LP 7

3. 2. Circulaţia apei în plante

Apa absorbită din sol prin rădăcini este transportată spre toate organele aeriene ale
plantei printr-un ţesut conducător specializat, care este ţesutul conducător lemnos.

3. 2. 1. Calea de circulaţie (transport) a apei în plante

Corespunzător cu evoluţia speciilor din regnul vegetal, în corpul plantelor s-a
diferenţiat treptat, un sistem conducător specializat, în continuă perfecţionare anatomică şi
funcţională, cu rol în asigurarea circulaţiei apei de la nivelul rădăcinii spre organele aeriene.

Experienţa. Metoda O.F. Curtis pentru stabilirea căii de circulaţie a apei prin
decorticarea ţesuturilor
Materiale necesare: ramuri de soc, bisturiu, pahar Berzelius.
Modul de lucru. Se aleg 5 butaşi de soc (fragmente dintr-o ramură care să posede în
partea superioară un nod cu muguri sau frunzuliţe). La capătul inferior se decortică cei 5
butaşi în modul următor:
- butaşul 1 - se lasă cu ţesuturile intacte (control);
- " 2 - se îndepărtează scoarţa şi liberul pe lungimea de 5 cm de la bază;
- " 3 - se scoate măduva pe aceeaşi lungime de la bază;
- " 4 - se îndepărtează, scoarţa, liberul şi măduva pe aceeaşi lungime;
- " 5 - se fac crestături adânci până la măduvă, în spirală, pe 5 cm de la bază.
Butaşii astfel decorticaţi se introduc într-un pahar Berzelius cu apă de robinet, într-un
strat de 2-3 cm, sub limita maximă la care s-au făcut decorticările. După 3-5 zile cu condiţii
optime pentru vegetaţie, se constată formarea de noi frunze la butaşii 1-4, la care nu s-a
întrerupt continuitatea vaselor lemnoase, în timp ce la butaşul 5, cu lemnul complet întrerupt
mugurii se ofilesc (fig.30).
 Fig. 30 Stabilirea căii de circulaţie a apei
prin decorticarea ţesuturilor
Interpretarea. Experienţa demonstrează că circulaţia apei, respectiv a sevei brute pe
verticala plantelor se face numai prin vasele conducătoare lemnoase (xilem).
Durata experienţei: 3-5 zile, observare în laborator 10 minute.

Experienţa. Metoda soluţiilor colorate

Aparate: microscop.
Materiale necesare: soluţii diluate de coloranţi vitali (eozină sau albastru de metilen
0,1%), brici, lamă, lamelă, ramuri de Impatiens, Pelargonium, Tilia.

Modul de lucru. Într-o soluţie diluată de colorant se introduc ramuri de la diferite

plante. După 60 minute se scoate materialul biologic din soluţia colorată şi se fac secţiuni
transversale la baza ramurilor. Prin examinare la microscop într-o picătură de apă, se constată
colorarea în roşu sau albastru numai la nivelul pereţilor vaselor lemnoase.

Fig. 31 Stabilirea căii de circulaţie a apei prin colorarea ţesuturilor cu coloranţi vitali

Interpretarea. Experienţa demonstrează că circulaţia ascendentă a apei, respectiv a

sevei brute are loc prin lumenul vaselor conducătoare lemnoase.
Durata experienţei: 60 minute.

3.2.2. Forţele motrice care determină ascensiunea curentului de apă

Urcarea apei prin ţesutul conducător lemnos este rezultanta unui echilibru de forţe
interne fiziologice (presiunea radiculară şi forţa de aspiraţie a frunzelor) şi fizice (coeziunea,
capilaritatea şi imbibiţia), care acţionează diferenţiat, în funcţie de faza de vegetaţie a
plantelor şi de evoluţia factorilor externi.

Experienţa. Presiunea radiculară

Principiu. Prin presiune radiculară se înţelege forţa motrice inferioară, pe baza căreia
rădăcinile plantelor funcţionează ca o pompă aspiro-respingătoare. Plantele absorb apa din sol
pe principiul osmotic şi o împing spre cilindru central al rădăcinii, până la vasele
conducătoare ale rădăcinii şi tulpinii.
Dispozitive: dispozitiv pentru determinarea presiunii radiculare.
Materiale necesare: ghivece cu plante de Pelargonium, bisturiu, tub de cauciuc.
Modul de lucru. Cu un bisturiu se taie partea aeriană a plantei din ghiveci la 3-5 cm
deasupra coletului, astfel ca vasele conducătoare să nu fie astupate. Porţiunea de tulpină
rămasă se pune în legătură cu dispozitivul de determinare a cantităţii de apă emisă prin
presiunea radiculară, prin intermediul unui tub de cauciuc.
În pâlnia dispozitivului se toarnă apă şi se dă drumul la robinet pentru umplerea tubului de
cauciuc, iar coloana de apă înaintează pe tubul lateral până la un anumit nivel, care se notează.
Se închide robinetul şi se lasă în repaus timp de 60 minute, constatându-se că nivelul
lichidului din tubul lateral se deplasează spre capătul exterior datorită unei presiuni radiculare
cu valoare pozitivă (fig. 32). Prin racordarea tubului lateral la un manometru cu mercur, se
poate măsura valoarea presiunii radiculare (fig. 33). În cazul unor factori externi nefavorabili
(temperatură scăzută, secetă în sol), nivelul lichidului din tubul lateral se retrage, ceea ce
presupune că presiunea radiculară are valori negative, iar apa de la suprafaţa secţiunii este
absorbită spre rădăcină.
 Fig. 32 Punerea în evidenţă a presiunii radiculare
la o plantă de Pelargonium

Fig. 33. Măsurarea presiunii radiculare cu un manometru cu Hg

Interpretarea. Experienţa permite să se calculeze cantitatea de apă absorbită din sol

prin rădăcină şi emisă prin lumenul deschis al vaselor lemnoase din tulpină sub acţiunea
presiunii radiculare. Acest proces, numit "plâns", "lăcrimare" sau "mustire" este frecvent
observat primăvara la plantele lemnoase înainte de apariţia frunzelor, în cazul tăierilor.
Valoarea presiunii radiculare, exprimată în atmosfere, se poate determina prin utilizarea unui
manometru cu mercur conectat la tubul lateral al dispozitivului.
Durata experienţei: 60 minute.

