05 Analele Buzaului Buletin Muzeul Judetean Buzau V 2013

..
'LE BU(ZAU·
ANALE
I
(
~ L '.\ 'LU'I
I
I
' • '
I~-·~~ ~ ~I
: ' ' ' V
'V
. . i . I :
~ -~ '.~j I
!
BULETIN ŞTIINŢIFIC
AL ..,
MUZEULUI JUDETEAN
'
BUZAU
\{
BUZĂU, 2013
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate
MUZEULUI JUDEŢEAN BUZĂU
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Sebastian Matei
Mădălina Oprea
Liliana Ciobotaru
Tehnoredactare computerizată: Liliana Ciobotaru
Toată corespondenţareferitoare la buletinul Toute correspondance concemant la

Analele Buzăului va fi trimisă pe adresa: revue Analele Buzăului sera adressee a:
Muzeul Judeţean Buzău, Musee departemental du Buzău,
Bd. Nicolae Bălcescu nr. 50 Boul. Nicolae Bălcescu, no. 50
120360 Buzău 120360 Buzău
Autorilor le revine responsabilitatea pentru conţinutul lucrărilor publicate, precum şi pentru formele
grafice folosite, prescurtări, indicaţii bibliografice, transliterări etc.
Redacţia: MUZEUL JUDEŢEA:'ll BUZĂU,

Bd. N. Bălcescu nr. 50, 120360 Buzău.
Telefon: 0238.710561. Tel/fax: 0238.710638
e-mail: home@muzeubuzau.ro
Imprimat la Tipografia ALPHA MDN

Buzău, str. Col. Buzoianu nr. 94
Tel./Fax: 0238.721.303: e-mail: alpha@buzau.ro;www.alphamdn.ro
MUZEULJUDETEANBUZĂU
'
\{
BUZĂU, 2013
Coperta I: Fotografie cu Dumitru Dan. Certificat (fragment) care atestă vizita lui D. Dan la Casa Albă,
Washington D. C., în data de 09.12.1914.
Coperta IV: Matrice sigilară, legenda: * ROMÂNIA * PREFECTURA // DISTRICT(11/11i)
BUZEU.
CUPRINS
ISTORIE
Valeriu NICOLESCU
Ţiganii (rromi) de la Buzău............................................................................. 7
Alexandru GAIŢĂ
Moşnenii curburii şi procesele lor IV............................................................ 21
Angela CRISTINESCU
Pagini de istorie locală. Tensiuni sociale fn zona Nehoiu.............................. 71
Daniela LUPU
Legători de cărţi din judeţul Buzău (a doua jumătate a sec. al XVIII-iea
- sec. al XIX-iea).. .. .. .. .. ..... .. ....... .. .. .. ...... ... ..... .. .. .......... .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 79
Liliana CI OBOT ARU

Episcopul Chesarie Căpăţână (1825-1846) ................................................... 109
Marius NECULAE
Baia comunităţii israelite din Râmnicu Sărat ............................................... 125
Relu STOICA
Documente privind un mare dascăl buzoian: Petre N. Şerdinescu.... .. ......... 131
Ilie MÂNDRICEL
O scrisoare de la Bazil Iorgulescu ................................................................ 147
Viorel GHEORGHE
Colaborarea dintre Primăria Buzău şi armată pentru construirea de
cazărmi 1882-1916....................................................... ,................................. 155
Constantin I. STAN, Alexandru GAIŢĂ

Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (ianuarie 1917)....................... 171
Constantin I. ST AN
Refugiaţi basarabeni şi bucovineni la Buzău şi Râmnicu Sărat 1940
(contribuţii documentare).............................................................................. 193
6
Mădălina OPREA
Colecţia „ Dumitru Dan" din patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău. Un
interviu despre călătoria pe jos În jurul lumii.............................................. 225
Fănuţa GORGAN
Casa memorială „ Vasile Voiculescu ''. .. „ .... „.„ ......... „„„„„ .. „„„„„.„.......... 263
Laurenţiu-Ştefan SZEMKOVICS
Matrice sigilare aparţinând Prefecturii judeţului Buzău (1862-1872)„„.„. 271
Marius NECULAE
Medalii emise de organizaţii râmnicene (1994-2012)„„„„„„„„„„ .............. 281
ETNOGRAFIE
Roxana VIŞAN
Obiceiuri legate de moarte şi Înmormântare În zona Râmnicului Sărat.„.„. 291
Rodica Viorica GHEORGHE-TACHE

Scoarţe româneşti făcute de meşteri populari anonimi din zona Buzăului
ce fac parte din colecţia de etnografie a Muzeului Judeţean Buzău„„„„„.„ 297
ARTĂ
Doina IŞF ĂNONI

Tapiseria contemporană românească din ultimele decenii ale secolului
al XX-iea. „. „ „. „ ... „ „ ................................ „ „ ...... „ „ ... „.„ „ .............. „ ... „ ........ 315
CONSERVARE
Tatiana DRINCĂ
Aspecte privind reorganizarea depozitelor de bunuri culturale din cadrul
Muzeului Judeţean Buzău ... „ „ „ „. „ „ „. „ „ ...... „ „ ....... „. „ „ „ „ „ .. „ „ „. „ „ .... „. ... . 321
ŢIGANII (RROMII) DE LA BUZĂU
Valeriu NICOLESCU
Se împlinesc anul acesta 514 ani de la primul document care le

menţionează prezenţa în judeţ şi 488 de ani de când au fost aşezaţi în Buzău.
Primul este hrisovul din 15 iunie 1499 al domnitorului Radu cel Mare, ctitorul
Episcopiei Buzău, prin care se întărea lui Chicoş o ocină (parte dintr-o moşie
n.n.) şi ţigani cu precizarea că sunt acele sate toate şi aţiganii, veche şi dreaptă
ocină dedină a jupânului Chicoş 1 • Al doilea hrisov a fost emis în cancelaria
domnitorului Radu de la Afumaţi, la 8 septembrie 1525 şi se referă la dania
către Episcopia Buzău a unor sălaşe de ţigani şi 3 mori pe râul Buzău 2 .
Autorii unor monografii dedicate problemei ţiganilor 3 confirmă că
aceştia sunt o populaţie nomadă de origine indiană, numiţi cu termenul grecesc
athinganos sau atsinganos (de neatins) sau cel slavonesc ţiganinu. Ei au migrat
din India în Europa între secolele IX-XVI, în mai multe valuri. În secolul IX au
ajuns în Persia, la mijlocul secolului XI (cca. 1068) în Imperiul bizantin. La în-
ceputul secolului XIV sunt semnalaţi în Tracia, de unde apoi au plecat către
Grecia şi în Balcani. La 1348 sunt semnalaţi în Serbia, în 13 78 în Bulgaria, în
1385 în Ţara Românească, cca. 1400 în Transilvania şi în 1428 în Moldova. Un
document din 1422, îi semnalează în Ungaria, în secolul al XV-lea în Imperiul
romano-german - în Saxonia Inferioară, Elveţia, Olanda, în 1419 în Franţa, în
1422 în Italia, apoi în Spania iar în secolul XVI în Anglia şi Scandinavia.
Primul document care face referiri la aţiganii din Muntenia a fost emis
în 1385, în cancelaria domnitorului Dan I (cca. 1383 -1386). Este un hrisov
prin care se dăruia mănăstirii Tismana, între altele, şi 40 sălaşe de aţigani, foşti
robi ai mănăstirii Vodiţa4 . Documente ulterioare le atestă prezenţa timp de
peste 400 de ani (până la mijlocul secolului al XIX-lea), având statutul de robi,
făcându-se referiri la sălaşe, familii sau indivizi vânduţi, schimbaţi, dăruiţi, daţi
1
Documente privind Istoria României (D.I.R. ), 8., Ţara Românească, veacurile XII-XV ( 1217-
1500), Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, p. 261-262, document 277 /15 iunie 1499.
1
Idem, veacul XVI, voi. I ( 1501-1525), Ed. Academiei, Bucureşti, 1951, p. 190-192, document
197 /8 septembrie 1525.
3
George Potra, Contribu(iuni la istoricul (iganilor din România, Fundaţia Regele Carol I,
Bucureşti, 1939; Viorel Achim, Ţiganii in istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1998; Lucia Nastasă, Andrea Varga, Ţiganii din România (1919-1944), Cluj, 2001; Al. Gaiţă,
Ţiganii din Curbura Cmpa(ilor, Buzău, 2004.
4
Viorel Achim, op.cit.
Analele Buzăului V, Buzău, 2013, p. 7 - 20
8 V. Nicolescu
ca zestre sau lăsaţi moştenire. Ca apartenenţă, ei erau proprietatea statului,

mănăstirilor şi schiturilor sau boierilor. Erau recunoscuţi după meserii şi port -
rudarii sau aurarii (zlătarii, de la slavonescul zlato = aur n.n.), ursarii,
lingurarii, lăieşii, spoitorii.
Bărbaţii practicau diferite meserii, ocupaţia etalon fiind fierăria şi
potcovirea cailor, ei confecţionând diferite unelte, potcoave, caiele, şine pentru
roţile de la căruţe, etc. Alţii erau zidari, lemnari sau îndeplineau diferite munci,
între care tăiat şi cărat lemne şi, în unele cazuri, chiar munci agricole. Femeile
efectuau activităţi casnice, în special torsul lânii. Robii aşezămintelor religioase
îndeplineau muncile curţii, alţii erau servitori sau meseriaşi iar ţiganii boierilor
erau, de asemenea, servitori, meseriaşi sau erau folosiţi în activităţi agricole.
În prima jumătate a secolului al XIX-iea se fac referiri la patru categorii
de robi domneşti: rudarii - sau aurarii care extrăgeau praful de aur din nisipul
apelor curgătoare (în limba romanes, rudar este echivalent cu aurar), ursarii -
adică cei care mergeau prin sate cu urşi domesticiţi, lingurarii (mai erau
cunoscuţi şi ca rudari, adică cei care lucrau scule groase din lemn) - care
confecţionau linguri şi alte obiecte din lemn şi lăieşii 5 - cei care erau fierari,
zidari sau făceau piepteni din os. Ei trăiau în corturi cu care se deplasau
dintr-un loc în altul în căutare de comenzi pentru meşteşugul lor, cu obligaţia
însă de a plăti o dare stăpânului în funcţie de situaţia lor. Ţiganii mănăstirilor şi
cei ai boierilor erau cunoscuţi sub numele de lăieşi - nomazi ce aveau obligaţia
să achite dajdia către stăpân şi vătraşi - adică statorniciţi într-un sat şi asimilaţi
locuitorilor. Ei efectuau diferite activităţi gospodăreşti (ţigani căsaşi sau de
curte) sau munceau la câmp (ţigani de ogor sau de câmp). Cei mai mulţi însă
erau fierari, potcovari - ocupaţii tradiţionale specifice etniei, lăcătuşi, zidari
sau făceau cărămizi, prelucrau piatra, erau olari, morari, ciubotari, curelari,
bucătari sau cârciumari. Ei constituiau o sursă ieftină şi sigură aducătoare de
venituri pentru stăpânii lor.
În 1757, Neagu ţiganu vindea vin la o cârciumă a Episcopiei, la fel şi
Cristina ţiganca în 1789. Unii dintre ei erau folosiţi şi la munca câmpului,
inclusiv la tăiatul şi căratul lemnelor, ţigăncile efectuând diverse activităţi
casnice, în special cele legate de prelucrarea lânii 6 . Este interesant de semnalat
că între cei care aveau diverse îndeletniciri pe lângă staţiile de poştă, aflate pe
traseele drumurilor poştei de călători, erau şi dârvari , adică ţigani scutelnici
7
care nu aveau o anume calificare şi care se ocupau cu tăiatul şi căratul

lemnelor, ca de altfel şi pentru nevoile mănăstirilor şi curţilor boiereşti. Din a
doua jumătate a secolului al XVII-iea sunt menţionate ţigănci cusătorese,
5
Lăieş = ţigan de laie sau nomad, deosebit de ţiganul de vatră sau sedentarizat.
6
Dim. Gh. Ionescu, Istoria oraşului Bu::ău, Ed. Litera, Bucureşti, 1979, p. 96.
7
De la slavonescul druvari = lemnar.
Ţiganii (rromii) de la Buzău 9
cizmari, servitori de curte, etc., la 1832 fiind amintiţi în judeţul Slam Râmnic,
doi fierari, Marin şi Constantin heraru, Ocârmuirea judeţului fiind
încunoştiinţată de fuga lui Sava fierarul. Alte documente fac referiri la Mareea
ţiganul lăutar, Tatu viorarul şi Constantin viorarul din Schei, catagrafia din
1838 incluzând şi pe Dobrin, fiul lui Gheorghe lăutar din Măneşti 8 .
Ca organizare erau constituiţi în sălaşe formate din corturi în care
locuiau mai multe familii, având posibilitatea să se deplaseze din loc în loc,
aşezându-se la marginea satelor, afară de aurari care se aşezau pe malul râurilor
şi rudari (cei care confecţionau diferite obiecte din lemn - albii, linguri, fuse
etc.), la marginea pădurilor. Trăiau în cete, compuse din cca. 30-40 familii sub
conducerea unui jude (giude ), ales pe viaţă, dintre cei mai puternici şi înţelepţi
bărbaţi. Acesta judeca diversele pricini şi strângea dările cuvenite, el fiind
scutit de orice obligaţii. Din secolul al XV-iea apare o altă categorie de
slujbaşi, cu sarcini de a supraveghea cetele de ţigani, numiţi cnezi, vătafi sau
vomici de ţigani, apoi zapcii. Ei îşi îndeplineau atribuţiile cu ajutorul
bulibaşilor şi juzilor.
Având statutul de robi ei puteau fi vânduţi, dăruiţi, schimbaţi sau lăsaţi
moştenire, nu de puţine ori în foile de zestre ale fetelor specificându-se şi ţigani
sau ţigănci. La 7 iulie 1546, episcopul Paisie confirma dania marelui armaş
Ţintea către Episcopie a unor proprietăţi şi cu ţigani. Un document din 4
septembrie 1585 se referă la dania făcută Episcopiei de către fostul mare
postelnic Stoica a unor ocini la Maxim şi Crăpeşti, cu rumâni şi ţigani. La 27
mai 1586, au fost emise două documente, din care unul cu data probabilă, prin
care satul Ţigăneşti, cunoscut astăzi sub numele Ursoaia, a fost dat de
jupâneasa Chera şi clucerul Vlaicu mănăstirii Aninoasa, anterior, prin
documente datate 29 mai 1546, 28 iulie 1555, 9 ianuarie 1569 şi 2 noiembrie
1574, satul respectiv fiind confirmat ca proprietate a clucerului (în 1546 apare
ca vistier), după judecată. Dreptul de proprietate este confirmat mănăstirii
Aninoasa la 9 ianuarie 1588, menţionându-se ca danie a jupânesei Chera din
Cioceni. Un alt document, datat 4 mai 1645, este cartea de judecată a 12 boieri,
prin care s-a făcut hotărnicia moşiei Ţigăneşti, părţile mănăstirii Aninoasa şi
ale iuzbaşului Dragu. Hătmăneasa moldoveancă, Ilinca Racoviţă a donat
Episcopiei în 1734, mai mulţi ţigani, alte danii fiind consemnate de către alţi
boieri la 16 octombrie 1735, 12 iunie 1743, 1772, 1776, 13 august 1825 9 .
Sunt şi documente care se referă la vânzare (cea mai grea situaţie pentru
ei fiind vânzarea copiilor), zălogire sau schimb de ţigani. La 20 august 1602,
8
Al. Gaiţă, art. cit, p. 6 şi 8.
9
D.G.A.S., Indice cronologic nr. 3, Episcopia Buzău, Bucureşti, 1958, p. I 5, nr. crt. 32; p. 16,
nr. crt. 74; p. 20, nr. crt. 93; p. 23, nr. crt. 139; p. 24, nr. crt. 145 şi 146; p. 25, nr. crt. 156; p.
5 I, nr. crt. 538 (în continuare: Indice cronologic nr. 3 ).
10 V. Nicolescu
clucerul Măciucă a vândut doamnei Neaga o ţigancă, la 31 mai 1640, egumenul

Arvechie de la schitul Ciolanu a vândut o ţigancă Episcopiei, iar la 6 octombrie
1728, jupâneasa Despina, soţia lui Stanciu Bunaiachi, a vândut ţigani schitului
Alunişu, ţiganii schitului fiind menţionaţi şi de documentul din 8 ianuarie
1662. Un document din 22 mai 1634 se referă la zălogirea unui ţigan de către
armaşul Radu, dat ca garanţie episcopului Efrem, pentru o datorie. Sunt destule
documente care se referă şi la schimburi de ţigani: 27 mai 1636, popa Erimia
cu jupâneasa Marica; 7 mai 1643, schimbaţi pe 100 vedre de vin, egumenul
mănăstirii Menedic (Vintilă Vodă) cu egumenul Clim de la Vaideei; 8
noiembrie 1651, Episcopia cu spătarul Cristian; 18 februarie 1653, Episcopia
cu egumenul Arvechie de la schitul Ciolanu; 14 septembrie 1662, ţigănci
schimbate între Episcopie şi jupâneasa Ilinca, soţia logofătului Moise din
Cândeşti; 18 mai 1670, între vătaful Pană, fiul lui Pană Pepono şi vornicul
Negoiţă Tătăranu; 8 iulie 1671, Episcopia cu mănăstirea Bradu, ţiganii
mănăstirii fiind amintiţi într-un document din 22 martie 1646. Ţiganii
mănăstirii Izvorani sunt atestaţi într-un document din 27 octombrie 1662. La 26
noiembrie 1684, vornicul Negoiţă vindea un copil de ţigan, un alt copil fiind
vândut tot de el, la 20 ianuarie 1687 10 . Sunt semnalate şi situaţii când s-a
procedat la împărţirea ţiganilor între proprietari - la 28 ianuarie 1620 şi 7
aprilie 1624, când boierii Ştefan şi Radu au primit învoire de a-şi strânge
ţiganii împărţiţi, cât şi la 11 ianuarie 1653 a unor copii de ţigani, între
Episcopie şi jupâneasa Petrana, soţia spătarului Jipa de la Verneşti. În 1660
mănăstirea Pinu şi postelnicul Mihai au împărţit bucate, vin şi ţigani. Iar
documentul din 16 octombrie 1735, se referă la un copil de ţigan, dăruit la
nuntă de Radu, fiul lui Drăgan, lui Dumitru. Un document din 16 august 1650
face referire la închinarea unui ţigan faţă de stăpânul său, după ce s-a căsătorit.
Interesant este documentul prin care mai mulţi ţigani fugiţi din Moldova s-au
socotit de bună voie robi ai Episcopiei: de bună voie şi nesili/i de nimeni să fim
robi ai casei şi cine se va trage din noi să fie to/i robi În veci, că noi ai
Episcopiei suntem. Amintim şi schimbul de ţigani dintre episcopiile de la
Roman şi Buzău, întâmplat la 21 decembrie 1764 11 .
La 29 noiembrie 1519, pârcălabului Tetiu din Pâcleni i se întărea
dreptul de proprietate asupra unor ţigani, iar la 27 martie 1535, domnitorul de
origine buzoiană, Vlad Vintilă (Vintilă vodă), confirma Episcopiei dreptul de
stăpânire a unei livezi, localizată unde este Ţigănia (în sensul de mahalaua
10
Ibidem, p. 27, nr. crt. 188; p. 38, nr. crt. 352; p. 39, nr. crt. 366; p. 43, nr. crt. 418; p. 4 7, nr.
crt. 481; p. 59, nr. crt. 650; p. 61, nr. crt. 683; p. 75, nr. crt. 872 şi 879; p. 82, nr. crt. 977; Al.
Gaiţă, art. cit., p. 7.
11
Indice cronologic nr. 3, p. 31, nr. crt. 239; p. 32, nr. crt. 352; p. 58, nr. crt. 631; p. 62, nr.
crt. 689; p. 75, nr. crt. 872; p. 208, nr. crt. 2683, p. 242; Al. Gaiţă, art. cit., p. 7.
locuită de ţigani), locul de hotar. Şi alţi domnitori au dăruit ţigani Episcopiei

astfel că în 1739 aceasta deţinea deja 20 sălaşe, numărul crescând la 67 în 1819
cu 217 suflete. Erau fierari, potcovari, căldărari, spoitori, cărămidari sau
executau muncile curţii. La 25 noiembrie 1535 se întăreşte postelnicului
Mihnea ţigani pe moşia Bădeni; la 5 aprilie 1548 şi 2 iulie 1569, câte un sălaş
de ţigani Episcopiei Buzău; la 1O mai 1555, mai mulţi ţigani, slugerului
Udrişte; la 12 august 1575, rumâni şi ţigani, marelui postelnic Stoica; la 16
martie 1580, alţi ţigani marelui vornic Mitrea, înfrăţit cu postelnicul Radu.
Hrisovul domnitorului Alexandru Mircea din 29 martie 1570 întărea
episcopului Athanasie o familie de ţigani (un figan anume Tudoran cu figanca
lui, pentru că au fost acest /igan de moştenire al Sfintei şi Dumnezeeştii
Episcopii şi aceşti ţigani mai sus zişi, au fost din ţigănia domnească),
documentul din 1 septembrie < 1526> făcând referire la judecata dintre nepoţii
postelnicului Stoichiţă şi Petru din Buzău pentru două sălaşe de ţigani. Lui
Mitrea, fost mare vornic, i se întărea în 1582 un sălaş de ţigani, iar domnitorul
Petru Cercel întărea, la 11 martie 1584, marelui comis Badea, ocini şi aţigani.
La 4 septembrie 1585, lui Creţu din Buzău i se confirmă proprietatea asupra
moşiei Berindeşti, cu mori şi ţigani, dania fostului mare postelnic Stoica.
Mihnea Turcitul confirma, la 27 mai 1586, mănăstirii Aninoasa de la Cislău,
satul Ţigăneşti (Ursoaia, comuna Vipereşti, menţionat şi la 9 ianuarie 1588),
cât şi sălaşe de ţigani, atât mănăstirii cât şi lui Preda, fiul lui Neagoe şi nepotul
clucerului Vlaicu. La aceeaşi dată, a confirmat sate cu aţigani şi jupâneselor
Chera şi Muşa, fiicele clucerului Vlaicu, pe care acestea le vor dărui apoi
mănăstirilor Aninoasa şi Runcul din zona Cislăului. Un document din 27
februarie 1586 se referă la confirmarea stăpânirii vornicului Mitrea asupra unor
proprietăţi la Săhăteni şi Greci (Greceanca ), cât şi a unor ţigani 12 . Alte
documente de întărire au fost emise la 24 ianuarie 1589, pentru ţiganii Stanei;
la 20 decembrie 1593, lui Datco; la 16 aprilie 1596, lui Jipa cel Bătrân 13 •
Mihai Viteazul confirma, la 16 aprilie 1596, lui Jipa, un ţigan cu doi
copii, iar la 12 septembrie 1614, Doamna Neaga a dăruit mănăstirii Aninoasa,
zidită de ea, sălaşe de ţigani. Alte documente, datate 6 septembrie 1622, 20
iunie şi 20 octombrie 1627 fac referiri, de asemenea, la ţigani. Primul este un
hrisov al domnitorului Radu Mihnea prin care a dăruit lui Vasile un ţigan cu
fiul său, prinşi că au furat marfa unui negustor din Gherghiţa, anume Nedelcu
şi răscumpăraţi din ştreang (de la spânzurătoare) de Arsenie, egumenul
mănăstirii Banu. Celelalte două au fost emise în cancelaria domnitorului
Alexandru Coconul şi întăresc, primul un ţigan din Bădeni dăruit vornicului
12
Ibidem, p.14, nr. crt. 17; p. 15, nr. crt. 35; p. 16, nr. crt. 49; p. 18, nr. crt. 76; p. 20, nr. crt. 96;
p. 22, nr. crt. 126; p. 23, nr. crt. 130 şi 140; p. 24, nr. crt. 143 şi 144; p. 3.
13
Ibidem, p. 25, nr. crt. 160; p. 26, nr. crt. 168 şi 175.
12 V. Nicolescu
Mihalcea din Pătârlagele şi al doilea, un sălaş de ţigani, dăruit fostului mare

vistier Buzinca 14 • Alte documente referitoare la ţigani au fost emise la 17 şi 26
ianuarie, 2, 17 aprilie şi 21 septembrie 1655; 22 aprilie 1656; 22 februarie
1660; 18 mai 1670; 2 aprilie 1673; 16 aprilie şi 14 septembrie 1575; 10 mai
1676; 21 februarie 1677; 18 iunie 1680; 1 august 1681; 25 mai şi 1 iulie 1682;
20 septembrie 1696; 20 ianuarie 1697; 12, 22 ianuarie şi 26 aprilie 1699; 17
aprilie şi 5 iulie 1700; 25 aprilie 1701; 5 iunie şi 1 august 1702; 26 noiembrie
1704; 14 aprilie şi 17 mai 1705; 13 aprilie 1706; 15 februarie 1715; 14 martie
1723; 20 aprilie 1726; 13 septembrie 1729; 30 iulie 1732; 20 mai şi 12 iunie
1733; 20 martie şi 27iulie1734 15 .
În 1734, în jurul mănăstirii Banu erau 18 sălaşe de ţigani. Iar foaia de
zestre întocmită la 29 iulie 1841 de pahamiceasa Elenca Hrisoscoleu, pentru
fratele ei, medelnicerul Costache, cuprindea pe lângă alte bunuri care-i
reveneau şi ţigani.
Documentele consemnează sălaşe de ţigani nu numai pe proprietăţile
Episcopiei sau ale unor boieri, dar toate schiturile şi mănăstirile îi foloseau
pentru muncile din curte, unii dintre aceştia fiind meşteri pricepuţi în diverse
meserii - fierari, dulgheri, cărămidari etc. Interesant este faptul că mănăstirile
şi proprietarii erau răspunzători pentru faptele ţiganilor robi, în corespondenţa
primită de ocârmuirea judeţului făcându-se referire la urmărirea şi prinderea
ţiganilor fugiţi sau la alte aspecte privind pe aceştia. Un asemenea document
face referire la jalba unei familii de ţigani cumpărată de Hristodor Filittis din
Nişcov prin care cer să fie liberi deoarece erau ţiganii statului, dar plângerea lor
nu este acceptată astfel că au rămas în proprietatea cumpărătorului. Alte
documente se referă la măsurile pentru prinderea ţiganilor mănăstireşti şi
boiereşti fugiţi de la stăpânii lor .
16
Cunoscutul dicţionar al judeţului Buzău 17 , la capitolul dedicat comunei

Simileasca sau Iorguleasca, aflată şi pe moşia boierilor Filipeşti, ctitorii
14
D.I.R., veacul XVI, voi. II ( 1526-1550), p. 172-173, document 169/27 martie 1535; voi. III
( 1551-1570), p. 351, document 404/29 martie 1570; voi. V ( 1581-1590); p. 152-153, document
163/11 martie 1584; p. 239, document 253/27 mai 1596; p. 239-240, document 254/27 mai
1586; p. 260-261, document 272/ I septembrie < 1586>; voi. VI ( 1591-1600), p. 209, document
222/16 aprilie 1596; idem, veacul XVII, voi. I (1601-1610), p. 323-324, document 386/12
septembrie 1614 ; voi. IV ( 1621-1625), p. 190-191, document 20016 septembrie 1622 ;
Documenta Romaniae Historica (D.R.H.), XXI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, document
244/20 iunie 1627; ibidem, document 277/20 octombrie 1627.
15
D.G.A.S., Indice cronologic nr. 3 - Episcopia Buzău.
16
Serv. Arh. Na\. Bz., fond Ocârmuirea Judeţului Buzău, dosar 85/1831, 54/1832, 29/1837-
1839.
17
B. Iorgulescu, Dicţionarul geografic, statistic şi economic al judeţului Bu::ău, Bucureşti,
1892,p.457-458,508.
bisericii de aici, menţionează că au fost aduşi ţigani în secolul al XVI-iea,

formând cătunele Simileasca-Banu, Cărămidări şi Ursari. La Cislău, identifică
20 mangalagii (cei care făceau cărbuni din lemn - mangal) şi ţigani lăutari şi
câţiva ţigani la Ciuta - Măgura. Iar harta sa din 1830, marchează trei ţigănii: a
Episcopiei, a mănăstirii Banu şi Ţigănia Brădeanu. Se fac referiri la toponimice
ca Ţiganca, la Mihăileşti; Fântâna lui Ţigan şi Muscelul Ţigan, veche
denumire a satului Pălici de la Ruşavăţu, Coasta Ţiganului, la Vintilă Vodă,
Valea Ţiganului, la Pleşcoi şi Beceni.
Pentru secolul al XIX-iea, întâlnim în documente informaţii despre Urse
şi Alexe, ţigani cărămidari; Dăndică, robul lui Dumitrache Hrisoscoleu, care nu
a făcut cărămida promisă pentru o biserică; Chira Stanciu şi alţi robi care nu au
făcut cele 80.000 de cărămizi pentru care au fost plătiţi, sau alţi doi cărămidari,
Constantin şi Matei, care nu au făcut 40.000 de cărămizi pentru postelnicul
Dumitrache. Iar Hristodor Filitis, s-a judecat cu ţiganii ursari care îşi aveau
sălaşele în satul Gomoeşti, cărora le-a dat 1100 taleri ca să-i aducă mai mulţi
catâri, iar cojocarul Manea Ifrim din Nişcov l-a acţionat în justiţie pe Oprea
ţiganu pentru că nu i-a lucrat obiectele din fier comandate. Într-un alt proces,
Manole, zidar, s-a judecat cu ţiganii salahori care au lucrat la biserica „Sf.
Îngeri" (refăcută între anii 1833-1838) •
18
Au fost, ca şi mai înainte, procese pentru posesia unor robi ţigani;

Luxandra Alexandrescu şi băneasa Safta Brâncoveanu pentru 12 suflete; fostul
mare serdar Silvestru Filitis cu postelnicul al treilea Ion Penescu, pentru 2
ţigani, în 1837, Iordache Bilciunescu având un diferend cu Nauru, stareţul
mănăstirii Poiana Mărului pentru nişte ţigani .
19
Potrivit primei „constituţii" a Principatelor, Regulamentul Organic

(1832) la articolul 95 se stipulează ca la fiecare 7 ani să se facă recensământul
ţiganilor de pe moşiile statului, separat urmând să fie trecuţi aurarii (zlătarii, de
la zoloto - aur) care plăteau o capitaţie (impozit pe cap, adică personal) de 50
lei pe an, restul câte 30 lei. Ţiganii din cuprinsul târgului care practicau diferite
meserii (fierari, potcovari, dulgheri etc.) urmau să fie trecuţi între membrii
corporaţiei de meseriaşi cu obligaţia de a plăti patenta (contribuţia anuală
plătită de meseriaşi sau negustori). Articolul 67, aliniatul 2 prevedea că ţiganii
de pe moşiile mănăstireşti sau ale boierilor, care practicau diferite meserii, erau
scutiţi de plata patentei. Interesant că autorităţile erau îndemnate să ia măsuri
ca să le uşureze viaţa, să-i facă a-şi pierde plăcerea de a vieţui fntru rătăcire şi
să-i alăture la ale pământului, intenţie lăudabilă dar care, indiferent de
IR Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Tribunalul Buzău, dosar 177 /1831, 205, 417, 528 şi 565/1833, 316
şi 658/1836.
19
Idem, fond Ocârmuirea Judeţului Buzău, dosar 11/1837.
14 V. Nicolescu
măsurile adoptate, nu i-au făcut să-şi uite pornirile lor boeme, de a se simţi
liberi şi neconstrânşi de vreo legiuire.
Articolul 117 stipula că mai multe sălaşe de ţigani de pe moşiile statului
formau o vătăşie, fiecare condusă de un vătaf (bulibaşa 20 ), iar sălaşele formau 4
subocânnuiri de ţigani aflate sub ascultarea Vomicului Temniţelor. Acesta
trimitea vătafilor listele cu numele ţiganilor birnici şi dajdia ce trebuia să o
plătească fiecare familie, obligaţie de care era răspunzător vătaful.
În caz de deces, văduva achita dajdia ultimului trimestru, pe viitor fiind
scutită de vreo obligaţie fiscală. Întâlnim în documente şi numele unor vătafi
de ţigani, de exemplu Vasile, care se judeca cu mai mulţi din ţiganii pe care-i
avea în ascultare, pentru că nu-şi plăteau dajdia; Ion, vătaf de ţigani domneşti
din plaiul Pârscov; 3 vătafi de ţigani chemaţi în instanţă de Hristodor Filitti,
pentru banii ce-i au În primire (adică cei strânşi de la ţigani şi pe care nu-i
predaseră), sau Lupu, vătaful robilor hatmanului Mihai Filipescu, care se
judeca cu boierul Ştefan Antonescu pentru nişte fân 21 • În alte cauze, figurează
ţigani acţionaţi în instanţă pentru datorii de bani - Puiu ţiganu din Buzău cu
Preda cizmarul, pentru 1O galbeni; Irimia ţiganul pentru 11 O lei datoraţi lui
Sava din Lipia, sau alt datornic, Sava ţiganu din Macoveiu (Padina) 22 •
Nu puţine sunt cauzele în care sunt judecaţi pentru diverse infracţiuni,
intrând astfel în conflict cu autorităţile. Un ordin din 6 septembrie 1831 către
ocârmuirea judeţului Buzău făcea referiri la unii dintre ţiganii boierilor ce sunt
rău nărăvi fi de se îndeletnicesc la feluri de nesuferite fapte precum ho/ii, jafuri
şi altele, un an mai târziu cerându-se măsuri pentru paza bunurilor
proprietăţilor. Este de reţinut numărul mare de plângeri ale locuitorilor
îngrijoraţi de numărul mare de furturi comise de către ţigani, astfel că se
ordonă ca toţi ţiganii care treceau prin judeţ să fie atent controlaţi şi
23
supravegheaţi . Alte documente conţin informaţii despre furturi: cinci ţigani,
învinuiţi pentru furtul unei noatene; Gheorghe Dobrin, Lere Simion Caraban,
Dragomir Caraban, Stoica Mogheci, Ştefan Gogoiu şi Constantin Vâlcu, robi
de pe moşia mănăstirii Mărgineni, pentru furt de vite; Nica, Dumitrache şi
Maria, bănuiţi de furturi în satul Cândeşti; Gheorghe Berindei şi Sava Prisada,
robi ai Episcopiei, furt de vite; Nicolae Moldoveanu, robul postelnicului
Costache, furt de vite; Radu Şerban, rob al boierilor Dăscăleşti (cu proprietăţi
la Aldeni-Cemăteşti), pentru că a furat două iepe şi o vacă de la Ghiţă
Solomon; Matei ţiganu, robul lui Petrache Slăniceanu, pentru că a spart o
prăvălie din oraş; Matei ţiganul, robul slugerului Petrache, pentru furt de bani
2
°Cuvânt de origine turcă -buluk başy = vătaful unui sălaş de ţigani.
21
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Tribunalul Buzău, dosar 215/1831, 159/1832, 310/1834.
22
Ibidem, dosar 815/1836.
23
Al. Gaiţă, art. cit., p. 8.
de la Pavel grecul; Radu ţiganu, pentru furt de piei; Ion Busuioc, rob pe moşia
mănăstirii Mărgineanu, furt de vite; Micu rudar, Gheuţă, Nicolae Moldoveanu,
Matei ţiganu, furturi de vite şi Marin ţiganu, croitor din Buzău, pentru că a
furat de la Andreiana, 30 coţi pânză şi o linguriţă de argint. Un alt document se
referă la fuga din arestul de la Foşcanii Munteni (reşedinţa judeţului Slam
Râmnic n.n.) unui ţigan rob de pe moşia din judeţ a hatmanului Mihăiţă
Filipescu, condamnat pentru furt, în 1832, la Vemeşti, fiind cercetaţi vătaful
Vasile şi fratele său, Constantin, pentru falsificare de monedă 24 .
Situaţia lor de robi, nemulţumirile datorate obligaţiilor, i-au determinat
nu de puţine ori să fugă în alte locuri unde credeau că pot duce un trai mai uşor,
cu atât mai mult cu cât nevoia de braţe de muncă îi determina pe cei care-i
primeau să fie mai blânzi cu ei. Nu de puţine ori Episcopia a intervenit la
domnie să se ia măsuri pentru a i se înapoia ţiganii fugiţi. Un document din 16
aprilie < 161 O> se referă la aprobarea dată Episcopiei de către domn de a-şi lua
ţiganii din satul Bora (Padina), alte documente, din <1639-1648> şi <1640-
1649> fiind primul cu o însemnare cu numele ţiganilor fugiţi, iar cel de-al
doilea un răvaş al episcopului Ştefan referitor la ţiganii fugiţi în Moldova.
Documentul din 2 noiembrie 1697 se referă la aprobarea dată Episcopiei de a-şi
strânge ţiganii fugiţi. Iar la 8 ianuarie 1629, Episcopiei i se da învoire să-şi ia
ţiganii de la Jipa din Vemeşti, nepotul mitropolitului Luca, fost episcop al
25
Buzăului • La 3 iunie 1764, ispravnicilor judeţului li s-a cerut să Întoarcă pe
cei fugiţi, dar la 27 decembrie acelaşi an, probabil datorită ineficienţei
măsurilor acestora, Episcopia solicita domnului învoire să aducă ţiganii aşezaţi
pe o moşie a Episcopiei Roman din Moldova 26 .
Documentele consemnează şi situaţii când anumite persoane încercau să
treacă fraudulos în Moldova ţigani. Un raport din 1831 al Ocârmuirii judeţului
Slam Râmnic către Vornicia din Lăuntru semnalând cazul turcului Mustafa
care a încercat să treacă în Moldova nu mai puţin decât 11 sălaşe de ţigani. În
1831 şi 1833, se semnalează că la graniţa cu Moldova erau mai multe sălaşe de
ţigani pregătit~ să trea~ă în celălalt prin~i.p.,at. S-a dispus luarea de măsuri
pentru a fi duşi la locunle de unde au fugit- . Pentru a contracara fenomenul,
s-a încercat şi acordarea unor înlesniri acestora, documentul din 9 ianuarie
24
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Tribunalul Buzău, dosar 5/1833, 221/1835, I, 31, 303, 372, 377,
470, 482, 487, 494, 522, 748, 766/1836; Al. Gaiţă, art. cit .. p. 8.
25
Indice cronologic nr. 3, p. 28, nr. crt. 196; p. 34, nr. crt. 297; p. 42, nr. crt. 414; p. 43, nr. crt.
426; p. 130, nr. crt. 1620.
26
Dim. G. Ionescu, op. cit., p.96.
27
A.N.I.C., fond Vornicia din Lăuntru, dosar 270/1831; Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Ocârmuirea
Judeţului Stam Râmnic, dosar 46/ 1831; 14/1833.
16 V. Nicolescu
1648 referindu-se la apărarea de globnicii domneşti a ţiganilor străini de pe

28
moşiile mănăstirii Măxineni .
Şi în secolul al XIX-iea fenomenul va continua, dovadă fie intervenţiile
la autorităţi pentru a-i ajuta să-i readucă în stăpânirea lor, fie procesele de la
tribunal pentru acelaşi scop. În 1833, vătaful Dumitrache a intentat acţiune
judecătorească pentru o ţigancă fugită la Focşani, Hristodor Filitti reclama că,
i-au fugit mai mulţi ţigani, iar postelnicul Gheorghe din Podu Muncii reclama
şi el fuga ţigăncii Maria • În 1840, Scarlat Ghica infonna Ocârmuirea jude-
29
ţului Slam Râmnic că o familie de ţigani de pe moşia sa a fugit în Moldova. Ba

chiar se întâlnesc situaţii când robii ţigani se mai vând. Este cazul lui
Alexandru Ghica sau al Elencăi şi Alecu Florescu care au vândut 5 suflete de
30
ţigani lui Grigore Tăut . În această situaţie, în afară de măsurile privind grija
ca aceştia să nu fugă, sau de urmărire, prindere şi aducere în locul de unde au
plecat, s-au efectuat evidenţe cu cei fugiţi, listele respective fiind comunicate
de către subocârmuitori, astfel că ocârmuitorul judeţului Saac (Săcuieni,
desfiinţat de la 1 ianuarie 1845 n.n. ), vecin cu judeţul Buzău, primea de la
subocârmuitorului plaiului Pârscov, prin vătaful ţiganilor de pe moşia
căminarului Alecu Ghica, un tabel cu ţiganii pe care acesta îi comunicase ca
fugiţi. În 1836, tot la Săcueni se făcea referire la cei 200 de ţigani fugiţi şi
stabiliţi pe moşiile Măgura şi Ungureu 31 •
Pentru o mai bună cunoaştere a situaţiei ţiganilor, în 1832, se solicită
ocârmuitorilor să efectueze o catagrafiere a ţiganilor aflaţi pe moşiile boierilor.
Pentru plasa Câmpul a reieşit că pe moşia lui Mihai Filipescu erau 1O familii,
baronul Brâncoveanu avea 6, alte familii aflându-se pe moşia logofătului
Dumitrache Hrisoscoleu - Buzoianu. Alţi robi ţigani sunt înregistraţi pe
moşiile Zărneşti de Slănic şi Racoviţeni, proprietatea postelnicului Costache
Suţu; moşia Caragele, proprietatea soţiei răposatului Săndulache Hrisoscoleu;
moşia Aldeni, proprietatea lui Barbu Dăscălescu; moşia Cemăteşti, proprietatea
lui Dan Dăscălescu. Pentru cei de pe moşiile din plaiurile şi plăşile judeţului,
catagrafierea s-a efectuat în 1838. Astfel, listele cu ţiganii din plaiul Slănic
înregistrează pe Şerban lăutarul, clăcaş al mănăstirii Vintilă Vodă, proprietar a
3 pogoane, cal şi vacă, fierarul Vlad, fiul lui Toader, cu 13 pogoane luate în
dijmă şi 13 vite mari; Toader, fiul lui Marin, ce lucra 13 pogoane; Radu, fiul lui
Pătraşcu, ţigan boieresc; Radu, fiul lui Marin, clăcaş; la Mânzăleşti, 9 familii,
iar la Schei-V.Vodă, 5,6% dintre cele 176 familii erau ţigani. În catagrafia din
1832 a oraşului Buzău sunt înregistraţi 85 ţigani, 107 ţigănci, cu 13 7 copii (70
28
Globnic, de la slavonescul globa =amendă.
29
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Tribunalul Buzău, dosar 233/1833, 48511834, 281/1836.
30
Ibidem, dosar 22 şi 70/1835.
31
Al. Gaiţă, art. cit., p. 10.
băieţi şi 67 fete), reprezentând 1,2% din totalul populaţiei târgului de la acea

dată .
32
În această situaţie, în consens şi cu situaţia din celelalte state europene,

încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea se fac auzite voci care cereau
emanciparea ţiganilor, procesul de dezrobire derulându-se pe parcursul a două
decenii. În 1832 s-a elaborat Legea pentru Îndreptarea orânduielii ţiganilor
statului prin care se stabilea, pe lângă alte prevederi, obligaţia ca aurarii să
plătească 55 lei (capitaţia şi zeciuiala) iar ceilalţi câte 33 lei. În 1840 Obşteasca
Adunare a reglementat şi situaţia robilor mănăstireşti, şi erau obligaţi la plata
capitaţiei de 30 lei, plus zeciuiala de 3 lei. La 22 martie 1843 s-a dispus
dezrobirea ţiganilor statului, aceştia fiind scoşi de sub ascultarea Vorniciei
temniţelor şi trecuţi în seama ocârmuitorilor de judeţe, la 28 august 1843,
Departamentul Trebilor Dinlăuntru al Ţării Româneşti comunicându-le
acestora ca într-un an şi jumătate să ia măsuri pentru sedentarizarea ţiganilor
din judeţul lor. La 11 februarie 184 7 domnitorul Gheorghe Bibescu propune
votarea unei legi prin care se reglementa eliberarea ţiganilor aşezămintelor
religioase, capitaţia ce trebuia plătită de aceştia urmând să intre în fondul
pentru răscumpărarea lor. Punctul 14 din programul Revoluţiei de la 1848,
prevedea dezrobirea /igan;/or fără despăgubire, la 26 iunie guvernul
provizoriu decretând eliberarea robilor de pe moşiile boiereşti, aplicarea
prevederilor acestui decret fiind atribuită Comisiei pentru eliberarea robilor.
Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării
Româneşti a fost promulgată la 8/20 februarie 1856, eliberându-se astfel efectiv
şi robii boierilor, pentru fiecare fostul stăpân primind 1O galbeni despăgubire.
Legea stabilea ca dările plătite de robii eliberaţi să intre în fondul de unde se
plăteau despăgubirile, dar şi obligaţia ca foştii robi să se statornicească. Astfel,
ei au devenit oameni liberi, asimilaţi fiscal cu birnicii, dar în minus faţă de
aceştia nu beneficiau de un lot de pământ, de vite şi unelte de muncă. De aceea,
nedeprinşi cu munca câmpului, vor presta în continuare meşteşugurile lor tradi-
ţionale.
Cu timpul, o parte dintre ţigani încep să se statornicească în oraşe,
Muntenia fiind din acest punct de vedere regiunea cu cea mai mare populaţie
ţigănească (ex. Buzău, Mizil, Râmnicu Sărat). La 8 septembrie 1934, un
„reporter de investigaţii" al săptămânalului „Acţiunea Buzăului", Pompiliu
Ionescu, însoţit de fi'atele Pâslaru (George Pâslaru, directorul publicaţiei n.n.),
ocazional fotoreporter, au făcut un amplu reportaj, intitulat sugestiv
Bănceasca, satul cu oameni.... oacheşi şi subtitlul: Un sat uitat de Dumnezeu şi
prefectură etc. Iată ce a ţinut să transmită el cititorilor:
32
Ibidem, p. 11.
18 V. Nicolescu
( .... ) Câ/i dintre buzoieni s-au Întrebat vreodată unde este satul
Bănceasca, sat unde trebuie să se găsească mulţi /igani, sau, cum le zice pe
numele hăi mare, romi. ( ... ) Bănceasca se află la marginea de nord-vest a
Similescei, lizieră care serveşte de bază de plecare În instruc/ia militarilor. Pe
hartă e greu de găsit, la prefectură nu există În catalogul satelor şi comunelor.
Din punct de vedere administrativ, deci, Bănceasca este inexistentă. Din punct
de vedere sociologic Însă, Bănceasca nu numai că există, dar ceva mai mult, ar
putea servi drept obiect pentru o monografie ce n-ar fi lipsită de interes şi de
pitoresc, rar şi impresionant.
Cu trăsura sau automobilul ajungi foarte iute la Bănceasca, dacă nu a
plouat. Înghi/i doar ceva praf, te deranjezi la stomac din cauza hârtoapelor
na/ionale şi atât. Intrarea unui vehicol modern În sat este un eveniment cu totul
neaşteptat. În alegeri, când demagogii cutreieră toate coclaurile, Bănceasca
este totuşi uitată. În ziua votării, electorii de la Bănceasca sunt aduşi cu
jandarmii, votează conform ordinului patului de puşcă şi pe urmă se Întorc la
vetrele lor, bucuroşi că au scăpat teferi ...
Şoseaua, când ne-am dus noi, părea proastă ca orice şosea din judef.
Praf mult şi gropi. Pe margini păsări şi animale moarte, parcă ar fi fost În
oraş la noi, În şan/urile făcute de primărie la Obor... Popula/ia este formată
integral din romi săraci, de meserie, din tată-n fiu comercian/i de vechituri, de
mărun/işuri, cărămidari sau fierari. În zilele de târg, joia mai ales, oborul de
vite şi de cereale este plin de aceşti negustori. Ace, bolduri, a/ă de cusut,
piep/eni, brice, bricege, nasturi, săpun, şireturi, copci, oglinjoare etc. sunt
obiectele principale care umplu tarabele ambulante agă/ate de gât şi plimbate
din Bănceasca la Buzău, la târg şi din târg Înapoi acasă. ( ... ) Jar după ce se
termină târgul, după ce clien/ii se răresc de tot sau nu mai apar deloc,
negustorii noştri pleacă spre casă cinstindu-se din loc În loc, bătându-se pu/in,
sau, dacă sunt mai sti/afi, numai se Înjură.
Nevestele lor cară din obor coceni de porumb pentru foc, ducând
sarcinile În cârcă. Alteori ele umblă cu traista pentru ca să poată duce şi
copilul În locul sarcinii de coceni.
(... ) Bănceasca are un aspect absolut aparte: droaie de câini Înhăita/i,
tolăni fi sau „ În doi", copii (puradeii) În pieile goale sau În cămaşă, copăi
agă/ate de pere/ii de pământ, sau cofe vărsate, băltoace mici În fa/a caselor,
sau, mai rar, porci tolănififilosofic În noroi, case cu uşi „ În construc/ie" şi cu
foale În ferestre sau cu hârtie multicoloră, dar mai ales roşie; câte un baros
alături de o pereche de foale Înseamnă că locatarul este mare meşter potcovar.
( .... ) Oacheşii din Bănceasca au biserică şi (. ..) cimitir. ( ... )I-am Întrebat
de Ca/inic Şerboianu, .fi-untaşul romilor bucureşteni, unii dintre interlocutorii
mei dădeau din umeri, a/fii se uitau În altă parte, a/fii clipeau. Iar la
Întrebarea dacă au auzit de romi mi s-a răspuns: N-am auzit. Pe la noi nu-i
aşa ceva ...
( ... )Şi amintindu-mi că Buzăul este fieful electoral al actualului ministru

al Instrucţiunii, i-am Întrebat unde mva/ă puradeii. Mi s-a răspuns: sunt vreo
două sute de copii, dă şcoli n-avem să Învă/ăm, că n-avem bani ! ( ... )Ştiu prea
bine că d. ministru al şcolii na/ionale este d. dr. C Angelescu, care ar putea
foarte bine să facă la un fel cu copiii din Bănceasca. A ajutat d-sa multe
genera/ii de elevi, mai mult sau mai pu/in cu tragere de inimă la Învă/ătură, să
ajute şi pe aceşti nenoroci fi descu/f i şi goi ...
( ... ) Un sat sărac, uitat acolo În marginea comunei Simileasca şi totuşi
acest sat poate fi socotit un veritabil document sociologic. Multi dintre
locuitori sunt limita/i... Unii Însă au o inteligentă scânteietoare, numai că
această inteligentă se pierde la jocuri de noroc, În ho/ii şi altele, nefiind
canalizată pe căi bune. Un sat sărac... unde poate va descinde cineva din
fruntea treburilor judeţului, pentru a aduce o cât de mică alinare, edilitară
măcar, /iganilor de la Bănceasca, /igani care trăiesc În mizerie, izo/afi şi
uita/i, dacă nu chiar necunoscu/i.
Anii celui de-al doilea război mondial au însemnat şi pentru rromii de la
Buzău o perioadă de frustrări şi suferinţe, o parte dintre aceştia, în special cei
nomazi, fiind adunaţi şi duşi departe, pe meleaguri străine şi neprimitoare, în
Transnistria, mulţi aflându-şi sfârşitul în lungul şi chinuitorul periplu spre o
destinaţie sinonimă astăzi cu holocaustul. Cei care s-au întors îşi aminteau cu
groază suferinţele îndurate, despăgubirile primite, mult prea târziu de unii,
nefiind în măsură decât a compensa, în parte, zilele de groază, umilinţe şi
suferinţe din acei ani. Au revenit pe meleagurile de unde fuseseră smulşi cu
brutalitate, reluându-şi traiul lor boem, alături de comunităţile care-i
acceptaseră dintotdeauna, cu bunele şi relele lor.
Şi este interesant că ideea din 1934 a reporterului Pompiliu Ionescu,
despre posibilitatea unei cercetări sociologice în zona ocupată de rromi s-a
materializat în secolul XXI, când la Buzău a sosit cercetătorul francez Samuel
Delepine, spre a culege datele necesare pentru teza sa de doctorat, care, pe
lângă comunităţile urbane de rromi din Bucureşti (Ferentari) şi Timişoara
(Fratelia), a avut în vedere şi rromii din Simileasca, concluziile fiind
comunicate în cadrul unui simpozion internaţional organizat în mai 2005 la
Buzău. Datele statistice confirmă că populaţia rromă reprezintă 1O % din
numărul locuitorilor municipiului, constituind cea mai mare concentraţie de
membri ai acestei etnii din sud-estul ţării. Datele recensământului din 2002
arată că la Buzău erau 5579 rromi, aceasta în situaţia în care nu toţi şi-au
declarat real apartenenţa la etnie. Iar în privinţa situaţiei materiale există o
20 V. Nicolescu
discrepanţă între cei cu locuinţele în Aleea Grădinilor, care sunt foarte săraci şi
o mare parte dintre cei din Simileasca care se ocupă cu comerţul.
La nivelul judeţului au fost înregistraţi 33.642 locuitori de etnie rromă,
din care 14.429 (42,4 %) în mediul urban şi 19.348 (57,6%) în mediul rural.
Unii au declarat că nu au nici o meserie, alţii că sunt agricultori, zidari,
mecanici, sudori, cărămidari, spoitori, lăutari ş.a. 33 .
În prezent, ca peste tot în ţările Uniunii Europene, din care de la 1
ianuarie 2007, face parte şi România, se pune cu mai mare acuitate problema
integrării membrilor acestei minorităţi, destul de numeroasă, din judeţul nostru,
prin acces, în anumite condiţii, la educaţie şi piaţa muncii. Pentru aceasta este
nevoie de informaţii certe, astfel că se lucrează la întocmirea, pentru toţi, a
documentelor de identitate, alfabetizarea celor care nu au urmat cursurile
şcolare, asigurarea unor condiţii normale de locuit şi accesul la proprietate,
strategie elaborată de Guvernul României în parteneriat cu organizaţiile de
rromi.
THE GYPSIES (ROMA PEOPLE) OF BUZĂU
Abstract
The study evaluates a controversial ethnic community, with its good

and bad, from the first information about this within the county territory until
today.
There are references to their status, according to the ownership, the
social organization in their daily lives, and the problems they faced.
Also, there are details about their evolution from nomads to the
establishment situation in rural areas, especially in towns and cities, to their
nowadays lifestyle.
33
•• Opinia", marţi, I O ianuarie 2006, p. 8.
MOŞNENII CURBURII ŞI PROCESELE LOR
(IV)
Alexandru GAIŢĂ
ENCULEŞTI Satul de la Beceni, deşi vechi, are parte de reţineri

documentare destul de târzii. Câţiva membri ai cetelor Enăcheştilor, Potlogea şi
Becenii descălecători sau a Preoţilor plus Enculeştii locuiau, pe la 1890, în
cătun 1• Cunoscută va fi localitatea şi sub denumirea de Valea Vacii în ea
aflându-se, spre 1892, 40 de locuitori. Moşia de aici Cârteanca şi aceea a
şetrarului Iancu Caloian aveau peste 220 ha. Satul de la 1912 avea 14 moşneni
între cei 219 locuitori. În 1930 numărul locuitorilor ajungea la 289, iar în 1941
la 308 în 67 de case.
EPUREŞTI În timp Iepureştii (Epureştii) au ţinut de judeţele Slam
Râmnic şi Brăila şi probabil de Buzău. Într-un document din 9 iulie 1519, dat
la Piteşti, se arăta „iar Oană a aşezat pe Bârcă în Epureşti peste a patra parte de
ocină şi peste baltă" 2 . Vătaful Mirăuţă era amintit în 1O iunie 1613 ca achizitor
de terenuri ,,Însă partea Udrească toată, pentru 4000 aspri" 3 • Mai apare satul în
9 iulie 1639 prin nepoata lui Dobre din Epureşti care primea mărturie de la mai
mulţi moşneni pentru moşia ei de moştenire • Martori de aici sunt amintiţi şi la
4
17 aprilie 1657, dar pentru Balta Albă. La fel se petreceau lucrurile la 17 aprilie
sau 25 noiembrie 1657 când uncheşul Muşat, Şendrea, Opriş şi Rădule erau
martori tot pentru Balta Albă 5 • Un conflict acut se căuta a fi rezolvat în 13
aprilie 1659 la Târgovişte. Acum vodă întărea căpitanului Iancu şi fratelui
acestuia, slugerul Negoiţă, „partea Frumuşanilor, 591 stj., partea Dăspicaţilor,
302 stj., jumătate din partea Ţugueştilor, 469 stj., pentru că aceste părţi au fost
cumpărate de Mihail vv. cu bani gata de la moştenii satului Epureşti şi le-a
miluit lui Oancea logofăt, pentru dreaptă şi credincioasă slujbă; acesta le-a ţinut
până a plecat în pribegie cu Şărban vv., ( ... )iar când el s-a întors din pribegie,
nu a avut putere să se judece cu moşnenii din sat, ai căror bunici şi părinţi au
1
MDGR, V, p. 96, c. I.
2
DRH, 8, II, p. 353, nr. 184.
3
DIR, 8, XVIl/2, p. 204, nr. I 89.
CDŢR, IV, p. 659, rez. I 520.
4
5
Ibidem, IX, p. I 85, rez. 309.
Analele Buzăului V, Buzău, 2013, p. 21- 70.
22 A. Gaiţă
vândut aceste ocine lui Mihail vv. Astfel, ei le-au împresurat ţinându-le aşa
până în zilele domnului" 6 . Era urmarea procesului deschis de Iancu împotriva
cetei moşnenilor luându-se, cu această ocazie, patru bătrâni care ,,au împărţit
ocina Epureştilor în 8 părţi, anume: Frumuşanii, Bujorasca, Leoteasca,
Cuceasca, Gărdeasca, Măzăreasca, Despicaţii, Ţogoeştii, iar pentru părţile
numite Bujorasca, Leoteasca, Cuceasca, Gărdeasca şi Măzăreasca au adeverit
că n-au fost vândute lui Mihail vv.; pentru părţile Frumuşanii. Dăspicaţii şi
jumătate din Ţugueşti nu au putut jura. Astfel, le-au dat să le ţină Iancu! căpitan
cu fraţii lui, căci şi-au răscumpărat părţile lor ce le aveau de la Oancea logofăt.
Jancul căpitan, cu fraţii, s-a tocmit cu sătenii ca să ţină el din partea
Frumuşanilor, 2 părţi, 591 stj „ iar Semul, cu ceata lui, să ţină a treia parte, 296
stj.". Un Stan vindea toată moşia Cuceştilor „din hotarul Despicaţilor până în
hotarul Loloeştilor" la 5 iulie 1668 . Hotărnicia moşiei Epureasca se producea
7
la 20 octombrie 1748 8 . În 25 septembrie 1760 începea un alt proces pentru

moşie.
ERNATICA Cu numele luat ori de la deal ori de la pârâu, cătunul

Iernatica a fost legat de cei de la Pardoşi. Despre moşnenii de la Iernatica din
plasa Râmnicului de Sus a Slam Râmnicului documentele îi reţin laolaltă cu cei
de acolo, dar după 1800. A fost cătun de reşedinţă al comunei Pardoşi cu 340
de locuitori la 1896.
ESTĂU Vezi Istău şi Mizil
F ARAOANELE Aflată în plasa Oraşu, a fostului judeţ Râmnicu Sărat,
va ajunge localitatea, care a „ţinut" şi de comunele Dălhăuţi şi Vârteşcoiu, la
judeţul Vrancea prin legea nr. 3 din 16 februarie 1968. Tradiţia duce la figura
de întemeietor a unui cioban transilvănean - Faraoneanu - aflat în
transhumanţă pe la 1500. În 23 mai 1562 în faţa lui Petru Vodă se prezentau
Dobromir (Pace bună), Comana soţia sa şi Muşa sora lui Dobromir unde „au
aşezat pe nepotul de soră, anume Drăgan, peste ocina lor şi averi şi dobitoace şi
scule, peste toate, ca să le fie lor în loc de fiu" 9 . Poate surprinde în document
faptul că odată cu înfierea se mai amintesc şi alţi locuitori din Budeşti cu
achiziţiile lor ca Mihail şi Danciul ce cumpărau aici „2 ogoare de la Stoica şi
de la Radul, pentru 100 de aspri, un ogor în Dumbravă, iar celălalt ogor la
Râmna. Şi iarăşi să-i fie lui Dobre al lui Isoe ocină în Budeşti, din partea lui
Neagu! jumătate". Era urmarea sumelor mari percepute pentru eliberarea
documentelor de unde asocierea localnicilor. Un loc al mănăstirii râmnicene
6
Ibidem, p. 375, rez. 702.
7
BAR, Doc. ist., CCXCIX/39.
8
ANIC, fond Mănăstirea Sf. Ioan Focşani, XXXl/6.
9
DIR, B, XVl/3, p. 163, nr. 196.
Moşnenii curburii şi procesele lor 23
era reţinut într-un document din 25 noiembrie 1689 10 . O ocină, din apa
Milcovului până aici, se măsura la 25 septembrie 1692, iar o hotărnicie se
efectua în 31 martie 1854 11 . Hotarul satului mai era pomenit la 1688, 1690 şi
1708. Mai cunoscută va fi localitatea datorită meşteşugului confecţionării
buţilor de vin pentru ruşi, cercurile fiind confecţionate din mesteacăn şi din
frasin 12 . În 188 7 moşnenii de aici, alături de cei din Broşteni şi Vârteşcoi, se
judecau cu Fotin Robescu la Focşani motivul fiind legat de hotărnicia de la
Valea Rea. Două cătune - Faraoanele şi Pietroasa - compuneau localitatea spre
1900 pe când avea aproape 800 de locuitori. În 1930 populaţia era de I.O 14
locuitori, iar la 1941 în 252 case trăiau 1.069 locuitori.
FAŢA L Ul NAN A aparţinut localitatea buzoiană de comunele
Bălăneşti şi Cozieni. Cătunul de la Bălăneşti avea o sută de locuitori la sfârşitul
secolului XIX. În 1930, fiind recenzat la Cocârceni, nu avem date asupra
numărului de locuitori, dar în 1941 în 23 de case se aflau 85 de suflete.
FAŢA MALULUI Vezi Lopătari.
F ĂCĂIENI Pe vechi, Făcăianii au ţinut de judeţul Saac şi apoi de
Prahova fiind arondată localitatea la comunele Plăieţu, Măneciu Ungureni şi
Măneciu. Probabil un prim document se referă la Dragosina cu cele trei fete ale
sale care vindeau în 25 mai 1645 vătafului Coadă din sat ocina lor „cât se va
alege depretutindenea, mult, puţin, de peste tot hotarul". Nu se uita
menţionarea acordul megiaşilor „şi din sus şi din jos" • Între cei şase boieri
13
din 21 iunie 1652 de la Surani, care hotărniceau şi împietreau cele o~t

pământuri vândute lui vodă, se afla şi Condă (Coadă) vătaful din Făcăiani .
4
Peste aproximativ o lună, se menţiona că a treia parte a satului aparţinea lui

Apostolache comisul. Era martor amintitul căpitan Coadă şi la 11 octombrie
1658 pentru Verbila.
FĂGET Vezi Scăioşi. A aparţinut satul, din fostul judeţ Saac şi apoi de
Prahova, de comuna Drajna.
FĂGETU În vechime satul Făgetul a aparţinut de comuna Buda, judeţul
Slam Râmnic şi apoi de judeţul Buzău.
FĂ TULEŞTI Localitatea s-a aflat în Saac şi apoi în cadrul comunei
Calvini din judeţul Buzău. Vechiul cătun moşnenesc era amintit la 1892 numai
prin moşia omonimă cu cele trei sfori ale sale-Teişu, Fătuleasca şi Siliştea. În
16 iunie 183 5 era reţinut, prin preotul Grigore de la biserica din Calvini, ce
cumpăra „pă seama bisericii Fătuleşti" o Cazanie cu 50 de lei şi 20 de parale
10
ANIC, fond Mănăstirea Râmnicu Sărat, IIl/28.
11
Idem, fond Mănăstirea Văcăreşti, XXXIIl/4.
1
~ Vezi şi Dodun des Perrieres, Monografia regiunii Odobeşti din punct de vedere viticol,
Bucureşti, 1924.
13
DRH, B, XXX, p. 211, nr. 170.
1
~ Ibidem, XXXVII, p. 189, nr. 219.
24 A. Gaiţă
împreună cu locuitorii de aici. Prin „bună învoire şi tocmeală" şi pentru suma

de 1.650 de lei, la 14 iunie 1841 se vindea o bucată de pământ de Mihail
Săseanu către Gheorghe, fiul lui Niţă Moldoveanu din Cărbuneşti. Ultimul
cumpăra 30 de stânjeni în hotarul Vereş. La judecătoria Saacului în 4 ianuarie
mai legalizase o tranzacţie Gh. N. Moldoveanu când cumpărase 50 de stânjeni
de la Gheorghe sin Dumitru Fătul din Calvini în hotarul Fătuleşti „însă 40
stânjeni din ocolnica siliştei satului nostru Fătuleşti, iar zece din hotarul
Vereş". În iunie, acelaşi an, mai vindea Gh. Fătu alţi 30 de stânjeni moşneneşti
către preotul Radu din Calvini • Cele trei sfori- Fătuleasca, Teişul şi Siliştea -
15
formau moşia moşnenilor de aici de 347 ha. dintre care 220 ha. erau de
pădure •
16
FĂUREI A „umblat" localitatea în trei judeţe Râmnicu Sărat, Buzău şi

apoi Brăila ca să nu mai amintim de cele trei-patru locaţii în lungul istoriei
sale. Barbu din Domireşti şi Dumitru Sfărgol în 6 mai 1651 vindeau jupânului
Iane o ocină „den partea Remitii, dentru moş, jumătăţi, anume stânjeni 50,
drept bani gata 57''. După menţionarea lipsei vreunei presiuni în continuarea
documentului, scris de iuzbaşa Mircea din Râmnic, se arăta că „mere ocina,
den apa Râmnicului până în hotarul Frăsinetului. Şi o-m vândut noi, de bună
voia noastră, şi cu ştirea tuturor fraţilor noştri de pre moşie" 17 . O altă moşie era
vândută la 17 noiembrie 1657 de paharnicul Ionaşcu împreună cu soţia sa
Maria. Vasile şi Neniu din Tătăranii Buzăului vindeau cu acordul moşnenilor o
moşie de aici, 180 de stânjeni, în 1O septembrie 1658 lui Toader Dovleatul din
18
Şchiopeni • În 2 februarie 1663 se înregistra o danie spre hotarul dinspre
Frăsinet, iar la 15 decembrie 1700 satul apărea ca proprietate a mănăstirii
Cotroceni „pentru că 1-a cumpărat răposatul Şerban vodă de la jupâneasa
Caplea Buzeasca". Două învoieli se produceau în 8 şi 15 iunie 1721 între Radu
Ţapora şi Drăgan clucerul. Totuşi, cei doi vor ajunge la un proces în 30
septembrie 1721. În 1835 localitatea aparţinea de Buzău şi avea 40 de
gospodării • Se judecau la Bucureşti în iunie 1837 Manolache Faca cu
19
logofătul Dimitrache Hrisoscoleu pentru împărţirea unei moşii pe care o

stăpâneau în devălmăşie. Acum se menţiona că satul în trecut fusese adunat de
tatăl logofătului 20 • Probleme grele vor avea de înfruntat cei de aici din partea
lui Teoharie Manoil care în 1836 le pretindea sume fabuloase pentru unele
împrumuturi în cereale 21 • O carte de alegere pentru moşia Făurei - Buzău
15
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău. Condici, dosar 12/1841, f. 43 v.
16
MDGR, III, p. 346.
17
DRH, B, XXXVI, p. 89, nr. 83.
18
BAR, Doc. ist., CCXLVIl/37.
19
C. C. Giurescu, Principatele române .„, p. 218.
w ANIC, fond Inaltul Divan, dosar 8127/1837, f. I.
21
O sintagmă era valabilă pe atunci - „Banul este rar".
intervenea la 1836 22 . În 3 august ca hotarnic ales figura T. Paladi. La 7 august,

acesta era cerut şi de serdarul Gr. Tăut pentru moşiile sale Surdila, Făurei şi
Moşasca sau Vizireni. La ultima se derulase cu puţin timp în urmă o
. . 13
ep1zoot1e- .
FĂUREII VECHI Conform documentelor din secolul al XIX-iea satul
ţinuse de Buzău. Numai 13 locuinţe se mai aflau aici spre 1830.
FÎLFOEŞTI De judeţul Slam Râmnic a ţinut satul în trecut. Sub
presiunile fiscale iuzbaşa Cârste cu fratele său Eftimie vindeau la 27 aprilie
1714 partea de moşie ce o aveau după moşul lor Haiduc, jupâneasa Safta fiind
achizitoarea . Din păcate alte documente sunt mai greu de depistat.
24
FÎNTÂNA CAPREI Vezi Toropăleşti. De comuna Buda a ţinut satul

ce s-a aflat în judeţul Râmnicu Sărat.
FÎNTÂNA TURCULUI Satul din plasa Râmnicu de Sus a ţinut de
Homeşti, de Grebănu şi iar de Homeşti. În arhiva fostei mănăstirii Rm. Sărat
era reţinută aşezarea la 1806, 1813 şi 1869. Va figura localitatea şi în cele două
ediţii ale hărţii ruseşti din secolul al XIX-iea. O parte din locuitori vor pleca
după alunecări de teren şi vor întemeia satul Dărâmaţi.
FÎNTÎNELE A făcut parte satul din comunele Istriţa de Sus, Vispeşti
şi Năeni ajungând apoi la Prahova. Un Oprea al Corei vindea o moşie în
Brăgăreşti „în partea Cepariului" la 13 decembrie 1632. Achizitori erau mai
mulţi moşneni din Vaideel. Oprea Moţoc, şi alţii erau martorii menţionaţi în 26
noiembrie 164 7 pentru Ceptura 25 . Comisul Udrea de aici se număra între cei 12
boieri care, la 17 ianuarie 1655 cercetau situaţia unei ocini a lui Dragu iuzbaşa
de la Cislău. După Ciuma lui Caragea, satul se va muta de pe Dealul
Bozienilor. În arhiva mitropoliei figurează la 1694 hotarul satului, iar în cea
episcopală la 1766. O vie zestrală vindea în 1855 D. Andreescu către
postelnicul Al. Mândricel 26 .
FÂNTÂNELE Aflat în trecut la Saac va figura satul în cadrul plasei
Cricov de Prahova el fiind pomenit în 15 iunie 1499 la întărirea dată lui Chicoş
jupanul şi fiicelor sale 27 . Slugerul Oprea cu fratele şi cu verii săi aveau parte de
o întărire la 13 octombrie 1533 pe mai multe sate între care şi Fântânele 28 •
După unii, menţiuni se vor face asupra satului şi la 1550, 1561, 1579, 1584,
22
BAR, Doc. ist., CCCCLXXIX/204.
23
Pompei Gh. Samarian, Medicina şi.farmacia în trecutul românesc, I 775-1834, li , Bucureşti,
1938, p. 490.
24
ANIC, colecţia Achiziţii Noi, MMDCl/14 (nr. 3).
25
DRH, B, XXXII, p. 308, nr. 302.
26
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 333/1855, f. I.
27
DRH, B, I, p. 477, nr. 292.
28
Ioan - Radu Mircea, Catalog ... , p. 66, nr. 415.
26 A. Gaiţă
1585, 1588 şi 159429 . Din nou amintit era satul în 22 iulie 1570 când
Alexandru Mircea Vodă întărea jupaniţei Neacşa părţile fratelui ei Stanciu cu
viaţa-i atât de agitată 30 . Jitelniţa Ana lăsa în 7 august 1609 mănăstirii Strâmbul
partea ei de peste tot hotarul la Fântânele. Gestul ţinea de tradiţie şi era reţinut
în proscomidia lăcaşului întru pomenirea celor de dinainte, dar şi pentru
sufletul celei de acum 31 • Deşi donaţia se efectuase pe vremea lui Mihai
Viteazul, Stoica spătarul, fiul vomicului Dumitru o contestase dar neputând
aduce cei 12 boieri ceruţi, va pierde. Un Drană, Tudor, Marin, Fundea şi un Sin
apar în calitate de cumpărători a unei ocine de la Ceptura în documentul din 8
mai 1619 când lui Staicu paharnicul i se întărea ocina. Scandalul va porni între
achizitori şi boier, ultimul pretinzând că moşia era părintească, ,,ci a lepădat
toţi banii lor înapoi câţi sunt mai sus spuşi, pentru că el este mai volnic decât
acei oameni ce sunt mai sus zişi" 32 . Un Torde de aici, dar şi un Usturoi apar în
calitate de martori în 6 noiembrie 1622 pentru ocina lui Păcală de la Cepturele
(Ceptura) 33 . Un schimb de proprietăţi avea loc în 8 februarie 1628, între Toader
din Fântânele, logofătul Avram şi cu Nica fiul acestuia . Acum logofătul
34
Avram schimba cu Toader o ocină în Ceptura pentru o vie tot de acolo. În 3

noiembrie 1630 paharnicul Staicu Rudeanu vindea împreună cu soţia sa Rada
ocini şi la Fântânele către vei comisul Buzinca 35 . Pentru cei trei băieţi ai săi în
6 mai 1632 spătarul Stoica scria zapisul care îi îndreptăţea la moştenire. În
document se amintea „şi de la Fântânele dentra-mândouă hotarele ce să chiamă
Văsiască şi Dătculească" 36 . Voicu, Bălan, Tudoran, Lazăr, Drăgan şi alţii erau
moşnenii care la 23 martie 1636 vindeau jupânului Hrizea un vad de moară
„însă din stejaru până Ia un ulm, cum merg şi semnele" • Bunea, alături de alţi
37
moşneni, obţinea stăpânire la Cepturi în 27 aprilie 1636, după un proces cu

jupânul Buzinca şi cu fiul acestuia slugerul Preda . Neacşu armaşul apare ca
38
martor pentru Tătărăii de Dâmboviţa în 8 februarie 1636, iar Stoica Udrescu

