Adaptarea plantelor la apa

Apa are o importanţă deosebită în viaţa tuturor organismelor vii, fiind de neconceput în lipsa totală a apei, pentru
că numeroase procese fundamentale se desfăşoară în citoplasma celulară, iar aceasta e formată ,din punct de
vedere chimic, din substanţe ca : proteine, zaharuri, grăsimi, enzime, hormoni, vitamine etc., dizolvate în apă.
Apa reprezintă aproximativ 70% din materia vie a plantelor. Ca material de bază pentru substanţele din plantă, apa
este în acelaşi timp, supusă unor modificări chimice, pe de o parte prin includerea ei în substanţele proprii corpului
plantelor şi pe de alta, prin reapariţia ei în cursul degradării chimice a acestora. Apa participă la procesul de
fotosinteză. Datorită apei , plantele se pot menţine în stare fragedă deoarece ea le umflă celulele, prin turgescenţă.
Apa este neuniform repartizată , atât în timpul anului, de la un anotimp la altul, cât şi de la o regiune la alta a
globului. Această neuniformitate a determinat adaptări speciale, tipice, care permit diferitelor specii de plante să
trăiască în locuri cu umiditate excesivă, variabilă sau insuficientă. Aceste adaptări se referă la particularităţi
anatomice şi fiziologice, care provoacă modificări în viată plantelor, ducând la specializarea lor pentru anumite
condiţii.
In funcţie de aceste specializări ,plantele pot fi grupate astfel :
 Plante de apă –hidrofite,
 Plante care cresc în locuri foarte umede, bogate în vapori de apă (higrofite),
 Plantele care cresc în locuri cu umiditate mijlocie (mezofite),
 plante care cresc în zone cu umiditate variabilă( tropofite),
 Plante care cresc în zone foarte uscate (xerofite).
Plantele hidrofite prezintă forme variate, ele putând să trăiască complet scufundate în apă şi se numesc
hidrofite submerse, cum este ciuma-apelor ( Elodeea canadensis), la suprafaţa apei, hidrofile natante, ca
nufărul galben (Nuphar sp), nufărul alb(Nymphaea sp), sau crescând numai cu rădăcinile şi părţile inferioare
ale tulpinii în apă, cum este papura (Typha). Alături de acestea, în apă cresc plante inferioare cum sunt algele
microscopice şi euglena.
Nevoia de apă la toate plantele acvatice, este uşor satisfăcută şi este de câteva sute de ori mai mică decât la
plantele aeriene, deoarece, nefiind în contact permanent cu aerul, acestea nu transpiră.
Unele plante de apă, ca adaptare la mediul acvatic şi-au pierdut total rădăcina. De exemplu, Salvinia natans,
ferigă cunoscută sub numele de peştişoara, e o plantă plutitoare, având la fiecare nod al tulpinii câte trei frunze,
două dintre ele fiind plutitoare, iar cea de-a treia este redusă la nervură având un rol absorbant.Prin apele
stătătoare se întâlneşte o plantă complet cufundată în apă numită cosor sau brădiş (Ceratophyllum submersum).
Această plantă, lipsită de rădăcini, seamănă cu un vârf de brăduţ, având tulpina până la 2 metri lungime şi
frunze lungi bifurcate , cu flori aşezate la subsoara lor. Alte plante hidrofite fără rădăcini sunt ciuma apelor şi
otrăţelul de baltă.

