SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

CAPITOLUL 2: Radiații solare și bugetul energetic al

Pământului

Cuprins: Radiații solare și bugetul energetic al Pământului: energia solară, energia și

masa nucleară, surse de energie solară, transportul energiei solare și luminozitatea,
radiația corpului negru, variația temperaturii funcție de fluxul solar, pete și ciclurile
soarelui, fluxul de raze cosmice, spectre solare, absorbția în atmosfera solară,
absorbția în atmosfera Pământului, radiația solară în atmosferă, împrăștierea luminii
razelor, energia totală absorbită, transmisia și absorbția, bugetul de energie al
Pământului și bilanțul energetic, albedo, absorbția căldurii și schimbarea
temperaturilor, balanța de căldură a Pământului, emisivitatea diurnă și nocturnă,
dependența emisivității de lungimea de undă, absorbția radiațiilor în atmosferă,
transfer de energie radiativă și convectivă

2.1. ENERGIA SOLARĂ

Doar aproximativ 70% din energia solară care ajunge pe Pământ este absorbită, în
timp ce celelalte 30% sunt reflectate înapoi în spațiu de atmosferă și aerosoli, ocean / pământ
și nori. O vedere mai atentă dezvăluie un echilibru delicat între absorbție și reflecție, precum
și o eliberare de energie de către roci, încălzirea aerului și a mării și emiterea unor cantități
tot mai mari de radiație termică (căldură) sub formă de lumină cu infraroșu cu unde lungi.
Această radiație permite Pământului să piardă căldură la aceeași viteză pe care o câștigă de la
Soare. Explicațiile sunt date de interacțiunea pământ / ocean, absorbția energiei de către nori,
vapori de apă și ozonul cu efect de seră, precum și din faptul că 20-24% din energie este
absorbită și emisă înapoi de nori.
https://svs.gsfc.nasa.gov/cgi-bin/details.cgi?aid=20094
https://www.youtube.com/watch?v=cBdxDFpDp_k

Temperatura, o variabilă climatică cheie, este o măsură a energiei conținute în

mișcarea moleculelor. Pentru a înțelege modul în care temperatura este menținută, trebuie de
aceea luat în considerare bilanțul energetic care este declarat oficial în prima lege a

1
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

termodinamicii. Bilanțul energetic global de bază al Pământului este între energia care vine
de la soare și de energie revenită în spațiu prin emisia radiativă a Pământului.
Generarea de energie în interiorul Pământului are o influență neglijabilă asupra
bugetului său de energiei. Absorbția radiației solare are loc mai ales la suprafața Pământului,
întrucât cea mai mare parte a emisiilor în spațiu provine din atmosfera sa. Pentru că atmosfera
sa absoarbe și emite în mod eficient radiații infraroșii, suprafața Pământului este mult mai
cald decât ar fi în absența atmosferei sale. Când se face media pe an, mai multă energie solară
este absorbită aproape de ecuator decât lângă cei doi poli. O mare parte din caracterul
evoluției Pământului și clima a fost determinată de poziția sa în cadrul sistemului solar.
Soarele radiază în spaţiul cosmic o imensă cantitate de energie sub forma radiaţiei
electromagnetică. Intensitatea radiaţiei solare descreşte în progresie geometrică, când
grosimea atmosferei străbătută de razele solare creşte în progresie aritmetică.
Pământul primeşte numai a doua miliarda parte din această energie, adică 1,37 × 1024
cal/ an. După unele calcule, energia solară recepţionată de globul terestru numai într-o zi şi
jumătate, echivalează cu cantitatea de energie produsă de toate centralele electice ale lumii
timp de un an.
Aşadar, toate celelalte surse de energie sunt neînsemnate în raport cu radiaţia solară.
Datorită distanţelor mari, energia radiantă a stelelor reprezintă doar a suta milioana
parte, iar radiaţia cosmică abia a doua miliarda parte din energia solară primită de Pământ.
Fluxul caloric care provine din nucleul incandescent al Pământului spre suprafaţă este,
de asemenea, neglijabil, deoarece scoarţa terestră, fiind un bun izolator termic, primeşte din
părţile centrale ale globului pe un cm2 numai 54 cal/ an.

Soarele este o sferă enormă, incandescentă, cu raza de 695300 km, deci de 109,1 ori
raza terestră. Imensa sferă a Soarelui este alcătuită din gaze în stare de incandescenţă. Părţile
centrale sunt alcătuite din hidrogen în proporţie de 50% şi heliu 40%, iar restul de 10% dintr-
un amestec de diferite elemente grele în stare gazoasă.
Atmosfera corpului radiant este alcătuită din trei părţi:
– fotosfera (stratul inferior) care ne dă senzaţia de strălucire şi limitează discul solar,
sursa celei mai mari părţi a radiaţiei,
– cromosfera sau atmosfera solară, de câteva mii de km grosime,
– coroana care nu poate fi observată decât cu instrumente speciale.
Temperatura fotosferei este de 6000 K. Temperatura creşte cu altitudinea, atingând la
limita superioară 40–200 milioane Kelvin. La aceste temperaturi enorme se produce
disocierea moleculelor în atomi încât substanţa solară se prezintă sub forma unui amestec
fizic de atomi ai elementelor şi simple şi de particule elementare (e–, p+, n0 ).
Atomii sunt puternic ionizaţi chiar şi la suprafaţa Soarelui.
În părţile centrale, nucleele atomice sunt complet lipsite de învelişul electronic sau
păstrează electronii cei mai apropiaţi. Nucleele de hidrogen cu masa mare sau protonii,
ciocnindu-se cu nucleele altor elemente, produc procese de fuziune şi de fisiune a materiei
solare. La scară redusă, reacţiile sunt similare cu cele de la explozia unei bombe cu hidrogen.
Intensitatea energiei solare înregistrează în timp variaţii nesemnificative, cu excepţia
erupţiilor cromosferice. Pe fotosferă se observă pete solare, izolate sau grupate, cauzate de
mişcările sub formă de vârtej ale masi gazoase solare. Numărul petelor este variabil,
prezentând periodic maxime şi minime la intervale de aproximativ 11 ani. În timpul
maximelor se intensifică protuberanţele cromosferice şi concomitent se intensifică radiaţia
ultra violetă şi corpusculară. La suprafaţa terestră aceasta declanşează furtuni geomagnetice
care provoacă perturbaţii în telecomunicaţii.
O furtună geomagnetică este o componentă majoră a vremii spațiale și este cauzată de
unda de șoc a vântului solar care interacționează cu câmpul magnetic al Pământului.

2
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.1.: Furtuna geomagnetică

https://ro.wikipedia.org/wiki/Furtun%C4%83_geomagnetic%C4%83

2.2. ENERGIA ȘI MASA NUCLEARĂ

Sursa energiei pentru susținerea vieții pe Pământ vine de la soare. Orbitele Pământului
păstrează față de soarele păstrând o distanță relativ constantă de acesta, astfel încât soarele
oferă o sursă stabilă și confortabilă de căldură și lumină. Soarele nostru este unul dintre cele
10 stele ale galaxiei noastre. Este o singură stea, în timp ce aproximativ două treimi din stelele
pe care le putem vedea se află în mai multe sisteme stelare.

93 000 000 mile

vacuum
149 668 992 km
vacuum

Fig. 2.2.: Distanța dintre Soare și Pământ

Luminozitatea este rata totală la care energia este eliberată de soare. Temperaturile lor
de emisie variază de la 2000 la 30.000 K, în timp ce temperatura fotosferei soarelui este de
aproximativ 6000 K. Fotosfera este regiunea soarelui din care cea mai mare parte a emisiilor
sale de energie este eliberată în spațiu. Razele stelare variază de la 0,1 până la 200 de raze
solare. Energia este produsă în miezul soarelui prin fuziune nucleară, prin care elementele
mai ușoare sunt transformate în altele mai grele, eliberând energie în proces.
Pentru o stea mai mică, cum ar fi soarele, durata de viață proiectată pe secvența
principală este de aproximativ 11 miliarde de ani, din care a trecut aproximativ jumătate.
Soarele este astfel un stea solitară, de vârstă mijlocie, cu lumină medie. Teoriile evoluției

3
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

stelare prezic că luminozitatea soarelui a crescut cu aproximativ 30% în timpul vieții

Pământului, în aproximativ 5 miliarde de ani.