Experienţa. Rolul forţei de aspiraţie a frunzelor în ascensiunea sevei

Principiu. După apariţia frunzelor, rolul principal în transportul ascendent al apei
revine forţei de aspiraţie a frunzelor, ca forţă motrice superioară. Aceasta funcţionează
permanent zi şi noapte, din primăvară până în toamnă, datorită procesului de transpiraţie la
nivel foliar.
Materiale necesare: tub de sticlă cu lungimea de 50-60 cm, lărgit la un capăt, stativ
metalic, cristalizor cu mercur sau albastru de metilen 1%, ramuri de conifere cu frunziş bogat
(Taxus, Thuja).
Modul de lucru. Printr-un dop de cauciuc perforat se trece ramura în aşa fel ca
frunzele să fie în partea superioară şi se fixează dopul la capătul lărgit al tubului de sticlă.
Prin capătul opus se umple tubul cu apă fiartă şi răcită şi se introduce cu baza într-un
cristalizor cu mercur, fixându-se în poziţie verticală, la un stativ metalic. După 15-20 minute
se constată că mercurul din cristalizor urcă în tubul de sticlă în locul apei care s-a eliminat
prin transpiraţie la nivelul frunzelor (fig.34).

Fig. 34 Rolul forţei de aspiraţie a frunzelor în ascensiunea sevei

Interpretarea. Urcarea mercurului în tub se datoreşte forţei de aspiraţie a frunzelor, care

funcţionează pe principiul unei pompe aspiratoare. Funcţie de volumul coloanei de mercur
este posibilă calcularea forţei de aspiraţie a frunzelor, exprimată în atmosfere.
Durata experienţei: 20 minute.

Experienţa. Metoda E. Askenasy pentru stabilirea rolului coeziunii intermoleculare

în circulaţia apei
Materiale necesare: pâlnie prelungită printr-un tub de sticlă, stativ metalic, cristalizor
cu mercur, gips, apă fiartă şi răcită.
Modul de lucru. În pâlnia de sticlă se toarnă o pastă consistentă de gips, se nivelează
la suprafaţă şi se lasă să se usuce până la formarea unui bloc solidificat. Se umple tubul de
sticlă prin capătul inferior, folosind apă fiartă şi răcită pentru a evita formarea bulelor de aer.
Tubul de sticlă se introduce cu capătul inferior într-un cristalizor cu mercur şi se fixează la un
stativ metalic în poziţie verticală.
 După 15-20 minute se constată că mercurul urcă în tubul de sticlă, datorită evaporării
continue a apei la suprafaţa blocului de gips, iar apa evaporată este înlocuită cu apa existentă
în capilarele gipsului şi în tubul de sticlă (fig. 35).

Fig. 35 Dispozitivul Askenasy pentru stabilirea rolului coeziunii intermoleculare în

circulaţia apei

Interpretarea Datorită forţelor de coeziune dintre moleculele de apă şi mercur,

coloana din tubul de sticlă se păstrează neîntreruptă până la o anumită înălţime. Aceasta
depinde de natura moleculelor de lichid ce alcătuiesc coloana şi de diametrul tubului vertical.
Peste o anumită înălţime, coloana de lichid se întrerupe prin apariţia "vidului lui Torricelli".
 LP 8
3. 3. Eliminarea apei de către plante
Apa absorbită şi transportată în plante este eliminată la nivelul organelor aeriene,
îndeosebi prin frunze, fie sub formă de vapori în procesul de transpiraţie, fie sub formă de
picături în procesul de gutaţie. Procesele de transpiraţie şi gutaţie pot fi puse în evidenţă prin
metode calitative şi cantitative.

Stomată închisă Stomată deschisă

Fig. 36 Schema procesului de închidere şi deschidere a stomatelor

3.3.1. Metode calitative de determinare a transpiraţiei

Aceste metode apreciază transpiraţia atât prin evidenţierea vaporilor de apă eliminaţi,
cât şi prin determinarea numărului de stomate şi a gradului lor de deschidere.

Experienţa. Metoda E. Stahl cu folosirea hârtiei “simpatice”

Principiu. Această metodă constă în evidenţierea vaporilor de apă eliminaţi în
transpiraţie pe baza reacţiei de schimbare a culorii hârtiei "simpatice". Aceasta se datoreşte
proprietăţii fizice a sărurile de cobalt de a prezenta culoarea albastră în stare moleculară,
uscată şi culoarea roz în stare ionică, umedă.
Materiale necesare: ghivece cu plante de Pelargonium, Tradescantia, Impatiens,
două plăci de sticlă, cleme, bucăţi de hârtie "simpatică" (hârtie de filtru îmbibată cu soluţie de
clorură de cobalt 5% ).
Modul de lucru. O frunză detaşată de plantă se aşează între două bucăţi de hârtie
"simpatică" perfect uscate; deasupra acestora se aplică plăcile de sticlă, care se aşează apoi
sub o greutate. După 30 minute se observă că pe hârtia simpatică de culoare albastră apare
conturul frunzei, colorat în roz, cu intensităţi variate în funcţie de specie şi de momentul
determinării în cursul zilei.
Interpretarea. Punctuaţiile roze care apar iniţial pe hârtia simpatică corespund cu
ostiolele deschise ale stomatelor prin care se elimină apa de transpiraţie sub formă de vapori.
Ulterior, aceste puncte confluează şi toată suprafaţa hârtiei, aflată în contact cu limbul frunzei,
prezintă culoarea roz. Diferenţele de culoare dintre cele două hârtii simpatice pun în evidenţă
variaţii în densitatea stomatelor, gradul de deschidere a ostiolelor şi intensitatea transpiraţiei
pe faţa inferioară şi superioară a limbului. La speciile care au stomate numai pe una din feţele
limbului (Tradescantia, Impatiens, specii lemnoase), se va colora în roz numai una dintre
hârtiile "simpatice".

Durata experienţei: 30 minute.

