tratamente aplicate minorului.
După cum prevede art.64, această pedeapsă constă în interzicerea unor
drepturi; în concluzie se pot interzice unul sau unele drepturi şi nu toate
acestea.
69
Mod de aplicare. Instanţa nu trebuie să dispună interzicerea acestor
drepturi, deoarece această interzicere operează în puterea legii în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă.
Durată. Pedeapsa accesorie nu are o durată proprie; ea depine de
pedeapsa principală pe care o însoţeşte şi de regulă este egală ca şi durată
cu aceasta. Prin excepţie, se poate întâmpla ca pedeapsa accesorie să fie
mai scurtă ca durată dacât cea principală (în cazul în care condamnatul a
fost judeact în stare de arest preventiv, pe perioada arestului nu îi sunt
interzise aceste drepturi, deoarece pedeapsa accesorie începe să fie
executată din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas
defintivă; durata arestului preventiv se compută din durata pedepsei
pronunţate, aşadar, condamnatul trebuie să execute doar restul rămas în
urma scăderii duratei arestului preventiv din durata pedepsei pronunţate de
instanţă; pe durata executării acestui rest e pedeapsă îi vor fi interzise
drepturile, cu titlu de pedeapsă accesorie). Se poate întâmpla şi ca
pedeapsa accesorie să fie mai lungă ca durată decât pedeapsa principală
(când condamnatul se sustrage de la executare, pedeapsa principală începe
să fie executată după prinderea acestuia, dar pedeapsa accesorie începe să
fie executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare).
Calculul pedepselor
Potrivit art.87, durata executãrii pedepsei închisorii se socoteşte din
ziua în care condamnatul începe sã execute hotãrârea definitivã de
condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei si ziua în care
înceteazã, se socotesc ca zile pline în durata executãrii.
Timpul în care condamnatul, în cursul executãrii pedepsei, se aflã
bolnav în spital, intrã în durata executãrii, afarã de cazul în care si-a
provocat în mod voit boala; dacă boala a fost provocată de condamnat în
mod voit, iar aceastã împrejurare se constatã în cursul executãrii pedepsei,
durata pedepsei se va prelungi cu durata cât condamnatul a stat în spital.
În cazul în care pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă,
timpul în care condamnatul se aflã bolnav în spital nu intră în durata
executării, întrucât prestarea unei munci este de esenţa executării pedepsei
închisorii la locul de muncă.
În cazul în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii, timpul executat din pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, intră în durata executării pedepsei închisorii.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Pedeapsa accesorie: a)se execută ulterior executării pedepsei principale; b)aplicarea ei este posibilă atunci
când pedeapsa principală depăşeşte 2 ani; c)decurge din aplicarea pedepsei principale a închisorii sau detenţiunii
pe viaţă.
2. Interzicerea drepturilor părinteşti: a)poate constitui o pedeapsă complementară; b)constituie întotdeauna
o pedeapsă accesorie în ipoteza în care s-a pronunţat o pedeapsă privativă de libertate; c)constituie o măsură de
siguranţă;
3. Sancţiunea interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie similară celei de care s-a folosit autorul la
comiterea faptei: a)este o pedeapsă complementară; b)este o măsură de siguranţă; c)decurge de drept din
aplicarea unei pedepse privative de libertate.
4. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi: a)poate fi dispusă pe o perioadă de la 1 la 10 ani;
b)este obligatorie atunci când pedeapsa principală depăşeşte 2 ani; c)este înlăturată în cazul în care există
circumstanţe atenuante.
5. Interdicţia de a ocupa o funcţie, profesie, meserie sau altă ocupaţie similară celei de care s-a folosit
autorul la comiterea faptei: a)constituie o pedeapsă complementară; b)constituie o măsură de siguranţă; c)se
poate dispune chiar dacă fapta prevăzută de legea penală, comisă de subiectul activ, nu este infracţiune.
71
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
72
Unitatea de învăţare 11
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Măsurile de siguranţă
11.4. Îndrumător pentru autoverificare
11.1. Introducere
Noţiune. Prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, se
evidenţiază anumite împrejurări din realitatea socială implicate în
cauzalitatea acesteia, care dacă nu sunt combătute există pericolul
comiterii de alte asemenea faptă prevăzută de legea penală.
73
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2. Internarea medicală
Definiţie. Potrivit art. 114, când fãptuitorul este bolnav mintal ori
toxicoman si se aflã într-o stare care prezintã pericol pentru societate, se
poate lua mãsura internãrii într-un institut medical de specialitate, pânã la
însãnãtoşire.