Tabelul 2.1. Caracteristicile Soarelui

Masa, kg 1,99 ∙ 1030
Rază, m 6,96 ∙ 108
Luminozitate, J/s 3,9 ∙ 1026
Distanța medie până la Pământ, m 1,496 ∙ 1011

Sistemul solar include nouă planete. Ele pot fi împărțite în planete terestre sau
interioare și planetele joviene sau exterioare (Tabelul 2.2).

Tabelul 2.2. Caracteristicile planetelor interioare și exterioare

Caracteristici Planete joviale Planete terestre
(exterioare) (interioare)
Densitate mică mare
Masă mare mică
Distanța față de Soare mare mică
Atmosferă extensivă subțire sau niciuna
Sateliți mulți puțini sau niciunul
Compoziție H, He, CH4, NH3 silicați, roci

Planetele terestre include Mercur, Venus, Marte și Pământ. Planetele joviene includ
Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Pluto nu se încadrează perfect în niciuna dintre categorii
(Tabelul 2.3).

Tabelul 2.3. Date fizice ale planetelor

Planeta Masa Rază Distanța Durata Oblicitate Excentricitate Perioada Albedo
medie medie anului orbitală de rotație
față de
Soare
1023 kg km 106 km zile o
zile
Mercur 3,35 2439 58 88 0 0,206 58,7 0,058
Venus 48,7 6049 108 225 <3 0,007 -243 0,71
Pământ 59,8 6371 150 365 23,45 0,017 1,00 0,30
Marte 6,43 3390 228 687 24 0,093 1,03 0,16
Jupiter 19 100 69 778 4 330 3,1 0,048 0,41 0,34
500
Saturn 5690 58 1 430 10 800 26,8 0,056 0,43 0,34
100
Uranus 877 24 2 870 30 700 98 0,047 -0,72 0,34
500
Neptun 1030 25 4 500 60 200 28,8 0,009 0,76 0,29
100
Pluto 0,16 1 500 5 900 90 700 57,5 0,247 6,75 0,4

Soarele este compus în principal din două elementele chimice: hidrogen și heliu;
acestea reprezintă 74,9% și 23,8% din masa Soarelui. Toate elementele mai grele,

4
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

numite metale în astronomie, reprezintă 1,33% din masă: oxigen (aproximativ 1% din
masă), carbon (0,3%), neon (0,2%) și fier (0,2%).
Izotop = specia de atom cu același număr atomic Z, dar cu număr de masa A
diferit (adică aceleași proprietăți chimice, dar proprietăți fizice diferite). Altfel spus, izotopii
se diferențiază între ei prin numărul de neutroni (particula neutră din compunerea nucleului
atomic).
Atomul de hidrogen are trei izotopi care apar în mod natural, notați ca 1H, 2H și 3H.
- izotopul hidrogenului cu niciun neutron se numește protiu (stabil);
- izotopul hidrogenului cu 1 neutron se numește deuteriu (stabil);
- izotopul hidrogenului cu 2 neutroni se numește tritiu (radioactiv).

Fig. 2.3.: Izotopii hidrogenului

Masa M a nucleului este mai mică decât masa protonilor și neutronilor

𝑀 ∙ 𝑐 2 < (𝑍 ∙ 𝑚𝑝 + 𝑁 ∙ 𝑚𝑛 ) ∙ 𝑐 2 (2.1)
Diferența masei se numește energie de legătură (B):
𝐵 = 𝑀 ∙ 𝑐 2 − (𝑍 ∙ 𝑚𝑝 + 𝑁 ∙ 𝑚𝑛 ) ∙ 𝑐 2 (2.2)

Diferența de masă între particulele inițiale și particulele finale se numește: valoarea

Q (energie).
Dacă o reacție are nevoie de energie pentru a avea loc, aceasta se numește: endotermă
(Q <0).
Dacă o reacție eliberează energie atunci când are loc, se numește: exotermă (Q> 0)

A (a, b)B: Q= (mA + ma-mB-mb) · c2 (2.3)

Proiectil a (p, n, )
Reacția are loc cu un anumit probabilitate (secțiune transversală), care depinde de
energie interacțiunea Coulomb și probabilitatea formării unui nou sistem cuantic.

Ținta A (17N, 17O, 14C) = CNO

Numărul de reacții care se au loc pe secundă se calculează ca raportul dintre
luminozitatea soarelui LS și energia eliberată.

5
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

➢ Surse de energie solară

Reacția în lanț proton-proton este una din reacțiile de fuziune prin

care stelele transformă hidrogenul în heliu, alternativa principală fiind ciclul
CNO sau Bethe-Weizsäcker. Lanțul proton-proton predomină în stelele de
dimensiunea Soarelui sau mai mici.
În general, fuziunea proton-proton poate avea loc numai în cazul în care temperatura
(energia cinetică) a protonilor este suficient de mare pentru a învinge forța lor electrostatica
reciprocă sau respingerea lui Coulomb. Teoria, - că reacțiile proton-proton sunt principiul de
bază prin care Soarele și alte stele ard -, a fost susținută de către Arthur Stanley
Eddington în anii 1920. La acea vreme, temperatura Soarelui era considerată prea mică pentru
a depăși bariera Coulomb. Nu era cunoscut însă efectul tunel aplicat de George Gamow la
dezintegrarea alfa în 1924.

Fig. 2.4.: Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea Soarelui sau mai
mici
https://ro.wikipedia.org/wiki/Soare
➢ Arderea hidrogenului și a heliului

4 1H → 1 4He+Q; Q=26,7 MeV;

Rata de generare a energiei în lanțul pp, unde XH este fracția de masă a hidrogenului.
3,380
2 −
2,4∙104 ∙𝑋𝐻 ∙𝜌 1 𝑒𝑟𝑔
𝜀𝑝𝑝 = ∙𝑒 𝑇3 (2.4)
𝑇 2/3 𝑠∙𝑔

𝐴𝑖 ∙𝑁𝑖 1∙𝑁𝐻 4∙𝑁𝐻𝑒

𝑋𝑖 = ; 𝑋𝐻 = ; 𝑋𝐻𝑒 = (2.5)
𝜌∙𝑁𝐴 𝜌∙𝑁𝐴 𝜌∙𝑁𝐴

6
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

unde:
Ni= densitatea particulei i;
𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑐𝑢𝑙𝑒
𝑁𝐴 = 6,022 ∙ 1023 𝐴 𝑔 – numărul lui Avogadro;
XH ≈0,5 – fracția de masă a hidrogenului;
ρ≈160 g/cm3 –densitatea inimii/nucleului soarelui;
T≈0,015 GK – temperatura soarelui

Aproximativ 10% din materialul solar este supus reacții de ardere a hidrogenului în
miezul solar.

➢ Sursă de energie adițională

15,228
2 −
4,4∙1025 ∙𝑋𝐻 ∙𝑍∙𝜌 1 𝑒𝑟𝑔
𝜀𝐶𝑁𝑂 = ∙𝑒 𝑇3 (2.6)
𝑇 2/3 𝑠∙𝑔

Fig. 2.5.: Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea Soarelui sau mai
mici

Acest lucru necesită o multitudine de nuclee CNO ca și catalizatori.

Rata de generare a energiei în lanțul pp, unde XH este fracția de masă a hidrogenului
și Z fracția de masă medie a CNO (metalicitate) se calculează cu relația:
∑𝑖 𝑋𝑖 = 𝑋𝐻 + 𝑋𝐻𝑒 + 𝑍 = 1; 𝑍 ≈ 0,02 (2.7)

