Sistemul politic se referă al forma de guvernare, organizarea teritorial politică și la pluripartidism.

Forme de guvernare: monarhie (absolută, dualistă, parlamentară).

Forma de guvernare desemnează organizarea puterii în stat, structura acestei puteri și coraportul dintre
principalele organe în elaborarea deciziilor. Forma de guvernământ figurează în denumirea oficială a
statului.

Monarhia este ceam mai veche formă de guvernământ. Etimologia este greacă (mono, arhe - putere). În
monarhia absolută, monarhul este suveran. În cea constituțională - șeful statului, având putere reală sau
formală, atribuții extinse sau limitate.

Caracteristicile monarhiei: puterea este transmisă prin ereditate în baza principiului primogeniturii. Pe
parcursul istoriei, problema succesiunii a provocat multiple conflicte din care cauză au fost elaborate mai
multe modele de transmitere a puterii.

I tip – sistem salic. Puterea este transmisă exclusiv pe linie masculină, femeia fiind exclusă din cercul
moștenitorilor (Japonia, Norvegia).

Al II-lea tip – castilian. Nu exclude femeia, dar îi oferă prioritate bărbatului. Astfel, fratele mai mic o
poate exclude pe sora mai mare (Marea Britanie, Spania, Olanda).

Al III-lea tip – austriac. Nu exclude femeia, dar le oferă prioritate bărbaților în toate liniile și nivelurile de
rudenie. Femeia devine moștenitoare doar în cazul în care nu există nici un moștenitor de sex masculin în
familia regală.

O formă specifică este cea tribală, practicată în statele islamiste. Șeful statului este ales de către familia
regală (monarhie limitată).

Practica politică demonstrează existența monarhiilor elective (Malaysia). În calitate de stat federal este
format din 13 subiecți dintre care 9 sunt monarhii ereditare, iar 4 sunt republici. șeful statului este ales pe
un termen de 5 ani din rândul și de către acești 9 monarhi.

Emiratele Arabe Unite este o federație compusă din 7 subiecți, iar șeful statului este ales din rândul lor.
De regulă din Abu Dhabi – cel mai mare emirat.

O structură instituțională specifică este regența – organ colegial temporar, format în cazul în care
monarhul nu-și poate exercita atribuțiile pe motiv de vârstă, sănătate.

Monarhia absolută, în Europa, se formează în sec XVI-XVII în rezultatul centralizării puterii pe verticală
și pe orizontală. În Franța, apogeul absolutismului ajunge în perioada lui Ludovic la XIV-lea. În prezent,
MA este în Arabia Saudită,

Avantajele guvernării prezidențiale

1. Respectarea principiului separației puterii în stat. Legislativul nu poate subordona executivul, nici
guvernul nu se poate impune în raport cu parlamentul.
2. Modelul prezidențial personalizează procesul politic. Cetățenii votează o persoană concretă și nu
un partid abstract.
3. Programul electoral al președintelui devine programul guvernului.
4. Asigură stabilitatea executivului deoarece președintele este ales pe un termen concret.

Juan Linz formulează o serie de carențe ale modelului prezidențial (1990)

 - Concurența în legitimitate dintre președinte și legislativ, deoarece ambele structuri sunt alese de
cetățeni. În societățile polarizate ideologic și social concurența poate provoca conflicte
(Argentina, 2000).
- Procedura de succesiune incertă în cazul imposibilității exercitării atribuțiilor. Deseori platforma
electorală a vice-președintelui este diferită. Din acest motiv apar incertitudini vis a vis de cursul
politic.
- Posibilul deficit de legitimitate. În 1970, Salvadori Aliende a câștigat alegerile cu 36, 2 %. Din
această cauză sunt practicate 2 ture de scrutin.
- Reprezentativitatea incertă a șefului statului. Nu este clar dacă reprezintă un partid sau o întreagă
coaliție, o categorie sau o clasă socială sau întreaga societate. Allende și Chavez reprezentau
interesele clasei muncitorești și categoriile inferioare.
- Cursul politicii promovate. În condițiile în care reprezintă o singură formațiune urmează să
promoveze principiile doctrinare și valorile partidului. În cazul în care președintele a fost susținut
de o coaliție, nu este cert dacă va reprezenta interesele tuturor formațiunilor.
- Poziția de inferioritate a miniștrilor și statutul politic incert. Președintele este cel care ia ultima
decizie. În condițiile în care ministrul este demisionat, el este practic exclus din rândurile elitei
politice. În regimurile parlamentare miniștrii demisionați revin în legislativ continuând activitatea
politică/
- Procedura complicată de demitere a președintelui.

