Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului

local în poeziile și piesele sale, creând un stil

propriu de amestec al narațiunii cu teatrul,
idila și satira—asociate cu literatura rusă și
influențând major scriitorii ruși care i-au
urmat.

“Când se pronunţă numele lui Puşkin te

gândeşti imediat la poetul naţional rus. Şi
într-adevăr,niciunul din poeţii noştri nu e
mai mare şi nu poate fi numit cu mai multă
dreptate naţional. În el,ca într-un lexicon, se
află bogăţia, puterea şi flexibilitatea limbii
noastre. Mai mult decât oricare altul, el i-a
deschis graniţele şi a indicat imensitatea
spaţiului său. Puşkin este un fenomen
excepţional, poate unic, al spiritului rus: el e
omul rus în dezvoltarea sa finită, aşa cum va
aparea poate peste două sute de ani.” În
anul 1817 a început să lucreze ca ataşat al
Ministerului Afacerilor Externe, acelaşi an
fiind şi anul începerii poemului «Ruslan şi
Ludmila», pe care il va termina abia peste
trei ani. Datorită unei ode a libertăţii,
tânărul A.S. Puşkin intra în atenţia
autorităţilor vremii. În faţa unei ameninţări
cu deportarea în Siberia, poetul a fost
nevoit să plece la Chişinău, în Basarabia.
După o călătorie în Caucaz şi Crimeea, A.S.
Puşkin scrie două poeme romantice:
Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din
Bahcisarai. Cele mai cunoscute lucrări
rămân drama» Boris Godunov «( 1825) şi
poemul epic» Evgheni Oneghin» (1831).