Experienţa. Metoda H. Molisch pentru determinarea indirectă a deschiderii

stomatelor
Principiu. Metoda constă în determinarea gradului de deschidere a ostiolelor, pe baza
pătrunderii prin spaţiile intercelulare a unor solvenţi organici cu tensiuni superficiale diferite;
solvenţii organici pătrund prin spaţiile intercelulare ale limbului în funcţie de valoarea
tensiunii lor superficiale, indicând gradul de deschidere al ostiolelor stomatelor.
Materiale necesare: solvenţi organici (alcool etilic, benzol, xilol), baghetă de sticlă,
ghivece cu plante de Pelargonium, Impatiens.
Modul de lucru. Pe faţa inferioară a unei frunze nedetaşată de plantă, se pune, în zone
diferite, câte o picătură de alcool, benzol sau xilol, solvenţii organici cu tensiuni superficiale
în creştere, de la alcool spre xilol.
Interpretarea. Privind prin transparenţă, funcţie de gradul de deschidere al ostiolelor
stomatelor, se va putea observa apariţia unor pete translucide, corespunzător cu una din
următoarele situaţii:
a) dacă ostiolele stomatelor sunt larg deschise toţi solvenţii vor pătrunde în camerele
substomatice şi în spaţiile intercelulare, determinând apariţia petelor translucide;
b) dacă ostiolele sunt deschise pe jumătate pătrund în ţesuturile limbului numai
benzolul şi xilolul;
c) dacă stomatele sunt foarte puţin deschise pătrunde numai xilolul;
d) dacă stomatele sunt complet închise sau lipsesc, nu pătrunde nici un solvent organic,
indiferent de tensiunea lui superficială.
Prin acest procedeu se stabileşte prezenţa stomatelor şi gradul lor de deschidere.
 Durata experienţei: 10 minute.

Experienţa. Metoda F. E. Lloyd cu fixarea rapidă a epidermei

Principiu. Metoda constă în determinarea numărului de stomate şi a gradului lor de
deschidere pe secţiuni superficiale, la nivelul epidermei.
Aparate: microscop.
Materiale necesare: ac spatulat, sticlă de ceas, alcool etilic, lamă, lamelă, plante de
Impatiens etc.
Modul de lucru. Cu acul spatulat se desprinde un fragment din epiderma inferioară de
la o frunză nedetaşată de plantă şi se introduce imediat într-o sticlă de ceas cu alcool etilic.
După 3 minute se scoate epiderma din alcool, se trece pe o lamă de sticlă, se acoperă cu
lamela şi se examinează la microscop. La obiectivul mic se determină numărul de stomate din
câmpul microscopic, iar la obiectivul mare se determină gradul de deschidere a ostiolelor (fig.
38).

Fig. 38 Determinarea numărului de stomate

şi a gradului de deschidere a ostiolelor

Interpretarea. Alcoolul etilic vine în contact cu pereţii celulelor şi le deshidratează,

fixând celulele epidermice în starea în care se găseau în momentul când s-a desprins
epiderma. La microscop, celulele stomatice vor fi observate în starea lor naturală de
deschidere a ostiolelor. La Impatiens se observă stomate de tip reniform (Fig. 39 a şi Fig. 40
a), iar la porumb halteriforme (Fig. 39 b şi Fig. 40 b).
Durata experienţei: 10 minute.
 a b
Fig. 39 Determinarea numărului de stomate din câmpul microscopic:a)
la Impatiens şi b) la porumb

a b
Fig. 40 Determinarea gradului de deschidere a ostiolelor stomatelor la:
a) Impatiens şi b) la porumb

Experienţa. Metoda Peuccaglioni şi Pallaci cu examinarea mulajelor de colodiu

Principiu. Metoda este o variantă a celei anterioare, care permite determinarea
numărului, formei şi gradului de deschidere a stomatelor de pe limbul frunzelor prin
prepararea unor mulaje ale suprafeţei epidermei.
Aparate: microscop.
Materiale necesare: soluţii de colodiu în eter 4-6%, pensetă, baghetă de sticlă, lamă,
lamelă, plante de Zea, Pelargonium, Impatiens.
Modul de lucru. Pe epiderma superioară şi inferioară a unei frunze nedetaşate de
plantă se întinde o peliculă subţire de colodiu, cu ajutorul baghetei. După evaporarea eterului,
pelicula de colodiu se usucă (fig 41) şi se poate desprinde uşor cu o pensetă, examinându-se
apoi la microscop numărul, forma şi gradul de deschidere a stomatelor (fig.42).
 Fig. 41 Mulaj de colodiu pe o Fig. 42 Stomatele în mulajul de
frunză de Impatiens colodiu-de pe epiderma inferioară

Interpretarea. Pelicula de colodiu desprinsă de pe frunză constituie un mulaj

transparent care are imprimată întreaga configuraţie a epidermei limbului, inclusiv celulele
stomatice în starea lor naturală. Repetarea analizei la diferite ore din zi stabileşte dinamica
diurnă de închidere şi deschidere a stomatelor.
Durata experienţei: 10 minute.
 LP 9. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR

Metode de studiere a nutriţiei minerale

Studierea nutriţiei minerale a plantelor se face prin metode analitice, sintetice (fiziologice) şi
agronomice.

Metodele analitice identifică elementele minerale din ţesuturile vegetale, fără a studia rolul
fiziologic al acestora.

Identificarea calitativă a elementelor minerale se poate face prin metode histochimice,

microcristalografice şi analize chimice din cenuşă.

4.1. Metode histochimice şi microcristalografice pentru identificarea unor elemente

minerale

Metoda histochimică permite identificarea directă a unui element în ţesutul vegetal, ca

urmare a reacţiilor chimice caracteristice elementului respectiv.

Metoda microcristalografică permite identificarea elementelor minerale sub formă de cristale

specifice, care se observă la microscop.

4.1.1. Identificarea anionilor din ţesutul vegetal

Experienţă. Identificarea azotului nitric (NO-3)

Materiale necesare: plante cu conţinut diferit de nitraţi (Urtica, Tradescantia,

Pelargonium), sticlă de ceas, soluţie de difenilamină 0,2% în H2SO4 concentrat (d = 1,84).