Aceastã mãsurã poate fi luatã în mod provizoriu şi în cursul urmãririi
penale sau al judecãtii.
Cauza. Această măsură de singuranţă se poate dispune în situaţia în
care există o stare de pericol cauzată de împrejurarea că făptuitorul este
bolnav mintal sau toxicoman, discernământul acestuia fiind grav afectat
sau chiar înlăturat.
Caracter. Măsura are caracter facultativ.
Condiţii de aplicare:
1. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală sau o infracţiune;
2. autorul ei să fie bolnav mintal sau toxicoman.
3. din cauza acestei stări să prezinte pericol pentru societate.
Durată. Măsura se dispune pe durată nederminată, până la
însănătoşire.
Mod de executare. Având în vedere că se poate dispune şi
provizoriu, în cursul procesului penal, în cazul în care însoţeşte pedeapsa
închisorii, măsura poate fi executată în timpul acesteia.
Revocabilitate. Măsura va fi revocată la cerere, în momentul încetării
stării de pericol. Această măsură de singuranţă poate fi înlocuită cu
obligarea la tratament medical.
5. Expulzarea
Definiţie. Potrivit art. 117 cetãteanului strãin care a comis o
infractiune i se poate interzice rãmânerea pe teritoriul tãrii.
Dispozitia alineatului precedent se aplicã si persoanei fãrã cetãtenie
care nu are domiciliul în tarã.
În cazul în care expulzarea însoteste pedeapsa închisorii, aducerea la
îndeplinire a expulzãrii are loc dupã executarea pedepsei.
Persoanele prevãzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacã
existã motive serioase de a se crede cã riscã sã fie supuse la torturã în
statul în care urmeazã a fi expulzate.
Cauza. Această măsură de singuranţă se poate dispune în situaţia în
care prezenţa pe teritoriul statului nostru a unui cetăţean străin care a
comis o infracţiune prezintă o stare de pericol.
Caracter. Măsura are caracter facultativ.
Condiţii de aplicare. Această măsură de singuranţă se poate aplica
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. să se fi comis o infracţiune;
2. autorul său să fie cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul pe teritoriul
statului nostru;
3. să nu existe motive serioase de a se crede cã persoana expulzată riscã sã
fie supusă la torturã în statul în care urmeazã a fi expulzată.
Durată. Măsura se dispune pe durată nederminată.
Mod de executare. Se execută după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale a închisorii. Se execută pe cale
administrativă şi se face cu o destinaţie anume, respectiv statul al cărui
77
cetăţean este expulzat.
Revocabilitate. Nu este definitivă, se poate reveni asupra ei.
6. Confiscarea specială
Definiţie. Această măsură de singuranţă constă în scoaterea unor
bunuri din patrimoniul persoanei care a comis faptă prevăzută de legea
penală sau infracţiunea, starea de pericol fiind prezumată legal că există, şi
trecerea lor cu titlu gratuit în patrimoniul statului.
Caracter. Este singura măsură de siguranţă obligatorie şi definitivă;
existenţa stării de pericol este prezumată legal.
Condiţii de aplicare. Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală
sau o infracţiune.
Obiect. Confiscarea specială are ca obiect următoarele bunuri:
a.) lucrurile produse prin faptă prevăzută de legea penală; este vorba
despre bunurile care nu au existenţă fizică anterioară (exemplu: bani,
timbre, alte înscrisuri obţinute în urme comiterii infracţiunii de fals)
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu
poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă;
Dacă sunt ale altei persoane, soarta acestor bunuri va depine de
împejurarea dacă persoana cunoştea sau nu destinaţia acestora; în caz
afirmativ, măsura confiscării se va dispune, iar persoana va răspunde în
calitate de complice (exemplu: X îi pune lui Y la dispoziţie arma sa de
vânătoare pentr a-l ucide pe Z);
- în cazul în care respectiva persoană nu cunoştea destinaţia pe care
urmează să o aibă bunul, acesta nu va fi supus confiscării (exemplu: X îi
pune la dispoziţie arma sa lui Y, crezând că acesta se va duce la
vânătoare);
c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale
infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se
dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată
de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului;
d.) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor; respectiv banii sau alte valori;
pentru a fi supuse confiscării, trebuie remise efectiv; se va dispune acestă
măsură, chiar dacă infractorul nu a trecut la comiterea infracţiunii; în
situaţia în care bunurile nu sunt găsite, se poate confisca echivalentul în
bani; nu se confiscă bunurile date sub presiunea constrângerii.