Salvinia natans Ceratophyllum submersum Elodea canadensis Ulticularia vulgaris

Plantele se adaptează la toate tipurile de expunere folosind factori de temperatură care utilizează toate tipurile de
dispozitive (morfologice - pentru a reduce transpirația, fiziologic - pentru a modifica vâscozitatea citoplasmei,
trecerea la o stare de repaus).Majoritatea hidrofitelor, datorită faptului că pot aborbi apa pe toată suprafaţa corpului
lor au rădăcini slab dezvoltate, lipsite de perişori absorbanţi.Tulpina şi frunzele submerse sunt alungite asă încât
curenţii de apă să se propage fără a aduce leziuni corpului plantei. Datorită unei cantităţi reduse de lumină care
ajunge la plantă, tulpinile plantelor de apă sunt verzi şi au rol assimilator la fel cu frunzele, compensând
intensitatea mai redusă a fotosintezei la nivelul frunzelor.
Hidrofitele natante, dacă sunt înrădăcinate în mâl, au peţiolii frunzelor lungi şi cresc odată cu nivelul apei.La
unele, peţiolul este umflat şi are rol de flotor ( cornaci- Trapa natans, Eichornia). Hidrofitele cu Frunze plutitoare
au stomata doar pe faţa superioară a frunzei iar la cele submerse stomatele lipsesc complet. Cuticula, care la
plantele terestre este bine dezvoltată, având rol de a reduce pierderea apei, la plantele acvatice se reduce până la
dispariţie.
Plantele acvatice mai prezintă şi alte modificări anatomice; posedă totuşi vase lemnoase fine, ce străbat tot
corpul, dar sunt mai mici şi reduse ca număr faţă de cele de la plantele terestre.In organelle lor există un system de
camere şi canale pline cu aer, care sunt în legătură cu mediul extern. Aerul le permite să plutească sau să-şi
menţină organele în poziţie verticală, de aceea ţesuturile mecanice aproape lipsesc.Prezenţa acestor rezervoare de
aer constituie un suport pentru respiraţie şi fotosinteză furnizând gazele necesare.
Plantele higrofile cresc în locuri umede, bogate în vapori de apă, au adaptări asemănătoare cu plantele
hidrofite, dar şi alte particularităţi. Higrofilele sunt plantele care trăiesc in mlastini, pe marginea apelor si pe
pajistile umede fiind plantele care fac tranzactia de la plantele acvatice la cele terestre. Higrofilele au caractere
intermediare intre plantele hidrofile si cele mezofile. Higrofitele sunt întotdeauna înrădăcinate şi pot suporta lipsa
temporară a apei, întrucât au epiderma frunzelor acoperită cu cuticulă subţire.Frunzele au stomate pe ambele feţe
ale frunzelor. Datorită umidităţii crescute, transpiraţia e redusă şi au puţine vase de conducere a apei.Atunci când
aerul e saturat cu vapori de apă şi transpiraţia nu poate avea loc, aceste plante elimină intens apă, sub formă de
picături, prin procesul numit gutaţie.
O adaptare interesantă e întâlnită la arborii din pădurile de mangrove ( păduri tropicale din zone mlăştinoase).
Radăcinile acestor arbori produc ramuri în form tăruş, care cresc în sus, ieşind din mlaştină chiar cu un metru.
Aceste ramuri, numite pneumatofori servesc la transportul aerului din atmosferă către rădăcinile afundate în mâl,

uşurând respiraţia acestora. https://www.google.ro/search?

