CONDUCEREA APEI ÎN CORPUL PLANTELOR

Transportul sevei brute de la rădăcină spre frunze se realizează pe cale

apoplasmică, prin xilem. Acesta este alcătuit din traheide, în cazul criptogamelor
vasculare şi a gimnospermelor, celule moarte, fusiforme, cu pereţii despărţitori perforaţi.
Plantele angiosperme au xilemul alcătuit din trahei, parenchim lemnos şi fibre lemnoase.
Xilemul rezultă în urma diviziunii cambiului şi pe parcursul procesului de
diferenţiere are loc autoliza conţinutului şi a pereţilor transversali ai celulelor care vor
forma vasele lemnoase. Ulterior se formează îngroşări inelate, spiralate, punctate sau
reticulate ale pereţilor laterali, care menţin deschise vasele lemnoase, susţinând presiunea
laterală a celulelor vii şi presiunea negativă din interior.
Diametrul vaselor lemnoase variază între 0,04 şi 0,08 mm, iar lungimea este
cuprinsă între câţiva centimetrii până la aproximativ 1,2 m la Betula lutea şi 5,0 m la
Fagus grandifolia.
Xilemul din plantele lemnoase formează două zone distincte. Alburnul, de culoare
mai deschisă, situat la exterior, este alcătuit din vase lemnoase funcţionale. Spre interior
se găseşte duramenul, care este alcătuit din vase lemnoase nefuncţionale, obturate de tile
şi conţin depozitate substanţe tanoide prin oxidarea cărora se obţine culoarea brună
caracteristică. Tilele rezultă din evaginarea plasmalemei din celulele învecinate vii în
vasele lemnoase. Trecerea unei părţi din citoplasmă în această evaginare conduce la
formarea unei vezicule ce obturează vasul. Aceasta constituie una din cauzele pentru care
transportul sevei brute are loc prin vasele lemnoase ale alburnului.
Conducerea apei prin vasele de lemn
a) Se secţionează sub o soluţie colorată (eozină 0,1% sau fuxină 0,1%) pedunculul
unei flori albe şi, lăsându-l cu baza în colorant, se constată, după un timp, că nervurile
petalelor se colorează în roşu, ceea ce demonstrează că apa colorată circulă prin xilem. Se
poate folosi şi un fragment de tulpină tânără etiolată (de fasole, crescute la întuneric) care
se introduce cu un capăt în soluţia diluată a unui colorant şi se suge soluţia prin celălalt
capăt al fragmentului. în secţiune transversală prin acest fragment se vor putea observa,
cu ochiul liber, o mulţime de punctişoare colorate, care corespund fasciculelor
conducătoare lemnoase.
b) Se taie cinci segmente dintr-o ramură de soc sau liliac, astfel ca să prezinte la
nodul superior muguri intacţi (a), după care se procedează astfel (fig. 1):

Fig. 1. Conducerea apei prin vasele de lemn.

 la unul se îndepărtează, pe o distanţă de 2 cm de la bază, scoarţa şi liberul, ca să

rămână dezvelit lemnul (b);
 la următorul se distruge doar măduva, prin presarea ei cu o baghetă, pa distanţa de
 2 cm de la baza fragmentului (c);
 la al treilea se îndepărtează scoarţa, liberul şi măduva, rămânând numai lemnul ca
un cilindru (d);
 la al patrulea se fac de-a lungul unei linii în spirală, de jur împrejur, secţiuni care
să afecteze şi lemnul şi care să se depăşească cu marginile una pe alta, astfel ca să
nu rămână nesecţionat nici un vas de lemn (e);
 al cincilea segment se lasă intact şi reprezintă martorul experimentului (f).
Se introduce fiecare segment cu baza în câte un vas cu apă, astfel ca aceasta să nu
ajungă în porţiunea lor neoperată şi se lasă în repaus, schimbându-le zilnic apa. După 3-4
săptămâni se va constata că mugurii s-au desfăcut la toate segmentele, în afară de cel la
care a fost secţionat lemnul.
c) Se taie dintr-o frunză de Aspidistra sau de porumb două segmente
dreptunghiulare, cu laturile de 6/4 cm, astfel ca la unul nervurile să fie paralele cu latura
mare, iar la celălalt cu latura mică. Se introduc cu una din laturile mici într-un vas care
conţine un strat subţire de apă şi se lasă în repaus. După un timp se va constata că
segmentul care nu are nervurile împlântate cu un capăt în apă se ofileşte la extremitatea
situată în aer (b), în timp ce celălalt rămâne turgescent (a), fapt ce demonstrează că apa
poate fi condusă la distanţe mari prin vasele de lemn, în timp ce conducerea ei de la
celulă la celulă se face anevoios (fig. 2).

Fig. 2. Conducerea apei prin vasele de lemn

d) Se introduce baza unei ramuri tinere într-un vas cu gelatină topită, unde se lasă un timp
pentru ca gelul să pătrundă, prin capilaritate, în vasele de lemn. Se taie apoi câţiva mm
din porţiunea bazală a ramurii, pentru a îndepărta stratul de gelatină care acoperă
suprafaţa de secţiune, după care se introduce ramura într-un vas cu apă (1). După câtva
timp se va constata că ramura se ofileşte, spre deosebire de o altă ramură martor (care a
fost introdusă imediat după secţionare într-un vas cu apă), fapt ce demonstrează că numai
apa condusă prin lumenul vaselor de lemn circulă în cantitatea şi cu viteza necesară
pentru a asigura turgescenţa celulelor situate la distanţe mari (fig. 3).