7
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

2.3. LEGILE RADIAȚIEI

Cea mai mare parte din radiaţia luminoasă pe care o percepe ochiul nu vine direct de la
sursă, ci indirect prin procesul/fenomenul de împrăştiere a radiaţiei. Suprafeţele de uscat şi
apă şi obiectele înconjurătoare sunt vizibile datorită radiaţiei luminoase pe care ele o
împrăştie. În afară de cazul când se priveşte o sursă ca soarele, o flamă sau un filament
incandescent, lumina se percepe ca un rezultat al procesului de împrăştiere.
În atmosferă, sunt nenumărate exemple de împrăştiere generată de molecule, aerosol şi
norii care conţin picături de apă şi cristale de gheaţă. Cerul albastru, norii albi şi curcubeul
sau haloul, sunt doar câteva fenomene optice datorate împrăştierii luminii.
Împrăştierea este un proces fizic fundamental datorat interacțiunii radiaţiei luminoase
cu materia. Ea apare pentru toate lungimile de undă din spectrul electromagnetic şi trebuie
înţeleasă ca procesul de deviere a fotonilor din fasciculul incident prin împrăştiere în toate
direcţiile, proces care duce la scăderea intensităţii fasciculului incident. Împrăştierea
reprezintă aşadar, procesul fizic prin care o particulă absoarbe în mod continuu energia undei
electromagnetice incidente pe o direcţie dată şi o retransmite în toate direcţiile. De aceea,
particula poate fi considerată ca o sursă punctiformă de împrăştiere a energiei. În atmosferă,
particulele responsabile de împrăştiere acoperă un domeniu dimensional larg, de la
moleculele de gaz (≈ 10–8 cm) la picăturile mari de ploaie şi grindină (≈ 1 cm). Intensitatea
relativă a împrăştierii depinde puternic de raportul dintre raza particulei şi lungimea de undă
a undei incidente. Dacă mediul este izotrop, atunci împrăştierea va fi simetrică în raport cu
direcţia undei incidente.
O particulă mică, anizotropă, tinde să împrăştie lumina în mod egal pe direcţiile înainte
şi înapoi. Când particula devine mai mare, energia împrăştiată este concentrată mai mult în
direcţiile înainte cu o complexitate mai mare cum se vede din fig. 2.6, unde este ilustrată
împrăştierea pe trei particule de dimen şi uni diferite.
Distribuţia energiei împrăştiate pe particule sferice şi cu o anumită simetrie poate fi în
mod cantitativ determinată cu ajutorul teoriei electromagnetice.
Când particulele au dimensiuni mult mai mici decât lungimea de undă a undei incidente,
împrăştierea se numeşte împrăştiere Rayleigh. Această împrăştiere explică culoarea albastră
a cerului şi fenomenele de polarizare a luminii.
Pentru particulele ale căror dimensiuni sau sunt comparabile sau mai mari decât
lungimea de undă, împrăştierea este numită împrăştiere Mie.

a)

b)

c)

Fig. 2.6. Diagrama unghiulară de împrăștiere a luminii pe particule de diferite dimensiuni:

a) particule mici; b) particule mari; c) particule foarte mari.

8
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Teoria matematică a împrăştierii Mie pentru particule sferice şi optica geometrică

asociată picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă se găseşte în cărţile publicate de van Hulst
(1957) sau Liou (1980).
Împrăştierea care are loc mai mult decât o dată, poartă numele de împrăştiere multiplă
și este un proces important pentru transferul energiei radiante în atmosferă, în special când
sunt implicaţi norii şi aerosolii.
Împrăştierea este adesea însoţită de absorbţie. Iarba pare verde din cauză că ea împrăştie
lumina verde mai eficient decât pe cea albastră sau roşie. Aparent, lumina albastră şi roşie
incidentă pe iarbă este absorbită. În spectrul vizibil, absorbţia energiei luminoase este aproape
absentă în atmosfera moleculară. De asemenea norii absorb foarte puţin în vizibil.
Propagarea radiaţiei luminoase în atmosferă este însoţită întotdeauna de fenomenele
de absorbţie şi împrăştiere care conduc la atenuarea intensităţii radiaţiei luminoase.
Procesul de atenuare a radiaţiei luminoase se mai numeşte extincţie. Aşadar, extincţia este
rezultatul împrăştierii plus absorbţiei. Într-un mediu neabsorbant, împrăştierea este singurul
proces de extincţie.
În studiul proceselor de împrăştiere şi al transferului radiativ, pentru definirea cantităţii
de energie transportată de la radiaţia incidentă prin particule, se obişnuieşte să se folosească
noţiunea de secţiune eficace de împrăştiere sau de absorbţie. O astfel de secţiune se defineşte
şi ca secţiune transversală, care este analoagă cu o arie geometrică. În cazul în care secţiunea
2
transversală se referă la o particulă, unităţile sale sunt de arie (cm ). Astfel, secţiunea
transversală de extincţie, în unităţi de arie, este suma secţiunilor transversale de împrăştiere
şi absorbţie.
Dacă secţiunea transversală este raportată la unitatea de masă, unitatea sa este de arie
2 –1
pe masă (cm g ). În acest caz, în studiile de transfer radiativ se foloseşte, termenul de
secţiune transversală masică de extincţie. Secţiunea transversală masică de extincţie este,
aşadar, suma secţiunilor masice de absorbţie şi de împrăştiere. În plus, când secţiunea
–3
transversală masică de extincţie este multiplicată prin densitate (g ⋅ cm ) se obţine
–1
coeficientul de extincţie, care se măsoară în cm .
În domeniul transferului radiativ în infraroşu, secţiunea transversală masică de absorbţie
este şi mplu denumită coeficient de absorbţie.
O înţelegere fundamentală a proceselor de împrăştiere şi absorbţie din atmosferă,
datorită mai ales aerosolului atmosferic, este foarte importantă în studiile bilanţului radiativ
şi climatului atmosferei planetei şi în explorarea tehnicilor de sondaj necesare în deducerea
compoziţiei şi structurii atmosferei.
Principalele legi ale radiaţiei, stabilite de Kirchhoff, Ştefan şi Boltzman, Wien şi Plank
au o largă aplicabilitate în calculul schimburilor radiative dintre Soare, suprafaţa terestră şi
atmosferă.
Corpurile din natură care au temperatura peste 0 K emit energie sub formă de radiaţii
cu diferite lungimi de undă.
2
Cantitatea de energie radiată pe o anumită lungime de undă, de suprafaţa de un cm a
unui unui corp cu temperatura T, timp de 1 minut, reprezintă puterea de emisie – eT a corpului
respectiv.
Puterea de emisie depinde atât de natura şi temperatura absolută a corpului cât şi de
lungimea de undă a radiaţiei emise.
Un corp absoarbe parţial şi reflectă parţial radiaţia incidentă. Mărimea care exprimă
fracţiunea de energie absorbită se numeşte putere de absorbţie-kT iar cea care exprimă
fracţiunea reflectată se numeşte putere de reflexie- a.

9
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Corpul “absolut negru” sau “receptorul integral” (inexistent în natură), absoarbe toate
radiaţiile indiferent de lungimea de undă, deci k = 1 şi a = 0.
Reflexia totală a radiaţiei solare incidente ar putea fi realizată numai de suprafeţe netede
şi lucioase ca oglinda, corpuri aproape neîntâlnite în natură; numai zăpada are cel mai mare
coeficient de emisie, apropiindu-se de cel al oglinzilor perfecte.
Conform legii lui Kirchhoff raportul dintre puterea de emisie eλT şi puterea de absorbţie
kλTcare corespunde unei anumite lungimi de undă şi unei temperaturi T, este o mărime
constantă, aceeaşi pentru toate corpurile şi egală cu puterea de emisie a corpului absolut negru
– E T.
Legea lui Kirchhoff este:

(2.8)
Distribuţia energiei radiante în spectrul de emisie a corpului absolut negru pentru
diferite temperaturi, T, poate fi descrisă pe baza legii lui Planck:

(2.9)
–2 –1 –1
unde EλT (Wm sr μm ) este energia emisă în unitatea de timp de unitatea de arie în
intervalul [λ, λ + dλ] iar C1 şi C2 sunt constante.
2
C1 = 2πhc iar C2 = hc/k.
–23 –1
k este constanta lui Boltzmann cu valoarea: 1,38 ⋅ 10 JK .
Din ecuaţia (2.9) se poate concluziona:
• Corpurile absorb radiaţiile cu λ pe care le pot emite la aceeaşi temperatură.
• Corpurile care absorb bine radiaţia emit bine şi invers
• Corpul real din natură, nefiind corp absolut negru (kλ < 1), emite numai o anumită
parte din radiaţia pe care o emite corpul negru absolut la aceeaşi temperatură.
Legea Ştefan-Boltzmann stabileşte că puterea emisiei integrale sau puterea radiantă
totală (E) a corpului absolut negru este proporţională cu temperatura absolută a acestuia la
puterea a patra:
4
E= σ T (2.10)
–8 2 4
relaţie în care σ = 5,67 10 W/m K
Legea de deplasare Wien stabileşte relaţia dintre lungimea de undă corespun-zătoare
maximului energiei radiante a corpului absolut negru şi temperatura lui absolută aratând, că
produsul dintre λ care corespunde puterii de emisie maximă (λmax) a unui corp şi temperatura
absolută a acestuia este o mărime constantă,
λmaxT = 2897,8 nm ⋅ K (2.11)
Deci cu cât este mai ridicată temperatura corpului cu atât puterea de emisie maximă
corespunde unei lungimi de undă mai mici şi invers. Schimbarea temperaturii absolute a unui
corp atrage după şi ne schimbarea lungimii de undă a energiei maxime emise.