Republica Parlamentară

Republica parlamentară clasică - Germania, Italia, Elveția, Grecia, Portugalia, Austria, Irlanda, Islanda,
Ungaria, Moldova, Turcia, India

Președintele este ales (pe cale parlamentară, de un colegiu special) în așa mod încât să nu-și obțină
mandatul direct de la cetățeni pentru a nu se contrapune parlamentului.

În Germania, componența colegiului este formată din deputații Bundestagului (camera inferioară) și un
număr egal de reprezentanți ai parlamentelor landurilor.

Procedura de alegere nu reprezintă criteriul de bază. Ex: în Irlanda și Islanda președintele este ales direct.
Criteriul cel mai important constă în atribuțiile și statutul politic al șefului statului, ele fiind extrem de
reduse. Președintelui îi revin funcțiile ceremoniale.

În raport cu Guvernul. Președintele desemnează candidatura premierului în urma consultării grupurilor

parlamentare. În unele sisteme, la propunerea premierului, numește și revocă miniștrii și dizolvă
parlamentul. Emite decrete ce urmează a fi contrasemnate de Guvern.

În raport cu Parlamentul. Adresează mesaje, poate aplica veto suspensiv, poate dizolva legislativul la
cererea premierului, în urma blocării procesului legislativ sau în cazul în care candidatura prim-
ministrului este respinsă de 2 ori.

Nu întotdeauna pozițiile președintelui sunt marginalizate. În Italia, el este în drept să numească o serie de
persoane cu drept de răspundere (judecători, procurori). În Germania, poate respinge demersul
cancelarului privind dizolvarea Bundestagului. Totuși, principala figură este prim-ministrul, iar guvernul
este responsabil față de parlament. Tutelarea strictă a executivului de către legislativ poate provoca crize
guvernamentale. În republica a 4-a franceză (1846-1857) au fost schimbate 26 de guverne. Cea mai
importantă problemă pentru regimul parlamentar este asigurarea stabilității executivului. Din această
cauză în practica politică contemporană a fost introdus modelul parlamentarismului raționalizat.

Este un tip de sistem în cadrul căruia sunt limitate substanțial atribuțiile parlamentului și se manifestă prin
3 componente:
 - Crearea unei proceduri mai complicate a moțiunii de cenzură (În Germania, Bundestagul este în
drept să inițieze moțiune doar în cazul în care proiectul rezoluției va conține 2 prevederi:
propunerea de demitere a cancelarului și propunerea de alegere a unui nou premier).
- Acordarea priorității executivului în materie de inițiativă legislativă. Cca 75% din proiectele de
lege
- Limitarea dreptului la inițiativă legislativă e deputaților (mai mult comisia sau grupul
parlamentar)

Atribuțiile monarhului

- În raport cu guvernul numește candidatura premierului ce urmează a fi confirmată de parlament, fiind

obligat să desemneze liderul partidului sau al coaliției majoritare.

EX: În Suedia în 1978, regelui i s-a retras această atribuție fiind transferată speacker-ului Riksdag-ului.
La cererea premierului, numește și demite miniștrii. Tot la cerere, poate dizolva parlamentul, dar poate
respinge demersul.

- În raportul cu legislativul: adresează mesaje și deține veto suspensiv, dar, de regulă, nu-l aplică. Emite
decrete ce urmează a fi contrasemnate de guvern(decretele sunt propuse tot de guvern). Această practică
reiese din considerentul că regele domnește, dar nu guvernează și prin urmare nu poartă responsabilitate
pentru actele și acțiunile sale.

În plus, monarhul deține imunitate totală. El nu poate fi tras la răspundere penală, civilă sau
administrativă

Avantajele instituției monarhului

- Monarhul reprezintă un simbol apolitic și imparțial al unității și integrității naționale;

- În calitate de persoană apolitică, poate asigura coeziunea conciliind anumite forțe politice sau sociale;
- În calitate de simbol al națiunii, cultivă sentimentul solidarității și atașamentului față de stat și valorile
naționale.

Dezavantajele instituției

- În societățile polarizate politic, social și ideologic, monarhul poate fi o forță ce dezbină

Comportamentul regelui Leopold al III-lea în timpul celui de al 2-lea război mondial a constituit o
problemă majoră pentru Belgia post-belică. Nu a avut o poziție promptă față de atacul forțelor naziste. La
referendumul desfășurat în anul 1950, majoritatea flamanzilor și catolicilor l-au susținut pe rege în timp
ce valonii, liberalii și socialiștii s-au pronunțat pentru republică. Deși Leopold câștigă cu 58%, pentru
monarh este o victorie relativă.