39
era şi el martor în 6 iunie 163 7. Spătarul Radu era aldămăşar în 1644 la Valea
Părului 40 . De la Moma „pe care a ţinut-o Tatul Orăşean" cumpărase, în partea
Zăblăiască ante 1644, moşneanul Ştefu din Budureşti, dar şi de la Pătraşco,
29
M. Apostol, op. cit., p. 184.
30
DRH, 8, VI, pp. 270-271, nr. 217.
31
DIR, 8, XVII/I, pp. 401-402, nr. 359.
32
Ibidem. pp. 363-364, nr. 326.
33
Ibidem, XVII/4. p. 202, nr. 217.
34
DRH, 8, XXII, pp. 10-11, nr. 10.
3
~ Ibidem, XXIII. pp. 286-287, nr. 170.
36
Ibidem, pp. 559-560, nr. 3 71.
37
Ibidem, XXV, p. 250, nr. 237.
3
x Ibidem. p. 276, nr. 262.
CDŢR. IV, p. 307, rez. 667.
39
40
ANIC, fond Mănăstirea Cotroceni, XVII/68.
Oancea şi de la preotul Radu 41 . În Fântânele primea banii, nouă ughi,

postelnicul Stanciu care la 4 august 1650 vindea 54 de stânjeni la Brăgăreşti .
42
Pentru partea mănăstirii Gruiu se ajungea în 22 mai 1651 la prezenţa aici a 12

boieri pentru a se trece la efectuarea hotărniciei „am tras ocina pen trei locuri
la amîndoo capitele, şi la mijlocul ocinei, ales-am partea Păduri(i) postelnic şi
afrăţini-său, lu Dumitru logofăt, de o am dat den jos despre Tătărăi, alesu-le-au
funea la capul ocinei depre Loloeşti i Stănceşti, stânjeni 325. Şi am pus piatra
împotriva pitrilor a Loloeştilor şi Stănceştilor la vâlcea" . Mai este pomenit
43
satul prin rumânul Stan S. Luciu în 24 februarie 1652 care era vândut cu 15
ughi de comisul Udrea. Doi martori Păcală şi fratele său Râca apar în 15
septembrie 1653 la o vânzare de la Cepturile. Erau martori pentru Negovani la
23 martie 1658 un Radu! al lui Agapie, Arbănaş şi Brebul, fiul lui Moţoc. Se
emitea o poruncă pentru hotărnicirea moşiilor Fântânele, Ceptura şi Limba la
cererea mănăstirii Cotroceni în 22 aprilie 1741.
Ca martor, la o tranzacţie a unui Ghinea, preotul de aici, Radu, fiul
preotului Ştefan din Şchei apare în 1793 44 . La 4 noiembrie 1794 intervenea o
carte de blestem. Pentru Ceptura, dar şi pentru Fântânele se ajungea la o carte
de blestem în 4 noiembrie 179445 . Un incident se producea aici în 18 decembrie
1799 când un Manolache reclama bătaia surorii sale Tudora precum şi
închiderea acesteia „la gros" de către Neagu Drăgulinescu . Tudora, era
46
posadnica ginerelui pârâtului. Peste trei zile venea şi anaforaua în legătură cu

scandalul dintre Dimitrache Georgică şi soţia sa, care era fiica lui Neagu
Drăgulinescu, şi care se arăta a fi deranjată de Tudora într-o presupusă
revendicare imobiliară47 . La 13 iulie 1800, sătenii ungureni se plângeau de
nerespectarea unei înţelegeri din partea lui Dumitrachi, fiul şetrăresei
Giurgenchii care „tăinuia" contractul 4 . În 1835 existau 123 de gospodării. Într-
o jalbă a moşnenilor poporeni din 22 februarie 1844, jalbă adresată
domnitorului, rezulta că unii dintre ei ar fi venit din Transilvania după răscoala
lui Horea. Un aspect al neînţelegerilor era legat de plata otaştinei de la viile pe
care moşnenii le sădiseră pe moşia unui polcovnic. Vor pierde şi procesul cu
noul proprietar al moşiei, serdarul Cotopalca, dar şi cu soţia acestuia Elena. În
41
N. Iorga, Din via/a ... , p. 67.
4
~ DRH, 8, XXXV, p. 260, nr. 235.
4
JANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, CCLXXVIIl/1-a. Pentru acelaşi lăcaş mai există o
întărirede hotărnicie dar din 26 aprilie I 795.
44
N. Iorga, Din via/a ... , pp. 76-77.
45
ANIC. fond Mănăstirea Cotroceni, XXXVIII/I 2.
46
Trebuie amintit. referitor la bătaia dată femeii de către soţ, că indreptarea Legii şi Cartea
românească de învăfătură o admiteau dar ,.nu fără de măsură''.
47
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, Mss. 140, f. 86-87 v.
48
N. Iorga, Ancies documents de droit roumain, p. 242, CLXXXIV.
28 A. Gaiţă
1838 se recenzau aici zece familii de moşneni din cele 128. La 16 iulie 1842 se
desfăşura aici o hotărnicie, documentul fiind reţinut în arhiva de la Cotroceni.
Moşia spitalului Colţea de aici era hotărnicită la 28 decembrie 1844
„formăluirea" fiind făcută în 27 februarie 1860, iar împietrirea hotarelor la 29
iunie 1861 49 • La 1855 se înregistrau 20 de moşneni proprietari între care se
numărau 4 patentari, 5 mazili, 7 boieri de neam şi un asidot. În urma
împroprietăririi de la 1864 primeau pământ 86 de locuitori 50 • La 1890 se
sublinia că parte din locuitori erau moşneni 51 • La 1912 numărul moşnenilor se
redusese la 15. În 1872 se numărau 710 locuitori şi peste 1.100 în 1897. În
1921 aveam 15 moşneni la 859 locuitori, iar în 1930 va ajunge la 1. 783 de
suflete incluzând şi satul Ungureni. Cifrele referitoare la creşterea propriu-zisă
trebuie calate şi pe organizarea administrativă din epocile respective, deoarece
multe comune ajungeau să înglobeze mai multe sate care, mai târziu, vor trece
la alte comune sau vor deveni chiar ele comune.
FÎNTÎNELE A apărut şi sub forma de Făntăn în cadrul comunei Cojasca
din Dâmboviţa până la 1950 când se regăsea în cadrul raionului Ploieşti. Un
Stan din Dârza, nepotul lui Şărbănel din Făntăn vindea la 27 aprilie 1619 unui
Dorobanţu şi fratelui acestuia Matei, dar şi lui Dumitru, tatăl lui Negoslav o
ocină de aici „însă de partea de lu Şărbănil o fune diplin, drept trei mie de bani
gata şi cu aldămaş doao sute". Pentru respectarea protimisisului se întrebase şi
jupâneasa Mihnea din Cărstişti „şi ea n-a putut să cumpere" 52 .
FÎNTÎNELE Arondat la comuna Mărgăriteşti, din judeţul Slam
Râmnic şi apoi Buzău. Satul avea biserică de lemn, cu hram dublu - „Sf.
Arhangheli" şi „Izvorul Tămăduirii"-, adusă de la Licoi la 1777 53 şi care la
sfârşitul secolului va figura pe harta lui Bauer. Apare o menţiune documentară
- carte de hotărnicie - pentru Fântânelile la 22 mai 1651 54 .
FÎNTÎNELE MAZILI A făcut parte localitatea din fostul judeţ Saac şi
mai apoi a ţinut de Prahova, comuna Fîntînele. Biserica Adormirea Maicii
Domnului a fost ridicată de protopopul Mihai Bozianu (Buzoianu) şi de către
moşneni la 178655 . Harta lui Bauer reţinea monumentul.
FÎRTOPEASCA Sub forma de Furtopişti apare localitatea prin
martorii de aici în 18 iunie 1625 la ieşirea din rumânie a unui Avram de la
49
ANIC, fond Schitul Gruiu, VI/I; Vl/3; Vl/4.
50
Este anul în care se estima proprietatea moşnenească la 600,000 ha.; cf. G. C. Dragu,
Cestiunea {ărănească în România şi noile legi agrare. Bucureşti, 1908, p. 44.
51
Paulina Brătescu, Ion Moruzi, Ion C. Alessandrescu, op. cit., p. 195.
52
DIR, B, XVIl/3, p. 356, nr. 318.
53
R. Creţeanu, Biserici „., p. 40.
54
DRH. B, XXXVI, p. 283, nr. 281.
55
V. Brătulescu, Biserici din Prahova, în BCMI, XXXII, 1939, pp. 30-31; N. A.
Constantinescu, Biserica din Fîntînele-Mazili-Bu::.ău. în ,,Îngerul", XIII, 1941, pp. 383-385;
Idem. Monumente bu::.oene, partea I, p. 52.
Brăeşti 56 . Ca amănunt trebuie amintit că s-a mai folosit şi denumirea de

Fârtopişti. Stegarul Dragoe din sat era martor în 8 martie 1632 pentru Băeşti .
57
Cu denumirea de Fârtopişti apare satul prin preotul Stoica care era martor în 8
iunie 1641 pentru Pâcleni 58 . În martie 1654 era amintit ca martor şi un
Dragomir din Fârtopeşti. Satul nu mai figura la sfârşitul secolului al XIX-lea
moşia fiind totuşi menţionată la Căneşti sub forma „Hârtopeasca moşnenească"
de peste 400 de pogoane. În 1O mai 1841, împuternicirea pentru vechilul
moşnenilor Rotari era adeverită de subocârmuitorul de plaiul Pârscov în
perspectiva unui proces rezultat în urma unor neînţelegeri cu Al. larea. Din
document rezultau moşnenii Rotăreni în frunte cu cei doi menţionaţi. Alături de
ei mai erau amintiţi Barbu Rotaru, Stana cu sora sa Ana, Anghel sin Moise, Ion
cel Mare, Ion cel Mic, Ion Poenaru şi alţii. În 30 iunie moşnenii vor insista
pentru fixarea termenului de judecată în vederea recuperării actelor lor de
moşie. La 12 mai 1841, Tudor Rotaru şi Gh. Rotaru moşneni Rotari şi vechili
ai fraţilor lor de moşie subliniau preşedintelui instanţei de la Buzău că „doi ani
sunt de când: vistierul Alecu larea fost suptocârmuitor de Pârscov au chemat pă
unii din moşnenii noştri Rotari şi ne-au cerut documenturile cu care stăpânim
moşia şi i-am scos şi i-am dat o hotărnicie şi acest sinet de moşie şi în urmă
cerându-le a ni le da( ... ) nici cum n-au voit" 59 . Primul funcţionar din instanţa
Buzăului va fixa data de 28 mai pentru prima înfăţişare de unde adresa către
Alecu larea din 16 mai, prin care îl înştiinţa de demersul moşnenilor. Vor mai
urma şi alte termene. larea le fusese vechil moşnenilor Rotari în procesul
acestora cu Irina şi Maria, fiicele lui Toader Băcanu din Slobozia de Slam
Râmnic 60 . Actele invocate se refereau la moşia Fârtopeasca ce se dorea a fi
hotărnicită. În iulie moşnenii vor reveni cu o nouă jalbă cerând somarea lui
larea pentru a se prezenta la proces. Acum ei vor specifica clar că sunt moşneni
Rotari „ot Fârtopeasca". Urma iarăşi fixarea unui nou termen în noiembrie
1841 după care cauza se pare a se fi pierdut deşi nu erau moşnenii oameni care
să abandoneze uşor, mai ales că se simţeau nedreptăţiţi 61 . Tot în instanţa de la
Buzău îl chemau moşnenii Rotari pe preotul Dinu de la Trestioara care le
56
DIR, B, XVII/4, p. 530, nr. 549.
57
DRH, B, XXIII, pp. 527-528, nr. 339.
58
ANIC, fond Episcopia Buzău, XIIl/6.
59
Arh. Naţ. Buzău, fond Judecătoria Buzău, dosar 261/1841, f. 1-9.
60
Numărul deosebit de mare de „slobozii" - boiereşti, mănăstireşti, de străini - ducea la
măsura din 28 aprilie 1626, prin care Alexandru Vodă obţinea eliberarea de sub blestem, de
către patriarhul Chirii de la Constantonpol, a spărgătorilor de slobozii în urma rarefierii
\'eniturilor donmeşti.
61
30 A. Gaiţă
încălcase o moşie . Probabil ajungându-se la o înţelegere procesul se va stinge

62
de la sine în 23 mai 1844.

FÂSÂIŢI Vezi Sibiciul de Jos. Sub această formă apare satul în 17 iulie
1628 prin moşneanul tocmealnic Vlad pentru un loc de la Muscel 63 . Satul din
plaiul Despre Buzău a aparţinut de Saac şi apoi de Buzău.
FÂSTÂCI Satul de lângă Băteşti, aflat mai târziu în cuprinsul
municipiului Ploieşti, era pomenit în 1O mai 1598 când, cu acordul moşnenilor,
un Mihai cumpărase o ocină de şapte stânjeni cu o vie de la Stanciu Răduia •
64
În 15 mai 1600, Oprea Tălpădan apărea ca vânzător către Stanciu şi Buzea. Tot
lor le vindea şi Sin Dadu un pogon de vie şi şapte stânjeni . Lui Stan din
65
Dăneşti i se întăreau la 3 iunie 1617 doi stânjeni de ocină, două pogoane de vie
plus „un pogon de vie a patra parte din dealul Fâstâcilor" • El cumpărase de la
66
Radu din Fâstâci pentru suma de 2.350 bani având şi aprobarea moşnenilor. Vii
din deal erau întărite la 18 iulie 1628 lui Neagu din Negoieşti, împreună cu doi
fraţi ai săi. Ei cumpăraseră de la mai mulţi localnici cheltuind pentru aceasta
67
mai multe mii de aspri •
FÂSTÂCII DE JOS Cătunul de pe arealul ulterior al Ploieştilor era
reţinut la 1640 în arhivele Plumbuitei.
FÂSTÂCII RADULUI Pe vechi se venea şi sintagma de Făstăcii
Radulov pentru cătun. Partea lui Neagoe, fiul logofătului Radu, 13 stânjeni, era
întărită la 21 august 1585 lui Mihai din Târgşor care achitase vânzătorului
2.410 aspri 68 . Alţi 13 stânjeni cumpăra Mihai de la fratele lui Neagoe. Se
adăugau cei cumpăraţi de la Cârstian Stanciu], cei de la Drăghici, ginerite lui
Radu logofăt sau de la Stanciu, nepotul lui Stanciu.
FEFELEANCA. Se va afla satul la Saac şi din I ianuarie 1845 la
Prahova. Pentru un rând de haine şi 27 de ughi fiul mai mare al preotului
Nicula din Cărunţi vindea la 7 aprilie 1652 o moşie de baştină către un Zino cu
soţia şi fii • O moşie din hotarul aşezării era vândută în 17 februarie 1686 de
69
către Dumitru Robu, fiul lui Gheorghe Pârtoacă cel Mare din Schei achizitor
fiind Manea al lui Zi co din Schei 70 • La 12 aprilie, acelaşi an vindeau tot aici
Bale cu fraţii lui din Fefelei, iar la 4 octombrie vindea şi Tudor Topoloveanu
către acelaşi pârcălab Cârstea Ciocârdia, fiul lui Manea ceauşul. Cârstea sutaşul
6
~ Ibidem, dosar 52711842, f. 2.
63
DRH, B. XXII, pp. 285-286, nr. 131.
64
Ibidem, XI, p. 382. nr. 285.
65
Ibidem, pp. 522-523, nr. 377.
66
DIR, B, XVII/3, p. 144, nr. 119.
67
DRH, B. XXII, pp. 287-289, nr. 133.
68
DIR. B, XVl/5, p. 196, nr. 209.
CDŢR, VII, p. 223, rez. 638.
69
70
ANIC, colecţia Achiziţii Noi, LXXI/ 199, nr. 72.
va mai cumpăra şi în 26 ianuarie 1688 de la ceauşul Stoica. Dobre portarul din

F efelei va vinde tot aici, în 13 ianuarie 1689, către fiul preotului Sinea, Cârstea
din Schei 71 . Moşia Fefeleanca era hotărnicită în 1727 odată cu cele de la
Scurteasca şi Blândeasca 72 .
FEFELEI Despre satul contopit cu Mizilul avem o tranzacţie ce se
desfăşura la 6 iulie 1600, când vodă Nicolae Pătraşcu întărea ocine lui Vlad şi
lui Fătuicu reţinându-se denumirea de Fefălie. Ultimul achiziţionase aici „25 de
paşi într-un câmp, iar alţi 25 de paşi în alt câmp, pentru 500 de aspri" 73 . Mai
există un document în care se pomenesc părţi din Geamăna din 8 mai 1606 dar
este îndoielnic 74 . O achiziţie - jumătate de ocină de la Geamăna - de la o Stana,
fiica lui Cârstian va genera unele neînţelegeri între logofeţii Cârstian şi
Dumitru care vor ajunge la mărturia a 12 boieri. Aceştia, în conformitate cu
întărirea din 3 februarie 1619, au hotărât ca jumătate din ocină să fie deţinută
de cei doi, iar cealaltă jumătate de către Cârstian cu fratele său Drăghici din
Fefelei. Că Stana era moşneancă rezultă din documentul din 20 iunie 1620
unde, de mai multe ori, se specifică „Stana şi cu ceata sa" 75 . La 27 iulie 1629
preotul Staicu era întărit împreună cu soţia sa Tudora Badea „însă pe partea
tată său Badei, a treia parte din sat, din câmp ... " 76 . La moartea părintelui
Tudorei averea rămăsese pe mâna fratelui mai mare Frosin, care nu a luat-o în
considerare şi pe sora sa, iar la căsătoria acesteia refuzase să-i dea partea. De
aici procesul unde vor depune mărturie trei megieşi „anume Chisar
post( elnicul) den Tăuieşti, şi Vladul feciorul popei, şi Isar den Şcheai".
Un document îndoielnic din 18 octombrie 1629 aducea câteva nume de
moşneni şi mărturia întregului sat legată de vechi neînţelegeri cu boiernaşii de
aici 77 . Hotarul moşiei era amintit în 7 mai 1641 în scandalul moşnenilor din
Podgoria cu boiernaşii. Dumitru din Fefelei era amintit în 12 iunie 1650 ca
frate de moşie a lui Stoica Cratovici la o vânzare la Băbeni. O altă înţelegere
avea loc în 12 martie 1652 când Radu logofăt, nepotul lui Papa logofătul
vindea o moşie, pe hotarul Scurtesc şi în Fefeleanca, lui Manea stegarul şi lui
71
Ibidem, LXXI/199, nr. 77.
72
Ibidem, LXXJ/240, f. I.
73
DRH, B, XI, pp. 555-556, nr. 403. Se sublinia, în 1791, fenomenul dizolvant al banului care
„separă şi divide proprietatea ţărănească în particule mici ca: locuri, câmpuri, părţi, ţarini,
ogoare, altele şi mai mici precum: funii, fălci, stânjeni, pogoane, prăjini, paşi, pe care le rupe şi
le înstrăinează treptat din corpul comunităţii devălmaşe"; cf. Nicolae N. Drăgan, Refafiile
111a1jă- bani în (ările române între I450-I600, rezumat teză de doctorat, p. 11.
74
DIR, B, XVII/ I, p. 508, nr. 6.
75
Ibidem, XVIl/3, pp. 563-565, nr. 502.
76
DRH, B, XXII, p. 624, nr. 324. Conform lui Haşdeu, numele de Badea apare documentar la
noi din secolul al XV-iea.
77
Ibidem, XXII, pp. 705-706, C.
32 A. Gaiţă
Dobre fratele acestuia 78 . Peste aproximativ o lună, fiul preotului Nicula de la

Cărunţi şi nepot al unui Văsii cel Mare vindea lui Iano moşia de la Fefelei cu
27 de ughi şi un rând de haine 79 • O ocină până în Valea Purcăreţilor o vindea
Slamna cu fiii ei către un Stoica şi alţii la 14 decembrie 1661 80 • Peste doi ani, la
13 mai, Gherghina, fiica lui Gheorghe Părtoacă vindea moşia Băşicuţa către
ceauşul Manea • Sutaşul Ivaşcu vindea şi el în Fefeleanca şi Blândeasca către
81
Dragomir Ciocârdia la 25 mai 1666 82 . În hotarul Scheilor, Caplea, fiica lui Gh.
Părtoacă cel Mic vindea, la 13 mai 1667, lui Căzan, fiul lui Manea ceauş o
83
moşie . Momcea uncheaşul vindea şi el în Fefeleanca la 1O iunie 1667 către un
Stoica şi un Teodor84 . Fratele lui Căzan, Cârstea, cumpăra şi el o ocină în
hotarul Jiliştea din moşul Gorgănel - de la Gorgăneni în Şchei - la 13
noiembrie 16 72 vânzător fiind Preda din Şchei 85 . În pomenitul hotar Scurtesc şi
în Fefeleanca, la 15 iunie 1681, Stan Plăcintă, ginerele lui Stoica Burlan şi
nepot al lui Soroviţă vindea naşului său, Dobu, o moşie 86 . Cârstea, fiul
ceauşului Manea va mai achiziţiona terenuri în 20 februarie 1685 de la
Romanici, fiul lui Gavrilă tot în hotarul Scurtesc (de la Schei-Saac), iar la 20
decembrie, acelaşi an, cumpăra altă bucată de moşie la Scheii de Saac în codrul
Delesc (Dulesc) de la Mihăilă şi de la mama acestuia Neacşa care vindeau,
probabil, sub mari presiuni financiare 87 • Dumitru Robul, fiul lui Gheorghe
Părtoacă cel Bătrân din Schei vindea şi el la 20 iulie 1685 lui Cârstea, fiul
ceauşului Manea o moşie în hotarul Fefeleancăi 88 •
Dobre portarul din Fefelei şi alţi moşneni erau întăriţi la 12 decembrie
1691 în mai multe hotare între care şi Fefeleii 89 . Sub presiunea elementelor
locale totuşi oamenii vor începe să vândă astfel Manea, fiul lui Ghinea o făcea
la 23 octombrie 1692 achizitorul fiind acelaşi pârcălab din neamul Ciocârdia de
la Schei, Cârstea. Urma pe lista pârcălabului achiziţia părţii lui Mircea, fiul lui
Marin în 6 aprilie 1693 şi în 15 iunie 1695 aceea a unchiului său Dobre
portarul din Fefelei care îi ceda în Blăndeasca 90 .
Nu ştim dacă Dobre călugărul cel de la 25 iunie 1695 este aceeaşi
78
Ibidem, XXXVII, p. 74, nr. 88.
CDŢR, VII, p. 222, rez. 638.
79
80
ANIC, colecţia Achiziţii Noi, LXXl/293, nr. 67.
81
Ibidem, LXXl/293, nr. 68.
82
83
Ibidem, LXXl/5.
84
85
Ibidem, LXXl/199, nr. 108; LXXI/293, nr. 109.
86
Ibidem, LXXl/199, nr. 48; LXXl/293, nr. 50.
87
Ibidem, LXXl/199, nr. 74; LXXl/293, nr. 76.
88
89
Ibidem, LXXl/304, nr. 4, f. 7-7v.
90
persoană cu portarul dar atunci el cumpăra de la Ivan, fiul lui Vlad Ţestea în
hotarele Fefeleasca şi Scurteasca de la acesta. În rândul celor ce vindeau acum
trebuie adăugat şi Androne sutaşul, nepoţii iuzbaşei din Dălbăneni, Draga,
nepoţii lui Stoichiţă, etc.
Localitatea ajunsese la oarecare notorietate mai ales după ce pe lângă C.
Brâncoveanu se aşezaseră aici o serie de curteni dornici de a fi mereu în
preajma Puterii 91 . Ascensiunea se va sfârşi odată cu prăbuşirea celui din palatul
din dealul Dumbrăvii şi nu a trecut mult ca să apară sintagma peiorativă de
„boier de Fefelei încins cu funii de tei" faţă de situaţia celor ce continuaseră să
se cramponeze de trecutul imediat sărăcind rapid şi definitiv. O anaforă a
episcopului Constandie aduce scandalul de la 1809 ivit între Măriuţa
Drăgulăneasca şi soţul ei Ioniţă Urlăţeanu pentru terenurile de la Fefelei •
92
Hotărâta moştenitoare a lui Dumitrache Drăgulănescu va cere la 12 februarie

1816 divorţul de Urlăţeanu şi împlinirea zestrei pe care o avusese în satul ei
Fefelei 93 . În 5 februarie 1817 biserica satului obţinea scutirea de vinărici în
urma demersurilor polcovnicului Nicolae Stamboleanu, ctitorul ei.
În zonă, după tranzacţia de la 1828 îşi va face apariţia generalul N.
Mavru şi îndeosebi ginerele acestuia, Ion Cantacuzino marele agă, ce va începe
o lungă serie de procese cu moşnenii de aici. Urmat va fi şi de Matache Mareş
care solicita, în 1841, la Buzău, începerea unui proces cu moşnenii de la F efelei
pentru moşie 94 . Până atunci este de reţinut tranzacţia efectuată de Maria,
văduva polcovnicului Frangulea de la Fefelei încheiată în 1834. Aceasta, aflată
într-o puternică criză financiară se vedea nevoită să vândă 59 de stânjeni cu
cinci pogoane şi jumătate pentru 5.650 lei în poporul Moceştilor. Partea ei de
aici o avea în devălmăşie cu mănăstirea Mărcuţa şi cu stolnicul Şt. Alexandru
„însă peste tot stânjeni 177 masă" .
95
În 1835 se numărau aici 56 de gospodării. Unele date rezultă şi din

actul de vânzare al stolnicesei Sultana Lehliu care, la 5 mai 1843, vindea două
părţi din cele trei ale moşiei Moceştilor „zisă şi Lipia". Moşia era stăpânită în
devălmăşie cu mănăstirea Mărcuţa, iar Sultana avea, aşa cum afirma ea „o
parte coborâtă mie zestre din leat 1800 mai 19 de la răposatul stolnic Ştefan
Alexandru (Alexeanu) şi o parte răscumpărătoare cu protimis din leat 1835
aprilie 3 de la fosta devălmaşe într-acest trup Dumneaei Maria, soţia
91
La Buzău domnitoru\ avea moşii cu vii la Ştiubeiu, Jideni, Cândeşti, Scurteşti, Şchei, Sărata
Apud Constantin Brâncoveanu, redac. Paul Cemovodeau, Florin Constantiniu. Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 81.
92
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, CCCLXIV/4.
Odată cu Pravilniceasca Condică de la 1780 procesele de viol, divorţ merg spre instanţele
93
laice.
94
Arh. Na\. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 200/1841, f. 1-2.
95
Ibidem, Condici, dosar 7/1834, f. 20 v.-21.
34 A. Gaiţă
răposatului Caloian şi fiică a răposatului polcovnic Ianache Frangulea ot

Fefelei prin zapis adeverit"96 . Achizitorul de atunci, pentru suma de 700 de
galbeni, a fost C. Hristodol. În 18 mai izbucnea cearta dintre Costache Mareş
cu fratele său Nae. Ultimul îi reproşa lui Costache după vânzarea moşiei
Fefelei, de 120 de stânjeni, către Maria, fiica generalului Mavros (Mavru), că
se lăsase păcălit la primirea arvunei 97 • Două neamuri de moşneni - Cicârdescu
şi Drăgulinescu - erau recenzate în 1838 98 .
Ion Dolete la 21 ianuarie 1846 se judeca cu negustorul Panait din
Bucov „că din pricina multor datorii a fost silit ca în nevârstnicie sărman de
părinţi, lipsit de orice ajutoare ( ... ) a hotărât să dea în arendă moşiile şi
celelalte acareturi ale casei sale pârâtului". Cu toate motivele invocate Dolete
va pierde deoarece exista un contract, cu prevederi clare, ce nu putea fi
încălcat .
99
O altă tranzacţie intervenea între Nicolae Dâmboviceanu şi Tănase

Neculau din Fefelei care cumpăra 12 pogoane de pământ pentru 3.600 de lei în
primăvara lui 1849 100 . În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea apare şi
ceata Cocârdeştilor de aici 101 .
Nae Mareş pornea unul din extraordinar de numeroasele sale procese cu
A. Lambru pentru hotărnicia de la moşia Fefeleanca. Se va ajunge până la
ministerul Dreptăţii în îndeplinirea unor formalităţi. Va rezulta o corespondenţă
deosebit de bogată cu tribunalul buzoian. Implicaţi în proces se vor trezi şi
Dumitraşcu sin Popa Alexe cu nepoţii săi şi un Costache Croitoru. Citaţii
primiseră şi moşnenii Şcheeni din plasa Tohanilor, marele clucer Ioan
Cantacuzino, moşnenii Doleteşti din plasa Tohani, pitarul Stavrache
Dâmboviceanu din Fefelei şi Istrate Săulescu, aşa cum menţiona în 23 mai
1856 ing. A. Lambru. Ioan Cantacuzino printr-o scrisoare din 15 noiembrie
1857 nega primirea citaţiei pentru hotărnicia moşiei Fefeleanca al cărui vecin
era pe mai multe laturi. În fond zbaterea lui N. Mareş era de înţeles mai ales că
era vorba de aproximativ 300 de stânjeni 102 • Sfatului satului Fefelei i se adresa
în iunie 1859 subadministratorul de Tohani comunicându-i o copie de pe un
act, din 1O octombrie 1858, relativ la alegerea moşiilor Fefeleasca, Scurteasca,
Blindeasca, Măneasca, Cărunţii şi Langa dintre fraţii Ciocârdeşti şi moşnenii
Scheieni, Dolegeşti şi biserica Schei 103 • Relativ la localitate ar fi de reţinut că
96
Ibidem, dosar 15/1843, f. 52-53.
97
Ibidem, dosar 10/1845, f. 59 v.
I. Dedu, Aşe:::ări ... , p. 84.
98
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău. Condici, dosar 18/1846, f. 4.
99
100
Ibidem, dosar 1/1849, f. Iv.
I. Dedu. Aşe:::ări ... , p. 268.
101
102
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 28911857, f. 2-4.
103
Ibidem, colecţia Documente, LXXXIV /175.
aceasta era în 1939 parte integrantă din comuna urbană nereşedinţă Mizil la fel
şi la 1942, în urma unei noi împărţiri administrative.
FELII Un scandal pentru stăpânirea unor vii din dealul Feliilor
izbucnea în 1654. La 7 iunie Burlan, Antonie şi Calotă, care contestaseră
posesia lui Stoica Neagu, pierdeau procesul 104 . Satul din Saac a dispărut la o
dată ulterioară încă necunoscută.
FIERĂŞTI După unele lucrări arhivistice, localitatea râmniceană şi
apoi buzoiană ar fi tot una cu Herăşti, Ferăşti, Homeşti, Fiereşti sau Fântâna
Turcului. Sub forma de Fierăşti apare localitatea înspre 1548-1552, când un
Neagoe de aici .contesta drepturile imobiliare ale fiilor unui Stanciu şi fiilor
unui Benea. Se ajungea la proba cu 12 martori care „să jure cum că au fost
înfrăţit Fiica pe Stanciu şi pe Benea. Şi au jurat denaintea domnii mele cu
aceşti 12 boiari" astfel că Neagoe va pierde 105 . Unui Felca, Stancăi, lui Partenie
şi lui Neagoe le erau întărite la 27 octombrie 1568 „3 funii de ocină pe care le-a
cumpărat Felca cel bătrân, bunicul lui Felca şi al Stancăi( ... ) de la Borţun, încă
din zilele bătrânului Radul voevod, pentru 1500 aspri şi o rochie cavad de 500
aspri şi un cal de 300 aspri şi un burduf de brânză" 106 . Pe lângă cele trei funii
mai primeau moşnenii întărire şi pe o altă ocină „moştenire dreaptă". Lazăr,
Radu şi Neagu Borţun vor contesta una din cele trei funii „şi astfel au pârât
Lazăr cu ceata lui, că acea funie n-o vânduse". Borţunii vor pierde după
jurământul a 12 boieri. Sub forma de Ferăşti şi Fărăşti apare localitatea la 19
aprilie şi 21 iunie 1671 107 • Sub forma de Fărăşti apare satul în 17 martie şi 13
septembrie 1685 108 • În urma unei închinări din 2 aprilie 1702 se venea şi cu
forma de Firăşti. Un proces ce-i implica pe cei de aici începea la 24 iunie 1724.
FIGIREŞTI Va apare şi sub forma de Figereşti satul pe când ţinea de
Saac. Mai apoi va ajunge la Buzău în cadrul comunei Colţi. S-a mai numit şi
Fijereşti la sfârşitul secolului al XIX-iea. Cătunul avea acum numai 19 case cu
80 de locuitori. La 1930 fiind recenzat la Călugăriţele nu avem date asupra
numărului de locuitori, dar în 1941 acesta era reţinut cu cifra de 92 de locuitori
în 24 de case.
FILIPEŞTI Vezi Cândeştii de Jos de la Buzău.
FILIPEŞTII DE PĂDURE În epoci mai vechi a ţinut localitatea de
plasa Fili peşti Târg. Era menţionată localitatea la 27 mai 151 O când Vlad cel
Tânăr, ridicat în scaun de Craioveşti, întărea, într-un lung document, satele lui
104
DRH. 8, XXXIX. p. 224, nr. 192.
105
Ibidem. IV. p. 314, nr. 265.
106
Ibidem. VI, p. 151. nr. 119.
ANIC. fond Mănăstirea Râmnicu Sărat, XX/2.
107
108
Ibidem, XVJll/4.
36 A. Gaiţă
Neagoe, fiul vomicului Drăghici 109 . În 24 noiembrie 1529 vei comisul Drăghici
avea parte de o întărire pe vinăriciul domnesc şi de aici 110 • Situaţia se va repeta
în 15 octombrie 1540.
În hrisovul din 16 iulie 1538 dat lui Drăghici spătarul, vei vistierului
Udrişte şi comisului Vintilă se menţiona „şi Filipeştii toţi şi cu muntele lor
Floreiu" 111 • În 7 august 1574 este din nou amintit satul prin Drăghici banul şi
prin soţia acestuia Vlădaia 112 . Dumitraşcu comisul era pomenit în 1625 ca
martor pentru mănăstirea Banu, în 13 iulie 1626 dădea o mărturie pentru
Ceptura, iar la 22 ianuarie 1629 pentru Muşăteşti. Logofătul Pană de aici era
printre martorii din 4 iunie 1648 la Ştefăneşti. Pârcălabul Vlad era pomenit ca
tocmealnic pentru un Dima şi Sima de la Călineşti în 12 septembrie 1650.
Pădure postelnicul şi fratele său logofătul Dumitru, fiii lui Stoica spătarul din
Filipeşti sunt amintiţi ca vecini ai moşiei mănăstirii Gruiu în 22 mai 1651 .
113
Logofătul Pană este pomenit din nou ca martor în documentele din 14 şi 21

februarie 1653 referitoare la vânzări din judeţul Muscel. Vei stolnicul Pană din
Filipeşti era amintit ca martor în 2 ianuarie 1654, iar postelnicul Pădure era
reţinut în documentele din 31 iulie şi 22 august 1654. De aici, la 1658, C.
Cantacuzino va fugi în Transilvania şi apoi în Moldova de frica represiunilor
lui Mihnea Vodă care apucase să-i execute pe banul Preda Brâncoveanu, pe
postelnicul Istrate Leurdeanu şi pe alţi boieri potrivnici.
Un schimb de vii se reţinea aici în 2 februarie 1685 urmat de o vânzare
a unei alte vii în 20 iunie 1695 114 • Bălaşa Cantacuzino finaliza, la 2 mai 1688,
biserica cu hramul „ Trei Ierarhi" ce va fi pictată de Pârvu Mutu în 1692 115 • O
vie de la Orcanul era cumpărată în 1730 de Gr. Stăncescu, vie care va face,
ulterior, obiectul unui schimb 116 • În documentele de acum se amintea ciuma ce
bântuise zona şi care cauzase pierderi în rândul populaţiei 117 • Ispravnicul de
109
DIR, B, XVI/I, pp. 59-62, nr. 56.
110
DRH, B, III, pp. 144-145, nr. 90.
111
DIR, B, XVI/2, pp. 248-250, nr. 247.
112
DRH, B, VII, 239-241, nr. 180.
CDŢR, VII, p. 142, rez. 379.
113
11
~ ANIC, fond Mănăstirea Stavropoleos, XIX/I, XIX/2. Vor mai fi tranzacţii de acest fel şi în
25 februarie 1717, 1722, 15 octombrie 1723, 12 august 1728, 6 iulie 1731. Izbucneau
neînţelegeri asupra unor vii de unde procesul din 20 ianuarie 1741, iar la 12 decembrie 1756 se
înregistra o danie condiţionată de mutarea unui mormânt.
115
Asupra bisericilor vezi Al. Tzigara-Samurcaş, G. Balş, Biserica din Filipeştii de Pădure,
Bucureşti, 1908; Ghica-Budeşti, Evolu(ia arhitecturii, în BCMI, XXV, 1932, p. 37-38; 68-69.
116
ANIC, fond Mănăstirea Mărgineni, Mss. 454, f. 331.
117
Sub protecţia Sf. Visarion va pune vodă Grigore II Ghica la 12 octombrie 1735 lăcaşul de la
Pantelimon, destinat celor loviţi de ciumă, dar punerea în operă va fi definitivată în 1750. Spre
1738 se va ajunge la un număr de câteva zeci de mii de morţi deoarece totatlul populaţiei
Prahova se va implica în desluşirea unor situaţii privind viile de aici în 1742.

Este o perioadă marcată de fuga masivă a populaţiei faţă de accentuarea
exploatării fiscale, numărul estimat fiind de 25.000 de oameni pe Ţara
Românească . În anul 1801 se efectua în Dealul Călineştilor o alegere de
118
119
hotare . Se menţiona că de pe la 1810 Filipeştii de Pădure luau numele de
Filipeştii de Târg 120 . O hotărnicie se efectua în 6 aprilie 1817 din hotarul
aşezării spre slugerul Se. Greceanu care avea proprietăţi la Mărinenii de Jos. În
1845 se jeluiau locuitorii faţă de abuzurile subocârmuitorului care îi bătuse şi îi
închisese la cererea arendaşului moşiei 121 . Împroprietăririle de la 1864 s-au
făcut pe moşiile lui Al. Zissu şi Anton Arion. La recensământul de la 1899 se
consemna prezenţa a 56 de moşneni, problema începea la evaluarea suprafeţei
pe care aceştia o stăpâneau deoarece, intenţionat sau nu, ei declarau că o
aproximează la 1.500 ha. Filipeştii de Pădure, Ungureni, Siliştea Dealului şi
Călineşti erau cătunele ce compuneau comuna de la 1900. Numai 19 răzeşi
erau înregistraţi la 1912 122 . În 526 de case trăiau aici în 1941 un număr de
2.056 locuitori incluzându-i şi pe cei din cătunul Siliştea Dealului. În ziua de
29 iunie, de Sf. Petru şi Pavel avea loc târgul care, pe la 1830 se afla pe moşia
agăi I. Filipescu (66%) şi pe aceea a paharnicului I. Slătineanu (33%). La
raionare avea în compunere satul Siliştea Dealului.
FILIPEŞTII DE TÂRG Hotarul localităţii era menţionat în 24
noiembrie 1529 123 . În 1705 sosea aici C. Brâncoveanu 124 • Palatul familiei
Cantacuzino era amintit de Paul de Alep pe la 1657.
FILIPEŞTI TÎRG Tot documentul din 27 mai 1510 este amintit de
istoricii prahoveni ca primă atestare. Ce va fi fost înainte rămâne de cercetat. În
1641-1642 se ridica biserica de către postelnicul C. Cantacuzino, stolnicul
Dumitraşcu Filipescu şi logofătul Pană Filipescu. Pe vremea lui Brâncoveanu
mai era cunoscut satul şi sub forma de Filipeştii de la Prahova, iar din 181 O ca
Filipeştii de Târg .
125
principatului abia de trecea de cifra de 700.000 de locuitori; cf. Ştefan Ştefănescu, Demografia,
dimensiune a istoriei, Bucureşti, 1974, p. 23.
118
Vezi A. Camariano-Cioran, Rapoartele inedite ale capuchaielelor lui C. Mavrocordat
(august 1741- decembrie 1742), în „Studii", XIV, 1961, nr. 4, pp. 939-968.
119
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, CLXXXIl/3.
120
G. M. Petrescu - Sava (fost Gh. Zagoriţ), Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şi
Bucureşti în dezvoltare istorico-geografică, economică şi comercială, ediţia III-a, Institutul de
Arte Grafice „Lupta" N. Stroilă, Bucureşti, [s.a.], p. 38, n. I.
121
Arh. Naţ. Ploieşti, fond prefectura jud. Prahova, dosar 1/1845, f. 74-75.
122
D. Ciobotea, Istoria moşnenilor ... , p. 193.
123
DRH, B, III, p. 143, nr. 90.
124
N. Iorga, Palatul de la Filipeştii de Târg, în BCMI, VIII, 1915, fasc. 29, p. 4.
125
Al. Zagoritz, Evolufia istorică ... , pp. 37, n. 2.
38 A. Gaiţă
FINŢEŞTI În lungul vremilor s-a mai numit localitatea - din plasa

Tohani, comuna Năeni -, Hinţeşti, Glogoveanca, Fenţeşti, Hinţiştiu, Finţişti. La
13 septembrie 1494 stolnicul Radu, cu fratele său Badea avea parte de întăriri
de proprietăţi şi la Finţeşti. Documentul publicat la 1953 ridică unele probleme
legate de localizare. Atestat la 11 decembrie 1534 când un Stavilă şi cu fraţii
săi se judeca cu fraţii lui Balea din Finţeşti (Hinţeşti), satul, de pe versantul de
sud al lstriţei, mai este amintit la împărţirea moşiei de la Sibiciu ocină „bătrână
şi dreaptă din strămoşi'' 126 . La 6 ianuarie 1592 făcea o danie de aici către
mănăstirea Aninoasa logofătul Gheorghe. Documentul semnalat de I. R.
Mircea la 194 7 nu ne-a mai fost accesibil.
Alături de un Micu şi un Dobre din Călugăreni apar de la Finţeşti, în 7
mai 1609, tot în calitate de martori Dragotă, Itu şi Marin 127 . Preotul Lăudat
apare în 2 decembrie 1613 atunci când dăruia preotesei Dragna o jumătate de
pogon ţelină în deal la Jigoreni (Jugureni) „pentru frăţie" 128 • O întărire era dată,
pentru cei de aici, în 1619 „ca să le fie lor ocină în Hinţeşti, dar un pogon de
vie în deal în Valea Dobrei, şi cu o funie de ocină, însă din drum până în
Pietrăle Cislău pentru că au cumpărat Moşu de la Radu! lui Dima pentru 1200
aspri gata. Şi iarăşi a cumpărat Moşu de la Stoica Mustaţă şi de la femeia lui o
jumătate din ocina sa de peste tot hotarul cât se va alege pentru 500 de aspri
gata. Şi iar a cumpărat Moşu de la Totoş şi de la Stoian jumătate de răzor de
vie pentru 300 aspri gata. Şi iar a cumpărat Dan şi Mihail ocină în Hinţeşti însă
de la Stoica feciorul lui Stănislav jumătate din ocina lui de peste tot hotarul, cât
se va alege pentru 1300 aspri gata". Aldămăşari au fost atunci un Dobrotă,
Strao, popa luga, Constantin, Marcu şi popa Stoica din sat. „Şi au vândut aceşti
numiţi oameni mai sus scrişi aceste ocini şi cu via şi cu vad de moară, de a lor
bună voie şi cu ştirea tuturor fraţilor şi tuturor megiaşilor şi din sus şi din jos şi
din preajma locului şi dinaintea domniei mele" se spunea în porunca lui
Gavrilă Movilă Vodă la 30 aprilie • Popa Stoica şi fiul acestuia apar în
129
calitate de vânzători către Mogoş vătaful, şi în 18 aprilie 1630 tranzacţia fiind

făcută „cu ştirea tuturor fraţilor săi şi a megiaşilor din sus, din jos" 130 . Între
boierii de la 11 septembrie 1633 luaţi pe răvaş domnesc apare şi Călin din
Finţeşti 131 . Ca martor este menţionat Călin şi în 20 aprilie 1634 pentru Bâsceni,
iar în 23-28 aprilie şi 6 mai 1634 pentru Cislău şi Glaveş. Ca martor de aici
126
DIR, 8, XVIl/2, p. 166, nr. 164.
127
Ibidem, XVII/I, p. 381, nr. 342.
128
Ibidem, XVIl/2, p. 23 I. nr. 213.
129
Documentul se aflase în posesia lui Iancu 8ădulescu din Finţeşti care îl prezentase în toamna
lui 1910 direcţiei Arhivelor Statului; cf. N. A. Constantinescu, Acte domneşti şi private ... , pp.
758-759.
130
DRH, 8, XXIII, pp. 156-166, nr. 86.
131
DRH, 8, XXIV, p. 202, nr. 150.
apare la 12 mai I 634 şi postelnicul Ianache. Calen, Negoiţă sin popa Stoica şi
alţii de aici erau şi ei martori în 26 aprilie 1636 pentru Valea Sării. La un
schimb era amintit în 27 mai I 636 şi Vlaicu din Finţeşti. Protopopul Negoiţă
era acela care scria în 2 mai 1638 actul de vânzare pentru Anghel Porumbel din
Cârligaşi 132 • În 20 decembrie 163 8 sunt menţionaţi mai mulţi martori de aici la
o vânzare a lui Muşat Mânzatu din Băşineşti pentru Danciu din Burlăneşti.
Martori de aici erau reţinuţi şi în documentul din I 5 martie I 640, iar boiernaşii
Călin şi Vlaicu erau luaţi pe răvaş domnesc în 26 iunie 1640 de Hrizea vei
vomicul. Preotul Stoica, diaconul Măinea, Vlaicu, Oprea, Anghe, Stoica şi alţii
era martori pentru Băşineşti la I 640. Moşneanul Calen era desemnat de domnie
în 13 mai I 643 să aleagă împreună cu alţii o proprietate episcopală. Preotul
Negoiţă şi alţi moşneni erau menţionaţi ca martori în 1O octombrie I 643 pentru
Proşca. Unele proprietăţi ale mănăstirii Tisău vor face obiect de cercetări spre
I 643 în ele fiind implicat şi Calin de aici. Totul pornise de l~ dorinţa
episcopului care „au prins dor de acele moşii de în multe chipuri gâlcevesc"
aşa cum scriau cei desemnaţi cu cercetarea 133 . Dobrotă, fiul lui Călin şi Vlaicu
din Hinţeşti se numărau între cei desemnaţi în 4 mai 1645 să cerceteze o
plângere a Episcopiei şi a lui Negoiţă paharnicul pentru o moşie de la Poeni •
134
Dobrotă va fi implicat şi la 18 noiembrie 1645 când se stabilea situaţia unei

proprietăţi „ca să jure Stroe roşul cu aceşti 12 boieri, ci scriu mai sus, de cătră
Dragul iuzbaşa de Cislău pentru ocina de la Muscel, cum o au fost pus Stroe
roşu zălog la cumnaţii lui, la Stoica şi la Gherghina din Băsceni, nu au fost
vândut stătătoare" 135 • Un scriitor de acte de aici, popa Negoiţă, era amintit din
nou la 2 ianuarie 1646, când Serafim monahul, fiul lui Iorga din Pătârlagele
dăruia mănăstirii Bradu o moşie de la Bădeni 136 . Ca hotarnici apar la 2 iunie,
acelaşi an, Mircea postelnicul şi în 11 octombrie şi menţionatul Dobrotă • În
137
Vălenii de Jos (Văleanca) se stabileau la 11 octombrie 1646 hotarele moşiei

vomicului Ivănuş donată de acesta mănăstirii Tisău, ocazie cu care este din nou
amintit Dobrotă. Preotul Negoiţă era martor în 8 aprilie 164 7 pentru Văleni, iar
postelnicul Mircea la I mai 164 7 pentru Grădiştea. Ca boier hotarnic, luat pe
răvaş domnesc, în 19 aprilie 1650 apare de aici din nou Calen • Cinci
138
moşneni sunt amintiţi ca martori în 6 iunie 1650 la vânzările de la Jugureni ale

fiilor preotului Chirtoc. Preotul Stoica de aici este menţionat prin fiii săi
Negoiţă şi Crăciun la 23 iunie I 650. Acelaşi mare achizitor, Stanciu vătaful,
CDŢR, IV, p. 537, rez. 1207.

132
ANIC. fond Episcopia Argeş, XL VIl/9.

133
134
DRH, 8, XXX, p.184, nr. 142.
1
" Ibidem, p. 333, nr. 365.
ANIC, fond Mănăstirea Bradu, I bis/3.
136
137
DRH, 8, XXXI, pp. 340-341, nr. 308.
l '8
' CDŢR, VII, p. 48, rez. 87.
40 A. Gaiţă
cumpăra în 9 martie 1651 şi de la fiii lui Cârstea Pătea ocine în Jugureni. O

adeverire primea din partea mai multor moşneni preotul Gilort în 27 mai 1651.
Logofătul Dobrotă din Finţeşti va face parte dintre cei 12 boieri luaţi pe răvaş
domnesc de Stanciu! vătaful din Băşineşti în 1 iulie 1651 139 • Preotul Negoiţă,
fiul preotului Lăudat 140 în 8 iulie 1651 vindea către vătaful Stanciu de la
Băşineşti doi stânjeni şi două pogoane de ţelină „în ocina Juguranilor, însă în
hotarul Găginescu, în găvan, di sus di casa popăi lu Gheorghe. Stănjenii să
îmbie den Capul Comorăi pin dealul cu viili, pisti toată ocina, până în Piatra
Cislăului, adică din cin până în cin" . În 17 august 1651 era amintit un Gulie
141
care vânduse lui Cornea, fiul lui Gheorghe din Jugureni, iar la 23 august erau
amintiţi alţi martori ca preotul Negoiţă, Stan, fiul lui Călin. Vlad diaconul şi
fratele său Stanciu, fiii lui Cărstea Pătei din Finţeşti, vânduseră şi ei aceluiaşi
vătaf de la Băşineşti lucru amintit în 3 martie 1652. În 8 iulie 1652 vindea şi
Stoica, fiul lui Gulie la Jugureni în hotarul Năngicesc „însă stânjenii să îmbie
den capul Comorei, pen dealul cu viile, pen şederea satului ( ... ) până-n Piatra
Cislăului, adecă den cap până-n cap" • Sub forma de Hinţeşti apare satul la 27
142
martie 1653 prin preotul Lăudat martor pentru Jugureni. În 1 septembrie 1655
Nedelcu cu cei doi fii ai săi vindea „partea mare" de ocină către Ivan
Podgoreanu, fiul lui Radu din Detcoi cu 20 de ughi. Nedelcu cumpărase mai
înainte de la un Neagoe tot din Finţeşti •
143
La 20 mai 1656 Ion din Finţeşti şi Tatul din Ciolăneşti solicitau

limpezirea unei situaţii de către şase moşneni la Ciolăneşti Teleorman. În
arhivele de la Bradu mai era amintit satul în 1671 şi 1677 • Badea din Finţeşti
144
cumpăra la 31 mai 1693 de la o Dobriţa cu fiii ei o ocină la Jilişti lângă Istău •

145
O vie se vindea în codrul Puturoasei din dealul Finţeştilor la 15 noiembrie

1693, 146 iar în hotarul Saru se vindea o ţelină în 20 aprilie 1701 ambele
documente ajungând în arhiva mănăstirii Slobozia lui Enache. Moşnenii vor
vinde în hotarul Sarului din dreapta Buzăului până în Piatra Cislăului la 2
martie 1702 147 . La 26 ianuarie 1706 un Radu vindea logofătului Hrizea două
pogoane de vie. În 14 iunie 1717 un Gheorghe îşi vindea pământul din hotarul
Sarului. Sunt suprafeţe mici, dar care reflectau situaţii stânjenitoare în plan
m Va mai fi amintit Dobrotă în 18 mai 1652 când trebuia să participe la hotărnicia moşiei
Boziani a vei slugerului Bunea.
140
Mai era amintit ca martor preotul şi în 27 martie 1653 pentru o ocină de la Jugureni.
141
DRH, B, XXXVI, pp. 166-167, nr. 150.
142
Ibidem, XXXVII, p. 210, nr. 141.
CDŢR, VIII, p. 311, rez. 662.
143
144
ANIC, fond Mănăstirea Bradu, 11/40; XIl/18.
145
Idem, colecţia Achiziţii Noi, LXXl/199, nr. 110.
146
Idem, fond Mănăstirea Slobozia, Mss. 314, f. 374.
147
BAR, Doc. ist., CXCVIII/121.
financiar. Ianache vameşul din Buzău dăruia în hotarul Jăliştii terenuri, iar la 5
ianuarie 171 7 se vindea un teren în hotarul Călinescu alăturat cu hotarul
Sarului . În dealul Finţeştilor se vindea în 20 martie 1718 o vie documentul
148
ajungând în arhiva de la mănăstirea Sf. Ioan din Bucureşti. La 4 februarie 1787

vindeau moşnenii lui Negoiţă sin Anton un pogon de loc de casă. Isprăvnicatul
de Saac primea la 4 iulie 1781 porunca de a cerceta certurile dintre stolnicul
Ioniţă G logoveanu cu moşnenii pentru moşia Finţeşti 149 • La 9 august 1817
intervenea zapisul de învoială dintre egumenul de la „Sf. Apostoli" din
Capitală şi moşnenii Jugureni, zapis întărit a doua zi la Înaltul Divan. Conform
acestuia Tudor Jugureanu, reprezentantul moşnenilor, primea, pe două hotare şi
pe o parte, întărire „însă dinspre soare - apune hotar ce se numeşte Gădineasca
şi dinspre soare - răsare, hotar ce se numeşte Totoşasca despre Finţeşti alăturea
cu siliştea satului, căci moşiile merg cu un cap la miază - noapte şi un cap la
miază - zi, a moşnenilor se află la mijlocu cu moşia ce zice hotaru Gădineasca
în hotaru Cocorăscu ( ... ), iar Jugurenii se chiamă numai Siliştea Satului,
pentru care au avut mănăstirea multă rcrigonire cu moşnenii pentru împresurare
şi au mers în două rânduri hotarnici" 1 0 • Urma ca Tudorache ceauşu să treacă la
împietrirea celor 686 de stânjeni, două palme şi opt degete „pe despărţirea ce se
face acum, iar nu să se dea pricină la gâlcevi de acum înainte". Deşi egumenul
pomenea de vechile hrisoave ale moşnenilor - „cum cuprinde toate sineturile
lor" - nu le va enumera. Ioniţă sin Popa din Finţeşti cumpăra la 3 martie 1825
o parte din moşia hotarului Hurluiescu pentru suma de 35 de taleri 151 . Un
Dumitraşcu sin popa Alexe împreună cu soţia sa Arghira vindeau, la 15 mai
1834, logofătului Gr. Chircă şi logofătului Nicolae, fratele acestuia „în poporul
Mereieştilor din poporul Buzău" trei pogoane de vie lucrătoare, două pogoane
şi jumătate de ţelină, pădure etc. la Drăgăneasca pentru 1.100 de taleri „însă cu
o bute şi o tocitoare" 152 . O parte din terenuri erau la Finţeşti în hotarul Bunilor.
Ioan, fiul dascălului Stanciu, puternic marcat scria pe filele unui Penticostar
bucureştean de la 1820 „să se ştie de când s-au cutremurat pământul, în leat
1838 genarie în 11 zile, în ziua de sfântul Theodosie, marţi seara, ca la 4
ceasuri din noapte şi au dat după ala marele şi alte 5 mai mici" 153 . Minea Ernaş
148
Ibidem, CXCVIII/128, 129.
149
Ibidem, MCCXXXl/124.
150
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 35/1881, f. 16-17.
151
BAR, Doc. ist., CXXXIII/16.
152
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău. Condici, dosar 7/1834, f. 11.
153
Acelaşi scriptor ajuns la rândul său dascăl amintea, de data aceasta pe un Triod de Buda din
1816, un fenomen meteo curios: ,,În leat 1840 ghenar 25, în ziua de sfântu Grigorie, îngropând
pă baba Rada, soţia Stanciului Cârnat, au venit nişte nori întunecoşi despre apus şi au început
să tune întocmai ca vara şi au dat şi piatră şi până seara s-au făcut bine şi cald, iar când au tunat
şi au fulgerat era la zioa giumătate"; cf. Daniela Lupu, Însemnări pe cărfi .. ., p. 212.
42 A. Gaiţă
moşneanul, dar şi alţi moşneni solicitau la Buzău, în 1844, împărţirea moşiei

Calinic de la Finţeşti 154 . Egumenul de la Bradu solicita la 1845 să se judece cu
moşnenii răzeşi de la moşia Turburea Vispeşti, Năeanca şi Proşca pentru
155
hotărnicia efectuată şi de care se declara nemulţumit . Paharnicul Dim.
Sorescu la 22 iunie 1853 era amintit ca proprietar în Dealul Finţeştilor sau
Glogoveanca în plus amintindu-se că „poartă titlul de moşnean". Este perioada
în care el se judeca pentru un han cu Lache postelnicul, dar va pierde 156 .
Hristea Diaconu se întâlnea, la Buzău, cu cei de la Pietroasa, ce se judecau cu
logofătul Rizea de la Tohani, în 5 decembrie 1845 pentru că şi el pornise un
proces împotriva postelnicului Dumitrache Ţugui. El declara că în hotarul
Gliza „are stânjeni de moşie în devălmăşie cu alţi moşneni în care stânjeni are
şi alte cuprinsuri înfundate ce se stăpânesc din vechime". Hristea va câştiga şi
în lipsa părţii adverse care, conform procedurilor, urma a fi înştiinţată 157 .
Serdarul Gr. Hrisoscoleu solicita la 30 septembrie I 853 autentificarea
hotărniciei moşiei sale de la Finţeşti 158 între vecinii interesaţi şi amintiţi
aflându-se mănăstirile Mihai Vodă şi Banu, Episcopia, moşnenii Tăbeşti
împreună cu serdarul Ioan Marghiloman la moşia Tăbeşti. Ultimul se va
declara de acord cu documentul „câtă vreme nu i se atacă drepturile
dumisale" 159 • Preţul unui hectar din această perioadă rezulta în urma tranzacţiei
dintre Neagu, fiul lui Ioniţă Matragoci şi Dumitrache Spânu. Primul vindea la
6 iunie 1859 două pogoane şi I I prăjini în hotarul Dumitrescu pentru suma de
1.180 lei 160 .
Nicolae (Nae) Mareş din Vadu Săpat, la 1 I septembrie 1861, solicita să
se judece cu moşnenii Finţeşti „devălmaşi cu mine în hotarul Ziliştea fiindcă
Cutremure care au afectat nu numai zona Curburii au fost şi în 8 noiembrie 1620, 9 august
1679, 19 august 1681, 18 ianuarie 1778 - ce ar fi ţinut o jumătate de oră, 26 noiembrie 1802 (
7,9 grade pe Richter), 23 ianuarie 1838 (9 grade pe scara Rossi-Forel), 14 februarie 1855, 22
februarie 1866; 23 august 1866, 2 noiembrie 1871. 14 octombrie 1878, 22 iulie 1879, 1880
(ianuarie - martie 3 cutremure), 4 februarie 1888, 27 iunie 1890, 14 octombrie 1892. 25 mai
1912 ora 20, 34, gr. 7 (cu replici la 2-3 ore gr. 5-7), I noiembrie 1929, noiembrie 1940, 4
martie 1977 (7,4 grade pe Richter) etc.
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 1111844, f. 1-2.
154
155
Ibidem. dosar 36/1845. f. I.
156
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, Condici, dosar 1711853. f. 62.
157
Ibidem, dosar 10/1845, f. 143.
15
~ Peste câţiva ani va avea Grigore Hrisoscoleu (Buzoianu) un proces cu ing. Al. Lambru
pentru pogoanele moşiei Ţinteşti deoarece inginerul nu respectase condiţiile din contract
prejudiciindu-l; cf. Ibidem, fond Tribunal jud. Buzău. Condici, dosar 2611859, f. 3. Nu trebuie
uitat şi procesul lui Gr. Hrisoscoleu cu moşnenii Antoneşti. El îl autoriza ca hotarnic. în 6 iunie
1860, pe Iorgu Scipion spre a-i alege hotarul aflat în dispută; cf. Ibidem, fond Tribunalul jud.
Buzău, dosar 698/1860, f. 2.
159
Ibidem, Condici, dosar 1711853, f. I 00.
160
Ibidem, dosar 4/1859, f. 71 v.
nu-mi Iasă liniştită stăpânire şi un codru de Ioc al acestui hotar" 161 .