10
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

2.4. COMPOZIŢIA SPECTRALĂ A RADIAŢIEI SOLARE

Emisia solară este alcătuită din două grupe principale de radiaţii:
- radiaţia termică (electromagnetică) ;
- radiaţia corpusculară.

Orice corp din natură cu temperatura peste 0 K emite radiaţii în spaţiu sub formă de
unde electromagnetice. Energia radiantă emisă sub formă de căldură se numeşte radiaţie
termică. Soarele datorită temperaturii sale ridicate emite mai ales această formă de radiaţie.
În afara acestei radiaţii termice, Soarele emite şi o radiaţie corpusculară a cărei energie
se transmite prin intermediul particulelor elementare: ioni, protoni, electroni şi neutroni cu
energii foarte înalte – plasma solară.
7
Transportând cantităţi de energie de 10 ori mai mici, comparativ cu radiaţia termică,
ea prezintă importanţa scăzută. Legile radiaţiei se referă la radiaţia termică (electromagnetică)
de la Soare.
Radiaţia solară este alcătuită dintr-un număr mare de unde cu lungimi de undă (λ)
maxime şi minime, de la cele de natura radiaţiei X de câţiva angstromi şi până la undele
hertziene, de tip radar, de câţiva cm.
Totalitatea radiaţiilor electromagnetice emise de Soare, ordonate în funcţie de lungimea
de undă şi înregistrate pe cale fotografică sau fotoelectrică, poartă numele de spectru solar
(tabel 2.4 şi figura 2.7).
Radiaţiile din spectrul solar se grupează după lungimile de undă în domenii în care
proprietăţile fizice fundamentale sunt aceleaşi.

Domenii sunt caracteristice:

1. Domeniul radiaţiilor ultraviolete; invizibile, cu lungimi de undă mici, λ ∈ [290–360]
nm, au un pronunţat efect chimic şi se mai numesc radiaţii chimice.
2. Domeniul radiaţiilor vizibile cu λ ∈ [360–760 nm]. Cuprinde cele 7 culori principale
– ROGVAIV care în amestec dau lumina albă.
3.Domeniul radiaţiilor infraroşii, cu lungimi de undă mari, adică λ ∈ [760–300.000
nm].
Radiaţiile cu λ < 290 nm intră în categoria radiaţiilor X (Rontgen) iar cele cu λ >
300.000 nm aparţin domeniului undelor hertziene sau radiofonice.

Tabelul 2.3. Spectrul radiațiilor electromagnetice

Radiația Energia Lungimea de undă Frecvența minimă
minimă maximă
(Hz)
(eV) (nm)
Gamma, γ 1,24 ∙ 105 0,1 30 ∙ 1019
X 12,4 100 3 ∙ 1015
Ultraviolet, UV 3,1 400 7,5 ∙ 1014
Vizibil, VIS 1,8 700 4,3 ∙ 1014
Infraroșu apropiat, IR 0,83 1 500 2 ∙ 1014
Infraroșu mediu 0,12 10 000 3 ∙ 1013
Infraroșu îndepărtat 1,2 ∙ 10−3 1 ∙ 106 3 ∙ 1011
Microunde 1,2 ∙ 10−5 100 ∙ 106 3 ∙ 109
6
Unde radio < 1,2 ∙ 10 −5 > 100 ∙ 10 < 3 ∙ 109

11
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.7. Reprezentare grafică a spectrului electromagnetic

Lumina albă şi radiaţia gama şi microundele reprezintă aceeaşi radiaţie, radiaţia

electromagnetică; ele diferă doar prin lungimile de undă.
Soarele, fiind un corp incandescent, emite radiaţii care dau un spectru continuu.
Spectrul solar înregistrat pe cale fotografică este însă discontinuu, prezentând numeroase linii
negre, numite linii Fraunhofer. Aceste linii se datoresc absorbţiei exercitate, în primul rând

12
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

de atmosfera solară pe care o străbate radiaţia. Toate acele radiaţii pe care gazele atmosferice
le-ar putea emite, la temperatura fotosferei, sunt absorbite de ele (legea Kirchhoff ), ceea ce
face ca în locul lor să apară în spectru linii negre.
Atmosfera terestră absoarbe şi ea o parte din radiaţiile solare care o traversează. Astfel,
în spectrul solar apar şi alte linii negre numite linii telurice.
Cantitatea de energie transportată de diferite unde electromagnetice care compun
radiaţia solară – evaluată prin efectul lor caloric – este diferită. Ea depinde mai ales de
lungimea de undă.
Din energia totală a radiaţiei solare 99% revine radiaţiilor cu λ ∈ [160–4000 nm]. 1%
rezultă din radiaţiile cu lungimi de undă mari (hertziene) şi mici (Rontgen).
Repartiţia energiei în spectrul solar depinde şi de altitudine (Fig. 2.8). La limita
superioară a atmosferei, energia maximă transmisă revine radiaţiilor albastre–verzi cu λ = 475
nm. Aproximativ 48% din energia totală a radiaţiei solare este transmisă prin radiaţiile zonei
vizibile din spectru, cu λ între 400 nm şi 760 nm.
Din punct de vedere energetic, zona radiaţiilor vizibile este cea mai importantă.

Fig. 2.8. Repartiţia energiei în spectrul solar la limita superioară a atmosferei şi la suprafaţa
terestră: zona I – UV; zona II – VIS; zona III – IR

Radiaţiile zonei ultraviolete (λ < 400nm) dau aproximativ 7% pe când cele infraroşii (λ
> 760nm) 43% din energia totală a radiaţiei solare, urmând sub raport energetic după radiaţiile
din vizibil.
La suprafaţa terestră distribuţia energetică a radiaţiei solare este modificată faţă de
limita superioară a atmosferei. Modificarea, în ceea ce priveşte intensitatea şi compoziţia
spectrală, apare la trecerea în atmosfera terestră datorită distanţei zenitale şi proceselor de
absorbţie şi de difuzie determinate de moleculele componentelor gazoase, de vaporii de apă,
de hidrometeori şi de aerosolul atmosferic.

13
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Intensitatea energiei radiaţiei solare scade puternic atât în zona radiaţiei de undă scurtă
cât şi în zona radiaţiilor de undă lungă.
Radiaţiile cu λ < 290 nm nu ajung la suprafaţa terestră, fiind absorbite de ionosferă şi
de stratul de ozon.
Radiaţia emisă de suprafaţa terestră şi de atmosferă, datorită temperaturii scăzute este
diferită mult de radiaţia solară. Admiţând o temperatură medie de 15°C pentru suprafaţa
terestră, conform legii Wien, lungimea de undă maximă de emisie a radiaţiei este de 10 300
nm. Intensitatea acestor radiaţii scade puternic către lungimi de undă mici, devenind nule în
jurul valorii de 4 000 nm.

Fig. 2.9. Repartiţia radiaţiei electromagnetice în funcţie de înăltime (Liou, 1980)

Această lungime de undă poate fi considerată limita convenţională între radiaţia solară
şi radiaţia terestră.
Astfel, radiaţia solară în totalitatea sa poate radiaţiile zonei ultraviolete (λ < 400nm) dau
aproximativ 7% pe când cele infraroşii (λ > 760nm) 43% din energia totală a radiaţiei solare,
urmând sub raport energetic după radiaţiile din vizibil.
Această lungime de undă poate fi considerată limita convenţională între radiaţia solară
şi radiaţia terestră.
Astfel, radiaţia solară în totalitatea sa poate fi considerată o radiaţie de undă scurtă, iar
cea de origine terestră o radiaţie de undă lungă.

14
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

2.5. RADIAŢIA SOLARĂ DIRECTĂ

Deşi atmosfera este foarte transparentă la radiaţia solară incidentă, mai puţin de 25%
pătrunde prin atmosferă către suprafaţa pământului fără să interfereze în vreun fel cu
atmosfera (Fig. 2.10).