Tema: Republica

1. Caracteristicile republicii
2. Republica prezidențială
3. Republica parlamentară
4. Formele mixte (semi-prezidențiale)
5. Polemici academice privind formele de guvernare

1.

Etimologic: res –afaceri publice

 Publica – comun

Prima guvernare de acest tip este întâlnită în Grecia, apoi în Roma. În evul mediu, există republici
aristocratice. SUA se constituie ca stat având formă republicană. În Europa – în 1789. După primul război
mondial, se formează republica de la Weimar, Austria, Cehoslovacia. După al 2-lea război mondial –
România, Grecia, Italia, Portugalia. În Asia – Coreea de Sud, Singapore, India, Pakistan. Două state au
moștenit această formă: Elveția și San Marino.

În calitate de suveran este poporul, iar șeful statului – președintele.

Președintele este ales pe un termen prestabilit. Durata mandatului variază între 4 și 7 ani. Pot exista cazuri
cu 2 mandate consecutive sau cu un număr de mandate nelimitat (Egipt, până în 2012, președintele era
ales de popor, iar candidatura era propusă de parlament. Deținând mandatul de 7 ani, cu un număr
nelimitat).
Prima țară care a introdus instituția prezidențială a fost SUA, urmată de țările din America Latină, iar apoi
de Franța în 188?. De regulă, președinția este unipersonală, deși există cazuri de președinție colegială: în
Cipru, în 1965-67, funcția de președinte îi revenea reprezentantului populației greco-cipriote, iar de vice-
președinte celei turco-cipriote. Ultimul deținea dreptul de veto în mai multe domenii, blocând procesul
decizional. În prezent, în Bosnia și Herțegovina, organul executiv suprem este format din trei persoane,
reprezentând comunitatea bosniacă, croată și sârbă.

2. SUA, Mexic, Argentina, Brazilia, Ecuador, Peru, Venezuela, Bolivia. Unicul model clasic este SUA.
Inițial, congresul continental exercita funcția legislativă și executivă. După constituirea federației, a
apărut necesitatea instituționalizării executivului, unde președintelui i-ar reveni atribuții suficiente, dar nu
la fel de extinse ca cele ale monarhului. Era necesar de introdus instituția care să coordoneze puterea
legislativului, dar exista temere că acest președinte își poate asuma responsabilități prea mari. Colacul de
salvare a fost Washington, persoana căruia oferea garanții.
Președintele, în calitate de șef al statului, deține funcții ceremoniale, precum: comandantul suprem al
forțelor armate, declară război, încheie pace, numește/acreditează ambasadori, oferă ordine și distincții,
participă la recepții. Președintele este șeful guvernului, el numește și destituie miniștrii.
În unele țări, este necesar acordul legislativ.
Este ales prin vot direct, în SUA – indirect.
În raport cu legislativul: președintele adresează mesaje în care solicită legiferare într-un domeniu sau
altul. Deține dreptul de veto calificativ, emite decrete, dar nu poate dizolva parlamentul.
Parlamentul controlează executivul: el aprobă bugetul sau decide alocarea fondurilor auxiliare.
Parlamentul ratifică actele internaționale semnate de președinte. Poate invita orice ministru pentru
informare, în cazul în care raportul este apreciat negativ poate cere demisia acestuia. În al 4-lea rând,
poate declara vot de neîncredere șefului de stat pentru înaltă trădare, violarea constituției, corupție și
fraude inițiind procedura de impeachment.

Republica semi-prezidențială

Știința politică era dominată de școala … care recunoștea doar două forme de guvernare: republica
prezidențială și parlamentară. Totodată unele state precum Cehoslovacia, republica de la Weimar nu
puteau fi atribuite nici unui model.

În rezultatul reformei constituționale promovare de Charles de Gaulle în Franța în 1958 (prin referendum
a modificat constituția, în rezultat atribuțiile președintelui au fost extinse, dar el era ales în continuare în
mod indirect), iar apoi în 62 a fost introdus un sistem specific. Termenul de regim semi-prezidențial este
introdu în circuit de Maurice Duverger în 1970 într-un studiu consacrat instituțiilor politice franceze și
particularitățile constau în 2 aspecte: alegerea directă a președintelui și responsabilitatea guvernului față
de parlament. El atribuia acest model Franței, Finlandei, Portugaliei, Greciei, Austriei, Irlandei și Islandei,
însă alegerea directă a șefului statului nu reprezintă criteriul de bază. De aceea, ultimele 3 țări nu pot fi
catalogate ca semi-prezidențiale. După destrămarea lagărului socialist, modelul este preluat de Polonia,
România, Moldova (91-2001), Ucraina și restul țărilor CSI.