Subprefeetul de Tohani în 5 martie 1863 înştiinţa instanţa buzoiană că
moşnenii au refuzat să primească citaţiile la proces cu excepţia lui Dumitrache
Finţescu, acesta „arătând că ceilalţi moşneni nu au nici o judecată cu d.
Mareş" 162 • Totuşi în şedinţa din 11 aprilie 1863 va fi prezent numai Nae Mareş
asistat de N. I. Armăşescu care, la cererea judecătorului, va prezenta
documentele de proprietate ale clientului său, începând cu cel din 26 octombrie
1844. Urmarea se va concretiza într-o sentinţă ce îi va da câştig de cauză lui N.
Mareş. Inginerul hotarnic Antonie Borna la 23 mai 1870 făcea delimitarea şi cu
moşnenii Dumitreşti „cărora le mai zice şi Băşineşti sau Detcoiu". De faţă au
fost din partea acestora Nicolae Poteraşu, Ioan Dabija şi Tudor Jipa Dabija, dar
şi „păzitorii de hotare" Simion sin Bucur şi Ilie Dumitrescu. Aceştia din un11ă,
spunea inginerul, „mi-au arătat semnele de hotare care se păzesc din vechime
între aceste două proprietăţi, începând din capu moşiei de la Comoara din
piatra ce este în via lui Petrache Jiteanu şi la hotarul moşiei Finţeşti". Capitolul
al IV-iea al cărţii de hotărnicie era dedicat vecinătăţii trupului de moşie al
moşnenilor Jugureni „din Valea Nişcov până în Valea Sărata şi care se
învecineşte în capu moşii Jugureni proprietatea Statului deavalma cu a
moşnenilor Jugureni". De faţă au fost aici Iorgu Dolete, Nae Luţcan, preotul
Nicolae şi Stoica Luţcan. Nu se uita menţionarea ca fost proprietar a schitului
Cârnu şi rezulta o suprafaţă totală de 3 .560 pogoane dintre care 1.614 ale
statului. În 4 mai 1870, V. Popescu se adresa preşedintelui Tribunalului Buzău
solicitând să se judece cu moşnenii Guţă Beleznă şi Minea Luţcan din Finţeşti,
cu Niţă, Nicoale şi Ene Luţcan din Jugureni pentru 25 de pogoane de vie şi
pământ în hotarul Râilor (Răilor). Procesul pornise încă din 1838 la judecătoria
Saac prin socrul reclamantului de acum, Theodor Mavrodin 163 • Intrând în
posesia statului moşia se va dovedi a fi, din nou, prilej de procese deoarece
statul ajunge să se judece cu moşnenii la 1881 pentru tulburare de posesie.
Avocatura statului pentru judeţele Buzău şi Rm. Sărat solicita ca moşnenii să
fie obligaţi „să lase în posesiunea statului porţiunea de teren ce prin hotărnicia
moşiei Jugureni a statului ( ... ) s-a constatat că numiţii au suprafaţa de la
stat" 164 • Eronat solicita avocatul statului aducerea primarului comunei în
instanţă şi nu pe moşneni pentru fosta moşie de la Jugureni a mănăstirii Sf.
Apostoli din Capitală. lng. A. Borna chemase la faţa locului, în 23 mai 1870,
ca vecini pe moşnenii Dimitreşti sau Dubijeşti de la Jugureni pentru moşia
165
161
Ibidem. dosar 893/1861, f. 2.
16
~ Ibidem, f. 71.
163
Ibidem, dosar 69/1870, f. 1-9.
164
Ibidem, dosar 35/1881, f. I.
165
Moşnenii Dirnitreşti - Nicolae Poteraşu, Tudor Dabija, Ilie Dabija. Gr. Drosu şi Ioan Dabija
44 A. Gaiţă
Băşineşti, pe Ion Marghiloman pentru moşia Detcoiu, avocatul statului pentru

Runceni fosta moşie a Episcopiei, dar şi pentru Lapoş fosta moşie a mănăstirii
Bradu, pe moşnenii Finţeşti şi Jugureni. I s-a pus la dispoziţie lui A. Borna
zapisul de învoire dintre egumenul de la Sf. Apostoli şi moşnenii Jugureni din
9 august 1817, document amplu şi edificator. Suprafaţa moşiei, rezultată după
măsurătorile lui A. Borna, a fost de 3.560 pogoane şi 184 de stânjeni pătraţi din
care moşnenilor le reveneau 1.945 pogoane şi 577 stânjeni pătraţi. Moşnenii
Ilie Ţugui şi Costache Ghiţă Finţescu vor fi prezenţi în 7 iulie 1895 la
verificarea hotarelor dintre moşiile Proşca şi Glisa Finţeşti care era de-a lungul
drumului de la piatra de la Săhăteni, la aceea a lui Gh. Davidoiu, „la a lui
Sălcianu, la aceea din sus de via lui Mihalcea Ţugui şi până la piatra din
Grebănul Istriţei iar în apa Nişcovului se afla gorunul înfierat cu o cruce" .
166
Cu mănăstirea Banu se va înregistra un conflict în justiţie la 1887 pentru

hotărnicia moşiei Bugheni. Costache Tănăsescu şi alţi moşneni vor cere
tribunalului Buzău, la 1891, începerea operaţiunii de ieşire din indiviziune .
167
B. Iorgulescu reţinea, în 1892, proprietăţile moşneneşti ale celor şase cete de la

Finţeşti. Ing. D. Brătianu pe baza aprobării din 19 mai 1892 trecea, peste doi
ani, la hotărnicia moşiei Tohăneanca - Ungureni, proprietate a şcolii I.
Crăciunescu şi obştea Finţeştilor va primi citaţia legală în calitatea sa de
vecină 168 • Moşnenii nu se vor prezenta la data fixată, 19 octombrie 1892, astfel
că lucrarea se va face în lipsa lor. Partea de vecinătate, conform capitolului IV
din hotărnicie, era „peticul isolat ce pe plan se vede sub numele de Urlueneasca
şi care este înconjurat pe trei laturi de moşnenii Finţeşti". Probabil că atitudinea
lor ţinea şi de faptul că aici nu au avut nici o problemă generată de I.
Crăciunescu sau de N. Luscan. Avea comuna în compunere cătunul
Glogoveanca (Finţeşti) şi un cătunaş - Tufele Finţeşti - la 1892. Tot atunci
toate cele 3.441 ha. se aflau în proprietatea moşnenilor din cetele Răi, Buni,
Băduleşti, Călineşti, Glogoveni şi Saru . La 7 iulie 1895 moşnenii Săreni nu
169
se prezentau la verificarea hotarului lor cu moşnenii Proşcani, hotar ce pornea

„de la localitatea Mesteceni şi până în Piatra Cislăului" 170 . În iama lui 1895 în
urma unui proces dintre Olimpia Borănescu - Filitti cu Maria S. Dinciu apar,
între cei citaţi, şi moşnenii Doliceşti „împroprietăriţi" pe moşia Băduleasca din
sunt amintiţi şi la 22 noiembrie 1874 într-un proces verbal legat de hotărnicia moşiei Jugureni;
Ibidem, f. 66.
166
S. Dendrino, Carte de hotărnicie a moşiei Proşca dinjude(itl Bu::ău. plasa Tohani
proprietatea moşnenilor Proşcani, Bucureşti. 1898, pp. IX-X.
167
168
Ibidem, dosar 202/ 1894, f. 2-4.
169
B. Iorgulescu, op. cit., p. 225.
170
S. Dendrino, op. cit., p. X.
comuna Finţeşti şi moşnenii Bălăneşti din comuna Tohani 171 proprietari ai

moşiei Bălăneşti de aici. După numeroase demersuri instanţa va confirma acum
hotărnicia efectuată de către ing. Pericle Zeuceanu pentru moşia Istău -
172
Tătăranca . Ca urmare a cererii Judecătoriei de Ocol de la Mizil, sosită cu
adresa nr. 603 din 30 aprilie 191 O, notarul comunei Jugureni comunica că în
comună existau 187 de moşneni Finţeşti moşia acestora fiind compusă din
cinci hotare: Răi, Buni, Băduleşti, Călinescu şi Suru sau Gliza 173 . În tabelul din
28 aprilie numărul de moşneni urcase la 201, celor din Finţeşti adăugându-li-se
cei din Jugureni, Mizil, Tohani, Năeni şi Lapoş 174 . Se întocmea cu această
ocazie şi un tabel cu scara neamurilor în hotarul Răi fiind menţionaţi trei moşi
- Călinoiu, Belesnesc şi Poap. În hotarul Buni figurau casele Davidoiu, N.
Mareş, N. Grasu, Panait Dumitrescu, Ţuguiu, Niţu Luscan şi Dimitrescu Popa
Alexe. La Băduleşti se aminteau moşii Baba Ilinca, Voicu Bădulescu şi
Câlcăescu. După numeroase amânări comisia de stabilire a drepturilor
moşneneşti în 4 octombrie 191 O reuşea să finalizeze lucrările. Poate că
moşnenii nu trataseră cu atenţia cuvenită urmările votării noului Cod silvic
pentru că vor surveni nu mai puţin de 158 de contestaţii ce vor fi conexate de
tribunal la 19 ianuarie 1911. Între documentele cu care de data aceasta se vor
grăbi unii contestatari să vină se amintea şi o hotărnicie din 6 mai 1836 precum
şi un zapis din 4 iulie 1827 autentificat, ulterior, prin semnătura lui Dimitrie
Onciul, directorul Arhivelor Statului. Demersurile se vor arăta a nu fi fost
zadarnice deoarece, la 26 martie 1911, instanţa de la Buzău le va admite
contestaţiile anulând tabelul şi lucrările comisiei de la 1910. Pentru cei peste 60
de locuitori căzuţi la 1916-1918 se ridica un monument în perioada interbelică
prin inscripţia acestuia se arăta că dacă trupurile le-au rămas de la Turtucaia la
Mărăşeşti „sufletele lor sunt aici şi pretutindeni străjuind tot ce este mare şi
frumos în această ţară" 175 . Conform organelor silvice, moşnenii erau la 1927
proprietarii pădurii Podeacu (Podiacu) de la Jugureni în suprafaţă de 24 ha., iar
la pădurea Tătăneşti stăpâneau 63 ha. pe când cei N işcoveni numai 5 ha • În
176
1930, incluzând şi satul Bordoşani-Tufele, populaţia era de 1.586 locuitori, iar

la 1941 de 1.315 în 329 de case 177 • În hotarul Călinescu, la 1 decembrie 1931,
Gh. Gr. Popescu solicita aprobare de la organele silvice să-şi poată exploata
mica sa pădure care se învecina la sud şi la vest cu pădurea moşnenilor
171
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 311893, f. 136.
172
Sub forma de Esteu va apare satul şi în 30 septembrie 1591 când Doamna Neaga şi
călugăriţei Elisafta ţineau aşezarea; cf. Ioan-Radu Mircea, Catalog ... , p. 232, nr. 1611.
173
Gliza apare după ianuarie 1664 şi în proprietatea mănăstirii Bradu.
174
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 26/1910, f. 8.
175
E. Stoica, op. cit., p. 31.
176
Arh. Naţ. Buzău, fond Ocol silvic Tisău, dosar 19/1927, f. 24.
177
Indicatorul localită{ilor ... , p. 135.
46 A. Gaiţă
Călineşti. Moşnenii Băduleşti sunt amintiţi, în 1932, ca învecinaţi cu pădurea

Călineşti-Băduleşti atunci când Maria Gh. Avenian cerea aprobarea pentru a-şi
exploata cele 7,58 ha. pe care le poseda aici ca moştenire după defunctul C.
Tănăsescu 178 . Pretorul plasei Tohani adresa în 20 iunie 1938 179 un raport,
înregistrat sub nr. 897, prefectului judeţului relativ la unele terenuri de la
Finţeşti „din diferite hotare moşneneşti''. Ceea ce a deranjat autorităţile carliste,
nu a fost disputa pentru terenurile amintite, cât faptul că plângerea adresată lor,
în a lămuri situaţia, era semnată de câteva zeci de ţărani care făcuseră parte din
partidul T.P.T., iar de redactarea acesteia se ocupase Alexandru I. Luscan, fost
şef de cuib 180 • La ordinul prefectului militar de la Buzău, pretorul plasei Tohani
răspundea arătând că terenul, aflat în faţa casei lui N. Matragoci, era din I 930
în dispută. Părţile erau primăria locală şi pensionarul CFR Luca Grigorescu, iar
autorul memoriului era văr cu soţia lui Luca Grigorescu. Bâlciurile din 2 I mai
de Sf. Constantin şi Elena şi din 14 octombrie de Sf. Paraschiva erau
evenimentele anului.
FINŢEŞTI TUFELE Cătunul de la Saac şi apoi de la Buzău a
aparţinut de Năeni. În anul 1899 se consemnau 31 O moşneni în Finţeşti Tufele
„care ocupă într-o moşie a acestei comuni. Din aceştia 11 O sunt cu domiciliul
în alte centre pendinte de alte comuni" 181 •
FIŞICI Cătunul de la Bozioru avea 38 de case cu 140 de locuitori în
anul 1892. La 1930 erau 126 locuitori, iar în 1941 în 41 de case trăiau 155
locuitori.
. ~FLOCEŞT~ Localit~tea a~ată pe are~lul de astăzi al ~i~iei, da~
aparţmand de Merei, se aflam relaţ11 de comerţ m 1554 cu Braşovul -. Atunci
se exportau de aici 28 de boi, cinci vaci şi trei porci în valoare totală de 3.320
aspri. Prin folosirea expresiei „oricât se va alege de peste tot hotarul", în
documentul de la 9 noiembrie 1557 dat în legătură cu partea unui Stoica, se
ajungea la calitatea acestuia de moşnean. În continuare se întărea aserţiunea
rn Arh. Naţ. Buzău, fond Direcţia IV-a Silvică Buzău, dosar 7/1930. f. 250-252.
„Universul" din 12 februarie 1938 avea imprimată pe prima pagină Proclama/ia către
179
români a suveranului de urâtă şi tristă amintire, pentru majoritatea covârşitoare a românilor,

document ce va fi larg comentat şi la nivel rural. Îngrijora nu numai dizolYarea partidelor
politice, constituirea Frontului Renaşterii Naţionale dar şi reforma administrativă. Spre
jumătatea lunii august 1938, după discuţiile şi proiectele dezbătute la nivelul ministerelor de
Justiţie, Internelor şi al Finanţelor în luna precedentă, se ajungea la promulgarea Legii
administrative; cf. C. Hamangiu, Codul general al României. Legi zcuale, 1938. voi. XXVI, II,
Bucureşti. 1939, p. 14 71. Astfel, pe baza art. 53 din lege apăreau cele zece ţinuturi conduse de
rezidenţi regali (Vezi Decret nr. 2919 din 13 august 1938) cu largi prerogative datorate nu
numai voinţei regale, ci şi delegării unor atribuţii ministeriale.
Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Buzău. dosar 211938, f. 56-58.
180
181
ANIC. fond Dir. Gen. a Statisticii, dosar 2206/1899, f. 82.
18'
- R. Manolescu, Comer{ul ... , p. 300.
„pentru căa fost a lui Stoica, mai sus zisa ocină, veche şi dreaptă ocină şi
dedină". Ce eveniment a dus la pierderea averii acestuia. Faptul s-a datorat
fugii sale la Brăila, dar după ce i-a luat şi femeia lui Dumitru de unde noua sa
calitate de „hain şi răufăcător" în afara celei de fugar 183 •
O Rada Flocoteasa, cu probabile rădăcini în zonă, vindea în 27
noiembrie 1616 unui Dragomir o cină la Smedeşti 184 • Viile din dealul
Floceştilor sunt menţionate în întărirea din 20 februarie 1619 când, pentru
1. 700 de aspri, cumpăra un Duma „un pogon de vie şi un sfert, cu trei stânjeni
de ocină" 18 . Tot aici şi tot acum cumpărau un Bunea, Dobra, fiica lui Duma,
Cârlig şi un Boţoc vânzători fiind Micul Flocota, Beleaţă, fratele lui Oană şi
Socolan. Vânzătorii prezentaseră lui Gavrilă Movilă Vodă documentele mai
vechi ce le aveau între care şi cel de la Radu Vodă, fiul lui Mihnea Vodă
document care suferise în urma prezenţelor străine - „necredincioasele neamuri
ce se chiamă Leşi" - la Buzău în începutul de secol. Pârcălabul satului, Voicu
apare în calitate de martor în acelaşi document alături de cei din Lipia, Mirceşti
şi Cucuteni. Zapisul din 25 octombrie 1621 dat de armaşul Vlad, fiul
logofătului Bane din Cucuteni jupânului Costea din Buzău, fiul lui Frangulea
menţiona, în perimetrarea ocinei vândute şi partea Flocească „opt pogoane de
vie şi cu un stânjen de ocină în câmp" 186 . În finalul documentului scris de popa
Lupu se menţionau drepturile cumpărătorului „ca alalţi fraţi". Mai târziu
nepoţii lui Costea din Buzău vor vinde aceste vii preotului Marin.
FLOREŞTI Fostul sat Slobozia din plaiul Slănicului a ţinut de comunele
Gura Dimienii şi Beceni 187 • Este greu de spus dacă negustorii de la 1545, de pe
piaţa Braşovului, Mardare şi Voinea, erau de aici sau din Floreştii de Prahova
şi, de ce nu, de Slam Râmnic 188 • Floreştii anului 1912 numărau 60 de imobile,
171 bărbaţi şi 153 femei.
FLOREŞTI Vezi Valea Ratei şi Murgeşti.
FOCŞANII MUNTENI Şi de moldoveni şi de munteni Focşanii
Munteni, reşedinţa judeţului Salm Râmnic, erau mai mult cunoscuţi sub
183
DRH, B, V, pp. 122-123, nr. 108. Referitor la tratamentul de care avea parte femeia. mai
târziu, la 1646 se specifica; „Bărbatul poate să-ş pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum
ar fi în temniţă, numai pentru doaă vine: dece, una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară
a dooa cându o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară; iară dirept alte vine nu va pute, nice să o
închidză, nice să o bage în here"; cf. Carte românească, 1646, glava 23, p. 120.
18
~ DIR, B, XVIl/3, p. 57, nr. 51.
185
Ibidem, p. 321, nr. 287.
186
Ibidem, XVIl/4, p. 59, nr. 68.
187
Mănăstirea cetate de la Vintilă Vodă şi vechiul plai al Slănicului, coord. Ion Dedu,
Bucureşti, 200 I, p. 23.
188
Radu Manolescu, Socotelile Braşol'ului -Registrele vigesimale, Ed. Istros. Brăila. 2005, p.
412.
48 A. Gaiţă
sintagma de Oraşu de unde şi numele ulterior al plasei din proximitate 189 . Se va

fi ridicat viitorul târg pe vechile vetre ale satelor Stăeşti (Ţara Românească),
Sârbi şi Brătuleşti (Moldova) 190 . În 25 ianuarie 1575 vodă Alexandru lI Mircea
amintea, cu ocazia unei întăriri date vei clucerului Albu, de evenimentele din
24 aprilie 1574 de la Jilişte „când m-au lovit moldovenii lui Ion Vodă cu
înşelăciune la satul Focşani( ... ). Astfel încă cinstitul dregător al domniei mele
jupan Ivaşco mare logofăt a scăpat din luptă rănit, iar jupan Albul mare clucer
a pierdut acolo capul lui, pentru capul domniei mele" 191 . Tot ca sat figura
aşezarea şi în vara lui 1589 când pe aici trecea călătorul H. Cavendish. Într-un
hrisov de achiziţii multiple figura şi o Stana şi fratele ei Neagoe care, la 26 mai
1613, cumpărau la Focşani o ocină de 17 stânjeni „lângă apa Buzăului" de la
un Stanciu pentru 1.500 de aspri 192 . În continuarea documentului se mai arăta
„Şi a mai cumpărat Stana ocină în Focşani, însă partea lui Solun şi a sorei sale
Ana, toată, oricât se va alege de peste tot hotarul pentru 1700 aspri gata" 193 •
Momente de groază se vor petrece o dată cu incursiunea de la 1653 a lui Timuş
cu cazacii săi într-o nouă sosire a lui vodă Vasile Lupu în sud. Ridica aici în
1661 vodă Gr. Ghica II un lăcaş care, ani mulţi, va marca zona între daniile
domneşti aceasta primind şi 235 de stânjeni în Stanomireştii Râmnicului. În
Focşani o hotărnicie a 12 boieri de la 1692, făcută pentru mănăstirea Sf. Ioan,
aducea trei moşi: Buzoienesc, Obilesc şi Focşenesc 194 • Trebuie precizat că
localitatea nu va fi singulară cu moşneni în cadrul ei şi este de ajuns a aminti
g Asupra hotarului vezi Cristofor Mironescu, Hotarul dintre Moldova şi Muntenia, în

1 9
„Anuarul de Geografie şi Antropogeografie", 1910-1911, p. 87-122; C. Andreescu, Cetatea

Nouă în 1remea lui Ştefan cel Mare, în CI, I, 1924, pp. 168-169; Radu Rosetti, Hotarele
Moldovei de sud sub Ştefan cel Mare, în Rl, X, 1924, pp. 186-190; I. Romanoai, Date
focşănene asupra hotarului şi Unirii, în Milcovia, I, 1930, Focşani, 1930; M. Costăchescu,
Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, voi. II, Iaşi, 1932; C. C. Giurescu, Din
trecutul jude(ului Putna, Focşani, 1937, pp. 9-1 O; C. Constantinescu-Mirceşti, Ion
Dragomirescu, Contribu(ii la cunoaşterea hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească de la
întemeierea Principatelor şi până la Unire, în SAi, VI, 1964, pp. 61-91; Idem, „ Marginea
fării ". Aspecte caracteristice în :::ona hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească, în SAi,
IV, 1967, pp. 81-121; Constantin Ciohodaru, Formarea hotarului dintre Moldova şi Ţara
Românească în secolul al XV-iea, în voi. Stat, societate, nafiune. Interpretări istorice [Omagiu
David Prodan]. Cluj-Napoca, 1982, pp. 80-92; Sergiu losipescu, Vrancea. Putna şi Basarabia
- Contribu(ii la evolu(iafrontierei sudice a Moldovei în secolele XIV-XV, în voi. Închinare lui
P. Ş. Năsturel la 80 de ani, Brăila, 2003, pp. 205-224.
C. Constantinescu - Mirceşti, I. Dragomirescu, Marginea (ării ... , p. 84.
190
191
DIR, B, XVl/4, pp. 161-162, nr. 165.
Asprul otoman a fost bătut pentru prima oară la 1326 când avea masa de I, 152 g.; cf. Mihai
192
Maxim, O luptă monetară în sec. al XVI-iea: padişahi contra a:-.pru, în CN, 5, 1983, p. 130.
193
DIR, B, XVIl/2, p. 197, nr. 184.
194
D. F. Caian, op. cit., p. 167.
cazul laşilor când răzeşii de aici erau menţionaţi la 21 decembrie 1758 195 . Peste
cinci ani se alegea şi moşia din târg a mănăstirii Rm. Sărat. După 1700 era
reţinut Focşaniul Munteniei ca producător de silitră. Un eveniment deosebit se
petrecea în 1705 când din porunca lui vodă s-a adus „apă de băut pe scocuri,
cale de două ceasuri" 196 . În iulie 1709 Micul, fiul lui Duminicuţă vindea un loc
din oraş, din partea moşului focşenesc şi buzoenesc, către blănarul Gheuca 197 .
La 28 septembrie 1709 se scria zapisul lui Ţochi Pascu, ginerele lui Năstasie
căpitanul şi al soţiei sale Constandina prin care aceştia vindeau lui Andrei
logofătul o casă în Focşani. În document vânzătorii aminteau că terenul ce îl
vindeau îl achiziţionaseră de la moşnenii din Focşani 198 • Un alt zapis, din 24
februarie 1746, al lui Micu Dragomirescu sin Beldea şi al lui Ion Obregia sin
preot Ion Dragomir Blănar Barbă-lată prin care aceştia vindeau fratelui lor de
moşie Neagu Moşnean şi soţiei acestuia Nedelea un loc de casă în Focşani
specifica că terenul era „pe pământul lor moşnenesc". Tranzacţia se va face cu
ştirea ispravnicului Marginii . Moşnenii de pe opt moşii ale mănăstirii Sf.
199
Ioan din Focşani sunt amintiţi la 1O mai 1750. În 8 aprilie 1755 se efectua o
hotărnicie pentru proprietăţile bisericii Done prezentată în 14 noiembrie 1845
de Ion Done în care se preciza că moşia se cumpărase de la moşneni de
vistiernicul Done 200 . Familia Done din partea munteană cumpărase, prin vistier,
în primăvara lui 1755, mai multe terenuri de la moşneni de unde ridicarea
lăcaşului lor. Un alt act intervenea la 24 noiembrie 1764 la Focşani unde un
Dumitraşco şi alţi moşneni ajungeau la o învoială de posesie, în moşul Focşa,
cu ceauşul Apostol Ţoca 201 . Interdicţia intrării turcilor în ţară cu ocazia unor
târguri, în special al unor serseli care „fără de voie şi slobozenie de la nimeni,
fiind Dunărea îngheţată şi având înlesnire, trec în ţară hoţeşte", era dată la 25
ianuarie 1775 202 . Cu această ocazie ca paznic la târgul Focşanilor Munteni era
menţionat odobaşa de Buzău, iar la Prahova şi Saac baraictaru de la Ploieşti 203 .
Vama de aici, în 1792, era calculată la fel cu cele din proximitatea sudică -
195
M. Sânzianu, Au existat ră:::eşi în oraşe?, în RIR, V-VI, 1935-1936, pp. 408-41 O.
196
Dicfionar cronologic de medicină şi farmacie, sub îngrijirea dr. G. Brătescu, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 66.
197
ANIC, fond Episcopia Buzău, LIX/35; XCIII/I.
198
O. F. Caian, op. cit., p. 153.
199
Ibidem, p. 154.
°
20
201
Focşanii de altădată, Ed. Terra, Focşani, 2013, p. 63.
ANIC, Mss. 173, f. 502 v - 503.
202
Făceau excepţie un număr de negustori ai Capanului care erau înregistraţi într-un registru
special. Negustorii „fermanlâi" de până atunci erau în jur de 20 pe la 1730, 50 la 1755 şi între
I 00-200 spre 1774; cf. Bogdan Murgescu, Comerf şi politică în rela(iile româno-otomane. în
RI, VIII, 1997, nr. 9-10, p. 584, n. 55.
203
V. A. Urechea, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774 - 1786. însofit
de documente cu totul inedite, în AAR.MSI, s. II, tom. XII, 1889-1890, pp. 234-235.
50 A. Gaiţă
Râmnic, Grădiştea, Găgeni, Urlaţi, Bucov, Ploieşti, Târgşor şi Filipeşti. Odată

cu anul 1802 orăşenii se vedeau obligaţi să plătească embatic pentru case şi
prăvălii . La 1818 era reţinut oraşul cu o mănăstire şi şase biserici precum şi
204
şapte mahalale, dar şi ca scaun isprăvnicesc - „prin care trece o gârlă ce face
hotarul între Moldova şi Ţara Românească" 205 . Judeţul Slam Râmnic, tot acum,
era înregistrat cu 7.681 familii dintre care „5074 Birnici, supuşi la dări şi
angării, 24 Postelnicei, scutiţi cu scrisori domneşti, 60 neamuri, 179
Companişti, 70 mazâli, 7 ruptaşi, 206 cu deosebită dare la Vistierie, 560
Scutelnici, cu deosebită dare la boieri şi mânăstiri, 785 Poslujnici, rânduiţi la
boieri şi mânăstiri, 253 slujitori, rânduiţi la isprăvnicii, 159 de preoţi, cu dare la
Mitropolit şi Episcopi, 11 diaconi, asemenea, 291 Ungureni, 81 Bulgari, 127
Bice de surugii, fără dare de serviciu" 207 . În urma catagrafierii din 1831-1832
rezultau pentru oraş 2.100 de locuitori în 496 de case 208 . Fiind reşedinţă de
judeţ Focşanii Munteni vor obţine spre 1834 dreptul de a avea sfat orăşenesc.
Anul 1845 va marca începuturile manifestării nemulţumirilor orăşenilor aşezaţi
pe terenurile mănăstirii Sf. Ioan faţă de plata embaticului. Se va înfiinţa la 1848
o Comisie de verificare a proprietăţilor care va constata că lăcaşul, dar şi
mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Râmnic, cotropiseră vechi
terenuri moşneneşti. După patru ani de activitate, lucrările Comisiei erau
recunoscute de justiţie ajungându-se şi la delimitarea islazului oraşului.
Mănăstirea Sf. Ioan va intra în tratative cu sfatul orăşenesc şi va obţine ca plata
embaticului să fie făcută numai de cei care se situau cu locuinţele pe terenul
mănăstirii. Dacă până la 1828 problemele transfrontaliere între putneni şi
râmniceni se rezumaseră, în economic, la cauze minore. După 2114 septembrie
1829, prin Tratatul de la Adrianopole, se vor produce schimbări ce vor duce la
un Zollverein în est. Convenţiile dintre cele două Principate ( 1835, 1846) vor
căuta să rezolve noile probleme ce se iviseră după îndepărtarea monopolului
204
D. F. Caian, op. cit., p. 143.
205
Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Munteneşti şi a
Moldovei, trad. George Sion, Bucureşti, 1859, p. 147.
206
Rupta era, începând din cea de a doua jumătate a secolului al XVII-iea, o înţelegere
oarecum specială între contribuabil şi domnitor. Prin aceasta se beneficia de adăpost faţă de
creşterile arbitrare a birurilor. de obligaţia de întreţinere a agenţilor fiscali, frecvenţa dărilor. Pe
vremea Brâncoveanului „au făcut ruptori ca să dea toată ţara într-un an de patru ori". Vezi
Şerban Papacostea, Contribufie la problema relafiilor agrare din Ţara Românească în prima
jumătate a sec. )(VII/, în SMIM, III, I 959, p. 256.
207
Dionisie Fotino, Istoria generală „., p. 147. De reţinut că posluşnicii erau ţăranii scutiţi de
dările către stat, dar cu obligaţii faţă de stăpânul moşiei.
208
Petre Obodariu, Mănăstirea Sf"ântul Ioan Bote::ătorul din Focşani, în Cronica Vrancei, III,
2002, p. 76. Locuitorii se vor opune măsurii de predare a cerealelor la magaziile de rezervă
deoarece nu erau plugari şi vor obţine satisfacţie din partea autorităţilor; cf. ANIC, fond
Vornicia din Lăuntru, dosar 6075/1835. f. 857.
otoman, dar până atunci rămân jalbele locuitorilor din ţinutul Putnei şi din
judeţul Slam Râmnic. Astfel, între 1832-1833 stărostia de Putna 209 va fi
asaltată de jalbele locuitorilor relative la noul regim din hotarul principatelor:
„au ajuns într-atâta supărări încât nu putem mergi nici să ni videm rudili şi
copii ci, pentru păcatili noastri, am apucat a ne încuscri şi a ni rodi din pricina
vecinătăţii unii cătră alţii, căci dispărţindu-ne numai hotarul, până şi gâştile şi
viţăii dinspre o parte cătră alta trece şi să amestecă" 210 . În 30 aprilie 1842
Vistieria va înainta propunerile ispravnicului de Slam Râmnic către Vodă.
Funcţionarul, între altele, cerea lămurirea sintagmei de loc Învecinafi, limitarea
cantităţilor de făină ce puteau fi cumpărate în ziua de târg, locuitorii celor două
părţi de oraş să nu plătească vamă pentru produsele de strictă necesitate
cumpărate în cealaltă parte de hotar, iar vinurile renumite ale zonei să circule
nevămuite . În final ispravnicul cerea ca vameşii abuzivi să fie drastic
211
sancţionaţi mai ales pentru şicanele ce le făceau locuitorilor de pe graniţă:212 •

Fiind reprezentantul puterii în judeţul Slam Râmnic clucerul Dimitrie
Fălcoianu va fi propus, alături de logofătul Ioan Manu, între membrii din noua
Comisie mixtă de la Focşani întrunită la 16 octombrie 1842. În 1845 huzmetul
vămilor Ţării Româneşti se afla în mâna marilor logofeţi C. Cantacuzino,
Alecsandru Vilara şi a paharnicului Atanasie Csenocrat toţi trei legaţi de Hagi
Mogârdici. Acum toate operaţiunile vamale se desfăşurau în Focşani,
Nămoloasa şi Vârteşcoiu . Abia la 1 ianuarie 1848 se va ajunge la unificarea
213
vamală a celor două Principate 214 • Era ultima etapă spre unire după contactele
bilaterale din luna mai 1706 când se discutaseră hotarele, dar şi situaţia
pădurilor „de acum înainte muntenii să nu mai treacă în pădurile Moldavii,
dacă n-or îngădui moldovenii că este cu cale; dacă nu le va fi cu voe, să-i
~ Avea în compunere ocoalele Răcăciuni, Lunca, Zăbrăuţi, Vrancea, Gârlele, Milcovul de Jos
09
şi de Sus. La 1803 avea şi ocolul Ghileştilor, iar în I 857 dispărea Lunca; cf. Georgeta Crăciun.
Sate ră::eşeti în Ma/dorn la mijlornl secolului al XIX-iea, în CI, XII-XIII. 1981-1982, p. 624.
Despre unul din primii staroşti ai Putnei - Bolea (1552) vezi Ilie Minea, Despre primul
staroste de Putna, în CI, XII, I-XV, I 940, p. 700.
~ Adrian Macovei. Unificarea 1·amală între Moldova şi Ţara Românească. în AIIA. Iaşi. VIII.
111
1971. p. 208.
~ 11 Într-o ancestrală tradiţie zona Curburii avea numeroase localităţi ce organizau, în perioada
de până la 1947, târguri. bâlciuri. iarmaroace. Judeţul Prahova cu cele 55 de localităţi ocupa un
loc fruntaş în Curbura Carpaţilor urmat de Buzău cu 44 şi Rm. Sărat cu numai 13 localităţi; cf.
Calendarul târgurilor de 1·ite şi de mă1fziri, oboarelor de cereale şi rampelor din /ară.
[Bucureşti]. 1944. passim.
212
I. C. Filitti. Primele com·enfiuni îl1fre Principatele române. în „Viaţa românească"', III.
1908, voi. I. p. 186.
D N. N. Constantinescu. Arnmularea primitivă a capitalului în România. Bucureşti. 1991, p.
2
244.
21
~ „Buletin ofiţial", XVI, 1847, p. 575-578.
52 A. Gaiţă
oprească afară. Numai când se vor pute tocmi cu stăpânii pădurilor, atunce să
meargă să tae" .
215
Poşta din Focşani se găsea pe terenul Anicăi Dâmboviceanu moştenit în

aprilie 1850 prin testamentul lui Mihai Dâmboviceanu. În document se
menţiona că „averea sa se mărgineşte numai într-o singură casă în oraşul
Focşani, unde locuia, şi celelalte gospodării, grădina şi cârciuma ce le-a
cumpărat de la clucerul Constantin Nicolescu, pe care le lăsa moştenire soţiei
sale Anica" 216 . În februarie 1854 clucerul confirma la judecătoria de Slam
Râmnic drepturile Anicăi interesată în vinderea unor bunuri moştenite după
soţ. Un incendiu pustiitor pe partea muntenească a oraşului se producea la 29
martie 1854, ocazie cu care din marea şi frumoasa ctitorie a căpitanului de
cazaci Ştefu şi a soţiei sale Caliţa, fiică a lui Sterie Dumitrache şi nepoată a lui
Constantin Vodă al Moldovei - „Sf. Nicolae" - mai rămânea numai lăcaşul
propriu zis parcă într-o şansă mereu aflată sub semnul întrebării 217 . În 1859 se
va produce răscoala grănicerilor de la Rm. Sărat, Focşani, Calafat şi Brăila. Se
poate reţine situaţia celor 400 de grăniceri, majoritatea clăcaşi, de la Bolboaca
care, înconjuraţi de 1.600 de membri de familie, cereau scutirea de clacă pentru
.. 1prestat 218 .
serv1cm
FOCŞĂNEI Cătunul buzoian cunoscut şi sub formele de F ocşenei şi
chiar Focşani a aparţinut de comunele Scurteşti şi Vadu Paşii. După
documentele din 153 7 şi 1597 relative la Mălureni în 1598 se încheia un
document regăsit ulterior în arhiva mănăstirii Banu din Buzău, document ce
ţine ?e ~ocşenei : Un_ Radu, fiul ~ui ~~~~hia er~a amintit în. 2.5noiem_brie_1576
219
ca vanzator al unei ocme de la Badenc- . O vanzare de a1c1 era reţinuta la 1

iunie 1612. Sub forma de Focşani apare localitatea în 26 mai 1613 când Stana
şi fratele ei Neagoe cumpărau o ocină de la un Stanciu pentru 1.500 aspri.
Separat mai cumpăra Stana „partea lui Solun şi a sorei sale Ana, oricât se va
alege" 221 . La 1617 apărea şi Ziliştea F ocşeneilor 222 • Doi armaşi, Popa şi Radu,
precum şi un Ursu erau martori în 24 septembrie 1635 pentru Zălogi. Martori
de aici erau menţionaţi în 3 iulie 1636 când se judecau monahul Partenie cu
215
BAR, Mss. Româneşti. LXXJV/35.
216
Arhiva Muzeului Vrancei, fond Jon Romanoae, dosar II, f. 144 v.; Apud Ramona Miron,
Poşta veche din Focşani. Scurt istoric, în Cronica Vrancei, VJ/2006, p. 398.
217
Într-un fel, se vedea că nu se învăţaseră prea multe după uriaşul incendiu de la Bucureşti din
184 7. Acum, la 1854, ieşea de sub tipar ediţia II-a (prima la 184 7) din lucrarea lui Anton Pann
intitulată Memorabilu/focului mare întâmplat 1i1 Bucureşti în ziua de Paşti. anul 1847. martie
23.
21
~ V. Mihordea. Răscoala grănicerilor de la I 866, Bucureşti, 1958. p. 20-21.
219
ANIC. fond Mănăstirea Banu, XLllI/140.
220
DJR, B, XVl/4, p. 244, nr. 244.
221
Ibidem, XVll/2, p. 197, nr. 184.
222
ANIC. fond Mănăstirea Banu, XLlll/48.
Balc 223 . Balotă şi Stanciu de aici erau martori în 20 iunie 1641 pentru Vemeşti.
După ce i se întărise de către tot satul, dar şi de către megieşi partea, la 27
aprilie 1645, Isac iuzbaşa se alegea cu 57 de stânjeni şi trei pogoane de vie.
224
Urma hrisovul lui Matei Basarab, din 23 august 1645, prin care acesta întărea
moşnenilor din Făcşănei „anume: Radu i Aga i Barbu! i Grozea i Oprea i Stan i
Drăgoiu"
225
şi moşnenilor Lazăr şi Grigore din Boziani moşiile cu hotarele din
„drumul Herului, până în muchea Gârlaşilor despre târgu şi în jos merge pe
muchea heleşteului până din jos, până unde se hotărăşte cu moşia târgului
Buzăului şi împreună cu morile ce le-au făcut Mihul Grecul în apa Buzăului,
din sus de Jipa, nepotul lui Gheorghe logofătul, feciorului Lupului logofătul, pe
moşia şi în gârla Focşăneilor i a Buziianilor". În acelaşi document domnitorul
cerea ca moşnenii să nu fie supăraţi de Dragomir Nebunelea Sorescu şi de
Dragomir Sorescu deoarece „Focşăneii i Boziianii au fost a lor veche şi dreaptă
moşie de la moşii şi de la strămoşii şi de la părinţii lor de mai-nainte vreme, din
zilele altor bătrâni domni de demult, de la începutul ţării". Menţiunea era
expresă deoarece pe vremea lui Leon Vodă moşnenii, sub povara fiscalităţii,
fugiseră din ţară şi de situaţie profitaseră Soreştii, Mihail Grecu, ginerele lui
Dragomir Sorescu şi Gherghie din Potoceni care le luaseră terenurile şi
construiseră mori pe apa Buzăului. Nici în această perioadă, a domniei lui
Matei Basarab, situaţia nu se ameliorase astfel că se ajunsese la un impozit de
peste opt galbeni pe o gospodărie 226 ceea ce ducea la situaţia în care un sat avea
valoarea a doi sau maximum zece ani de bir (425 de galbeni) 227 • Acum şase
boieri, în frunte cu Nan cel Mare, alegeau şi partea iuzbaşei Spiridon în ocina
de la Mălureni, partea Răspopului şi a tatălui său Lazăr, de la apa Buzăului, (90
stj.) şi în calea lui Her (Fier) nu mai puţin de 800 de stânjeni 228 . Iuzbaşa 229 îşi
ceruse delimitarea pentru ca la 20 august 1649 să vândă spătarului Moise, fiul
223
DRH, B, XXV, pp. 367-368, nr. 332„ ANIC, fond Episcopia Buzău, XXVl/16.
224
Despre numărul deosebit de mare de iuzbaşi de roşii, de spătărei, de comişi, de păhărniciei,
de portari, de dorobanţi, de călăraşi sau de vistiernicei, din secolul XVII-XVIII, de la Saac,
Buzău şi Râmnic vorbesc numeroase documente; cf. N. Stoicescu, Curteni şi slujitori „ „ pp.
260-263.
225
DRH, B, XXX, pp. 310-311, nr. 254.
226
Nici boierimea nu se simţea mai bine mai ales că de la Mihnea Turcitul „beneficiase" de o
contribuţie directă la plata pentru „haraciul cinstitului împărat şi pentru nevoia şi greutatea
Ţării Româneşti"; cf. N. Stoicescu, Sfatul domnesc. „, p. 13 7. Deşi era, poate, creatorul
corpului de roşii, domnitorul nu s-a sfiit şi „a pus pe roşii un bir foarte mare" cu toate că acestă
calitate le-ar fi dat dreptul acestora la unele scutiri; cf. Istoria Ţării Româneşti, I 290-1690.
letopise{ul Cantacu:::inesc, ed. critică de C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 53.
227
D. Mioc, Reforma fiscală „„ p. 75.
228
CDŢR, VI, p. 145, rez. 355.
229
La 17 mai 1717 se va face una din ultimele menţiuni asupra roşiilor de la Buzău şi din Ţara
Românească; cf. Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori „ „ p. 73.
54 A. Gaiţă
vornicului Mihalcea de la Pătârlagele 90 stânjeni pentru 6.300 aspri. Ca

moşneni martori sunt amintiţi la 1654-1655 Groze, Oprea, Aga, Grigore, Ivan,
fratele lui Staicu şi Stan fratele lui Oprea. Clucerul Radu cumpăra 240 de
stânjeni în 21 martie 1663 de la uncheaşul Oprea din Focşenei în Schei, în
Zapşa. O vânzare din 1671 şi alta din 1684 pentru Mălureni şi Focşenei
rămâneau până târziu în arhivele mănăstirii Banu. Urmau cele din 18 aprilie
1677, 9 februarie 1701, 21 iulie 1706 şi 5 mai 1709. Danii către lăcaşul
buzoian se făceau aici în 31 ianuarie I 712. În l mai 1732 se obţinea o întărire
pentru dania unui vad de moară de aici 230 . În I 767, la 23 auşust se emitea o
carte de judecată pentru o moşie a mănăstirii Banu aflată aici- 31 • Împreună cu
Safta, cumnata sa, cu nepoţii Gheorghe, Opriş şi Dobre în 10 ianuarie 1780
Constantin, fiul lui Florea Pleşcoeanul vindea moşia Tătuleasca de la Focşenei,
pentru 425 de taleri, episcopului Cosma. Tătuleasca se învecina „cu moşia
sfintei episcopii ce iaste luată de schimb cu mănăstirea Berca şi să chiamă
Scurteasca şi pă din sus cu moşia Radului Băjan şi a fratesu-lui Liica ce să mai
cheamă Focşenei". Conform actului de vânzare „mersul" moşiei era „din apa
Buzăului până în drumul Hierului, după cum merg şi alte moşii, însă stânjeni
425" 232 • Moşnenii răzaşi, Radu Băjan şi Liica, fratele său de sânge vor fi
întrebaţi, în virtutea dreptului de protimisis, dacă pot cumpăra cei 425 de
stânjeni, dar ei vor declara că nu aveau posibilitatea de unde prezenţa şi
semnăturile lor. Biserica se ridica pe la 1821-1825. Procese se vor desfăşura,
referitor la moşia Focşenei a mănăstirii Banului, şi în iulie 1835. În obligaţiile
vremii hotărnicia moşiei mănăstirii Banu, din 30 octombrie 1859, era înmânată
vecinilor233 . Comuna Focşenei de la 1925 era formată din satele Băjani şi
Focşenei. Relativ la populaţia localităţii cifrele vin destul de târziu. La 1912, în
82 de imobile se aflau 457 locuitori. Spre 1930 se ajungea la 490 de suflete, iar
la 1941 se numărau 658 locuitori în 132 de case. Partea veche a satului -
Atârnaţi sau Mălureni - se va completa cu alta nouă.
FOLTEA SĂRII Vezi Bisoca. A ţinut localitatea de plaiul Râmnic apoi
de Slănicul Buzăului.
FORŢEŞTI Era amintit satul la 25 aprilie 1653 prin vei medelnicerul
Dumitraşcu care se împrumutase cu 75 de taleri de la Filotei egumenul de la Sf.
Ioan din Focşani „Iar de nu vor ieşi banii din birul untului, să aibă a ţinea
230
ANIC, fond Mănăstirea Cotroceni, XXXII/I.
231
Idem, fond Mănăstirea Banu, 11/20.
232
Idem, fond Episcopia Buzău, L/53.
m Idem, fond Planuri - A. LAMBRU, A., Planul moşiei Focşănei. plasa Câmpoului.
proprietatea mănăstirii Banu de Bu::ău, 1858.
sfinţie-sa, părintelşe
egumen, toată partea me de moşie din Budeşti i
Forţeşti" . De la Rm. Sărat va ajunge satul la Vrancea.
234
FOTEŞTI La Sătucul de Berca se afla satul cu denumirea-i

pornografică. Sunt amintiţii Futeştii şi la 7 octombrie 1543 când vistierul
Mihnea cu cei patru fii cumpăra partea fratelui său Radu pentru 2.000 de aspri
„când au fost foametea cea mare" 235 . La 1554 localitatea este reţinută cu un
volum de schimburi de 4.480 aspri la Braşov. Micu şi un Neagoe erau cei care
trimiseseră aici 32 de boi şi 16 vaci. O moşie de aici era întărită vistierului
Mihnea în 21 iunie 1576. Preda, fiul armaşului Mihail din Văleni cu Mihalcea
pitarul erau întăriţi la 30 mai 1620 - „a ţinere" - la Pătârlagele şi a treia parte
din Futeşti 236 . Era unul din rezultatele împărţirii dintre Preda şi Mihalcea
pitarul pe averea moşului lor. Muşat din Futeşti era menţionat ca jurător în 18
septembrie 1644 şi 28 martie 1645 pentru Groşani 237 .
FRĂSINET Va ajunge satul în cuprinsul municipiului Buzău destul de
târziu. Părţile de moşie de aici erau menţionate în 14 septembrie 1545 când lui
Budulea şi fiicei sale i se recunoşteau proprietăţile bătrâne, drepte şi de baştină
„oricât se va alege" 238 . Ion din Frăsinet era martor în 17 iulie 1633 pentru o
vânzare la Cândeşti 239 . Ca fost proprietar al unei ocine din Proşca din Podgoria
era amintit un Nan, nepot al lui Neguşolea din Frăsinet în 28 aprilie 1634.
Apostol călăraşul de aici era menţionat ca martor pentru Zgârciţi în 20 mai
1648. La 25 august 1648 Dragomir era şi el martor pentru Vereş. Dumitra, fiica
lui Neagoe sin Stoica, la 6 iunie 1652 se certa cu verii ei Balea, Tănase şi
Stoica „pentru o parte din Frăsinet şi den Proşca, moşiia lui Dumitru, moşul
lor" aducând alături de 12 boieri şi alţi locuitori din sus de Bâsca, dar şi pe
moşnenii din Frăsinet.. Ma~orii v:or i~tra în ?iserică. şi vo~, j~ra pe Evanghelie
„cum am aflat pe Dumitra dm fecior, iar alalţ1 sunt dm fete - .
Stoian Pentelei şi nepotul său Ciopleg vindeau la 8 ianuarie 1658 o sută
de stânjeni cu zece ughi având cei doi aprobarea moşnenilor „întrebându-i dacă
vor să o cumpere ei, dar niciunul nu a vrut, ci numai Iane mare căpitan". În 12
iunie 1659 era martor pentru Măciuceştii de Slam Râmnic, Lupşă, fiul lui
Udrea din Frăsinet. O foiţă cu stânjenii din hotarul Frăsinetului se întocmea în
februarie 1741 cu ocazia alegerii stânjenilor jupânului Caloean, fiul lui Nica
234
DRH, 8, XXXVIII. p. 125, nr. 111.
235
Ibidem, IV, p. 187, nr. 152.
236
DIR, 8, XVIl/3, p. 542, nr. 485.
'17
-· DRH, 8, XXX, p. I 08, nr. 78.
238
Ibidem, IV, p. 229, nr. 187.
--'19 Ibidem,
.
XXIV, p. 167, nr. 125.
N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 120.
240
56 A. Gaiţă
cupeţul de la Buzău . Frăsinetul lui 1941 avea 50 de case în care trăiau 219
241
suflete.
FRĂSINET A „umblat" satul de la Calvini în trei judeţe - Saac, Buzău
şi Prahova. Într-un document din 1409-1418 este pomenit topicul, dar se pare
că nu este vorba de localitate . La 1 aprilie l 535 se întărea Episcopiei ocină
242
„în Frăsinet, din partea lui Stan, dintr-o jumătate funie, a treia parte, pentru că a
închinat-o Stan de a lui bunăvoe. Şi iarăşi să fie Sfintei Episcopii ocină în
Frăsinet, pentru că a cumpărat-o Vâlsan logofăt de la Novac" 243 • Aveau parte
de întărire domnească în 14 septembrie 1545 Budulea cu fiica sa Stanca „la
Gârbovi şi la Frăsinet ale lor părţi, oricât se va alege, pentru că iaste a lor
bătrână şi dreaptă moşie de baştină". Urma menţionarea înfrăţirii dintre cei doi
„peste toate ale lor ocine", dar şi că după moartea lui Budulea „nimeni nici un
amestec să nu aibă, ci toate să fie ale fie-sa ce este mai sus zisă" 244 • Despre
documentul din 8 iunie 1575, amintit într-o monografie, trebuie menţionat că
era vorba de Frăsinetul din judeţul Olt şi nu de cel din Saac 245 . Într-un
document îndoielnic din 7 mai 1615, al lui Spiridon călugărul, apare, în calitate
de martor, un Marco din Frâsinet 246 . Simion Dobroslav era cel care semna
zapisul prin care la 12 aprilie 1625 îşi vindea partea de moşie „de în sat de în
Frăsinet toată câtă se va alege( ... ) însă partea despre fraţii mei". În continuarea
zapisului se menţiona „Şi o parte ce o am fost cumpărat de la Zoica iar o am
vândut-o lui Rusin, însă a treia parte de peste fraţii mei" 247 . Revenea în
documente localitatea prin moşnenii de aici la 17 iulie 1633 când erau martori
pentru o vânzare la Cândeşti a Radei Oprea, nepoata lui Baciu din
Cârlomăneşti. Stoica Mărginenau la 1642 era menţionat ca achizitor pentru
suma de 5.000 de aspri de la moşneanul Stanciu din Frăsinet „la izvorul din
vale de la valea lui Dobroslav, până la hotarul Bâscenilor de sus" 248 . În 28
aprilie 1644 Nan de aici era amintit ca vânzător către logofătul Dragu de la
Proşca. Ionaşcu Pârţă din „Frasina" era martor la 5 martie 1649 la Şchei .
249
Este greu de spus că ar fi o grefiere greşită sau era vorba de un alt sat. O foaie
cu trăsurile asupra moşiei semnată de căpitanul Gheorghiţă Poenaru se emitea
241
BAR, Doc. ist., CCXLVIl/118; CCXLVII/119.
241
DIR, B, veacul XIII ... , p. 62.
243
DRH, B, III, p. 39, nr. 194.
244
Ibidem, IV, p. 229, nr. 187.
245
Eugen-Marius Constantinescu, Constantin Marafet, Gheorghe Petcu, Cătina. Monografie,
Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011, p. 40.
246
DIR, B, XVII/2, p. 451, nr. 4.
247
Daniela Lupu, Al. Gaiţă, Documente ... , p. 389, nr. 8.
248
Arh. Naţ. Buzău, colecţia Documente, IX/141.
249
DRH, B, XXXIV, p. 31, nr. 36.
la 12 august 1771. Vechea denumire se va păstra şi spre final de secol XIX. În

1912, pe când se afla alipit la Calvini, avea satul 35 de locuinţe şi 152 locuitori.
FRĂSINET Localitatea a aparţinut de Cornu de Jos, Breaza, Breaza de
Jos şi din nou de Breaza.
Satul din plaiul Prahovei la 1899, când aparţinea de comuna Cornu,
avea 30 de moşneni pe 45 ha., iar la 1912 numărul de răzeşi era de 12 din 289
de locuitori 250 . În 1930 localitatea era recenzată la Nistoreşti, iar în anul 1941
în cele 90 de case se aflau 480 locuitori. În urma raionării localitatea, alături de
Breaza de Jos, Breaza de Sus, Gura Beliei, Nistoreşti, Podu Corbului, Surdeşti,
Valea Largă şi Valea Târsei, făcea parte din comuna Breaza.
FRĂSINET Va ajunge târziu localitatea râmniceană să facă parte din
comuna Ziduri de Buzău. Prima menţiune pentru secolul al XVII-iea se
datorează preotului Vişan martor pentru Topliceni la 1608 . Anton, fiul lui
251
Cernei de aici era pomenit în 16 februarie 1647 252 . Un scandal pentru o moară
se isca la sfârşitul lui 1649, în 7 ianuarie 1650 ajungându-se la judecata
domnească unde va câştiga iuzbaşa Necula în faţa lui Mereuţă, ginerile
preotului Stoica „Şi aşa s-au jeluit Necula iuzbaşa cum când au fost acea moară
pre seama unchiu-său Draghiei, fostu-s-au întâmplat de o au aprins un om de la
Slam Râmnic, de au arsu" 253 • Ridicându-se noua moară se va ajunge la
neînţelegeri. Este amintit satul şi în 6 mai 1651 când jupânul Ianea din Făureu
cumpăra o ocină în partea Remetii care mergea până în hotarul Frăsinetului .
254
FRASINU Vezi Cislău.

FRAŢII CHIRCULEŞTI Veche denumire a satului Groşani şi Popeşti
de la Buzău.
FRĂSINETUL DE SUS Este greu de spus dacă satul de la Slam Râmnic
şi-a avut moşnenii săi. La 28 ianuarie 1680 se întărea căpitanului Gheorghiţă,
fiul postelnicului Deadiul din Haidăi o moşie • O carte de judecată se dădea
255
aici în 18 iulie 1717.

FRÂNCEŞTI În prezent satul ţine de Cocorăştii Mislii de la Prahova.
Cumpărase jupan Nagoe, fiul lui Drăghici, conform întăririi din 27 mai 151 O,
mai multe părţi de la Neag, Vlad, Zorea achitându-le în bani, oi sau cai 256 . Mai
apare satul mult mai târziu, 1715, în arhiva de la Ghighiu 257 .
250
D. Ciobotea, Istoria moşnenilor ... , p. 193.
-,.:q
-· DIR, 8, XVII/I, p. 338, nr. 304.
252
DRH, B, XXXII, p. 54, nr. 49.
253
/hidem,XXXY,pp.14-15,nr.11.
254
CDŢR, VII, p. 136, rez. 36 7.
255
ANIC, Achiziţii Noi, MMDCCL Yl/5.
'"1~6
-- DRH, B. II, p. 160, nr. 74.
257
ANIC, fond Mănăstirea Ghighiu, IV/14.
58 A. Gaiţă
FRÂNGHIŞEŞTI În 30 iunie 1441 era întărit satul mănăstirii Snagov 258 .

La 23 martie 1482 operaţiunea se repeta satul apărând sub forma de
Fringhişeşti. În 1512-1513 avea grijă mănăstirea să aibă parte de o nouă
259
întărire • În 23 octombrie 1573 se scria „şi până în izvorul cel mare de la
Frânghişeşti" atunci când se delimita moşia de la Borusu a jupanului
Dragomir260 . Satul de la Gherghiţa mai apare şi sub fonna de Frengheşeşti la 4
mai 1579, dar şi în 12 martie 1580261 .
FRECA ŢI Satul de la Saac şi Buzău apare odată cu întăririle date
mănăstirii Tisău în 5 septembrie 1568 .
262
FRECĂŢEI Vezi Grebănu.

FRIJURENI A avut satul de la comuna Măgurele de Saac şi apoi de
Prahova şi denumiri ca Frujureni, Frijcreni sau Frejureni. Ştefu postelnicul
cumpăra la 20 mai I 597, pentru suma de 7. 800 de aspri, de la cei patru fraţi
Udrişte „oricât se va alege de peste tot hotarul" 263 . Mai este pomenit satul în 1O
mai 1589 prin acelaşi Ştefu, dar şi prin Maria soţia sa. Jupâneasa Maria era
pomenită la 8 iulie 16 I 2, iar fiul ei Mogoş logofătul la 23 ianuarie 1615. Sub
forma de Frejureni apare localitatea la 24 aprilie 1620 prin întărirea domnească
dată lui Constantin peste un vad de moară pe apa Teleajenului „care a fost al
lui Bunea vătaf'. Ţigănia paharnicului Radu este amintită la 6 februarie 1622 el
fiind martor în 16 şi 21 iunie 1622 pentru Negeşti. Paharnicul Radu aproba
schimbul unui ţigan la 15 iunie 1623 264 . Pentru Jugureni era martor paharnicul
la 6 şi 18 aprilie 1630. Radu slugerul apare şi el în calitate de martor în 8
ianuarie 1632 pentru Pătârlagele şi Blejoi de Sus.
FRUJINEŞTI Va ajunge satul în componenţa municipiului Râmnicu
Sărat şi numele i-ar veni de la un Frujină. Mai supravieţuia în arhiva de la
Mitropolie un document din 5 decembrie 1660 în care se consemna vânzarea
părţilor lui Vlaicu şi ale vărului său Stoica din slobozia mănăstirii Urecheşti
către vel căpitanul Constantin, fiul armaşului Radu 265 .
FUGEŞTI Satul de lângă Tega, comuna Pănătău, a ţinut de Saac, şi
mai târziu de Plaiul Buzău din judeţul Buzău. Documentele îl reţin la 8 iunie
1568 când moşnenii de aici intrau în dispută cu nepoţii lui Sibiu, Lera, Frăcea
şi Tudoran pentru o bucată de pământ. Se va ajunge la I 2 boieri care „să jure
că n-au vândut bunicii lor ocina lor, a treia parte, ci au vândut numai două
25
~ DRH, B, I, p. 165. nr. 95.
259
Ibidem, II. p. 227. nr. 111.
260
DIR. B. XVl/4, p. 124, nr. I 24.
261
DRH. B, VIII, p. 320. nr. 201; p. 456, nr. 288
202
Ibidem, VI, p. 127, nr. 102.
263
Ibidem, XI, p. 303, nr. 229.
26
~ DIR. B, XVll/4, p. 290, nr. 304.
265
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, LXXXVIII/18.
locuri de stupină pentru 600 aspri, în lungime 20 funii şi în lăţime 20 funii şi

funia de 30 stânjeni". Martorii depunând mărturie „au rămas Fugeştii de
lege" 266 . Sibiu şi Lera primeau în 20 noiembrie 1573 întărire domnească pentru
părţile lor din Pătârlagele după neînţelegerile lor cu cei din Fugeşti sau, mai
corect cu Tatul din Crivina şi fraţii acestuia 267 . Pentru un loc de casă intervenea
înfrăţirea din I O aprilie 1627 dintre Lepădat şi Tatul, prin care ultimul primea
300 de aspri. Din Poeni martor era Balea, iar din Pătârlagele, Mihai 268 . Ţeful
Fugeştilor era amintit în primăvara - vara anului 1633 la o întărire dată
mănăstirii Cârnul 269 .
FULGA Cătunul din nordul Aldenilor, comuna Cernăteşti, judeţul
- a iost
B uzau r · · 770
reţmut ca sat m1xi- .
FULGA De Saac şi de Prahova va aparţine localitatea. Documentul
din 1 iunie 1526 la care se face referinţă într-o lucrare este pentru „Ruşii ce
sunt mai jos de Târgovişte" 171 . Din secolul al XVIII-iea localitatea va avea
parte de această denumire după ce până atunci îl purtase pe acela de Zmârciu
(Smârciu). În patru plase - Cricov, Fulga, Câmpu, Drăgăneşti - va figura
localitatea până la 1948. Pentru Grădiştea şi Gura Fulgăi se lua în 4 septembrie
1735 o mărturie hotarnică 271 . La 1834 se ridica biserica cu cele două hramuri
de către postelnicul Dimache şi vătaful Iordache Rusescu. În 5 mai 1828
Constantin Lipănescu înainta raportul său cu privire la o piatră de hotar dintre
Fulga şi Ciorani mutată de medelnicerul Giurescu cu toată împotrivirea lui
Nica Lupu din Fulga care „i-au zis hotarnicului că au strâmbat piatra cu muchia
în moşia Fulga au început hotarnicul să-l înjure şi să-l gonească" 173 . Cu toate că
avea mărturia şi pe Lupu gata să jure, în biserică, Lipănescu se va eschiva în a
muta piatra subliniind opiniile diferite ale celor doi delegaţi ai satelor Fulga şi
Ciorani lăsând pe seama instanţei de Saac sarcina de limpezire a situaţiei.
Nemulţumiri se semnalau spre 1836-1837 când laptele luat de arendaş nu era
plătit „ci în silă turcească ni-l ia" aşa cum subliniau cei de aici în jalbele
înaintate către Bucureşti. Logofătul Ion Manu, epitropul Casei beizadelei Gr.
266
DRH, B, VI, p. 93, nr. 69.
267
Ibidem, VII, p. 21 O, nr. 156.
268
Ibidem, XXI, p. 362-363, nr. 207.
269
/bidem, XXIV, pp. 17-18, nr. 16.
270
I. Petrescu - Burloiu, Subcaipafii Bu:::ăului. Reia/ii geografice om-natură. Bucureşti. 1977,
~- 138.
N. I. Simache, Creşterea domeniului ... , p. 108.
71
-
272
ANIC, fond Mănăstirea Sf. Ioan Bucureşti, V/50.
273
N. I. Simache, Creşterea domeniului ... , p. 156-157. doc. 30. Membrii familiei Giurescu se
vor afla implicaţi şi la Ialomiţa în procese pentru unele moşteniri. În aceeaşi situaţie dosarele
(delele) instanţelor de acolo îi reţineau şi pe unii membri din rândurile familiilor boiereşti
Condeescu, Piersiceanu, Bulgaru, Corneanu. Făgărăşanu etc.
60 A. Gaiţă
Ghica, solicita la 1848 hotărnicia moşiei de aici, dar şi a celei de la Dulbanu .

274
În 1873 se depunea la tribunalul buzoian de către ing. S. Zefkide hotărnicia

moşiei Fulga proprietate a lui M. Xanto, iar între cele 15 extrase se afla şi cel
destinat moşnenilor Şchiopeni din Cărbuneştii Prahovei. În 1876 ing. Cotruciu
insista pe lângă colegul de breaslă ing. I. M. Râmniceanu (Romniceanu) -
(Buzău, 1854, Buzău - Bucureşti, 4.10.1915) 275 ca hotarul moşiei Fulga,
proprietate Xanthos, să fie „pe mijlocul apei Amaru din locul pietrei de hotar şi
cu Afumăciorii Mici şi până în hotarul Amaru al Eforiei Spitalelor Civile
fiindcă pe acest hotar se unnează stăpânirea fără nici o prigonire" astfel că şi în
viitor „stăpânirea să se urmeze tot astfel, adică din hotarul Afumăciorii Mici
din groapa pietrei până în hotarul moşiei Amaru, a Eforiei Spitalelor" 276 . În 2
aprilie agitaţia va cuprinde localitatea, după ce răscoala izbucnise la 20 martie
1888 la Urziceni, cei 300 de ţărani distrugând primăria 18 dintre ei fiind
arestaţi. Acum ţăranii se pronunţau pentru împărţirea moşiei boiereşti dată în
arendă, distrugeau arhiva primăriei şi devastau unele locuinţe. Este momentul
în care se semnalează ridicări ale ţărănimii şi la Potigrafu, Popeşti, Conduratu,
Pucheni Moşneni 277 . În anul 1904 satul se va divide în Fulga de Jos şi Fulga de
Sus. În urma reorganizărilor de la 1908 apare plasa Fulga. Pierdea localitatea
satul Coada Amarului în 1912 acesta trecând la comuna Amaru din judeţul
Buzău. Îi acţiona în instanţă pe mai mulţi locuitori, pentru tulburare de posesie
la 1934, Jak Leon din Ploieşti proprietar la Baba Ana 278 . În Fulga de Jos în
1941 erau recenzaţi 1.988 locuitori, iar în Fulga de Sus 2.625 locuitori în 518
case. În afara târgului săptămânal intervenea şi bâlciul din 6 august de
Schimbarea la Faţă.
FULGA DE JOS. Vezi Fulga. O parte din locuitori au fost
împroprietăriţi la 1864 pe moşia lui Mihail Xanto, ca şi cei din Fulga de Sus.
FULGA DE SUS. Vezi Fulga. Biserica cu cele două hramuri se ridica
la 1834 de vătaful Iordache Rusescu, postelnicul Dimache cu soţia şi de
locuitorii.
274
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 116/I 848, passim.
m Va ajunge membru în 16/28 aprilie 1874 apoi venerabil al Lojei .,Egalitatea" din Bucureşti
la 16/28 decembrie 1875, reales în 18/30 ianuarie 1877 şi 12/24 decembrie 1878. El a fost cel
care îl va accepta în lojă pe Moses Gaster (6/18.09.1856 -05.03.1939) viitorul mare filolog şi
fiul oratorului lojei A. E. Gaster. Totuşi figura cea mai importantă a lojei va fi trimisul
preşedintelui S. U. A. Ulyses Grant, la Bucureşti, Benjamin Franklin Peixotto (n. New York
15.03.1835) cu al său secretar al Consulatului american Adolf Stern; cf. Mihai Sorin
Rădulescu, Loji masonice bucureştene din perioada domniei lui Carol I. Documente pari::.iene
inedite, în Bucureşti. Materiale de istorie şi mu::.eograjie, Xlll/ 1999, p. 133.
276
I. M. Romniceanu, Carte de hotărnicie pentru moşia satului Amaru (fâstă a m-rei
Căldăruşani) dinjudefzil Buzău, plasa Tohani, Bucureşti, 1876, p. 7.
277
Constantin Corbu, Răscoala făranilor din 1888, Bucureşti, 1978, p. 51.
m Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, s. II, dosar 45/I 934, f. 1-2.
FUNDATA În anul 1835 avea localitatea până Ia 20 de gospodării:m_

În 1890 satul avea 160 de locuitori care erau proveniţi, spre sfârşitul secolului
al XVIII-iea de la Plaiul Nucului. Incluzând şi satul Potecu la 1930 localitatea
avea 256 de locuitori şi cu opt mai mult în 1941. În 1950 era arondată
localitatea la comuna Goideşti alături de Brătileşti, Goideşti, lvăneţu, Pestriţu,
Plaiul Nucului, Potecu, Secuiu şi Vadul Oii. Ulterior va ajunge la Lopătari.
FUNDAT A Nu avem, încă, ştiri despre moşneni din satul prahovean,
dar în 4 noiembrie 1697 Dima Sima vindea două pogoane de vie către un
Sava280 .
FUNDĂ TURA Pe harta rusă de la 1835 figurau aici 35 de gospodării.
În toamna lui 1853 Iorgu Scipion, în Cartea de alegere a moşiei Păltineni, scria
„ales-am pe seama locuitorilor din satul Păltineni cu cătunul Fundătura stânjeni
masă 412 care fac pogoane 1030" . Peste 20 de moşneni figurau aici în 191 O
281
pe când începeau pregătirile pentru aplicarea unui nou Cod Silvic 282 • În anul
1912 se recenzau aici 74 de bărbaţi şi 79 de femei localitatea va aparţine de
Păltineni. În cele 42 de case de la 1941 se aflau 139 de locuitori.
FUNDĂTURI Logofătul Moise, fiul preotului Moise de la Fundăturile
de Saac vindea, la 4 august 1844, lui Crăciun, fiul lui Dragomir Beg din
Pănătău trei stânjeni de moşie din hotarul Sibiciului de Jos pentru suma de 360
de lei 283 . Figura satul pe harta rusească de la 1835. Agita viaţa satului
Fundături (Fundăturile), de pe valea Buzăului, bătaia administrată de Moise
Dodecu boierului de neam Nicolae Goţea de la Pătârlagele 284 . O limpezire de
situaţie privind averea rămasă de pe urma lui Diaconu Tatu se producea la 25
aprilie 1872 când soţia acestuia se înţelegea cu fiii săi Ion şi Gavrilă „fiindcă
fetele sunt ieşite din zestrurile lor". Precaritatea averii invocată de Maria Tatu
este reală deoarece rămâneau de împărţit trei pogoane şi 12 prăjini - în Sibiciul
de Jos, la care se adăugau trei tocitori 285 . Cu 51 de imobile şi 213 locuitori
figura localitatea în 1912. În 1941 un număr de 280 locuitori se aflau în 66 de
case pe când era reţinută localitatea la Pătârlagele.
FUNDĂTURILE De comuna Valea Muscelului a ţinut satul de la Saac
şi apoi de Buzău. Biserica de lemn era ridicată pe la 1807-1809.
FUNDENI În bătălia de la Crucea Comisoaiei din 23 iunie/3 iulie 1601
Simion Movilă este înfrânt de boierii răsculaţi nemulţumiţi de politica
domnitorului care îl executase pe Preda Băleanu. În casa lui Manea Gorgănici
279
C. C. Giurescu, Principatele române .„, p. 218.
ANIC, colecţia Achiziţii Noi, CIX/8 a.
280
281
Arh. Naţ. Buzău, colecţia Documente, XXIX/9.
281
Idem, fond Primăria comunei Păltineni, dosar 12/ 1908, f. 170.
283
Idem, colecţia Documente, V/207.
Idem, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 208/ 1856, f. I.
284
285
Ibidem, Transcripţiuni, registru 1/1872, f. 83-84.
62 A. Gaiţă
semnau în calitate de martori un act de înfrăţire pentru Ghizdita - grafiat

Vizdita - la 1O martie 1657 Lazăr Cojoce, stegarul Crăiţă cu fratele său Radul
Pogan şi Manea lui Cămă de aici 286 . În 18 noiembrie 1657 un Pascu de aici
apare ca scriitor de documente.
La 25 mai 1658 între cei şase hotarnici care delimitau o moşie la
Coiteşti (Blăjani) se afla şi Manea Gorgănici din Fundeni.
FUNDENI A avut localitatea, astăzi la Sângeru de Prahova, care ţinuse
de Saac, mai multe denumiri ca Fundene, Fondini, Fundea. În 6 ianuarie 1592
este amintit satul cu ocazia unei danii către mănăstirea Aninoasa la Hinţeşti
(Finţeşti), danie făcută de logofătului Gherghe. În document se arăta că donaţia
se referea la partea lui Frâcea plus câteva pogoane de vie „din dealul de lângă
satul Hinţeşti" 287 . Poiana Fundenilor era amintită la 17 martie 1607 într-un
document îndoielnic dat pentru unii din Călugăreni. Între alte achiziţii ale lui
Şandru şi ale lui Dobre se amintea şi o moşie la Fundeani „partea Stancului şi
afrăţine-său Neagoe toată, ori cât s-ar alege depretutindenea" . Stanciu Lupu
288
era martor în 20 septembrie 1615 pentru Tătarul. În 1O iunie 1612 apare

localitatea sub numele de Fundea cu ocazia unor întăriri de ocine date unui
Necşat. Din păcate documentul era declarat ca nesigur. Bulea, fiul lui Bulea
împreună cu un Stan vindea la 11 decembrie 1633 şapte pogoane de vie în
Dealul Zoreştilor cu respectarea protimisisului 289 . Sub denumirea de Fundene
apare satul la 3 iulie 1651 prin hotarnicul Pătru. Se amintea figura protopopului
Zălsanu la 1771 legat de ridicarea bisericii 290 . În diata din 3 martie 1808 a lui
Andrei Bozianu, fiul lui Dediu se pomeneşte moşia de la Fundeni „ce-i zicea şi
Sânger" 291 .
FUNDENI Localitatea aflată acum la Murgeşti s-a mai numit şi
Fundean, Fundini. Este greu de precizat dacă este vorba de Fundenii Slam
Râmnicului sau de cei de Prahova atunci când la 1549 spre piaţa braşoveană
plecau de aici şapte porci trimişi de negustorul Ion, iar la 1554 se exportau
nouă vaci de un Şerban. În 1559, la 23 august, obţinea poruncă domnească
Baldovin cu fiii săi pentru ocina din Fundeni „partea tatălui său Sin toată,
oricât se va alege de pretutindeni, fiindcă îi este veche şi dreaptă ocină şi
dedină". Urma înfrăţirea lui Baldovin cu sora sa Neacşa „peste partea lui de
ocină, peste jumătate din ocina lui, iar Neacşa, ea a înfrăţit pe fratele ei
Baldovin peste averile soţului ei Stanciu!, şi peste toate averile ei" . La 13
292
0
-86 CDŢR,
-
IX, p. 63, rez. :i6.
287
DIR, 8, XVl/6, p. 27, nr. 33.
288
ibidem, XVII/I, p. 381, nr. 342.
0
-89 DRH, 8, XXIV, p. 226, nr. 172.