Fig. 3. Conducerea apei prin vasele de lemn: a - ramură martor;

b - ramură cu lumenul vaselor de lemn obturat
 Mecanismele care contribuie la
ascensiunea sevei brute
Forţele care contribuie la circulaţia sevei brute prin vasele lemnoase trebuie să fie
suficient de mari, pentru a asigura ascensiunea acesteia la zeci de metri până la apexul
celor mai înalte plante. Gradientul necesar pentru acest proces este de 2 bari/m.
Există o legătură strânsă între intensitatea transpiraţiei şi presiunea sevei brute din
vasele de lemn. Această legătură rezultă din faptul că în cazul când intensitatea
transpiraţiei este mare, mişcarea sevei se datorează aspiraţiei frunzelor (apelului foliar),
care determină crearea unui deficit de presiune în vasele de lemn, care se situează la o
valoare inferioară presiunii atmosferice. În cazul când transpiraţia este slabă sau nulă,
conducerea sevei are drept cauză presiunea radiculară (forţa de împingere a sevei de către
celulele rădăcinii, care determină în vasele de lemn o presiune superioară presiunii
atmosferice.
Forţele care determină ascensiunea sevei brute sunt: presiunea radiculară şi forţa
de aspiraţie a frunzelor, alături de care participă şi forţa de capilaritate, de coeziune şi
adeziune.
Forţa de sucţiune a frunzelor

Fig. 4. Forţa de sucţiune a frunzelor: 1- vas cu mercur; 2 - apă.

La un tub asemănător cu cel utilizat la confecţionarea "osmometrului" de tip Dutrochet se

ataşează etanş, cu ajutorul unui dop de cauciuc cu orificiu corespunzător şi cu tăietură
laterală, o ramură de Thuja, după care se introduce în tub prin capătul celălalt apă fiartă şi
răcită (pentru eliminarea gazelor dizolvate în ea). După umplerea tubului până la refuz, se
astupă capătul îngust al acestuia cu un deget şi se introduce într-o cuvă cu mercur, după
care se fixează tubul la un stativ. După un timp se constată că mercurul începe să se ridice
(n) în porţiunea îngustă a tubului, ca urmare a faptului că apa eliminată prin transpiraţia
ramurii este înlocuită cu apa din tub. În tubul îngust, omolog cu un vas de lemn, se
creează un deficit de presiune (transmis de la nivelul frunzelor prin ramură), care, fiind
mai mică decât presiunea atmosferică, determină urcarea în tub a mercurului (fig. 4).
Rolul forţelor de coeziune ale moleculelor de apă în transmiterea deficitului de
presiune în vasele de lemn
Forţele de coeziune ale moleculelor de apă joacă un rol considerabil în
ascensiunea sevei brute, în cazul existenţei unui deficit de presiune în vasele de lemn. Ele
pot fi puse în evidenţă printr-un model fizic uşor de realizat, procedând astfel: cu ajutorul
unui stativ se fixează un tub de sticlă în poziţie verticală. Cu capătul din partea de jos
tubul se scufundă într-un vas cu apă, iar în partea de sus a lui se aşează un burete. Se
umple tubul de sticlă cu apă până la refuz, astfel încât apa să urce şi în burete. După un
timp se va constata că nivelul lichidului din vas scade, iar în tub se menţine o coloană
continuă de apă. Întrucât la suprafaţa buretelui apa se evaporă, apa din tub va înlocui
permanent apa evaporată. Coeziunea moleculelor de apă este indispensabilă pentru
menţinerea intactă a coloanei de apă atunci când deficitul de presiune depăşeşte 1 atm. şi
în lipsa ei coloana de apă s-ar rupe. Teoretic, atracţia intermoleculară a apei suportă
tracţiuni de până la 14 000 de atmosfere, practic însă ele sunt mult mai mici.
Presiunea radiculară
Presiunea radiculară reprezintă un veritabil travaliu efectuat de celulele rădăcinii,
prin care apa este împinsă activ în vasele de lemn, contra presiunii hidrostatice a coloanei
de lichid, până la frunze. La plantele terestre cu frunze căzătoare presiunea radiculară
joacă un rol important în conducerea apei în timpul primăverii, în condiţii de umiditate
ridicată a solului, când transpiraţia este redusă la cea prin lenticele, practic neglijabilă.
Presiunea radiculară se pune în evidenţă, mai ales primăvara, în primele 3-5 săptămâni de
la intrarea în vegetaţie, când determină fenomenul de „lăcrimare” la Vitis.
În laborator, presiunea radiculară se poate pune în evidenţă astfel: se secţionează,
la circa 3 cm de la suprafaţa solului, tulpina unei plante de Pelargonium, crescută într-un
vas de vegetaţie. Tulpina se prelungeşte, prin intermediul unui tub de cauciuc, cu un tub
de sticlă fixat în poziţie verticală la un stativ (fig. 23). Se umectează bine solul din vasul
de vegetaţie şi se constată, în curând, urcarea sevei brute în tubul de sticlă. Dacă în locul
tubului de sticlă se ataşează un manometru cu mercur, se poate determina valoarea
presiunii radiculare. Aceasta variază în funcţie de specie, de la fracţiuni de atmosferă
până la 10 atmosfere, ceea ce denotă că urcarea sevei brute în plante poate avea loc,
datorită acestei presiuni, până la înălţimea de 100 m.

Fig. 23. Presiunea radiculară

Aplicaţie: Realizaţi unul dintre experimentele de mai sus, cu materialele pe care le aveţi
la dispoziţie. Faceţi poze pe care le stocaţi şi le postaţi sau le transmiteţi atunci când vor
fi solicitate.