biw=1920&bih=963&tbm=isch&sa=1&ei=76ZnXIuPB4GGwPAPjf6lkAY&q=mangrove#imgrc=E0NRaIB_k7FQ5M:
Plantele xerofite cresc în locuri extrem de uscate ,cu mare lipsă de apă, de aceea au mai multe adaptări pentru
folosirea economică a apei. In vederea aprovizionării cu apă, xerofitele îşi dezvoltă rădăcini profunde, foarte lungi,
care pot ajunge până la adâncimea pânzei freatice.O plantă ierboasă de 1 cm poate avea o rădăcină lungă de 1 m.
La cârcel ( Ephedra distachya), un arbust ce creşte pe nisipurile litorale ale Mării Negre, rădăcinile ajung la 11m
lungime. Multe plante xerofite cresc în locuri unde plouă rar, însă abundent, aşa că trebuie să absoarbă într-un timp
scurt o mare cantitate de apă; din această cauză, rădăcinile lor sunt răspândite orizontal, la mică adâncime. Multe
plante din această categorie îşi formează un sistem de rădăcini foarte ramificat, răspândit la suprafaţă ,dar şi în
adâncime. Forţa de absorbţie a apei este foarte ridicată. Alte adaptări ale xerofitelor sunt referitoare la utilizarea cu
economie a apei în corpul lor.Astfel, pentru micşorarea pierderii de apă prin transpiraţie, aceste plante îşi reduc
considerabil suprafaţa foliară, dar şi numărul de frunze.Multe plante din zonele aride, au frunze reduse la solzi, iar
altele au frunze reduse la spini.Majoritatea cactuşilor sunt lipsiţi de frunze.
Unele plante îşi dezvoltă frunzele, dar acestea cad timpuriu ( Zizyphus,Zilla), iar la altele chiar ramurile se
desprind şi cad (Anabasis, Calligonum). Frunzele plantelor xerofite prezintă o serie de particularităţi care împiedică
transpiraţia exagerată; cuticula frunzelor este groasă, şi conţine substanţe grase sau ceară, ce împiedică pierderea
apei.Alte plante xerofite au corpul acoperit cu o pâslă deasă alcătuită din peri morţi care înfofolesc porii ferindu-i
de vânt şi reducând astfel transpiraţia la minim. O adaptare interesantă constă în modul de aşezare a stomatelor,
astfel stomatele sunt scufundate faţă de nivelul epidermei şi formează în dreptul fiecărei stomata o depresiune care
se numeşte cameră suprastomatică., reducându-se viteza de pierdere a apei.
Multe graminee de stepă, îşi răsucesc marginile frunzei în sus şi formează din limbul foliar un tub.Deoarece la
aceste plante stomatele se găsesc numai pe fată superioară a frunzelor, în acesta se va crea o atmosferă bogată în
vapori, care va face să scadă transpiraţia.Unele plante xerofite, suculente sau grase, au corpul format din celule
mari, ca nişte cisterne ,pline cu apă, pe care o folosesc cu economie , cum ar fi cactusii, iarba grasă (Sedum),
urechelniţa (Sempervivum).
Majoritatea plantelor perene din deşert pot rezista mult timp la o deshidratare aproape totalel încât în
perioadele secetoase par a fi uscate , stare numită anabioză, şi-şi reiau activitatea vitală imediat ce au primit apă.
Mezofitele cuprinde plantele cu pretenţii moderate faţă de umiditate. Sistemul radicular al plantelor mezofite
are o bună dezvoltare. Frunzele diferă foarte mult de la specie la specie, în funcţie de locul în care trăiesc. Frunzele
pot fi, la plantele mezofite, întregi sau incizate, netede ori păroase, sesile sau peţiolate, şi cu forme variate. Au
epiderma bine dezoltată în comparaţie cu cea a plantelor hidrofile, cu rol în apărare. Frunzele mezofitelor au celule
stomatice şi ţesut palisadic şi lacunar. Celulele ţesutului palisadic sunt dispuse perpendicular pe epiderma
superioară permiţând cloroplastelor să se grupeze în funcţie de intensitatea luminii. Tesutul lacunar prezintă multe
spaţii lacunare aflate în strânsa legătură cu stomatele şi camera substomatică. Acest ţesut permite circulaţia cu
uşurinţă a gazelor. Mezofitele sunt cele mai numeroase plante de pe Pământ după numărul speciilor.
Plantele din zonele temperate s-au adaptat la perioadele în care clima e favorabilă creşterii care alternează cu
cele în care condiţiile sunt nefavorabile.
Plantele ierboase anuale încolţesc primăvara, cresc, înfloresc vara şi formează seminţe toamna. Seminţele
conţin foarte puţină apă şi din această cauză rezistă la condiţiile de iarnă. Totuşi , seminţele unor specii pot încolţi
înainte de venirea iernii, astfel că plantulele apărute au nevoie de un strat de zăpadă care să le apere.Plantele
ierboase perene au pe lângă tulpini aeriene şi tulpini subterane de tipul bulbilor, rizomilor sau tuberculilor. Pe
timpul iernii toate părţile aeriene ale plantelor mor, rămânând numai părţile subterane. Acestea, ca şi seminţele,
reprezintă un stadium de repaus în viatlantei, sunt apărate de stratul de pământ împotriva uscăciunii, a frigului şi
primăvara din mugurii lor se formează alte tulpini aeriene cu Frunze flori, fructe şi seminţe. Plantele lemnoase se
comportă diferit. Astfel, cele cu frunze persistente, ca bradul, molidul etc.,au frunzele acoperite cu o cuticulă
groasă care le apără de o transpiraţie excesivă. Frunzele acestor plante au formă aciculară, deci suprafaţa foliară
redusă. La plantele cu frunze caduce, toamna, frunzele se usucă şi cad, plantele micşorându-şi considerabil
transpiraţia dar şi fotosinteza şi respiraţia, dobândind în timpul iernii caracterele plantelor care trăiesc în locuri
uscate.Atât plantele cu frunze persistente cât şi cele cu frunze căzătoare, au mugurii, din care se vor dezvolta lăstari
noi, protejaţi împotriva gerului şi a unei transpiraţii prea puternice de solzi tari, deseori acoperiţi de răşini.

https://elita-mebel.ru/ro/the-adaptations-of-plants-to-changes-in-temperature-and-the-effect-of-extreme-
temperature-conditions-on-them-phytoecology-with-the-basics-of-forestry-plant-adaptability-to-pollination/

https://www.colegiu.info/factorii-climatici-lumina-temperatura-aerului-si-solului-precipitatiile-umiditatea-vantul