PROBLEMATICA STRĂMUTĂRII ÎN CONTEXTUL BLOCAJELOR POLITICE

APĂRUTE

I. INTRODUCERE

Persoanele strămutate sunt acei cetăţeni ai ţărilor sau apatrizi care au fost
nevoiţi să îşi părăsească ţările ori regiunile de origine sau au fost evacuaţi, în
special ca răspuns al apelului organizaţiilor internaţionale, şi care nu se poate
întoarce în condiţii de siguranţă datorită situaţiei care persistă în acea ţară, care
se pot încadra în domeniul de aplicare a art. 1 lit. A din Convenţia de la Geneva
sau a altor instrumente naţionale ori internaţionale pe care România este obligată
să le respecte, prin care se acordă protecţie internaţională, în special persoane
care au părăsit zone de conflict armat sau de violenta generalizata;
sau persoane expuse riscurilor majore sau care au fost victime ale încălcărilor
sistematice ori generalizate ale drepturilor lor.

Uniunea Europeană, în calitatea sa de actor activ la nivel internaţional şi de

principal donator în domeniul umanitar şi în cel al dezvoltării, îşi exprimă
angajamentul de a acorda asistenţă populaţiilor aflate în dificultate din întreaga
lume, atât în situaţii de criză, cât şi pentru promovarea dezvoltării durabile a
ţărilor respective. Având în vedere gravitatea actualei crize a refugiaţilor şi a
migranţilor, Comisia Europeană a prezentat o abordare cuprinzătoare şi holistică
în Agenda europeană privind migraţia. În cadrul acesteia se lansează un apel la o
reflectare strategică privind modalităţile prin care se poate maximiza impactul
sprijinului pentru dezvoltare şi a sprijinului umanitar al UE pentru a aborda, în
mod adecvat amploarea, factorii multidimensionali şi impactul strămutărilor
forţate la nivel local.

1
 II. STRĂMUTAREA: O PROBLEMĂ PERSISTENTĂ ŞI COMPLEXĂ
La nivel mondial, peste 60 de milioane de persoane – refugiaţi şi persoane
strămutate în interiorul ţării – sunt strămutate în mod forţat din cauza
conflictelor, a violenţei şi a încălcărilor drepturilor omului. Acesta este cel mai
ridicat nivel de strămutări forţate de la Al Doilea Război Mondial. Alarmantă este
situaţia celor din Siria, Afganistan, Somalia, Sudan şi Sudanul de Sud. Efectele
combinate ale agravării conflictelor, ale violenţei, ale schimbărilor climatice şi ale
dezastrelor naturale şi ecologice vor obliga tot mai multe persoane să-şi
părăsească ţara.

În anul 2015, Înaltul Comisar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi

(UNHCR) a identificat principalii factori care îi determină pe refugiaţii sirieni din
ţările învecinate să solicite azil în Europa. Printre aceştia se numără pierderea
speranţei, nivelul ridicat al costului vieţii şi agravarea sărăciei, precum şi
oportunităţile limitate de a-şi câştiga existenţa şi de a benefica de educaţie. În
lipsa unor perspective de dezvoltare şi a posibilităţii de a beneficia de drepturi
sociale şi economice, persoanele strămutate sunt mai predispuse să se mute în
afara regiunii lor de origine. Strămutările secundare şi multiple reflectă un eşec
colectiv în formularea unui răspuns la nevoile şi vulnerabilităţile specifice pe
termen mediu şi lung ale persoanelor strămutate forţat şi ale comunităţilor-gazdă
şi privind oferirea unor soluţii durabile pentru acestea. Sistemul umanitar nu
poate răspunde singur nevoilor de dezvoltare din ce în ce mai mari ale
persoanelor strămutate forţat şi ale comunităţilor-gazdă.

Strămutarea forţată nu reprezintă doar o provocare umanitară, ci şi o

provocare pe plan politic, în materie de drepturile omului, de dezvoltare şi pe plan
economic, pe lângă legătura sa inevitabilă cu fenomenul mai larg al migraţiei.