Modul de lucru. Secţiunile prin tulpini sunt tratate cu picături din soluţia de
difenilamină. Se constată apariţia instantanee a coloraţiei albastru intens (fig. 45).
 Interpretarea. În prezenţa nitraţilor din ţesuturi, difenilamina (incoloră) se oxidează şi
trece în tetrafenilhidrazină (de culoare albastră).

2C6H5 - NH - C6H5 + 1/2 O2------ (C6H5)4N2 + H2O

difenilamină tetrafenilhidrazină

Intensitatea coloraţiei în albastru depinde de conţinutul de anioni NO-3. Treptat, culoarea

albastră trece în negru, datorită acidului sulfuric din compoziţia reactivului, care carbonizează
ţesuturile.

! Acest test colorimetric se mai poate aplica la determinarea azotului nitric din peţiolul
de castraveţi, morcov, mazăre, pepene galben, sfeclă, ţelină, tomate şi viţă de vie, precum şi
din limbul frunzelor mature de ridichi.

Durata experienţei: 10 minute.

Experienţă. Identificarea azotului amidic

Aparate: microscop.

Materiale necesare: alcool etilic absolut, brici, lamă de microscop, lamelă, baghetă de
sticlă, plantule etiolate de lupin.

Modul de lucru. Din axa hipocotilă a unor plantule etiolate de lupin, lungi de 10-12 cm, se
taie segmente de 1-2 cm, care se secţionează longitudinal sau transversal. Se pun secţiunile pe
lamă, se zdrobesc uşor prin apăsare cu bagheta şi se tratează cu câteva picături de alcool etilic
absolut. După evaporarea alcoolului, se examinează la microscop. În celule şi la marginea
secţiunilor, se constată prezenţa unor cristale incolore, cu forme caracteristice (rombice,
dreptunghiulare).

Interpretarea. Cristalele rezultate reprezintă asparagina, amida acidului asparagic

(CONH2 - CH2 - CHNH2 - COOH), care se acumulează în cantităţi mari în plantulele de
leguminoase, îndeosebi în cele de lupin. Acestea conţin circa 20 % asparagină din greutatea
uscată.

Durata experienţei: 15 minute.

Identificarea cationilor în ţesuturi

Experienţa. Identificarea calciului (Ca2+)

Aparate: microscop.

Materiale necesare: lamă de microscop, lamelă, brici, hârtie de filtru, soluţie de acid
sulfuric 70%, plante de Begonia, Tradescantia sau Primula.

Modul de lucru. Secţiuni transversale prin peţiolul frunzei de Begonia sau Primula se
pun pe lama de microscop într-o picătură de apă, se aşează lamela şi se examinează la
microscop. În celulele parenchimatice se observă prezenţa oxalatului de calciu sub formă de
cristale incolore, lungi, izolate sau grupate în mănunchiuri numite rafide sau macle (fig.46
c,d).

Aceeaşi determinare se poate face într-un fragment din limbul frunzei de Tradescatia,
care se zdrobeşte pe lama de microscop cu o baghetă. La sucul obţinut se adaugă o picătură
de apă, după care se examinează la microscop. Pe o latură a lamelei îndepărtează apa cu
hârtie de filtru (sugativă), iar pe latura opusă se pun câteva picături de soluţie de acid sulfuric
70%. La microscop se observă cristale aciculare de sulfat de calciu (fig. 46 b).

Interpretarea. În sucul celular, îndeosebi la nivelul vacuolelor, cationul Ca2+ intră în

combinaţii organice formând oxalaţi, malaţi, tartraţi. Prin adăugare de acid sulfuric, rezultă
sulfat de calciu în forme specifice cristalizate, cu eliberare de acid oxalic:

COO COOH

Ca + H2SO4 CaSO4 + COOH

COO acid oxalic

Experienţa. Identificarea fierului (Fe2+)

Aparate: microscop

Materiale necesare: vase Petri, spatulă de sticlă sau pensetă cu vârf de os, lamă de
microscop, soluţie de ferocianură de potasiu 5%, soluţie de acid clorhidric 10%, seminţe de
muştar îmbibate în apă timp de 3-5 ore.

Modul de lucru. La seminţele negerminate de muştar (Sinapis alba) care au fost

îmbibate în apă, se scot cotiledoanele cu ajutorul unei spatule din sticlă sau pensetă cu vârf
din os, evitându-se penseta metalică pentru a nu permite contactul seminţelor cu fierul.

Cotiledoanele se pun într-un vas Petri, se tratează cu soluţie de ferocianură de potasiu şi se

lasă timp de 2-4 ore. Se trec apoi în alt vas Petri, care conţine soluţie de HCl 10%. După 10-
15 minute, se observă că acestea se colorează în albastru. Se scot cotiledoanele din HCl, se
spală cu apă şi se pun pe lama de microscop. La microscop se constată că reţeaua de nervuri
este colorate în albastru.

LP 10 CAPITOLUL V

FOTOSINTEZA

Fotosinteza constituie procesul fiziologic de sinteză a substanţelor organice din

substanţe minerale, cu ajutorul pigmenţilor fotosintetici şi a energiei luminoase, cu eliberare
de oxigen.

CO2 + H2O + săruri minerale → substanţe organice+ O2

Fotosinteza este unul dintre cele mai importante şi complexe fenomene din natură, de
care depinde însăsi existenţa vieţii pe planeta Pământ.

5. 1. Pigmenţii fotosintetici (asimilatori)

Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi, expuse la lumină. Acestea conţin în
cloroplaste un complex de pigmenţi fotosintetici (asimilatori): pigmenţii clorofilieni, verzi
(clorofila a şi clorofila b) şi pigmenţii carotenoizi, galbeni (carotina şi xantofila).

5.1.1. Extragerea pigmenţilor fotosintetici

 Experienţa. Metoda extragerii pigmenţilor fotosintetici în solvenţi organici

Principiu. Pigmenţii fotosintetici din cloroplaste sunt insolubili în apă. Extragerea

lor se face prin solubilizarea, la rece sau la cald, în diferiţi solvenţi organici (acetonă, alcool
etilic, alcool metilic, alcool butilic, cloroform), obţinându-se soluţia brută de pigmenţi.