Președintele, în calitate de șef al statului, deține funcții ceremoniale. Spre deosebire de republica
parlamentară atribuțiile sale sunt mult mai extinse.

În raport cu guvernul:

- Este parte a puterii executive;

- Desemnează candidatura premierului, consultând fracțiunile parlamentare. Dar are mai multă
libertate de opțiune și capacitate de intervenție politică;
- La cererea premierului numește și destituie miniștrii;
- Prezidează ședințele guvernului stabilind ordinea de zi a ședinței

În raport cu parlamentul:

- Adresează mesaje în care solicită ceva;

- Dizolvă legislativul în cazul blocării procedurii de legiferare sau de respingere de 3 ori a
candidaturii premierului;
- Deține veto suspensiv;

Președintele emite decrete, dar care trebuie contrasemnate de guvern. O atribuție extrem de importantă
este dreptul de inițiere a referendumului. În esență, executivul este bicefal.

Reieșind din coraportul de forțe din legislativ, pot exista câteva situații în relația președinte –premier –
guvern.

- Opțiunile politice ale președintelui și majorității parlamentare coincid. În acest caz crește rolul
șefului statului, premierului revenindu-i poziția de inferioritate
- Opțiunile politice coincid, dar majoritatea parlamentară îl recunoaște pe premieri în calitate de
lider. Astfel crește rolul său politic și decizional
- Președintele și parlamentul au diferite poziții. Situația este denumită coabitarea puterilor. În acest
caz, șefului statului îi revine domeniul politicii externe, iar premierului cele interne.

Portugalia, în 1976, renunță la model. Turcia renunță în 1982. Grecia preia această formă în 1975 și
renunță în 1986. În majoritatea țărilor din CSI modelul dat a evoluat în unul super-prezidențial. Unicul
model funcțional este Franța.

Clasificarea guvernărilor/formelor de guvernare:

- Clasificarea guvernărilor parlamentare

- Prezidențiale
- A formelor mixte

I. Cercetătorul italian Sartori propune trei tipuri:

- Dominarea cabinetului sau sistemul britanic, unde puterea executivă predomină în raport cu cea
legislativă. În cadrul acestui sistem premierul conduce întregul organ executiv și controlează
procesul de adoptarea a deciziilor de către camera inferioară a legislativului. Nu există o
funcționare colegială a parlamentului, dar dominarea premierului. Miniștrii nu dispun de
capacitate decizională. Astfel, cabinetul domnește, iar premierul guvernează. Acest sistem se
caracterizează prin disciplină de partid strictă, dar este stabil și funcțional
 - Dominarea asambleei sau sistemul francez din perioada celei de a 4-a republici. Cabinetul nu
influențează parlamentul, puterea nu este centralizată, dar difuză și atomizată. Nu există
disciplină de partid sau e foarte slabă, premierul și cabinetul nu pot acționa în mod independent
fiind tutelați stric de parlament. Coalițiile nu pot depăși divergențele, iar susținerea lor
parlamentară este slabă. Sunt foarte frecvente crizele guvernamentale
- Regimul echilibrat . nici o putere nu predomină asupra alteia. Coalițiile se formează în rezultatul
unor negocieri și compromisuri activând pre întreaga durată a mandatului.

II. cercetătorul Lane identifică 2 categorii:

- Regim cu președinte forte, unde șeful statului exercită întregul volum al puterii executive (SUA)
- Formă slabă. Președintele împarte puterea cu prim-ministrul, ceea ce , de fapt, este semi-
prezidențială.

Un grup aparte al prezidențialismului reprezintă sisteme super-prezidențiale. Identificăm următoarele

modele:

- Republică prezidențială monocrată. șeful statului este liderul singurului partid existent și liderul
oficial al statului (Uganda)
- Prezidențial partocrată. șeful statului este ales de organul suprem (elita partidului) al unicului
partid politic existent (Angola, Congo, Coreea de Nord, China)
- Prezidențial militară. șeful statului este comandatul suprem al forțelor armate în calitate de militar
cu carieră.