Situaţiile de strămutare sunt foarte complexe şi diferă foarte mult. Unii

refugiaţi pot avea iniţial o capacitate mai mare de a face faţă noilor situaţii din
ţările-gazdă, de exemplu datorită economiilor pe care le deţin sau a prezenţei
unor membri de familie apropiaţi în ţara-gazdă. În plus, în timp ce ţările-gazdă pot
beneficia de asistenţa UE pentru dezvoltare, comunităţile-gazdă vulnerabile nu
beneficiază, de obicei, de asistenţă umanitară. Vulnerabilitatea persoanelor
2
strămutate depinde mai mult de circumstanţele individuale decât de apartenenţa
la o categorie sau la un grup bine definit. Prin urmare, atunci când se elaborează
modalităţile de intervenţie, vulnerabilităţile propriu-zise ar trebui să prevaleze
asupra statutului juridic, cu respectarea deplină a dreptului internaţional şi a
drepturilor omului. Nevoile specifice în materie de protecţie a persoanelor
strămutate trebuie abordate în funcţie de sex, vârstă şi handicap, precum şi de
apartenenţa politică, etnia, limba, casta, religia şi/sau orientarea sexuală.

Uniunea Europeană s-a angajat în a crea un cadru de politici orientate spre

dezvoltare pentru abordarea cazurilor de strămutare forţată prelungită. Pentru a
pune în aplicare noul cadru de politici şi pentru ca acesta să funcţioneze în mod
eficace, trebuie eliminate barierele operaţionale existente. Actorii politici trebuie
să se implice mai mult în negocieri pentru a depăşi obstacolele care împiedică
persoanele strămutate să îşi dezvolte potenţialul. Actorii din domeniul umanitar şi
al dezvoltării îşi desfăşoară activitatea pe baza unor cicluri şi proceduri
structurale, de programare şi de finanţare diferite care nu reflectă nevoile reale
pe termen lung ale persoanelor strămutate şi ale comunităţilor-gazdă. Asistenţa
umanitară este concepută pentru a fi utilizată ca măsură pe termen scurt în
momentul declanşării unei crize umanitare, pentru a acoperi nevoile umanitare şi
de protecţie imediate ale persoanelor strămutate forţat aflate în taberele de
refugiaţi sau în zonele urbane. Asistenţa pentru dezvoltare însă funcţionează în
baza unor cicluri de planificare şi de finanţare multianuale de lungă durată.

Consolidarea cooperării dintre actorii din domeniul dezvoltării şi cei din

domeniul umanitar, prin legături mai strânse în ceea ce priveşte finanţarea la
nivelul programării, schimbul şi evaluarea informaţiilor, precum şi stabilirea
obiectivelor, va permite elaborarea unor strategii de protecţie şi de dobândire a
autonomiei mai eficace şi durabile, de care vor beneficia atât persoanele
strămutate, cât şi comunităţile-gazdă vulnerabile. O nouă abordare a strămutării
orientate spre dezvoltare nu va genera costuri suplimentare, ci pe termen mediu
şi lung, va conduce la sporirea eficienţei şi îmbunătăţirea rezultatelor pentru
donatori şi beneficiari deopotrivă prin reducerea dependenţei de ajutorul
umanitar şi prin optimizarea investiţiilor în dezvoltare.

3
 Rolul Guvernelor ţărilor-gazdă este de o importanţă crucială, deoarece acestea
sunt responsabile de cadrele juridice şi de politică prin care pot fi abordate
nevoile strămutaţilor şi ale comunităţilor-gazdă. Guvernele sunt cele care
stabilesc parametrii intervenţiilor pentru dezvoltare, precum şi calendarele şi
locaţiile intervenţiilor umanitare. Adesea, multe state-gazdă nu sunt în măsură să
abordeze aceste provocări pe cont propriu. Sunt necesare investiţii substanţiale
din partea comunităţii internaţionale, în special la nivel local, pentru a asigura
rezultatele pozitive pe termen lung şi o veritabilă repartizare a sarcinilor. Astfel de
investiţii ar trebui să evite discriminarea între diferitele categorii de persoane
strămutate forţat şi să promoveze un tratament corect şi echitabil, prin
eliminarea barierelor în calea participării la piaţa forţei de muncă, facilitarea
accesului la serviciile sociale, modernizarea aşezărilor şi dobândirea unui statut
juridic sigur pe termen lung.