Dispozitive: balanţă tehnică.

Materiale necesare: frunze proaspete sau uscate de la diferite specii de plante (în
special urzică), mojar cu pistil, flacon Erlenmayer, pâlnie de sticlă, cilindru gradat, hârtie de
filtru, alcool etilic 90%.

Modul de lucru. Se cântăresc 5 g de frunze proaspete sau 2 g de frunze uscate şi se

mojarează adăugându-se 1-2 picături de apă, cu rol de desfacere a pigmenţilor de pe
substratul proteic.

Se adaugă 25 ml alcool etilic, fracţionat în 2-3 reprize, mojarând în continuare. După

omogenizare, se filtrează amestecul printr-o hârtie de filtru uscată.

Pentru determinările cantitative se utilizează o pompă de vid care extrage întreaga

cantitate de pigmenţi, iar ţesutul rămâne incolor.

Interpretarea. Prin distrugerea integrităţii celulelor, solventul organic solubilizează şi

extrage pigmenţii din cloroplaste. Prin filtrare, se obţine extractul alcoolic de pigmenţi, numit
şi soluţie brută de clorofilă.

! În afară de extragerea la rece, se poate face şi extragerea la cald, prin fierberea

frunzelor în alcool etilic 90%, la flacără mică într-un balon Erlenmayer prevăzut cu
refrigerent. În acest mod extragerea pigmenţilor se face total, până la decolorarea frunzelor.

Durata experienţei: 20 minute.

5.1.2. Separarea pigmenţilor fotosintetici

Separarea calitativă şi cantitativă a pigmenţilor fotosintetici din frunze se bazează pe

gradul diferit de solubilitate în anumiţi solvenţi organici şi pe gradul diferit de adsorbţie a
pigmenţilor pe hârtie de filtru sau pe unele materiale inerte, insolubile în solvenţi organici.

A) Metode bazate pe solubilitatea diferenţiată a pigmenţilor în solvenţi organici

Experienţa. Metoda Sorby Krauss

Principiu. Metoda constă în separarea pigmenţilor din soluţia alcoolică de pigmenţi,

pe baza solubilităţii diferenţiate în alcool şi benzină .

Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, eprubetă, pipete, benzină.

Modul de lucru. Într-o eprubetă se toarnă 3 ml soluţie alcoolică de pigmenţi şi se

adaugă 5 ml benzină. După agitare puternică, amestecul se lasă în repaus pe un stativ.

Se constată separarea a două straturi distincte: stratul superior de culoare verde, conţine
clorofila a şi b şi carotina în benzină, iar stratul inferior de culoare galbenă-verzuie conţine
xantofila în alcool (fig. 50). Pentru a favoriza separarea celor două straturi, se vor adăuga 1-2
picături de apă, care diluează alcoolul şi reduce miscibilitatea cu benzină.

Fig. 50 Separarea pigmenţilor prin metoda Sorby -Krauss

Interpretarea. Separarea xantofilei de ceilalţi pigmenţi din extractul alcoolic a fost

posibilă pe baza solvirii diferenţiate a componentelor în alcool sau în benzină.

Durata experienţei: 15 minute.

Experienţă. Metoda K.A. Timiriazev de separare a pigmenţilor carotenoizi de cei

clorofilieni

Principiu. Metoda constă în separarea pigmenţilor verzi de cei galbeni din extractul
alcoolic de pigmenţi, pe baza saponificării ireversibile a clorofilelor.

Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, eprubete, pâlnie de sticlă, hârtie de

filtru, alcool etilic, soluţie de hidroxid de bariu N/10.

Modul de lucru Într-o eprubetă se toarnă 5 ml extract alcoolic de pigmenţi şi 5 ml

soluţie de Ba(OH)2 N/10. Se lasă amestecul pe stativ 30 minute, agitând la anumite intervale,
apoi se filtrează. Pe hârtia de filtru rămân toţi pigmenţii, care au precipitat în prezenţa
Ba(OH)2, clorofila trecând în stare saponificată.

Pâlnia cu filtru se trece pe o altă eprubetă şi se toarnă 3 ml alcool etilic, cu care se spală
precipitatul. În prezenţa alcoolului, sunt solubilizaţi pigmenţii carotenoizi, pigmenţii
clorofilieni rămân saponificaţi în stare ireversibilă, de precipitat, sub formă de săruri de Ba
ale acizilor clorofilinici a şi b (clorofilă saponificată). În filtratul de culoare galbenă trec
carotina şi xantofila dizolvate în alcool.

Peste filtrat se adauga 5 ml de benzină şi se agită puternic. După 1-2 minute, se separă două
straturi distincte: stratul superior de benzină, de culoare galbenă-portocalie conţine carotina,
iar stratul inferior de alcool, de culoare galben-verzuie conţine xantofila.

Interpretarea În prezenţa hidroxidului de bariu are loc precipitarea ireversibilă a

pigmenţilor clorofilieni în procesul de saponificare, ceea ce permite separarea pigmenţilor
carotenoizi (carotina şi xantofila), funcţie de solvirea lor diferenţiată în alcool şi benzină.

Durata experienţei: 45 minute.

B. Metode bazate pe adsorbţia diferită a pigmenţilor pe medii inerte

Experienţa. Metoda cromatografiei pe hârtie

Principiul. Metoda constă în separarea pigmenţilor din extractul alcoolic pe baza

adsorbţiei diferenţiate pe hârtia cromatografică, sub acţiunea unui amestec dizolvant.
 Materiale necesare: vas cilindric de cromatografie, amestec dizolvant din solvenţi
organici (30 părţi benzină + o parte acetonă + 0,3 părţi alcool metilic), extract alcoolic de
pigmenţi, pipetă gradată sau baghetă, hârtie cromatografică tip Whatmann sau Schleicher-
Schull.