e.) lucrurile dobândite în mod vădit prin comiterea infracţiunii, dacă
nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc
la despăgubirea acesteia, cu alte cuvinte „fructele infracţiunii”.
f.) bunurile a căror deţinere e interzisă de lege, legea nefăcând nici o
precizare cu privire la natura acestor dispoziţii; prin urmare vor putea fi
confiscate orice fel de bunuri a căror deţinere este intezisă de lege:
substanţe stupefiante, materii radioactive
1. Care sunt condiţiile în prezenţa cărora este apicabilă măsura interzicerii de a reveni în locuinţa
familiei?
2. În ce situaţie starea de pericol este prezumată legal?
3. În ce situaţie poate fi înlocuită obligarea la tratament medical cu internarea medicală?
4. Care sunt categoriile de bunuri supuse confiscării speciale?
5. În ce ipoteze se poate dispune intrezicerea de a se afla în anumite localităţi?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei: a)se poate dispune pe o perioadă de maximum 2 ani;
b)se poate dispune din oficiu de către instanţa de judecată; c)poate fi revocată la cererea celui interesat, dacă a
trecut cel puţin un an de la data dispunerii ei.
79
2. Interzicerea unei profesii în ipoteza în care făptuitorul se dovedeşte a fi insuficient pregătit pentru
exercitarea acesteia: a)poate fi revocată după trecerea a cel puţin un an de la data dispunerii acesteia; b)poate
fi dispusă pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 10 ani; c)poate fi dispusă doar dacă pedeapsa principală este
închisoarea în cuantum de doi ani sau mai mare.
3. Măsura de siguranţă a interzicerii de a reveni în locuinţa familiei: a)poate fi dispusă din oficiu de către
instanţă în ipoteza în care există o stare de pericol; b)poate fi dispusă chiar în ipoteza în care s-a comis doar o
faptă prevăzută de legea penală; c)nu poate fi revocată la cererea persoanei vătămate.
4. Aplicarea unei măsuri de siguranţă este întotdeauna condiţionată: a)de comiterea unei infracţiuni; b)de
pronunţarea unei condamnări; c)de existenţa unei stări de pericol.
5. Aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este condiţionată de:
a)comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; b)pronunţarea unei condamnări; c)împrejurarea ca infractorul
să nu domicilieze în localitatea respectivă.
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
80
Unitatea de învăţare 12
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Minorul – subiect activ al infracţiunii
12.3.2. Măsurile educative
12.3.3. Pedepsele aplicabile minorilor.
12.4. Îndrumător pentru autoverificare
12.1. Introducere
Noţiune. Infracţionalitatea minorilor prezintă o serie de particularităţi,
determinate de anumite caracteristici de ordin biologic, psihologic şi
social al acestora. De aceea, fenomenul infracţionalităţii minorilor necesită
forme specifice de prevenire şi combatere.
81
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1. Mustrarea
Definiţie. Conform art. 102 mãsura educativã a mustrãrii constã, în
82
dojenirea minorului, în arãtarea pericolului social al faptei sãvârsite, în
sfãtuirea minorului sã se poarte în asa fel încât sã dea dovadã de
îndreptare, atrãgându-i-se totodatã atentia cã dacã va sãvârsi din nou o
infractiune, se va lua fatã de el o mãsurã mai severã sau i se va aplica o
pedeapsã.
2. Libertatea supravegheatã
84
Liberarea înainte de a deveni major se dispune în situaţia
îndeplinirii următoarelor două condiţii:
1. dacă a trecut cel putin un an de la data internãrii în centrul de reeducare;
2. minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguintã la învãtãturã
si la însusirea pregãtirii profesionale;
În cazul în care în cursul liberării, minorul comite o nouă infracţiune,
în funcţie de gradul de pericol social al acesteia, instanţa dispune fie
revocarea liberării (minorul urmând să fie reinternat în centrul de
reeducare), fie revocarea măsurii educative a internării şi aplicarea unei
pedepse.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Măsura internării într-un centru de reeducare: a)se poate dispune pe o perioadă de maximum 2 ani;
b)odată dispusă nu poate fi suspendată condiţionat; c)în cazul acesteia, minorul poate fi liberat înainte de a
deveni major.