III. IMPLICAREA TIMPURIE A TUTUROR ACTORILOR

UE ar trebui să continue să se implice prin intermediul actorilor săi în politici şi
a celor din domeniul dezvoltării, precum şi a actorilor din statele membre într-un
stadiu incipient al crizei, ceea ce ar permite o abordare mai coerentă şi mai
coordonată. Respectarea deplină a principiilor umanitare şi coordonarea strânsă
cu Guvernul ţării-gazdă sunt esenţiale. Obiectivul este acela de a îmbunătăţi
condiţiile de trai pe toată durata strămutării şi de a implementa în cel mai eficient
mod soluţii care să conducă la încetarea strămutării. Această abordare necesită
un angajament multilateral cu o gamă mai largă de actori politici din domeniile
drepturilor omului, dezvoltării şi umanitar, pe plan internaţional, naţional şi local,
în cadrul căruia poate fi optimizat avantajul comparativ al fiecărui actor.

Sistemul UE de alertă timpurie în caz de conflict se bazează pe evaluările de

risc privind conflictele şi promovează luarea de către UE a unor măsuri de
prevenire timpurii, inclusiv în situaţiile în care există riscul unor strămutări forţate.
Această abordare privind analiza conflictelor generează opţiuni de răspuns
cuprinzătoare, inclusiv implicarea statelor membre ale UE şi a principalilor
parteneri internaţionali, precum ONU.

4
 IV. PROMOVAREA COOPERĂRII REGIONALE
Cooperarea consolidată între diferitele politici şi instrumente ale UE este un
element determinant al politicii europene de vecinătate. Astfel, UE are o implicare
mai mare în promovarea cooperării regionale între ţările învecinate care se
confruntă cu provocări comune, precum şi în promovarea mobilităţii academice şi
a forţei de muncă, inclusiv pentru refugiaţi. O consolidare a legăturilor cu
diaspora, cu organele legislative şi cu actorii de pe piaţa forţei de muncă, cum ar fi
întreprinderile, sindicatele şi partenerii sociali, este esenţială pentru acordarea de
protecţie persoanelor strămutate forţat.

Organizaţiile societăţii civile pot contribui la activităţile de sensibilizare şi

consolidare a autonomiei persoanelor strămutate prin informarea acestora cu
privire la drepturile şi obligaţiile lor. De asemenea, acestea pot facilita
interacţiunea reciprocă dintre persoanele strămutate şi comunităţile-gazdă.

V. ACŢIUNI CE AR TREBUI ÎNTREPRINSE LA NIVEL GLOBAL

1. Promovarea accesului la orice mijloc de înregistrare legală pentru toate

populaţiile strămutate, asigurând, în acelaşi timp, protecţia datelor cu
caracter personal, cu respectarea deplină a standardelor internaţionale.
2. Încurajarea guvernelor şi a comunităţilor-gazdă, prin intermediul
campaniilor de sensibilizare, informare şi stimulare, să integreze treptat
persoanele strămutate în viaţa socială şi economică a comunităţii;
3. Colaborarea cu guvernele ţărilor-gazdă, în vederea oferirii unui sprijin în
materie de politici pentru consolidarea din punct de vedere legal a
protecţiei şi a incluziunii socioeconomice a persoanelor strămutate în
planurile de dezvoltare locale şi naţionale, cu respectarea deplină a
dreptului internaţional şi a dreptului internaţional umanitar.
4. Sprijinirea iniţiativelor societăţii civile, în vederea creşterii autonomiei
persoanelor strămutate şi a integrării acestora în comunităţile-gazdă.