Modul de lucru. Se taie fâşii de hârtie cromatografică cu lungime de 25 cm şi lăţime

de 3 cm. La unul din capete, se taie fâşiile sub formă de unghi ascuţit şi se trasează cu
creionul o linie transversală la 3 cm de vârf. Pe această linie, care constituie zona de start, se
picură în picături succesive, folosind o pipetă gradată cu vârf fin sau o baghetă, extract
alcoolic de pigmenţi, astfel ca lăţimea spotului (petei) să nu depăşească 1 cm.

După depunerea întregii cantităţii de soluţie pe linia de start şi evaporarea solventului, se

introduce cromatograma într-un vas cilindric de cromatografie ce conţine un strat de 2-3 cm
din amestecul dizolvant (benzină + acetonă + alcool metilic). Se închide vasul de
cromatografie fixând cromatograma în poziţie verticală şi se lasă în repaus timp de 30 minute.
Prin închiderea cilindrului, în interior se formează o atmosferă saturată în vaporii solvenţilor
organici din amestecul dizolvant. Treptat, se constată că solventul din vas migrează în sens
ascendent, antrenând pigmenţii fotosintetici. Aceştia sunt separaţi pe hârtia cromatografică,
funcţie de gradul diferit de adsorbţie pe moleculele de celuloză. Benzile de adsorbţie
observate de jos în sus prezintă următorii pigmenţi: clorofila b de culoare verde-gălbuie,
clorofila a de culoare verde-albăstruie, xantofila de culoare galbenă-verzuie şi carotina de
culoare galbenă-portocalie.

Fig. 51. Separarea pigmenţilor prin metoda cromatografiei pe hârtie

 Interpretarea. Adsorbţia diferenţiată pe hârtia cromatografică, sub acţiunea unui
solvent organic dă posibilitatea separării în benzi distincte a pigmenţilor din extractul alcoolic
brut pe baza diferenţei de Rf ( run front - front de fugă), care reprezintă distanţa parcursă de
fiecare component al amestecului, de la linia de start.

Durata experienţei: 45 minute.

LP. 11

5.1.3. Proprietăţile fizici şi chimice ale pigmenţilor fotosintetici

A. Proprietăţile fizice ale pigmenţilor

Principalele proprietăţi fizice ale pigmenţilor sunt: culoarea specifică, solubilitatea

în anumiţi solvenţi organici, fluorescenţa şi absorbţia selectivă a diferitelor radiaţii de
lumină din spectrul vizibil.

Experienţă. Fluorescenţa (dicroismul)

Principiu. Fluorescenţa este proprietatea unei soluţii fotoactive de a avea o anumită

culoare în lumină directă (prin transparenţă) şi altă culoare în lumină reflectată. Pigmenţii
clorofilieni prezintă culoarea verde în lumină directă şi culoarea roşie-rubinie în lumină
reflectată, sub un anumit unghi faţă de razele incidente. Această proprietate este caracteristică
tuturor soluţiilor adevărate, micromoleculare, care dau cu lumina anumite reacţii fotochimice.

Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, eprubetă, sursă de lumină (bec

electric).

Modul de lucru. Într-o eprubetă se pun 5 ml extract alcoolic de pigmenţi care se

examinează în faţa unui bec electric prin transparenţă şi prin reflexie. Se observă că extractul
alcoolic din eprubetă prezintă culoarea verde sau roşu-rubiniu, funcţie de unghiul de
incidenţă al razelor de lumină (fig. 51).

a. Extract de pigmenţi b. Extract de pigmenţi

examinat în lumină directă examinat în lumină reflectată
 Fig. 51. Fluorescenţa clorofilei

Interpretarea. Clorofilele au proprietatea de a absorbi radiaţiile de lumină cu lungime de

undă mai mică şi de a le transforma în radiaţii cu lungime de undă mai mare.

Durata experienţei: 10 minute

Experienţă. Absorbţia selectivă a radiaţiilor din spectrul vizibil

Principiu. Pigmenţii asimilatori din soluţia alcoolică absorb radiaţiile luminoase în

mod selectiv.

Aparate: spectroscop.

Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, cuvă sau eprubetă, sursă de lumină
(bec electric).

Modul de lucru. Într-o eprubetă se toarnă 5 ml extract alcoolic de pigmenţi care se

examinează la spectroscop, în faţa unei surse de lumină. Privind prin ocular, se constată că pe
spectrul de lumină (ROGVAIV) apar două benzi întunecate: una în zona radiaţiilor roşii
(650-680 nm - benzile B-C Frauenhoffer) şi alta în zona radiaţiilor albastru-indigo-violet
(AIV).

Interpretarea. Benzile întunecate corespund cu radiaţiile absorbite în mod selectiv de

către soluţia alcoolică de pigmenţi în momentul trecerii fascicolului de lumină prin soluţie.
Lăţimea benzilor de absorbţie depinde de concentraţia soluţiei.

Cei 4 pigmenţi fotosintetici prezintă benzi de absorbţie specifice:

clorofila a are o bandă de absorbţie în roşu (maximum în 683 nm) şi o bandă de absorbţie în
AIV (maximum în 435 nm) ;

clorofila b are, de asemenea, două benzi de a absorbţie, dar deplasate spre dreapta în
radiaţiile roşii (maximum în 644 nm) şi spre stânga în radiaţiile AIV (maximum în 453 nm).

S-a constatat că nucleii pirolici din molecula de clorofilă absorb mai activ radiaţiile roşii, iar
radicalii fitolici absorb mai activ radiaţiile AIV.
 Radiaţiile absorbite din spectrul de lumină reprezintă culorile complementare pentru
pigmenţii fotosintetici: roşu pentru pigmenţii verzi şi AIV pentru pigmenţii galbeni-portocalii.

Fig. 52 Absorbţia selectivă a radiaţiilor

Durata experienţei: 10 minute.

B. Proprietăţile chimice ale pigmenţilor

Pigmenţii clorofilieni prezintă reacţii specifice în medii acide sau alcaline.

Experienţă. Formarea feofitinei în mediul acid

Principiu. În reacţie cu soluţii diluate de acizi organici sau minerali, clorofilele din
soluţia alcoolică de pigmenţi trec în feofitină, cu virarea culorii din verde în brun cărămiziu.

Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, soluţie de HCl 2N, acetat de cupru
sau de zinc, două eprubete.

Modul de lucru. În două eprubete se pun câte 3 ml extract alcoolic de pigmenţi, peste
care se adaugă câte 2-3 picături de soluţie de HCl. După o agitare uşoară apare culoarea
brună. O jumătate din soluţia brună se toarnă în altă eprubetă şi se adaugă un vârf de ac
spatulat de acetat de cupru sau zinc. Prin fierbere uşoară se constată că soluţia se recolorează
în verde.

Interpretarea. Prin reacţie chimică în mediul acid, moleculele de clorofilă pierd

atomul de Mg2+ din centrul nucleului tetrapirolic care va fi înlocuit cu doi atomi de H+,
formându-se feofitina, o porfirină de culoare brun-cărămizie. Dacă se adaugă cristale de
acetat de cupru sau zinc, în locul atomilor de H+ din nucleul tetrapirolic al feofitinei intră
cationii Cu2+ sau Zn2+, care recolorează soluţia în verde.

! Observat la o sursă de lumină, extractul verde nu prezintă însă fenomenul de fluorescenţă,

caracteristic numai în prezenţa cationului Mg din clorofilă.

Durata experienţei: 20 minute.

Experienţă. Saponificarea clorofiliei în mediul alcalin

Principiu. Într-un mediu alcalin, sub acţiunea unui hidroxid (KOH, NaOH), se
produce saponificarea grupărilor esterice ale moleculei de clorofilă, determinată de
descompunerea moleculei în cei 3 componenţi: acid clorofilinic, alcool fitilic şi alcool
metilc. În continuare, atomii de H+ de la grupările carboxilice ale acidului clorofilinic sunt
înlocuiţi cu cationii K+ sau Na+, formându-se săruri bazice clorofilinice sau clorofilă
saponificată.

Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, granule de KOH sau NaOH,

benzină, 2 eprubete.

Modul de lucru. În două eprubete se toarnă câte 3 ml extract alcoolic de pigmenţi şi 5

ml benzină. După agitare puternică se constată separarea a două straturi distincte: stratul
superior de benzină are culoarea verde şi conţine clorofilele a şi b şi carotina, iar stratul
inferior de alcool are culoarea galben-verzuie şi conţine xantofila.

Într-una din eprubete se adaugă o granulă de KOH sau NaOH şi se agită puternic până la
dizolvarea totală a granulei. În mediul alcalin creat, se constată separarea a două straturi
distincte, dar colorate invers faţă de cealaltă eprubetă rămasă drept control.

Interpretarea. Prin saponificarea clorofilelor în mediul alcalin are loc formarea

sărurilor clorofilinice bazice, mai solubile în alcool decât în benzină. În acest caz, clorofilele
trec din stratul superior în cel inferior, pe care îl colorează în verde. Astfel, stratul superior de
benzină de culoare galben-portocalie, conţine carotina, iar stratul inferior de alcool de culoare
verde, conţine clorofilele a, b şi xantofila (fig.53). În reacţiile de saponificare structura
nucleului tetrapirolic rămâne nealterată, ceea ce determină păstrarea culorii verzi şi a
proprietăţii de fluorescenţă.
 a. clorofila normală este solubilă în b. clorofila saponificată este solubilă
benzină în alcool

Fig. 53. Modificarea solubilităţii clorofilei prin saponificare

Durata experienţei: 20 minute.

LP. 12. Metode de studiere a fotosintezei

Pentru evidenţierea şi determinarea cantitativă a procesului de fotosinteză se folosesc

metode bazate pe stabilirea schimbului de gaze (absorbţia CO2 şi eliminarea O2) sau pe
determinarea cantităţii de substanţă organică sintetizată într-un anumit interval de timp.

Metodele moderne apreciază fotosinteza şi prin determinarea conţinutului de pigmenţi

fotosintetici (asimilatori).

5.2.2. Metode bazate pe determinarea conţinutului de pigmenţi fotosintetici

(asimilatori)

Metodele moderne, fizice determină conţinutul de pigmenţi fotosintetici pe cale

spectrofotometrică (metode spectrofotometrice).

Experienţa. Determinarea conţinutului de pigmenţi fotosintetici din frunze

prin metoda spectrofotometrică

Principiu. Aprecierea conţinutului -clorofila a şi b se face pe baza determinării

capacităţii de absorbţie a luminii de către extractul acetonic de pigmenţi fotosintetici,
analizată prin metoda spectrofotometrică.

Dispozitiv: dispozitiv de filtrare a extractului de pigmenţi (pompă de vid).

Aparate: spectrofotometru.

Materiale necesare: balanţă electronică, mojar cu pistil, acetonă 80%, sticlă pisată, balon
cotat de 50 ml.

Modul de lucru. Se cântăresc 0,5gr din limbul unei frunze, care se mojarează cu puţină sticlă
pisată. Se adaugă treptat 50ml acetonă 80%, se omogenizează şi se filtrează amestecul la
pompa de vid, într-un balon Erlenmeyer. Extractul acetonic de pigmenţi se toarnă în balonul
cotat de 50ml şi se aduce la semn, obţinându-se concentraţia de 1%. Se determină capacitatea
de absorbţie a luminii de către extractul acetonic de pigmenţi prin citire la spectrofotometru,
în spectrul vizibil (400-700 nm).

Fig. 54 Spectrofotometru UV-1700

Interpretarea. Picurile (vârfurile) curbei de absorbţie a luminii caracterizează atât clorofila a

(683 şi respectiv 453 nm), cât şi clorofila b (644 şi respectiv 435 nm). Capacitatea de
absorbţie a luminii este exprimată în unităţi de absorbanţă, care se pot citi pe ordonata
graficului şi sunt redate automat de sistemul de citire al aparatului.

Valorile conţinutului de clorofilă a 683, componenta centrului de reacţie al sistemelor

fotosintetice, pot aprecia intensitatea reacţiilor fotosintezei, iar valorile conţinutului de
clorofilă a 453 şi clorofilă b 435 şi 644, componentele centrului de absorbţie al sistemelor
fotosintetice, pot aprecia capacitatea de absorbţie a luminii.