Fig. 2.10 Radiaţia solară directă în atmosferă

Ce rămâne este fie absorbită de atmosferă, fie împrăştiată înainte de a atinge suprafaţa
sau este reflectată înapoi în spaţiu. Ce determină dacă radiatia este absorbită, reflectată sau
împraştiată? Pe de o parte aceste procese depind în mare parte de lungimea de unda a energiei
transmise şi apoi de dimensiunea şi natura a tot ceea ce se găseste în atmosferă.
Când lumina este împrăştiată de particulele foarte mici, în primul rând de moleculele
de gaz, ea este distribuită în toate direcţiile, deci şi înainte şi înapoi. O parte din radiaţia care
a fost retroîmprăştiată este pierdută în spaţiu, dar cea care rămâne se va propaga,
înteracţionând cu alte molecule care s-o împrăştie să-i schimbe deci direcţia, dar nu lungimea
de undă.
Radiaţia care ajunge la suprafaţa Pământului după schimbarea direcţiei se numeşte
radiaţie difuză.
Fluxul de radiaţie ce provine direct de la soare şi ajunge nemodificat (nedifuzat,
nereflecta, nerefractat) la suprafaţa terestră se numeşte radiaţia solară directă.

Dar radiaţia străbătând atmosfera terestră este diminuată cantitativ şi amputată spectral.
Astfel, intensitatea radiaţiei solare directe are valori variabile la diferitele niveluri ale
atmosferei. La limita superioară a atmosferei, intensitatea radiaţiei solare înregistrează
fluctuaţii minime şi ca urmare este considerată constantă în toate punctele.

15
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

2.6. BILANȚUI ENERGETIC AL PĂMÂNTULUI

Prima lege a termodinamicii (legea lui Kirchhoff) afirmă că energia se conservă.

Această lege pentru un sistem închis (sistema climatic pentru noi) poate fi schematizata
astfel:

Radiație reflectată

Fi Radiație incidentă

Fr

Ft Fa
Radiație absorbită

Radiație transmisă

Fig. 2.12 Schema simplificată a balanței între fluxul incident, fluxul reflectat, radiații transmise și
absorbite

Legea lui Kirchhoff:

𝐹𝑖 = 𝐹𝑟 + 𝐹𝑎 + 𝐹𝑡 (2.12)
𝐹𝑟 𝐹 𝐹
+ 𝑎+ 𝑡=1 (2.13)
𝐹𝑖 𝐹𝑖 𝐹𝑖
α + ε + o=1 (2.14)
Factorii de eficiență:
ε – emisivitate=absorbtivitate
α – albedo
o – opacitate (=1 transmisivitate)

Pentru corp negru: ε=1 și α=0.

Pentru corp opac: o=0.

Căldura poate fi transportată către și de la un sistem în trei moduri:

1. Radiații: nu se schimbă nicio masă și nu este necesar niciun mediu. Energie radiantă
pură se deplasează cu viteza luminii în vid, c.
2. Conducție: nu se schimbă nicio masă, dar este necesar un mediu pentru a transfera
căldura prin coliziuni între atomi sau molecule.

16
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

3. Convecție: se schimbă masa. Se poate produce o variație netă de masă, dar mai
frecvent zone cu cantități diferite de energie schimbă locurile, astfel încât energia este
schimbată fără o mișcare netă de masă.

Transmiterea energiei de la soare la Pământ este aproape în întregime radiativă.

Un anumit flux de masă este asociat cu particulele vântului solar, dar cantitatea de
energia este prea mică pentru a avea un efect măsurabil asupra temperaturii suprafeței
Pământului.
Pentru a calcula echilibrul energetic aproximativ al Pământului, trebuie doar să luăm în
considerare schimburile de energie radiativă.
Cantitatea de materie din spațiu care ar putea afecta fluxul de energie dintre soarele și
Pământul sunt mici și putem considera astfel spațiul dintre fotosferă a soarelui și a vârfului
atmosferei Pământului să fie un vid. În vid, numai radiațiile pot transporta energie.

2.6.1. Fluxul de energie, densitatea fluxului și constanta solară

Soarele emite un flux de energie aproape constant pe care îl numim luminozitatea

solară, L0 = 3,9 ∙ 1026 W. Densitatea medie a fluxului la fotosferă se calculează împărțind
acest flux de energie la aria fotosferei.

𝑓𝑙𝑢𝑥 𝐿0 3,9 ∙ 1026 𝑊

𝐷𝑒𝑛𝑠𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑓𝑙𝑢𝑥𝑢𝑙𝑢𝑖𝑓𝑜𝑡𝑜𝑠𝑓𝑒𝑟𝑒𝑖 = = 2 =
𝑎𝑟𝑖𝑎𝑓𝑜𝑡𝑜𝑠𝑓𝑒𝑟𝑒𝑖 4𝜋 ∙ 𝑟𝑓𝑜𝑡𝑜𝑠𝑓𝑒𝑟ă 4𝜋(6,96 ∙ 108 𝑚)2
𝑊
= 6,4 ∙ 107 (2.15)
𝑚2

Deoarece spațiul este efectiv un vid și energia este conservată, cantitatea de energie la
trecerea spre exterior prin orice sferă cu soarele în centrul său ar trebui să fie egală cu
luminozitatea sau fluxul total de energie din soare. Dacă presupunem că densitatea fluxului
este uniformă peste sferă și se scrie densitatea fluxului la orice distanță d de Soare ca Sd,
atunci conservarea energiei necesită:
𝐹𝑙𝑢𝑥 = 𝐿0 = 𝑆𝑑 ∙ 4𝜋 ∙ 𝑑 2 (2.16)

Din aceasta deducem că densitatea fluxului Sd este invers proporțională cu pătrat al

distanței până la Soare. Definim constanta solară ca densitatea fluxului de energie a emisiei
solare la o anumită distanță, d.

0 𝐿
𝐶𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡𝑎 𝑠𝑜𝑙𝑎𝑟ă = 𝑆𝑑 = 4𝜋∙𝑑 2 (2.17)
Constanta solară este doar o constantă pe o sferă cu o rază fixă și soarele la centrul său.
La distanța medie a Pământului de soare (1,5 1011m), constanta solară este Deci = 1367 W m-
2
.
Constanta solară exprimă cantitatea de energie exprimată în calorii primită de la Soare,
2
în timp de un minut, de o suprafaţă de 1 cm așezată perpendicular pe direcţia de propagare a
radiaţiei solare, când distanţa de la Pământ la Soare este egală cu valoarea medie.
Constanta solară este o mărime fundamentală în fizica atmosferei. Valoarea ei depinde
numai de radiaţia fotosferică solară şi practic este constantă în timp.

17
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.13 Variaţiile anuale ale constantei solare

Valoarea standard acceptată în lumea științifică, la o distanță medie față de Soare

d=1,5 ∙ 1011 𝑚 .
2 2 2
Sd = 1367 W/m = 1,98 cal/ cm min = ( 8,29 J/cm min.) (2.18)

În atmosfera terestră toate valorile măsurate sunt mai mici decât constanta solară.
În timpul verii în Emisfera de Nord, energia solară este uşor redusă în timp ce iarna este
destul de ridicată faţă de medie. Aceasta are efect asupra bilanţului energetic sezonier.

2.6.2. Radiația corpului negru (radiația cavității)

Un corp negru reprezintă un obiect sau o materie care radiază energie la toate
frecvențele infraroșu. Dacă un obiect radiază la o anumită frecvență, trebuie să se absoarbă și
la această frecvență, deci un corp negru este, de asemenea, un absorbant perfect în infraroșu.
Lumina emisă de un corp negru se numește radiații ale corpului negru. Radiația
corpului negru este alcătuită dintr-o distribuție caracteristică a frecvențelor (culorilor) de
lumină infraroșie.

Câmpul de radiație dintr-o cavitate închisă în echilibru termodinamic are o valoare care
este legat în mod unic de temperatura pereților cavității, indiferent de material din care este
făcută cavitatea. Această intensitate radiantă a cavității, care este legată în mod unic la
temperatura peretelui, este numită și radiația corpului negru, deoarece corespunde la emisia
de pe o suprafață cu emisivitate unitară.