5
 5. Stimularea colaborării cu autorităţile locale pentru îmbunătăţirea
capacităţii acestora în domenii, precum urbanismul, dezvoltarea economică
locală bazată pe zone şi furnizare de servicii.
6. Utilizarea frecventă a progreselor tehnologice, cum ar fi mediul online,
telefoanele inteligente şi metodele inteligente de învăţare pentru
facilitarea integrării şi a învăţării.
7. Crearea unor programe de învăţământ, inclusiv facilitarea accesului la
universităţi.

VI. DREPTUL STRĂMUTAŢILOR LA PROCEDURA DE AZIL

Toate persoanele care îşi părăsesc ţara de origine din cauza persecuţiilor sau a
unor vătămări grave au dreptul de a solicita protecţie internaţională. Azilul este
un drept fundamental, iar acordarea lui persoanelor aflate în nevoie constituie o
obligaţie internaţională a statelor părţi la Convenţia de la Geneva din 1951.
Dreptul la azil este garantat şi prin art. 18 din Carta drepturilor fundamentale a
UE. Statele membre UE au convenit asupra unei politici în domeniul azilului
comune la nivel european, constituind astfel un principiu ce stă la baza sistemului
european comun de azil.

În acest sens a fost creat instrumentul European Asylum Support Office, având ca
obiect principal identificarea rapidă a persoanelor cu nevoi speciale în materie de
procedură şi/sau de primire. Formarea este esențială pentru a se garanta că
ofițerul responsabil este în măsură să identifice în timp util și să abordeze în mod
eficace nevoile speciale ale solicitanților de protecție internațională. Prin urmare,
statele membre trebuie să asigure pregătirea corespunzătoare a diferiților actori
care ar putea intra în contact cu solicitanții de protecție internațională pe
parcursul procedurii de azil.

6
 VII. BARIERELE ÎN PROCESUL DE COMUNICARE CU PERSOANELE
STRĂMUTATE
Conceptul de barieră şi similar conceptul de conflict au căpătat, prin prisma
activităţii educaţionale curente, caracteristici total negative, ceea ce a condus la o
neutilizare a capacităţilor pozitive pe care acestea le pot dezvolta. Aceste bariere
existente în procesul de comunicare se manifestă, în special, asupra unor
indivizi/grupuri de indivizi cu o capacitate mică de înţelegere logică a ideilor
exprimate, precum şi confruntarea cu teama acestora de a se exprima, din diverse
motive.

Comunicarea umană este relaţia dintre oameni şi se bazează nu doar pe

instrumentul specific speciei umane – limbajul -, ci este un proces care se
construieşte cu emoţii, sentimente, atitudini şi interese.

Prin barieră se înţelege orice lucru, fenomen sau stare care reduce eficienţa şi
fidelitatea transmiterii mesajelor.

Este şi cazul persoanelor strămutate, care odată nevoiţi să îşi părăsească ţara de
origine din diferite considerente, capătă o nesiguranţă continuă din cauza situaţiei
lor, nesiguranţă pe care o manifestă în interacţiunea cu alţi cetăţeni ori cu
autorităţile statale.

Sigur că, această nesiguranţă este una motivată, având în vedere diferenţele
existe şi percepute şi de către persoanele strămutate. Aceste diferenţe pot fi:
diferenţele educaţionale, lipsa respectului reciproc, diferenţe de rasă, sex, clasă
socială, diferenţe în stăpânirea limbajului, lipsa abilităţilor de comunicare, cultura,
percepţia.

Pentru ca procesul de comunicare să fie eficient este necesar să se ţină cont de

toţi factorii implicaţi. Pot apărea bariere în comunicare atât din partea
emiţătorului şi a receptorului, cât şi din partea mediului, a contextului.