Fig. 55 grafic

Produşii fotosintezei

La majoritatea speciilor vegetale, în frunze se acumulează ca produs al fotosintezei

amidonul. La unele specii de plante, ţesuturile frunzelor conţin glucide solubile în forme
simple, monoglucide şi diglucide.

Experienţă. Identificarea glucidelor solubile în frunzele plantelor zaharofile

Principiu. La unele specii din familiile Liliaceae, Iridaceae, Amarilidaceae şi

Compositae, glucidele simple rezultate în faza de întuneric (F. Blackman) a fotosintezei
rămân în formă de glucoză şi fructoză la nivelul frunzelor şi nu polimerizează în produşi
complecşi (amidon) . Glucidele reducatoare pot fi puse în evidenţă prin reacţia Fehling.

Materiale necesare: sursă de lumină (bec electric), plantă de ceapă cu frunze verzi ,
cuţit, bec de gaz, două eprubete, apă distilată, soluţie Fehling I (70 g CuSO4 x 5H2O în 1000
ml apă), soluţie Fehling II (346 g sare Seignette -tartrat dublu de sodiu şi potasiu +104 g
NaOH în 1000 ml).

Modul de lucru. Se iau frunze verzi de la o plantă de ceapă care a stat în prealabil la o
sursă suficientă de lumină, se mărunţesc, se introduc intr-o eprubetă cu 5-6 ml apă şi se fierb
câteva minute la flacăra moderată a unui bec de gaz. Din extractul obţinut se trece o jumătate
de canitate într-o altă eprubetă peste care se adaugă un volum egal din reactivul Fehling I + II
(amestecat în volume egale în momentul întrebuinţării). După încălzirea amestecului până la
fierbere se constată formarea unui precipitat roşu-cărămiziu de oxid cupros.

Interpretarea. Formarea precipitatului de oxid cupros dovedeşte prezenţa glucidelor

reducătoare. Acestea reduc reactivul Fehling: datorită grupărilor reducătoare carbonilice
(aldehidice, cetonice) intră în reacţie cu alcoolatul cupric al sării Seignette, cu formarea
acidului gluconic şi a oxidului cupros.

Reacţia de trecere a cuprului bivalent în cupru monovalent, cu precipitare sub formă

de oxid cupros roşu este caracteristică pentru toate glucidele reducătoare glucoză, fructoză,
maltoză, lactoză etc.

Durata experienţei: 20 minute

Experienţă. Identificarea amidonului în frunzele plantelor amilifere

Principiu. La majoritatea speciilor vegetale, glucidele simple, sintetizate în procesul

de fotosinteză, polimerizează enzimatic şi trec în formă de amidon direct în cloroplastele din
frunze. Amidonul poate fi pus în evidenţă prin proba amidonului, cu reactivul Lugol.

Materiale necesare: frunze de Pelagronium şi Allium cepa, două eprubete, alcool

etilic, vas Petri, bec de gaz, soluţie Lugol (4 g iodură de potasiu se dizolvă în 10 ml apă, se
adaugă 1 g iod metalic şi se completează cu 290 ml apă).

Modul de lucru. Se iau comparativ frunze de Pelagronium, plantă amiliferă şi de

Allium cepa, plantă zaharofilă care se fierb separat în alcool etilic, până la decolorarea
completă. Se varsă alcoolul înverzit şi se adaugă apă distilată pentru rehidratarea ţesuturilor.
Se trec frunzele pe o sticlă de ceas sau într-un vas Petri şi se tratează cu soluţie Lugol. În
câteva minute frunzele de Pelargonium se colorează în albastru, în timp ce la frunza de ceapă
ţesuturile rămân incolore (fig. 55).
 Fig. 55. Acumularea amidonului în frunzele de Pelargonium în
timpul fotosintezei

Interpretare. La plantele amilifere, în frunze se acumulează amidon. În prezenţa

iodului, amidonul formează iodura de amidon, un compus de adiţie fizică de culoare albastră.
La plantele zaharofile lipseşte amidonul din frunze, iar în prezenţa soluţiei Lugol nu se
formează iodura de amidon.

Durata experienţei: 15 minute.

Experienţă. Proba Sachs pentru stabilirea rolului luminii în acumularea

amidonului

Principiu. În lipsa luminii nu are loc procesul de fotosinteză, iar cloroplastele din
frunze nu acumulează amidon.

Materiale necesare: ghivece cu plante de Pelargonium, hârtie de staniol, cleme,

alcool etilic, apă distilată, bec de gaz, vas Petri, soluţie Lugol.

Modul de lucru. Plantele de Pelargonium cultivate în ghivece, se ţin 1-2 zile la

întuneric pentru ca rezervele de amidon din cloroplastele frunzelor să fie translocate în alte
organe sau să fie consumate prin procesele de respiraţie şi de creştere.

Se acoperă o parte a limbului frunzei cu hârtie de staniol din care sunt decupate figuri
geometrice sau litere. Staniolul se fixează pe frunze cu ajutorul unor cleme. Planta astfel
pregătită se expune la lumină timp de 6 ore. Se detaşează de plantă frunza parţial acoperită, se
decolorează prin fierbere in alcool etilic pentru extragerea pigmenţilor şi se rehidrateaza
ţesuturile conform metodei descrise anterior. Frunza complet decolorată se trece într-un vas
Petri si se tratează cu soluţie Lugol. După câteva minute se constată că porţiunile de frunză
care au fost expuse la lumină se colorează în albastru , ceea ce dovedeşte prezenţa amidonului,
în timp ce porţiunile ecranate cu staniol nu se colorează în prezenţa iodului, datorită lipsei
amidonului (fig. 56).

a. Limbul frunzei parţial acoperit b. Frunze tratate cu soluţie Lugol

Fig. 56. Proba Sachs pentru stabilirea rolului luminii în acumularea amidonului

Interpretarea. Lumina este necesară în procesul de fotosinteză prin care se sintetizează

glucide solubile. La nivelul cloroplastelor acestea polimerizează imediat în amidon.

Durata expeienţei: 15 minute după pregătirea plantelor timp de 3-5 zile.