18
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Lungime de undă, cm-1

Fig. 2.14 :Spectrul de emisie de lumină în infraroșu al unui corp negru

Spectrul de emisie de lumină în infraroșu al unui corp negru depinde doar de

temperatura corpului negru. Există două lucruri pe care ar trebui să le observați despre
formele curbelor din figura 2.14. În primul rând, pe măsură ce temperatura crește, curbele
sunt din ce în ce mai mari, adică acea lumină la fiecare frecvență devine din ce în ce mai
intensă (mai luminoasă). Dacă vorbim despre planete va trebui să știm cât de multă energie
este radiată dintr-un corp negru în total, peste toate lungimile de undă. Unitățile din figura
2.14 au fost alese special astfel încât energia totală să poată fi reprezentată pentru toate
frecvențele luminii este egal cu aria de sub curba spectru. Pe măsură ce temperatura obiectului
crește, energia totală emisă de obiect urcă. Al doilea lucru de observat despre efectul
temperaturii asupra spectrelor corpului negru din figura 2.14 este că vârfurile se deplasează
spre dreapta pe măsură ce temperatura crește. Acesta este direcția luminii cu frecvență mai
mare. Lumina cu frecvență mai mare au o lungime de undă mai mică. Lumina cu frecvență
mai mare este, de asemenea, lumină cu energie mai mare. Astfel un obiect mai fierbinte, care
are mai multă energie în jurul valorii de salt, generează și lumină cu energie mai mare.
Intensitatea luminii, I, este definită ca numărul de wați de energie transportată pe metru
pătrat de suprafață pe care lumina strălucește.
Corpurile negre perfecte nu pot fi găsite cu ușurință, dar radiația din interiorul unei
cavități în echilibru va fi întotdeauna egală radiația corpului negru. Dependența emisiei
corpului negru de temperatura respectă legea Stefan-Boltzmann și emisivitatea acestuia, ICN
se calculează cu relația:
ICN=σT4 (2.19)
Constanta lui Stefan-Boltzmann are valoarea:
𝜎 = 5,67 ∙ 10−8 Wm-2K-4 (2.20)
Cu ajutorul relațiilor 2.19 și 2.20 se poate calcula, pentru fotosferă, temperatura de
emisie efectivă:

19
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

4 6,4∙107 𝑊/𝑚2
𝑇𝑓𝑜𝑡𝑜𝑠𝑓𝑒𝑟ă = √5,67∙10−8 = 5796 𝐾 ≈ 6000 𝐾 (2.21)
W/𝑚2 ∙𝐾4

La echilibru, intensitatea radiantă în interiorul unui corp negru (cavitate) la temperatura

T este ICN = σT4. Astfel, putem defini emisivitatea, ε, ca raportul dintre emisia/intensitatea
efectivă a unui corp și emisia corpului negru la aceeași temperatură.
𝐼
𝐼 = 𝜀𝜎𝑇 4 → 𝜀 = (2.22)
𝜎𝑇 4

2.7. Albedou

Cuvântul albedo provine din limba latina și înseamnă alb.

Raportul dintre energia solară reflectată și cea incidentă se numește albedo, α. Albedo
depinde de natura și caracteristicile suprafața reflectantă, o lumină suprafața are un albedo
mare (maxim 1 sau 100%), un întuneric suprafața are un albedo mic (minim 0 sau 0%).

Tabelul 2.4. Valori ale albedoului în funcție de suprafață

Suprafața Albedo , (%)
Asfalt 4-12
Pădure 8-18
Sol gol 17
Iarbă verde 25
Nisip din deșert 40
Beton proaspăt 55
Gheață oceanică 50-70
Zăpadă proaspătă 80-90

Albedoul Pământului este 30%, în timp ce planeta Venus are 77% și Marte 14%.
La nivel planetar, albedoul se resimte diferit, în funcție de continent, așa cum se ilustrează
în figura 2. 15.

20
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.15 Albedoul pe regiuni

Atunci când cerul este senin, albedoul este relativ scăzut din cauza valorii ridicate a
albedoului apei. Explicația este variația globală de 5-10%. Atunci când este înnorat albedoul
variază între 10% - 90% și depinde de dimensiunile picăturilor, de conținutul de apă lichidă
sau de gheață și de grosimea norului. Nori groși de altitudine mică (Stratocumulus) reflectă
în primul rând radiațiile solare primite, determinând un albedo mare, în timp ce norii subțiri
de altitudine mare (Cirrus) tind să-l transmită la suprafață, dar apoi să prindă radiația
reflectată și valoarea albedoului scade.

21
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Cer senin

Cer cu nori

Fig. 2.16 Albedoul planetar în funcție de transparența cerului/atmosferei

Albedoul suprafeței apei depinde de unghiul de incidență al luminii. De aceea

albedoul are o mare variație între prânz și seară, cu impact asupra temperaturii.

22
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.17Influența unghiului de incidență al razelor

Albedoul sezonier este în funcție de schimbările sezoniere și depinde în primul rând

de formarea de zăpadă și gheață pe o suprafață mare.

Fig. 2.18 Variația albedoului în perioada primăvară – vară

23
SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.19: Variația albedoului planetar pe anotimpuri

Fig. 2.20 Variația albedoului în atmosferă

24
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Efectele albedoului sunt:

- zăpada are un albedo ridicat, media acestuia în Antarctica este de aproximativ 80%.
- zăpada topită scade albedoul, mai multă lumină solară este absorbită și temperatura
crește accelerând procesul de topire.
- dacă se formează zăpadă, albedoul crește, ceea ce duce la o răcire suplimentară,
deoarece se reflectă mai multă lumină și se absoarbe mai puțină lumină.
- defrișarea pentru obținerea de terenuri agricole sau pajiști crește albedoul de la ~ 10
la ~ 25%, mai multă lumină solară se reflectă scăzând temperatura, dar și evaporarea,
formarea norilor și precipitațiile, crescând ariditatea. Reduce eficiența procesării
CO2 prin ciclul carbonului, sporind captarea căldurii.

Fig. 2.21 Albedoul sezonier pentru diferite medii fără zăpadă

2.8. Emisivitatea

Fluxul de radiații de intrare absorbit încălzește materialul de suprafață, care la rândul

său emite radiație termică (căldură). Emisivitatea unei suprafețe este eficacitatea sa în
emiterea acesteia energie ca radiație termică în spațiul cosmic.

25
SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Radiație transmisă

Ft

Fa Se ignoră reflecția!!!
Radiație absorbită
Fe
Radiație emisă

Fig. 2.22 : Schema simplificată a balanței energetice în funcție de emisivitate

Ecuațiile care se pot scrie în conformitate cu figura 2.20 sunt:

𝐹𝑒 = 𝐹𝑎 + 𝐹𝑡 (2.24)
𝐹𝑡 𝐹
+ 𝑎=1 (2.25)
𝐹𝑒 𝐹𝑒
𝐹𝑎
𝜀 =1− (2.26)
𝐹𝑒

Fig. 2.23 Diferența de emisivitate între ascendentă (zi) și descendentă (noapte)

26
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Din grafic se observă că sunt mai multe emisii seara și noapte, când pământul se
răcește.
În ceea ce privește dependența de emisivitate a lungimii undelor, trebuie știut că
spectrele de emisivitate sunt funcție de tipurile de suprafață, inclusiv apa, zăpada veche,
zăpada proaspătă, sol, sol cultivat, nisip, stâncă, vegetație scăzută irigată, iarbă de luncă, tufă,
pădure cu frunze late, pădure de pini, tundră, sol de iarbă, pădure de pin cu frunze late, tufă
de iarbă, iarbă de ulei, beton urban, sol umed, sol cu frunze și gheață nouă.

Fig. 2.24: Variația emisivității în funcție de anumite tipuri de suprafețe

Emisivitate influențează temperatura de echilibru, ceea ce se poate explica astfel:

𝐹𝜆 = 𝜀𝜆 ∙ 𝐵𝜆 (𝑇𝑠𝑝 ) (2.23)
4
𝐹𝑒 = 𝜀 ∙ 𝜎 ∙ 𝑇 (2.24)
𝑆 = 4𝜋𝑅 2 𝐹 (2.25)

27
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.25: Distribuția radiațiilor absorbite

Se face următoare aproximare:

𝑆𝑒𝑚𝑖𝑠𝑖𝑒 = 𝑆𝑎𝑏𝑠𝑜𝑟𝑏ț𝑖𝑒 ; 𝑆𝑒 = 𝑆𝑎 (2.26)
𝑆𝑎 = (1 − 𝛼)𝑆0 = (1 − 𝛼)𝜋𝑅 2 𝐹0 (2.27)
𝑆𝑒 = 4𝜋𝑅 2 𝜀𝜎𝑇𝑒4 (2.28)
(1 − 𝛼) ∙ 𝐹0 = 4𝜀𝜎𝑇𝑒4 (2.29)
1/4
𝑇𝑒 = ((1 − 𝛼)𝐹0 ) /4𝜀𝜎 (2.30)

Pentru a înțelege importanța emisivității, vom prezenta un exemplu de calcul a

temperaturii de emisie pentru:
- valoarea medie a lungimii de undă, cu un albedo: α = 31%
- valoarea medie a emisivității în lungime de undă:  = 80%
- intensitatea solară F0=1370 W/m2
- constanta Boltzmann 𝜎 = 5,67 ∙ 10−8 𝑊 𝑚−2 𝐾 −4.
𝑊
4 (1−𝛼)𝐹0 4 (1−0,31)∙1370 2
𝑚
𝑇𝑒 = √ =√ 𝐽 = 269 𝐾 ≈ 270 𝐾 (2.31)
4𝜀𝜎 4∙0,8∙5,67∙10−8
𝐾4 ∙𝑚2 ∙𝑠

Această temperatură este apropiată de valoarea temperaturii medii de T = 280 K, dar

încă indică o perioadă rece.
O modificare a constantei solare cu 1,4% sau albedoul mediu cu 3,3% sau emisivitatea
medie cu 1,4% va schimba temperatura medie cu 1oC.