Persoanele strămutate întâmpină dificultăţi în procesul de comunicare din cauza

mai multor factori, precum:

7
1. Educaţia. Lipsa sau insuficienta educaţie îngreunează procesul de
comunicare a persoanelor strămutate. Educaţia de calitate în medii sigure
este esenţială pentru strategiile de protecţie a copilului şi una dintre
priorităţile principale, atât pentru persoane strămutate forţat, cât şi pentru
comunităţile-gazdă.
Lipsa oportunităţilor de educaţie subminează perspectivele de bunăstare
economică şi socială şi riscă să provoace un declin intergeneraţional al
capitalului uman, precum şi pierderea speranţei, marginalizare,
criminalitate, violenţă şi radicalizare.
Pe măsură ce strămutarea forţată se prelungeşte, comunităţile-gazdă şi
instituţiile lor de învăţământ public pot întâmpina dificultăţi în integrarea
unui număr mare de copii şi tineri strămutaţi, de o mare diversitate.
Provocarea majoră este de a se asigura că guvernele şi populaţiilor locale
accesul la o educaţie completă, echitabilă şi de calitate.
Totodată, trebuie încurajate inovaţiile în domeniul educaţiei non-formale.
Acestea ar trebui să se bazeze pe bunele practici, cum ar fi furnizarea undei
educaţii de bază alternative, precum şi cursuri de limbă.
2. Accesul la piaţa muncii. Greutatea de a fi primiţi şi formaţi pentru a munci,
i-a făcut pe cei strămutaţi să renunţe la această idee. Accesul la piaţa
muncii i-ar ajuta, în sensul în care ajută atât statul în diminuarea
cheltuielilor de ajutorare a acestora, cât şi pe ei, ca indivizi, să se integreze
şi să îşi formeze deprinderi necesare traiului în societate.
Pe lângă asigurarea unei independenţe financiare, acest lucru ajută
persoanele strămutate să se integreze în comunităţile lor gazdă şi să
participe la activităţile acestora, precum şi să înveţe limba ţării gazdă.
Interzicerea sau restricţionarea parţială a posibilităţilor de angajare a
persoanelor strămutate poate conduce la o creştere a economiei informale
cu consecinţe negative, creându-se tensiuni între comunităţile-gazdă şi
persoanele strămutate. Participarea acestora la activitatea economică
locală în ţările lor gazdă poate aduce beneficii importante întregii regiuni.
Totuşi, pentru a valorifica acest potenţial, este necesar a se pune în practică
cadrele juridice indispensabile.

8
3. Accesul la servicii. Dimensiunile potenţiale pe termen mai lung ale nevoilor
persoanelor strămutate, cum ar fi locuinţele, sănătatea, nutriţia, protecţia,
apa potabilă şi salubritatea, nu pot fi realizate numai prin intermediul
asistenţei umanitare. Excluderea persoanelor strămutate din cadrul
serviciilor publice ale comunităţilor-gazdă poate conduce la o dependenţă
de ajutor care împiedică dezvoltarea durabilă a comunităţilor-gazdă şi a
persoanelor strămutate. Persoanelor strămutate ar trebui să beneficieze de
un tratament egal şi echitabil de servicii.
Sectoarele precum asistenţa medicală, locuinţele, serviciile de ocupare a
forţei de muncă şi formare, precum şi îngrijirea copiilor se confruntă cu
presiuni considerabile. Acest fapt nu se datorează numai situaţiei din ţara
gazdă, care poate fi precară, dar şi potenţialei penurii de personal sanitar
calificat în măsură să se ocupe de nevoile strămutaţilor, cum ar fi sănătatea
mintală, stresul post-traumatic şi violenţa bazată pe gen.
4. Protecţia socială. Aceasta este esenţială pentru consolidarea autonomiei
persoanelor strămutate şi pentru a le oferi un sprijin constant şi previzibil
pe termen lung, în vederea combaterii vulnerabilităţii cronice. Din cauza
presiunilor financiare cu care se confruntă multe ţări gazdă, este nevoie de
o strategie de programare multianuală care să completeze eforturile
depuse de autorităţile publice şi asistenţa oferită de alţi actori.
5. Diferenţa de cultură. În comunicarea care implică un parteneriat
internaţional, diversitatea nu poate fi valorificată dacă la baza acţiunilor
noastre stă clişeul şi eticheta. Fără o atitudine deschisă şi tolerantă,
gestionarea comunicării care implică persoane din medii diferite poate
genera situaţii conflictuale şi tensiuni care să compromită atingerea
obiectivelor stabilite. Este esenţial ca, în perioada de pregătire a întâlnirilor,
să se analizeze cu atenţie aspectele relevante din cultura partenerilor, care
dacă se cunosc din timp, comunicarea va fi efectivă, eficientă. Trebuie să se
cunoască ce este definit ca bine şi rău în cultura lor, percepţia asupra
diferenţelor de gen, tradiţiile cele mai importante, rolul religiei în
societatea de origine, aspecte interzise în ţara lor, stilul de comunicare
(există culturi în care gesturile care însoţesc comunicarea sunt de o
complexitate care reprezintă cheia decodificării mesajului verbal).
9
 6. Şocul cultural. Acesta reprezintă incapacitatea de a înţelege sau accepta
persoane cu seturi de valori, standarde şi stiluri de viaţă diferite. O lipsă de
acceptare, recunoaştere şi apreciere a ceea ce indivizii consideră a fi
important. Intensitatea şocului este determinată de capacitatea de
adaptare a fiecăruia.