2. Măsura libertăţii supravegheate: a)se poate dispune pe o perioadă de maximum 1 an; b)este revocată dacă
minorul comite o nouă infracţiune; c)se poate dispune chiar şi în privinţa minorilor care nu au 14 ani împliniţi,
dacă au comis o faptă prevăzută de legea penală.
3. Măsura internării într-un centru de reeducare: a)în cazul acesteia, se poate dispune liberarea, dacă a
trecut cel puţin un an de la data aplicării ei şi dacă cel internat a dat dovezi temeinice de îndreptare; b)se poate
dispune pe o perioadă de maximum 2 ani; c)nu poate fi menţinută în ipoteza în care cel internat comite o
infracţiune, indiferent de gradul de pericol social al acesteia.
4. Măsura libertăţii supravegheate: a)se dispune pe o durată nedeterminată; b)se dispune pe o perioadă de
maximum 1 an; c)se dispune pe o perioadă de un an.
5. Faţă de minorul care răspunde penal se poate: a)aplica numai o pedeapsă; b)aplica o pedeapsă numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului; c)aplica o
măsură educativă pe lângă o pedeapsă.
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
87
Unitatea de învăţare 13
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii
13.3.2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
13.4. Îndrumător pentru autoverificare
13.1. Introducere
Persoana juridică (denumită şi „persoană morală”, în contrast cu persoana
fizică sau naturală) este o entitate abstractă capabilă să aibă drepturi şi să
îşi asume obligaţii în mod distinct faţă de membrii săi – la rândul lor,
persoane fizice sau chiar juridice. Legea 278/2006 a modificat Codul
penal, adăugând o reglementare a răspunderii penale a persoanei juridice.
88
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Nu răspund penal: a.instituţiile publice, indiferent de activitatea desfăşurată; b.autorităţile publice;
c.persoanele juridice de drept privat.
2. Persoanele fizice ale căror acte de conduită pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt: a.
doar cele aflate la conducerea acesteia; b. doar cele care acţionează în calitate de prepuşi ai acesteia; c. orice
persoană fizică ce acţionează în realizarea obiectului de activitate, în numele sau în interesul acesteia.
3. Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii: a.dacă nu este o autoritate publică; b.dacă nu este o
instituţie publică; c.doar dacă persoana fizică care a comis efectiv infracţiunea în numele sau interesul persoanei
juridice nu poate fi ea însăşi trasă la răspundere penală.
4. Încetarea activităţii persoanei juridice: a.este o pedeapsă principală; b.este o pedeapsă complementară;
c.este o pedeapsă facultativă.
5. Răspunderea penală a persoanei juridice: a.este o răspundere generală; b.este o răspundere indirectă; c.este
o răspundere obiectivă.
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
91
Unitatea de învăţare 14
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Formele infracţiunii intenţionate
14.3.2. Noţiuni generale
14.3.2.1. Etapa internă. Luarea hotărârii
14.3.2.2. Actele de pregătire
14.3.2.3. Tentativa
14.3.2.4. Infracţiunea fapt consumat
14.3.2.5. Infracţiunea fapt epuizat
14.4. Îndrumător pentru autoverificare
14.1. Introducere
Noţiuni introductive. Infracţiunea este un fenomen cu desfăşurare
determinată în timp şi spaţiu. Desfăşurarea infracţiunii spre producerea
urmării socialmente periculoase cunoaşte mai multe etape, cu consecinţe
juridice diferite. Astfel, există două perioade în care se desfăşoară
activitatea infracţională: perioada internă, care cuprinde trei forme
(încolţirea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii) şi perioada
externă, care la rândul ei cuprinde trei forme (actele de pregătire, actele de
executare şi infracţiunea consumată).
Formele infracţiunii au caracter absorbant, întrucât pe măsură ce
procesul infracţional se desfăşoară, forma nou realizată o absoarbe pe cea
anterioară. Exemplu: X doreşte să-i fure banii lui Y, îşi introduce de două
ori mâna în buzunarul acestuia şi la a treia încercare reuşeşte; va exista o
singură infracţiune consumată şi nu două tentative şi o infracţiune
consumată;
92
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Forma externă cuprinde trei etape: forma actelor de pregătire, care sunt
activităţi menite să pregătească punerea în executare a hotărârii
infracţionale, forma actelor de executare sau tentativa, care constă în
acţiuni sau inacţiuni prin care se realizează actul de conduită interzis şi
producerea rezultatului (forma faptului consumat) sau ultima evoluţie a
acetui rezultat (forma faptului epuizat).