28
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

2.9. Bugetul energetic al pământului

2.9.1. Bilanțul căldurii în atmosfera superioară

Aproape toată energia care intră în sistemul climatic vine de la Soare sub formă de
radiație electromagnetică. Sunt prezente surse suplimentare, cum ar fi încălzirea geotermală,
de exemplu, dar contribuția lor este atât de mică încât influența lor poate fi neglijată. În partea
superioară a atmosferei Pământului, suprafață existentă la distanța medie Pământ-Soare și
perpendiculară pe radiația solară primește aproximativ 1368 W / m2. Această mărime se
numește iradiere solară totală, STI sau constantă solară S0 sau luminozitate L. Mai puțin de
jumătate din această energie vine sub formă de radiații în partea vizibilă a spectrului
electromagnetic, diferență fiind în principal în infraroșu apropiat, cu o contribuție mai mică
din partea ultravioletă a spectrului (Fig. 2.26).

Fig. 2.26 Spectrul energiei primite de la Soare și emise de Pământ în atmosfera superioară

În medie, cantitatea totală de energie solară primită în afara atmosferei Pământului

(Fig 2.26) este constanta solară de câte ori este suprafața secțiunii transversale, respectiv aria
care interceptează razele solare și care corespunde unei suprafețe πR2 unde R este raza
Pământului de 6371 km). Pentru simplificarea calculelor de distanțe sau suprafețe și pentru
că este o aproximare rezonabilă, se va neglija grosimea atmosferei în comparație cu raza
Pământului. O parte din acest flux de intrare este reflectat direct înapoi în spațiu de către
atmosferă, nori și suprafața Pământului. Fracția de radiație care se reflectă se numește albedo
al Pământului sau albedo planetar (αp). În condițiile actuale, albedoul planetar are o valoare
de aproximativ 0,3 (30%).

29
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Fig. 2.27 Spectre normalizate ale corpului negru pentru temperaturi reprezentative ale Soarelui
(albastru, temperatura de 5780 K) și Pământului (roșu, temperatura de 255 K)

Aria umbrei
πR2
Radiații solare Radiație
incidente terestră emisă
(iradiere solară
totală)

Fig. 2.28 Căldura absorbită și emisă de Pământ

Pentru a realiza un echilibru al căldurii, fluxul de căldură care vine de la Soare trebuie
compensat printr-o pierdere de căldură echivalentă. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat,
temperatura Pământului ar crește sau scădea rapid. Pentru temperatura Pământului, în
conformitate cu legea lui Wien, acest lucru se realizează prin radierea energiei în partea
infraroșie a spectrului electromagnetic. Deoarece radiațiile emise de Pământ au o lungime de
undă mult mai mare decât cele primite de la Soare, ele sunt adesea denumite radiații cu unde
lungi, în timp ce radiațiile solare sunt numite radiații cu unde scurte. Dacă considerăm
Pământul ca pe un corp negru, cantitatea totală de energie emisă de o suprafață de 1 m2 (A
↑) poate fi calculată aplicând legea lui Stefan-Boltzmann:
𝐴 ↑= 𝜎𝑇𝑒4 (2.33)

unde σ este constanta lui Stefan Boltzmann (σ = 5,67 10-8 W m-2 K-4). Această ecuație
definește Te, temperatura efectivă de emisie a Pământului. Pământul emite energie în toate

30
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

direcțiile, deci cantitatea totală de energie emisă de Pământ este de A ↑ ori mai mare decât
suprafața Pământului, 4πR2. Pentru a atinge echilibrul, trebuie să avem (Fig. 2.28):
πR2 (1 − αp )S0 = πR2 σTe4 (2.34)
1
(1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 = 𝜎𝑇𝑒4 (2.35)
4
1
1 4
𝑇𝑒 = (4𝜎 (1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 ) (2.36)

Se consideră Te = 255 K = -18 °C. Ecuația (2.35) reprezintă echilibru mediu între
radiația terestră emisă și fluxul solar absorbit pentru 1 m2 din suprafața Pământului. Factorul
1/4 apare din geometria sferică a Pământului, deoarece doar o parte din suprafața Pământului
primește direct radiația solară.

Radiații solare
Radiații solare reflectate Spațiu (Cosmos)
emise Radiații în spațiu
αpS0/4
S0/4 σTe4

Radiații
solare IR Radiații terestre

Pământ

Fig. 2.29 Echilibrul termic simplu al Pământului (se presupune că acesta se comportă ca un corp
negru perfect)

Temperatura Te nu este o temperatură reală care ar putea fi măsurată undeva pe

Pământ. Este doar temperatura corpului negru necesară pentru a echilibra aportul de energie
solară. Poate fi interpretată și ca temperatura care ar apărea la suprafața Pământului dacă ar
fi un corp negru perfect, nu ar exista atmosferă și temperatura ar fi aceeași în fiecare punct.

2.9.2. Efectul de seră

Atmosfera este aproape transparentă față de lumina vizibilă, absorbind aproximativ

20% din radiația solară primită. În consecință, majoritatea absorbției are loc la suprafața
Pământului. Pe de altă parte, atmosfera este aproape opacă pe cea mai mare parte a spectrului
electromagnetic infraroșu. Acest lucru este legat de proprietățile radiative ale unor
constituenți minori ai atmosferei, în special vapori de apă (H2O), dioxid de carbon (CO2),
metan (CH4) și ozon (O3). Aceste gaze constituie doar o mică parte din compoziția

31
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

atmosferică, în timp ce cele două componente dominante (azot molecular N2 și oxigen O2) nu
joacă aproape nici un rol în această opacitate. Cu toate acestea, o fracțiune semnificativă din
energia emisă de suprafața Pământului este absorbită de atmosferă și reemisă, crescând
semnificativ temperatura sistemului.
Într-o seră de grădină, geamurile de sticlă sunt transparente la lumina vizibilă, dar
opace la radiațiile infraroșii, absorbind o parte din energia emisă de suprafață și rezultând o
încălzire a aerului. Prin analogie, modificarea bugetului energetic de către unii constituenți
atmosferici minori descriși mai sus se numește efect de seră și acei constituenți minori gazele
cu efect de seră GES. Cu toate acestea, sistemul climatic este mult mai complex decât o seră
și într-o seră de grădină o fracțiune semnificativă a încălzirii este legată de reducerea
schimburilor de căldură turbulente cu atmosfera, nu de modificarea fluxurilor radiative.
Analogia trebuie utilizată cu prudență.
Efectul de seră poate fi ilustrat printr-un model foarte simplu în care atmosfera este
reprezentată de un singur strat omogen de temperatură Ta, total transparent la radiația solară
și total opac la radiațiile infraroșii emise de suprafața Pământului (Fig. 2.24). Datorită acestei
opacități a atmosferei față de radiațiile de suprafață, toată energia radiată în spațiu provine
din atmosferă.