VIII. CONSIDERENTE FINALE

Amploarea şi complexitatea provocării privind strămutările necesită noi măsuri

ambiţioase. Abordările care vizează exclusiv nevoile umanitare imediate sunt
incompatibile cu strămutările forţate de mare amploarea şi de lungă durată.
Schimbările climatice, dezastrele naturale și cele provocate de om, precum și lipsa
posibilităților de dezvoltare ori a securității umane implică provocări suplimentare
în acest sens.

In ultimii ani, fenomenul strămutărilor s-a extins. Trebuie acordata o atenţie

sporita întrucât statele se confrunta cu o situaţie grea si din prisma faptului
existenţei unei legislaţii insuficiente, precum si din cauza că, statele nu ajung la un
acord cu privire la gestionarea acestei situaţii.

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin organismele sale competente, încearcă o

uniformizare a acţiunilor ce trebuie întreprinse pentru consolidarea coeziunii
sociale.

Uniunea Europeana contribuie constant la implementarea politicilor de

oferire a soluţiilor. Astfel, se încearcă instituirea unui mecanism de solidaritate
eficient pentru a sprijini statele membre ale UE. De asemenea, facilitarea
gestionarii punctelor de frontiera sensibile din punct de vedere al protecţiei este o
prioritate pentru statele membre, dar si pentru celelalte state. Gestionarea
punctelor de frontieră trebuie să se bazeze pe mecanisme clare de monitorizare si
responsabilizare pentru a aborda eventualele cazuri de neconformitate.

Aşadar, în continuare, trebuie pus accent pe dezvoltarea unor proceduri

echitabile si eficiente pentru determinarea rapida a persoanelor care au nevoie de
10
protecţie internaţională, acordându-se prioritate, în special, copiilor. În cazul în
care se constată că nu au nevoie de protecţie internaţională, statele trebuie să ia
măsuri pentru instituirea unor mecanisme de returnare voluntară pentru a evita
precedentele. Accentul trebuie să fie manifestat şi asupra coeziunii sociale şi
egalităţii de şanse, urmărindu-se promovarea durabilă a eforturilor depuse de
către persoanele strămutate de a se integra. În plus, schimbul de bune practici cu
privire la provocări şi oportunităţi pentru programe de integrare mai
cuprinzătoare si durabile cu Reţeaua Europeană de Integrare, ar putea conduce la
consensul societăţilor civile cu privire la gestionarea situaţiei persoanelor
strămutate.

11