90
" N. Iorga, Biserica din Fundeni - Prahol'G. în BCMI, XXVI, 1933, fasc. 76, p. 82.
I. C. Filitti, Biserici şi ctitori, în BOR, L, 1932, nr. 2 (691 ), p. 133.
291
292
DIR, 8, XVl/3, pp. 103-104, nr. 122.
octombrie 1619 se specifica „şi iar a cumpărat Gorgan ocină în Fundeni, partea
lui Botin, toată, din hotarul Goescu, până în hotarul Brăgescu, oricât se va
alege, pentru 120 aspri. După menţionarea respectării protirnisisului se
aminteau martorii din Tulbureşti, Vărbiceni urmând adălmăşarii „din Fundeni,
popa Albul şi Caţali şi Bădica şi Drăgoiu" 293 . În 14 octombrie 1620 în unna
cercetărilor de la Aldeni între boiernaşii desemnaţi la faţa locului se număra şi
Dobrul din Fundeni 294 . Fiii lui Bulei din Fundeni vindeau în 11 decembrie
1633 postelnicului Radu de la Potoceni şapte pogoane de vie în dealul
295
Zoreştilor .
Preotul Neniţă era întărit cu o ocină la Găujani în 12 august 1634.
Proprietatea fusese a moşnenilor până la 1631 când se produsese crima
multiplă de la Bălţaţi soldată cu o deşugubină (pierderea sufletului) uriaşă ce va
duce la fuga acestora. Mai apar menţionaţi martorii de aici şi în 24 decembrie
1638 pentru Măteşti. O înfrăţire se producea în 1O februarie 1639 între Aldea
cu Ivan şi Stoica296 • Preotul Oprea de aici scria actul din 5 iulie 1640 pentru o
vânzare de la Ceptura. Un Langa era pomenit ca martor pentru o ocină de pe
apa Cricovului la 8 mai 1648. Pascu logofătul va fi martor în 11 iunie 1648
pentru Cârlomăneşti.
O funie din partea lui Muşat era vândută lui Nedelcu în 9 martie 1650
pentru suma de 3 ughi . Nicoară şi Vlad şi Stoica Breico şi Stanciu! al
297
Comănesei erau moşnenii de aici pomeniţi în 7 iunie 1650, când lui Radu şi lui
Dragomir, fiii vătafului Stanciu li se întărea moşia de aici. Ei se văzuseră
contestaţi în dreptul lor de un Dumitru şi de Constantin diaconul din Buzău
care aşa cum se va dovedi nu aveau „nici o treabă, ci umblă cu vicleşug să ia
moşia" 298 . Dumitru vomicul este pomenit între cei 24 de boieri luaţi de
mănăstirea Căldăruşani în 9 iunie 1650 . Peste trei zile, părţile lui Radu
299
Sălceanu de aici erau vândute de Malea fiica sa. Între martori era menţionat şi
Birtoiul din Fundeni. Documentul din 22 noiembrie 1653 pentru Sineşti era
scris de Pascu, fiul preotului Manea de aici 300 . Între boierii hotarnici pentru
Coiteşti, de la 25 mai 1658, se număra şi Manea Gorgănici de aici. Preotului
Dragu i se întăreau de vodă moşiile din Drăgoteasa, Modruzeasca şi în Muscel
la 6 mai 1686 301 . Preotul Danii! avea parte de o danie constând dintr-o vie la 11
293
29
~ Ibidem, p. 598, nr. 533.
295
DRH, 8, XXIV, p. 226, nr. 172.
I. Minea, L.T. Boga, Cum se moşteniau„., pp. 87-88.
296
297
DRH, B. XXXV, p. 101, nr. 82.
298
Ibidem, XXXV, pp. 198-199, nr. 176.
CDŢR, Vil, p. 6 7, rez. 148.
299
300
DRH, 8, XXXVlll, p. 232, nr. 222.
301
BAR, Doc. ist., DCXL VI/ I.
64 A. Gaiţă
iunie 1794. Fiii lui Stanciu Miţan erau întăriţi şi aici în 4 aprilie 1699. Biserica
se ridica la 1771 302 . Pădurea Zărneşti Cheia (3 ha.) de aici era reţinută de
organele silvice la 1914 ca aflată în proprietatea obştei Solomon din Fundeni
Zărneşti, obşte despre care nu avem, deocamdată, date 303 . Este şi anul în care
ing. A. Gheorghiu era angajat de Petre Ionescu pentru împărţirea moşiei
Hârboca - Răchiţile. Obştea sătească Solomon se va declara mulţumită cu cele
207 pogoane renunţând la diferenţa de până la 300 de pogoane. Reprezentanţii
sătenilor de aici au fost atunci N. G. Bucur, D. Ionescu şi Pavel Anghelescu 304 .
Fundenii anului 1941 aveau 432 de case în care trăiau 2.252 locuitori.
FUNDENI Despre satul din Saac şi apoi din Prahova (Scăioşi, plasa
Teleajen) se pot aminti denumirile mai vechi ca Fondeni, Zahana sau Gura
Bughei. Un document îndoielnic din 17 martie 1607 aduce pe un Dumitru ca
martor şi un toponim „poiana Fundenilor". În actul din 7 mai 1609 se specifica
„Şi iar au cumpărat Şandru şi Dobre moşie la Fundeani partea Stancului toată
şi a frăţine-său Neagoe toată, ori cât s-ar alege du~retutindenea de la Stancu! şi
de la frate-său Neagoe, drept 240 aspri de argint" 3 5 .
Între cumpărătorii întăriţi în 1O iunie 1612 apare probabil acelaşi
Dumitru din probabil falsul document de la 1607 care cumpărase şi „partea
Micului din Fundea, de la Lupul Bândea, până în Jacul Vaideeştilor" 306 . Dacă
actul nu ar ridica şi el semne de întrebare ar putea fi reţinut.
Stanciu Lupu este amintit în calitate de martor în 20 seftembrie 1615
într-un document al Doamnei Neaga pentru o ocină din Tătarul 30 .
Radu Tărlea, Voinea, Şteful grămăticul şi alţi moşneni de aici erau
menţionaţi în întărirea dată pentru unele proprietăţi ale vei vistierului Radu la
25 octombrie 1640 308 . Nedelcu de aici era martor în 25 ianuarie 1643 pentru
Gherghiţa. Moşnenii de aici vor accepta la 26 octombrie 1649 vânzarea ce o
făcea Mircea Iancu din Călugăreni către comisul Apostolache deoarece nu
aveau puterea economică de a plăti ei cei 2.000 de bani tocmiţi. Radu lui
Dragomir Stan, fraţi, erau întăriţi pe partea bunicilor lor în 7 iunie 1650. Ei
fuseseră contestaţi în drepturile lor de către un Dumitru şi de diaconul
Constantin de la Buzău care pretindeau că ei sunt nepoţii preotului Miclea. Dar
preotul, conform mărturiilor, lăsase ocina tatălui celor doi fraţi pentru îngrijirile
de care avusese parte la vreme de boală şi neputinţă. Ca martori pentru
Jugureni erau reţinuţi în 23 august 1651 vtori armaşul Dragostin cu fratele său
302
N. Iorga, Biserica de la Fundeni (Prahova), în BCMI, XXVI, 1933, fasc. 76, p. 82.
303
„Monitorul Oficial", nr. 76, din 5/18 iulie 1914, p. 3935.
304
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău. Transcripţiuni, registru 5/1914, f. 77.
305
DIR, B, XVII/I, p. 381, nr. 342.
306
307
Ibidem, p. 435, nr. 375.
CDŢR, V, pp. I 02-103, rez. 215.
308
Balicea. Arbănaş din Fundeni apare cu tocmealinicii săi în 27 februarie 1652

într-o poruncă domnească pentru moşia de la Glodeni. Se va adeveri de
moşneni de la Glodeni că moşia lui Arbăneaş era moşnenească şi că pe lângă
aceasta se mai şi cumpărase 309 . Vomicul Dumitru de aici era menţionat ca
martor în 3 iunie 1652 la dania Vişei pităreasa către mănăstirea Iordăcheanu. În
27 februarie 1652 sunt pomeniţi tocmealnicii lui Arbănaş din Fundeni, şase
moşneni, care urmau să cerceteze dacă acesta avea ocină la Glodeni. În alt
document se arăta că cei şase „împreună cu moşnenii de acolea şi am căutat
cărţile şi am adevărat moşia lu Arbănaş, bună şi dreaptă, că au fost
moşneană" 310 . Mai este amintit Fundeniul în 7 iunie 1652 la o tocmeală între
preotul Simca, Pătru fratele său cu vara lor Malea R. Sălceanu. Un Sin de aici
era reţinut ca moşnean în 22 februarie 1654 pentru Tâmpa. La 7 iunie 1654
Nicşul şi Stroe vindeau toată partea lui Tatul de aici „şi den Sake cât să va
alege". Cel care achita suma de şase ughi şi 20 de bani era preotul Simca. În 24
mai 1659 Pătru, fiul lui Bogoslav din Fundeanca vindea Buteai roşul cu „ştirea
fraţilor meai de moşie" . Hotărnicia din 26 mai 1673 ajungea în arhiva de la
311
Mislea la fel ca aceea de la 16 mai 1675 312 . O hotărnicie se desfăşura în 26 mai

1673, iar o alta în 16 mai 1675. În anul 1702, la 17 iunie un număr de 12 boieri
hotarnici se aflau aici pentru a hotărnici moşia Fundeni de pe Cricov la cererea
boierilor din Bucşani, Boziani, a călugărului Cervenie de la Lapoş, dar şi a
moşnenilor Fundeni . Asupra istoriei lăcaşului se vor apleca istorici de
313
seamă . În 1921 se raportau 118 răzeşi la 686 locuitori.

314
FUNDU BĂRBUNCEŞTI Parte de sat la Bărbunceştii Saacului şi mai

târziu ai Buzăului.
FUNDUL CĂTINEI La aproape un deceniu de la articolul lui N. A.
Constantinescu, preotul Ion Frăsineanu arăta că de fapt schitul descris la 1924
era biserica parohială şi nu schitul Fundu Cătinii 315 . Preotul sublinia că atunci
„abia se mai cunoaşte locul Sf. Prestol: o mică ridicătură de pământ" şi că în
fond de la uitare schitul a fost salvat de moşia sa care a ridicat o serie de
probleme protagonişti fiind Râmbeii şi unii reprezentanţi ai bisericii
documentele aflându-se la D. Brătulescu - Rotarea din Strachiojd. Lângă
lsvorul Mănăstirii de ridicase de Spiridon Călugărul poate cel mai vechi lăcaş
309
ANIC, fond Mănăstirea Slobozia lui Enache, Xl/82.
310
DRH, B, XXXVII, p. 57, nr. 61.
311
N. Iorga, Documente urlă(ene, p. 199, nr. 44.
31
~ ANIC, fond Mănăstirea Mislea, Mss. 465, f. 28.
313
Idem, colecţia Achiziţii Noi, MMCMXXVIl/5.
31
~ C. Balş, Biserica din Fundeni - Prahova, în ACMI, 1914, pp. 75-79; N. Iorga, Biserica din
Fundeni - Prahova, în BCMI, XXVI, 1933, p. 82.
315
Vezi I. Frăsineanu, Biserica parohială din Fundul Cătinei, în BOR, LI, 1933, pp. 42-45.
66 A. Gaiţă
de lemn al zonei deşi documentul din 7 mai 1615 este declarat ca îndoielnic •
316
În urma recensământului de la 1912 rezultau 195 de locuitori în 44 de case. În

1930 fiind recenzată la Valea Cătinei nu cunoaştem numărul populaţiei
localităţii, dar în 1941 în 52 de case se aflau 209 locuitori.
FUNDU LEREI Vezi Chiojdu de Saac şi ulterior de Buzău.
FUNDU NEHOIULUI Începând cu D. Dragomir, Gh. Oprea cu membri
din neamurile Neagu, Cârstea, Bucur, Pescaru, Irimia, Petre, Vicu, Prefac,
Mircea şi terminând cu Catrina Bucur Milea se menţionau membri ai cetei
Păltinenilor de aici . În unna recensământului din 1912 se înregistrau aici 119
317
bărbaţi şi 124 de femei. De la 796 de locuitori în 1930 - când se luau în

considerare şi populaţia satelor Botele, Muşcani şi Pâslari - se ajungea, în
1941, la 334 locuitori în 76 de case. De la comuna Păltineni se ajungea cu
arondarea la oraşul Nehoiu.
FUNDU NIŞCOVULUI Vezi Nişcovul de la Vemeşti.
FUNDU PAPII Vezi Vintilă Vodă. În cătunul Fundu Papei la 1912, cu
ocazia recensământului, se numărau zece case cu 25 de bărbaţi şi 25 de femei.
FUNDU SĂRĂ ŢII Fundu Sărăţii Monteoru, Fundu Sereţi sunt
denumirile mai vechi ale satului din comuna Merei. În anul 1861 localitatea
ţinea de Nenciuleşti Sărata. În 1912 avea aşezarea 161 imobile, 373 bărbaţi şi
385 femei. Se poate reţine şi subdiviziunea Seaca de pe fosta moşie a lui Hagi
Moscu.
FUNDU TÎRCOVULUI Vezi Tîrcov. S-a mai numit şi Schitu.
FUNDU VĂII Parte de sat la Valea Unghiului, apoi comuna Jugureni.
FUNDU VĂII NIŞCOV Întemeiat de moşnenii Jugureni. Sub forma de
Fundu Nişcovului era reţinut satul pe harta din 1835 cu până la 20 de
gospodării şi ca făcând parte din Saac. Va trece în 1845 la Buzău apoi la
Prahova. Pomenit este satul din nou prin preotul Nicolae în 8 iunie 1858. ln
componenţa Lapoşului este reţinut ulterior.
FUNDURI Vezi Găvanele de la Bozioru.
FUNDURI Parte de sat la Murgeştii de Râmnic apoi de Buzău.
FUNIA DIN SUS Parte de sat la Cemăteştii Buzăului amintită la
318
1687 •
FURCEŞTI Ca sat este menţionată aşezarea într-un articol 319 ce făcea
referire la procesul din vara lui 15 79 de pe vremea Mihnei Turcitul, proces ce
316
E. Lupu. Ctitori şi ctitorii ... , p. 153. Vezi şi H. Constantinescu, Biserica din Fundul
Călinei. în .,Îngerul'', X. 1938. pp. 232-235; Gion O. Ionescu, Biserica din Fundul Călinei, în
GB, XLII, 1983, nr. 4-5, pp. 277-285.
m Arh. Naţ. Buzău, fond Primăria comunei Păitineni. dosar 1211908, f. 168 v.-169.
318
ANIC. fond Episcopia Buzău, XV/14.
319
Constantin Secreţeanu. Un hrisov dat pe111ru 111ănăstirea Menedicu, în .,Îngerul", IX, 1937,
nr. 4-5, p. 217.
implica ceata Furceştilor şi mănăstirea Menedic. Cauza ţinea de Poiana

Menedicului ce se întindea din „Grunju pe Strezea în sus până la izvorul
Trestioarei şi de la izvorul Trestioarei în sus ( ... ) şi de la Slănic pe Piscul
Poianei Ascunsă până la stâna lui Bunbariu" 320 . Somaţi de domnie să aducă 12
boieri „la zi şi la soroc" Furceştii (Jurubeştii) nu vor putea face acest lucru
pierzând în 1O iulie procesul. Problema va reveni şi într-un hrisov de întărire
din vremea lui Matei Basarab (1643).
FUREŞTI Cărpiniştea de astăzi a mai pm1at şi denumirile de Valea
Părului şi Izvorul Dulce. În 1526-1528 era reţinut satul când Radu de la
Afumaţi întărea portarului Vintilă şi surorii acestuia proprietăţi în zonă. De aici
se emiteau două acte domneşti în 6 septembrie 1534 de unde mici orgolii locale
vis-a-vis de situaţie 321 . Satul atestat la 1526 apare din nou la 26 septembrie
1594 printr-un Braga şi un Răzbici care se judecau cu episcopul Luca pentru o
ocină de la Cârpeşti (Căpreşti lângă Vadu Soreşti) pe care Episcopia o primise.
Neprezentându-se la termen şi neaducând cei şase martori cei doi vor pierde 322 .
Mai sunt amintiţi Fureştii la 12 septembrie 1579 în complicatul proces al lui
Dragomir şi al surorilor sale pentru jumătate din sat.
Fureştii apar şi la 5 octombrie 1594 când pentru un Bragă şi pentru un
Pătru de aici urmau să jure, de Sf. Arhangheli, un Stan din Bănceşti, Staican
din Lupia, Stan din Smedeşti, Stanciu din Beceni şi alţii la o hotărnice 323 . Prin
căpitanul Radu mai este amintit satul la 23 iunie 1634 . Sub forma de Făreaşti
324
apare satul prin martorul Radu într-un document din 25 aprilie 1641. Doi
boiernaşi - Dragomir şi Pătru - de aici erau luaţi pe răvaş domnesc în 1O aprilie
1643 de egumenul Neofit de la Menedic 325 . Venea hotărnicia din 20 iulie 1643
făcută de 24 de boieri. Ca fraţi de moşie sunt amintiţi o serie de boieri locali -
Voicu cel Bătrân, Dragomir căpitanul şi fratele lui, Buzea, Cârstian şi Badea
copiii lui Răzbici din Răteşti, Dragomir bilţar din Fureşti şi alţii, dar şi fii de
negustori, urmaşi de călugăriţi. Aceştia la 27 noiembrie 164 7 ajungeau la o
înţelegere cu Neofit, egumenul de la Menedic, prin care ei urmau să
stăpânească jumătate din sat, partea dinspre Băeşti. Acum este menţionată şi
cearta ce o avuseseră cu fratele lor de moşie Pătru a lu' Ţestu (Puţescu) care
„se-au lepădat di noi" şi căruia urma să i se dea partea ce i se cuvenea înspre
320
DIR. B, XVl/4. p. 405, nr. 409.
321
DRH. B. III. pp. 299-300. nr. 182; pp. 301-302, nr. 183.
Idem. XI. p. 127, nr. 93. Vor pierde cei doi şi în apel la 14 decembrie 1594; cf. Ibidem, p.
322
143. nr. 104.

323
.'- Ibidem,
,~
p. 135. nr. 99 .
Ibidem. XXIV. p. 404, nr. 304.
' Cu această ocazie, dar şi în 31 mai 1640, apare în calitate de vomic Lupşă din Puţintei. Şi
32
tot din Puţintei era menţionat ca vomic Cernat în 30 iulie 1637; cf. I. Ionaşcu, Ştiri nouă ... , p.
17.
68 A. Gaiţă
aceea a mănăstirii 326 . Ceata Brăgeştilor împreună cu jupâneasa Caplea se afla

în dispută cu mănăstirea, de unde porunca de alegere din 30 iunie 1643 pentru
24 de boieri. În 8 august 1643 se dădea o întărire mănăstirii şi cetei lui
Dragomir stolnicul după o judecată a lor. Mai este pomenit satul şi în 3 mai
1659, iar la 5 septembrie 1659 apare ca martor de aici un Dumitraşcu. Mai erau
menţionaţi Fureştii la un loc cu Răteştii într-un document din 8 decembrie 1681
şi în 13 iunie 1685 327 . O donaţie de la 1691 îl avea protagonist pe fiul lui Buzea
Cordelescu - acum călugărul Bogoslav - care lăsa căpitanului Mihalcea, fiul
lui Moise Mihălcescu partea sa de aici 328 . La 15 mai 1691 fraţii Necula şi
Dragomir vindeau lui Vasile Leicoiu o sută de fălci de fân şi un loc de casă.
Ca martor pentru o Stana din Aldenii de Sus, ce făcea o donaţie pentru schitul
Poteca, apare dascălul Crăciun de aici în 1692. O agitaţie producea aici vizita
domnitorului din 1706 venit să stabilească moşiile ce le dădea lui Nicolae
Roset, ginerele său. Hotarul satului era menţionat şi la 1707. Moşia Fureşti a
mănăstirii era amintită în porunca domnească de la 1745 referitoare la aducerea
mâinii de lucru. Şi pentru moşia Fureşti se dădea o poruncă de hotărnicie la 31
octombrie 1777 mănăstirea dorind o delimitare a proprietăţilor ei faţă de
moşneni. Moşia Fureşti (Izvorul Dulce) avea parte în octombrie 1841 de o
hotărnicie executată de ing. C. Gold în „partea de pe jos" la miază zi aceasta se
învecina cu moşnenii Băeşti. Episcopia, proprietara de atunci a moşiei, îi
pusese la dispoziţie lui Gold o poruncă din 1O aprilie 1643 care se referea la
ordinul primit de episcopul Ştefan să se prezinte, împreună cu vei comisul
Radu şi alţi boieri să caute moşiile mănăstirii Vintilă Vodă după asasinarea
egumenului Răzbici. După cartea de hotărnicie din 20 iulie 1643 lăcaşul şi un
Necula urmau să stăpânească jumătate - jumătate din moşie. Gold va face la
1841 prima trăsură în partea moşnenilor Băeşti şi apoi pentru părţile mănăstirii
şi ale paharnicului Costache Bobescu unde „am pus lanţul din movila făcută
329
ce este hotar despărţitor pe răzorul din sus al sfoarei de moşie a sfintei m-ri a
lui Vintilă Vodă ce o are de cumpărătoare din moşia Cocorăşti şi măsurând pe
slemnea dealului în jos până în movila ce s-a făcut între moşia Fureşti şi Băeşti,
au ieşit la acest cap moşia Fureşti peste tot stânjeni 1506, palme 4". Şt.
Petrovici Armis se adresa preşedintelui tribunalului buzoian în februarie 1891
solicitând confinnarea hotărniciei moşiei sale „Izvorul Dulce ce-i zice şi
Fureşti şi Balaurul" din comuna Cărpiniştea de pe valea Slănicului. Aproape 20
326
DRH, B, XXXII. p. 308, nr. 303.
327
ANIC. fond Schit Răteşti.11/11; 16.
"„8 .
·- BAR. Doc. ist.. MDCXLIV/47.
329
Partea de moşie zestrală a paharnicului, ginerele lui Al. Hrisoscoleu de după 1820, va fi
stabilită la 890 stânjeni. 7 palme şi 4 degete. În 17 mai 1855 moşia Balaurul a cluceresei Maria
Bobeasca intra în proprietatea pitarului Scarlat Petrovici care în 11 februarie 1870 intra şi în
posesia moşiei Fureşti sau Izvorul Dulce, fostă a Episcopiei Buzău.
de extrase luau drumul spre împroprietăriţii de la Cocorăşti şi Izvorul Dulce, a

celor împroprietăriţi pe Balaurul, a moşnenilor Băeşti, Ion Marghiloman vecin
prin moşia sa Policiori, etc. Primarul de la Băeşti şi consilierii Dinu Arsene,
Costache Ene, Coman Burlacu, I. R. Petrea, Radu Busioc, şi I. I. Olteanu în 21
iunie 1892 comunicau celor interesaţi termenul fixat de 3 septembrie pentru
pronunţarea sentinţei 330 . Şi anul următor va avea parte de sentinţe relative la
hotărnicia amintită, iar în 1894 o serie de vecini se aflau la Curtea de Apel din
Capitală în contestaţiile lor. În privinţa vecinătăţii amintite cu I. Marghiloman
„Monitorul Oficial", din 23 martie 1894, reţinea că acesta nu mai era
proprietarul moşiei ci, fiica sa, Elena Se. Ferechide, iar de la aceasta ajungea la
Irina (n. Ferechide, 1872-1949) şi Emanoil E. Grădişteanu soţul ei 331 .
Sărbătoarea moşilor era prilej de organizare a unui bâlci ce cu greu a mai
supravieţuit până spre deceniul cinci al secolului trecut.
FURTUNEŞTI Avea subdiviziunea Gura Hânsarului 332 , dar şi pe aceea
a Diaconeştilor pe vremea existenţei Saacului, dar şi ulterior. Relativ la aceasta,
dar şi la situaţia de la Bozioru, neluând în seamă reţinerea lui B. Iorgulescu,
prin interogaţie, într-un studiu mai vechi se arunca în hilar explicaţia În Saru.
Păsculescu glosa hânsar ca funcţionar mărunt pentru perceperea de dăjdii,
Iorga ca lotru, hoţ deşi în Moldova ajungea la aceea, şi azi acceptată, de soldat.
În 1625 era menţionat satul într-un act din arhivele episcopale 333 • Cele 30 de
locuinţe ale cătunului Furtuneşti (Fortuneşti) adăposteau, la 1892, 11 O locuitori
pentru ca în 1912 să se recenzeze 260 locuitori. La 1930 populaţia era de 819
persoane, deoarece se luase în considerare şi populaţia satelor Piatra Corbului
şi Roşcoiu, pentru ca în 1941 în cele 89 de case să locuiască 285 suflete.
Furtuneştiul de la 1948 avea 84 gospodării şi 252 locuitori pe o suprafaţă de
757 ha. din care 41 ha păşuni, 642 ha păduri, livezi 22 ha, iar neproductive 26
ha 334 . În prezent localitatea se află pe raza comunei Gura Teghii.
330
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 19/1892, passim.
Butculeştii spre 1858 ajunseseră în dregătorii până la aceea de paharnic corespunzătoare
331
rangului VII. După alte surse, Irina ar fi fost căsătorită cu Nicolae N. Butculescu.
m Vasile Bogrea, Pagini istorico - filologice, Cluj, 1971, p. 22.
333
ANIC, fond Episcopia Buzău, Lll/1.
334
Arh. Naţ. Buzău, fond Primăria comunei Gura Teghii, dosar 525/1948, passim.
70 A. Gaiţă
MOSNENII AND THEIR TRIALS (IV)
Abstract
The subject of this study, dedicated to the „mosneni" and to thcir

judiciary problems judged in fonner Prahova, Saac, Buzău and Râmnicu Sărat,
is represented by more than 20 communities placed in the Subcarpathian
mountains.
We know now that we have original documents only for some of these
communities. The historians who are not very familiarly with this social
category, can be surprised by the intensity of the pressure made for justice
conceming the preservation of their ancient rights. The trials of this social
groups so long in its duration in time so it can disorientate the readers. This
judiciaries events from the longing in the past could be a rich source of
informations related to social phenomena and the microtoponimy that have
difficulties in their meaning but could be relevant for the history of these
places.
Now, we can see that this ancient Romanian institution tries to come to
life again.
PAGINI DE ISTORIE LOCALĂ
TENSIUNI SOCIALE ÎN ZONA NEHOIU
Angela CRISTINESCU
Istoria naţională demonstrează cu date şi fapte de necontestat existenţa

unor situaţii conflictuale în lumea satului, atât în cadrul societăţii feudale cât şi
în societatea modernă. Nehoiu, prin poziţia sa este un ţinut de margine, cercetat
foarte puţin din perspectiva tensiunilor sociale.
Societatea feudală din Ţara Românească, în perioada consolidării puterii
economice şi social-politice prin accentuarea dominaţiei în toate domeniile de
activitate a boierimii în defavoarea ţărănimii ale cărei obligaţii faţă de stăpânii
de moşii şi Instituţia Statului sporesc de la an la an şi vor duce la crearea unor
situaţii limită de nesupunere a ţărănimii, părăsirea satelor, haiducie şi răscoală.
Primele informaţii despre participarea, în evul mediu românesc, a
locuitorilor judeţului Buzău, la răzvrătiri ţărăneşti, le aflăm cu ocazia mişcării
seimenilor declanşată în 1654. Extinderea mişcării în 1655, îl determină pe
noul domn Constantin Şerban, să ceară sprijinul Principelui Transilvaniei,
pentru înfrângerea acesteia. Mişcarea seimenilor cuprinde şi părţile de munte
ale Buzăului şi ne ajută să apreciem amploarea acestei mişcări populare.
Seimenii sunt înfrânţi în localitatea Soplea, de oştile trimise de Principele
Gheorghe Râk6czi al Ii-lea, conduse de Ioan Nemeş, de Hydveg şi Cristophor
Banffy, iar după bătălie rămân alături de domn. Seimenii se răspândesc în ţară,
cetele acestora ajungând şi în ţinuturile Buzăului. În acest timp un corp de
oaste ardelean, intră în Ţara Românească, pe la Întorsura Buzăului, „Bodza",
loc în care se afla la 21 iunie. După bătălia de la Bucov- Ploieşti, la 26 iunie,
seimenii au rămas încă puternici, dar la 27 iulie trimit câţiva călăraşi ca
voievodul să-i ierte şi „că ei îşi vor pleca frunte", raporta Ioan Baroş, rămas cu
oştile ardelene, în Ţara Românească .
Despre mişcarea seimenilor, care a cuprins şi părţile de munte ale
judeţului Buzău, ne relatează P. de Alep, ceva mai târziu în anul 1668, care
nota că: „Domnul Constantin Şerban, primise vestea că seimenii şi dărăbanii,
Antonie Plămădeală, Spiritualitate şi Istorie la Curbura Carpa(ilor, Ed. Episcopia Buzăului,

1
Buzău, 1983, p. 185.

72 A. Cristinescu
care dezertaseră şi fugiseră în teritoriul turcesc, o luaseră înaintea tătarilor

dinspre părţile Buzăului (Boza), înspre munţi, spre vecinătatea Târgoviştei 2 .
Instaurarea domniilor fanariote în 1716 în Ţara Românească a avut
urmări nefaste asupra ţărănimii libere, moşnenilor, care vor devenii în
majoritate clăcaşi, iar obligaţiile faţă de domnie şi boierime sporesc de la o
domnie la alta. Birurile numeroase: sărăritul, sferturile, oieritul, sporirea
numărului zilelor de clacă prin introducerea normei de muncă, sistemul fiscal
excesiv, sunt factorii principali care vor spori starea conflictuală, apărând astfel
situaţii de nemulţumire în satul românesc. Despre veniturile importate pe care
le aduceau birurile şi fiscalitatea practicată de domni, ne vorbesc documentele
vremii, acte emise în cancelaria domnească. Într-o carte din 1782, domnitorul
Nicolae Caragea, fixează cuantumul birurilor, atât pentru autohtoni cât şi
pentru străinii aflaţi în satele judeţului Săcuieni. „Toţi locuitorii şi străinii care
au oi în ţară, să plătească oierit deplin, de oaie pe bani 12 (obicinuitul), iar
străinilor (ungurenilor) ce sunt şezători cu ruptoare de la vistierie, măcar că au
hrisov, a li se ţine seamă din zece oi, două, dar acestea erau la vremea când
plăteau ei oierit de oaie pe bani 16 şi jumătate" 3 .
În veniturile domnului Caragea pe anul 1782, Raicevich scrie: „cei din
ţară plătesc mult mai mult decât străinii de pe urma cărora domnia strânge
140.000 piaştri biruri"4 . La 18 aprilie 1788, N. Mavrogheni, reproşa
locuitorilor din zona de munte a judeţului Saac că „V-aţi după la casele voastre
şi după la satele voastre şi fugind şi depărtându-vă de oştile noastre, v-aţi
ascuns prin munţi şi v-aţi apropiat de vrăşmaşii noştri cu gânduri ca să-i slujiţi
printr-ascuns vrăjmaşilor 5 . Pe locuitorii judeţului domnul se răzbună în mod
crunt. Iată cum e descrisă fapta domnului de cronicarul Dionisie Eclesiarhul:
„Turcii şi arnăuţii şi cătanele pândeau oamenii de prin satele de margini pre
care le prăda şi le lua tot ce găsea, zicând că sunt haini şi gazde hoţilor,
volintiri nemţeşti, şi pe unii îi tăiau, luându-le capetele de le arăta la saraschere,
zicând că sunt nemţi ca să le de bacşiş6.
Începutul secolului al XIX-iea, cu schimbările produse în viaţa
economică şi socială a ţării determină pe domnii fanarioţi, funcţionarii şi
boierimea să înăsprească regimul economic şi politic, să practice un sistem
fiscal excesiv, să-şi sporească averile prin abuzuri şi silnicii în defavoarea
2
Virgil Cândea, Călători străini în Muntenia Răsăriteană, VI, p. 249.
3
Ecaterina Zaharescu, Vechiu/jude{ al Saacului, Bucureşti, 1922, p. 8.
4
Ibidem, p. 18.
5
Vasile A. Urechia, Cronografit! Ţării Româneşti, Ed. C. Nicolaescu Plopşor, Craiova 1934,
p. 208.
6
Vasile Urechia, op. cit„ p. 37; Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, 1764-1815, Ed. D. Bălaşa şi
Nicolae Stoicescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 47.
Pagini de istorie locală ... 73
ţărănimii care se ruinează şi care pierde libertatea economică, juridică şi astfel

contradicţiile sociale se agravează culminând cu revoluţia din 1821 condusă de
Tudor Vladimirescu. Despre starea de spirit a locuitorilor din zona de munte a
judeţului Buzău nu avem informaţii prea multe. În schimb află despre teama
autorităţilor locale faţă de desfăşurarea evenimentelor. Despre această situaţie
ne vorbeşte corespondenţa vătafului Dincă Păltineanu, către ispravnicul de
Buzău. În scrisoarea adresată la 29 martie, acesta raporta: „Ieri, vineri, la prânz
m-am pomenit cu vreo câţiva oameni fugind la vătaf, înspăimântaţi de vestea
ce au făcut volintirii în satul Beceni". Iar într-o altă scrisoare, datată 1O aprilie,
vătaful raporta din nou: „vreo trei, patru sate din acest Plaiu (Păltineni), nu se
supun a da cuvenita zeherea" 7. Din a doua informaţie reiese faptul că ţărănimea
locală nu se mai supune autorităţilor locale, refuzul de a-şi plăti contribuţiile
faţă de instituţiile statului, sperie autorităţile care nu îndrăznesc să întreprindă
măsuri represive împotriva lor.
În timpul scurs până la Revoluţia de la 1848, documentele cercetate nu
furnizează date sigure privind existenţa unor stări conflictuale complexe în
satele din zona Nehoiu. De asemenea, nici din timpul Revoluţiei de la 1848-
1849 nu cunoaştem o situaţie conflictuală gravă. În anii următori, de după
revoluţie, autorităţile statului iau măsuri aspre împotriva conducătorilor
revoluţiei din Ţara Românească, ca să nu se întoarcă din exil. Teama că prin
reîntoarcerea în ţară a revoluţionarilor va agita spiritul de luptă şi revendicările
locuitorilor din ţară, determină pe cârmuitorii judeţului Buzău -la porunca
domniei- să trimită ordine precise satelor aflate la graniţă cu monarhia
habsburgică, să împiedice intrarea revoluţionarilor în ţară.
În anul 1855, satele Păltineni, Nehoiaşu şi Gura-Teghii, primesc un
ordin trimis de Subcârmuirea Plaiului Buzău, cu numărul 739, din 17 februarie
şi semnat de subcârmuitorul Al. larea. Ordinul se află în arhiva Primăriei Gura-
Teghii, şi a fost înregistrat în dosarul actelor secrete, iar în cuprinsul său se
găseşte şi lista revoluţionarilor a căror intrare este interzisă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-iea, starea de spirit în zona
Nehoiu se accentuează datorită înscrierii în circuitul economic, industrial şi
comercial. Ţărănimea se află în conflict permanent cu marii proprietari
funciari, care-i încălcau hotarele, iar în multe situaţii boierii vindeau
proprietăţile moşnenilor. Pentru redobândirea dreptului de proprietate,
moşnenii din satele Păltineni şi Bâsca Roziliei au folosit calea legală: îşi vor
cheltui însă banii şi îşi vor irosi timpul în lungi procese care nu le vor da
dreptate.
În anul 1853, moşnenii păltineni, nehoieni, nehoieşeni şi bâsceni (Bâsca
7
Puiu Cristea, Nehoiu, în Monografia Viafa Bu:ăului, 1968, Nr. 225, p. 3.
74 A. Cristinescu
Roziliei) primesc mai multe „cărţi de hotărnicie", din parte domniei, prin care
se stabilea fiecămi moşnean în parte proprietatea. Această hotărnicie a fost
făcută sub directa supraveghere a inginerului hotarnic, Iorgu Scipion, în
favoarea boierilor, fraţii Păltineanu. Moşnenii nemulţumiţi adresează plângeri,
jalbe, autorităţilor pentru a recâştiga dreptul de proprietate asupra moşiilor
aflate în munţii Buzăului. O astfel de jalbă este adresată de Stoica Dascălu şi
Stan Lupu, vătafi ai satului Păltineni, excelenţei sale A. Buldberg, „pentru
descoperirea drepturilor lor în pricina ce au cu fraţii Păltineanu pentru moşii".
Moşnenii nu îşi găsesc rezolvarea dreptului de proprietate şi de aceea se vor
adresa Judecătoriei Judeţului Prahova. Jalba moşnenilor este înregistrată la
„Departamentul Dreptăţii", şi semnată de primire de şeful departamentului,
Manolache Argiropol, şi de şeful Masei, N. Paleologul. Nici de această dată
moşnenii nu-şi găsesc dreptatea pe motiv că fraţii Păltineanu, nu posedă moşie
în acest judeţ, iar reclamaţia este înapoiată împreună cu raportul întocmit de
Departamentul Dreptăţii, semnat de M. Şoimescu, şi expediat cu nr.
267811855, decembrie 30, de secţia 2, Masa 1. Procesele între moşneni şi fraţii
Păltineanu continuă şi în anii unnători, iar conflictul se reaprinde în 1877.
Exista o carte de hotărnicie pentru muntele Tihărău şi Jariştea (Zeariştea), din
plaiul Buzăului prin care se alege fiecărui moşnean partea lui de moşie ce i se
cuvine, iar boierii Păltineni nu le recunoştea aceste proprietăţi. Când s-a făcut
împărţirea acestor munţi, atât boierii cât şi moşnenii s-au prezentat cu acte
vechi ce le aveau fiecare pentru aceşti munţi. Astfel aflăm că „O parte din
Poiana Bonţului despre care hotărnicia celor 24 boieri din 1872 am dat-o ca să
o stăpânească numai Popa Gavrilă şi Popa Stan cu cetaşii lor după hrisovul de
au la mână de la răposatul Petru Voievod, din anul 1651 şi după o carte a 6
boieri hotarnici din zilele răposatului Mateiu Vodă Basarabul din anul 1654
(7159)", dovadă concretă că Matei Basarab a făcut în timpul domniei
împroprietăriri pe aceste meleaguri buzoiene .
8
De asemenea, o stare de spirit încordată este creată şi de stilul incorect

prin care s-a făcut „împroprietărirea clăcaşilor în urma Legii rurale din 1864".
Legea rurală din 1864 nu le-a uşurat cu nimic situaţia ţăranilor, ei fiind
împroprietăriţi cu câte 7 prăjini sau 1456 m 2 locul casei, în această măsură erau
cuprinse însă şi malurile, drumurile, izvoarele, ei nu au putut cuprinde loc bun,
nici cât le era necesar pentru o grădiniţă cât de mică, să-şi pună brazdă de
ceapă sau usturoi, sau un cuib de cartofi. Norocul lor a fost că legea de
împroprietărire, din l 881, „i-a scos mai pe toţi din ghearele sărăciei,
împroprietărindu-i cu câte 11 pogoane loc arător, unde s-au şi mutat mai toţi,
8
Silvia Mănoiu. Monografie a satului (fosta comună) Păltineni până în 1968. Manuscris. p.
12.
părăsind cocioabele de aici. Era o jale să fi văzut halul în care se găseau aceste
sate înainte de a fi împroprietăriţi. În satul Nernertea nu găseai 2, 3 case care să
aibă o curte sau o bătătură sau o grădiniţă de legume şi împrejurul caselor nu
vedeai altceva decât surcele de dogărie, căci în genere toţi se ocupau cu facerea
cofelor, putinilor sau standurilor, boţi, cenace etc. Aceasta le era meseria căci
vite nu puteau creşte. Dacă intrai în orice casă nu vedeai ca mobilă decât
rastelul unde erau înşirate cuţitoaiele de cioplit, scoabele de dogit şi fiarele de
împistrit cofele, altceva nimic, iar aşternut pe paturi, ici colea, câte o rogojină
de papură; la cei mai mulţi scânduri goale" .
9
În arrul 1877, cu ocazia hotărniciei muntelui Jariştea, în pagina 6 a cărţii

de hotărnicie se arată că pământurile date după legea rurală nu s-au delimitat în
totalitate ci s-au dat numai locurile de calitate, rămânând izlazuri în devălmăşie
cu al moşnenilor. Potrivit articolului 5 din Legea rurală din 1864, au avut
dreptul la împroprietărire numai sătenii, foşti clăcaşi pe proprietăţile stăpânilor
de moşii. În tabela cu familiile de ţărani împroprietăriţi, întâlnim trecuţi pe
Mihail Păltineanu, pe Costache Mihai Păltineanu, adică fratele şi nepotul
boierului Ioniţă Păltineanu, rude apropiate, deci boieri şi nicidecum ţărani. O
altă situaţie constatată este şi aceea a vinderii moşiei de către moşnenii din
Nehoiaşu şi Bâsca Roziliei, fraţilor Păltineanu şi altor proprietari 10 . Tot din
cartea de hotărnicie mai aflăm că moşnenii prin aplicarea Legii rurale sunt
deposedaţi de cele mai bune locuri de hrană, într-un mod injust, ceea ce
reclamă o îndreptare cât mai grabnică 11 .
Boierii, fraţii Păltineanu, fără a ţine seama de dreptul de proprietari al
moşnenilor ai munţilor Spidişul, Între Râuri şi Arsele, i-au vândut doamnei
Ecaterina Mavrocordat, cu toate că moşnenii aveau aici în proprietate 20 şi %
galbeni pământ sau 379 pogoane şi 540 stânjeni (valoarea unui galben fiind de
180 pogoane şi 286 stânjeni pătraţi). Nu ştim ce-i determină pe boierii
Păltineanu să-şi lichideze proprietăţile prin vânzarea lor şi să părăsească
localitatea ca apoi să se stabilească în capitală în anii 1884-1886.
Începând cu anul 1869 şi până la sfârşitul secolului, în munţii Buzăului
apar noi proprietari (cumpărări şi moşteniri): Ecaterina Mavrocordat, născută
Ghica, Gr. I. Manu, proprietar în Lunca Mare a Nehoiului, avocat Nae larea,
proprietarul moşiei Cumpenele, Sofia Solomon, proprietara moşiei Penteleu,
moştenitoarea decedatului C. Ghica, care este răscumpărată de la Simon
Filipar, proprietar din Bucureşti şi vândută apoi în 1866 cu suma de 201.500 lei
9
Gabriel Cocora. la poalele <penteleului. Gura Teghii, Ed. Litera, Bucureşti, 1979, pp. I 04-
105.
1
°
Constantin Uruc, Documente privind proprietă(ile şi actele de Fânzare a proprietă(ilor
moşnenilor păltineni şi cătieşeni, p. 11.
11
Silvia Mănoiu, op. cit., p. 12.
76 A. Cristinescu
în bilete al Băncii Naţionale 12 . Litigiile între locuitorii moşneni şi marii

proprietari ai munţilor, nu vor fi rezolvate, moşnenii îşi vor pierde astfel
dreptul asupra moşiilor, ceea ce va duce în anii următori la lungi şi
interminabile procese care vor crea în satele nehoiene situaţii tensionate dar
fără să atingă punctul critic al răscoalelor.
Aplicarea în 1894, a legii maximului, o impunere suplimentară asupra
vânzărilor, cumpărărilor şi a altor fonnalităţi notariale, a generat frământări şi
în judeţul Buzău.
În toamna anului 1900, când o nouă lege prevedea mărirea impozitelor,
locuitorii multor sate ale judeţelor au organizat acţiuni de protest. Asemenea
episoade au loc pe valea râului Buzău la: Pârscov, Măgura, Yipereşti, Colţi •
13
Construirea şi punerea în funcţiune a fabricii de cherestea Goetz.

Simultan cu lucrările de construcţie a fabricii se construieşte şi linia ferată
Buzău - Nehoiaş ceea ce mută tensiunile sociale din rândul ţărănimii în
rândurile muncitorilor. Spre deosebire de ţărănime, aceştia vor folosi în luptă
pentru dreptate socială metode noi. Se organizează sindicate şi cercuri pentru
reuşită în recunoaşterea drepturilor profesionale. După anul 1918, în rândul
muncitorilor forestieri de la fabrica Goetz îşi fac simţită prezenţa socialiştii,
care vor înfiinţa în 1919 o organizaţie a Partidului Socialist.
După 1918, fosta societate Goetz va fi vândută unei societăţi elveţiene,
pentru ca să nu fie inclusă în despăgubirile de război care trebuiau plătite
Statului român. Firma elveţiană o va vinde la rândul său unei firme italiene
care va înfiinţa „Societatea industrială şi comercială".
Abuzurile de tot felul săvârşite de administraţie, condiţiile grele de
muncă şi viaţă, discriminările practicate de conducere între muncitorii străini
(italieni, maghiari, germani), ce primeau salarii de 3-4 ori mai mari, şi cei
locali, între muncitorii calificaţi consideraţi specialişti şi necalificaţi, precum şi
acordarea unor indemnizaţii străinilor (funcţionarilor), a condus la crearea unei
stări de nemulţumire în rândul muncitorilor care se vor înscrie în sindicat
folosind astfel căile legale în satisfacerea revendicărilor.
Refuzul administraţiei de a satisface cele mai elementare revendicări
ale muncitorilor (repausul duminical şi al sărbătorilor religioase, ziua de muncă
de 8 ore, asigurarea alimentelor necesare muncitorilor din pădure), îi determină
pe aceştia să ameninţe conducerea societăţii forestiere cu declanşarea grevelor
şi sabotarea producţiei.
Administraţia întreprinderii sub conducerea lui Giussepe Lazzari aduce
la cunoştinţa organelor poliţieneşti ale comunei şi administraţiei Plasei Buzău
1
~ Gheorghe Jugănaru, mss, Acte doveditoare ale moşnenilor păltineni. nehoieni, nehoieşeni.
pâslari. cătieşeni, p. 26.
13
***,Monografia Jude(zdui Buzău, Ed. Sport -Turism, Bucureşti, 1980, p. 48.
(Pătârlagele) că „elemente ale sindicatelor şi socialiştilor îi îndeamnă pe

lucrători la nesupunere şi cere Jandarmeriei să acţioneze în consecinţă" .
14
Cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Mai 1920 de către muncitorii

sindicalişti şi socialişti, administraţia fabricii din Nehoiu reclamă
administratorului Plasei Buzău că „Muncitorii vor să organizeze o serbare cu
scopul sabotării producţiei şi al propagandei". Administratorul Plasei Buzău,
emite Ordinul nr. 824 către şeful secţiei de Jandarmi Bâsca (reşedinţa se afla în
comuna Nehoiaşu), prin care se cerea „a lua măsuri ca, în acea zi, 1 Mai 1920,
la ora 7 dimineaţa să fie sub conducerea dumneavoastră sau a unui alt şef de
post plutonier, un număr de 1O jandarmi şi din secţia Bâsca, cu care veţi lua
înţelegere, spre a sista serbarea şi manifestaţia care va avea loc în acea zi" 15 .
Conflictele de muncă între muncitori şi administraţie nu se sting, se vor
domoli pentru o perioadă pentru ca să reizbucnească cu mai multă forţă la 4
ianuarie 1921, prin declanşarea unei greve generale 16 •
Administraţia G. Lazzari ameninţă că va concedia în masă. Greva este
înfrântă, după ce aceeaşi administraţie cheamă jandarmii care operează arestări
în rândurile greviştilor. Sub presiunea muncitorilor, arestaţii vor fi eliberaţi.
Conducătorilor grevişti li se intentează proces care se va judeca la Tribunalul
Buzău.
În anul următor, administraţia cere funcţionarilor săi, de teama
izbucnirii unei noi greve, să respecte pe muncitori, cerându-le „ca nici un şef să
nu jignească muncitorii" 17 .
Tensiunile sociale rezultă, de obicei, de la exercitarea conştientă a
ideilor, valorilor, credinţelor de către diferite persoane fizice sau grupuri
sociale. În societatea românească au avut loc profunde schimbări de-a lungul
secolelor, la fel şi în zona Nehoiu. Tabloul vieţii sociale surprinde o societate
în devenire, marcată de probleme sociale specifice fiecărei perioade istorice
traversată.
14
Arhivele Statului, Buzău, Fond Plasa Buzău Pătârlagele, Dosar 11 /23, 1920, voi. I, f. 238.
15
Ibidem, Plasa Buzău, Dosar 15/27, 1920, voi. I, f. 265.
16
Vasile Nicolaiescu, Ianuarie 1921, Greva de la.fabrica Goetz din Nehoiu, în Viaţa Buzăului,
1969,nr. 555,p.2.
17
Ibidem, p. 3.
78 A. Cristinescu
PAGES OF LOCAL HISTORY

SOCIAL TENSIONS IN THE AREA NEHOIU
Abstract
Demographic evolution of the area progressed closcly with the general

evolution of romanian society. Differentiation status, wealth, lifcstyle, cause
social tensions, conflicts in the area Nehoiu. Conflicts manifestcd in the fonn
of opposition to noble obligations, later to strikes, sabotage production,
disobedience.
LEGĂTORI DE CĂRŢI DIN JUDEŢUL BUZĂU
(A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA
- SECOLUL AL XIX-LEA)
Daniela LUPU
O mare parte dintre vechile cărţi de cult existente în colecţiile din

judeţul Buzău şi-au păstrat legăturile originale realizate în secolele XVIII-XIX.
Cum în trecut cărţile ieşeau din tipografie doar broşate (cu coperte de hârtie), îi
revenea cumpărătorului obligaţia de a le îmbrăca cu coperte solide, menite să le
protejeze şi să le sublinieze sacralitatea. Pentru aceasta proprietarul apela la o
persoană care cunoştea meşteşugul legătoriei, la un legător 1 • Fie că legau
cartea pentru prima dată, fie că îi reparau sau reînnoiau veştmântul, munca
legătorilor era importantă şi preţuită în comunitate, de aceea cercetarea lor se
impune ca o necesitate pentru cunoaşterea impactului carte-societate la
Curbura Carpaţilor.
Subiectul legătorilor de carte din această zonă nu a fost încă
investigat2 , deşi numele lor sunt pomenite în treacăt în lucrările care valorifică
însemnările pe cărţile vechi din patrimoniul judeţului. O categorie aparte a
însemnărilor făcute de-a lungul timpului pe filele cărţilor bisericeşti
consemnează momentul în care o carte sau alta a fost legată sau reparată.
Însemnările de acest gen reprezintă un izvor preţios pentru cercetarea legătoriei
medievale şi moderne pentru că ele conţin deseori nume de legători, de
comanditari, informaţii referitoare la preţ şi motivaţia legării. Demersul nostru
1
Legarea unei cărţi presupune două etape: legarea propriu-zisă (compactarea) şi
ornamentarea. Compactarea constă în coaserea filelor în caiete (fascicole) cu fir de in sau
cânepă cu diferite tipuri de cusături; această operaţiune se realiza de obicei în atelierul
tipografic. Aşadar cărţile ieşeau din tipografie fără coperte propriu-zise. Legătorul era cel care
aplica volumului suportul de protecţie: tăbliile de lemn, mai târziu copertele de carton. Acestea
erau apoi învelite în piele (din secolul al XIX-iea şi în pergamoid) pe întreaga suprafaţă sau
doar pe o parte. Tot el decora învelitoarea de piele a copertelor şi cotorului cu ustensile
speciale numite „fiare".
~ Potenţialul de explorare al acestui domeniu puţin abordat în literatura de specialitate a fost
semnalat şi de Alexandru Gaiţă, experimentat cercetător al patrimoniului buzoian de carte
veche (Scurtă notă asupra legătoriei de carte la români, în „Muntenia", IV, nr. 437/05-
06.04.1994, p. 3).
80 D. Lupu
a pornit de la însemnările care consemnează legarea publicate până în prezent

coroborate cu cercetarea proprie în colecţiile de carte veche din judeţul Buzău,
cu ocazia documentării pentru realizarea expoziţiei: Veştmintele cărţilor vechi.
Legătura de carte Între artă şi meşteşug. Gândită ca o incursiune în istoria
legătoriei de carte, de la legătoria artizanală din epoca medievală, până la
apariţia legăturilor industriale (mecanizate) la sfârşitul secolului al XIX-iea,
expoziţia a fost ilustrată cu ferecături, legături în piele şi legături modeme
(editoriale, de colecţionar, de artă) selectate din colecţiile Muzeului Judeţean
Buzău, Episcopiei Buzăului, Bibliotecii Colegiului „B. P. Haşdeu" şi mănăstirii
Ciolanu 3 .
Pe fundalul istoriei legătoriei medievale din Ţara Românească, ne
propunem să scoatem din uitare numele legătorilor semnalaţi în însemnările de
pe cărţile din patrimoniul judeţului Buzău, necunoscute literaturii de
specialitate4 , să aflăm cine sunt comanditarii, care este preţul legării unei cărţi
şi să estimăm distanţa dintre o legare şi alta. Vom căuta urmele vechilor
ateliere de legătorie mănăstireşti şi pe cât va fi posibil vom ilustra expunerea cu
imaginile legăturilor care au supravieţuit timpului.
***
Cele mai vechi legături din piele păstrate la noi au fost lucrate la
comanda domnitorilor, ierarhilor şi marilor boieri pentru cărţile liturgice donate
mănăstirilor şi bisericilor. Deşi, ca meşteşug, legătoria este mai veche decât
tiparul 5 , cercetarea vechilor legături în piele sau în metal (ferecături) este mai
puţin oglindită în istoriografia cărţii româneşti vechi. Încă din 1929, Nicolae
Iorga atrăgea atenţia asupra necesităţii studierii acestui aspect al culturii noastre
vechi: ,.Arta legătorilor de cărţi, pe cari-i găsim cu numele În documentele
noastre din secolul al XVII-iea Înainte, n-a fost Încă finută În samă. Ea a dat
totuşi produse remarcabile, şi a le înfăţişa e o datorie atâta vreme cât se
păstrează intacte, cu miile, vechile cărţi de slujbă. Numai atunci se va putea
3
Expoziţia a fost organizată la Muzeul Judeţean Buzău în perioada 25 iunie-I O iulie 1998.
4
În Indexul legătorilor români din însemnările de pe carte veche românească (/ 631-182 7)
este menţionat doar un singur meşter din Buzău: popa Tancu. în 1833 (lnstrucfiuni de
completare a Fişei analitice de evidentă pentru bunuri culturale mobile - carte şi manuscris,
Bucureşti, 1985, p. 224).
5
Strămoşii legăturii sunt cutiile de lemn sau tocurile din piele sau pergament numite paenula,
care protejau rulourile de papirus sau pergament. .,Cărţile" egiptenilor, grecilor şi romanilor au
avut formă de rulou până în secolele IV-V. Termenul legător vine din latinescul „ligatores",
atestat pentru prima dată în secolul al Vii-lea. care desemna pe cei ce legau cu fire de in
bucăţile scrise de pergament sau papirus pentru a forma un rulou.
Legători de cărţi din judeţul Buzău ... 81
scrie istoria acestei arte care a avut la noi o însemnată injlorire"6 •

Acest nou câmp de investigare va fi abordat şi de alţi cercetători, care
vor aduce contribuţii însemnate în studierea legăturilor primelor cărţi tipărite la
noi: P.P. Panaitescu, Virgil Molin, Dan Simonescu 7. Un început de
sistematizare a cunoştinţelor în acest domeniu va face Livia Bacâru, într-un
valoros studiu care prezintă evoluţia legătoriei româneşti din evul mediu până
la mijlocul secolului XIX 8 . Despre legătoria de carte în Transilvania şi mai ales
despre breslele legătorilor şi organizarea lor a scris pentru prima dată Iulius
Bieltz 9 . Cercetările mai noi au dezvoltat această temă, urmărind practicarea
meşteşugului în diferite zone din ţară, făcându-se cunoscute şi numele
10
legătorilor • O serie de cercetători s-au îndreptat spre studierea legătoriilor ce
au funcţionat pe lângă tipografii 11 •
Cu toate că legătura reprezintă o componentă importantă a cărţii de
patrimoniu, nu există încă un limbaj standardizat pentru descrierea acesteia,
situaţie cu care se confruntă şi alte ţări • Legătura este în general neglijată de
12
catalogatori, care se rezumă cel mai adesea la a menţiona materialul (lemn,

piele, carton) şi rareori tehnica de decorare sau motivele ornamentale.
Constituirea unui set de norme ar permite specialiştilor o descriere unitară şi
detaliată a tipului de legătură, facilitând cercetarea evoluţiei legătoriei
româneşti de-a lungul timpului. Acumulările treptate de date vor pennite în
viitor realizarea unei lucrări de sinteză despre istoria legătoriei româneşti.
Astfel: ,,Numele, păstrate adesea pe cărţi sau în documente ale meşterilor
noştri de legat cărţile nu vor mai fi numai elemente de curiositate pentru
6
Nicolae Iorga, Câteva legături româneşti, în BCMJ, anul 22 ( 1929), fasc. 62, oct.-dec„ p.
180.
7
Liturghierul lui Macarie. Cu un studiu de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1964; Dan Simonescu,
„Arta legăturii de carte la români". Observaţii cu prilejul expoziţiei de legături (sec. XVI-XIX)
organizată de Academia RPR, în CB, anul XVII, nr. 4, 1964, p. 233-234.
8
Bacâru, Vechi legături, p. 39-90.
9
Iulius Bieltz, Contribuţii la istoricul vechei legătorii de cărţi din Transilvania, Sibiu, 1956.
10
Elena Rodica Colta, Legătoria de carte un meşteşug de veche tradiţie românească în vestul
Transilvaniei, în VBPCN, voi. II, Bucureşti, 1983; Camelia Boca, Vechea legătorie de carte în
Transilvania-mijloc de promovare a ideii de unitate na{ională, în BC, 1989, 13, p. 234-238;
Doina Dreghiciu, Legători de cărţi consemnaţi în însemnările olografe de pe tipărituri
româneşti vechi din jude{zil Alba (secolul al XVIII-iea şi prima jumătate a secolului al XIX-
/ea), în „Sargetia", 1994, 21-24, p. 197-206.
11
C. Tattai-Baltă, G. Mircea, Legătorie şi legători de carte la tipografia din Blaj în anii 1787-
1792, 1795-1821, în AIICN, 1994, 33, p. 259-304.
12
V. Guy Lanoe, Genevieve Grand, La re/iure mediernle: pour une description normalisee:
actes du colloque international (Paris, 22-24 mai 2003) organise par l'Institut de recherche el
d'histoire des textes (CNRS), Paris, Brepols, 2008.
82 D. Lupu
cercetătorul erudit. Lega/i de fapta lor, legătorii vor a~ărea şi ei În şirul lung
al realizatorilor smeri fi de fiwnuseţă În /ările române" 3 .
Tehnica legării În piele

În secolele XV-XVI, în Ţările Române legarea cărţilor de cult
(manuscrise sau tipărite) urma tradiţia legăturilor bizantine, a ferecării în
metale preţioase (argint, argint aurit). Cele mai vechi legături de cărţi păstrate
în Ţările Române nu sunt din piele, ci din metal - ferecături de Evangheliare
datând din secolele XV-XVI, lucrate de meşteri argintari (autohtoni sau, de
cele mai multe ori, originari din Balcani din Transilvania) la comanda
domnitorilor şi marilor boieri pentru mănăstirile ridicate şi înzestrate de ei.
Pentru aceste secole noţiunea de legat era de multe ori sinonimă cu cea de
ferecat, iar legătura era mai mult opera orfrevierului decât a legătorului.
În paralel, pe lângă mănăstirile cu tradiţie cărturărească s-a dezvoltat
tehnica legării în piele, care era mai simplă şi mai puţin costisitoare. Pentru
confecţionarea scoarţelor (tăbliilor) se foloseau diferite esenţe de lemn (stejar,
fag, cel mai adesea tei), iar pentru învelitoare pielea de oaie, viţel, iepure sau
porc, tăbăcită natural. Există două tipuri de legături: legătura plină, integrală
când învelitoarea acoperă în întregime copertele şi cotorul; legătura par/ială
(semilegătură) - la care învelitoarea nu acoperă decât o parte a copertelor (un
sfert, o cincime, o şesime etc.) şi cotorul.
În Evul mediu, pentru ornamentarea cop,ertelor s-au folosit două tehnici
principale: decorarea la rece (presaj în sec) 4 şi decorarea la cald (presaj
aurit) 15 care constau în imprimarea pe învelitoarea de piele a diferitelor motive
cu ajutorul fiarelor de legătorie.
De la mijlocul secolului al XVII-iea se introduce şi la noi decorarea
aurită însoţită de pătrunderea ornamentelor apusene ale Renaşterii şi Barocului
prin intermediul Transilvaniei, Constantinopolului şi Veneţiei. Totodată,
tehnica de decorare la rece a continuat să fie utilizată intensiv în paralel cu cea
la cald până în prima jumătate a secolului la XIX-iea.
Cea mai reprezentativă legătură în piele aurită în Ţările Românească
este aşa numita legătură brâncovenească, care a preluat elemente din
13
Nicolae Iorga, op. cit., p. 180.
1
~ Decorarea la rece: pe pielea uşor umezită se aplica (presa) fierul (tiparul) încălzit la roşu iar
motivele imprimate aveau o culoare închisă (brună. neagră).
15
Decorarea la cald cu fui(ă aurită: o foiţă de aur era suprapusă pe învelitoarea de piele uşor
umezită; peste aceasta se aplica.fierul încins la roşu; sub efectul căldurii aurul se detaşa de foiţă
şi se fixa în decorul imprimat de fier. A apărut la sfârşitul secolului al XV-iea începutul
secolului al XVI-iea la Veneţia, sub influenţa legăturilor de lux ale manuscriselor arabe şi
persane aduse din Levant de negustorii veneţieni şi napolitani.
Legători de că11i din judeţul Buzău ... 83
ornamentica stilului brâncovenesc din sculptura în piatră, lemn sau feronerie

(vrejuri stilizate, frunze de acant, flori de maci, bujori sau lalele) 16 . Apărută în
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, ea va domina întreg secolul al
XVIII-iea şi va fi imitată şi în secolul al XIX-iea. În Colecţia Episcopiei
Buzăului se păstrează două legături brâncoveneşti din marochin roşu decorate
cu motivul evantaiului, ce îmbracă două volume tipărite la sfârşitul secolului al
XVII-lea 17 (fig. 1).
Ornamentarea se realiza cu ajutorul unor ustensile speciale, numite
fiare (ştampile) confecţionate din metal (de obicei aramă) şi gravate în relief,
unele fiind prevăzute şi cu mânere (cozi) din lemn. În funcţie de tipul de
ornament pe care îl realizau prin imprimarea pe pielea umedă puteau fi: filete,
rolete şi matriţe, numite în epocă „peceţi", asemănătoare cu clişeele pentru
ilustraţii folosite în tipografie. Filetele aveau un singur ornament fixat într-o
coadă de lemn: fleuron (floare de crin stilizată), motiv fitomorf (flori, frunze),
motiv geometric (stea, rozetă, semilună, arabesc, palmetă ş.a) sau aviar
(porumbel, vultur, păun ş.a.). Roletele (discuri cu muchia ornamentată) serveau
la trasarea chenarelor (linii, borduri cu decor geometric sau fitomort).
Matriţele erau folosite pentru decorarea centrului şi colţurilor, având diferite
forme (arcadă, romb, oval, evantai) şi subiecte: portrete de sfinţi (evanghelişti,
apostoli, mucenici) sau arhangheli, scene din Noul Testament (cu precădere:
Răstignirea, Învierea, Bunavestire, Maica Domnului cu pruncul). În cazul
legăturilor de lux se imprimă pe coperte însemnele heraldice ale
comanditarului.
Pentru ornamentarea cărţilor de cult ortodoxe se respectau anumite
canoane, la fel după cum se proceda şi în cazul legăturilor cărţilor de cult
aparţinând celorlalte culte.
După complexitatea tehnicii, calitatea materialelor şi bogăţia decorului
se pot deosebi mai multe tipuri de legături. Avem legăturile care au în primul
rând un scop utilitar, de protejare a blocului de carte, la care decorul este foarte
simplu, imprimat de obicei prin presaj în sec - aşa numitele legături
mănăstireşti. Totodată, la comanda elitelor s-au lucrat şi legături de lux, cu
decoraţie somptuoasă, realizată de obicei de un gravor experimentat.
Legătorii
Primii legători
români au fost călugării din marile mănăstiri unde a
apărut nevoia confecţionării
de coperte pentru manuscrisele care se copiau şi
pentru cărţile folosite la slujbă. Legatoria nu era încă o activitate specializată,
iar legătorul nu-şi semna lucrarea, care era făcută în folosul obştii şi pentru
16
Livia Bacâru. Legături de căr{i hrâncoveneşti, în RB, XXIX, 1971, nr. 8, p. 490-492.
17
Tetrael'Gnghefiar (lipsă p. de titlu), Colecţia Episcopiei Buzăului, două volume, inv. 3456.
84 D. Lupu
cinstirea Cuvântului lui Dumnezeu. Odată cu apanţ1a tipografiilor şi a

intensificării difuzării de carte, meşteşugul este însuşit şi de clerici de mir
(preoţi, diaconi) sau de laici a căror meserie impunea contactul cu scrisul şi
cartea: copişti, tipografi, gravori, zugravi de biserici, logofeţi, dascăli,
grămătici. Numărul legătorilor sporeşte progresiv începând cu secolul al XVII-
iea, de când datează primele însemnări care menţionează numele celui care a
legat cartea. Până în secolul al XVIII-iea, în Ţările Române nu avem persoane
care să practice exclusiv acest meşteşug, în condiţiile în care ritmul producţiei
tipografice şi numărul cărţilor distribuite în societate rămâne destul de mic. În
secolul al XVIII-iea apare pentru prima dată în Ţările Române titulatura de
„legător" consemnată în însemnările de pe cărţi. Pe lângă comenzile de legare
propriu-zisă, cresc acum cererile de „re-legare", de facere din nou a legăturilor
exemplarelor ale căror coperte se deterioraseră în timp. Din însemnările
cercetate de Livia Bacâru reiese că înnoirea legăturilor se făcea la un interval
de aproximativ 40-50 de ani, iar în cazul cărţilor liturgice folosite zilnic uzura
impunea refacerea legăturii la circa 12, 18 sau 25 de ani 18 •
De la sfârşitul secolului al XVII-iea, tehnica de decorare devine mai
sofisticată şi apar legăturile artistice lucrate la comanda elitelor, semnate de
mari meşteri tipografi şi gravori: Ioanichie Bacov, Constantin Athanasievici,
Mihail Strelbiţchi. Multă vreme clienţii de lucrări de legătorie au fost puţini:
mănăstirile, bisericile, ctitorii acestora şi cei care doreau să facă danii de cărţi
lăcaşurilor de cult. Cererea mică de pe piaţă a făcut ca în Ţările Române, spre
deosebire de Transilvania 19 , legătorii să nu aibă o organizare de breaslă, cum
aveau alte meserii.
Legătorii lucrau ocazional şi adesea ambulant. În măsura în care se
găseau comenzi, legătoria de carte era o meserie bine plătită. Preţul legării
diferă în funcţie de tipul de legătură, de epocă, de zonă, dar se menţine
întotdeauna ridicat 20 . Uneori se accepta şi plata în produse (făină, pânză) 21 .
Din secolul al XVIII-iea, tipografiile Mitropoliei şi episcopiilor din
Ţara Românească încep să recurgă la serviciile unor legători specializaţi.
Aceştia erau angajaţi pentru a lega o parte din tirajul unei ediţii, care se vindea
18
Bacâru, Vechi legături, p. 52.
19
În Transilvania, prima breaslă a legătorilor s-a înfiinţat la Braşov, în 1734, urmată de cea de
la Sibiu, în 1819 (Iulius Bieltz, op. cit., p. 6).
20
În 1699 s-a plătit pentru legarea unei cărţi 80 de bani; în condiţiile în care pe la 1686 cu un
ban se putea cumpăra un kilogram de făină pre\ul era echivalentul a circa 80 kilograme de
făină; în 1833, legarea unei Psaltiri la Bacău a costat 5 lei, în timp ce în 1836 salariul unui
profesor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti era de I O lei (Bacâru, Vechi legături, p. 53 ).
21
Ibidem, p. 52-53.
la un preţ un mai mare 22 . Legători de cărţi sunt semnalaţi în secolul al XVIII-

lea la Episcopia Râmnicului. Virgil Malin a semnalat pentru prima dată o
practică specifică Tipografiei Râmnicului, neatestată încă pentru celelalte
tipografii din Ţara Românească, ca o dată cu vânzarea ambulantă a cărţilor să
se asigure şi legarea lor pe loc. La Bucureşti, la începutul secolului al XIX-iea
este atestat un legător al Mitropoliei, numit Tudor, căruia la cererea
mitropolitului Dosithei Filitti, domnul Constantin Ipsilanti îi acordă scutiri la
18 martie 180423 .
Câteva documente evidenţiază rolul important pe care îl au meşterii
legători În colportajul de carte. Fie că sunt trimişi de către editorii bisericeşti,
fie că lucrează pe cont propriu, aceştia străbat ţara cu carul de cărţi şi cu
instrumentele de legătorie, trecând şi hotarele în Transilvania şi Moldova.
La 2 decembrie 1752, episcopul Râmnicului, Grigore Socoteanu anunţă
pe episcopul Aradului, Sinesie Jivanovici că i-a trimis prin Oprea, legătorul
Episc_o~jei 200 de _exemplare din mai Amulte c~rţi impriT?a~e Aîn tipogr~fia
propne- . Oprea legatarul este semnalat m eparhia Aradulm ş1 m 1763, cand
popa Ioan Popovici din Juliţa cumpără de la el un Triod (Râmnic, 1731) cu 5
florini 25 . Tot cu cărţi de vânzare îl trimite episcopul Chesarie în 1777, pe
legătorul Ioan în Moldova. Din primăvara până în toamna acestui an, Ioan
rămâne în eparhia Episcopiei Romanului, iar la sfărşitul anului se îndreaptă
spre eparhia Huşilor • Ioan vindea cărţile doar broşate, dar la cererea
26
cumpărătorului le putea îmbrăca în coperte de lemn, învelite în piele sau în

carton şi mucava.
În secolul al XIX-lea încep să apară ateliere de legătorie în oraşe. Din
catagrafiile privitoare la negustorii şi meseriaşii patentari din 1831, 1835 şi
1838 din Ţara Românească rezultă că numărul legătorilor autorizaţi creşte
progresiv după 1830. Dacă la Bucureşti în 1831, este atestat un singur meşter
legător cu prăvălie şi o calfă, în 1835, apar doi legători iar în 1838 găsim 11
legători meşteri şi negustori de cărţi cu 7 calfe şi lucrători 27 .
22
Livia Bacâru a estimat că în Ţara Românească diferenţa de preţ între un exemplar legat şi
unul doar broşat era de un taler (ibidem, p. 54).
23
V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864. Cu o scurtă introducere cuprin::ând note
din istoria culturii nafionale anterioare secolului al XlX-lea, tom. I, Bucureşti, 1892, p. 93.
24
Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităfi (1701-1918), Cluj-Napoca,
2006, p. 83.
25
Elena Rodica Co Ita, Circu/afia tipăriturilor râmnicene pe teritoriul jud. Arad, în VBPCN, I,
Râmnicu Vâlcea, 1980, p. 80.
26
Virgil Molin, O legătorie de carte a Râmnicului ambulantă. activând prin eparhiile din
Ma/dorn ( 1777), în MO, anul XVII ( 1965), nr. 5-6, p. 418-424.
27
V. Diculescu, Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Bucureşti,
1973, p. 124-127.
86 D. Lupu
***
Majoritatea cărţilor de cult din eparhia Buzăului care au const1tmt
eşantionul nostru de studiu datează din secolele XVIII - prima jumătate a
secolului XIX şi sunt legate în tehnica aşa numita mănăstirească: tăblii de
lemn cu învelitoare de piele ornamentată prin decorare la rece cu motive
geometrice şi fitomorfe, cu medalioane de sfinţi sau scene din iconografia
Noului Testament (Răstignirea, Învierea, Maica Domnului cu pruncul ş.a.)
(fig. 2) 28 . Pentru principalele cărţi liturgice se folosesc anumite scheme de
decorare: de exemplu Evangheliile au pe prima copertă în cele patru colţuri
figurile evangheliştilor (Mathei, Marcu, Luca şi Ioan reprezentaţi cu
simbolurile lor) iar în centru: Răstignirea sau Învierea.
Doar puţine conţin însemnări care cuprind referiri la legarea volumului
şi mai puţine sunt cele care menţionează numele legătorului. Legătorii
semnalaţi în judeţul Buzău începând cu secolul al XVIII-iea practică ocazional
acest meşteşug, fără a avea ateliere propriu-zise (autorizate). Ei sunt monahi,
preoţi şi laici (dascăli, logofeţi) care lucrează la comandă pentru particulari sau
pentru biserici.
Legăturile realizate de ei sunt în general simple şi fără pretenţii artistice,
servind unui scop imediat şi precis, acela de a proteja cartea. Din secolul al
XIX-iea, odată cu creşterea numărului celor care deţin şi citesc cărţi (în scop
profesional sau din nevoie personală) apar comenzi pentru legături
„personalizate". Proprietarul cere legătorului să-i inscripţioneze numele pe
coperta cărţii, cum face Arsenie monah 29 (fig. 3) sau pe cotor, cum solicită
Dionisie „şcolariul" 30 .
Din cei 15 legători înregistraţi de noi, doar patru semnează ca „legători
de cărţi": popa Dragomir din Cislău ( 1780-1809), Gheorghe Nan din Pleşcoi
(1816-1855), Ioan preot din Buzău (1849) şi Ioniţă din Valea Muşcelului
( 1851 ). Din însemnări rezultă că cel puţin o parte dintre meşteri nu lucrau
ambulant, ci primeau cărţile pentru legat la domiciliu 31 .
În stadiul actual al cercetărilor, legătorii cu cea mai îndelungată activitate
28
Exemplificăm cu o legătură lemn-piele, presaj în sec, prima jumătate a secolului XIX,
Apostol (Bucureşti, 1774). fost al bisericii din Băeşti (corn. Cemăteşti), Colecţia Muzeului
Judeţean Buzău, inv. 155 VB.
Legătură carton-piele, presaj aurit, prima jumătate a secolului al XIX-iea, Evanghelie
29
(Buzău, 1834), Colecţia Episcopiei Buzăului, inv. 2343.