Definiţie. Sunt activităţi menite să pregătească punerea în executare a
hotărârii infracţionale, şi constau în acte de procurare sau adaptare a
mijloacelor de comitere a infracţiunii, de procurare de date şi informaţii,
de creare a condiţiilor favorabile comiterii faptei. Acestea pot fi de natură
obiectivă, materială sau de natură subiectivă, intelectuală. În afară de
autorul infracţiunii, complicele poate săvârşi şi el asemenea acte.
14.3.2.3. Tentativa
Definiţie. Potrivit art.20 al.1 şi 2, tentativa constã în punerea în executare
a hotãrârii de a sãvârsi infractiunea, executare care a fost însã întreruptã
sau nu si-a produs efectul
Existã tentativã si în cazul în care consumarea infractiunii nu a fost
posibilã datoritã insuficientei sau defectuozitãtii mijloacelor folosite, ori
datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele de
executare,obiectul lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã.
Nu existã tentativã atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii
este datoratã modului cum a fost conceputã executarea.
În raport cu fapta consumată, tentativa apare ca o formă imperfectă a
infracţiunii, care, deşi este posibilă doar la infracţiunile de rezultat, poate
să îmbrace forma unei infracţiuni de pericol (X apasă pe trăgaci ţintindu-l
pe Y, dar nu îl nimereşte), sau a unei infracţiuni de rezultat (X îi aplică lui
Z o lovitură de cuţit în zona toracică, dar datorită îngrijirilor medicale
acordate, decesul nu se produce).
Formele tentativei.
În raport cu gradul de realizare a acţiunii, legea consacră două forme:
tentativa întreruptă şi tentativa terminată.
Tentativa este întreruptă când acţiunea infracţională începută, din
diferite motive, fie voinţa infractorului, fie intervenţia unui terţ sau a altei
cauze, este întreruptă. Exemplu: X vrea să-i aplice lui Y o lovitură cu
ciomagul, dar intervine Z şi îi parează lovitura; X pătrunde în locuinţa lui
Y pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte de a lua vreun obiect.
Tentativa este terminată când acţiunea infracţională terminată, din
diferite motive, fie voinţa infractorului fie intervenţia unui terţ, nu îşi
produce efectul. Exemplu: X vrea să îl ucidă pe Y, îi toarnă otravă în
pahar, dar Z care asistase la scenă, varsă conţinutul paharului. Acţiunea a
fost terminată dar nu s-a produs efectul.
Tentativa este terminată şi când acţiunea infracţională terminată nu-şi
produce efectul datorită insuficientei mijloacelor folosite - X vrea să-l
ucidă pe Y, dar nu pune suficientă otravă în pahar sau defectuozitãtii
mijloacelor folosite X vrea să-l ucidă pe Y dar puşca este decalibrată şi nu
îl nimereşte ori datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã
X vrea să fure banii din buzunarul lui Y, îi introduce mâna în buzunar, dar
nu reuşeşte deoarece banii lui Yse aflau în poşetă.
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
97
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. În ipoteza în care X toarnă otravă în paharul lui Y şi ulterior, răzgândindu-se, nu îi permite să consume
conţinutul acestuia, vom fi în prezenţa: a)împiedicării producerii rezultatului; b)desistării; c)faptei putative.
2. Desistarea: a)exclude existenţa tentativei; b)nu este posibilă în cazul tentativei terminate; c)presupune
împiedicarea voluntară a producerii rezultatului de către autorul faptei înainte de descoperirea acesteia.
3. X îi aplică lui Y o lovitură cu un cuţit în zona inimii, punându-i în pericol viaţa. Y este transportat la
spital, dar pe drum ambulanţa este implicată într-un accident de tren, iar în urma acestuia Y decedează.
X va răspunde: a)pentru o tentativă întreruptă; b)pentru o tentativă terminată; c)nu va răspunde, imputarea
fiind exclusă datorită riscului deviat.
4. Desistarea: a)este o cauză care exclude existenţa tentativei; b)este o cauză de nepedepsire a tentativei;
c)este posibilă doar în cazul tentativei terminate.
5. Desistarea: a)înlătură caracterul penal al faptei comise; b)presupune împiedicarea voluntară a producerii
rezultatului de către autor; c)este posibilă doar în cazul tentativei întrerupte.
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
98