Sisteme mixte

- Sistemul neprezidentar prezidențial a fost practicat în Argentina până în 1994 și în Chile până în
198o Dacă la alegerile directe nici unul din candidați nu întrunea majoritatea absolută, șeful
statului era ales de parlament din rândul primilor 2.
Al doilea tip – sistemul parlamentar prezidențial, practicat în Peru, Columbia, Venezuela – prevede
responsabilitatea unor miniștri sau a întregului cabinet față de parlament. Totodată, decizia finală privind
demiterea îi aparține președintelui.
Al treilea sistem – sistemul neparlamentar semi-prezidențial în cadrul căruia sunt eliminate aspectele
parlamentarismului atât din legislație, cât și din practica politică. Este propriu Azerbaidjanului,
Belarusului, Rusiei, Turkmenistanului, Uzbekistanului. În Rusia, Duma de stat poate exprima vot de
neîncredere guvernului, dar decizia privind demisia îi aparține președintelui. În plus, dacă moțiune de
cenzură este inițiată de 2 ori în perioada a 3 luni, președintele poate dizolva parlamentul. Este incert rolul
parlamentului și în formarea guvernului. Dacă este respinsă de 3 ori candidatura primului ministru, duma
poate fi dizolvată. Aceste sisteme mai sunt numite super-prezidențiale. Rusia – câteva ministere se
subordonează direct președintelui.
Sistemul neprezidentar semi-prezidențial este atribuit Austriei, Irlandei, Islandei. Deși președintele este
ales prin vot direct, atribuțiile sale sunt pur simbolice.
Sistemul parlamentar semi-prezidențial (semi-parlamentar). Spre deosebire de cel semi-prezidențial
clasic, șefului statului îi revin atribuții mai reduse, chiar poate fi demisionat și este fixată mai strict
responsabilitatea executivului față de legislativ. EX: Israel – 96-2001, Moldova, 94-2000, România 2003
Sistemul prezidentar parlamentar. Deși președintele este ales de parlament, el deține niște competențe
substanțiale care îi oferă posibilitatea implicării în funcționarea executivului. Spre exemplu: a fost
practicat în Liban, până în 1990, în RM din 2000-prezent.

Organizarea teritorial-politică a statului

- Stat unitar
- Federație/stat federal
- Statul regional

1. Franța, Danemarca, Suedia, Grecia, Spania, Irlanda, Islanda, Moldova, România. S-au forma în
rezultatul procesului de unificare teritorială și centralizare politico-administrativă.
Caracteristici: există o singură constituție, cetățenie, legislație, organe unice ale puterii de stat și
reprezintă un singur subiect al dreptului internațional. Unitățile teritorial-administrative sunt
dotate cu aceleași structuri și competențe, fiind gestionate de un cod unic. Totodată, unele unități
pot beneficia de statut particular, oferindu-le anumită autonomie. Ceea ce nu afectează caracterul
unitar al statului. Există 2 tipuri de autonomii: personală și teritorială. Autonomia personală este
oferită comunităților care se deosebesc prin particularitățile lor lingvistice, culturale, tradiționale
și sunt repartizate dispersat pe teritoriul țării. În esență, este vorba de oferirea drepturilor culturale
– dezvoltarea limbii, culturii, patrimoniului, obligând statul să promoveze o politică de toleranță.
autonomia teritorială este acordată comunităților constituite istoric și care populează compact un
anumit teritoriu. Ea prevede dotarea cu organ legislativ și executiv propriu. Dreptul de a adopta
legi de circulație/importanță locală care nu pot să contravină legislației naționale. În caz contrar,
autoritățile centrale au dreptul de abrogare a acestor legi. Comunitățile beneficiază de o anumită
autonomie economică, intervin în domeniul ecologic, cultural, educațional. Ex: Găgăuzia,
Insulele Asorez și Madere în Portugalia, Corsica în Franța, Țara Bascilor și Catalonia în Spania,
Irlanda de nord în Marea Britanie. În anii 80 ai sec XX, a fost realizat procesul de descentralizare
și care constă din 2 categorii:
- Descentralizare teritorială prevede dotarea colectivităților teritoriale cu personalitate juridică,
buget, patrimoniu, și corp de funcționare. Este vorba de alegerea administrației publice locale de
către comunitate și atribuirea unor atribuții decizionale și funcționale mai largi.
- Descentralizare tehnică/desconcentrarea se referă la autonomia serviciilor publice (universitatea
are buget propriu, are patrimoniu și conducere autonomă sau primăria singură desconcentrează o
instituție – apă canal, are patrimoniu, tehnică, buget, dar directorul este numit de consiliul
municipal) sau atașarea lor mai concretă la administrația locală (poliția – este scoasă din ordinea
direcției ministerului și pusă în ordinea APL).

Există 2 modele de stat unitar:

- Britanic:
- Francez, de tip clasic, se caracterizează prin uniformitatea unităților teritoriale, existența
reprezentantului guvernului în teritoriu în persoana prefectului
1.