30
Legătură carton-piele, presaj în sec, prima jumătate a secolului al XIX-iea Noul Testament
(Neamţ, 1818), Colecţia Muzeului Judeţean Buzău, inv. 277 VB.
31
În 1869, preotul Ion Bănică spune că a dus Mineiul bisericii din Bâscenii de Jos la legătorul
Andrei Cuţitei „Şi această carte se dedese la legător(. ..)" (Constantinescu, Bis. Sf Nicolae, p.
402).
reflectată de însemnări
sunt popa Dragomir din Cislău (1780-1809), popa Nan
din Pleşcoi (1795-1822) şi fiul său, Gheorghe din Pleşcoi ( 1816-1855),
menţionat şi ca logofăt în 1855.
Popa Dragomir din Cislău este primul din zonă care foloseşte titulatura
de „legător de cărţi" în anul 1780, când leagă o Evanghelie (Bucureşti, 1723) a
schitului Pietricica. Mai este menţionat în 1793, când confecţionează legătura
Evangheliei bisericii din Sângeru, apoi în 1809 de trei ori: în 14 iulie, când
leagă a doua oară un Triod (probabil 1/2 sec. XVIII) al bisericii din Săscni, în
15 iulie, când reface legătura unui Antologhion (Bucureşti, 1767) al preotului
Andrei din Sărata şi 16 august cu ocazia reparării legăturii Evangheliei
(Bucureşti, 1760) preotului Radu din Gălbinaşi, fiul popii Mihai din Săseni.
Popa Nan din Pleşcoi
Popa Nan nu este numai legător de cărţi, ci şi autor de versuri religioase,
talentat caligraf şi miniaturist3 2 , aşa după cum o dovedesc pomelnicile scrise de
el pentru bisericile din Gornet şi Oleşeşti. Nan din Pleşcoi va începe să lege
cărţi pe vremea când era dascăl. În 1795 leagă un Antologhion (Bucureşti,
1777) al bisericii satului Gornet (corn. Pătârlagele ). Un an mai târziu va fi
solicitat să scrie şi să îmbrace cu coperte şi Pomelnicul bisericii din satul
Gornet 33 . Ulterior dascălul Nan va fi hirotonit preot, dar nu va renunţa la
meşteşugul său. În 1809, semnând popa Nan, va lega Pomelnicul bisericii din
Oleşeşti, după ce l-a scris şi l-a împodobit cu două miniaturi pictate în tonuri de
verde şi albastru 34 . Ultima sa menţionare datează din 1822, când leagă mai
multe volume din Mineele (Buda, 1805) preotului Antonie din Nesipuri 35 . În
anul 1855, popa Nan nu mai era în viaţă, pentru că este trecut la morţi în
pomelnicul familiei pe care fiul său îl scrie pe filele Molitvenicului (Buzău,
1835) pe care îl leagă pentru biserica din satul Jurubeşti (corn. Lopătari).
Gheorghe Nan din Pleşcoi
Învăţând meşteşugul de la tatăl său, Gheorghe activează ca legător între
1816 şi 1855. În acest interval de timp repară sau îmbracă în piele copertele
mai multor cărţi din eparhia Buzăului: în 1816, leagă o Evanghelie (Bucureşti,
1760) a bisericii din Policiori (corn. Scorţoasa) la cererea şi cu cheltuiala
preotului Cosma din Policiori 36 ; în 1845, o Cazanie (Bucureşti, 1828),
32
Gabriel Cocora, Episcopia B11::ă11lui o l'atră de spiritualitate şi sim(ire românească, Buzău,
1986, p. 3 74.
33
Constantinescu, Bis. şi m-ri. li, p. 368.
34
Potlogea, Bis. din Oleşăşti, p. 505-506.
35
Ionel Cândea. Considera(ii asupra însemnărilor pe cartea veche românească din jude(ul
Brăila, în VBPCN, I, Râmnicu Vâlcea, 1980, p. 252.
Legătură lemn-piele, Colecţia Episcopiei Buzăului, inv. 1271 (parohia Policiori).
36
88 D. Lupu
proprietatea lui Toader Panţâru 37 , în 1846, un Octoih - Catavasier (Buzău,

1839) al lui Petcu Popescu din Valea Teancului 38 , în 1853, un Molitvenic
(Buzău, 1835) al bisericii din satul Jurubeşti ( com. Lopătari) iar în 1855, un
Molitvelnic al bisericii din Mircş 39 . Pe Molivenicul legat în 1853 Gheorghe a
scris şi un pomelnic al familiei sale: „ Vii: Gheorghe, Gheajna, Gheorghe,
Safta, Maria, Zmaranda, Joana. Mor/ii: Nan preot, Evdochia prezvitera,
Andreiu, Iordache, Ioan, Ileana, Andronic, Zmarand şi toate neamurile " .
40
Comanditarii
Majoritatea celor care comandă lucrări de legătorie sunt preoţii, cei care
folosesc zilnic cartea liturgică şi care sunt cei mai afectaţi de deteriorarea ei .
41
Costul destul de ridicat al legării îi fac pe preoţii parohi să solicite ajutorul

enoriaşilor generoşi. În august 1820, popa Andronache, logofătul Mihăilă
Popescu şi popa Arsenie plătesc împreună legarea unui Antologhion (Bucureşti,
1786) al bisericii satului din Bodineşti: „Să se ştie că acestu mineiu ce este al
sfintei biserici Bodineşti ce să cuprinde toate lunile În anu, pentru ca să să ştie
că s-au legat prin silinfa mea păcătosului preotul popa Andronache cu tl. 12
adică doisprezece şi ce s-au dat de logo(fă)tul Mihăilă Popescu patru lei. S-au
dat de părintele Arsenie şi celelalte parale milostenie şi cine va citi să zică:
D(u)mnezeu să-ierte pe aceştia, 1820. Popa Andronache Avgu(s)t 10"42 •
Printre comanditari apar deseori ctitorii lăcaşurilor de cult. Obligaţiile
ctitoriceşti implică înzestrarea bisericilor cu cărţi dar şi legarea acestora.
Postelnicul Şerban Bâsceanu, urmaş al ctitorilor bisericii din Bâscenii de Jos,
plăteşte în 1843 refacerea legăturii unui Minei cumpărat în 1792 de unchiul
său, Mihai Săseanu, protopop de Aninoasa •
43
Găsim printre clienţii legătorilor şi tineri care folosesc de cărţile de cult

ca manuale la şcoli le de cateheţi sau la seminarul teologic. În 1855, la iniţiativa
şi cu plata lui Grigorie Ionescu este legat un Molitvenic al bisericii satului
Mireş care, spune el: „din reaua purtare a acelora ce umblaseră cu dânsul, se
37
Ionel Cândea, op. cit .. p. 253-254.
38
Petcu spune că a cumpărat cartea în 1845 de la Gheorghe Popa. cu patru lei şi jumătate:
.,însă când l-am cumpărat au fost ponosit şi scris pă în el de mână jucării şi nimicuri"
(Săndulescu-Vema. Bis. din Verneşti. p. 94).
39
Constantinescu, Bis. şi m-ri. li. p. 389.
40
Tudor, Bis. de lemn. I, p. 991.
• ..Această .~fântă şi dwnne::.eească Cazanie deslegându-se s-au dresu cu cheltuiala celor
41
însemnaţi aici; cu silinţa preoţilor acestora şi anume: Preot Ivan ereu şi Preot Ene ere. la anul
1849. dechembrie 25; şi am însemnat eu ca să să ştie şi cine va citi mă va pomeni şi pă mine
robul lui Dumne::.eu S. Mihulescu" (Potlogea, Bis. din Largu, p. 253).
4
: Tudor, Bis. de lemn, III. p. 128.
43
Constantinescu. Bis. Sf Nicolae, p. 401.
des legase " 44 . Graţie altei însemnări, făcută cu câţiva ani mai devreme, avem
ocazia să înţelegem adevărata motivaţie a acestui gest. Grigorie Diţescul
Niculeşti notase la 9 august 1851 că împreună cu „epitropul cărfii" Grigore
45
Ionescu urmase şcoala pentru preoţi de la m-rea Berca . Din însemnare
înţelegem că lui Grigore Ionescu i s-a încredinţat Molitvenicul bisericii,
cumpărat prin contribuţia comună a locuitorilor satului, pentru a-l folosi la
şcoală. Timp de un an cei doi „candidaţi" la preoţie au folosit intens bietul
Molitvenic. Ca atare, simţindu-se răspunzător de starea proastă în care ajunsese
cartea, Grigore Ionescu îl dă la legat logofătului Gheorghe sin popa Nan din
satul Pleşcoi, plătind suma de trei sfanţi şi jumătate.
Asocierea la legarea cărţilor
Costul mare, ca şi valoarea simbolică a legării unei cărţi liturgice
considerată „sfântă" a determinat apariţia „asocierii la legarea cărţilor"
similară „asocierii la cumpărarea de cărţi" pentru înzestrarea bisericilor
parohiale în acelaşi timp cu fenomenul „ctitoriilor colective" specific mai ales
comunităţilor rurale, care s-a manifestat cu intensitate în secolul al XVIII-iea şi
prima jumătate a secolului al XIX-iea şi la Curbura Carpaţilor46 • Un exemplu
grăitor ni-l oferă cazul sătenilor din Gomet (corn. Pătârlagele). Prin contribuţie
comună ei ctitoresc biserica satului, cumpără cărţi liturgice şi leagă o parte din
acestea. În 1795 Antologhionul (Bucureşti, 1777) cumpărat „cu milostenia"
mai multor megiaşi este dat la legat dascălului Nan din satul Pleşcoi . Numele
47
celor care au contribuit la cumpărarea cărţii şi apoi la legarea ei (cu 134 de

parale) sunt înşiruite pe filele de început ale cărţii, arătându-se şi suma dată de
fiecare în parte. Ei sunt membrii ai familiilor Matragoi, Baroian, Vioiu,
Silean48 . Obiceiul se menţine şi în secolul al XIX-iea, aşa cum o dovedeşte
,,Însemnarea de tofi poporeni(i) ce plătesc legat(ul) la Sf Evanghelii" notată în
1848 pe Evanghelia (Bucureşti, 1750) bisericii din Plopeasa. Pe interiorul
49
copertei. antenoare
. sunt trecute 29 d e nume .
Legarea constituie deseori obiect de danie, ca şi în cazul odoarelor şi
cărţilor bisericeşti, este făcută pentru pomenirea sufletului şi iertarea
păcatelor. Acţiunea este consemnată pe filele cărţii, iar numele contributorilor
44
Constantinescu, Bis. şi m-ri, II, p.389.
45
Pe care au absolvit-o în 1851, primind şi atestate de la învăţătorul lor, Bonifantie
Bălăbănescu că ,,sunt slobozi a primi hirotonie" (ibidem, p. 388-389).
46
Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Cmpafilor în veacurile XIV-XVIII, Iaşi, 2011, p. 38-
40.
Legătură lemn-piele, Colecţia Episcopiei Buzăului, inv. 3584 (parohia Sibiciu de Sus).
47
48
Constantinescu, Bis. şi m-ri, li, p. 368; Daniela Lupu, Paul Iulius Negoiţă, Însemnări pe căr(i
vechi ale Episcopiei Buzăului, în Mousaios, voi. IX, Buzău, 2004, p. 188-189.
49
Legătură lemn-piele, presaj aurit, Colecţia Episcopiei Buzăului, inv. 3919 (parohia Plopeasa)
(Daniela Lupu, Paul Iulius Negoiţă, op. cit., p. 189).
90 D. Lupu
sunt trecute tot acolo într-un pomelnic. Pentru că Simeon Brebeanu a plătit în
1839 legarea Apostolului (Bucureşti, 1784) bisericii din Bodineşti, a primit
dreptul de a-şi scrie pomelnicul familiei pe prima filă albă a cărţii, menţionând
la sfârşit: „ .. .t!. 4 par. 12 am ajutat la cest carte la legat" 50 .
Preţul
În 1832, popa Ene din Târcov leagă un Octoih (Bucureşti, 1778), cu 15
taleri. Cartea fusese cumpărată în anul tipăririi cu 9 taleri, deci costul legării
51
depăşeşte cu mult preţul de cumpărare . Prin comparaţie, preţurile practicate
de Miu Marin, legător din judeţul Dâmboviţa, sunt mai mici: 5 taleri pentru o
Cazanie, 9 taleri pentru altă Cazanie ambele legate în 1831 52 .
Ioniţă Boziorescu leagă în 1843 Cazaniile (Buzău, 1834) bisericii din
Măneşti (corn. Mânzăleşti), cu 35 de taleri şi 5 parale. Cartea fusese cumpărată
în anul 1835 de locuitorii satului Măneşti cu 45 de taleri iar diferenţa dintre
preţul cumpărării şi cel al legării este de 1O taleri 53 . În 1842, Albu Simion
primeşte pentru legarea unui Antologhion (1786), 5 sfanţi şi jumătate • În anul
54
1855, un Molitvenic „deslegat", este legat din nou de logofătul Gheorghe din
55
Pleşcoi cu 3 sfanţi şi jumătate . Peste cinci ani, în 1860, legarea unui Tipic
bisericesc (Bucureşti, 1850), costă 6 lei şi 30 de parale, primiţi de Neculai
Botezat 56 . Cartea fusese cumpărată cu nouă lei, deci legătura a costat mai mult
de jumătate din preţul cărţii. În acelaşi an, o Evanghelie ( 1784) este legată de
Andrei Cuţitei cu 24 de lei 57 . Comparativ, în I 865, un legător din comuna
Brazi (jud. Prahova) a legat un Minei cu I O lei 58 . În 1870, tot Andrei Cuţitei
leagă un Minei, pentru care obţine 12 lei . Sunt şi cazuri în care plata în bani
59
este completată cu produse. În 1837, sătenii din Scăeni (corn. Bozioru) plătesc
legarea mai multor cărţi ale bisericii (Octoih, Minei, Cazanie) cu bani şi grâu 60 .
50
Tudor,Bis. de lemn, /li, p.127-128.
51
Potlogea, Bis. din Oleşăşti, p. 505.
52
Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, lnscrip{ii şi însemnări din jude{ul Dâmbm·ifa, voi. I,
Târgovişte, 1975, nr. 284, 285.
53
Tudor, Bis. de lemn, II. p. 1329.
Constantinescu, Bis. şi m-ri, li, p. 391.
54
55
Ibidem, p. 389.
56
Tudor, Bis. de lemn, !li. p. 128.
57
Constantinescu, Bis. şi 111-ri, I, p. 16.
Maria Dulgheru, Însemnări manuscrise pe căr{i vechi româneşti dinjude{ul Prahorn (IV}, în
58
Anuarul M11::e11l11i de istorie şi arheologie Prahova, II ( 10), 1995, p. 95.

59
Constantinescu, Bis. Sf.' .Vicolae, p. 402.
60
Însemnare pe Octoih (Bucureşti. 1792). Peste vechea legătură de la sfărşitul secolului al
XVIII-iea. din scoarţe de lemn În\'elite în piele, s-a aplicat o nouă învelitoare de piele, decorată
prin presaj în sec. Colecţia Muzeului Judeţean Buzău, inv. 167 VB (Daniela Lupu, Însemnări
pe căr{i i•echi româneşti din colecfia M11::e11l11i Judefean Buzău, în Mousaios. voi. X. Buzău,
2005).
Distanţa
între legări
De cele mai multe ori însemnările precizează a câta oară se leagă cartea.
Cărţile cu un grad mare de folosinţă necesitau relegări mai dese. Astfel,
Îndreptarea legii, a schitului Rogozu a fost legată în 1834, conform însemnării,
a cincisprezecea oară • Un Triod din a doua jumătate a secolului al XVIII-iea
61
dăruit bisericii din Săseni în 1791 62 a fost legat a doua oară în 1809 de popa
Dragomir din Cislău • De aici rezultă că uzura cărţii a impus legarea peste
63
circa 18 ani. Un Antologhion (Bucureşti, 1767), este legat tot de popa

Dragomir din Cislău şi tot a doua oară în 1809, rezultând o distanţă între prima
şi a doua legare de 42 de ani 64 • Tot un Antologhion (Bucureşti, 1786) este legat
„al doilea" în 1851 65 , distanţa între data tipăririi cărţii, când presupunem că a
fost legată prima dată cartea şi anul 1851 ne dă un interval de 65 de ani. A doua
oară este legat în 1879 un Octoih tipărit în 1854, deci peste 25 de ani de
folosire intensă 66 •
Ateliere de legătorie
Pe lângă legătorii care practică acest meşteşug ocazional în secolul al
XIX-iea sunt atestate şi ateliere de legătorie pe lângă Tipografia Episcopiei şi
la Mănăstirea Ciolanu.
Alexandru Georgescu, cel care înfiinţează în 1868 o librărie particulară
la Buzău, relatează că a fost înainte ucenic la legătoria Episcopiei. Credem că
ucenicia sa poate fi plasată în timp în vremea păstoriei lui Dionisie Romano
(locţiitor de episcop între 19 iunie 1859-1 O martie 1865, episcop titular între 31
mai 1865-18 ianuarie 1873), când avem ştiri despre existenţa unei legătorii. În
1860 episcopul trimite la biserica din Blăjani un legător de cărţi, care reface
legătura unei Cazanii: ,.,A.cum s-au legatu această carte a două ori de un
legătoru trimisu de la părintele episcopu al Sfintei Episcopii Buzău, care acum
Însemnatu eu pr.. Nicolae Învăfător de copii al şcolii satului Blăjani, plăşii
Slănicului În anul 1860 iulie 12" .
67
Un alt atelier de legătorie a funcţionat la mănăstirea Ciolanu. Prin anii

1828-1829, episcopul Chesarie a înfiinţat la mănăstirea Ciolanu un atelier de
legătorie condus de stareţul Nicodim ieroschimonahul: „care ştia meşteşugul
61
Potlogea, Schitul Rogo::u, p. 358.
62
Însemnare scrisă chiar de donator: ,,Acest sfânt Triod este dat danie .~/iniei biserici de la
Săseni. Spre pomenire şi pentru a nu să înstreina şi a fi afieroma ştiută am iscălit: Cos/andin
Vernescu, biv vei vistier, 1791, aprilie 22" (Săndulescu-Verna, Bis. Ciobănoaiei, p. 21 ).
63
Ibidem, p. 22.
64
Gh. R. Nestor, Afonografia comunei Ulmeni, jude/ul Bu::ău, Buzău, 1938, p. 67.
65
Constantinescu, Bis. şi m-ri. 1, p. 13.
66
Legătură carton-piele, Colecţia Episcopiei Buzăului, inv. 3948 (parohia Bâscenii de Jos).
1:oi Paul Negoiţă, Ştefan Stănescu, Monografia bisericii „Sf Nicolae" din parohia Blăjani -
jude/id Bu::ău, în GA, anul XIV (2003), nr. 130, ian.-mart., p. 158, n. 60. p. 160, n. 84.
92 D. Lupu
legătoriei de cărfi" 68 . Din inventarul acestei legătorii, care a funcţionat se pare

până pe la începutul secolului XX, s-au păstrat la muzeul mănăstirii: două
prese din lemn şi o presă din metal (fig. 4); trei matriţe pentru colţ: două
reprezentând pe doi dintre evanghelişti, o alta gravată cu un medalion oval
surmontat de un fleuron; o matriţă de centru (Sf. Potir înconjurat de o
ghirlandă); patru poansoane cu motive geometrice şi fitomorfe, un poanson cu
motiv aviar; patru rolete cu motive geometrice şi fitomorfe pentru trasarea
chenarelor (fig. 5). În biblioteca mănăstirii am identificat trei Evanghelii legate
în atelierul propriu pe la sfârşitul secolului al XIX-iea, cu decor realizat prin
presaj aurit cu o parte din „fiarele" prezentate mai sus (fig. 6 a, b, c.)
În a doua jumătate a secolului al XIX-iea, apar atelierele de legătorie
modeme în cadrul tipografiilor particulare înfiinţate la Buzău şi Rm. Sărat.
Acestea însă produc legături comerciale, editoriale, folosind tehnici şi utilaje
mecanizate.
***
Legătura
poate fumiza informaţii suplimentare despre "viata" unei
cărţi, despre drumul parcurs de la tipografie până la proprietarul actual. Ea este
totodată o mărturie a activităţii acelor meşteri, de multe ori anonimi, care leagă
sau refac legătura cărţilor deteriorate, la cererea proprietarilor sau din proprie
iniţiativă. Legarea exprimă de fapt o atitudine faţă de carte, grija ca ea să fie
protejată şi să poată fi transmisă urmaşilor şi însemnările de pe cărţile vechi
confirmă acest lucru. Asigurarea cheltuielilor de legare a cărţilor de cult are
aceeaşi semnificaţie ca dăruirea de carte sau de odoare sfinte bisericilor sau
mănăstirilor, este făcută pentru pomenirea neamului şi pentru iertarea
păcatelor.
Anexa 1
Repertoriul legătorilor semnalaţi în judeţul Buzău (a doua jumătate a sec.
XVIII - sec. XIX)
Popa Dragomir de la Cislău (1780-1809)

1780 iun. 19 - leagă o Evanghelie (Bucureşti, 1723) a schitului Pietricica,
semnând: ,,Popa Dragomir, legător de cărfi".
1793 - leagă o Evanghelie a bisericii din Sângeru (relaţie indirectă).
1809 iul. 14 - leagă a doua oară un Triod al bisericii din Săseni, semnând:
„popa Dragomir de la Cislău".
68
Pamfil C. Georgian, Chesarie Episcopul Bu::ăul11i, 1825-1846, Buzău, 1946, p. 65.
iul. 15 - leagă a doua oară un Antologhion (Bucureşti, 1767) al preotului

Andrei din Sărata, semnând: ,,Popa Dragomir din Ciolan (!). Iulie I 5 1809" .
69
aug. 16 - repară legătura unei Evanghelii (Bucureşti, 1760) a preotului Radu

din Gălbinaşi, fiul popii Mihai din Săseni (dăruită bisericii Sf. Nicolae din
Verneşti în 1832), semnând: „popa Dragomir din Cislău".
Ioan dascălul (1791)

1791 febr. 20 - leagă un Apostol (Bucureşti, 1784) al bisericii din satul Cătina.
Visarion călugărul moldovean (1793)

1793 febr. - leagă a treia oară un Triod pe cheltuiala clucerului Scarlat
Câmpinean.
Climent ierodiaconul Episcopiei Buzăului (1793)

1793 mart. 7 - leagă un Triod (Râmnic, 1761) al schitului Cozieni.
Popa Nan din Pleşcoi (1795-1822)

1795 iul. 5 - leagă un Antologhion (Bucureşti, 1777) al bisericii din Gornet,
semnând: Nan dascăl.
1796 - scrie şi leagă Pomelnicul bisericii Gornetu, semnând: Nan dascăl
1809 - leagă Pomelnicul bisericii din Oleşeşti.
1822 mart. 25 - leagă mai multe Minee (Buda, 1805) ale preotului Antonie din
Nesipuri, semnând: popa Nan ot Plăşcoi.
Gheorghe Nan din Pleşcoi, logofăt (1816-1855)

1816 iul. 20 - leagă o Evanghelie (Bucureşti, 1760) cu cheltuiala preotului
Cozma din satul Policiori, semnând: „Gheorghe legătoriul de cărfi".
1845 sept. 20 - leagă a doua oară o Cazanie (Bucureşti, 1828) a lui Toader
Panţur, cu 20 de lei.
1846 aug. 2 - leagă un Octoih - Catavasier (Buzău, 1839), proprietatea lui
Petcu Popescu din Valea Teancului, semnând: „Gheorghe sin popa Nan,
legător din satul Pleşcoi".
1853 mai 30 - leagă un Molitvenic (Buzău, 1835) al bisericii din satul Jurubeşti
(corn. Lopătari) semnând „Gheorghe sin preot Nan din sat Pleşcoi, legător de
cărfi".
1853 mai 30 - leagă un Molitvenic (Buzău, 1835) al lui Crăciun sin preot
Mihail din Măneşti (corn. Mânzăleşti), cu 1O lei şi 5 parale, semnând:
„Gheorghe sin preot Nan den sat Pl(e)şcoi legător de cărfi ''.
69
Transcris greşit, corect Cislău.
94 D. Lupu
1854 iul. - leagă a treia oară un Ceaslov (Bucureşti, 1830) al bisericii din
Blăjani pe cheltuiala preoţilor Luca Tase şi Mitu, a lui Costache şi Gherase,
semnând: „Gheorghe sin preot Nan sat Ple(şcoi) legător de căr(i ".
1855 iun. 8 - leagă din nou un Molitvenic al bisericii din Mireş, cu trei sfanţi şi
jumătate, plătiţi de Grigorie Ionescu, care învăţase pe el la şcoala de cateheţi de
la m-rea Berca, fiind numit ,,/ogqfătul Gheorghe sin preotul Nan din satul
Pleşcoi ".
Popa Ene din Târcov

1832 iun. 25 - leagă un Octoih (Bucureşti, 1778) al bisericii din Oleşcşti cu 15
taleri.
Dionisie
1834 ian. 25 - leagă Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652) de la schitul Rogozu,
a cinsprezecea oară.
Albu Simion
1842 nov. 8 - leagă un Antologhion (1786), al bisericii din Lăpoşel cu 5 sfanţi
şi jumătate.
Ioniţă Zaharia din Bădeni (Ialomiţa)

1843 febr. 11 - leagă un Minei al bisericii din Bâscenii de Jos, cu cheltuiala
postelnicului Şerban Bâsceanu.
Ioniţă Boziorescu
1843 mart. 21 - leagă Cazaniile (Buzău, 1834) bisericii din Măneşti (corn.
Mânzăleşti),cu 35 de taleri şi 5 parale, cu cheltuiala poporanilor.
Ioan preot
1849 dec. 19 - se iscăleşte pe o Liturghie (Buzău, 1832), a bisericii Greci din
oraşul Buzău:„Ioan preot legător de cărfi".
Ioniţă din Valea Muşcelului

1851 mai 6 - leagă a doua oară un Antologhion (Bucureşti, 1786) al bisericii
din Cătina (Frăsinet), corn. Cătina, cu cheltuiala lui Stan sin Anghel
Frăsineanul, fiind numit de comanditar: „lonifă, legător de căr(i din Valea
Muşcelului".
fără dată - leagă
a doua oară un Minei (s.l, s. a.) al bisericii din satul Cătina
(Frăsinet) cu cheltuiala lui Stan sin Anghel Frăsineanul, fiind numit: ,,Ioniţă,
legător de căr(i din satu(/) Valea Muşcelului".
Neculai Botezat
1860 iul. 21 - leagă un Tipic bisericesc (Bucureşti, 1850), al preotului Stoian de
la biserica din Bodineşti (corn. Vintilă Vodă), cu 6 lei şi 30 de parale.
Andrei Cuţitei logofăt

1860 - leagă o Evanghelie (s. I., 1784) a schitului Fundul Cătinii (corn. Cătina),
pe cheltuiala lui Ioan Frăsineanul şi Stan Frăsineanul, cu 24 de lei.
[1870] - leagă un Minei (s. I., s.a.) al bisericii din Bâscenii de Jos, cu 12 lei,
plătiţi de preotul Ion Bănică.
1879 mart. 25 - leagă a doua oară un Octoih (Bucureşti, 1854) al bisericii din
Bâscenii de jos la comanda preotului Ion Banică, care cere enoriaşilor să adune
bani pentru plată.
Anexa 2
Repertoriul însemnărilor referitoare la legătorii din jud. Buzău
1780 iun. 19 - ,,Această sfântă şi dumnezeiască Evanghelie este a schitului

Pietricelei, cumpărată de Isaia monah ot tam. Iun. 19, 1780. Popa Dragomir,
legător de cărţi" - (Evanghelie, Bucureşti, 1723) .
70
1791 febr. 20 - „Să se ştie că această carte ce să chiamă Apostol s-au legat de
robul lui Dumnezeu şi Între cei mai proşti Ioan Dascălu. 1791 februarie 20" -
(Apostol, Bucureşti, 1784)71 .
1793 febr. .. - ,,Legatu-s-au acest sfânt Triod la al treilea legătură de Visarion

călugăru moldovean, den cheltuiala d-lui clucerului Scarlat Câmpinean ... la
7
anul 1793 fevr., la schimbarea prea luminatului nostru Domn Mihaiu vvd :!" -
73
(Triod, s. a., s. 1.) •
70
Săndulescu-Verna, Bis. din Lăpoşel. p. 1122.
71
Constantinescu, Vechi bis., p. 231.
7
~ Autorul însemnării face referire la înlocuirea în ianuarie 1793 a domnitorului Mihai Suţu, cu
Alexandru Moruzi.
73
Săndulescu-Verna, Bis. din Lăpoşel, p. 1124. Cartea era în 1814 la biserica din Cândeşti,
dăruită de cocoana Elinea Cândeasca.
96 O.Lupu
1793 mart. 7 - „S-au legat de robul lui Dumnezeu Climent ierodiacon

Episcopi(e)i; martie 7 1793" - (Triod, Râmnic, 1761 )74 .
1795 iul. 5 - „S-au legat acest Minei de Nan dasc(ăl), prin osteneala şi plata
ctitorii sfintei biserici ot Gornet cum arată. (17)95 iul. 5. Oamenii cei ce au dat
la această carte: parale 21 - Ene Baroian; 14 - Drăgoiu Baroian; 7 - Dumitru
Baroian; 12 - Drăgulin Baroian; 13 - Marin Vioiu; JO - Andronache Silean; 5
- Jon Silean; 5 - Drăgulin Vioiu; 7 - Eftene Vioiu; 7 - Drăgoiu Vioiu; 5 -
Neagu! Baroian; 5 - Ene Baroian; 5 - Dragomir Baroian; 5 - Mircea; 5 -
uncheaş Pană" - (Antologhion, Bucureşti, 1777) .
75
1809 iul 14 - ,,A.cest sfânt Triod este al Sfintei Episcopii de la biserica de la

Săseni, unde să prăznueşte hramul Sfântului Ioan Bogoslov şi s-au legat acum
a doo oară de cucernic între preoţi, popa Dragomir de la Cislău, iulie 14 deni
1809. Popa Dragomir, 1809" - (Triod, s. a., s. 1.) 76 •
1809 iul. 15 - „Acest minei este al preotului ... 77 (Andrei din Sărata n.n.) şi !-
am legat acum a doua oră de cucernicul intre preoţi Popa Dragomir din
Ciolan. Julie 15 1809 (transcris greşit, corect Cislău n. n.) - (Antologhion,
Bucureşti, 1767) •
78
1809 aug. 16 - ,,A.ceastă sfântă şi dumnezeească Evanghelie, ce este a preotului

Radului popi lui Mihaiu ot Săseni, s-au dres acum de cucernicu intre preofi
popa Dragomir din Cislău. Mâna va prutezi iar scrisoarea va trăi; cine va ceti
mă va pomeni zicând: Dumnezeu să-l erte. August 16 zile 1809" - (Evanghelie,
Bucureşti, 1760) 79 .
1816 iul. 20 - ,,Legatu-s-au această sfântă Evanghelie de robul lui Dumnezeu

Gheorghie, legătoriul de cărfi, la leatul 1816 iulie, prin osteneala şi toată
cheltuiala sfinfii sale părintelui Cozma din plaiu(/) Pârscovului, satul
74
Ilie Mândricel, Fosta mănăstire Motnău, în Almanah bisericesc 2000-200 I, nr. 19-20,
Buzău, 2001, p. 195-196.
75
Însemnare publicată de Constantinescu, Bis. şi m-ri, li, p. 368; Daniela Lupu, Paul Negoiţă,
op. cit„ p. 188-189.
76
Săndulescu-Yerna, Bis. Ciobănoaiei, p. 22.
77
Cuvânt şters în text.
78
Gh. R. Nestor, op. cit„ p. 67. Cu ajutorul însemnărilor pe care le conţine se poate reconstitui
traseul urmat de carte: la 1804 era a preotului Andrei ot Sărata, care o dă la legat în 1809, în
1816 este cumpărată de popa Stoica ot Coca cu 40? de taleri, ca apoi să ajungă la Vâlcele
(corn. Ulmeni).
Săndulescu-Yerna, Bis. din Verneşti, p. 91.
79
Policiori. 1816 iuli(e) 20" - (Evanghelie, Bucureşti, 1760) 80 .
1822 mart. 25 - ,,Aceste sfinte dumnezeieşti cărfi mineiuri sunt ale preotului
popa Antonie of Nesipuri. Şi s-au legat de cel intre preoţi popa Nan ot Plăşcoi,
iarăşi prin toată cheltuiala preotului Antonie, ca să fie pomenire fiilor săi şi
nepoţilor câfi din neamul ce să va trage din el. Leat 1822 martie 25. Am scris
eu cel intre preofi popa Nan ot Plăşcoi" - (Minei, luna februarie, Buda,
1805) 81 •
1832 iun. 25 - „.Această sfântă carte s-au legat de mine Popa Ene ot Târcov cu
taleri 15 pe care i-am primit. 1832 iunie 25" - (Octoih, Bucureşti, 1778) 82 •
1834 ian. 25 - „S-au legat acum a cincisprezecea oară la leat 1834, ghenarie
25. Dionisie Diadon Seceacom Saga Sapo Salti (?)" - (Îndreptarea legii,
Târgovişte, 1652) 83 •
1842 nov. 8 - ,,Acest sfânt şi dumnezeesc Mineiu este cumpărat din leat 1786 şi
s-au legat la leat 1842, noembrie 8. S-au legat de Albu Simion În sfanfi 5 şi
jumătate" (Antologhion, s. I., 1786) .
84
1843 febr. 11 - „S-au legat acestu Minei 843 februarie in 11 zile de lonifă
Zaharia ce acum şade la Păltineni şi este flăcău şi curând se mută dă acolo, că
este de la Bădeni din lalomifa, den Târgovişte mai În sus, in sud Dâmbovifa, cu
cheltuiala postelnicului Şărban Bâsceanu. _Dar este cumpărat dă protopop
Mihai Săseanu sin Radu Mărgineanu ot Săseni la leat 1792" (Minei, s.l.,
g-
s.a.) ).
1843 mart. 21 - „Să să ştie că această sfântă Cazanie s-au legat de un Jonif ă
Bozoviescu (Boziorescu) cu to(c)meală taleri 35 i parale adică 5. Adică cinci
sfanţi şi jumătate s-au dat de poporani şi de alţi oamini streini la car(e) şi ce
nu s-au ajunsu am pus eu vreo 7, loannu, la această sfântă cazanie a satulu(i)
Măneşti la leat 1843 Martie 21"- (Cazanie, Buzău, 1834) .
86
80
Daniela Lupu, Paul Negoiţă, op. cit., p. 189.
81
Ionel Cândea, op. cit„ p. 252.
82
Potlogea, Bis. din Oleşăşti, p. 505.
83
Potlogea. Schitul Rogo::.11. p. 358.
8
~ Constantinescu, Bis. şi 111-ri, II. p. 391.
85
Constantinescu, Bis. Sf Nicolae, p. 401.
86
Tudor. Bis. de lemn, li, p. 1329.
98 D. Lupu
1845 sept. 20 - ,.Această ,~fântă şi dumnezească carte ce să numeşte Cazanie.

care cuprinde Întru sine toate duminecile peste an şi cele douăsprezece
praznice Înpărăteşti este a dumnealui Toader Pan(ur şi a so/iei dumnealui
Sofica, cumpărată de dumnealui cu pre(ul ce să vede lângă pecetea
preosfinfitul părintelui episcop Buzăului. Şi acum s-au legat de a douară de
mine cel mai de jos iscălit cu lei 20, tot de dumnealui plătită ca să fie de veci
pomenire Toader şi Sofica şi cu tot neamul lor cât va trăi această ,~fântă carte.
Gheorghe sin preot Nanul of sat Plăşcoi am legat această carte de al doilea la
leat 1845 septembrie 20, G[heorghe} N[an} P[lăşcoianu]" - (Cazanie,
Bucureşti, 1828) 87 .
1846 aug. 2 - „Gheorghe sin Popa Nai, legător din satul Pleşcoi. 1846 August
2" - (Octoih-Catavasier, Buzău, 1839/ 8 .
1849 dec. 19 - ,Joan preot legător de căr/i, la 19 decembrie 1849"

89
.
1851 mai 6 - ,.Această sf carte ce se cheamă Meneiu (sic !). acum al doilea cu
cheltuiala lui Stan sin Anghel Frăsineanul s-a legat de un Joni/ă, legător de
cărfi din Valea Muşcelului, 1851 mai 6. Preot Costache Duhov. ot Cătina ce să
zice şi Frăsinetu" (Antologhion, Bucureşti, 1786)90 .
1853 mai 30 - „Gheorghe sin preot Nan din sat Pleşcoi, legător de căr(i, 1853
maiu 30. Gheorghe"- (Molitvenic, Buzău, 1835) 91 •
1853 mai 30 - ,.Acest molit1•e11(i)c este a lui Crăciun sin preot Mihail sat
Măneşti plaiul Slănic ce l-am legat eu mai sus numit şi să fie ştiut ce am dat de
legat lei /O parale 5". Pe ultima copertă: „Gheorghe sin preot Nan den sat
Pl(e)şcoi legător de căr(i. 1853 Maiu 30. Gheorghe Nan" - (Molitvenic,
Buzău, 1835) .
92
1854 iul„. - ,.Acest ,~fânt şi dumnezeiesc ceaslov s-au legat acum de a treia
oară prin cheltuiala preotului Luca (Ludca) şi prin Costache„. (indescifrabil)
din sat Băieşti, oarecare preot să slujească pă el În biserică. Preot Luca Tasea,
7
K Ionel Cândea, op. cit„ p. 253-254.
xx Săndulescu-Verna. Bis. din l'erneşti, p. 94.
84
Dimitrie Gh. Ionescu, Biserici i·echi din oraşul Bu:::ău. în GB. anul XXIV ( 1965). nr. 1-2. p.
82.
llO Constantinescu. Bis. şi 111-ri. I. p. 13.
91
Tudor, Bis. de lemn, I, p. 991.
4
c Tudor, Bis. de lemn fi. p. 1329.
preot Mitu şi Gherase. Gheorghe sin preot Nan sat Ple(şcoi) legător de cărţi.
1854 iulie „." - (Ceaslov, Bucureşti, 1830) .
93
1855 iun. 8 - ,,Acest .~fânt 111. este al sf biserici de la Mireş, cumpărat de

lăcuitorii acestui sat şi din reaua purtare a acelora ce umblaseră cu dânsul, se
deslegase iar subiscălitul ... l-am dat la legat D. logofătul Gheorghe sin preotul
Nan din satul Pleşcoi, cu preţul trei sfan(i şi jumătate, adică plata ostenelii
sale şi s-a legat la anul 1855 iunie 8. Grig. Ionescu" - (Molitvenic, s.l„ s. a.) 94 .
1860 iul. 21 - ,,Acestu tipicu este al suptscrisului de mai jos cumpărat cu lei 9
adică noă şi legat de Neculai Botezat cu lei 6,30 adecă şase lei şi pr. treizeci şi
spre tinerea de minte amu iscălitu ca să (nu să) Înstreineze de către cinevaşi.
Preotu Sto(i)anu D.h. v. (Duhovnicu) Bodineşti, 1860 iulie 2 J"- (Tipic
bisericesc, Bucureşti, 1850) 95 .
1860 - ,~a leatu 1860 s-au legatu această Sf Evanghelie de logofătu Andrei
Cufiteiu cu cheltuiala lui Ioan Frăsineanu şi Stan Frăsineanu cu lei 24" -
(Evanghelie, s.a„ s. 1.)96 .
[ 1870] - ,,Acest trup de Minei ce cuprinde două luni, pă decembrie şi pă

ghenarie, s-au legat de subscrisul fiindcă paralele ce s-au adunat ca să se
pună geamurile la Paştele trecut În 1869 de la câfiva din lăcuitori, nu s-au dat
nicăieri decât s-au pus la cutia bisericii, fiindcă geamurile s-au pus de
dumnealui domnul Dincă Săseanul şi acele parale deşi erau la număr lei 17,
dar odată a scăzut gologanifi1jiricile ruseşti şi au rămas şi acei 17 lei numai 9
care se puse la cutie. Şi această carte se dedese la legător şi când au adus-o,
eu n-am îndrăznit a mai cere paralele şi am plătit singur cu lei bani 12 şi s-au
legat de Andrei Cuţitei. Preot Ion Banică" (Minei, dec.-ian., s. a„ s. 1.) 97 .
1879 mart. 25 - „ Acest Ohtoic s-a legat acum a doa oră de Andrei Cuţitei, prin
silinfa supt scrisului de mai jos şi s-au plătit din venitul bisericii din anul 77 şi
78 şi nu s-au ajuns numai acele parale fiind că abia se luase 4 ,fi-anci la
Naşterea Domnului: ri1 acei doi ani s-au mai luat 3 lei buni În dziua Sfântului
Vasilie anul 1879 iar restul a rămas nedat, pentru care vă rog domnilor care
suntefi aduna{i să binevoi{i a ajuta şi dumneavoastră care cu ce ve{i putea ca
q Paul Negoiţă. Ştefan Stănescu. op. cit .. p. 158. n. 60.

3
Constantinescu. Bis. şi 111-ri. li. p. 389.

94
'''Tudor. Bis. de le11111, III. p. 128.

96
Constantinescu. Bis. şi m-ri. I. p. 16.
7
q Constantinescu. Bis. Sf.' Nicolae, p. 402.
100 D. Lupu
să dăm legătorului restul. 1879 martie 2. Preot Jon Bănică" - (Octoih,

98
Bucureşti, 1854) .
Abrevieri şi sigle ale periodicelor citate:

AIICN =Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, Cluj-Napoca
BC = „Biblioteca şi cercetarea", Bucureşti
BCMI = „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", Bucureşti, Craiova
CB = „Călăuza bibliotecarului", Bucureşti
GA = „Glasul Adevărului", Buzău
GB = „Glasul Bisericii. Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei",
Bucureşti
Îngerul = ,,Îngerul. Revistă bisericească a clerului din eparhia Buzăului'',
Buzău
MO = „Mitropolia Olteniei", Craiova
Mousaios = „Mousaios. Buletin ştiinţific al Muzeului Judeţean Buzău"
RB = „Revista Bibliotecarului'', Bucureşti
SCB = „Studii şi cercetări de bibliologie'', Bucureşti
Abrevieri şi sigle ale publicaţiilor citate:

Bacâru, Vechi legături = Livia Bacâru, Vechi legături de căr/i româneşti.
Introducere În istoria legătoriei din România, în SCB, S.N, XIII, 1974, p. 39-
90.
Constantinescu, Bis. şi 111-ri I = N. A. Constantinescu, Biserici şi mănăstiri
dinjude(ul Bu:::ău, partea I. Extras din BCMI, Craiova, 1924.
Bis. şi m-ri 11 = N. A. Constantinescu, Biserici şi mânăstiri din jud. Buzău,
partea a II-a, în Îngerul, anul XIII (1941 ), nr. 5-6, p. 367-392.
Constantinescu, Bis. Sf Nicolae = Horia Constantinescu, Biserica „ Sf
Nicolae" din Bâscenii de jos (Buzău), în Îngerul, anul IX (1937), nr. 6, p. 313-
319 (partea I): nr. 7-8, p. 396-406 (partea a II-a);
Vechi bis. = Horia Constantinescu, Vechi biserici de lemn de pe Bâsca
Chiojdului, în Îngerul, anul X (1938), nr. 3, p. 221-237.
Potlogea, Bis. din Largu = Ion Potlogea, Vechea biserică din satul Largu
(Buzău), în Îngerul, anul XII (1940), nr. 3-4, p. 250-257.
Schitul Rogo:::u = Ion Potlogea, Despre schitul Rogozu, în Îngerul, anul XII
(1940), nr. 5- 6, p. 353-358.
Bis. din Oleşăşti = Ion Potlogea, Biserica din Oleşăşti, în Îngerul, anul XII
(1940), nr. 7-8, p. 499-511.
9
x /hidem. p. 404-405.
Săndulescu-Verna, Bis. Ciobănoaiei = C. Săndulescu-Vema, Biserica

Ciobănoaiei, în Îngerul, anul IV (1932), nr. 6, p. 22-23.
Bis. din Lăpoşel = C. Săndulescu-Vema, Biserica din Lăpoşel, în Îngerul, anul
X (1938), nr. 12, p. 1120-1124.
Bis. din Verneşti = C. Săndulescu-Vema, Bisericile din Verneşti (Buzău), în
Îngerul, anul XIII ( 1941 ), nr. 1-2, p. 69-98.
Tudor, Bis. de lemn, I = Sandu Tudor, Biserici de lemn pe valea Slănicului -
Buzău, în GB, anul XXIX (1970), nr. 9-10, p. 987-993.
Bis. de lemn II= Sandu Tudor, Biserici de lemn pe valea Slănicului - Buzău, în
GB, anul XXXII (1973), nr. 11-12, p. 1327-1335.
Bis. de lemn III = Sandu Tudor, Biserici de lemn pe valea Slănicului - Buzău,
în GB, anul XXXIII (1974), nr. 1-2, p. 125-133.
VBPCN = Valori bibliojile din patrimoniul cultural na{ional. Cercetare şi
Valorificare
BOOKBINDERS OF THE BUZĂU COUNTY

(SECOND HALF OF THE l 81h CENTURY - 19 rh CENTURY)
Abstract
A great part of the old cult books from the collections of Buzău County
still preserves the original bindings made in the l 8th -l 9th centuries. At the
time, the printing house made only a loose cover for the books, and the buyer
had to protect the book with wood or leather covers. In other situations, the
damaged books needed to be repaired or bound once again. Thus, the binders
were very important people in the community, therefore we have to study their
activity and have a good knowledge of the impact book-society in the
Carpathians Curve area. Until the l 91h century, only the church people
practiced the book-binding: monks, priests, psalm readers, and the binding type
used was call ed ''ci oi strai". In the l 91h century appear the specialized craftsmen
who signed as "book-binders".
The giving, as well as the binding of a book for the village church,
represented memorable gestures that needed to be noticed and written.
Sometimes, the binders themselves wrote on the book pages the date, the price
and the name of those who paid for the binding. Starting from these notes, we
identified 15 binders, bom in the Buzău County villages or just passing. One of
those, with a constant activity, was Father Nan of Pleşcoi village (attested in
1795-1822) and his son, Gheorghe chancellor (mentioned in 1816-1855).
102 D. Lupu
fig. 1. Legătură brâncovenească cu motivul evantaiului (Colec~a Episcopiei Buzăului)

Legători de cărţi din judeţul Buzău„. 103
fig. 2. Legătură mănăstirească, l/2 sec. XIX (Colecţia Muzeului Judeţean Buzău)
104 D. Lupu
fig. 3. Legătură sec. XIX, cu numele proprietarului Arsenie monah (Colec~a Episcopiei Buzăului)
Legători de cărţi din judeţul Buzău. „ 105
fig. 4. Prese de legătorie, sec. XIX (Colecţia m-rii Ciolanu)
fig. 5. Ustensile de legătorie ("fiare" pentru ornamentarea coperţilor), sec. XIX (Colecpa m-rii Ciolanu)
106 D. Lupu
fig. 6. a. Legătură sf. sec. XIX (Evanghelie, Buc. 1693), (Colec~a m-rii Ciolanu)
Legători de cărţi din judeţul Buzău„. 107
fig. 6. b. Legătură sf. sec. XIX

Evanghelie, Neamţ 1845,
(Colec~a m-rii Ciolanu)
fig. 6.c Legătură sf. sec. XIX

Evanghelie, fară p. de titlu,
(Colecţia m-rii Ciolanu)
EPISCOPUL CHESARIE CĂPĂŢÂNĂ
(1825-1846)
Liliana CI OBOT ARU
Mare ierarh român al secolului al XIX-iea, episcopul Chesarie

Căpăţână, face parte din generaţia renaşterii noastre culturale, când
arhiepiscopul Veniamin Costache lucra pentru răspândirea luminii şi pentru
cultivarea şi înălţarea clerului în Moldova, iar mitropolitul muntean Grigorie
Dascălul era în strălucirea activităţii sale pe teren religios, ştiinţific şi patriotic
totodată. La începutul secolului al XIX-lea, odată cu ieşirea de sub stăpânirea şi
influenţa fanarioţilor, se scriu şi se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi, se pun
temeliile şcolilor noastre şi întreaga societate se îndrepta încet spre o înavuţire
culturală în care clerul nostru înalt era tot în frunte contribuind la această
„epocă mângăietoare pentru biserica orientală" • În această operă de
1
redeşteptare a neamului îi revine o parte însemnată şi episcopului Chesarie de

Buzău, un pastor bun cu multe calităţi sufleteşti alese şi cu dorinţa de a lucra
mai mult decât stricta datorie putea să i-o ceară.
Constantin Căpăţână (numele de botez), fiu al lui Efrem Cavafu şi al
Dragnei, s-a născut în anul 17842 la Bucureşti 3 din părinţi români fără avere,
cum reiese din mărturisirile contemporanului său I. D. Petrescu, care
precizează că tatăl său se stabilise „lângă bărăţia veche din Capitală" . De la
4
vârsta de treisprezece ani, tânărul Constantin este încredinţat lui Iosif de Sivas,
cel dintâi episcop al Argeşu.lui ( 1793-1820), care văzându-l înzestrat cu
inteligenţă aleasă şi bună purtare, îl dădu la şcoala grecească de la biserica
Domniţa Bălaşa, aflată sub conducerea vestitului dascăl grec Lambru Fotiadis.
A învăţat apoi la şcoala de psaltichie a lui Dionisie Fotino, fiind coleg cu
Anton Pann. În timpul şcolii s-a remarcat ca un elev foarte sârguincios şi
disciplinat, atrăgând atenţia tuturor, mai ales prin închinarea lui spre o viaţă
1
D. Furtună, Chesarie episcopul Buzăului, viaţa şi meritele sale, Tipografia Românească,
2
După cum arată inscripţia de pe piatra mormântului său care se află la Episcopia Buzăului.
3
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ed. Ministerului
de Culte, Bucureşti, 1928, p. 253.
4
O. Furtună, op. cit., p. 6.
11 o L. Ciobotaru
retrasă şi liniştită. După terminarea şcolii, la îndemnul protectorului său, Iosif

al Argeşului, Constantin Căpăţână intră în tagma monahală, la mănăstirea
Antim cu numele de Chesarie. La mănăstirea Antim se afla pc atunci şi
diaconul Grigorie, viitorul mitropolit, dascăl, cunoscător de teologie şi limba
elenă şi auzind de intrarea în monahism a tânărului dascăl Constantin, el a
exclamat: „Frate, el era demult călugăr, iar acum s-a îmbrăcat doar în haine
călugăreşti'' 5 . Numele de Chesarie n-a fost dat la întâmplare, ci după numele
fostului episcop de Râmnic, Chesarie, protectorul lui Iosif. Acesta din unnă
fusese în tinereţe ucenicul lui Chesarie, episcop al Râmnicului (decedat în
1780), faţă de amintirea căruia păstra o adâncă evlavie. De altfel, atunci când
Iosif al Argeşului a dat binecuvântarea ucenicului său Chesarie, i-a făcut şi
urarea ca să ajungă şi el ca Chesarie al Râmnicului. La fel va proceda şi
Chesarie, când va ajunge episcop al Buzăului, el va da numele protectorului
său Iosif', ucenicului său, care avea să ajungă Mitropolitul Iosif Naniescu al
Moldovei.
Încă de când era tânăr iubea viaţa liniştită şi retrasă. Locuinţa şi-o avea
Ia început în chiliile de la biserica Antim, acest tânăr bătrân cum i se zicea ori
„mişelin" 7 , devine în scurt timp, arhidiaconul episcopului care-l luase sub
protecţia sa, de Ia care a învăţat, în primul rând să preţuiască biserica şi cultura.
După moartea lui Iosif al Argeşului, în 27 octombrie 1820, Chesarie ajunge
econom al mănăstirii Antim. În această calitate, Chesarie s-a impus printr-o
cinste exemplară şi printr-o muncă neobosită şi pricepută, fapte ce îl determină
pe Mitropolitul Grigorie IV Miculescu să-I ia pe lângă el, în anul 1823 ca
„vătaf' sau econom la Mitropolie.
În anul 1824 scaunul episcopal de la Buzău a devenit vacant prin
retragerea la mănăstirea Căldăruşani a episcopului din acea perioadă Gherasim
Rătescu ( 1819-1824 ), această funcţie monahală având imediat doi pretendenţi
şi anume pe arhiereii Samoil şi Palada . Mitropolitul Grigorie IV respinge
8
candidaturile acestora şi apreciind însuşirile fără de egal ale lui Chesarie, l-a
recomandat domnitorului muntean din acea vreme, Grigorie Ghica, insistând
chiar pentru alegerea lui Chesarie ca episcop de Buzău. În inscripţia de la
schitul Răteşti restaurat de el în 1844 se zice „întru al 19-Iea an al păstoriei
5
Mitropolitul IosifNaniescu, în Biserica Ortodoxă română, 1893, apud Pamfil C. Georgian,
Chesarie, Episcopul Bu:::.ăului 1825-1846, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului. 1946. p. 9.
6
Acesta era un obicei. care devenise o tradiţie în tagma călugărească, şi anume un călugăr mai
bătrân dădea ucenicului său numele pe care îl avusese unul din înaintaşii săi, de preferinţă al
aceluia pe lângă care crescuse.
D. Furtună, op. cit„ p. 7.
7
8
Pamfil C. Georgian, op.cit„ p. l O.
Episcopul Chesarie Căpăţână ... I 11
sale" , deci anul începerii episcopatului său la Buzău este 1825. Toate calităţile
9
sale, purtarea lui cca blândă, caracterul său serios, modestia smerenia şi
blândeţea sa, fac să fie ales ca episcop în scaunul Buzăului, în data de 5 aprilie
1825, hirotonisit de mitropolitul Grigorie IV iar în anul 1834 devine locţiitor al
Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
Vreme de 21 de ani, în tot timpul episcopatului său, Chcsarie a fost de o
virtute ireproşabilă, iubitor al vieţii călugăreşti, el sfătuia pe cei ce veneau la el
să înveţe a muri bine, nu a trăi bine. Cu prilej ul instalării sale ca episcop de
Buzău, el a redactat după cum se obişnuia, un impresionant cuvânt de
instalare 10 (vezi anexa), scris chiar de mâna lui cu litere chirilice. Acesta este
un adevărat imn de slavă, plin de iubire creştinească şi de o însemnată valoare
patriotică, închinat patriei şi anului 1821, în care vedea momentul redeşteptării
naţionale a românilor.
Episcopul Chesarie, ca toţi ierarhii, a fost un mare patriot. Chiar la
instalarea în scaunul de episcop şi-a expus părerea sa despre faptul că este
adeptul unirii „multora într-una". El compară patria cu universul în care
atracţia universală dă. unitate şi arată că oamenii pe pământ s-au despărţit în
decursul istoriei, formând popoare, după „seminţie şi rudă". Patria, în viziunea
lui, este „cea mai înaltă râvnă omenească", de aceea cei ce mor în pământ
străin vor să li se aducă rămăşiţele pământeşti „în pământul strămoşilor, adică
în patrie". Episcopul Chesarie îndemna poporul la unire, de la care vine tot
binele, în contrast cu „blestemata neunire de la care au venit toate amărâtele
nenorociri". În opinia sa, pentru români ceasul deşteptării a venit la 1821,
considerându-l pe Tudor Vladimirescu „omul bunătăţii Domnului". Ierarhul
buzoian arată că unirea şi iubirea de patrie au întemeiat stâlpi eterni, iar
neunirea şi egoismul au lăsat numai mormânturi, de unde reiese că episcopul
Chesarie a fost animat de înalte trăsături morale şi de profunde sentimente
patriotice pe care a încercat şi a reuşit să le trimită urmaşilor şi credincioşilor
săi. Întreaga societate românească era străbătută de un puternic curent patriotic,
animat printre alţii şi de Petru Maior, Nicodim Greceanu, Grigorie Miculescu,
episcopul Iosif de la Argeş.
Păstorirea lui Chesarie îl arată ca fiind o figură însemnată, plin de
evlavie şi săvârşitor de slavă bisericească, a realizat fapte ale căror urme sunt
neşterse până astăzi în episcopia şi în eparhia Buzăului. Găsind Eparhia
Buzăului cu multe lipsuri şi cu biserici ruinate, a reamenajat zeci de lăcaşuri,
mănăstiri, schituri, metoace şi biserici, devenind astfel un mare ctitor.
Episcopul Chesarie s-a remarcat printr-o activitate gospodărească fără
Nicolae Iorga, lnscrip[ii din Bisericile României, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Minerva,
9
fascicula 1, Bucureşti, 1905, p. 69.

10
Pamfil C. Georgian, op.cit., p.75.
112 L. Ciobotaru
precedent şica sprijinitor al culturii, iniţiind o vastă activitate de reparare şi

reconstrucţie a bisericilor şi mănăstirilor din eparhie, pe care le-a salvat de la
ruină şi distrugere.
În vremea lui Chesarie s-a desfăşurat o amplă activitate de reconstrucţie
în etape a ansamblului episcopal de la Buzău: în anul 1834 biserica episcopală,
în 1839 clopotniţa, în anul 1841 paraclisul 11 episcopal „Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena" iar în anul 1844 palatul episcopal care a fost rezidit într-o
12
autentică arhitectură brâncovenească • Vechea Catedrală Arhiepiscopală, lăcaş
de cult ce datează din anul 1649 este ctitoria voievodului Matei Basarab al
Ţării Româneşti (1632-1654 ), fiind zidită pe locul altei biserici mai vechi
(probabil din vremea domnitorului Radu cel Mare). Între anii 1832-1834
biserica a suferit o radicală transformare, din cauza cutremurelor (din 1802 şi
ianuarie 1838) precum şi o vicisitudinilor timpului, astfel, episcopul Chesarie
este nevoit să ia măsuri de refacere a bisericii episcopale. Tot acum tâmpla de
zid este înlocuită cu una lucrată în lemn, iar pe afară, biserica este împodobită
cu o „frumoasă arhitectură" renovată de arhitectul Schlatterm 13 . Tot atunci este
restaurată şi pictura interioară a bisericii, realizată în tehnica fresco, stil
neoclasic, de către pitarul Nicolae Teodorescu, ajutat de elevii şcolii de zugravi
de subţire, printre care şi nepotul său, nimeni altul decât marele pictor
Gheorghe Tattarescu. La sfinţirea acestei biserici episcopale, Dionisie Romano
a ţinut o cuvântare prin care a lăudat activitatea lui Chesarie pentru lăcaşurile
Domnului, pomenind şi despre restaurarea mănăstirii Berca făcută tot de
.
episcopu 1Ch esane
. 14 .
Tot episcopul Chesarie a refăcut şi Complexul Brâncovenesc de la
Râmnicu Sărat, după degradarea în urma unor cutremure, mănăstirea cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului" fiind reparată în anul 1832, sub îngrijirea
acestuia. Între anii 1825 şi 1828, cu osârdia şi cu cheltuiala episcopului s-a
construit şi biserica mare de la mănăstirea Ciolanu, închinată sfinţilor apostoli
Petru şi Pavel. Biserica a fost zugrăvită şi pictată de Nicolae Teodorescu
pitarul, conducătorul şcolii de pictură bisericească de la Buzău. Pentru acestea,
episcopul Chesarie este considerat un alt ctitor al mănăstirii. În anul 1833, din
îndemnul acestui episcop, şi cu cheltuiala buzoienilor, s-a rezidit biserica Sfinfii
Îngeri din Buzău (care datează de pe la 1600). Tot cu sprijinul episcopului
Chesarie a fost refăcută (după ce arsese din temelie în urma unui incendiu),
biserica de la mănăstirea Cheia, operă a meşterilor locali. Iconostasul din lemn
11
Gabriel Cocora. Episcopia B11::ă11/11i. Scurtă pre::entare istorică, Ed. Episcopiei Buzăului,
1972. p. 13.
1
~ lhidem. p. 24.
13
lhidem. p. 16.
'~Nicolae Iorga. Istoria Biserici Româneşti .... ll. p. 141.
Episcopul Chesarie Căpăţână ... 113
sculptat şi aurit, o remarcabilă operă de artă, a fost realizat de meşteri vienezi

în stil baroc, fiind donaţia vrednicului episcop Chesarie al Buzăului. Din
pisania de deasupra uşii de la intrare aflăm că biserica a fost sfinţită la 20 iulie
1839, de către însuşi, episcopul Chesarie. Printre realizările acestui destoinic
vlădică buzoian s-a numărat şi ridicarea mănăstirii Crasna. La 20 aprilie 1828,
episcopul Chesarie poruncea lui Matei, protopopul plaiului Teleajen, să meargă
la locul ales pentru a face molifta de punere a temeliei. La 6 mai acelaşi an,
Episcopia a dat actul de autorizare şi lucrările au început, iar la data de 6
decembrie 1829 schitul a fost sfinţit de episcopul Chesarie. Mai târziu, în anul
1840, episcopul Chesarie a restaurat şi a împodobit şi biserica Sfântul Dumitru
din Bucureşti „spre gloria a toate ziditorului" 15 •
Secolul al XIX-iea a însemnat în istoria eparhiei de la curbura Carpaţilor
o perioadă de mari şi importante ctitorii. În anul 1835, Chesarie a rezidit
metocul Episcopiei Buzăului de la Săseni şi a fondat schitul Cozieni ambele în
judeţul Buzău, ca mai târziu, prin anul 1839, „prin osârdia şi cheltuiala sa'',
episcopul Chesarie să asigure şi restaurarea mănăstirii de călugări de la Cislău.
Episcopul Chesarie a zidit sau rezidit multe alte biserici din eparhia Buzăului,
printre care amintim: restaurarea schitului Sfântul Gheorghe în anul 1844, a
reparat biserica ruinată din comuna Găvăneşti, judeţul Buzău, a rezidit schitul
de călugăriţe de la Răteşti, a terminat de refăcut biserica din comuna Pârscov în
anul 1845.
În luna ianuarie 1832, Grigorie al IV-lea, Mitropolitul Ţării Româneşti,
un mare iubitor de carte, abia întors din exil, vine la Buzău şi rămâne aici până
în luna aprilie 1833, fiind găzduit de episcopul Chesarie Căpăţână. Înaltul
ierarh Grigorie al IV-lea stăruie la înjghebarea unei tipografii cu teasc, acesta
scriindu-i lui Neofit, la 9 mai 1832 16 , să-i trimită de la Bucureşti un teasc de
tipografie, ceea ce se şi întâmplă. Această tipografie provizorie a funcţionat o
scurtă perioadă, până la 14 aprilie 1833, când mitropolitul Grigorie a plecat de
la Buzău şi totuşi, în acest interval de timp, se tipăresc patru cărţi, toate traduse
de mitropolit din greceşte. În vremea lui Chesarie, lipsa cărţilor devenise acută,
încât „prin biserică se găseau nişte cărţi aşa de rupte, cârpite, mâzgălite şi
vechi, încât de abia se citea câte un tropar sau condac, oricăruia îi venea să
caşte sau să doannă" 17 . Trăind în plină epocă de redeşteptare naţională,
episcopul Chesarie a fost un activ susţinător al dezvoltării învăţământului
religios şi laic, văzând în răspândirea ştiinţei de carte un prim pas spre
modernizarea societăţii româneşti. A fost preocupat în special de fomiarea
preoţilor, conştient fiind că doar preoţii învăţaţi pot fi folositori patriei şi
15
N. Iorga. /nscrip{ii ... I. p. 69.
10
Pamfil C. Georgian. op.cit., p.18.
17
Orologiu, în prefaţă, Buzău. 1854, Muzeul Judeţean Buzău, nr. inv. 19589.
l 14 L. Ciobotaru
bisericii. Tocmai de aceea a reînfiinţat tipografia (ce nu mai funcţiona din

1768) şi a patronat activitatea acesteia, încurajând nu numai tipărirea cărţilor
pentru trebuinţa bisericii, ci şi manuale şi cărţi de lectură, fiind „om care iubea
învăţătura şi pe cei învăţaţi" cum îl definea George Bariţ în revista sa Foaie
pentru minte, inimă şi literatură. În strădania de a reînfiinţa tipografia în cadrul
Episcopiei Buzăului, acesta aduce, în anul 1833, „teascuri regulate" şi slove noi
de la tipografia universităţii din Buda , angajează lucrători de la mănăstirea
18
Neamţ şi reîncepe tipărirea de cărţi folositoare preoţilor, credincioşilor, precum

şi de manuale şcolare. În anul 1834, episcopul Chesarie repune în funcţiune
tipografia Episcopiei de la Buzău, după o funcţionare temporară a unei tiparniţe
improvizate, pe care o reutilizează. Prima carte. Sfătuire fiwnoasă şi pe scurt
pentru cel ce se pocăieşte, a apărut la 15 aprilie 1834 cu menţiunea că s-a
tipărit „în Sfânta Episcopie din Buzău. Întru a sa acum din nou făcută
tipografie" 19 . Conducerea tipografiei i-a fost încredinţată lui Vasile Manole
Buga, pe care în anul 1838 îl întâlnim cu titlul de vei pitar, şi care în anul 1839
este înlocuit de către Dionisie Romano . Primii lucrători tipografi din
20
tipografia episcopului Chesarie au fost: Gherontie de la Neamţ, Meletie,

ucenicul său, Petre Bărbulescu, aşezător de litere, Marin Diaconul, Petre Golea,
tipăritorul Constantin Raicovici •
21
În perioada 1834-1846, se vor tipări în jur de 60 de cărţi care pot fi

22
împărţite după conţinut în cărţi de cult, laice, didactice, filozofice şi periodice,

printre care şi cel dintâi ziar bisericesc românesc, Vestitorul Bisericesc (1839-
1840), foaie religioasă şi morală concepută şi realizată de ierodiaconul Dionisie
Romano (viitorul episcop al Buzăului), împreună cu Gavril Munteanu.
Episcopul Chesarie Căpăţână a tipărit cu binecuvântarea şi cheltuiala sa,
zeci de cărţi patristice şi de cult, răspândite în cea mai mare parte gratuit, în
ideea culturalizării poporului şi redeşteptării sale naţionale. Dintre cărţile de
învăţătură tipărite sub păstoria sa amintim: Despre purcederea Sfântului Duh,
Împăr/ire de grâu şi Puful Sfântului Ioan Gură de Aur (1833 ); Sfătuire pe scurt
către cel ce se pocăieşte (1834); Ca::anii (1834); Tălmăcire la cei o sută
cincizeci de psalmi ( 1840); Învă/ătură către preo/i şi diaconi ( 1835); Alcătuire
aurită (183 7); Carte foarte folositoare de szţflet; Cinci rnl'inte ale Sfântului
Grigorie de Nyssa (1838); Chiriacodromion (1839) şi altele. În anul 1836 este
tradus şi versificat în româneşte Prohodul Domnului de către ieromonahul
IR O. Furtună, op. cit., p. 37.