Radiații solare
Radiații solare Radiații în spațiu Spațiu (Cosmos)
reflectate
emise σTa4
αpS0/4
S0/4
Radiații Atmosferă
T
Radiații emise a absorbite
de pământ de pământ
Radiații σTsp4 σTa4
solare IR Radiații terestre

Pământ

Fig. 2.30 Echilibrul termic al Pământului cu o atmosferă reprezentată de un singur strat care este
total transparent la radiațiile solare și opace la radiațiile infraroșii (modificat după Marshall și
Plumb, 2007)

Echilibrul din partea de sus a atmosferei este:

1
𝜎𝑇𝑎4 = 4 (1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 = 𝜎𝑇𝑒4 (2.37)
În acest model simplu, Ta este astfel egal cu Te, temperatura efectivă de emisie a
Pământului. La suprafața Pământului, echilibrul dintre energia emisă de suprafață și fluxurile
solare primite și fluxul infraroșu provenit din atmosferă este:
1
𝜎𝑇𝑠𝑝 4 = 4 (1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 + 𝜎𝑇𝑎 4 (2.38)
Dacă combinăm relațiile (2.37) și (2.38) obținem:

32
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

𝜎𝑇𝑠𝑝 4 = 𝜎𝑇𝑒 4 + 𝜎𝑇𝑒 4 = 2 𝜎𝑇𝑒 4 (2.39)

1
𝑇𝑠𝑝 = 24 𝑇𝑒 = 1,19𝑇𝑒 (2.40)

Datorită efectului de seră, temperatura suprafeței este astfel mult mai mare decât Te,
ajungând la 303K (30 °C) în acest exemplu. Această temperatură este de fapt mai mare decât
temperatura medie observată la suprafață de 288K (15 °C) din cauza unor aproximări brute
în acest model simplu.
Ne putem îmbunătăți modelul ținând cont de faptul că atmosfera nu este un corp negru
perfect (Fig. 2.31).

Radiații solare
Radiații solare Radiații în spațiu Spațiu (Cosmos)
reflectate
emise (1-ε)σTsp4 εσTa4
αpS0/4
S0/4
Atmosferă
T
Radiații emise a Radiații
de pământ absorbite
Radiații σTsp4 εσTa4
de pământ
solare IR Radiații terestre

Pământ

Fig. 2.31 : Echilibrul termic al Pământului cu o atmosferă reprezentată de un singur strat total
transparent la radiația solară și cu o emisivitate în infraroșu ε

Folosind emisivitatea unui obiect, ε, care este definită ca raportul dintre energia
radiată de acest obiect și energia radiată de un corp negru la aceeași temperatură, putem scrie
echilibrul la suprafață ca:
1
𝜎𝑇𝑠𝑝 4 = 4 (1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 + 𝜀𝜎𝑇𝑎 4 (2.41)
Emisivitatea este, de asemenea, egală cu fracția de radiație care este absorbită de
obiect. Fracția care se transmite prin obiect este astfel egală cu (1-ε), iar echilibrul din partea
de sus a atmosferei este:
1
(1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 = 𝜀𝜎𝑇𝑎 4 + (1 − 𝜀)𝜎𝑇𝑠𝑝 4 = 𝜎𝑇𝑒 4 (2.42)
4
4 2 1 2 4
𝜎𝑇𝑠𝑝 = 2−𝜀 ∙ 4 (1 − 𝛼𝑝 )𝑆0 = 2−𝜀 𝜎𝑇𝑒 (2.43)
Dacă ε=0, atunci atmosfera este total transparentă față de radiațiile infraroșii Tsp =Te.
Pentru un corp negru perfect, obținem un rezultat identic cu ecuația (2.39), așa cum era de
așteptat. O valoare tipică de 0,97 pentru atmosferă oferă o valoare de Tsp = 1,18 Te, adică 301
K (28 ° C). De asemenea, putem calcula temperatura atmosferei Te=Ta:

33
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

1 1
2 4 1 4
𝑇𝑠𝑝 = (2−𝜀) 𝑇𝑒 = (2) 𝑇𝑠𝑝 (2.44)

O estimare mai precisă a echilibrului radiativ al Pământului necesită luarea în

considerare a absorbției:
- multiple de către diferitele straturi atmosferice și reemisia la o intensitate mai mică
pe măsură ce temperatura scade odată cu altitudinea;
- absorbția puternică numai în anumite intervale specifice de frecvențe care sunt
caracteristice fiecărei componente.
În plus, contribuția schimburilor neradiative trebuie inclusă pentru a închide bilanțul
energetic de suprafață.

2.9.3. Bugetul global de energie

Bugetul de energie reprezintă toate modalitățile de utilizare și transfer a energie solare

de pe Pământ, energie care este absorbită, reflectată sau radiată.

Efectul de seră apare ca urmare a absorbției de către atmosferă a unei părți din radiația
infraroșie, reflectată de suprafața terestră. După multe calcule teoretice, s-a constatat faptul
că în absența totală a efectului de seră (dacă atmosfera ar fi perfect transparentă), temperatura
superficială a pământului ar fi de numai –18oC. În realitate, vaporii de apă, apa lichidă din
nori, gazul carbonic și alte elemente din aer absorb o fracțiune importantă a radiației infraroșii,
emise de suprafața terestră, limitând astfel disiparea energiei spre spațiu. Comportându-se ca
niște ”corpuri negre”, toți acești constituenți retrimit un flux de energie către suprafața
terestră.
Datorită acestui aport suplimentar, temperatura medie la suprafața solului atinge
valoarea de +15oC. Fără efectul de seră, pământul ar fi un deșert vast de gheață.
Este important de precizat faptul că în procesul descris mai sus nu a intervenit în
niciun fel omul. Menținerea temperaturii medii a suprafeței terestre la valoarea de +15oC
depinde de compoziția atmosferei.
O serie de activități umane provoacă modificări considerabile ale compoziției chimice
a atmosferei. Gazele introduse în atmosferă formează un adevărat ecran între soare și pământ.
Creșterea constantă a concentrației gazelor cu efect de seră este nefavorabilă, deoarece
provoacă o importantă încălzire suplimentară.

34
SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Lumina soarelui trece prin atmosferă și

încălzește suprafața Pământului. O parte din
această căldură se radiază înapoi către spațiu.

Cea mai mare parte a căldurii ieșite este absorbită de

moleculele de gaze cu efect de seră și este re-emisă în
toate direcțiile, încălzind suprafața Pământului și
atmosfera inferioară.

Fig. 2.32.: Ilustrarea efectului de seră [http://climate.nasa.gov/causes]

Reflectată de
Atmosfera atmosferă - 6% Cosmosul/Exosferă
a

Reflectată de nori -20%

Absorbită pe Reflectată de suprafața

uscat și în Pământului - 4%
oceane - 51%

Absorbită de Absorbită de
nori - 3% atmosferă – 16%
Suprafața Pământului
(uscat și oceane)
Norii

Fig. 2.33.: Energia reflectată și absorbită

35
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Pentru a studia bugetul de energie al Pământului este foarte important și analizat

procentele din energia solară totală care sunt absorbite sau reflectate. În figura 2.34 sunt
ilustrate defalcat aceste valori importante în calculul bugetului de energie.

Absorbită de Bugetul de energie al Pământului

atmosferă 16%
Reflectată Reflectată Reflectată
de de
în atmosferă 6% nori 20% suprafața
Pământului 4% 6 6
4% %
Energie solară Radiată în spațiu de
primită 100% nori și atmosferă

Absorbită de atmosferă
16% Radiată
direct în
spațiu, de
către pământ
Absorbită de nori
3%
Radiație
absorbită de
Conducție și creștere atmosferă 15%
7%

Transportată către
nori și atmosferă de
Absorbită de uscat și căldură latentă a
oceane 51% vaporilor de apă 23%

Fig. 2.34: Bugetul global de energie

Animație http://earthguide.ucsd.edu/earthguide/diagrams/energybalance/

36
 SCHIMĂRI CLIMATICE Mihaela Amalia DIMINESCU

Exosferă
Radiație solară totală
100% = 342W/m2
Pierdere în spațiu Radiații IR pierdute în spațiu
2 2
30% = 102,6W/m 70% = 239,4W/m
Termopauză

Absorbită în
atmosfera
19%=65 W/m2

Absorbită în
atmosfera
2
45%=153,9 W/m

Absorbită de suprafață IR reflectate de Căldură latentă Căldură sensibilă

51%=174,4 W/m2 pământ reflectată reflectată
21%=71,8 W/m2 23%=78,7 W/m2 7%=24 W/m2
Suprafața pământului
Fig. 2.35.: Bugetul global de energie anuală [@1997 Oklahoma Climatological
Survey]

În figura 2.35. se prezintă inventarierea procentelor energiei absorbite și reflectate la

nivel global.

37