19
Gabriel Cocora, Tipar şi cărturari. Ed. Litera, Bucureşti, 1977. p. 14.
20
Ibidem.
21
,, Pamfil C. Georgian, op. cit., p. 20.
-- Vezi M. Păcurariu, Dic(ionarul teologilor români, Bucureşti, 1996. p. 86-87.
Macarie, la cererea episcopului Chesarie, care îl şi prefaţează. Alte titluri de

cărţi de slujbă tipărite sub îndrumarea sa: Evanghelia (1834 ); Moliţfelnic
bogat, Sfintele Liturghii şi Psaltirea (1835); Ceaslovul bogat, Acatistier
(1836); Octoih şi Catavasier (1839); Sfintele Liturghii (1840); Psaltirea
( 1841 ); Agheasmatar ( 1845).
Începând cu data de 22 iunie 1834, când moare mitropolitul Grigorie,
episcopul Chesarie al Buzăului a fost delegat locţiitor de mitropolit împreună
cu ceilalţi doi episcopi ai vremii, Neofit al Râmnicului şi Ilarion al Argeşului,
până în 1840, când va fi ales mitropolit Neofit al Ii-lea.
Chesarie Căpăţână, episcopul, a fost unul din precursorii învăţământului
românesc şi ctitor de şcoală românească la Buzău. Iar pentru luminarea copiilor
şi folosul de obşte al neamului, a întemeiat mai multe şcoli, precum: Seminarul
Episcopiei, care şi-a deschis porţile în anul 1836, şcoala de cântări, şcoala de
pictură bisericească înfiinţată în anul 1831 sub conducerea lui Nicolae
Teodorescu. Chesarie a sprijinit şi înfiinţarea unui atelier de sculptură
bisericească, în anul 1833, pus sub conducerea lui Dumitru Săpătorul care-i
avea ca ucenici pe Agapie Sfinteş, Enache Tănase, Ivan Lipoveanul, poleitor.
Aceştia au refăcut tâmpla de la biserica Episcopiei şi alte decoraţii în lemn a
multor biserici construite sau restaurate de . Chesarie în Eparhia Buzăului.
Acesta înfiinţează şi şcoala naţională, prima şcoală în limba română la Buzău,
care şi-a deschis cursurile la începutul anului I 832 23 . Această şcoală
elementară avea trei clase, 50 de elevi 24 , iar ca prim dascăl al şcolii a fost
ierodiaconul Dionisie Romano. În aceste şcoli ctitorite de episcopul Chesarie
au fost aduşi cei mai buni profesori, duhovnici şi dascăli din Ţara Românească,
iar de pe băncile lor au ieşit viitori episcopi, preoţi şi dascăli aleşi, precum şi
pictori renumiţi. Elevilor li se cerea cel dintâi credinţă tare în Dumnezeu,
rugăciune şi viaţă morală desăvârşită.
Pentru formarea pictorilor de biserici l-a angajat pe pitarul Nicolae
Teodorescu (1797-1880) din Odobeşti, deschizând o „şcoală de zugravi de
subţire", în chiliile din incinta Episcopiei 25 . Multe din bisericile zidite sau
restaurate de episcopul Chesarie au fost pictate de Nicolae Teodorescu
împreună cu elevii şcolii de pictură de la Episcopie. Între anii 1834 şi 183 7,
şcoala de pictură bisericească s-a închis, deoarece Nicolae Teodorescu fusese
trimis de către episcop să zugrăvească mitropolia din Bucureşti.
Chesarie este cel care a pus şi bazele „şcolii de psaltichie", pentru buna
23
I. Ionaşcu, Material dornmentar pril'itor la istoria Seminarului din Bu::ău 1836-1936,
Bucureşti, 1937. p. XVIII.
2
~ Dimitrie Gh. Ionescu, Istoria oraşului B11::ău, din cele mai l'echi timpuri până astăzi, Ed.
Litera, Bucureşti, 1979, p. 130.
25
Gabriel Cocora, Episcopia Bu::ăului„„ p. 42.
116 L. Ciobotaru
pregătire a cântăreţilor bisericeşti, iar pentru asta a chemat de la Bucureşti pe

cunoscutul dascăl Matache (fost elev al lui Macarie) 26 . Episcopul Chesarie era
bun cântăreţ, cunoscător al muzicii, îi plăcea să slujească asistat de numeroşi
clerici. În şcoala de cântăreţi de la Buzău a învăţat şi Iosif Naniescu 27 , şi el un
mare muzicant şi compozitor de muzică bisericească. Episcopul Chesarie
merită să stea la loc de cinste între cunoscătorii de muzică bisericească
deoarece a sprijinit foarte mult tipărirea şi retipărirea cărţilor în acest
domeniu 28 . Tot episcopul Chesarie este cel care l-a îndemnat şi l-a susţinut pe
Anton Pann să traducă şi să tipărească diferite cărţi de muzică psaltică, astfel
încât, în 1841 acesta tipăreşte Doxastarut2 9 • Opera cea mai de seamă pe care a
înfăptuit-o arhiereul Chesarie în acest domeniu al muzicii bisericeşti psaltice,
este tipărirea Prohodului în limba română, tot el hotărând în luna august 1845,
să fie trimis la Sfânta Episcopie câte un reprezentant din fiecare mănăstire
pentru a învăţa muzica psaltică.
Prin Legea pentru seminarii, protopopi şi preoţi votată la 7 mai 1834, care
hotăra înfiinţarea pe lângă fiecare Episcopie a unui seminar, se puneau bazele
organizării unui învăţământ modern, de stat pentru pregătirea preoţilor. Pe baza
acestei legi, completată cu Regulamentul pentru organizarea seminarelor
(adoptat în mai 1835), s-au înfiinţat în cursul anului 1836 seminarul central de
la Bucureşti (în februarie) şi seminarul de pe lângă episcopia Buzăului 30 .
Seminarul de la Buzău şi-a deschis cursurile la iniţiativa neobositului
episcop Chesarie Căpăţână, în data de 15 august 1836, cu ocazia praznicului
Adormirii Maicii Domnului al Catedralei Episcopale. Regulamentul din 1835 a
stabilit ca, seminarele să aibă patru clase, la absolvire, elevii urmând să fie
hirotonisiţi preoţi sau diaconi. Seminarul din Buzău şi-a început cursurile cu 20
de elevi interni, întreţinuţi de Episcopie şi cu 8 elevi externi. Legea fixa
numărul bursierilor, la Buzău urmând a fi 20 de elevi bursieri, precum şi fondul
de întreţinere al acestei şcoli, care consta din dania a l O lei, plătită anual de
fiecare preot şi diacon 31 • Primul director şi profesor al seminarului, căruia i se
datorează buna organizare, a fost tânărul cărturar ardelean, Gavril Munteanu
( 1812-1869). Acesta a ţinut un discurs inaugural la deschiderea anului şcolar
(1836-183 7), arătând astfel rostul Seminarului: „Dacă voim ca, cuvântul lui
26
Bu::ău. Mică enciclopedie istorică, Ed. Alpha, Buzău, 2000, p. 162.
27
Vezi Corneliu Buescu, Şcoala de cântăre[i de la Bu::ău, în Studii de mu::icologie, voi. XVIII,
Bucureşti, 1984, pp. 185-196.
2
~ Cezar Ţăbâmă. Istoria Creştinismului (DCCCXLI), Episcopul Chesarie al Bu::ăului în illllÎna
din 30 noiembrie 2007.
Vezi Mircea Păcurariu, Dicfionarul teologilor români .. „ pp. 86-87.
29
· Bu::ău. Mică enciclopedie ... , p. 105.

10
I. Ionaşcu, op.cit., p. XX.

1
'
Dumnezeu, ştiinţele, cultura să-şi întindă ramurile sale făcătoare de bine peste
tot pământul românesc, să începem de la preoţi ... Să ne silim a scoate clerul din
trista sa stare, în care l-au împins întâmplările iar nu greşeala sa. Să dăm mână
de ajutor bărbaţilor acelora patrioţi, cari, prin astfel de mijloace sfinte, vor ca să
deştepte naţia românească din amorţirea ei şi să-i insufle vie energie, pentru a
pune stavilă nenorocirilor acelea, ce poate viitorimea, în sânul său cel
nepătruns, le păstrează încă pentru noi" .
32
Episcopul Chesarie n-a putut lua parte la festivitatea deschiderii

cursurilor, fiind reţinut cu treburi la Mitropolie, dar a trimis o scrisoare plină de
povăţuiri tinerilor seminarişti, citită de învăţatul arhimandrit Eufrosin Poteca.
Iniţial, noul seminar a funcţionat în casele domneşti de la Episcopie (actualul
palat episcopal). La scurt timp prin strădaniile episcopului Chesarie s-a ridicat
o clădire nouă pentru seminar, în stil neoclasic, cu 16 săli, în curtea Episcopiei,
terminată în luna noiembrie 1838, folosită până azi, cu adaptările şi renovările
necesare. Noua clădire arăta ca un palat somptuos, într-un oraş cu clădiri foarte
sărăcăcioase şi drumuri nepavate, admirat de toţi călătorii care poposeau prin
Buzău, descris în cele mai elogioase cuvinte inclusiv în memoriile de călătorie
şi presa vremii. Dacă pentru vizitatorii români seminarul înfăţişa priveliştea
unui palat, iar negustorii din târgul Drăgăicii veneau în mod special aici să
privească frumoasa zidire, pentru străini ea era tot aşa de interesantă 33 • Despre
acest impozant local al Seminarului, francezul Felix Colson prezent la
inaugurare nota în anul 1839 că este un palat magnific 34 , iar despre Chesarie că
este de un luminat patriotism. Episcopul Chesarie a făcut cu cheltuiala sa
biblioteca Seminarului, cu cărţi româneşti dar şi în alte limbi, dăruind chiar el
personal cărţi elevilor seminarişti. Pentru ca seminarul să-şi atingă scopul său
înalt, episcopul Chesarie a avut grijă să-i dea profesori buni. Afară de Gavril
Munteanu, episcopul a adus aici pe Damaschin Bojinca de la Iaşi, pe losafat
Znagoveanu, profesor şi ecleziarh al Episcopiei, pe C. Protopopescu, Petre
Suciu, I. D. Petrescu, cunoscător în Istoria Bisericii Române. Datorită
profesorilor, episcopul Chesarie a reuşit să afirme Seminarul din Buzău ca pe o
instituţie clericală de frunte. Eforturile şi înfăptuirile sale pe tărâm şcolar
porneau din convingerea că grija pentru educarea tineretului este cea dintâi în
programul oricărui om cu înalte responsabilităţi .
35
Acest neobosit episcop şi credincios păstor al bisericii lui Hristos a purtat

permanent grijă de fiii săi duhovniceşti, zidindu-le lăcaşuri, dându-le preoţi
3
~ Ibidem, pp. 22-25.
33
Gabriel Cocora, Episcopia Bu::.ăului ... , p. 27.
34
Dimitrie Gh. Ionescu, op. cit., p. 129.
35
Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Oameni de ieri - Oameni de azi, voi. I, Ed. Alpha
MDN, Buzău, 1999, p.100.
118 L. Ciobotaru
buni, cercetându-i personal şi hrănindu-i cu cărţi de învăţătură şi cuvinte

părinteşti. Iar ca ucenic al unui mare episcop, Iosif al Argeşului, a ridicat şi el
nu puţini ucenici şi fii sufleteşti, dintre care cel mai renumit a fost ierodiaconul
Iosif Naniescu, venerabilul mitropolit al Moldovei de mai târziu. Acest tânăr
basarabean, orfan de părinţi. Iosif Naniescu, care a fost tuns în monahism chiar
de episcopul Chesarie, a fost elev al Seminarului de la Buzău. Chesarie a
încurajat şi a susţinut material şi pe alţi elevi ai Seminarului care s-au remarcat
prin talente deosebite: lui Nicu Deşliu i-a publicat traduceri în tipografia
episcopiei, pe Costache Deşliu şi Dimitrie Racoviţă i-a trimis cu burse la Atena
pentru a se perfecţiona în cultura teologică şi în limba greacă. Lui Gheorghe
Tattarescu, viitorul mare pictor, pe vremea aceea ucenicul pitarului Nicolae
Teodorescu, i-a acordat o bursă pentru studierea picturii în Italia, la Roma
( 1845-1851 ), unde urmează Academia din San Luca. A fost protectorul multor
muzicieni, protopsalţi, cum au fost Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Iosif
Naniescu, Matache Cântăreţul şi alţii. Un alt apropiat al episcopului Chesarie a
fost Filotei, viitorul episcop, pe care l-a făcut arhidiacon şi econom al
Episcopiei, conducând treburile Episcopiei cu multă cinste până la moartea lui
Chesarie. Atunci a fost ales locţiitor de episcop, iar la 4 septembrie 1850 a fost
ales episcop de Buzău.
Episcopul Chesarie s-a îngrijit în mod deosebit şi de organizarea şi viaţa
monahală manifestând o deosebită grijă pentru biserica şi clerul din eparhia
Buzăului. Se cunoaşte în acest sens, o scrisoare trimisă de episcop în data de 9
septembrie 1844 către stareţul mănăstirii Ciolanu 36 cu privire la modul în care
trebuie condusă mănăstirea. Iar un an mai târziu, în data de 14 august 1845 , în
37
îndreptările trimise de el egumenului Antonie de la Mănăstirea Ciolanu în zece

puncte, a scris un adevărat tratat de viaţă monahală, de spiritualitate, un
regulament monahal, recomandând spovedanie zilnică şi împă11ăşire
săptămânală, şi îndemnând ca toate problemele să se discute în sobor, în
trapeză şi în biserică.
Din păcate, în urma unei -~neumonii ce l-a ţinut la pat vreme de o
săptămână, la 30 noiembrie 1846/ într-o sâmbătă, se stinge din viaţă cel ce a
fost episcopul Chesarie al Buzăului, o figură puternică şi de referinţă a istoriei
noastre bisericeşti şi naţionale.
Într-o lungă păstorie de douăzeci şi unu de ani, cel ce a rezidit din temelii
Episcopia Buzăului, a pus pe picioare învăţământul seminarial în această
eparhie, a contribuit la tipărirea atâtor cărţi de care se simţea nevoia în
parohiile buzoiene şi nu numai, a fost chemat la Dumnezeu pentru a da seamă
36
Pamfil C. Georgian, op. cit., p. 67.
37
Ibidem.
·'8 lbrdem,
.
p. 68
pentru cele săvârşite în răstimpul vieţuirii pe pământ. În ziua de decembrie

1846, Vestitorul românesc scria: „ ... Cine nu vede câte jertfe, câte piedici şi
greutăţi n-a avut a încerca bărbatul cel zelos în ridicarea unor clădiri aşa
măreţe? „. Oricine va putea cunoaşte, că viaţa acestui om mare n-a fost decât
un şir de fapte bune, un model de perfecţie şi că dacă moartea, acest vrăjmaş al
omenirii, nu l-ar fi răpit cu ghearele sale cele îngheţate din mijlocul atâtor fapte
strălucite, Eparhia Buzău în scurt timp ar fi stat a se disputa cu alte Eparhii din
lumea cea luminată, atât în frumuseţe cât şi în organizaţie. „. La 1 decembrie a
venit ştafetă de la Buzău că a murit Episcopul Chesarie, un model de perfecţie
şi despre purtarea sa bisericească şi despre sentimentele de bun român. Oricine
va recunoaşte că frumuseţea zidirilor, regula slujbei dumnezeieşti, buna
organizaţie şi ţinere a Seminarului, străşnicia moralului evanghelic păstrat cu
stăruire şi cu cuvântul şi cu pilda, au fost lucrurile cele mai însemnate la care
Prea Sfinţia Sa a jertfit cu mulţumire şi entuziasm mulţimea anilor ce a ocupat
scaunul păstoresc" 39 .
Trecerea sa în nefiinţă a constituit o grea pierdere pentru biserica şi
credincioşii săi. La înmormântarea sa au participat înalţi ierarhi şi slujitori ai
altarului precum şi o mulţime de oameni din popor. Prin tot ceea ce a construit
şi a tipărit, prin tot ajutorul pe care l-a dat, Chesarie al Buzăului rămâne înscris
cu litere de aur în istoria Episcopiei Buzăului şi a Bisericii Române. Va fi
înmormântat afară de lăcaşul sfânt al Episcopiei, piatra lui de mormânt purtând
această frumoasă inscripţie: „Opreşte-ţi, trecătorule pasul, în respect lângă
paşnicul locaş al Colosalei umbre; sacru e mormântul. Aici Ierarhul Chesarie
trupul îşi odihneşte de multele în puţin timp jărtfiri spre gloria Domnului,
Patriei şi eternii sale memorii. Năs( cut) 1784, Epis( cop) 1825, răpo(sat) 1846
noemv(rie) 30".
Unul dintre cei mai apropiaţi fii duhovniceşti ai episcopului Chesarie a
fost ucenicul său Iosif Nania, viitorul Mitropolit al Moldovei ( 1875-1902).
Acesta ţine un frumos discurs, la 40 de zile de la moartea episcopului, despre
ce a însemnat pentru Chesarie Căpăţână slujirea ce a dobândit-o şi despre
meritele şi realizările acestui episcop care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu şi
credincioşilor săi. Iosif Nania a ţinut să evidenţieze în acest moment solemn
realizările episcopului Chesarie din anii de păstorie, precum şi marea
personalitate a acestuia: „„.Aşa a trăit şi aşa a murit bunul nostru păstor. A ştiut
zic bine a trăi şi bine a muri în Domnul, lăsându-ne nouă vieaţa sa, un vrednic
model de purtare bisericească şi simţiminte de păstor adevărat; un vrednic
model de evlavie, credinţă şi curăţenie, cum se cuvine să trăim, pentru ca să
39
Vestitorul românesc X, nr. 95, din data de luni, 2 decembrie 1846, p. 388, apud Pamfil C.
Georgian, op. cit., p. 68.
120 L. Ciobotaru
ştim cum trebuie să murim Aşa, Fraţilor, noi am pierdut pe un bărbat al

darurilor, pe bărbatul evlaviei şi al credinţei, pe un Ministru al lui Iisus
Christos .... În el Biserica a pierdut pe un înfrumuseţător şi apărător al ei;
Eparhia pe păstorul şi Arhiereul ei cel cuvios; Patria pe lucrătorul şi doritorul
fericirii ei; prietenii pe prietenul cel adevărat. Tot care e român adevărat, bine
simţitor şi bine cugetător, verse azi o lacrimă asupra monnântului aceluia ce
nimic n-avea mai presus de tot ce e român, virtuos, cinstit, adevărat ... " .
40
ANEXĂ
Cuvântarea ţinută de Episcopul Chesarie la instalarea sa ca Episcop

al Buzăului, 5 aprilie 1825.
„Firea, care este lucrată cu dreapta cea tot puternică şi a tot săvârşitoarea
Dumnezeire, a eve şi prea desluşit arată, că totul acesta, cât se vede şi cât se
cugetă, este alcătuit întru totimea sa din mădulări, şi nu ar fi tot, de nu ar fi
tocmit din părţi.
Acestui cuvânt stau mărturii adevărate şi netăgăduite chiar cereştile
trupuri, căci de îşi va ridica cineva din oameni ochii la înălţime, acela va vedea
mulţime de trupuri rătăcitoare şi nerătăcitoare cu deosebite însuşiri, cu
deosebite mişcări, cu deosebite mărimi şi cu deosebite depărtări.
Toate aceste trupuri, unul fireşte carele trăgând de toate cu neprefăcuta
abatere şi toate pe unul cu nedeslegata alcătuire, întocmesc pre totimea cea
dintru înălţime, care nici s-au deslegat veri odată dintru început, nici se va
deslega până la sfârşit, pentru că aşa este buna voinţă a ziditorului şi totul
acesta este unirea multora într'una.
Acelaşi om de va privi la fiinţele cele de jos vedute, negreşit va vedea
mărimea pământului, mulţimea dobitoacelor, mulţimea păsărilor şi a celorlalte
nesimţitoare fiinţe, precum pietrele, lemnele şi celelalte şi fără îndoială, fireşte
va simţi, că din părţi se alcătuiesc totul şi din mădulări întregimea şi această
întregime este unirea multor în una.
Acelaşi om de va lua seamă la alcătuirea trupului său, va cunoaşte fără
îndoială; că din mădulări este alcătuit întru totime. Fiecare mădular este trupul
omenesc, după deosebita îndemânare mişcându-se, ajutându-l pe celălalt
mădular, şi acela pe altul, şi toate pe unul, şi acest unul este totul, şi de nu ar fi
avut mădulări, nu ar fi trup, ci nimica, şi acest trup este unirea multora în una.
0
~ Biserica Ortodoxă Română, 1893, apud Pamfil C. Georgian, op. cit., p. l 04.
Sfânta Sobornicească Biserică, începutul şi sfârşitul, ce dintâi şi apoi

pricină a înfrânării şi mântuirii omeneşti, de multe ori corabiei s-a închipuit de
purtători de Dumnezeu părinţi. Această corabie este alcătuită din multe şi
deosebite materii: din lemn, fier şi altele, şi de nu ar fi alcătuită din acestea nu
ar fi întregime, ci nimica şi această întregime este unirea multor în una!
Această duhovnicească corabie se cârmuieşte şi se poartă de mulţi,
începând de la cârmaciul şi capul său Christos şi până la ceilalţi slujitori ai
corabiei, cum Apostolii şi alţii. Mânuitorul o îndreaptă cârmuind-o, Apostolii
vâslesc cu vâslele slujbei lor şi ceilalţi sfinţi bărbaţi lucrează la alte trebuinţe
ale corabiei.
Toţi aceştia sunt întrebuinţaţi întru acesta şi toţi sunt un trup şi o alcătuire
în treaba Dumnezeirii corăbii, de o duc la mântuitoarele limanuri şi această
alcătuire este unirea multor în una.
Neamul omenesc de la început înmulţindu-se cu curgerea anilor pe faţa
pământului s-au despărţit de mai în urmă în multe popoare după seminţie şi
rudă, şi fiecare popor de oameni însineşând partea pământului, pe care se afla
locuind, au numit-o patrie, şi această patrie este unirea multora în una.
Cuvântul acesta de patrie înrădăcinându-se în inima oamenilor au ajuns a
fi cea mai întâi râvnă omenească, pentru că vedem stând martori acestui
adevăr, firea, istoria cea din înăuntru şi cea de afară. Bătrânul Patriarh Iacob,
aprins fiind de dorul patriei, a lăsat blestem fiilor săi, ca după moarte să-i aducă
oasele în pământul strămoşilor lui, adică patrie.
Odisefs, măcar că avea o patrie prea mică ltaca, dar însă, mai mult a ales
a fi în proasta sa patrie, de cât să primească nemurirea, pe care i-o oferea
Dumnedoe Calipso, şi câţi alţii nenumăraţi asemenea acestor au lăsat această
pildă omenirii.
Toate împărăţiile, neamurile şi norodele de obşte şi fiecare seminţie în
parte, au jertfit pe fiii lor pentru unirea patrioţilor şi pentru folosul patriei; mai
mult au ales a murii o parte dintrânşii de cât să li se desfacă unirea şi să li se
slăbească patria. Istoria, spre ruşinea celor ce nu voesc a se uni şi spre
nemuritoarea slavă a celor ce voesc unirea spre folosul patriei, pune înainte pe
viteazul Temistocle şi pe Aristide elenii. Aceştia vrăjmăşindu-se între dânşii
pentru deosebitele lor daruri, se pizmuiau până la moarte, dar însă când era
vorba pentru cinstea şi folosul patriei, amândoi dintr-o glăsuire lăsau vrajba şi
reaua cugetare la o parte, şi înfrăţindu-se fără făţămie se luptă împotriva
vrăjmaşilor până la izbândă, şi slăviţii biruitori întorcându-se amândoi în patrie,
dobândea cununile vitejiilor lor, şi apoi iarăşi se pândiau pentru cele în parte
ale lor vrăjmăşiri. Drept aceea, neamurile cele vechi ca pe o firească avea
vorba aceasta: „Nu este nici un lucru mai dulce ca patria".
122 L. Ciobotaru
Câţi bărbaţi după vremi, ajutoraţi de darurile lor, cele firesci şi cele
câştigate, s-au jertfit prin vărsare de sânge au hulit bogaţii, au trecut cu vederea
slave, au urât desfătări şi toate alte bunătăţi le-au considerat de nimica în
pământ străin şi au ales a muri pentru patrie! Câţi şi în vremea de acum, având
pe acelaşi dar al patriei, urmează aceloraşi întru totul! Puţini s-au zis spre
dovada dragostei şi a iubirii de patrie, pe lângă nenumăratele dovedi, care arată
pre acest adevăr. Omul nici prin graiu poate arăta, nici prin scris poate închipui
cât foc arde în inima lor, când în străinătate aflându-se gândesc la patrie, şi atât
de mult birueşte dragostea patriei pe celelalte plăceri, încât toate le are de al
doilea, fie patria sa cât de mică, cât de proastă şi ori cum ar fi.
În unele popoare statornicindu-se unirea oamenilor şi iubirea de patrie
înrădăcinându-se, au crescut, au sporit şi s-au făcut neamuri nebiruite. Întraltele
iarăşi de neunire încuibându-se iubirea de sine şi egoismul s-au făcut în cele
din urmă jertfă a duşmanilor, răspândind părţile poporului, aşternând pustiile şi
spre pildă de ocară au lăsat numai urmele zidurilor. Amar lucru! Dărăpănătore
pricină! Unirea popoarelor şi iubirea de patrie au întemeiat stâlpi neclintiţi, iar
blestemata neunire a lăsat numai mormânturi. Unirea este pomul cel răsădit
lângă izvoarele care aduce fericirea popoarelor, iar neunirea este copacul
ticăloşilor, care de şi rodesc, însă rodurile lui până au ajuns la copt, de crude
putrezesc. O unire! Maica omenirii! Şi o! blestemată desbinare şi iubirea de
sine, organele tuturor amărâtelor nenorociri şi ale ticăloşilor omenesci! Cel ce
defaimă unirea, dragostea aproapelui, slava şi cinstea patriei, acela este om rău,
împietrit, nesimţitor, vrăjmaş al omenirii, potrivnic lui Dumnezeu, tăgăduitor al
fireştilor sfinte datorii, lepădat de credinţă şi blestemat de obşte, căci zice gura
cea nemincinoasă a bisericii: „Să iubim unul pre altul ca intr'un gând să
mărturisim!!!" şi acesta priveşte cu totul la unirea şi statornicia prin dragoste.
Ţara Românească, după nenorociri, câţiva ani sunt de când a scăzut din
vitejeasca sa întregime şi putere şi a căzut sub veninata asprime a grecilor,
adică a fanarioţilor şi a altor, care au pribegit din patria lor pentru răutatea lor,
precum se mărturisesc din ranele nu lesne de vindecat ale ţării. Cu toate acestea
văzut-am în multe rânduri pârlej, prea îndemânatic ca să se disgârbovescă de
povara amărâtelor greutăţi, în multe rânduri au adus lui Dumnezeu în
politicescul orizont al ţării pre soarele deşteptării, care este cea singură pricină
a desrădăcinării de nemurire; de multe ori fireşte de la sine a venit lucru întru
îndemnare; dar însă veninul cel omorâtor şi buriana cea otrăvitoare, care ieşea
din răsadniţa cea vicleană a grecilor, adică zavista, pre care potrivnicul neam a
presărat-o după vremi în fruntaşele părţi ale pământenilor României nici o dată
n-au îngăduit a vedea trupul românesc vindecat de boala de neunire; căci prin
linguşitoarele şi făţarnicele lor mijloace pricinuind ţării pre ciuma răzvrătirii,
dezbinării şi a neunirii, au aşternut-o în cele din urmă mai moartă în mormântul
năprasnicilor năvăliri şi în grozava groapă a anului cu leatul 1821, pre care de

atâţia ani adânc o surpaseră şi tare o zidiseră prin arhitectura relelor cugetări.
Acest an cu adevărat s-au arătat priveliştea celor sub suflet încuibate greceşti
rele cugete! Acest an deşi amar la sufletul românescului trup, dar însă meşter
povăţuitor românilor este pentru vremile viitoare. Acest an cu adevărat s-au
arătat alt Apelis, zugrăvind pe de o parte înegritul suflet al grecilor cu cele mai
adevărate vopseli ale adevărului şi pe de alta arătând românilor poteca
desrobiei lor şi a dobândirii binelui lor. O! anule 1821 ! Tu, cu adevărat prin
intrare'ţi de şi ai pricinuit românilor amărăciune, dar de o dată deşteptare.
Lunile tale academiă s-au închipuit pentru români; zilele tale învăţături s-
au făcut pentru români; ciasurile tale, dascăli s-au aşezat pentru români; iar
minuturile tale ca nişte luminători s-au înfipt în simţurile românilor!
Drept de aceea, fiece care trup, care poartă într-însul suflet românesc,
este dator ţie să-ţi hărăzească cele mai dulci minute ale vieţii sale. Neamul
românesc are sfânta datorie, ca în mijlocul patriei lor să ridice spre pomenirea
ta un monument spre vecinica ţinere de minte, pentru că întradevăr tu eşti anul
bunătăţii Domnului. Deşteaptă-i din beţia duhului grecesc şi tresveşte-i spre a
învăţa din ceea ce au pătimit, căci de a greşi de două ori întraceia, nu este lucru
de bărbat înţelept.
Iar când dintr-acesta nu se vor înţelepţi Români şi nu vor cunoaşte
răutatea ce le au pricinuit Grecii atâţia ani şi nu se vor uni spre folosul patriei
lor, atunci cu adevărat sunt vrednici de batjocura neamurilor şi Grecii cu toată
îndrăzneala pot spune că: Ellada scoate bărbaţi, iar Valahia roduri ! O! hulă
neştearsă! O! ruşine vrednică! Şi o ticăloşie a răzvrătiţilor români!
Ci dară Românilor! Voi ceia ce sunteţi strănepoţi ai slăviţilor acelor
bărbaţi, ruşinaţi-vă de a fi batjocura Grecilor! Voi ceia ce aţi fost oare când
slăviţi în istorie, nu vă mai smeriţi grumazul la amăgitoarele moruele ale
grecilor. Nu mai fiţi orbi miluitori către nemulţumitorii aceia, care să vă aducă
în stare ca ei să vă pre voi dintr-al vostru! Dezbrăcaţi-vă de haina cea cu pole
lungi ai iubirii de sineşi şi vă îmbrăcaţi în strălucitorul veşmânt al iubirei
aproapelui şi al patriotismului! Priviţi în oglinda anului cu leatul 1821, şi aceea
vă va arăta ce fel aţi fost până acum şi cum trebuie să fiţi de acum înainte!
Fugiţi departe de gâdilitura măzlisirei Grecilor şi iubiţi-vă unul pre altul!
Depărtaţi de lângă voi arcurile slavei deşarte şi numai pătrundeţi pre ai voştri
cu veninatele săgeţi ale mărturiei cei sulemenite! Toţi să iubească pe unul şi
unul pre toţi, căci tot o frământură sunteţi!
Iubiţi unul pre altul întru legătura dragostei căci cel ce rămâne întru
dragoste, întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru-însul !!!".
124 L. Ciobotaru
BISHOP CHESARIE CĂPĂŢÂNĂ (1825-1846)
Abstract
Chesarie Căpăţână, the great Romanian hierarch of the I 9th century,

belongs to the generation of our cultural renaissance. His pastorate shows him
as an important personality, full of devotion whose actions are still known in
the Buzău diocese. Living in an era of national revival, Bishop Chesarie
encouraged actively the development of the religious and secular education,
because he considered the spread of science as a first step to the modemization
of the Romanian society.
Bishop Chesarie accorded a particular attention to organizing the
monastic activity, with a special care for the church and clergy of the Buzău
diocese. AU along bis episcopacy, Chesarie was of an irreproachable virtue,
loving the monastic life, he told those who came to him, not to live well, but to
die well.
Through all the things he built and printed, through all the help he
granted to everybody, bis name, Chesarie of Buzău, remains engraved in gold
letters in the history of the Buzău diocese as well as the Romanian Church.
BAIA COMUNITĂŢII ISRAELITE DIN RÂMNICU SĂRAT
Marius NECULAE
Ca multe oraşe din spaţiul românesc, Râmnicu Sărat a găzduit până pe la

1950 o puternică comunitate evreiască care şi-a pus amprenta asupra vieţii
sociale, economice şi culturale şi nu în ultimul rând asupra edificiilor din
localitate. Aici reprezentanţii acestei etnii au ridicat sinagogi 1, magazine şi
locuinţe şi au înfiinţat două cimitire. Tot aici, după 1886 sub prodigioasa
activitate a unui comitet prezidat de Alter Griinfeld, comunitatea se
reorganizează şi În scopul creierii institutelor de cultură şi filantropie, se
Înjiin/ează o şcoală primară cu Învăţământul gratuit, se clădeşte o baie
. - etc.2
pu bi1ca,
Proiectul băii comunităţii israelite din Râmnicu Sărat a fost identificat şi
se află expus în prezent la sinagoga din strada Gheorghiţă Lupescu (Zorilor în
perioada comunistă), nr. 33 .
Titlu în text: Project pentru construirea băii/or a comunitatei Israelite
din Râmnic Sărat 1891
Material/tehnică: carton întărit cu pânză, tuş, creion colorat, acuarelă/
desen, scris.
Componente: două planşe, pi. I - faţade, pi. II - schiţe secţiuni.
Dimensiuni: pi. I - 60 x 45 cm ; pi. II - 63 x 48 cm.
Deţinător: Comunitatea Evreilor din judeţele Buzău şi Vrancea.
Descriere:
Planşa I - faţade
În stânga sus, pe patru rânduri, se află titlul PROJECT pentru
construirea băii/or a comunitatei Israelite din Râmnic Sărat, puţin mai jos
titlul planşei, Facade. În dreapta sus este rezoluţia: Primăria Oraşiului
Râmnicu Sărat. Văzut şi aprobat conform stipula/iunilor din permisiunea No
1
La începutul secolului al XX-iea existau trei sinagogi, conform G. Lahovari, C. Brătianu, G.
Tocilescu, Marele dicţionar geografic al Romîniei, voi. V, Socec & Co., Bucureşti, 1902, p.
244.
2
Constantin Atanasiu, Paul Nicolescu, 1933 Almanahu/ Râmnicului Sărat, Institutul de Arte
Grafice, Bucureşti, 1933, p. 93.
3
Mulţumim şi pe această cale domnului Mircea Rond, Preşedinte al Comunităţii Evreieşti din
judeţele Buzău şi Vrancea, care ne-a dat posibilitatea să studiem acest plan.
126 M. Neculae
1867 din 6 iunie 1891. Dedesubt, de la stânga la dreapta se află ştampila

oraşului 4 , Primar şi semnătura Merişescu 5 , Inginer şi semnătura Vaslav.
Sub acestea sunt două desene ale faţadelor, primul cu faţada principală,
putându-se observa clădirea, acoperită cu tablă, având etaj doar în partea
centrală, unde se află şi intrarea, al doilea desen prezentând partea din spate,
unde apare şi frontispiciul cu legenda BĂIILE COMUNITATE/ JSRAELITE.
În josul planşei se găsesc însemnările şi semnăturile arhitecţilor: Văzut
de minei Fo.ffoli Giovani (stânga), scara încercuită- m O.Ol = 1.00 şi Rgoliger/
Arhitect I Buc. Feb. 1891 (dreapta).
Planşa II - schiţe secţiuni

În stânga sus, pe cinci rânduri, se află titlul Project pentru construirea
Băii/or a comunităfei Israelite din Râmnic Sărat. În dreapta sus rezoluţia:
Primăria Oraşiului Râmnicu Sărat. Văzut şi aprobat conform deciziunilor
Consiliului de higienă şi permisiunei eliberate la 6 iunie 1891 sub No 1867.
Dedesubt, de la stânga la dreapta: ştampila oraşului, Primar, Inginer şi
semnăturile.
Sub acestea sunt desenate schiţele secţiunilor: primul desen Secfiunea
A.B., la mijloc Secfiunea CD. şi jos, alăturate Secfiunile E.F. (stânga) şi G.H.
În josul planşei, aceleaşi însemnări prezente şi pe planşa I.
Din schiţe, ne putem da seama că imobilul avea o înălţime, până la
acoperiş, de 7,6 m, camerele de la parter având înălţimea de 3,3 m, bazinul
(adânc de 1, 75 m ), duşurile şi centrala fiind la parter.
Despre acest edificiu sau altul similar din localitate, nu am mai putut
găsi informaţii până în 1933 (Almanahul Râmnicului Sărat), abia în 1937
apărând în Gazeta Liberă, sub titlul Baia comunităfii evreeşti. Ea trebue
ajutată, de autorităţi şi de public, un apel pentru ajutorarea acestui aşezământ
folosit de întreaga comunitate: În ultima şedinfă, finută deunăzi de comitetul de
conducere al comunităfii evreeşti din localitate, s-a luat printre altele În
discu/ie chestiunea băei administrată de comunitate.
S-au arătat dificultăfile financiare, prin care trece acest aşezământ şi
s-a avizat asupra măsurilor de luat, pentru a-i asigura o cât mai bună
Junc/ionare şi bineÎnfeles, existenta În viitor.
Trebue să remarcăm, cu acest prilej, spiritul de sacrificiu pe care
Înfelege comunitatea sa-I pună În serviciul acestei băi publice- singurul
~ În câmp un cal în galop profil stânga, sub cal 1882, legenda circulară: REGATUL ROMÂNIEI
•PRIMĂRIA COM R. SĂRAT.
5
Datorită faptului că în anul 1891 sunt consemnaţi trei primari: Ienache C. Zamfirescu (1888-
1890, 1891-1892), Pavel F. Robescu (1890-1891) şi Dr. Octavian Blasian ( 1891 ), este posibil
ca semnatarul din iunie 1891 să fi fost un interimar sau un ajutor de primar neconsemnat.
Baia comunităţii israelite ... 127
aşezământ din oraşul nostru, atât de imperios necesar sănătăţii şi igieniei

cetăţenilor.
E nevoe Însă de un sprijin cât mai larg, din partea autorităţilor şi a
publicului deoarece baia comunităţii este cercetată de toată lumea, fără
deosebire de rang social sau rasă. Trebue făcute toate eforturile, de a i se
spori ajutorul material cei se acordă, Întrucât după informaţiunile ce le avem,
greutăţile cu cari luptă comunitatea, pentru menţinerea acestui aşezământ,
sunt extrem de mari. Gestul de salvare trebuefăcut fără nicio precupetrie şi cu
toată graba6 •
Problema identificării pe teren a băii este destul de complexă. Avem deja
informaţia că la momentul 193 7 era singura din oraş, cercetată de toată lumea.
după acest an nemaigăsindu-se nici o informaţie care să pomenească de o baie
a comunităţii. Faptul că evreii din Râmnic erau concentraţi în perimetrul
străzilor Cuza - Vodă - Primăverii - Victoriei - Principe Ferdinand, cu
ramificaţiile Braşoveni, Gheorghiţa Lupescu, Drăgăicii, Milcov, ne poate duce
la ipoteza că baia era situată în această zonă, mai precis undeva pe str.
Principele Ferdinand, orientată spre Victoriei - Braşoveni. Totuşi, din
informaţia că nu a mai existat alt aşezământ de acest tip, logica faptului că un
astfel de edificiu trebuia aşezat mai la margine şi o informaţie de la un
contemporan 7 ne-au făcut să identificăm baia evreiască, sau cel puţin locul
unde era, cu baia comunală a oraşului, clădirile acesteia fiind la intrarea în
localitate, pe str. Mihail Kogălniceanu, pe locul unde se află acum corpul
central al Liceului Tehnologic Victor Frunză (în epocă, între Râul Râmnic şi
lazul Morilor), edificiu care apare desenat fără nici o altă remarcă pe planul
oraşului din 1912 8 .
Astfel, urmarea apelului din 193 7 (situaţie coroborată cu declinul
comunităţii evreieşti din deceniul cinci a secolului XX) a fost preluarea băii de
către municipalitate, în 1942 aflând prima dată de existenţa unui Serviciu
organizat al Băei comunale, cu personalul ce se va stabili la Începera
funcţionării băiei, personal plătit din bugetul comunei şi aflat sub ordinele
directe ale primarului9 .
6
Gazeta Liberă, nr. 81, din 20 martie 193 7, p 4.
7
Informaţie primită de la Leibovici Hană, 82 ani (născut în 1931 la Râmnicu Sărat), Ierusalim,
Israel. Au mai sprijinit demersurile noastre pentru identificarea băii: d-na Varodin Anca.
domnii Şerban Vasile şi Selegian Laurenţiu, cărora le mulţumim.
8
Marius Neculae, Planul oraşului Râmnicu Sărat-1912, în Analele Buzăului, voi. IV, Buzău,
2012, p. 229.
Primăria Oraşului R. Sărat, Regulament pentru reorganizarea şi funcfionarea sen•iciilor
9
interioare ale primăriei oraşului ... , Râmnicu Sărat, 1942 (Muzeul Municipal Râmnicu Sărat,
Secţia istorie, inv. 820), p. 2-7.
128 M. Neculae
De acum aşezământul începe să apară punctat pe planurile oraşului, ca

Baia , în zona identificată mai sus, clădirile existând în acel loc până în
10
deceniul opt al sec. XX, când au fost demolate spre a face loc unei unităţi de
învăţământ.
THE BATH OF JEWISH COMMUNITY FROM

RÂMNICU SĂRAT
Abstract
In Râmnicu Sărat had existed an important Jewish community who had

built its own edifices. Thus, this paper bas propose to present The Plan of
Jewish community's bath (1891 ), and to reveal that this bath is one and the
same with public bath of the community from second half of 20th century.
10
Serviciul Judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale, Plan al Oraşului Râmnicu Sărat, Colecţia
planuri, inv. 6 şi 4 74, verificat la data de 31.05. I 946, baia fiind la poz. 38.
Baia comunitătii israelite 129
Baia evreiască. Planşa 1.
j ;,„ •. u •
-,,1-/ ...
·~.-:~--~-
c,,;f.:1:?
,~, ..., 'Jllfl ~ I· „,-
~
Baia evreiască. Planşa 2.

130 M. Neculae
_ _ _ _G.;;._A_Z_ETA _L_IB_E_,
~_A _ _ _ _ _ _ _ __
Ba a comunitătll
evreeşti
Ea trebue aJulata. de autorltAtl
•Ide DUbllc
l• •Iii•• 1edi•I•. li••'" 11«:uar a.,,.14111 11 lg1eaice-
•• „••, dii '""'''"'"' •• (;()1f·
d11e11r11 111 """'"'"'"'" 1111r•111li
ldl•••lor •
.E M•o• , . . . dii •• •pr•-
d1• loc„11101,,, a '• l•al pr111- i'• c41 111a1 larg. d•• pa('I••
lr• olt•I• 111 d111c11/111 clilBll· o•lol"'ld/•lor ,, • p•ln•c•I• 1
"""• bdt1i 11!J111i•1alra1a d• 1Uoar11c11 boia co111••'1d/" 1111111
co1n••1lol11. c•rclllold d• 1oa1il I•••••/•·
B'a• ar•tat d1ft'c•llll/il11
'r•c• rll dHH"''" 1111 r••g - ·•I
ae11111 •'••••4•1 ,„
ţ;••111:••r•, ,,,. c•r• . . . r•114. Tr11bN f«•Uloa-
•'o 0111- 111 •/•rl•r•le. d• • 1 u 11,or1
••I •••pro ""'8•rl/or d11 I•
al, p11111r• • · • u1g•rt1 o cili
11j1110ral 111al11r•al Cii i H a·
cordd, lalrat:dl, d•'4 '•for-
MOI b•1td /Jl•C/IO•arll IÎ• /Jj. 111•1'••'1• "" '" .„.,,,. ,,••.
••111/•I•• tJr1at11111a 111 r11tor. td/•1• ca c•r• 1•/114 coanl·
Trs/1011 ad r11111orcd111. c• late•.
OCHI pnlllJ• llpiril•I dii 118•
,,.,,„
•••l-••u• •·
c1111ta• „111d111dMI• 11a111 IJ<· Gazeta Liberă din 20 martie 1937.
crif.e<• /H C•r• l•/•l•g• CO· Ir•• li• •art.
11111111/a/110 ••-1 p••ll t• ur-
11lc••I tu:••I•' M l pa/I/Ic• - G1111l•I ih u/Nr11 tuba•
•'•'f•r•I •1••41114•1 d•• ora· fdC•I f•r• 11 1c•o precap,/rle ,,
,. A(J8/r•• al/li H l#lpllr<Oll ca lt1aUI graba.
Sinagogă, str. Gheorghiţă Lupescu, nr. 3.

DOCUMENTE PRIVIND UN MARE DASCĂL BUZOIAN:
PETRE N. ŞERDINESCU
Prof. Relu STOICA
Şcoala buzoiană se mândreşte cu multe nume de dascăli eminenţi ş1

care au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea învăţământului românesc.
Unul dintre aceştia a fost Petre N. Şerdinescu.
Institutor, jurist, s-a născut la 12 septembrie 1864 în oraşul Buzău, în
casa de pe strada Culturii, nr. 4, fiul lui Nicolae Filip Şerdin, meseriaş blănar,
şi al Tincăi-Ilinca, gospodină. A rămas orfan de tată de mic copil. A ţinut
neapărat să înveţe carte şi, după ce a absolvit şcoala primară, fiind premiant în
fiecare an, a unnat cursurile Seminarului „Chesarie Episcopul" din Buzău, apoi
şi pe cele ale Seminarului „Central" din Bucureşti, ca bursier, remarcându-se la
studiul limbilor clasice, ceea ce i-a adus protecţia unor profesori ca Barbu
Constantinescu, care l-a propus bursier la o universitate din Germania,
propunere fără urmări din cauza lipsei fondurilor. În 1883 îl găsim pedagog la
Seminarul „Nifon" Bucureşti, ca în 1884, la cererea mamei sale, să fie numit
institutor la şcoala „Toma Tâmpeanu" din comuna Galbenu, judeţul Râmnicu
Sărat. În 1885 s-a căsătorit şi va avea şase copii. În 1886 a reuşit primul la
examenul de institutori de la Ploieşti, uimind comisia cu răspunsurile sale
elaborate, încât unul dintre examinatori i-a spus: „păcat că eşti sărac şi eşti
Însurat, ai atâta miez la vorbă că ai ajunge un profesor de elită". La 1 martie
1887 a fost numit institutor la Şcoala nr. 1 de băieţi din Buzău, pe care o va
sluji timp de 34 de ani şi unde a fost şi director (1917-1919). A continuat să
înveţe, luându-şi bacalaureatul în litere şi licenţa în drept la Bucureşti,
însuşindu-şi o vastă cultură şi limbile elină, latină, franceză, italiană, sârbă şi
bulgară. A avut de patru ori funcţia de revizor şcolar al judeţului Buzău şi de
şapte ori funcţia de inspector şcolar pentru învăţământul primar pentru diferite
circumscripţii şcolare. A colaborat la diverse periodice locale şi centrale. A
publicat lucrările Contribufiuni asupra contribufiunii familiei la educafiune,
Buzău, 1903, Raport asupra activităfii extraşcolare a Învăfătorilor şi a
il?fluenfei acesteia asupra mersului şcoalei rurale, 1912. Pentru activitatea pe
tărâmul învăţământului a fost medaliat cu „Răsplata Muncii" clasa I şi clasa a
II-a şi Ordinul „Coroana României" în grad de cavaler.
Tată a şase copii, de care a avut grijă să-i trimită la studii în ţară şi în
străinătate, a avut de înfruntat greutăţi materiale, dar a slujit cu credinţă

132 R. Stoica
învăţământul, încât, la moartea sa, survenită la 16 martie 1928 la Buzău,

ministrul Instrucţiunii Publice, dr. C. Angelescu, scria: „Cu adâncă părere de
rău aflu de moartea lui Petre Şerdinescu, unul din cei mai distinşi inspectori ai
invă/ământului şi devotat prieten al meu, care a adus mari servicii şcoalei
româneşti şi a cărui pierdere este adânc sim{ită de to/i acei care l-au
cunoscut". Un fost elev spunea la moartea lui: „S-a dus un suflet de elită şi un
dascăl rar„.era o adevărată recrea/ie când aveai prilejul să-fi vorbească". A
murit cu regretul că nu a apucat să realizeze lucrarea „Monografia oraşului
Buzău". Fiul său, Alexandru a fost primar al oraşului Buzău (apr.-iun.1932;
dec.194 l-iun.1942).
Pe lângă munca la catedră, activitatea metodică şi lupta pentru
drepturile învăţătorilor, Petre Şerdinescu, „ invă/atul dascăl al Buzăului", a fost
preocupat şi de elaborarea de manuale şcolare. A publicat un Abecedar, partea
I şi partea a II-a pentru clasa I primară urbană şi divizia I rurală, Bucureşti,
1913-1914, Noti/e şi îndrumări metodice la Abecedar, 1913-1914, Geografia
României pentru clasa a III-a primară, 1927 1•
Acum, la 150 de ani de la naşterea sa şi la 86 de ani de la trecerea sa
în nefiinţă, publicăm documente care atestă evoluţia profesională a acestui
dascăl buzoian de excepţie, dar şi modul în care se făceau numirile în
învăţământ şi date cu privire la istoria unor şcoli şi a unor revizorate şi
inspectorate şcolare •
2
ATESTAT DE SEMINARU CU 7 CLASE nr. 168.
Se atestă că elevul intern Şerdinescu N. Petru din comuna Buzeu,

districtul Buzeu, de religiune Creştin-Orthodox, de ani 19, a frecventat cursul
Seminarului de gradul al Ii-lea din Bucuresci şi la examenul de finele anului
şcolar asupra studiilor prescrise a meritat notele următoare:
Pentru patru clase posedă atestatul liberat de Direcţiunea Seminarului
de Buzeu sub N°. 201din16 August 1889.
Clasa a V-a 1880-1881
Teologia dogmatică (8,07) bine cu distincţiune
Limba latină (9,14) bine cu distincţiune
1
Relu Stoica, Petre N. Şerdinescu, în „Vlăstarul", s.n„ I, nr. 1/1997, p. 120-123; Relu Stoica,
Eugenia Stoica, Dascăli bu:::oieni, autori de manuale şi auxiliare didactice, Ed. Omega, Buzău,
2007, p. 260-261; Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Oameni de ieri, oameni de azi, voi. I,
Ed. Alpha MDN, Buzău, 1999, p. 411.
~ Documente originale aflate în arhiva autorului.
Un mare dascăl: Petre N. Şerdinescu ... 133
Limba elenă (9,79) bine cu distincţiune

Istoria universală antică (9,21) bine cu distincţ(iune)
Introducerea în S-ta Scriptură (7,36) bine
Elemente de psichilogia şi logică (8) bine cu distincţiune
Muzica corală (7,80) bine
Clasa a VI-a 1881-1882
Teologia morală şi pastorală (9,86) bine cu distincţ(iune)

Istoria universală mediană (9,64) bine cu distincţiune
Exegetica (9,64) bine cu distincţiune
Morala filosofică (9) bine cu distincţiune
Muzica vocală ( 1O) foarte bine
Clasa a VII-a 1882-1883
Dreptul canonic ( 1O) foarte bine

Limba elenă (9,43) bine cu distincţiune
Istoria universală nouă ( 1O) foarte bine
Patrologia (1 O) foarte bine
Elocinţa bisericească (8,50) bine cu distincţiune
Muzica vocală (9) bine cu distincţiune
Conduita conform reglementului seminariului i-a fost: Prea bună
Drept aceea i s-a dat acest atestat sub semnătura directorului şi întărit cu
sigiliul seminarului
Anul 1883 Luna Iulie 30
Director (ss) Piteşteanu Secretar (ss) Musceleanu
(Verso, de mână) Văzut de noi, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunei Publice.
Ministru (ss) indescifrabi 1
Anexat de una cotă timbrată de un leu anulată conf. ord. Onor Minister
de Culte şi Instrucţ. Publică N° 9027 din 16 iulie 1883.
II
Certificat
Direcţiunea Gimnasiului „Al. Haşdeu" din Buzeu, atestă prin acesta, că
D-l Petre N. Şerdinescu, născut în comuna Buzeu, jud. Buzeu la anul 1864
Septembrie 12, de naţiune română, de religie ortodoxă, absolvent al
Seminarului central din Bucuresci, gradul II, pentru care posedă certificatul nr.
168 din 30 Iulie 1883, făcend cererea pentru echivalenţa acestui certificat cu
134 R. Stoica
cel de liceu, până la clasa VI (şese) inclusiv, conform decisiunei Onor Minister
al Instrucţiunei N° 91 O din 14 Februarie a.c. şi regulamentului pentru
examinarea şcolarilor, cari trec trec dint'o scălă publică în altă scălă de
categorie deosebită (sub N° 1709 din 1 Iunie 1888, publicat în Monitorul
oficial N° 49 din 2 Iunie acelaş an) fiind admis, după ce s-a stabilit materiile, la
cari trebue a depune examenul de diferenţă, a obţinut următorul rezultat:
Se. Naturale (Mineralogia, Geologia şi Chimia, media 8 (opt). Matematica
(Algebra, Topografia şi Trigonometria plană şi sferică, media 6,50 (şese
501100). L. germană, media 8 (opt). L. francesă, media 6 (şese). Geografia,
media 8 (opt).
După cum se păte vedea din Procesul verbal N° 30 încheiat de
profesorii examinatori în ziua de 21 Iunie 1896.
S-a eliberat acest certificat de echivalenţă până la clasa VI (şese)
inclusiv, conform cererei reg. la N° 233 în 1O Iulie curent, spre a se servi de
dânsul, la necesitatea ce va avea.
N° 214 1896 Iulie 1O Buzeu
Director (ss) B. Iorgulescu Secretar (ss) Al. N. Ianoresa
III
ÎNVEŢ ĂMENTUL SECUNDAR DIN ROMÂNIA

Liceul „Al. Haşdeu" din Buzeu
Certificat de Examen
Direcţiunea Liceului din Buzeu încredinţează prin acesta că: Elev
Şerdinescu N. Petre născut în Buzeu, plasa Sărata, judeţul Buzeu la anul 1864
luna Septembrie 12, de naţionalitate român, de religiune ortodox, pregătit în
particular şi împlinind condiţiunile regulamentului şcălelor secundare a trecut
examenul general de clasa VII (Şepte) în Iunie 1897, obţinând rezultatele aci
însemnate:
Materiile Scris Oral Media Materiile clasei Scris Oral Media
clasei
L. română 7 7 şepte Matematica 5 5 CIIlCl
L. latină 9 8 opt 501100 Şc. naturale 9 7 opt
L. franceză 8 8 opt Ec. Şi Drept 8 8 opt
L. elenă 4 7 CIIlCl Higiena 9 8 opt
50/100 50/100
L. germană 6 7 şese 50/100 Gimnastica - 9 nouă
Istoria 7 8 şspte - - - -
50/100
Filosofia 6 8 şepte - - - -
În vederea notelor obţinute şi a disposiţiunilor reglementare

(regulamentul scalelor secundare din 23 August 1896), s-a liberat numitului
elev certificatul presinte de absolvirea clasei a VII având media generală 7,38
şi cu dreptul de a se bucura de prerogativele ce-i acordă legea şi regulamentul
şcolar.
Director, (ss) B. Iorgulescu Secretar (ss) Al. Ionaşcu
N°2
Liberat astădi 13, luna Iunie, Anul 1897
Semnătura titularului (ss) P.N. Şerdinescu
IV
N° Universităţii 524 7
Duplicat
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞCI
DIPLOMA DE BACALAREAT ÎN LITERE ŞI SCIINŢE
În numele Majestăţii Sale Regelui CAROL I
Noi Rectorul Universităţii din Bucuresci
Vedend încheierea juriului esaminator instituit la acesta Universitate în
Iunie 1897.
Vedend aprobarea dată lucrărilor juriului de D. Ministru al Instrucţiunii
publice şi Cultelor
Dăm D-lui Şerdinescu N. Petre, de naţionalitate român, de religiune
ortodoxă, născut în Buzau la anul 1864, care a obţinut media 8,73, diploma de
bacalaureat în litere şi sciinţe spre a se bucura de tote drepturile şi prerogativele
acordate de legi.
Dat în Bucuresci, la 23 Februarie 1912.
Vedută de Noi
I Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (ss) C. Litzica
Rectorul Universităţii (ss) indescifrabil
Semnătura candidatului (ss) P.N. Şerdinescu
N° Ministerului 6183
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice

Bucureşci
Biuroul A
136 R. Stoica
Seria A, N° 58330, 1 Septembrie 1899
Domnule,
Am onore să vă fac cunoscut, ca m urma recomandaţiunei
subsemnatului sunteţi numit pe diua de 1 Septembrie 1899, prin jurnalul
Consiliului de Miniştri N° 1O, provizoriu şi sub rezerva sancţi unei ul teri ore a
Majestăţii Sale Regelui, revizor şcolar al jud. Buzău, în locul D-lui Vasile
Macedonescu, care trece la catedra sa de institutor.
Veţi primi archiva şi cancelaris revisoratului cu inventar în regulă de la
predecesorul D-voastră.
Ministru, (ss) indescifrabil Director (ss) indescifrabil
D-lui Petre N. Şerdinescu, institutor cu titlul definitiv la scola de băieţi
N° 3 Buzeu.
VI
România
Bucureşci Biuroul A
Seria A, N° 75637
Domnule,
Am onoare a vă face cunoscut că M.S. Regele, cu înaltul Decret N° 22
din J Ianuarie 1905, în urma propunerii sub-semnatului a binevoit să vă
numească revizor şcolar; în această calitate sunteţi chemat a funcţiona la jud.
Buzeu, în locul D-lui Mi(hai?) Nicolescu, demisionat pe 1 Ianuarie 1905.
Veţi primi de la D-sa, cu inventariu în regulă arhiva şi zestrea
revizoratului.
Jurământul cerut de lege'l veţi depune înaintea D-lui Prefect al
judeţului.
I Ministru, (ss) Dr. Hurmuzescu Director (ss) indescifrabil
D-lui Şerdinescu P. Instit. La scoala N° 3 băieţi Buzeu.
VII
Carol I-iu
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege al României
La toţi de faţă şi viitori sănătate.
Dorind a da o probă de a Noastră bună voinţă Domnului P. N.
Şerdinescui, revizor şcolar al judeţului Buzeu, pentru serviciile aduse învăţ.
Primar şi educaţiunei populare, Noi îi cânferim medalia de Răsplată a muncii

pentru învăţământul primar clasa 11-ua.
Drept care îi dăm acest brevet subscris de Noi şi învestit cu regescul
Nostru sigiliu.
Dat în Bucureşti, la 24 februarie 1906
Carol
N°923
Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor
(ss) N. Vlădescu
VIII
N° 6459
ROMÂNIA
MINISTERUL INSTRUCŢIUNII ŞI AL CULTELOR
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Diploma de Licenţă în Drept

În Numele Majestăţii Sale Regelui Carol-iu
Noi Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Instrucţiunii şi al
Cultelor, văzând certificatul de aptitudine N° 241 O din anul 1907 aprobat de
Rectorul Universităţii prin care se constată cp D-l Şerdinescu N. Petre a trecut
examenul de Licenţă cu 3 bile albe şi 2 roşii, subiectul tezei fiind (fără teză).
Conferim d-lui Şerdinescu N. Petre, născut la anul 1864 în Comuna
Buzău, Judeţul Buzău, Diploma de Licenţă în Drept pentru a se bucura de toate
drepturile şi prerogativele acordate de legi.
Bucureşti, anul 1912, luna Martie 13.
I Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Instrucţiunii şi al Cultelor (ss) C.
Litzica
Directorul învăţământului secundar şi superior (ss) N. Dumitrescu
Rectorul Universităţii (ss) Pangrati Decanul Facultăţii (ss) indescifrabil
Semnătura purtătorului (ss) P.N. Şerdinescu
IX
România. Bucureşti.
Seria A, N° 3893
138 R. Stoica
Domnule,
Avem onoare a vă face cunoscut, că Ministerul prin decizia N°
3 893/911 vă numeşte pe 19 ianuarie 1911 în mod provizoriu în postul de
revizor şcolar el. ra al Jud. Buzeu în locul D-lui C.V. Ficşionescu, rechemat la
catedră D-sale de la şcoala de băieţi N°1 Botoşani pe aceiaşi zi.
Aducându-vă aceasta la cunoştinţă sunteţi invitat a lua de la O-sa cu
inventar în regulă arhiva şi zestrea revizoratului.
Jurământul cerut de lege îl veţi depune înaintea D-lui Prefect.
I Ministru (ss) indescifrabil Director ((ss) indescifrabil
Domnului Petre Şerdinescu institutor la şcoala de băieţi N° 1 din Buzău.
Ministerul Instrucţiunii şi
al Cultelor
Direcţiunea învăţământului primar şi normal-primar
Seria A. Biroul A, N° 73666, 1912 Octombrie 4
Domnule Inspector,
Avem onoare a vă face cunoscut că Ministerul prin decizia N°
73666/912 vă numeşte în mod provizoriu pe ziua de 1 Octombrie 1912, în
postul de inspector şcolar primar la Circ. II Focşani, în locul devenit vacant
prin transferarea D-lui C. Teodorescu la Circ. VI Piteşti.
Aducându-vă aceasta la cunoştinţă vă invităm ca să luaţi în primire de
la D-sa cu inventar în regulă arhiva şi zestrea inspectoratului.
I Ministru (ss) indescifrabil I Director (ss) indescifrabil
D-lui Petre Şerdinescu inspector şcolar particular.
XI
al Cultelor
Seria A. Biroul A, N° 91788
Domnule Inspector,
Avem onoare a vă face cunoscut ca pe ziua de 3 decembrie 1912 D-l
Scarlat Popovici, institutor şi director la şcoala de băieţi N° 1 din Tecuciu, este
numit în postul de inspector şcolar primar Circ. II Focşani, în locul O-vs, care
pe aceiaşi zi, urmează a vă lua postul de la şc. N° 1 băieţi Buzău, unde sunteţi
titular.
Aducându-vă aceasta la cunoştinţă, vă invităm ca să-i daţi în primire cu
inventar în regulă arhiva şi zestrea inspectoratului. Veţi depune permisu la
Minister.
I Ministru (ss) indescifrabi 1 Director (ss) indescifrabil
D-lui Petre Şerdinescu inspector şcolar primar Circ. II Focşani.
XII
al Cultelor
Direcţiunea învăţământuluiprofesional şi particular
Seria G. N° 18844. Biroul A
Domnule Institutor,
Am onoare a vă face cunoscut că în urma recomandaţiunei
subsemnatului Majestatea Sa prin Înaltul Decret Regal N° 1814 din 21 martie
1912 a binevoit să aprobe numirea D-v. pe ziua de 1 Aprilie 1912 în postul de
inspector al învăţământului primar particular.
Comunicându-vă aceasta vă rog să vă prezentaţi la Minister pentru a
depune legiuitul jurământ.
D-lui Şerdinescu N. Petre Buzău.
XIII
al Cultelor
Domnule,
Avem onoare a vă face cunoscut ca m urma recomandaţiei
Subsemnatului, M.S. Regele, cu decretul regal N° 4030, vă numeşte în postul
de revizor şcolar al judeţului Buzău, pe ziua de 1 iunie 1913 în locul D-lui G.
Tisescu, care pe aceiaşi zi se recheamă la catedra sa de institutor şi director de
la şcoala de băieţi din Mizil.
140 R. Stoica
Aducându-vă aceasta la cunoştinţă, vă invităm ca să luaţi în primire cu

inventar în regulă de la D-l Tisescu, arhiva şi zestrea revizoratului, şi să intraţi
în atribuţiunile postului ce vi se încredinţează, după ce mai întîi veţi depune
jurământul cerut de lege înaintea Domnului Prefect al Judeţului.
Veţi înainta fotografia pentru permisul pe căile ferate române.
D-lui P. Şerdinescu, institutor şi director şcoala N° 1 băieţi Buzău.
XIV
al Cultelor
Seria A. Biroul B, N° 30243
Domnule,
Avem onoare a vă face cunoscut că în urma propunerei subsemnatului
Majestatea Sa Regele prin înaltul Decret Regal N° 2287 din 1 iunie a.c. a
binevoit să vă confere medalia „Răsplata Muncei" pentru învăţământul primar
clasa I drept încurajare şi răsplătire pentru serviciile ce aţi adus învăţământului
primar şi educaţiunei populare.
Odată cu aceasta vi se înaintează brevetul şi medalia respectivă.
I Ministru (ss) C.I.Praja Director I Inspector general (ss) indescifrabil
D-lui Petre Şerdinescu, Revizor şcolar Buzău.
xv
al Cultelor
Domnule Revizor,
Am onoare a vă face cunoscut că în urma recomandaţiei subsemnatului
M.S. Regele cu înaltul decret regal N° 242/914 a binevoit să aprobe numirea D-
lui Raiciu Alexandru în postul de revizor şc. el. I Buzău pe ziua de 17 ian. '914
în locul Dv.
Aducându-vă aceasta la cunoştinţă vă invităm să vă prezentaţi la
catedra Dv. unde sunteţi titular. Veţi da în primire cu inventar în regulă, arhiva
şi zestrea revizoratului D-lui Raicu şi veţi înainta permisul pe C.F.R.

D-lui Petre Şerdinescu, revizor şc. Jud. Buzău.
XVI
al Cultelor
Direcţiunea învăţământului Primar şi Normal-Primar
Domnule,
În urma recomandaţiunii subsemnatului, M.S.R. prin Î.D.R. N°
41311919 a binevoit să aprobe numirea Dv. pe ziua de 15 sept. a.c. în postul de
inspector şcolar primar.
Veţi depune jurământul cerut de lege.
I Ministru (ss) Valaori Director, (ss) indescifrabil
Domnului Şerdinescu Petre instit. La şcoala de băieţi N° 1 din Buzău.
XVII
România
al Cultelor
Domnule Inspector,
Avem onoare a vă face cunoscut că Ministerul prin decizia N° 7509/920
a hotărât să faceţi parte din circ. VIII Constanţa având a inspecta judeţele:
Durostor şi Caliacra.
I Ministru (ss) indescifrabil Director, (ss) N. Niculaescu
D-lui P. Şerdinescu, inspector şc. al circ. VIII Constanţa.
XVIII
al Cultelor
Direcţiunea învăţământului Secundar şi Superior
(Dir. III) N° 32839
142 R. Stoica
Domnule Inspector,
Avem onoare a vă face cunoscut că prin Î.D. Regal N° 1522 M.S.
Regele, pe baza raportului subsemnatului şi întemeiat pe dispoziţiile art. 105
din legea asupra organizării ad-ţiei Centrale a acestui Departament, vă
recheamă la catedra D-v. din învăţământul primar pe ziua de 1 aprilie a.c.
I Ministru (ss) N.V. Haneş Director (ss) indescifrabil
D-lui P. Şerdinescu, inspector al înv. Primar - Buzău
XIX
România
Ministerul Instrucţiunii
Biroul A, N° 17335/922
Domnule,
Avem onoare a vă face cunoscut ca m urma recomandării
subsemnatului Maestatea Sa prin înaltul Decret Regal N° 994/922 a binevoit să
aprobe numirea D-voastră pe ziua de 20 Februarie '922 în postul de inspector
şcolar primar în locul D-lui Oh.Simion.
Comunicându-vă aceasta vă invităm să luaţi în primire postul ce vi s-a
încredinţat după ce mai întâi veţi depune jurământul legal.
I Ministru (ss) indescifrabil Director (ss) indescifrabil
D-lui Petre Şerdinescu Şc. Pr. N° 1 băeţi Buzău
XX
România
Revizoratul Şcolar al Jud. Buzău
N°972/1922 luna Martie, ziua 16
Domnule Institutor,
Am onoare, a vă face cunoscut că, prin Înaltul Decret Regal, N°
994/922, Majestatea Sa a binevoit, a aproba numirea Dvs., pe ziua de 20
Februarie, 1922, ca Inspector Şcolar primar, în locul D-lui Gh. Simion.
Revizor Şcolar (ss) indescifrabil Secretar (ss) F. Marinescu
Domnului Petre Şerdinescu - Institutor Şc. N° 1 băeţi. Loco.
XXI
România
Decanul Corpului de Advocaţi
din Jud. Buzău
Carte de advocat
D-l Petre N. Şerdinescu, fiind înscris ca advocat, cu titlul de licenţiat în
drept de la Universitatea din Bucureşti, i se eliberează prezenta carte spre a-i
servi la exercitarea profesiunei în tot cuprinsul Regatului României.
Decan, (ss( Gh. C. Moscu Secretar (ss) indescifrabil
N° 43, 1922 Noembrie 22
XXII
România
Ministerul Instrucţiunii (ştampilă 5 mai 1923)
Direcţiunea Generală
Învăţământ Secundar şi Superior
Biroul A, N° 41325
Domnule Inspector,
Avem onoare a vă face cunoscut că prin decizia acestui Minister N°
41325, aţi fost delegat, pe ziua de 1 Mai a.c. să îndepliniţi funcţia de inspector
al învăţământului primar, pentru şcoalele din regiunea X cu reşedinţa la
Constanţa.
I Ministru (ss) indescifrabil I Director General (ss) indescifrabil
Domnului P. Şerdinescu, inspector şcolar al circ. VIII Constanţa.
XXIII
România
Ministerul Instrucţiunii
Seria A. Biroul A, N° 136989/925
Domnule Inspector,
Am onoare a vă face cunoscut că Majestatea Sa Regele, prin Înaltul
Decret Regal N° 3496/925, în urma recomandărei subsemnatului a binevoit să
aprobe pe ziua de 15 Noembrie 1925, numirea D-voastră ca inspector Şcolar
Primar inamovibil de Circumscripţie la Regiunea X şcolară Constanţa, având a
144 R. Stoica
vă bucura de toate drepturile ce decurg din această numire, păstrându-vă toate

gradaţiile ce aţi câştigat în învăţământ.
Ministru (ss) Dr. Angelescu
Secretar General (ss) indescifrabil
Domnului Inspector Şcolar Primar Şerdinescu P., Regiunea X şc.
Constanţa
XXIV
Biserica Autocefală Ortodoxă Română

Sfânta Episcopie a Buzăului
N° 3170. 1925 Decembrie 31
Domnule,
În urma votului dat de adunarea eparhială extraordinară în şedinţa sa de
la 1O Decembrie a.c. aţi fost ales ca membru în Consiliul eparhial, în secţia
culturală, pe termen de şase ani, cu începere de la 1 Ianuarie 1926.
Noi, potrivit art. 139 din Statutul Legei pentru organizarea bisericii
ortodoxe, aprobăm această alegere şi vă rugăm ca în ziua de 12 Ianuarie 1926
ora 11 a.m. să vă prezentaţi la reşedinţa Noastră episcopală, spre a depune
legiuitul jurământ.
Primiţi arhiereşti binecuvântări
Episcop (ss) t Ghenadie Asesor Director (ss) Jean Stan Popescu
D-sale Domnului P. Şerdinescu membru al Consiliului Eparhial, secţia
culturală, Loco.
xxv
Administraţia financiară de Constatare Mixtă Buzău
Extras de pe procesul-verbal de Evaluare şi Taxare aprobat de
Ministerul de Finanţe cu ordinul N° 1O1052/934.
Aprobăm prezentul proces-verbal de evaluare a succesiunii def. Petre
Şerdinescu, din comuna Buzău, str. Salvărei 6, decedat la 16 Martie 1928, după
cum urmează:
Avere mobilă ---------
A vere imobilă 230000
Total activ brut 230000
Se scad sarcini şi cheltueli de înmorm. 115000
Activ succesoral net 115000
Pentru care D-nii Alexandru Şerdinescu, Lucia Ionescu, Sevasta

Şerdinescu, Petre Şerdinescu şi Eleonora Şerdinescu, domiciliaţi în comuna
Buzău, în calitate de fii, fiice şi soţie să plătească următoarele: Lei 3450 taxa
succesiunii, calculat a câte lei 690 fiecare moştenitor.
Prezentul extras fiind conform cu originalul se atestă de noi şi urmează
a se înmâna, conform art. 69 din lege, moştenitoarei Eleonora Şerdinescu, fiică,
din comuna Buzău, str. Salvărei N° 6.
Administrator financiar (ss) indescifrabil Şef de secţie (ss) indescifrabi_I
DOCUMENTS CONCERNANT UN GRAND PEDAGOGUE

DE BUZĂU: PETRE N. ŞERDINESCU
Resume
Petre Şerdinescu a ete un enseignant de Buzău, un homme exceptionnel,

une personne qui s' est dediee a l' ecole et a l' enseignement roumain plusieurs
fois, comme instituteur, inspecteur des ecoles elementaires et des lycees. Les
documents reproduits mettent en evidence Ies etapes de son devenir et son
activite au service de l' ecole roumaine.
O SCRISOARE DE LA BAZIL IORGULESCU
Ilie MÂNDRICEL
Pentru cei care „scormonesc prin cenuşa veacurilor", ca o compensaţie,

arhivele oferă din când în când unele dintre cele mai plăcute surprize. O
asemenea întâmplare fericită a fost pentru mine să identific în fondurile
documentare ale Bibliotecii Academiei Române o scrisoare din martie 1902 a
profesorului buzoian Bazil Iorgulescu adresată lui Ioan Bianu, directorul
Bibliotecii Academiei.
La data respectivă, Ioan Bianu era unul dintre reprezentanţii de seamă
ai culturii româneşti. Se afirmase în domeniul filologiei, publicând „Predicile"
lui Antim lvireanu, „Psaltirea în versuri" a mitropolitului Dosoftei şi „Psaltirea
Scheiană", iar ca bibliograf îşi începuse principalele opere, care, continuate, îl
vor impune ca o autoritate în domeniu: „Catalogul manuscriselor româneşti" şi
„Bibliografia românească veche, 1508 - 1830". Era membru corespondent al
Academiei din 1887 şi în 1902 devine membru activ, fiind tot din acest an şi
profesor de literatură română la Universitatea din Bucureşti.
La rândul său, Bazil Iorgulescu, profesor şi director al gimnaziului din
Buzău, autorul celebrului „Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al
judeţului Buzău", 1892, lucrare premiată cu premiul Ioan Fătu al Societăţii
Geografice Române, este o personalitate arhicunoscută buzoienilor şi mai ales
elevilor şi profesorilor Colegiului Naţional „B. P. Haşdeu" din Buzău. Aflat în
1902 la apogeul carierei sale, care rămâne una neîmplinită, întreruptă brusc
peste doi ani de un deces surprinzător, ca orice personalitate ştiinţifică
autentică, se simţise puternic atras de faptele trecutului, de istorie.
Documentarea pentru „Dicţionar ... " îi oferise prilejul de a cunoaşte la faţa
locului principalele situri arheologice din judeţ, monumentele mai însemnate
ale trecutului şi, la general vorbind, întreaga zestre de vestigii ale civilizaţiei
materiale şi spirituale a românilor trăitori din cele mai vechi timpuri pe aceste
meleaguri. Nu de puţine ori a fost primul care a semnalat urme ale trecutului în
diferite colţuri ale judeţului nostru.
Scrisoarea pe care o vom reproduce în continuare se înscrie pe linia
acestor preocupări istorico-documentare ale dascălului nostru. Ea relevă
convingerea sa că istoria nu se poate scrie fără a recurge la documente. De
aceea, în peregrinările prin localităţile Buzăului fusese preocupat şi de a
148 I. Mândricel
strânge mărturiile documentare ale trecutului, preluând de la săteni contra cost

vechi hrisoave domneşti, zapise de vânzare-cumpărare, diate, foi de zestre etc.
Acţiunea sa a salvat de la distrugere sau pierdere definitivă numeroase
asemenea mărturii ale trecutului. Cu generozitate, Iorgulescu a făcut ca aceste
bunuri de importanţă ştiinţifică majoră să poată intra în patrimoniul naţional,
donând achiziţiile sale celui mai înalt for ştiinţific al ţării - Academia Română.
A făcut-o cu convingerea că va fi util celor care peste timp îşi vor propune să
scrie istoria judeţului sau a oraşului Buzău. Nu mulţi dintre contemporanii săi
erau capabili de o astfel de acţiune prospectivă.
Cu Ioan Bianu şi, prin el, cu Academia şi publicaţiile sale, Bazil
Iorgulescu, după cum ne lasă a înţelege scrisoarea, se afla în legătură de mai
multă vreme, el fiind un mai vechi donator de documente. Avea cunoştinţe
temeinice în domeniu, ştiind să discearnă grâul de neghină. Dorind a ne edifica
personal (şi, bineînţeles, pe cititori) asupra contribuţiei acestui buzoian de
excepţie la constituirea fondurilor documentare şi de manuscrise ale bibliotecii
forului academic românesc, am apelat la analele instituţiei, care consemnează
cu exactitate donaţiile sale. Le voi enumera, păstrând grafia şi redarea lor cât
se poate de laconică:
1) Şedinţa de la 13 octombrie 1900: „Se primesc în dar documente
istorice din secolii XVII şi XIX: 5 de la d-l B. Iorgulescu, profesor la Buzeu" 1;
2) Şedinţa din 9 februarie 1901: „De la d-l B. Iorgulescu, profesor la
Buzeu, se primesce în dar manuscriptul original al discursului ţinut la Aprilie
1825 de Chesarie Episcopul Buzeului la instalarea lui în scaun" 2 ;
3) Şedinţa de la 30 noiembrie 1901: „Se decide a se primi cu mulţumire
darurile d-lor G. Constantinescu - Râmniceanu şi B. Iorgulescu,
recomandându-se Delegaţiunii îndeplinirea dorinţelor exprimate" 3 ;
4) Şedinţa de la 25 ianuarie 1902: „De la d-l B. Iorgulescu, profesor la
Buzeu, se primesc 17 documente istorice, cerând să i se dea în schimb mai
multe publicaţiuni de ale Academiei. Cererea se aprobă" 4 ;
5) Şedinţa publică din 8 februarie 1902: „De la d-l B. Iorgulescu, fost
Director al liceului din Buzeu, se primesc în dar: 1) un volum manuscris în
format mic, în care se cuprind diferite cântări bisericesci în limbile slavonă şi
greacă, cu indicaţiunile tipiconale în limba slavonă; 2) <O carte cu titlul în
greceşte>, G. K., Moscva, 1808"5;
1
Analele Academiei Române, Seria II, Partea administrativă şi desbaterile, tom XXIII, 1900 -
190 I, Buc., Inst. de arte grafice Carol Gobl, 190 I, p. 41.
2
Ibidem, p. 75.
3
Idem, tom XXIV, 1901-1902, Buc„ ed. cit„ p. 62.
4
Ibidem, , p. 96.
5
Ibidem, p. 104.
O scrisoare de la Bazil Iorgulescu 149
6) Şedinţa publică din 8 martie 1902: „De la d-l B. Iorgulescu, fost

Director al liceului din Buzeu, se primesc în dar 30 documente istorice: un
chrisov de la 1553 şi 29 diferite acte din secolii XVlTI şi XIX, precum şi doue
foi de manuscripte vechi" 6 ;
7) Şedinţa de la 17 mai 1902: „De la d-l B. Iorgulescu, fost Director al
Liceului din Buzeu, se primesc în dar următ6rele cărţi: I) „Octoih", tipărit la
Buzeu, la 1700; 2) <O carte cu titlul în greceşte>, Veneţia, 1709" 7.
Cercetând o parte a valorosului fond de manuscrise slave pe care îl
deţine B. A. R., am putut vedea şi Mss. sl. 452. Este un Minei pe luna
septembrie, are 162 de file şi datează din secolul al XVI-iea. Pe coperta a 3-a
are această însemnare a lui Ioan Bi anu: „Minei, finele sec( olului al) XVI (-lea)
dat de mitropolitul Luca mănăstirii Izvoranu, din judeţul Buzău, fundată de
dânsul, pe când era episcop al Buzăului. Manuscrisul a fost cumpărat cu 90 lei
de la d( omnul) B( asil) Iorgulescu, profesor la Buzău. Septemvrie 1900" 8 •
Ca o dovadă a preocupărilor istorico-documentare ale lui B. Iorgulescu,
voi aminti şi faptul mai puţin cunoscut că în 1899 profesorul a donat oraşului
în care trăia şi profesa, adică Buzăului, reprezentat de primarul Nicu I.
Constantinescu, copia unui hrisov emis de cancelaria domnitorului muntean
Matei Basarab la 13 iulie 1653. Adresându-se iuzbaşilor, hotnogilor,
călăraşilor, slujitorilor şi tuturor orăşenilor din târgul Buzăului, domnitorul le
cere ca după marele foc ce le-a distrus casele, care fuseseră aşezate pe locul
Episcopiei Buzăului, să nu şi le mai refacă pe vechiul loc, ci pe locul domnesc
al oraşului, ca să nu se mai facă „iar pacoste şi răutate mănăstirii ( ... ), ci aveţi
voi unde vă puneţi casele şi târgul. Iar care vor face într-alt chip, să ştie bine că
mare certare va avea de către domnia mea. Aceasta vă scrie domnia mea şi
într-alt chip să nu faceţi" 9 .
Prin cercetările noastre, am reuşit să identificăm câteva dintre comorile
menţionate mai sus. Una dintre donaţiile sale mai vechi este, conform
însemnării donatorului de pe fila 1: „Condica Mănăstirii Berca, din comuna
Pleşcoiu, jud. Buzeu. Fondată de Mihalcea stolnicul Cândescu şi de soţia sa
Alexandrina Cantacuzino în anul 1694". La primirea donaţiei, s-a adăugat:
„Dăruită Academiei Române de d-l B. Iorgulescu, profesor la Buzeu. Şedinţa
30 No<i>embrie 190 I". Pe fila 25, jos: „B. Iorgulescu/ Buzeu" şi la final, notat
tot de mâna profesorului: „Peste tot 36 foi. 190 I No<i>embrie 12. B.
Iorgulescu, Buzeu". Pe aceeaşi pagină, o ştampilă rotundă, având scris pe
6
Ibidem, p. 120.
7
Idem, tom XXV, 1902-1903, Buc„ ed. cit., p. 22.
8
Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise şi carte rară, Mss. sl. 452.
9
Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, voi. XXXVIII, Buc„ Ed. Acad„ 2009,
pp. 166-167.
150 I. Mândricel
margine „Cărţi din Biblioteca", iar la mijloc „Vasile Iorgulescu, Buzeu". În

această condică au fost copiate actele de proprietate ale mănăstirii Berca (sau
Cetăţuia). Primul act transcris este din 27 septembrie 1638, iar ultimul din
1787. Sunt însă şi unele din veacul al XVI-lea, cum ar fi copia hrisovului emis
de Vlad Vintilă Voievod la 11 decembrie 1534 pentru moşia SibiciuJO. Actele
se referă la moşiile cu care aşezământul monahal fusese înzestrat de ctitor sau
pe care a reuşit să le achiziţioneze de-a lungul timpului singur: moşia Pâclele,
viile de la Săpoca, moşia Şchiopeni, de pe apa Câlnăului, moşia Urlători,
moşia Bădeni, moşia Văceni sau Pleşcoi de Jos etc. În total, se găsesc aici 95
de acte, câteva cunoscute doar din această sursă 11 •
În ceea ce priveşte manuscrisul cu cântări bisericeşti preluat prin
donaţie în şedinţa din 8 februarie 1902, l-am identificat a fi Manuscrisul
românesc 1.865. A fost copiat la mijlocul secolului al XVIII-iea, are într-
adevăr un format de buzunar (9 x 7,5 cm) şi conţine 146 de file. Catalogul
manuscriselor româneşti din Biblioteca Academiei îl prezintă a fi
<Catavasier>, cu texte româno-slavo-greceşti scrise cu litere chirilice, chiar şi
cele în greceşte 12 • Textele sunt scrise cu cerneală neagră, iar iniţialele şi
indicaţiile tipiconale cu roşu şi în româneşte. Ex. F 33 „Podobie. Glas 4"; f.
122: „Stihurile Blajenilor"; f. 126 v: „Rânduiala Liturghii a marelui Vasilie.
Aceasta se cântă în loc de Ghios"; f. 128: ,,În Joia cea Mare"; f. 128: „Aciastea
să cântă când să îmbracă arhiereul" etc. Multe file conţin frumoase frontispicii
în peniţă, cu motive geometrice şi vegetale: f. 11, 54, 62, 74, 90 v, 110, 122,
135 etc. La început şi la sfârşit s-au adăugat la legat câte 8 foi albe. Filele 18 -
24 au fost legate invers. Pe filele 25 v - 29 versurile catavasiilor sunt în
româneşte. Ex. „D-acum voi muri. Întru măgură înaltă mă voi sui. Şi îndărăt
mă voi uita. Vedea-voi pământul şi eu. Şi voi zice: morminte, morminte.
Priimeşte trupul mieu. Că aceste lemne şi aceste pietre. De pre împrejurul meu.
Sântum mie veşminte. De părinţii mei făcute ... ". Pe fila 97 este desenată în
peniţă pecetea episcopului Inochentie al Făgăraşului, cu legenda scrisă în
slavoneşte pe marginea unui cerc cu diametrul de 6,5 cm. Pe a doua filă albă
de la început, scris de mână cu cerneală neagră: „Dăruit Academiei Române de
B. Iorgulescu de la Buzeu/ 8 Febr(uarie) 1902./ N. B. Aşa legat cum este". Pe
ultima filă, scris cu creionul de mâna donatorului: „Conţine 146 foi" 13 •
10
Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise şi carte rară, Documente istorice,
CMXLJII I 29.
11
Ibidem, Documente istorice, CMXLJII/ 1 - 30.
12
Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, Buc., Ed. Şt. şi Enciclop., voi. II,
1983, p. 85.
13
Biblioteca Academiei Române, Mss. rom. 1685, pass.
Manuscrisul discursului ţinut de episcopul Chesarie cu ocazia numirii

sale ca episcop la Buzău, despre care se aminteşte în nota nr. 2, a fost ţinut la
numire (adică la Bucureşti), nu la instalare (la Buzău), după cum a demonstrat
preotul cărturar Gabriel Cocora 14 • Sunt două foi pline cu scrisul inconfundabil
al proaspăt numitului episcop, redactate înaintea susţinerii discursului, după
cum arată cele două adausuri marginale, al căror loc în text este notat cu
semnul x). Acest discurs, neobişnuit şi cu totul original este un patetic îndemn
la unire, la iubirea Patriei şi la acţiune pentru propăşirea ei, spre a se
transforma în final într-o slăvire a anului 1821, văzut ca moment de cotitură pe
drumul eliberării şi progresului Ţării. La început, pe prima foaie, s-a notat cu
cerneală: „Discursul Episcopului Chesarie ţinut cu ocasiunea instalărei sale pe
scaunul Episcopiei Buzeu, în 1825 Aprilie(i)e". Iar la final, scris de aceeaşi
mână cu aceeaşi cerneală: „8. Iorgulescu/ 1901Februarie8/ Buzeu" 15 .
Interesul particular al scrisorii despre care vorbim constă în faptul că ea
este inedită, fiind abia acum publicată pentru prima oară. Autorii masivei ediţii
critice „Scrisori către Ioan Bianu" nu au cunoscut-o şi, deci, nu au putut-o
publica 16 . În acelaşi timp, scrisoarea îl arată pe profesorul de la Buzău ca pe o
persoană dornică de a fi la curent cu „stadiul cercetărilor" în domeniile care îl
interesau, printre care la loc de cinste se afla istoria. Nu era stăpânit nicidecum
de complexul timorant al izolării provinciale. Totodată, înţelegem că printre
buzoieni faima sa de cumpărător de acte vechi era bine consolidată. În felul
acesta, prin strădania, cheltuiala şi generozitatea unor oameni ca profesorul
buzoian, puţinilor cercetători care consultă azi la Cabinetul de manuscrise şi
carte rară al Bibliotecii Academiei Române fişele celor peste un milion şi
jumătate de acte vechi ale fondului „Documente istorice" (întoarse acum
„acasă" după o preluare nu tocmai dreaptă de către Arhivele Naţionale) li se
oferă prilejul de a găsi cotele documentelor care îi interesează spre a le putea
cere pentru consultare. Apreciem că, după Dionisie Romano, fostul episcop al
Buzăului, profesorul Bazil Iorgulescu a fost al doilea buzoian care a contribuit
14
Episcopia Buzăului. o vatră de spiritualitate şi simţire românească, Buzău, Ed. Episc.
Buzăului, 1986, p. 142.
15
Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise şi carte rară, Documente istorice,
CMXXXVIl/62
16
Scrisori către Ioan Bianu, ediţie, prefaţă şi note de Marieta şi Petre Croicu, Buc., Ed.
Minerva, 5 voi., 1974 - 1980.
152 I. Mândricel
substanţial la îmbogăţirea zestrei istorico-documentare a Bibliotecii Academiei

prin donarea (rareori prin vânzarea) de documente, manuscrise şi cărţi vechi,
pe care el le procurase prin însemnate sacrificii materiale.
Iată acum textul scrisorii:
„Stimate şi iubite Domnule Bianu,
V-am expediat adi un pachet cu 30 acte vechi, între care şi un pergament
slavon, pe care le ofer Academiei.
Ve rog forte mult să-mi trimiteţi în schimb: fascicolele IV şi V din
bibliografia românească veche, operă a Dumitale, care au apărut acum. Pentru
care ve voi remâne forte îndatorat şi recunoscător.
Stimate Domn, ier<i> am primit o epistolă de la Costache Săsianu din
comuna Calvini, jud<eţul> Buzeu, prin care mă aviseză că îndată ce se va mai
încăldi vremea va veni cu actele sale veichi să mi le vândă. El are 13 hrisove,
dintre care 3 iscălite de Mihai Viteazul. Cum va veni, le voiu cumpăra şi le
voiu oferi iară Academiei sau Dumitale, după cum mă vei avisa.
Stimate Domn, pote că nu tote actele <pe> care vi le trimit interesează
Academia, dar iată motivul care îmi impune a le cumpera pe tote. În tot judeţul
Buzeu se şcie că eu cumper acte veichi şi toţi moşnenii sau alţi ţerani dacă au
trebuinţă de parale vin cu actele veichi la mine ca se le cumper. Dacă nu le-aş
cumpera, s-ar răspândi vorba prin judeţ că eu nu mai cumper şi aş<a> nu mai
miar aduce şi în acest cas cine şcie ce acte de valore s-ar pierde. Dar
cumperându-le, tote vor veni la mine şi de la mine la Academie. Cine s-ar fi
aşteptat ca la un ţeran din Măgura să găsescu epistola lui Talleyrand, pe care v-
am trimis-o. Acesta îmi impune a cumpera tot şi a le trimite Academiei, iar
Domnia-Vostră, de credeţi necesar, veţi face o selecţie deosebită cu actele
Buzeului, pe care le va utilisa celi ce va <vor> scri<e> istoria acestui judeţ sau
oraş.
A visaţi-mă de primire.
Analele Academiei pe anul 1901 au apărut?
Salutări cordiale.
(ss) B. Iorgulescu.
1902 Martie 1, Buzeu".
A LETTER FROM BAZIL IORGULESCU
Abstract
In this study the author brings to the light an unpublished letter

discovered among the "Historical documents" of the Academy's Library. The
letter was written by the professor Basile Iorgulescu from Buzău and it was
sent at the last century to Ioan Bianu, the director of the Academy Library and
secretary of the highest scientific forum of the country. The letter reveals the
interest for history of the sender and his previous relations with the Romanian
Academy and its library. After Dionisie Romano, the former bishop of Buzău,
professor B. Iorgulescu was the second person from Buzău who had a
significant contribution to the enrichment of the historical and documentary
heritage of the Academy Library, by donating (seldom selling) documents,
manuscripts and old books.
COLABORAREA DINTRE PRIMĂRIA BUZĂU ŞI ARMATĂ
PENTRU CONSTRUIREA DE CAZĂRMI
1882-1916
Prof. dr. Viorel GHEORGHE
Obţinerea independenţei a permis României să-şi dezvolte instituţiile în

conformitate cu interesele sale. Situaţia politică externă impunea dezvoltarea
armatei române, atât numeric cât şi organizatoric. Ca urmare, creşte numărul
unităţilor militare care se găseau dislocate pe tot teritoriul ţării. Acest fenomen
a obligat autorităţile de la Bucureşti să aloce fonduri importante pentru
construcţia de noi cazărmi.
Conform obiceiului european, aceste cazărmi au fost înfiinţate în marile
oraşe ale ţării şi mai ales în capitalele de judeţ. A vând o arhitectură în pas cu
vremurile, construcţiile militare au contribuit la modernizarea şi chiar la
înfrumuseţarea oraşelor. În timp, în jurul cazărmilor au apărut noi cartiere,
locuite cu precădere de către militari.
Oraşul Buzău avea cazănni pentru dorobanţi şi călăraşi. Adoptarea însă
a unei noi legi a recrutării, care presupunea creşterea considerabilă a
efectivelor, făcea urgentă extinderea acestora.
Ordinul nr. 9984 din 27 iunie 1882 al Ministerului de Interne, semnat
de I.C. Brătianu, care ocupa ad-interim acest post, alături de cel de prim-
ministru, adresat prefecturii judeţului Buzău şi primăriei oraşului aducea
precizări importante. ,,În toţi anii recruţii dorobanţilor şi călăraşilor trebuiesc
concentraţi de la 2 la 3 luni pentru instrucţiunea lor. Până acum recrutarea
făcându-se târziu, recruţii nu preferă să fie chemaţi decât vara. În aceste
condiţii, guvernul se află în greaua posiţiune ca să sustragă de la cultura
pământului mii de braţe tocmai în toiul muncii sau să lase în aşa neîngrijire
instrucţia acelei părţi a armatei, care astăzi constituie principala sa forţă. Iată de
ce ... în legea de recrutare care e înaintată Corpurilor legiuitoare s-a dispus ca
toate operaţiunile de recrutare să fie terminate la finele lunii ianuarie a fiecăriu
an şi recruţii să fie chemaţi pentru instrucţiune la 1 februarie, astfel ca
instrucţiunea să fie terminată cel mai târziu la finele lunii aprilie, adică la acea
epocă unde încep lucrările agricole .... Cum însă în aceste trei luni timpul este
aspru şi serviciul nu se poate face în loc descoperit s-a găsit o cale să se
construiască săli pentru această ocazie. Pe de altă parte judeţele fiind deja

156 V. Gheorghe
împovărate cu alte cheltuieli s-au destinat fonduri din tezaurul public pentru a
lor construire" 1•
Guvernul era îngrijorat de faptul că o parte însemnată a bărbaţilor din
mediul rural nu puteau participa la muncile agricole. Era o problemă complexă,
pe de o parte ţăranii fiind nemulţumiţi de faptul că nu-şi pot lucra pământul şi
nu-şi puteau procura celei necesare traiului, pentru ei şi familiile lor, iar pe de
altă parte, marii proprietari de pământ rămâneau fără forţa de muncă necesară.
Pentru a împăca oarecum, aceste nemulţumiri şi interese, guvernul a găsit
soluţia concentrării soldaţilor în timpul iernii, când nu exista activitate agricolă
semnificativă.
Noile cazănni nu trebuiau construite oriunde, pe orice fel de teren.
Conducerea Ministerului de Război stabilise încă din 24 iunie 1882 cu ordinul
nr. 1034 condiţiile necesare. ,,În privinţa tărâmurilor (terenurilor n.n.) pe care
trebuie să se prevadă judeţelor pentru ridicarea cazărmilor armatei teritoriale,
avem onoare a vă supune la cunoştinţă; 1. Că pentru o cazarmă de un regiment
de dorobanţi din două batalioane, cu stat major de regiment, o hală de exerciţiu
va trebui să aibe o lungime de 250 metri şi o adâncime de 200 metri (5
hectare). 2. Pentru un stat major de călăraşi pentru judeţele ce au, tărâmul,
(terenul, n.n.) va avea o lungime de 80 de metri şi o adâncime de 40 metri,
deosebit pentru fiecare escadron de călăraşi, câte o lungime de 100 metri şi o
adâncime de 150 metri sau pentru un stat major de regiment cu două
escadroane o lungime de 150 metri şi o adâncime de 200 metri (3 hectare )" 2 .
Fiecare oraş care era capitală de judeţ, urma să aibă un teren de tir, lat
de 100 metri şi lung de 150 metri, de preferat cât mai aproape de cazarmă, dar
relativ izolat de activităţile populaţiei civile din zonă. Cazărmile, la rândul lor
trebuiau construite cât mai aproape de oraş, pe locuri unde nu stagna apa în
urma ploilor şi ferite de crivăţ, în vecinătatea principalelor căi de comunicaţii şi
cursurilor de apă 3 .
La 30 iunie 1882, prefectul C. Manolescu cu adresa nr. 714 7 i-a
comunicat primarului oraşului Buzău, N. Stăncescu, convocarea pentru data de
4 iulie a comisiei instituită pentru rezolvarea problemei noilor cazărmi 4 •
Duminică 4 iulie această comisie a decis locul unde se vor ridica aceste
construcţii. „ .. .În urma examinărilor şi discuţiunilor preurmate, Comisiunea în
unanimitate alesu locul din faţa Dumbravei oraşului Buzău (Crângul), între
şoselele Naţionale şi şoseaua Dumbravei, a căror întindere este de 400 metri pe
lungul şoselei Dumbravei şi 220 metri pe Şoseaua Naţională, locu care este
1
Arh. Nat. Buzău. Fond Primăria Oraş Buzău, dosar 2/1882. f. 14.
~Ibidem, f. 15.
3
Ibidem.
~Ibidem. f. 13.
Colaborarea dintre Primăria Buzău şi armată ... 157
proprietatea Comunei, întrunindu-se toate condiţiile cerute şi care va servi

pentru cazarme şi hale. După aceasta, trecându-se la alegerea terenului pentru
tir, am destinat prelungirea tirului celui vechi din mijlocul Crângului ... " 5 .
Se părea că autorităţile judeţene, împreună cu cele ale oraşului Buzău
rezolvaseră rapid această problemă. De fapt, nu a fost aşa. Soluţia găsită de
această comisie a nemulţumit populaţia oraşului, care dintr-o dată se vedea că
nu mai poate beneficia de petrecerea timpului liber în pădurea de la marginea
oraşului. În cele din unnă la 21 iulie 1882 a avut loc o şedinţă extraordinară a
Consiliului Comunal al Urbei Buzău sub preşedenţia primarului N. Stăncescu.
În cuvântul său, primarul oraşului a prezentat hotărârea luată pe 4 iulie de
comisia întrunită în acest scop la sediul prefecturii. În continuare, primarul a
spus: „O-lor consilieri, aducând în deliberarea Dv. acest caz, cred oportun a
aminti cu această ocaziune intensa corespondenţă ţinută de mai mulţi ani atât
cu ministerul cât şi Ad-ţia Domeniilor pentru a face să se cedeze pe seama
Comunei ciairul şi grădina din faţa Episcopiei în scop de a se mări oborul
acestui oraş şi dacă până acum nu s-a putut obţine un rezultat satisfăcător la
aceasta a contribuit multe şi varii împrejurări„. Acum când statul are nevoie
trebuinţă de terenul necesar din proprietatea comunei pentru construirea
locurilor de casarmare şi comuna nu mai puţin are trebuinţă de ciairul
Episcopiei pentru lărgirea oborului, subsemnatul este de opiniune şi chiar vă
roagă cu insistenţă d-lor consilieri, ca în interesul ce trebuie să-l purtăm pentru
armată, să cedăm statului terenul care ni se cere pentru casarme, în condiţiune
însă ca statul să cedeze în schimbul Comunei o parte egală de teren din ciairul
Episcopiei, care deşi este de o calitate mult mai inferioară decât terenul ce se ia
de la Comună, reclamând cheltuieli enorme pentru astuparea mocirlelor şi
aplanarea suprafeţelor, totuţi facerea cu necesitate imperioasă de a lărgi oborul
să face şi aceste sacrificiu în interesul înfrumuseţării oraşului şi al înlesnirii
comerciului" 6 .
În continuare, primarul arăta că nu este de acord nici cu amenajarea
poligonului de tir în interiorul Crângului, pentru că acest lucru ar aduce o mare
pagubă oraşului, pentru că prelungirea poligonului ar fi dus la tăierea de arbori.
Acest poligon se putea înfiinţa, din punctul de vedere al primarului, în acea
porţiune a Crângului, care era proprietatea statului .
7
În umia dezbaterilor provocate de către luarea de cuvânt a primarului

Stănescu, Consiliul Comunal a decis „cedarea terenului necesar pentru
construirea de localuri de cazarme şi hale pe proprietatea comunei prin
punctele um1ătoare: De la distanţa de 20 metri din şoseaua Crângului ce vor
'Ibidem, f. 20.
6
Ibidem, f. 21.
7
Ibidem, f. 22.
158 V. Gheorghe
măsura 400 metri în lungime paralel cu Şoseaua Naţională. Asemeni de la

distanţa de 14 metri din acea a Şoselei Naţionale se vor măsura în lungime 200
metri spre Dumbravă la ambele capete ale lungimii". Acest teren nu era cedat
degeaba armatei, consiliul fiind de acord ca în schimb „statul să cedeze o
porţiune echivalentă din terenul ciairului Episcopiei". În ceea ce priveşte
poligonul, Consiliul Comunal considera oportună „construirea tirului pe
proprietatea vecină a Statului, numită Banul" şi „refuză prelungirea tirului
dumbravei" 8 •
Primarul şi Consiliul Comunal au considerat că datoria faţă de cetăţenii
oraşului nu poate fi ignorată. De acea atitudinea lor, faţă de autorităţile
superioare ale statului trebuie salutată. Autonomia locală era un fapt în acei ani,
iar soluţiile găsite de Consiliul Comunal împăcau atât interesele armatei
române cât şi pe cele ale comunităţii locale.
Propunerea Consiliului Comunal a găsit înţelegere la guvern, iar la
ordinul primul ministru Ion Brătianu a fost redactat un proiect de lege în acest
sens care a fost înaintat Adunării Deputaţilor. Înainte ca acesta să fie votat,
terenul dorit de primărie a intrat în proprietatea acesteia în urma unor
expropnen.
La I iulie 1884, când în fruntea primăriei se găsea Nicu Constantinescu,
comandantul regimentului 8 dorobanţi îi scrie acestuia pentru „a pune la
dispoziţia Regimentului în mod oficial terenul ales din faţa dumbravei
oraşului .... urmând a se începe în curând construcţia casarmei şi a halei" 9 •
Era de aşteptat ca această cerere să fie rezolvată într-un termen scurt.
Numai că primarul Nicu Constantinescu avea o altă opinie. Exproprierea
ciairului Episcopiei nu mai constituia o soluţie, pentru că oraşul nu primise de
la stat un teren echivalent. Abia la 13 august 1884, primarul Nicu
Constantinescu i-a răspuns comandantului regimentului 8 dorobanţi. Acesta era
informat că terenul stabilit de Consiliul Comunal în şedinţa din 21 iulie 1882
era la dispoziţia armatei şi pentru că statul acceptase principiul compensaţiei
„rămâne ca în locul ciairului comuna să propună alt loc care să corespundă la
trebuinţele sale". Nicu Constantinescu considera că ridicarea noilor cazărmi
„contribuie în acelaşi timp la înfrumuseţarea oraşului" 10 .
După numai o zi, comandantul regimentului îi scria primarului pentru
a-i mulţumi, dar şi pentru a ridica o nouă problemă şi anume aceea a formei
terenului, care avea forma unui paralelogram, ceea ce îngreuna mult realizarea
unor construcţii judicioase 11 •
~
lhidem.
9
lhidem, f. 30.
10
!bidem, f. 32.
11
Ibidem, f. 34.
Colaborarea dintre Primăria Buzău şi annată ... 159
În data de 25 august 1884 a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului

Comunal, care a luat în dezbatere opinia lui Nicu Constantinescu. Consiliul a
decis să ceară statului o suprafaţă de teren echivalentă cu cea cedată armatei
din moşia aflată la nord de oraş, peste gârla morilor. Aici nu exista nici o
construcţie, iar terenul, în viziunea edililor nu avea nici o valoare speculativă 12 .
Pentru a avea succes în cererea sa, primarul Nicu Constantinescu i-a
solicitat sprijinul generalului Ştefan Fălcoianu, care era proaspătul ministru de
război, căruia la 30 august 1884 i-a trimis adresa nr. 3363 prin care îşi explica
demersul 13 . Gestul poate fi înţeles prin aceea că Nicu Constantinescu era
membru de vază al partidului de guvernământ.
Personalitate de prim rang a armatei române, cel care a iniţiat printre
altele reorganizarea armatei române ţinând cont de experienţa obţinută pe
câmpurile războiului de independenţă a înţeles să ajute primăria oraşului
Buzău. La 18 septembrie, cu adresa nr. 8290, l-a rugat pe primarul Nicu
Constantinescu să intervină pe lângă conducerea judeţului, pentru a se accelera
avizarea construcţiei cazărmii regimentului 8 dorobanţi 1 • În aceeaşi zi, cu
adresa 8291, generalul Fălcoianu îi comunica lui Nicu Constantinescu „că a
intervenit la Ministerul Domeniilor pentru a satisface cererea acelei urbe făcută
cu raportul no. 3363" 15 •
După numai câteva zile, subinspectorul silvic N. Măcelaru, din ordinul
Ministerului Domeniilor, i-a cerut primarului precizarea terenului dorit în
schimbul celui cedat armatei, pentru ridicarea acestuia în plan 16 .
Imediat arhitectul comunei a fost invitat de conducerea primăriei „ca să
conduceţi pe domnul subinspector silvic al statului la terenul dincolo de iazul
morilor, în faţa celui expropriat din ciairul Episcopiei şi a-l ajuta la ridicarea
. „17
p 1anu1m cerut... .
Arhitectul comunei nu a îndeplinit, din varii motive, acest ordin al
primarului, pentru că la 2 octombrie, subinspectorul silvic Măcelaru a cerut
încă odată ca cineva să se prezinte pentru ai se preciza terenul respectiv 18 • Din
nou primarul i-a cerut arhitectului comunei să-l ajute în această operaţiune pe
subinspectorul silvic Măcelaru.
Se pare că aceste demersuri au fost fără finalitate, pentru că după mai
bine de şase luni, Nicu Constantinescu a cerut la 28 iunie 1885, cu adresa nr.
12
Ibidem, f. 41.
13
Ibidem, f. 40.
14
Ibidem, f. 47.
15
Ibidem, f. 48.
16
Ibidem, f. 49.
17
Ibidem.
18
Ibidem, f. 50.
160 V. Gheorghe
1944, sprijinul ministrului domeniilor, Anastase Stolojan, care era craiovean ca

şi el. La Buzău urma să vină inginerul I. Robescu, care avea ca misiune fixarea
terenului expropriat din ciairul Episcopiei. Nicu Constantinescu dorea ca acest
inginer să facă şi ridicare în plan a terenului de dincolo de iazul morilor 19 •
La 6 septembrie inginerul Brăescu a fost trimis de conducerea
ministerului pentru a verifica terenul cerut de primărie. Acesta în raportul
nr. l 08, preciza că suprafaţa în cauză este folosit pentru grădinărie 20 .
Chiar dacă Anastase Stolojan era craiovean, ca şi Nicu Constantinescu
şi cu doar patru ani mai în vârstă decât acesta, nu a fost de acord ca primăria
Buzău să primească terenul cerut, aflat dincolo de iazul morilor. La 22
noiembrie 1885, cu adresa nr. 53188 i-a comunicat primarului buzoian că
„terenul cerut în schimbul celui dat Ministerului de Resbel pentru construcţii
militare, nu vi se poate acorda. Prin urmare rămâne să binevoiţi a determina un
alt loc, între locul cazennei raionului oraşului, cimitir şi pădurea Comunei pe
care Statul să-l poată ceda fără incoveniente serioase pentru proprietate" 21 •
Era o lovitură şi pentru Nicu Constantinescu dar şi pentru oraş. Cu toate
acestea primarul nu a cedat. La 3 decembrie 1885, cu adresa nr. 3555 a adresat
ministrului agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor un amplu memoriu
în care îşi exprima nemulţumirea faţă de decizia luată. Scria atunci Nicu
Constantinescu „comuna când a cedat pentru construcţiile militare din moşie şi
terenul ce era cerut, cu toate că ar fi avut multe motive de a refuza alegerea
făcută atât din punct de vedere al calităţii solului cât şi din punctul de vedere al
destinaţiei sale, însă pentru a causa dificultăţi intereselor însemnate ale armatei,
a sacrificat interesele sale .... nu înţelege autoritatea comunală pentru care motiv
nu i se poate ceda locul ce cere fiindcă în ordinul Onor. Minister nu se arată,
căci nu cunoaştem în fapt care ar fi deosebirea între terenul ce cerem şi acela
care ni se oferă" 22 .
Răspunsul a venit la 17 ianuarie 1886 cu adresa nr.2015, prin care
ministerul îşi reafirma punctul de vedere, dar fără a oferi explicaţii .
23
Nicu Constantinescu a intervenit din nou pe lângă ministrul de război

pentru a fi ajutat. De data aceasta, după un scurt interimat al premierului I. C.
Brătianu, la conducerea acestui minister a venit generalul Alexandru
Angelescu. Acesta la 3 martie 1866, cu adresa nr. 1644, a cerut precizări de la
ministerul domeniilor. Răspunsul a venit la 14 martie cu adresa nr. 11747, prin
care ministrul Anastase Stolojan îşi motiva refuzul la propunerile lui Nicu
19
Ibidem, f. 51.
20
Ibidem, f. 64.
21
Ibidem, f. 53.
22
Ibidem, f. 54.
23
Ibidem, f. 58.
Constantinescu. „Nu se poate admite ca comuna să reclame pentru speculă,

locuri de grădinărit care sunt situate în partea cu totul opusă şi care ar reduce
valoarea şi venitul moşiei în mod simţitor„ 24 •
În cele din urmă problema s-a rezolvat la sfârşitul anului 1886, atunci
când Anastase Stolojan fusese schimbat din funcţie.
La 8 octombrie 1886, Nicu Constantinescu a trimis o nouă adresă la
ministerul domeniilor pentru rezolvarea schimbului de terenuri. De data aceasta
a avut succes, I. C. Brătianu, care asigura interimatul la acest minister găsind o
soluţie care a mulţumit pe toată lumea 25 . I. Brăescu care era inginerul
ministerului şi arhitectul oraşului Emil Boianovici în data de 16 decembrie au
delimitat terenurile care treceau din proprietatea statului în cea a oraşului
Buzău • Această suprafaţă avea 8 hectare şi 93 de acri şi era compusă din mai
26
multe parcele: un hectar şi 2500 de metrii în partea nordică a oraşului, cuprins

între gârle şi hotarul de răsărit al moşiei oraşului, trei hectare şi 3722 de metri
în faţa cimitirului şi Căii Dumbravei şi 4 hectare şi 3008 metri în zona străzii
Etemităţii 27 •
După aproape patru ani de negocieri, memorii şi intervenţii se încheia
această dispută. Ea pune în evidenţă dorinţa celor din fruntea primăriei de a se
lupta pentru interesele oraşului. Nicu Constantinescu, care era unul dintre
fruntaşii liberalilor buzoieni nu a ezitat între interesele de partid şi cele ale
comunităţii pe care o conducea, intrând în conflict cu propriul partid şi colegi
din guvern pentru rezolvarea unei probleme importante a oraşului. Cu această
ocazie primăria a stabilit o relaţie foarte apropriată cu conducerea ministerului
de război, sprijinindu-se reciproc în diverse acţiuni. Acum s-au pus într-un fel
bazele unei lungi colaborări cu annata. Anii care au urmat au dovedit acest
lucru.
Intensificarea instrucţiei militare, mai ales în condiţii apropiate de
câmpul de luptă, impunea găsirea unor terenuri de instrucţie. De aceea, la 18
februarie 1888, locotenent-colonelul Costescu, comandantul Regimentului 12
Călăraşi s-a adresat conducerii primăriei pentru „a ni se destina un asemenea
loc în apropiere de localul cazărmilor, destul de mare, pentru ca regimentul să
poată face instrucţia şi bivuacarea oamenilor" 28 .
Consiliul Comunal, atent la interesele armatei a găsit în şedinţa din 6
martie 1888 o soluţie şi anume permiterea instruirii călăraşilor pe „spaţiul de
teren de pe proprietatea comunei, situat între pădure şi şoseaua naţională spre
~ 4 Ibidem, f. 64.
~ 5 Ibidem, f. 71.
~ 6 Ibidem, f. 70.
n Ibidem, f. 71.
-"'8 Ibidem,
.
dosar 1/1888, f. l.
162 V. Gheorghe
Ploieşti în întindere de lângă cazarmă şi până la hotarul moşiei la capătul

pădurei" . 29
Colaborarea primăriei cu unităţile din garnizoana Buzău nu se limitau

doar la cedarea de terenuri. Tot în 1888, în luna martie, reprezentanţii primăriei
împreună cu cei ai prefecturii şi armatei s-au întrunit într-o comisie de
cazannare. Au făcut recensământul mobilierului, clasarea materialelor,
declasarea anumitor articole şi realizarea devizului pentru reparaţiile necesare
la cazărn1ile Regimentului 8 Dorobanţi, Regimentul 12 Călăraşi şi Bateria 8
Artilerie 30 •
Un alt exemplu de colaborare vine tot din 1888. În luna august,
Regimentul 8 Dorobanţi a plecat în concentrare. Pentru că în cazannă se
găseau oameni bolnavi a fost solicitat ajutorul medicului primar al oraşului,
pentru ca acesta să-i supravegheze medical pe cei rămaşi 31 .
În vara anului 1913, situaţia politică internaţională a impus României să
participe la cel de-al doilea război balcanic. După o îndelungată perioadă de
pace, armata a primit ordin de mobilizare pentru a trece la sud de Dunăre. La
Buzău, în unna evoluţiei armatei române se găseau importante unităţi militare
grupate în Divizia 5 Infanterie.
Mobilizarea armatei a reprezentat un mare efort din partea societăţii
româneşti. Multe sectoare de activitate rămâneau descoperite, unele de mare
importanţă precum cel medical. De aceea, ministrul de interne Take Ionescu cu
telegrama urgentă nr. 9517, din 22 iunie 1913, adresată tuturor primăriilor din
ţară preciza măsurile de urgenţă luate. „Toţi cei chemaţi pentru mobilizare vor
pleca imediat, încredinţând serviciile personalului rămas nemobilizat. În
localităţile şi pentru serviciile ce nu se pot suplini prin medici speciali,
serviciile se vor încredinţa la medicii particulari nemobilizaţi, a căror
renumeraţie se va hotărî următor. Personalul sanitar inferior mobilizat va fi
înlocuit prin personalul nemobilizat femei (moaşe şi infirmiere)" 32 . În
continuare, Take Ionescu cerea ca spitalele să primească doar bolnavii gravi şi
pe cei care aveau boli infecţioase care necesitau izolare. În situaţiile în care, din
cauza lipsei de personal, spitalele nu puteau funcţiona ele trebuiau închise fără
evacuarea bolnavilor internaţi, care trebuiau trataţi în continuare de personalul
rămas 33
Situaţia era dificilă, iar autorităţile încercau să găsească soluţii din
mers.
:q Ibidem.
30
Ibidem, f. 2.
31
Ibidem, f. 6.
3
: Ibidem, dosar 5/1913, f. I.
D Ibidem.
Mobilizarea unui număr mare de oameni a creat mari probleme armatei,

care trebuia, în primul rând să-i hrănească. În acest sens, ajutorul acordat de
primărie a fost important. Tot la 22 iunie 1913, comandamentul Diviziei a 5-a
Infanterie s-a adresat primarului T. Demetriad pentru sprijinirea rechiziţionării
alimentelor necesare. Şeful Serviciului de Intendenţă, maiorul M. Vasile
preciza care erau acestea : făină, procurată de la mori şi din comerţ, 80 de tone,
brânzeturi 1O tone, sare 5 tone, orez, fidea şi griş 5 tone, slănină şi cârnaţi
afumaţi 5 tone, ceai 120 kg, cafea 782 kg, ciocolată I 56 kg şi zahăr 3942 kg 34 •
Primarul a cerut imediat sprijinirea activităţii comisiei de rechiziţionare.
Rechiziţiile de alimente nu erau suficiente, pentru că manutanţa nu
putea asigura cantitatea de pâine necesară efectivelor mobilizate. Ca urmare,
comandamentul Diviziei a cerut, la 23 iunie ca un număr de 1O brutării din oraş
să producă exclusiv pentru armată pâini de 1100 grame la un preţ de 0,20 bani,
conform tarifului de rechiziţii. Această pâine urma să fie scutită de taxele
comunale 35 •
Primăria a fost de acord cu această dorinţă şi a luat măsurile care se
impuneau. După numai trei zile, primarul Demetriad a primit o plângere din
partea celor I O brutari, pentru că armata le rechiziţionase căruţele, caii şi
hamurile, pe care le foloseau la aprovizionarea cu pâine. Primarul a decis că
„interesele armatei primează" 36 .
O altă problemă a apărut la 27 iunie, ultima zi pentru pregătirea
mobilizării. Regimentului 7 Artilerie se confrunta cu lipsa a 400 cai de tun.
Imediat, conducerea unităţii s-a adresat primăriei, cerându-i rechiziţionarea
tuturor cailor aflaţi în serviciul ei. De această misiune, urma să se ocupe
locotenentul Pretor Grigorescu, peste ani ajuns şi el în frunte primăriei. Acesta
trebuia să ducă caii respectivi în faţa comisiei de rechiziţii care se găsea în zona
târgului Drăgăicii. Pentru continuarea serviciilor primăriei, regimentul putea
oferi un număr însemnat de cai cu talie mică, care erau chiar în număr mult mai
mare decât necesităţile unităţii 37 . Din păcate pentru artileriştii buzoieni, singurii
cai pe care îi avea primăria erau cei de la serviciului de salubritate, iar aceştia
conform articolului 39 din legea rechiziţiilor publice nu puteau fi luaţi de
armată 38 .
Primăria a putut însă ajuta Divizia 5 Infanterie cu mari cantităţi de fân,
care făceau parte din rezerva Serviciului de Salubritate, dar şi rechiziţionate de
la particulari. Regimentul 7 Artilerie primise 112.940 kg, Regimentul 48
34
Ibidem, f. 2.
35
Ibidem, f. 3.
36
Ibidem, f. 4.
37
Ibidem, f. 5.
38
Ibidem.
164 V. Gheorghe
Infanterie I O. I 02 kg, Regimentul 6 Călăraşi 4.557 kg, Şcoala de Cavalerie

4.510 kg iar Depozitul de Recrutare 9.725 kg. În total erau 155.612 kg în
valoare de I 0.892 lei 39 . Era un efort considerabil din partea primăriei, dar
interesele naţionale erau mult mai importante.
Campania amrntei române din Balcani a fost un succes militar iar Pacea
de la Bucureşti a consfinţit rolul important jucat de România în această parte a
Europei. Din păcate, trupele armatei române au trebuit să lupte la sud de
Dunăre şi apoi acasă cu un inamic puternic şi perfid şi anume epidemia de
holeră. Unităţile buzoiene revenite de pe câmpul de bătălie au fost bivuacate în
afara oraşului, mai precis în spatele Crângului, pentru că exista pericolul ca
holera să se răspândească în rândul populaţiei oraşului. Pentru asigurarea
necesarului de apă potabilă, conducerea Diviziei, la 4 august 1913 a cerut
sprijinul primăriei 40 . Două sacale cu apă au fost aduse zilnic de către serviciile
primăriei şi predate soldaţilor din partea sedentară, adică a acelor militari care
nu plecaseră în campanie. Aceştia erau cei care duceau mai departe sacalele de
apă colegilor aflaţi în carantină .
41
Soldaţii din Buzău şi-au făcut datoria faţă de ţară. Pentru a comemora
memoria soldaţilor „căzuţi în serviciul Patriei" la 3 octombrie 1913 a fost
organizat un parastas la catedrala episcopală. La slujba ţinută de către
episcopul Dionisie al Buzăului a participat şi ministrul agriculturii şi
42
domeniilor C. C. Arion .
Campania din anul 1913 a fost un motiv de bucurie dar şi de îngrijorare
pentru factorii politici şi militari. Mobilizarea a decurs bine, unităţile şi-au
făcut datoria cu prisosinţă. Din nefericire au existat şi semne de întrebare.
Mobilizarea unui număr mare de rezervişti a dat mari bătăi de cap, cazărmile
fiind insuficiente, aprovizionarea cu alimente şi materiale medicale dificilă. La
acestea s-au adăugat erori în conducerea trupelor sau insuficienţa armamentului
modem. Conducerea de la Bucureşti a analizat aceste semnale şi a trecut la
remedierea lor, din primăvara anului 1914.
La Buzău, o primă măsură în acest sens a fost adoptată la 22 iulie 1914.
Pentru o mai bună organizare a hrănirii trupelor în perioada mobilizării, în
special cu pâine, comandamentul Corpului 3 Armată a decis ca „brutarii civili
mobilizabili să fie înlocuiţi la brutăriile civile prin meseriaşi luaţi din efectivele
corpurilor din garnizoană. Necesită însă ca toată pâinea necesară corpurilor pe
timpul mobilizării, transport şi debarcare, să fie fabricată numai la brutăriile
particulare ... , iar manutanţa Buzău să fabrice numai pâine pementată (coltuce
39
Ibidem, f. 6.
40
Ibidem, f. 8.
41
Ibidem.
42
Ibidem, f. 9.
bine răscoapte ), pentru a înlocui pesmeţii la hrana de rezervă de la trenul

regimentar" 43 •
La rugămintea comandamentului Corpului 3 Armată, pnmana a
identificat acele brutării care puteau produce necesarul pentru armată în timpul
mobilizării. În adresa nr. 5808 din 23 iulie 1914 erau prezentaţi aceşti
producători, cu numărul de cuptoare pe care le aveau, precum şi numărul
angajaţilor. Printre aceştia se găseau Fabrica „Higiena" care avea 4 cuptoare pe
strada Unirii nr. 25 cu 35 de lucrători şi un cuptor în Piaţa Sfinţii Îngeri cu 1O
lucrători. Zilnic această firmă producea 20.000 de pâini. Un alt producător era
Anastase. Anghelide care avea două cuptoare, unul pe Dobrogei 15 şi altul în
strada Unirii. Cei 20 de lucrători produceau zilnic 4.000 de pâini. C. Iacobescu
deţinea un cuptor pe strada Unirii, unde 10 muncitori produceau 10.000 de
pâini şi un alt cuptor în Simileasca care realiza acelaşi număr de pâini. În total
erau pe această listă 12 brutării, care aveau 181 de lucrători ce realizau zilnic
44
49.000 de pâini .
Datorită relaţiilor foarte bune dintre armată şi primărie, pe lângă poziţia
sa strategică, Buzăul a fost ales de conducerea ţării pentru găzduirea unei noi
unităţi militare şi anume Regimentul 23 Artilerie, înfiinţat la 1 aprilie 1914 în
garnizoana Ploieşti. În acest sens, la 4 iunie 1914, cu adresa nr. 3002,
Ministerul de Război s-a adresat primăriei cu informaţia că „a publicat licitaţia
pentru construcţia cazarmei Regimentului 23 Artilerie, pentru care este nevoie
de un teren în suprafaţă de 8 hectare aproximativ". În continuare, ministerul
cerea aprobarea Consiliului Comunal pentru cedarea „terenului de la sud de
calea ferată Buzău-Bucureşti, în faţa baracelor târgului Drăgaica". Dacă
autorităţile locale buzoiene nu erau de acord cu această cerinţă, conducerea
ministerului intenţiona să mute regimentul la Ploieşti .
45
Consiliul Comunal s-a întrunit în şedinţă la 7 iunie şi a dezbătut

doleanţa Ministerului de Război. Consilierii au fost de acord cu „cedarea
gratuită din proprietatea Comunei.... în scopul construm1 cazănnii
Regimentului 23 Artilerie a unui teren în mărime de 8 hectare aproximativ".
Poziţia exactă a acestuia urma să fie stabilită de reprezentantul armatei şi de cel
al primăriei. Era vorba, în principiu, de o suprafaţă de teren care avea
următoarele vecinătăţi şi dimensiuni: 475,30 metri liniari, latura dinspre calea
ferată, 299,50 metri liniari, latura dinspre şoseaua care ducea' la bâlciul
„Drăgaica", 265,45 metri liniari, latura dinspre terenul liber al moşiei oraşului,
216 metri liniari, latura dinspre terenul fânăriei oraşului şi locul închiriat
43
Ibidem, f. I O.
44
Ibidem.
45
Ibidem, dosar I 0/1914, f. I.
166 V. Gheorghe
societăţii forestiere „Sonprofil". Acest teren era estimat de primărie la o

valoare de 32.000 lei 46 .
Pentru că terenul în cauză era arendat până în toamnă, fiind cu
semănături de primăvară, primăria cerea conducerii ministerului să nu înceapă
construcţiile decât după ce recolta era strânsă 47 .
Colonelul Aristide Razu, comandantul Regimentului 8 Buzău a fost
desemnat ca reprezentant al ministerului în această problemă, cu ordinul nr.
4053 din 18 iunie. Acest ofiţer s-a remarcat în anii primului război mondial,
fiind foarte preţuit de generalul Averescu, iar în perioada interbelică a avut
funcţii înalte în conducerea armatei române. Persoană integră a preferat să
demisioneze din armată decât să fie implicat în afaceri veroase cu banii publici.
Arhitectul comunei, Gheorghe Malec, împreună cu colonelul Razu, în
data de 23 iunie au efectuat o primă măsurătoare exactă a terenului în cauză.
Colonelul Razu a primit şi o schiţă de plan, împreună cu toate punctele şi liniile
de hotar48 .
Ministerul de Interne, prin Direcţiunea Administraţiunii Judeţene şi
Comunale s-a interesat la 2 7 iunie 1914 dacă valoarea terenului cedat
Ministerului de Război depăşea, ca valoare, a 20-a parte din veniturile anuale
ale Comunei. Dacă se întâmpla acest lucru, tranzacţia urma să fie realizată, în
conformitate cu legea de către Ministerul de Interne şi nu de primărie.
Conducerea oraşului a răspuns prompt la 28 iunie, arătând în adresa nr. 5011 că
veniturile anuale ale comunei se ridicau la suma de 962.202 lei. Valoarea
terenului cedat era mai mică decât a douăzecea parte din venitul total 49 .
La 4 iulie 1914, directorul Alexianu, din Ministerul de Interne a
comunicat conducerii oraşului acceptul pentru cedarea gratuită a terenului în
cauză, Ministerului de Război 50 .
Actul de Cesiune Gratuită nr. 5334 a fost semnat la 7 iulie 1914, de
către primarul Athanasie J. Cătuneanu şi colonelul Aristide Razu, prin care
terenul necesar construirii cazarmei Regimentului 23 Artilerie intra în
proprietatea Ministerului de Război.
O nouă măsurătoare a terenului a fost realizată de către arhitectul
Gheorghe Malec şi colonelul Razu la 18 iulie, pentru realizarea planului
definitiv 51 •
46
Ibidem, f. 7.
47
Ibidem, f. I.
48
Ibidem, f. 3.
49
Ibidem, f. 5.
50
Ibidem, f. 6.
51
Ibidem, f. 4.
Secretarul general al Ministerului de Război, generalul D. Iliescu

mulţumea Consiliului Comunal „pentru solicitudinea arătată... intereselor
armatei", în data de 27 august 1914 5 •
Problema terenului necesar cazărmii Regimentului 23 Artilerie nu era
însă rezolvată. În momentul în care armata a început să facă planurile pentru
construcţia cazărmii a constatat că suprafaţa nu era suficientă. La 13 decembrie
1914, colonelul Razu recunoştea acest lucru într-o scrisoare adresată primarului
Cătuneanu arătând că „două dintre grajduri şi o remiză pentru trăsurile
coloanelor de muniţii, nu încap în întregime în limitele terenului cedat" 53 .
Singura soluţie raţională găsită de militari era ca primăria să cedeze un nou
teren, în formă de triunghi, în suprafaţă totală de 5.125 metri pătraţi. Colonelul
Razu considera că terenul identificat de el nu ar deranja drumul care mergea de
la Barăcile Drăgăicii la Spătaru, fiind de fapt paralele' •
4
Solicitarea colonelului Razu a fost discutată de către Consiliul Comunal

la 8 ianuarie 1915. Consiliul a aprobat cedarea terenului cerut de armată, pentru
suma de 1 leu metrul pătrat, adică de 5125 lei.
Armata avea nevoie de acest teren gratis. Pregătirile intense pentru
intrarea în război, achiziţionarea de armament şi muniţii modeme necesitau
mari sume de bani şi de aceea conducerea armatei dorea să facă economii acolo
unde se putea. De aceea, generalul Iliescu s-a adresat primarului Cătuneanu la
4 februarie 1915 cu rugămintea ca respectivul teren să fie cedat de primărie
gratis 55 .
Încă o dată a avut loc o şedinţă a Consiliului Comunal, la 12 martie
1915, pentru a analiza rugămintea generalului Iliescu. În urma dezbaterilor s-a
menţinut hotărârea din 8 ianuarie, adică vinderea respectivului teren cu suma
de 5125 lei 56 . Această decizie, comunicată de A. Cătuneanu conducerii
Ministerului de Război nu a picat bine pentru armată. În sprijinul militarilor a
venit chiar primul ministru Ion C. Brătianu, care era şi titularul Ministerului de
Război. El trimite la 9 mai 1915 adresa nr. 2747 în care menţiona printre altele
„că pentru achiziţionarea de terenuri nu avem bani, iar fondurile de care
dispunem pentru construcţii sunt foarte mici, pentru a completa cazărmile
şosele, apă şi împejmuiri". În continuare Ion C. Brătianu scria „vă rugăm în
mod stăruitor, Domnule Primar, ca împreună cu consiliul comunal să luaţi o
decisiune prin care să se aprobe cedarea terenului ... în mod gratuit, dispensând
52
Ibidem, f. I O.
53
Ibidem, f. 11.
54
Ibidem.
55
Ibidem, f. 14.
56
Ibidem.
168 V. Gheorghe
administraţia răsboiului
de plata acestui teren, deoarece prin facerea
îmbunătăţirilor necesare cazannelor se înfrumuseţează şi oraşul Buzău" .
57
Consiliul Comunal s-a întrunit din nou la 21 mai pentru a discuta pe

marginea scrisorii primului ministru Ion C. Brătianu. Consilierii, în urma
dezbaterilor au hotărât că terenul suplimentar solicitat de armată să fie cedat
contracost, cu alte cuvinte au menţinut decizia din 12 martie, în ciuda
intervenţiei primului ministru. A doua zi, A. Cătuneanu a comunicat conducerii
Ministerului de Război hotărârea finală a Consiliului Comunal 58 .
Cei din conducerea armatei au înţeles că nu mai are sens să se roage de
consilierii buzoieni. De aceea, la 17 iunie 1915, secretarul general al
Ministerului de Război, generalul D. Iliescu se adresa primarului Cătuneanu,
pe un ton rece şi oficial că „s-a aprobat a se cumpăra ... porţiunea de teren în
suprafaţă de 5.000 metri pătraţi... necesară pentru mărirea terenului
Regimentului 23 Artilerie" 59 .
Achiziţionarea noii suprafeţe de teren, în completarea celei primite
gratis ridica din nou problema dacă valoarea celor două terenuri nu depăşeşte a
douăzecea parte din venitul anual al oraşului. Într-o asemenea posibilitate, în
conformitate cu articolul 86 din legea pentru organizarea comunelor urbane,
decizia vinderii terenului respectiv nu mai aparţinea autorităţilor locale ci
Ministerului de Interne. Îngrijorată, conducerea annatei prin generalul Boteanu
a cerut la 8 august 1915 precizări din partea primăriei. A. Cătuneanu a răspuns
la 15 august, arătând că a douăzecea parte din venitul anual al oraşului era de
48.000 lei 60 . Cele două terenuri acordate armatei, însumate aveau o valoare de
37.000 lei. Informaţia este interesantă şi pentru că evidenţiază felul în care
declanşarea primului război mondial a afectat oraşul Buzău. În 1913, veniturile
anuale ale oraşului se ridicau la suma de 962.202 lei. După numai un an,
acestea au scăzut la aproximativ 240.000 lei.
În primăvara anului 1916, cei de la Regimentul 23 Artilerie ajung din
nou la concluzia că au nevoie de o nouă suprafaţă de teren din moşia oraşului.
La 12 martie, comandantul acestei unităţi se adresa primarului Cătuneanu, cu
rugămintea de a le ceda 30.000 metri pătraţi. La şedinţa din 28 aprilie 1916,
consilierii au fost de acord cu vânzarea unei suprafeţe de teren de 30.000 metri
pătraţi, pentru suma de I leu metru pătrat. De data aceasta Ministerul de
Război a fost de acord cu condiţia pusă, iar la 18 iulie 1916, în urma acordului
încheiat între Athanasie Cătuneanu, primarul oraşului Buzău şi A. C.
Savinescu, avocat al statului, reprezentantul ministerului, o suprafaţă de teren
57
lhidem, f. 15.
·'X Ibidem.
.
59
Ibidem, f. 16.
60
Ibidem, f. 17.
având 40.001 metri pătraţi a intrat în proprietatea armatei. Terenul se afla lângă
cazanna Regimentului 23 Artilerie şi calea ferată Buzău-Ploieşti 61 •
Alături de terenurile pentru cazărmi, armata a avut nevoie şi de un loc
în care să înfiinţeze un cimitir militar. Pierderile înregistrate în unna
participării României la cel de al doilea război balcanic, dar şi tradiţia
europeană din domeniu arătau că într-o garnizoană importantă, cu multe unităţi
militare, apariţia unui cimitir militar era imperioasă. Annata trebuia să-şi
omagieze eroii, să arate că aceştia au pierit pentru interesul naţional.
În 1914, colonelul Razu, comandantul Regimentului 8 „Buzău" a
discutat cu primarul Cătuneanu, pe lângă cedarea gratuită a terenului necesar
Regimentului 23 Artilerie şi necesitatea înfiinţării cimitirului militar. În
şedinţele Consiliului Comunal din 1O aprilie şi 7 iunie 1914 s-a aprobat cedarea
gratuită, către Administraţia Militară a unui teren, în suprafaţă totală de
3297 ,60 metri pătraţi, aflat în afara oraşului, de-a lungul Şoselei Brăilei şi
lângă Cimitirul Comunei Nr. 2, pentru „a se înfiinţa pe el Cimitirul Militar al
Garnizoanei Buzău". Valoarea estimată a acestei suprafeţe era de 6.000 lei 62 •
Relaţiile primăriei cu unităţile militare din garnizoana Buzău, dar şi cu
conducerea superioară de la Bucureşti au fost foarte bune. Edilii oraşului au
sprijinit, atât cât au putut aceste unităţi, fie cu terenuri, fie ajutând operaţiunile
de mobilizare sau de hrănire a ostaşilor. Interesul oraşului era foarte clar.
Apariţia unităţilor militare aducea cu sine o populaţie care avea un standard de
viaţă peste medie, instruită şi educată. În jurul cazărmilor au apărut case noi,
frumoase, locuite de ofiţeri şi familiile lor. Prestigiul oraşului a devenit mai
mare din momentul în care aici a fost mutat comandamentul Diviziei 5
Infanterie. În acelaşi timp, autorităţile locale au ţinut la interesele comunităţii şi
nu au acceptat orice soluţie propusă de la Bucureşti, chiar dacă aceasta venea
de la persoana primului ministru. Nicu Constantinescu şi apoi Athanasie
Cătuneanu au avut tăria de a se lupta chiar cu guvernul de la Bucureşti, pentru
interesele buzoienilor.
61
Ibidem, f. 20.
6
~ Ibidem. dosar 4/1914, f. 2.
170 V. Gheorghe
COLLABORA TION BETWEEN BUZĂU

MA YORALTY ANO ARMY FOR BARRACKS
CONSTRUCTION 1882-1916
Abstract
Getting the Independence amplified the development of the Romanian

Army. After 1882 many barracks were built in order to house the new military
units. As far as Buzău in concemed, there was a special collaboration with the
Mayoralty. Nicu Constantinescu thought the new barracks would contribute to
our city beautification. Till 1916, having the Mayoralty support, the army
management built many barracks, on both sides of the railroad.
TRĂDAREA COLONELULUI ALEXANDRU D. STURDZA
(IANUARIE 1917)
Constantin I. STAN
Alexandru GAIŢĂ
Născut la 23 mai I 869, ca unic fiu al cunoscutului om politic liberal

Dimitrie Sturdza (1833-1914) şi al Zoei Cantacuzino (1847-1920). Mama sa
era, după cum o caracteriza Episcopul catolic de Bucureşti, Raymund
Netzhammer în jurnalul său din 4 mai 1916 drept „o femeie inteligentă, de
societate, care dominase societatea din Bucureşti până în ultimele zile ale
defunctului rege (Carol n.n.) şi al decedatului ei soţ, dând tonul în ceea ce
priveşte arta, literatura şi muzica" 1•
A primit în familie o educaţie aleasă, iar la 9 martie I 889, când încă nu
împlinise vârsta de 20 de ani, s-a înrolat în armată. La I 6 noiembrie acelaşi an,
Alexandru D. Sturdza a beneficiat de un concediu de trei ani ca să urmeze
cursurile Şcolii Militare din Hanovra, pe care a reuşit să o absolve cu deplin
succes la 17 noiembrie 1891 2 . Întors în ţară, a primit gradul de sublocotenent,
fiind repartizat la Regimentul I Geniu. Între anii I 892-190 I, tânărul ofiţer
român a fost cursant al Şcolii de Artilerie şi Geniu de la Charlottenburg,
respectiv al Academii de Război din Berlin 3 . Devenind între timp căpitan,
Alexandru D. Sturdza a primit în anul I 901 comanda unei companii din
Batalionul 2 Vânători cu garnizoana la Bucureşti. Nu rămâne prea mult timp în
această funcţie, deoarece în septembrie 1903 i-a fost încredinţată conducerea
companiei de elevi a Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din capitală 4 • În
1
Raymund Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a co1?flictelor nafionale şi
religioase, voi. I, ediţie de Nikolaus Netzhammer şi Krista Zaoh. Traducere din germană de
George Guţu, Bucureşti, Ed. Academiei Române , 2005, p. 616.
~ Scrisori către Ion Bianu, ediţie de Marieta şi Petre Croicu, voi. V, Bucureşti, Ed. Minerva,
1980. p. 38.
3
Petre Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trădări. Ca=uf colonelului Alexandru D.
Stur=a. Bucureşti, Ed. Militară, 2011, p. 18 .
.i Biblioteca Academiei Române, Secţia Manuscrise (în continuare se va cita B.A.R., Secţia
Mss.), Arh. Dimitrie A. Sturdza, cota 55(75), C.M.Y. Scrisoarea lui Alex. D. Sturdza din 19
septembrie 1901 către Dimitrie A. Sturdza.
172 C 1;" I. Stan, Al Gaiţă
noua sa calitate, el a încercat să reformeze sistemul de învăţământ militar

românesc, rămas cam în urmă. Căpitanul Alexandru D. Sturdza considera că
trebuie modernizat procesul de instrucţie, ca să se îmbine cunoştinţele teoretice
cu cele practice. Noul comandant al companiei de elevi dorea să aplice în
România experienţa dobândită în şcolile militare pe care le-a urmat în Franţa şi
Germania. Din păcate, el nu a găsit sprijinul scontat din partea superiorilor,
deşi a făcut repetate demersuri, inclusiv la Ministerul de Război. În data de 16
aprilie 1917, căpitanul Sturdza a fost înlocuit de la comanda companiei de elevi
cu căpitanul Constantin Dragu, viitorul general. Plecarea lui Alexandru D.
Sturdza a fost regretată de cursanţii şcolii, deoarece „era un bun educator şi
sfătuitor" 5 . În mod surprinzător, deşi a fost format şi educat în Germania,
maiorului Al. D. Sturdza i s-a încredinţat funcţia de ataşat militar al României
la Paris, cu acreditare la Bruxelles (Belgia). El a îndeplinit această funcţie de
reprezentare până pe 9 noiembrie 1911, când va fi rechemat în ţară, locul lui
fiind luat de căpitanul Dumitru Şuţu 6 .
Revenit în România, maiorul Al. D. Sturdza a lucrat la Marele Stat Major
condus atunci de generalul Alexandru Averescu, dar după mai puţin de un an a
fost mutat la Regimentul 40 „Călugăreni". Aici a primit la I aprilie I 9 I 2 gradul
de locotenent colonel. Imediat preia şefia Batalionului 6 Vânători cu care a
participat la al doilea război balcanic. Unitatea sa a făcut parte din Divizia 4
Infanterie comandată de generalul Teodor Gheorghiu aparţinând de Corpul 2
Armată condus de generalul Grigore Crăiniceanu. În comandamentul acestui
corp a fost mobilizat şi căpitanul de artilerie (r) Ion I. C. Brătianu, preşedintele
Partidului Naţional Liberal 7 . Corpul 2 Armată nu a participat la confruntări
militare de mare amploare datorită rezistenţei slabe a inamicului. Trupele
române înaintau vertiginos spre Sofia. Bulgaria a cerut pacea care s-a semnat la
Bucureşti pe 10 august 1913. România obţinea Dobrogea de sud, Cadrilaterul 8 .
Revenit în ţară cu Batalionul 6 Vânători, lt. col. Sturdza a fost numit
comandant al Şcolii Militare de ofiţeri de infanterie, iar pe I decembrie 1914 a
devenit colonel. Situaţia era dificilă. Datorită nevoii de ofiţeri s-au deschis
asemenea şcoli pe lângă Şcolile Normale 9 . Colonelul Al. D. Sturdza a intrat în
Căpitan Nicolae Uică. Istoricul Şenalei Militare de Infanterie de la anul 1874-1911, Tip.
5
George Ionescu, 191, p. 159.

6
„Monitorul Oastei", nr. 47. din 25 octombrie 1911, p. 71 l.
7
Costin M. Petrescu. Istoricul campaniei militare din anul 1913, Bucureşti, Imprimeria „Jokey
Club" 1914. p. 72.
~Cartea Verde. Textul Tratatului de Pace de la Bucureşti, 1913, Bucureşti, Imprimeriile
Statului. 1913. pp. 263-264; Acfiunea României în Balcani şi Pacea de la Bucureşti, în
Calendarul „Lumea ilustrată", XXl/1914, pp. 58-65.
General Dumitru Iliescu (editor), Documente pril·itoare la Ră::.boiul pentru Întregirea
9
României, Bucureşti, Imprimeriile Statului. 1924, p. 33.

Trădarea colonelului Al. D. Sturdza ... 173
conflict cu şefii săi din Ministerul de Război. La 13/26 martie 1916 el a

expediat un memoriu generalului Dumitru Iliescu, secretarul general al
Ministerului de Război, în care critica modul de pregătire a ofiţerilor,
considerând că nu se pune accent pe calitatea cursanţilor, ci pe numărul lor.
Colonelul Sturdza nu era de acord cu reînfiinţarea şcolilor militare speciale şi
nici cu maniera în care erau recrutaţi viitorii ofiţeri, căci unii proveneau chiar
din mahalalele Bucureştiului 10 •
La intrarea României în război de partea Antantei pe 15/28 august 1916,
colonelului Al. D. Sturdza i s-a încredinţat comanda Regimentului 1 Infanterie
Dolj cu garnizoana la Craiova. În jurnalul său de front, noul comandant notează
pe 17/30 august unnătoarele: „Situaţiunea în care am găsit Regimentul (I
Infanterie Dolj n.n.) ce-l voi comanda este încurcată. El este împrăştiat spre
vest (Vârciorova), spre sud (Dunăre) şi la Craiova cu grosul. Mobilizarea este
de abia în curs („.). Încadrarea cu ofiţeri este slabă, adică sunt prea puţini.
Oamenii fac o impresiune bună; rasă bine hrănită şi de constituţie normală,
privirea inteligentă" 11 •
După scurtă vreme, colonelul Sturdza a primit şefia Brigăzii 7 Mixte care
s-a constituit în septembrie 1916. Acesta mărturisea în însemnările sale din
2115 septembrie 1916 foarte lapidar: „Mă stabilesc la comandamentul
grănicerilor şi pregătesc formarea brigadei şi a unităţilor ei. Ziua trece cu
aceste lucrări" 1 • Noua brigadă era alcătuită din trei regimente de infanterie, o
baterie de artilerie, o companie de mitraliere, o alta de cicişti şi alte unităţi. Dar
capacitatea ei combativă era însă redusă, datorită lipsurilor privind dotarea cu
armament, echipament, datorită efectivelor insuficiente şi numărului redus de
ofiţeri. Colonelul Sturdza a întreprins repetate demersuri pe lângă autorităţile
militare pentru completarea efectivelor, livrarea cantităţilor necesare de
armament, muniţie şi alte materiale militare, ori mijloace de transport al
trupelor 13 • A obţinut doar promisiuni. Comandantul Brigăzii 7 Mixte a solicitat
amânarea trimiterii ei pe front, dar fără succes. Această mare unitate a fost pusă
iniţial la dispoziţia Armatei a II-a române comandată de generalul Alexandru
Averescu. Generalul Radu R. Rosetti, pe atunci maior în cadrul Secţiei
Operaţiuni din Marele Stat Major, notează în jurnalul său la 26 septembrie/9
octombrie 1916 că „a rămas o porţiune de front descoperită dintre văile
Buzăului şi cea a Oituzului. La mijlocul acestui front rămâne descoperit
10
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.l.C.), fond general
Dumitru Iliescu. dosar 61 /1914-1916, f. 1-3.
11
Petre Otu, Maria Georgescu, op. cit. p. 186.
12
Ibidem. p. 203; A.N.l.C., fond familia Sturdza, dosar 2211916, f. 8.
13
Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.). fond Brigada 7 Mixtă, dosar
21, f. 163 şi urm.
174 ct;" I. Stan, Al Gaiţă
sectorul Vrancea. Pentru apărarea lui s-a trimis Brigada 7 Mixtă comandată de
14
colonelul Alexandru D. Sturdza" .
Brigada colonelului Sturdza a ocupat sectorul afectat pe o lungime de 50
km în noaptea de 28-29 septembrie/12-13 octombrie 1916. Cartierul general al
acestei mari unităţi a fost stabilit în localitatea Panciu. El a luat legătura, prin
Divizia 2 Cavalerie, cu Armata a 4-a comandată de generalul Constantin
Prezan şi a trimis patrule de recunoaştere pe Valea Zăbalei, cu scopul de a intra
în contact cu Armata a 2-a română a generalului Alexandru Averescu 15 •
La început, Brigada 7 Mixtă a participat la confruntări militare având mai
ales caracter local. La 16/29 octombrie 1916, brigada colonelului Sturdza a
schimbat subordonarea, intrând în componenţa Armatei de Nord.
Colonelul Sturdza s-a deplasat la Bacău unde se afla comandamentul
armatei generalului Constantin Prezan. El descrie în jurnalul său din 17130
octombrie 1916 această întâlnire astfel: „Mă duc cu auto la Bacău pentru a lua
contact cu Armata de Nord căreia acum îi suntem subordonaţi. Generalul
Prezan îmi descrie situaţiunea generală după dejunul la popotă, în faţa
colonelului Zadik, şeful său de Stat Major, în felul următor: planul inamicului
pare a fi de a lua ofensiva largă de la nord spre sud, forţând trecerile prin
Muntenia spre Bulgaria şi rămânând faţă de Carpaţii Moldoveni în defensivă.
Generalul spune că a expus repetat punctul său de vedere Marelui Cartier
General. În fine s-a accentuat primejdia în văile Dâmboviţei şi Prahovei" 16 .
Comandantul Brigăzii 7 Mixte a avut la 25 octombrie/7 noiembrie 1916 o nouă
întrevedere cu generalul Constantin Prezan care i-a comunicat că doreşte a
declanşa o ofensivă în sectorul Oituz. Colonelul Sturdza considera că se
impune o mare ofensivă rusă în Galiţia şi Bucovina, dar ruşii sunt incapabili să
~ ~17
o mceapa .
Cea mai importantă confruntare la care a participat Brigada 7 Mixtă a
fost, alături de Divizia 15 Infanterie a generalului Eremia Grigorescu, care s-a
derulat pe vârful Lepşei, la 29 octombrie/I I noiembrie 1916. Acesta a fost
cucerit de batalionul maiorului Anton Vasilescu. Divizia 15 Infanterie a pus
stăpânire pe înălţimea „Fata Moartă" 18 . Pierderile înregistrate au fost însă mari.
14
General Radu R. Rosetti, Mărturisiri 1914-1919, ediţie de Maria Georgescu, Bucureşti, Ed.
Modelism, 1997, pp. 125-126.
15
Cf. General G. A. Dabija, Armata Română în Ră::boiul Mondial 1916-1918. voi. li,
Bucureşti, Ed. I. G. Hertz, 1935. p. 421.
16
Petre Otu. Maria Georgescu, op. cit., p. 239.
17
ibidem. p. 249; Petre Otu, Mareşalul Constantin Pre::an. Vocafia datoriei. Bucureşti, Ed.
Militară, 2008. p. 125.
18
România în Ră::boiul Mondial 1916-1919, voi. III, partea I, Bucureşti. Imprimeria Naţională,
1940. p. 409.
Conform jurnalului colonelului Alex. D. Sturdza, s-au înregistrat 28 de morţi,

128 răniţi şi 8 dispăruţi 19 .
Brigada 7 Mixtă compusă din trei batalioane de infanterie şi o baterie de
artilerie, împreună cu forţele detaşamentului „Colonel Gorski" alcătuit la
rândul lui din trei batalioane de infanterie, două baterii de artilerie de câmp şi o
secţie de artilerie de munte au alcătuit Grupul „Colonel Sturdza" aparţinând
Diviziei 15 Infanterie din Armata de Nord, care trebuia să organizeze o
ofensivă împreună cu Armata a IX-a rusă pe 15 noiembrie 1916 în zona Oituz.
Acţiunea nu a reuşit datorită unui puternic contraatac inamic în ziua de 19
noiembrie 20 . În aceste condiţii, Grupul „Colonel Sturdza" a primit ordinul de a
organiza o recunoaştere puternică, dar nu trebuia să treacă la atac ci să rămână
în defensivă 21 . Acelaşi ordin au primit şi celelalte două Grupuri ale Diviziei 15
Infanterie, „Colonel Piperescu'', respectiv „General Claudian".
Brigada 7 Mixtă a intrat ulterior în componenţa Grupului „Râmnic"
format din diviziile 3-6 şi 16 Infanterie. Acest grup a ocupat frontul cuprins
între Dealul Câmpului (exclusiv), Putreda Mare, Mărgăriteşti, Şindriliţa - Furu
Mare 22 .
„Trupelor ruseşti li s-a încredinţat misiunea de a ocupa frontul începând
cu Dealul Câmpului, exclusiv cota 417, vest de pădurea Racoviţeni - Vadu
Soreşti - Cuculeasa - Costieni - Şocariciu - Bălăceanu - Galbeni - Slobozia -
Lacul Sărat - Lăscăţeasca - Viziru.
Linia de despărţire între unităţile ţariste şi Grupul „Râmnic" vor fi
şoseaua naţională Buzău - Râmnicu Sărat până la kilometrul 20, Racoviţeni -
Grebănu - Topliceni - Jideni - calea ferată Rm. Sărat - Focşani de la cantonul
20 la cantonul 30. Această linie aparţine trupelor ruseşti ( ... ). Grupul
„Râmnicului" împreună cu Grupul „Vrancea - Oituz" vor forma Armata a II-a
română sub comanda generalului de divizie Alexandru Averescu" 23 .
În faţa grupului „Râmnic" între Vadu Soreşti şi Valea Slănic, un afluent
al râului Buzău, se afla Grupul german „Krafft" alcătuit din două divizii
germane aparţinând Armatei a 9-a germane. Brigada 7 Mixtă se afla alături de
Divizia a 12-a de Cavalerie rusă comandată de generalul finlandez Carl Gustav
Emil Mannerheim, viitor mareşal al Finlandei. Acesta susţine în memoriile sale
că la 7/20 decembrie „am ajuns în apropierea oraşului Focşani unde m-am
19
Petre Otu, Maria Georgescu, op. cit., p. 252.
20
Lt. colonel Al. Ioaniţiu, Războiul României 1916-1918, voi. I, Tipografia „Geniului", s.a.,
~P· 164-165.
1
- Petre Otu, Maria Georgescu, op. cit., p. 252.
22
A.M.R., fond Marele Cartier General Român, dosar 7111916, f. 370.
23
ibidem; C. I. Stan, Decembrie 1916. Generalul Alexandru Averescu şi bătălia Râmnicului, în
„Străjer în calea furtunii", an IV, nr. 7, mai 2010, p. 33.
176 C'in I. Stan, Al Gaiţă
prezentat generalului Averescu, comandantul Armatei a 2-a române. Am primit

ordinul de a pleca imediat pe frontul de apărare la 40 km nord-vest de oraş
unde o brigadă română condusă de colonelul Sturdza era la grea strâmtoare.
Brigada mi-a fost subordonată şi s-a contopit într-un grup tactic cu numele
<<Vrancea>>" 24 . Timp de 6 zile, între 9/22 -14/27 decembrie 1916 a avut loc
bătălia Râmnicului între cele 17 divizii gemrnne şi trupele comandate de
generalul Arthur Văitoianu. După lupte grele nemţii cuceresc la 18 decembrie
1916 oraşul Rm. Sărat. Cele trei divizii ruse Zamurskaia, Tuzema şi Usuriskaia
au format un corp de armată condus de generalul Krimov şi s-au retras pe
direcţia Focşani - Brăila 25 .
La 9/22 decembrie 1916 a început şi bătălia de la Caşin care s-a încheiat
pe 31 decembrie 1916. În data de 25 decembrie 1916, oraşul Focşani a fost
ocupat de trupele germane26 . Colonelul Al. D. Sturdza a intrat în conflict cu
generalul Alexandru Averescu deoarece în ziua de 24 decembrie 1916/6
ianuarie 1917 a dat ordin de retragere a brigăzii sale din comuna Câmpuri în
localitatea Răcoasa, fără aprobarea comandantului Armatei a II-a române.
Acesta din urmă consemna în notele sale în aceeaşi zi, între altele: „Colonelul
Sturdza s-a retras fără cauze aparente, precipitat şi fără a mă preveni la timp,
astfel că a lăsat un gol între el şi generalul Grigorescu". Acelaşi martor ocular
scrie pe 27 decembrie 1916 cu indignare: „Colonelul Sturdza este supărat că
judec sever retragerea lui!
Am scris generalului Prezan să mi-l ia din armată. Nu am ce face cu
astfel de înfumuraţi, care, cu toate că au unele calităţi, sunt mai mult
încurcătură decât ajutor.
Prin noua ordine de bătaie, acest tactician <<sui generis>> este numit
comandant de divizie în annată la mine. Sper să mă curăţ de el. Are calităţi,
defectele însă precumpănesc " 27 .
Este greu de spus dacă atitudinea colonelului Sturdza era intenţionată.
Cert era însă faptul că el avea o mare adversitate faţă de ruşi. Episcopul
romano-catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer, relatează în însemnările
sale din 5 decembrie 1916 o discuţie cu doamna Zoe Cantacuzino: „Ea
relatează tocmai despre fiul ei, colonelul Alexandru Sturdza, care lupta în
24
Carl Gustav Emil Mannerheim, Memorii, ed. a II-a de Dumitru Preda şi Adrian Pandea.
Traducere de Teodor Atanasiu, Bucureşti, Ed. Militară, 2011, p. 57.
25
Constantin Kiri\escu, Istoria Războiului pentru Întregirea României 1916-1919, ed. III, voi.
L Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 231.
26
Marilena Sima, Focşanii sub ocupafia germană în anii primului război mondial 1916-1918,
Focşani, Ed. Pallas, 2012, p. 45.
Mareşal Alexandru Averescu, Noti(e zilnice din război 1916-1918, voi. II, ediţie de Eftimie
27
Ardeleanu şi Adrian Pandea, Bucureşti, Ed. Militară, 1992, pp. I 03-104.

Trădarea colonelului AI. D. Sturdza ... 177
trecătoarea Oituzului. Cu puţin timp în urma 11 tnm1sese mamei sale o

scrisoare. Alexandru era într-o stare foarte deprimată şi îl înfuria faptul că
ocuparea Moldovei de către ruşi arată mai degrabă ca o ocupaţie în toată
regula" 28 .
Colonelul Al. D. Sturdza a fost înlocuit la comanda Diviziei 8 Infanterie
prin generalul Ion Pătraşcu. El a preluat în schimb şefia Diviziei 1O Infanterie
care se reorganiza în nordul Moldovei aproape de Prut. Această schimbare nu a
avut un caracter întâmplător. Marele Cartier General a manifestat unele
suspiciuni legate de comportamentul colonelului Sturdza. Se urmărea deci
supravegherea mai atentă a acestuia.
Colonelul Sturdza este autorul unei diversiuni. Căpitanul (r) Gheorghe
Polihroniade, deşi nu a luat parte la acţiune, a adresat o reclamaţie
comandantului Diviziei 1O Infanterie, acuzându-l de trădare pe sublocotenentul
Constantin Ciulei. Acesta făcea parte din detaşamentul căpitanului Constantin
Mărculescu comandând compania 1 şi a fost acuzat de non combat şi părăsirea
câmpului de luptă 29 . Curtea Marţială a Diviziei 1 l-a condamnat pe tânărul
ofiţer la moarte, deşi nu existau probe concludente. Mai mult, căpitanul (r)
Gheorghe Polihroniade a avut unele divergenţe cu cel acuzat. Sentinţa a fost
însă executată la 28 ianuarie/ 1O februarie 1917 în poligonul de tragere din
Bacău. La 10/27 februarie acelaşi an, potrivit relatărilor colonelului medic
Vasile Bianu „s-au citit în faţa trupelor noastre sub arme mai multe sentinţe
pronunţate de Curtea Marţială. Mai mulţi soldaţi din parcul de artilerie au fost
condamnaţi la câte 3-4 ani de închisoare pentru fapte de dezertare în timp de
război, iar sublocotenentul Constantin Ciulei din Regimentul 8 Infanterie
Buzău, pentru faptul de părăsire de post în prezenţa inamicului a fost
condamnat la moarte" 30 . După Marea Unire, soţia ofiţerului nevinovat a cerut
recurs la Curtea Supremă de Justiţie Militară, care la 24 mai 1920, în urma
Decretului nr. 154 7 din 9 aprilie 1920, l-a amnistiat pe sublocotenentul
Constantin Ciulei. A fost vorba de o reabilitare parţială, deoarece procesul nu
s-a rejudecat, iar cei vinovaţi nu au suportat rigorile legii 31 •
Colonelul Alexandru D. Sturdza a profitat de situaţia creată şi a dezertat
la inamic sub pretextul că România se afla sub ocupaţia Rusiei ţariste.
Dispariţia sa a fost constatată la 27 ianuarie 1917. Două zile mai târziu,
conform însemnărilor generalului Alexandru Averescu se reţinea: „Astăzi au
28
Raymund Netzhammer, op. cit., voi. I, p. 680.
29
Eugen Nicolae, Pe urmele unei erori judiciare, în „Magazin istoric", VII, nr. 5 (86), mai
1974, p. 86.
30
Dr. Vasile Bianu, Însemnări din Ră::boiul României Mari, Tomul I, De la mobilizare până
la pacea din Bucureşti, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul", 1926, p. 89.
31
Eugen O. Nicolau, op. cit., pp. 87-88.
178 C1;11 I. Stan, Al Gaiţă
fost prinşi mai mulţi soldaţi de ai noştri prizomen trimişi de Sturdza cu

manifeste prin care îndeamnă trupele să treacă la duşman. Locotenent-
colonelul (Constantin n.n.) Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25
Infanterie a fost arestat pentru că a avut o întrevedere cu Sturdza între linii şi s-
a înapoiat cu un sul de manifeste.
Ambii aceşti ofiţeri erau eroii generalului Grigorescu. Îi socotea podoaba
armatei şi cerea în interesul apărării naţionale să fie ţinuţi pe front.
Bun cunoscător de oameni! Ambii au calităţi incontestabile, dar cu
minţile tulburate de zguduirile războiului şi dezechilibraţi.
O pagină urâtă pentru noi" 32 !
Yvonne Blondei, fiica fostului ministru al Franţei acreditat în România,
Camile Blondei, scrie în jurnalul ei din 12/25 februarie 1917 că : „Sturdza a
trecut la inamic omorându-şi ordonanţa care se opunea acestei fugi. Înainte de
a pleca l-a târât în trădarea sa şi pe fiul generalului Crăiniceanu. Într-o seară
Sturdza ar fi venit să-i înmâneze lui Crăiniceanu o proclamaţie care-i încuraja
pe soldaţi să abandoneze lupta şi să se întoarcă împotriva ruşilor duşmani şi
sălbatici. Tânărul Crăiniceanu a fost surprins în clipa când aducea înapoi actele
date de Sturdza" 33 .
La rândul ei, Arabella Yarka, fiica adoptivă a lui Scarlat (Charles) Yarka
şi a Mariei Prejbeanu (Yarka), căsătorită cu nepotul celebrului doctor Carol
Davila, pe numele Carol (Citta) Davila, notează în însemnările sale din I O
februarie 1917 următoarele: „Veştile ajung cu greu până la noi în acest oraş
îndepărtat (Botoşani n.n.). De câteva zile totuşi e scandal general, nu se
vorbeşte decât despre dezertarea colonelului Sturdza, vinovat de altfel de înaltă
trădare, pusă la cale în cârdăşie cu colonelul C. (Crăiniceanu n.n.) şi cu M.W.
(locotenentul r. Constantin Wachmann n.n.).
Planul lui era să determine cele două divizii de la Oituz să treacă de
partea nemţilor şi să lupte împreună cu aceştia împotriva ruşilor" 34 .
I. G. Duca confinnă în memoriile sale că prin acuzarea sublocotenentului
Ciulei devenise nu numai un trădător, dar şi un asasin: „Totul fusese o
înscenare ca să inspire deplină încredere comandanţilor săi. De fapt era hotărât
să treacă la inamic încă de atunci. Unele din mişcările lui păruseră suspecte lui
Averescu. Pentru deplina reuşită a planului, toate îndoielile trebuiau spulberate.
Pe de altă parte, Averescu îşi dădea acum seama şi de ce cu prilejul ultimei
Mareşal Alexandru Averescu, op. cit, voi. II, p. 111; vezi şi Comei Ilie, Trădarea colonelului
32
Sturd::.a, în „Historia", VII, nr. 64, aprilie 2007, pp. 3-7.

33
Yvonne Blondei, Jurnal de ră::.boi 1916-1917. Frontul de sud al României. Versiune
românească de Rodica Zagar, Bucureşti, Ed. Institutului Cultural Român, 2005, p. 392.
34
Arabella Yarka, De pe o :i pe alta. Carnet intim 1913-1918. Traducere de Denisa Toma,
Bucureşti, Ed. Compania, 2010, pp. 177-178.
vizite a Regelui pe front Sturdza înaintase atât de mult cu el înspre tranşeele

inamice. Încerca, se vede, să-l expuie gloanţelor germane sau chiar să-l predea
prizonier duşmanului. Aşadar, fiul lui Dimitrie Sturdza era nu numai trădător,
. . „35
dar şi asasm .
Un alt contemporan al evenimentelor, Eugeniu Arthur Buhman, şeful
Serviciului Poştă - Telegraf - Telefon al Casei Regale, relatează în memoriile
sale din februarie 1917, destul de lapidar, momentul: „Colonelul Sturdza, fiul
fostului prim-ministru este declarat trădător de patrie. La colonelul Crăiniceanu
s-au găsit manifeste iscălite de Sturdza care îndemnau trupele noastre să treacă
de partea nemţilor. Nici nu-mi vine a crede. În urmă ştirea s-a adeverit" 36 .
Chemarea semnată de colonelul Alexandru D. Sturdza, datată 27 ianuarie
1917, adresată soldaţilor începe în felul următor: ,,În fruntea voastră vreau să
fac o oştire nouă, bine înzestrată cu maşinile de războiu şi bine condusă de şefi
inimoşi. Cu ea vreau să scăpăm ceea ce s-a pierdut, să alungăm din ţară pe
jefuitorul rus şi să facem ca mai repede să ne întoarcem la vetrele noastre".
Autorul documentului cerea ostaşilor români să ia hotărâri rapide, întrucât
„Ţara noastră şi oştirea au rătăcit sub conducerea nepricepută a unor capete
slabe, două treimi din teritoriul ei s-a pierdut. Cealaltă treime este prădată de
ruşi; ei îşi bat joc de ofiţerii şi soldaţii şi de sărmanii locuitori; ei necinstesc
nepedepsiţi femeile noastre, ei ne răpesc ultimele vite pe care le avem şi ne-au
împiedicat să lucrăm pământul".
Semnatarul materialului preciza mai departe, exagerând lucrurile, că:
„A verea ţării s-a risipit şi înstrăinat; dacă nu ne hotărâm de pe acum, vom muri
de foame cu copiii şi nepoţii. Ni se pregăteşte pribegia în străinătatea neagră;
este vorba ca armata noastră să treacă Prutul, ca guvernul să fugă ruşinos la
Cherson, în Rusia, iar celor bogaţi să li se înlesnească aşezarea în oraşe
depărtate ruseşti, robiţi de legi asupritoare". Autorul chemării atrăgea atenţia
populaţiei că: „Aţi fost amăgiţi de cei mari prin cuvinte înşelătoare despre un
ideal naţional, aţi văzut cum acest ideal s-a prăbuşit din cauza uşurinţei şi
ticăloşiei lor". De aceea, el arăta în continuare: „Treziţi-vă şi nu mai credeţi
minciunile ce vi se spun. Victoria ruşilor nu vă va scăpa, căci ea nu va putea fi
( ... )".
Colonelul Sturdza îndemna la nesupunere şi revoltă, căci arăta:
„Lepădaţi-vă de cei care v-au înşelat amarnic. Aţi jurat credinţă Ţării, iar nu
unor netrebnici care vă conduc la pieire". În consecinţă, ofiţerul trădător le
cerea în final ţăranilor soldaţi: „Vă aştept în Munţii Vrancei. Veţi căpăta semne
35
I. G. Duca, Memorii, voi. III Războiul, Partea I (1916-1917), editie de Stelian Neagoe,
Bucureşti, Ed. Machiavelli, 1994, p. 165.
36
Eugeniu A. Buhman, Patru decenii în Serviciul Casei Regale a României. Memorii (1898
I 940), editie de Cristian Scarlat, Bucureşti, Ed. Sigma, 2006, p. 186.
180 C'"' I. Stan, Al Gaiţă
de la mine. Voi elibera pc prizonierii noştri. Totul este pregătit. Cu ei vom

forma oaste nouă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vitejească, cu care vom recuceri
ce s-a pierdut, vom reîntregi ce s-a stricat şi vom da afară pe netrebnicii care
ne-au adus în starea de azi".
Autorul încheia apoteotic chemarea, îndemnându-i pe cei slabi de înger:
"Treceţi fără întârziere cu am1e cu tot spre mine, să scăpăm România.
Dumnezeu va binecuvânta fapta noastră" • Apelul scris cu patos şi multă
37
demagogie nu a avut succesul scontat. Soldaţii ţărani nu au putut fi înşelaţi.

Reacţia autorităţilor militare române a fost imediată. Generalul Eremia
Grigorescu, comandantul Corpului 4 Annată a emis un ordin de zi în care
critica fapta colegului său, considerând-o un act de trădare şi o crimă: „Comisă
de un om fără minte, de un nebun". Generalul Grigorescu avertiza că toţi cei
care „vor cădea în această ispită îi aşteaptă spânzurătoarea, pe lângă ruşinea
lumii şi blestemul unei întregi naţiuni" 38 .
Trebuie să precizăm însă că mulţi generali şi ofiţeri superiori nu se
aşteptau la o astfel de faptă. Generalul Ion Raşcu, comandantul trupelor de
geniu, arăta în amintirile sale publicate postum că a aflat de la Marele Cartier
General despre colonelul Sturdza, care a trecut la inamic: „Colonelul Sturdza
comanda Divizia a 8-a care era pe front şi de la care fusese mutat la a 1O-a
aflată în rezervă. A insistat să rămână la Divizia a 8-a punând în mişcare toate
resursele sale. M.C.G. a avut buna inspiraţie să nu se înduplece, nu doar că
avea vreo bănuială, ci numai ca să nu dea ordine contra ordine.
Sturdza pierzând orice speranţă de revenire asupra ordinului de mutare s-
a dus pe front, sub pretext ca să-şi ia ziua bună de la trupele fostei sale divizii şi
de atunci nu s-a mai văzut.
S-a crezut la început că a fost victima vreunei imprudenţe, mai ales că s-a
găsit ordonanţa care-l însoţea împuşcat înaintea frontului.
Acum, surprinzându-se, lt. colonelul Crăiniceanu la o întoarcere de la o
întâlnire cu Sturdza s-a aflat adevărul despre dispariţia lui.
Lt. colonelul Crăiniceanu comandantul unui Regiment de infanterie (nr.
25 n.n.) din Divizia a 8-a, fiind convertit de Sturdza de pe timpul când era sub
comandă, s-a dus de s-a întâlnit cu dânsul înaintea frontului, dar la întoarcere,
rătăcind drumul, a intrat în liniile noastre prin sectorul unui regiment din
Divizia a 7-a. Comandantul acestui regiment, lt. colonelul Pirici, suspectându-l,
37
Cf. Petre Otu, Maria Georgescu, op. cit., pp. 291-292; Baron Valeriu Kapri, Ca::ulfostului
colonel Alexandru Sturd::a. Un episod din Ră::boiul Mondial pe_fi-ontul român, Oradea, Tip.
Societăţii pe acţiuni Adolf Sonnenfelal, 1926, p. 21.
38
Octavian C. Tăslăuanu. Sub flamurile na(ionale. Note şi documente din istoria ră::boiului de
întregire a neamului. Calvarul neutralită(ii. La Corpul IV Armată, ediţie îngrijită de Gelu
Voican Voiculescu. Bucureşti. Ed. RAO. 2001, pp. 200-201.
a raportat cazul comandantului de divizie, colonelul Rujinschi, care a ordonat

să-l aresteze şi percheziţioneze. La perchiziţie a găsit la dânsul mai multe
exemplare dintr-un manifest către Divizia a 8-a semnat de Sturdza aduse ca să
le împartă la trupă". Generalul Ion Raşcu arată mai departe că acest manifest
arăta calea greşită pe care a apucat politica ţării şi îndemna divizia „să vie cu
dânsul şi cu cei 400.000 de prizonieri făcuţi de germani şi organizaţi cu
mijloacele acestora, să scoată pe ruşi din ţară şi aşa să se repare greşeala ce am
făcut aliindu-ne cu ei. Aşa s-a descoperit complicitatea lui Sturdza şi
complicitatea lui Crăiniceanu" .
39
Trecerea colonelului Al. D. Sturdza în liniile duşmane s-a făcut la 23

ianuarie/6 februarie 1917 împreună cu locotenentul C. Wachmann, aghiotantul
său. Pe drum, Sturdza şi-a ucis ordonanţa care nu a vrut să treacă în liniile
inamice. În bagajul ordonanţei s-au găsit mai multe documente, inclusiv
corespondenţă între colonelul Al. D. Sturdza şi lt. colonelul Crăiniceanu.
Întâlnirea celor doi trădători a fost monitorizată de organele contrainformative
române. Crăiniceanu a fost imediat arestat. S-a unnărit totodată atragerea într-o
cursă a colonelului Sturdza pentru a fi capturat. Acesta însă, dezamăgit de lipsa
de aderenţi, de faptul că manifestul său nu a avut nici cel mai mic ecou sau
poate a fost prevenit de structurile de specialitate germane, n-a căzut în plasă,
căci n-a dat curs cererii de a se întâlni cu un grup de ofiţeri români
„admiratori" ai gestului său .
40
Generalul Răţescu, pe atunci elev la şcoala de ofiţeri de artilerie din Iaşi

consemna în amintirile sale scrise la apusul vieţii că „trădarea lui Sturdza nu a
făcut decât două victime. Locotenent colonelul Alexandru (Constantin n.n.)
Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 Infanterie din Vaslui, complicele
lui Sturdza care a fost prins şi nu a putut dezerta. Judecat, a fost condamnat la
moarte şi împuşcat de un pluton din propriul său regiment şi îngropat la
marginea satului Pătrăşcanu de pe stânga Siretului" .
41
Constantin (Puiu) Crăiniceanu era fiul generalului Grigore Crăiniceanu şi

nepotul generalului Constantin Prezan, noul şef al Marelui Stat Major al
Armatei române. Iniţial, el primise sentinţa Curţii Marţiale de 17 ani de muncă
silnică, dar ulterior a fost condamnat la moarte. Sentinţa s-a executat în faţa
regimentului său pentru a constitui un exemplu nedemn de urmat. Colonelul
Vasile Bianu releva plin de indignare şi revoltă în însemnările sale următoarele
la 30 martie/12 aprilie 1917: „Astăzi, în Joia Sfintelor Paşti, a fost împuşcat
39
General Ion Raşcu, Jurnalul meu din timpul ră::boiului pentru întregirea neamului, ediţie
îngrijită de Dumitru Huţanu, Focşani, Ed. Pallas Athena, 2007, pp. I 08-109.
~ 0 Alin Spânu, Serviciul de informa/ii al României 1i1 ră::boiul de 1i1tregire naţională (/ 916
1920), Bucureşti, Ed. Militară, 2012, p. 95.
41
General Răţescu, Un secol de amintiri, Bacău, Ed. Plumb, 1995, pp. 48-49.
182 ctin I. Stan, Al Gaiţă
trădătorul lt. colonelul Crăiniceanu, pe front, în faţa Regimentului 25 a cărui

comandă o avusese până în momentul arestării; un glonţ în cap, cinci în piept şi
trei în picioare au pus capăt acestei ticăloase vieţi, ca să fie pildă tuturor
trădătorilor de neam şi ţară" .
42
Au existat o serie de suspiciuni asupra unor ofiţeri din comandamentul

Diviziei 8 Infanterie care ar fi facilitat trecerea colonelului Sturdza şi a
complicilor săi. Generalul Ion Raşcu aminteşte în memoriile sale pe lt.
colonelul Gorschi, comandantul Regimentului 8 Vânători, lt. colonelul
Vasilescu, comandantul Regimentului 2 grăniceri, prin sectorul căruia Sturdza
a trecut la inamic şi colonelul V. Piperescu, comandantul Brigăzii 15
Infanterie. Aceştia „au fost îndepărtaţi de la comenzile lor fără o dovadă sigură,
ci numai în urma unui raport al generalului Averescu prin care arată că nu avea
încredere întrânşii.
Gorschi a reuşit să înlăture bănuiala ce plana asupra-i, Vasilescu a fost
dat în judecată şi condamnat la 5 ani recluziune, iar Piperescu, cu toate meritele
lui, a fost pus în retragere din oficiu"43 .
În geamantanul abandonat de colonelul Alexandru D. Sturdza, potrivit
informaţiilor deţinute de Constantin Argetoianu şi inserate în memoriile sale, s-
a găsit şi o scrisoare aparţinând generalului Constantin Cristescu, comandantul
Armatei I române şi adresată colonelului trădător, care se încheia cu o remarcă
surprinzătoare: „nu era de făcut nimic, deoarece regele era un microcefal şi nu
pricepea nimic" 44 . Mesajul a fost înaintat şefului statului. Supărat de conţinutul
lui, suveranul s-a apropiat de generalul Alexandru Averescu. A profitat de
neînţelegerile lui Constantin Cristescu cu generalul rus Ragaza şi l-a înlocuit de
la comanda Armatei I cu generalul Eremia Grigorescu.
Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza l-a afectat profund pe Regele
Ferdinand. Martoră a tristului eveniment, Regina Maria notează în jurnalul său
din 30 ianuarie/12 februarie 1917 următoarele: „Azi dimineaţă a venit la mine
Nando, era galben la faţă şi mi-a adus vestea grozavă, colonelul Alexandru D.
Sturdza, fiul bătrânului Dimitrie A. Sturdza, şeful Partidului Liberal în timpul
domniei unchiului, care de câteva zile dispăruse în chip misterios, ar fi un
trădător de cea mai mizerabilă speţă. Crăiniceanu, fiul generalului, a fost prins
cu buzunarele pline de manifeste iscălite de Sturdza prin care îndemna armata
să se predea inamicului( ... ) Nando a fost doborât de această veste" .
45
42
Dr. Vasile Bianu, op. cit., voi. I, p. 111.
43
General Ion Raşcu, op. cit., p. 109.
44
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, voi. 111/4,
ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 185.
45
Maria, Regina României, Pm•estea vie/ii mele, voi. III, ediţie de Ioana Cracă, Bucureşti, Ed.
Eminescu, 1991, p. 160; C. I. Stan, Regele Ferdinand ,,Întregitoru/" (1914-1927), ed. a II-a,
Procesul în care erau acuzaţi de trădare colonelul Alexandru D. Sturdza,

locotenent colonelul Constantin (Puiu) Crăiniceanu şi locotenentul Constantin
Wachmann a început la Curtea Marţială din Bacău pe 24 februarie/9 martie
1917 şi a fost foarte scurt, căci s-a încheiat pe 26 februarie/ 11 martie acelaşi an.
Rechizitoriul amplu şi documentat este un veritabil „film" al evenimentelor.
Complicitatea celor doi este evidentă. Lt. colonelul Crăiniceanu, fost ataşat
militar al României la Atena între anii 1914-1916, fusese, se pare, racolat de
serviciile secrete germane şi urma să treacă cel dintâi la inamic cu Regimentul
25 Infanterie aflat sub comanda sa. Inculpaţii, chiar în lipsă, au avut drept la
apărare, aceasta fiind efectuată de sublocotenentul Gheorghe Săulescu.
Colonelul Al. D. Sturdza şi locotenentul C. Wachmann au fost condamnaţi la
moarte în contumacie, iar iniţial, lt. colonelul C. Crăiniceanu a primit 15 ani de
muncă silnică . Sentinţa a fost casată din ordinul generalului Constantin
46
Prezan, şeful Marelui Stat Major al Armatei române, deşi Constantin

Crăiniceanu era fiul sorei sale. Acesta a primit apoi pedeapsa capitală.
Trădarea colonelului Sturdza a fost premeditată şi bine pusă la punct.
Trecerea la inamic s-a făcut cu destule peripeţii. El s-a rătăcit de locotenentul
C. Wachmann, care ajunsese în liniile germane şi a dezvăluit întreaga acţiune.
Sturdza a fost întâmpinat de un soldat neamţ care l-a dus la un sublocotenent.
El a ajuns la o fabrică de cherestea din Soveja unde împreună cu locotenentul
C. Wachmann au fost primiţi de generalul Von Gentner, comandantul Diviziei
218 Infanterie prusacă 7• De aici, cei doi fugari s-au îndreptat spre gara Putna
unde îşi avea comandamentul Divizia 1 Cavalerie austro-ungară condusă de
generalul Ruiz de Rojas. La 24 ianuarie/6 februarie 1917 cei doi ofiţeri
trădători au prezentat planul lor generalului austriac. Generalul Ruiz de Rojas i-
a îndre~tat spre generalul Gerok, comandantul Grupului de armată „Arhiducele
Josef'4 . Colonelul Sturdza a ajuns apoi la comandantul Armatei a 9-a germane
generalul Erich Von Falkenhayn, fiind considerat „un prieten al Puterilor
Centrale"49 . Trădătorul român a avut totodată o discuţie cu colonelul Randa
venit din partea comandantului Armatei I austro-ungare generalul Arthur Arz
Von Straussenberg. Ofiţerul austriac era de părere că „Sturdza este un om
serios, conştient de scopul ce urmează, cu o voinţă tare, dintr-o veche familie
Bucureşti, Ed. Paideia, 2011, pp. 157-158.

46
Petre Otu, Maria Georgesu, op. cit., pp. 282-349 ; B.A.R., Secţia Mss., cota A 1526, passim.
47
Baron Valeriu Kapri, op. cit., p. 15.
48
Ibidem, p. 19.
49
B.A.R, Secţia Mss., Arh. General Radu R. Rosetti, mapa XIX, varia 30. Traducere de
colonel Laurenţiu Bârzotescu.
184 C 1; 0 I. Stan, Al Gaiţă
de prinţi moldoveni, foarte stimat, unul din puţinii boieri care era în serviciul
activ" 50 .
Trădarea colonelului Alexandru O. Sturdza a surprins pe multe cadre
militare. Generalul Ion Raşcu, de pildă, exprima în memoriile sale um1ătorul
punct de vedere: „Toţi cei care cunosc mai de aproape pe Sturdza sunt convinşi
că actul de trădare ce a fost săvârşit nu a fost plecat dintr-un sentiment paşnic,
ci din credinţa că Gennania va fi victorioasă şi numai unindu-se cu ea va scăpa
ţara din prăpastia în care căzuse. La aceasta a contribuit mult şi brutalitatea
ruşilor faţă de populaţie şi oştirea noastră şi mai ales aceea a unei brigăzi de
sălbatici călare de prin fundul Asiei care aveau frontul lângă Divizia a 8-a şi al
cărui şef nici măcar nu a vrut să-i asculte protestările asupra jafurilor soldaţilor
lui" 51 • Atitudinea ostaşilor ruşi este reală, dar credem că nu a fost factorul
determinant, ci doar un pretext folosit cu abilitate de colonelul Sturdza.
Germanofilismul era evident şi se manifestase cu diverse prilejuri. La rândul
său, generalul Radu R. Rosetti, la vremea respectivă locotenent-colonel şi
comandant de regiment, susţine în amintirile sale că: „La început nu dădeam
crezare zvonurilor despre dezertarea lui Sturdza, cum nu i-au dat mulţi dintre
cei ce-l cunoşteau mai de aproape pe acest colonel. În urmă am fost mâhnit şi
supărat contra lui Sturdza, socotind crima lui cu atât mai mare cu cât el
stăvilise multe rele în armată. De la dânsul începuse o educaţie în care
îndeplinirea datoriei şi respectarea jurământului şi a cuvântului dat ocupa un
loc de_ c~petenie. Pen_tru m_ulţi ofiţeri el era nădej~ea ~~ui _viit~r ~ai b~n p.e~tru
armata"--. Este adevarat ca Sturdza avea o cultura m1htara sohda, doband1ta pe
parcursul unor studii îndelungate în străinătate. Actul său de trădare este de
netăgăduit.
Ofiţerul de origine ardeleană Octavian C. Tăslăuanu era de părere că
„fapta colonelului Sturdza se comenta prin prisma disperării. Firile tari, gata să
moară până la ultimul om - continuă renumitul memorialist - erau rare printre
ofiţerii superiori. Cei mici arătau mai hotărâţi, iar soldaţii ţărani din tranşee
ziceau: Ce-o da Dumnezeu" 53 .
Deşi acţiunea sa masivă de trecere a trupelor române la inamic a eşuat
lamentabil, colonelul Sturdza a perseverat. El a avut întrevederi cu generalul
Erich Yon Ludendorff, adjunctul Marelui Stat Major al Armatei germane, Hans
Yon Seeckt, dar şi cu Von den Busche, fostul ministru al Germaniei la
Bucureşti. Sturdza a avut discuţii şi cu Alexandru Beldiman, fostul ministru
plenipotenţiar al României la Viena, dar şi cu Constantin Stere aflat într-o
50
Ibidem; Petre Otu, Maria Georgescu, op. cit., p. 142.
51
General Ion Raşc, op. cit., p. I 09.
5
~ General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 180.
53
Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., voi. II, p. 196.
vizită în Germania şi Austro - Ungaria 54 . Cu acordul Berlinului şi al Vienei,

Sturdza a cutreierat alături de locotenentul Wachmann lagărele de prizonieri
români. Căpitanul Virgil Drăghiceanu arată într-un memoriu studiu privind
activitatea din prizonierat înaintat în anul l 918 Marelui Stat Major al Armatei
române: „Nu-mi aduc aminte data, dar ştiu că într-una din zile s-a anunţat că a
sosit din Germania (la Bucureşti n.n.) un grup de 46 de ofiţeri în cap cu
colonelul Sturdza. Între ei se aflau şi oameni din conducere: maiorul Negrutzi
din Pionieri, căpitanul Ticu Constantinescu din Vânători, căpitanul Grigorescu
din (Regimentul n.n.) 70 Muscel, căpitanul Bălan din (Regimentul n.n.) 4
Argeş, căpitanul Măcelaru din Vâlcea, căpitanul Popişteanu din Bucureşti,
căpitanul Savel Popescu etc( ... ).
Populaţia i-a primit foarte rău, murmurând contra lor, din care cauză a
doua zi i-a trimis la Buftea. Am întâlnit pe sublocotenentul Lever care mi-a
spus că sunt aduşi de colonelul Sturdza pentru a ocupa funcţii în administraţiile
publice cu scopul să întroneze cinstea şi moralitatea la sate şi oraşe( ... ).
Nimeni nu cunoştea adevăratul scop al aducerii acestor ofiţeri în ţară, dar
în trei-patru zile prin indiscreţia lor s-a aflat că au venit cu scopul să facă
propagandă pentru gonirea dinastiei, încheierea păcii separate cu Puterile
Centrale şi prin lovitura de stat să aresteze guvernul Brătianu. Pentru obţinerea
scopului, colonelul Sturdza trebuia să formeze câteva divizii cu prizonieri
români care se aflau în Muntenia şi Oltenia care să se unească cu restul armatei
de pe frontul ce eventual s-ar fi retras în Basarabia în cazul când ofensiva
germană ar fi reuşit. Aceşti 46 de ofiţeri erau scheletul pe care trebuiau să se
formeze diviziile vorbite, iar în Germania în lagărul Krefeld încă vreo 700 erau
gata convinşi pentru a fi aduşi în ţară. Acestea toate se petreceau înainte de
ofensiva de la Mărăşeşti" 55 .
Emisari ai colonelului Sturdza au mers şi în lagărul de la Bălăceanu din
fostul judeţ Râmnicu Sărat. Sublocotenentul de rezervă Nicolae Petrescu din
Regimentul 47 Infanterie Ploieşti relatează într-un memoriu predat autorităţilor
militare române la sosirea din prizonierat că a stat timp de trei săptămâni în
tabăra din satul Bălăceanu: „Un domn căpitan Constantinescu în uniformă
elegantă de vânători şi alţi doi ofiţeri români îmbrăcaţi în civil voiau să ne
atragă într-un curent nenorocit ce-şi luase formaţie împrejurul colonelului
5
~ Glenn E. Torrey, When treason 11·as a crime. The case of colonel Alexandru Sturdza of
Roumania, în „The Emporia State Research of Studies", voi. XXXIX, nr. 111992, p. 52.
55
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Adrian Nicolescu (editori), Calvarul prizonierilor
români din primul război mondial. Mărturii documentare, voi. III, Piteşti, Ed. Universităţii,
2008,pp.68-69,doc.33.
186 c1;" I. Stan, Al Gaiţă
Sturdza. N-a găsit aderenţi pentru această idee, cum mc1 pentru aceea de a
rămâne în teritoriul ocupat în vreun serviciu" .
56
Cea mai intensă muncă de propagandă au desfăşurat oamenii colonelului

Sturdza în lagărele din Germania. Aflat din ianuarie 1917 în lagărul de la
Schwam1stadt - Hannover, maiorul Constantin Văileanu preciza într-un raport
expediat Marelui Stat Major după revenirea în ţară că a ajuns în lagărul său
colonelul trădător. Acesta din urmă era îmbrăcat în civil şi a fost prezentat de
comandantul lagărului ca „un bun român, d-sa vă va explica scopul venirii sale
aici". În cuvântul său, Sturdza a cerut ostaşilor prezenţi la întâlnire să îl
urmeze, arătând: „Am venit să vă îndemn ca să mergem să scăpăm ce se poate
scăpa din ţara noastră. Nu urmăresc niciun scop personal pentru că familia şi
moşiile mele sunt în Moldova. Mă adresez mai mult ofiţerilor de rezervă şi în
special învăţătorilor. În Moldova armata română nu mai luptă, ea nu mai există,
este trimisă la Odessa pentru reorganizare. Ruşii pradă, jefuiesc, violează,
necinstesc şi distrug tot.
E o nenorocire în toate părţile, jale, oamenii mor de tifos exantematic. În
final nu pot să vorbesc aici fiindcă mă aud ăştia, dar voi convorbi cu dvs.
plimbându-mă în grup prin curte" •
57
Prezentarea apocaliptică a situaţiei din ţară, îndemnurile repetate de a-l

urma făcute de colonelul Sturdza nu au avut rezultatele scontate, doar câteva
sute de prizonieri l-au urmat. Sesizând acest lucru, I. G. Duca afirmă în
memoriile sale că: „Spre cinstea corpului nostru ofiţeresc, încercarea nu a
reuşit. Afară de câţiva mizerabili lipsiţi de simţ patriotic şi de câţiva nenorociţi
atraşi de perspectiva de a se reîntoarce mai curând în sânul familiei lor, ofiţerii
noştri chinuiţi şi muritori de foame în lagărele germane au respins cu indignare
propunerile" 58 .
Nici demersurile făcute de Constantin Stere care în martie 1917 a vizitat
Viena şi Berlinul nu au avut sorţi de izbândă. În cercurile politice de la
Bucureşti se vorbea intens de o schimbare a dinastiei din România 59 . Militarii
care au acceptat să intre în unităţile lui Sturdza în număr de 700 60 , trebuiau să
depună un angajament prin care trebuiau :
1) Să respecte cu stricteţe ordinele primite şi disciplina militară;
2) Să nu treacă la inamic;
56
Ibidem, p. 189, doc. 46.
57
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Adrian Nicolescu (editori), op. cit., p 311, doc.
59; A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia Studii istorice, dosar 112, f. 326-327.
58
I. G. Duca, op. cit„ voi. III, pp. 190-191.
59
Glenn Torrey, op. cit., în loc. cit., pp. 56-57.
60
Ibidem.
Trădarea colonelului Al. O. Sturdza ... 187
3) Nu vor face politică, nici nu se vor amesteca în măsurile politice

luate de guvernul teritoriului ocupat de Puterile Centrale, nici nu le vor
combate;
4) Nu vor încerca să facă nici propagandă, nici nu vor face acte de
spionaj ori de interes;
5) Nu vor părăsi teritoriul ocupat, nu-şi vor schimba domiciliul declarat,
fără în prealabilă înştiinţare;
6) Nu vor profera insulte, nici batjocuri la adresa guvernului şi
supuşilor Puterilor Centrale;
7) Nu vor discuta evenimentele ce vor surveni pe unul din fronturile
aliaţilor centrali;
8) Nu vor face nici o propagandă care ar leza interesele acestor Puteri
Centrale;
9) Guvernul şi autorităţile imperiale germane se obligă a întrebuinţa în
raport cu necesităţile şi aptitudinile individuale pe ofiţerii liberaţi;
1O) La semnarea tratatului de pace, fiecare din ei va putea găsi azil şi
ocupaţie într-una din ţările Triplei Alianţe, dacă vor fi siliţi să părăsească ţara
lor natală;
11) Familiile lor în acest caz vor fi retribuite cu pensie viageră" 61 .
După cum se observă, prevederile acestei declaraţii erau foarte grele. Ele
afectau demnitatea şi onoarea militară. Documentul a fost semnat de trădătorii
şi servilii, care, după cum arată Sabina Cantacuzino, sora lui Ion I. C Brătianu,
„o duceau bine. Alexandru Sturdza, după criminala-i trădare, lucra în birourile
Ministerului de Interne, indignând pe cei care erau nevoiţi să se ducă acolo" 62 .
Căpitanul activ Nicolae Defleury, care a făcut parte din „Grupul Cerna",
fiind aghiotantul comandantului, colonelul Scarlat Demetriade, căzut în
captivitate împreună cu cei 8.000 de ostaşi şi dus în lagărul de la
Sopronnyekdin din Ungaria, susţine în amintirile sale că: „O parte din ofiţerii
prizonieri de la Krefeld (Germania) au fost puşi sub acuzare, după război, din
pricina unei activităţi antipatriotice pe care au desfăşurat-o în lagăr. Această
activitate la care s-au dedicat numai câţiva dintre ofiţeri era condusă de
colonelul Sturdza, refugiat după trădare la Berlin.
Atât ofiţerii care au fost amestecaţi în această afacere urâtă, cât şi aceia
care s-au lăsat convinşi să ceară repatrierea, au tras consecinţele după război.
Negreşit că au fost şi <<ţapi ispăşitori>>ca în toate chestiunile în care se
amestecă patimi şi meschinării" •
63
61
Cf. Sabina Cantacuzino, Din 1·iafa.familiei Jon C. Brătianu, voi. II, ediţie îngrijită de
Elisabeta Simion, Bucureşti, Ed. Albatros, 1996, p. 324.
62
Jhidem, p. 111.
63
Nicolae Defleury, „ Divizia de la Cema ". De pe .fi-ont în captivitate 1916-1918. Amintiri -
188 c1in I. Stan, Al Gaiţă
Locotenentul (r) Constantin Popian, pretinde în amintirile sale că l-a

întâlnit pe Sturdza în lagărul de prizonieri Schwamstadt (Gennania), care „s-a
gândit că n-ar fi rău dacă ar da un picior în fund patriei sale şi Regelui
Ferdinand, constituind din prizonierii care lâncezesc în Germania o armată,
conta pe vreo 300.000, cu care alături de nemţi ar cuprinde şi Moldova şi ar
goni de la Iaşi pe neputinciosul Rege, cu toată <<camarila de trădători, care, în
cap cu Regina Maria au nenorocit ţara>>.
S-a format un mic stat major din elemente tot ca el, huzurlante ori
vânătoare de demnitate, şi mai cu seamă din lagăr în lagăr după prozeliţi" .
64
De altfel, comandantul lagărului a împărţit prizonierii în două tabere:

prima o formau cei care s-au opus, iar cea de-a doua cuprindea militarii care au
îmbrăţişat oferta. Colonelul Alexandru Sturdza nu a reuşit să convingă mulţi
ofiţeri. Potrivit relatărilor locotenentului Constantin Popian, locotenentul de
cavalerie Alexandru Cantacuzino Paşcanu, devenit ulterior ofiţer de aviaţie,
indignat de vorbele mincinoase ale lui Alexandru D. Sturdza, s-a repezit la
acesta, i-a rupt epoleţii şi l-a scuipat 65 .
Văzând că nu are succes în lagărele gennane, colonelul Sturdza a ajuns la
Bucureşti fiind însoţit de un grup de ofiţeri devotaţi, recrutaţi din lagărele de
prizonieri spre a-i numi pe diferite funcţii. Alexandru Marghiloman, care nu
agrea această manevră, notează în însemnările sale din 15 august 1917, cu
vădită nemulţumire că: ,,În oraş există convingerea că se caută ofiţeri pentru a-i
trimite ca emisari pe lângă soldaţii noştri din Moldova spre a-i decide să se
predea.
Niciun discernământ. S-a dus căpitanul Grigorescu cu Gheorghe, un
ofiţer reformat, rău văzut, pentru a-l numi la Poliţie" 66 . A doua zi, acelaşi
martor ocular al evenimentelor scrie următoarele: „Wachmann, evident trimis
de Sturdza, îmi explică pe larg sensul <<acţiunii lor>>: regenerarea României
(prin ofiţerimea în parte dubioasă din captivitate?), latura politică a acestei
acţiuni, politica colonelului Sturdza, iniţierea prizonierilor, iată vorbele care
reveneau mai des. Ba încă era un căpitan, Teodorescu, citat cu elogii, care voia
să reînvie, ca bază a unui nou partid politic, societatea <<Bunului Român>>,
iar altul, căpitanul Savel Popescu luase la Crefeld (Krefeld n.n.) chiar iniţiativa
unei liste de adeziune la <<politica colonelului Sturdza>" 67 •
gânduri - impresii. CraioYa. Ed. Ramuri, 1940. pp. 111-112.

Constantin C. Popian, Amintiri din 1·ia(a militară. Jumale de ră=boi şi din pri=onierat. ediţie
64
de Liviu Dragu Popian şi colonel (r) Dumitru Roman, Bucureşti, Ed. Militară. 2007. p. 166.
05
Ibidem, pp. 167-168.
66
Alexandru Marghiloman. op. cil„ voi. II. p. 223.
67
Ibidem.
Existenţa acestor elemente canenste trădătoare este semnalată în

memoriile sale şi de Pia Alimănişteanu, sora lui Ion I. C. Brătianu, care
consemnează că Alexandru Sturdza „a sosit cu un număr de ofiţeri români, cei
mai mulţi evrei, spre a face propagandă printre prizonierii de aici în vederea
alcătuirii unei annate care să meargă împotriva celei din Moldova'' .
68
Toate aceste acţiuni vizau crearea unei armate care să lupte împotriva
fraţilor, schimbarea dinastiei române, înlăturarea Regelui Ferdinand a devenit
acută după încheierea de către armata română a armistiţiului cu Puterile
Centrale la Focşani în 26 noiembrie/I O decembrie 1917. În acest context
favorabil, la începutul lunii ianuarie 1918, colonelul Alexandru Sturdza a avut
o întrevedere la Bucureşti cu episcopul catolic Raymund Netzhammer, în care
şi-a exprimat nemulţumirea că „la Iaşi continuă să se spere în victoria finală a
Antantei. Domnul Carp, socrul lui Sturdza, nu mai este mulţumit de germani,
evident din cauză că aceştia nu se pronunţaseră definitiv pentru o nouă dinastie.
Colonelul preferă şi el înlocuirea celei vechi" 69 .
Colonelul Alexandru D. Sturdza a rămas alături de gennani şi în timpul
negocierilor de pace pe care le purta la Buftea reprezentantul guvernului
generalului Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu. Acesta din urmă
relatează în amintirile sale pe 23 februarie 1918 că: „Maiorul (Toma n.n.)
Dumitrescu a întâlnit azi la O.K.W. unde era chemat de serviciul lui pe
Alexandru Sturdza, trădătorul. Intrase în biroul ajutorului lui Hell, pe un scaun
în faţa biroului sta Sturdza, Dumitrescu fusese elevul lui; a fost un moment
greu pentru amândoi şi pentru ofiţerul prusian. Sturdza a ieşit fără să salute.
Bineînţeles că nu salutase nici Dumitrescu: <<Pricep sentimentele d-tale,
domnule maior. Din nenorocire, necesităţile războiului ne obligă să frecventăm
câteodată şi asemenea canalii. Vă rugăm a primi scuzele noastre" . Nu suntem
70
siguri dacă această discuţie a avut loc în realitate, ori este o invenţie a lui
Constantin Argetoianu. Ştim însă că nemţii nu agreau trădătorii, dar îi foloseau
pentru anumite interese de moment. Totuşi, autorităţile germane au insistat ca
în textul tratatului de pace să fie inclusă o prevedere legată de o amnistie
generală de care ar fi beneficiat şi Alexandru D. Sturdza, lucru care nu s-a
materializat. Nici demersurile nemţilor pe lângă guvernul prezidat de
Alexandru Marghiloman ca Alexandru Sturdza să poată păstra gradul de
colonel nu au avut sorţi de izbândă .
71
"~ Pia Alimănişteanu, Însemnări din timpul ocupafiei germane. Bucureşti, Imprimeriile
Independenţa, 1929, p. 99.
69
Raymund Netzhammer, op. cit„ voi. L p. 754.
70
Apud Constantin Argetoianu, op. cit„ voi. IV, partea a V-a (l 9 I 7-19 I 8 ), ediţie de Stelian
Neagoe, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 216.
;i Alexandru Marghiloman, op. cit„ voi. III, p. 136.
190 C'in I. Stan, Al Gaiţă
În aceste condiţii, când zvonurile privind o eventuală asasinare erau tot

mai insistente, Sturdza a părăsit Bucureştiul pe 19 martie 1918, stabilindu-se pe
teritoriul Germaniei 72 • Înainte de a pleca, conform relatărilor Sabinei
Cantacuzino, a predat, în calitatea de preşedinte al Asociaţiei Muzicale,
domnişoarei Sion, casiera „toate registrele şi chitanţele şi i-a povestit că trebuia
să părăsească ţara din cauza Brătienil0r şi s-a exprimat cam astfel: <<Trăiam
foarte bine pe front cu francezii, dar foarte rău cu ruşii, care nu numai că nu
aveau nici o consideraţie pentru noi, dar ne tratau ca supuşi şi vrăjmaşi ( ... ).
Acum Brătienii mă silesc să plec. Mă duc în Germania unde voi servi ţara în
finanţe. Sper că aceasta va fi puntea pe care mă voi putea reîntoarce aici. Casa
mea am închiriat-o mobilată>>" 73 .
Colonelul Alexandru D. Sturdza nu a mai revenit niciodată în România
Mare, deşi a făcut câteva încercări. La 1 Decembrie 1918 el a ajuns în Cetatea
Unirii Alba Iulia. Prin Elie Dăianu, ofiţerul trădător i-a înmânat un memoriu
Mitropolitului greco - catolic Mihali, cu rugămintea de a-l preda lui Ion I. C.
Brătianu, încercând astfel să se disculpe . Preşedintele P.N.L. a fost informat
74
imediat despre acest demers. Pe data de 6 decembrie 1918, Radu Rosetti insera
în jurnalul său că: „De la Ion I. C. Brătianu aflu că ex colonelul Al. Sturdza
este în Transilvania unde a căutat să vadă pe Mitropolitul Mihali de la Blaj.
Sturdza spune că a fost o greşeală, că a voit întotdeauna unirea cu Transilvania,
că a fost numai contra Rusiei, că aceasta fiind distrusă vrea să continue a servi
cauza română şi că cere a fi primit în Garda Naţională română spre a fi găsit de
armata română în ea când se va ocupa Transilvania" 75 . Oferta i-a fost însă
refuzată de autorităţile române. Credem că ar fi trebuit atras într-o cursă de
guvernanţii noştri, arestat, iar sentinţa de condamnare la moarte executată.
Alexandru D. Sturdza s-a stabilit la Munchen, împreună cu soţia sa
Elisabeta şi cei trei copii ai lor (Sandu, Ioan şi Dimitrie). Elisabeta Sturdza nu a
fost de acord cu sugestia familiei de a divorţa. Ea venea în România întregită
câteva luni pe an pentru a îngriji şi administra proprietatea părinţilor ei din
comuna Ţibăneşti .
7
Alexandru Sturdza a încercat să obţină clemenţă din partea autorităţilor

judiciare române. A angajat un avocat, pe Basil Dimitropol, cu scopul de a
obţine graţierea în instanţă. În anul 1920 Sturdza a trimis în ţară Ministrului de
Război, generalul Ioan Răşcanu, un amplu memoriu unde căuta să se disculpe.
7
~ Glenn E. Torrey, op. cit., în loc. cit., p. 57.
73
Sabina Cantacuzino, op. cit.. voi. II, p. 158.
Alexandru Vaida Voevod, Memorii, voi. II, ediţie de Alexandru Şerban, Cluj-Napoca, Ed.
74
Dacia. 1995. p. 112.

75
General Radu R. Rosetti, op. cit.. p. 295.
7
" Glenn E. Torrey, op. cit., p. 60; Petre Otu. Maria Georgescu, op. cit., p. 159.
Autorul materialului considera acţiunea sa drept o „spovedanie făr' mc10

recriminaţiune". El considera că a fost victima unor legende şi calomnii
răspândite de oameni plini de resentimente". Cu toate că se declarase adversar
al alianţei cu Rusia, era convins că „unirea noastră cu Bucovina, cu
Transilvania şi cu Banatul se va obţine în mod natural prin desfacerea Austro -
Ungariei". Sturdza se ocupă pe larg de situaţia României de la sfârşitul anului
1916 şi începutul lui 1917, afirmând: „Cu toate sacrificiile eroice, situaţiunea
se strica din ce în ce, până ce inamicul ocupă două treimi din teritoriul nostru,
iar un aliat semeţ care se purta cu gânduri ascunse şi vrăjmaşe nouă, ultima
treime. Unităţile de trupă se dizolvau în retrageri penibile. Comandamentele
nu-şi mai puteau afirma voinţa şi începuse perioada procedurilor draconice,
neîncrederii şi învinuirilor mutuale". Semnatarul memoriului continuă
prezentarea apocaliptică, exagerată pe alocuri, a României şi mai ales a
armatei: „Eram silit să fac inspecţiuni dese de-a lungul liniilor de luptă pentru a
admonesta trupa şi ofiţerii. Eram deprimat faţă de mulţimea semnelor de
descompunere". Autorul documentului insistă asupra sentimentelor antiruse ale
ostaşilor români, care nu erau însă noi, ele datând de secole: „Soldaţii declarau
că nu mai voiesc să lupte alături de ei şi dacă cu disciplină severă puteam
închide gurile îndrăzneţe sau sincere, nu puteam să oprim reflexiunea şi
creşterea animozităţii". Este adevărat că Rusia nu a fost un aliat loial, că ea
avea anumite interese militare şi geopolitice. România semnase în august 1916
un tratat politic şi o convenţie militară cu Antanta care trebuiau respectate.
Colonelul Sturdza pretinde mai departe că trecerea sa la inamic a fost
determinată de ştirea potrivit căreia Imperiul rus era gata să încheie pace
separată cu Germania şi aliaţii ei. În acest caz, Rusia ţaristă urma „să răpească
Moldova până la Siret, iar Oltenia trebuia să fie cedată Austriei". Autorul
memoriului susţine în continuare că „astfel m-am hotărât să apelez la ajutorul
germanilor în contra ruşilor duşmani şi de a interveni în Moldova înainte de a
se hotărî definitiv ciopârţirea ţării". Alexandru D. Sturdza recunoaşte că planul
său a dat greş. Neagă faptul că şi-ar fi ucis ordonanţa, aşa cum s-a afirmat,
subliniind că „a căzut în ploaia de gloanţe în care ne găseam". Semnatarul
materialului apreciază totuşi că „fiind proscris, gândul meu zboară către ţara
mea şi sunt mai departe hotărât ca toate actele să nu fie îndreptate decât în
folosul ei, sau cel puţin cu gândul la ea". În continuare sublinia că „Nu am
reuşit a mă alipi fraţilor care s-au luptat pe Tisa". Autorul materialului dorea
totuşi ca urmaşii săi „să poată a se afirma în viaţă ca cetăţeni buni şi productivi
ai României noi" 77 .
77
B.A.R., Secţia Mss., Arh. Ion Bianu, mapa VIII, varia 33, passim; Petre Otu, Maria
Georgescu, op. cit., pp. 353-361.
192 Cin I. Stan, Al Gaiţă
Alexandru D. Sturdza nutrea speranţe de a reveni în România. El a

înaintat o cerere Legaţiei române din Berlin pentru eliberarea unui paşaport.
Nici după moartea Regelui Ferdinand şi a lui Jon I. C. Brătianu din anul 1927,
Sturdza nu a avut mai multe şanse. Demersul său pe lângă generalul Alexandru
Averescu nu a avut sorţi de izbândăn. Aceeaşi soartă au avut şi încercările de
a-l convinge pe noul rege al României să-i acorde o amnistie. La 28 septembrie
1939, când începuse deja al doilea război mondial, Alexandru D. Sturdza a
încetat din viaţă în Elveţia 79 . Nu şi-a recunoscut faptele grave pe care le-a
săvârşit atunci, la început de an 1917. Dacă peste ani ar fi regretat că a dezertat
la inamic, încălcând grav jurământul faţă de ţară ca militar, probabil că Regele
semna decretul de graţiere. Stigmatul de trădător al neamului românesc i-a
rămas până astăzi. Toate încercările unora de a „cosmetiza", de a justifica
trecerea benevolă în liniile duşmane nu îşi au rostul şi sunt nejustificate.
Alexandru D. Sturdza se află deja în galeria trădătorilor neamului românesc,
care, din păcate, există.
THE BETRA YAL OF THE COLONEL

ALEXANDRU D. STURDZA (JANUARY 1917)
Abstract
The authors firstly presents some biographical dates regarding the life
and military career of Alexandru D. Sturdza as a colonel in romanian arrny.
Being influenced by anti-russian and pro-german views, he betrayed his
country and people, deserting to the enemy in february 1917. They demonstrate
in the study the fact that this cowardly act was premeditated and unjustified.
Even more then that, the colonel try to recruit romanian POWs, especially
officers from the detention camps in Gerrnany, hoping to create an army to
fight against the russians in Moldavia. His actions failed though. Being
condemned to death in absentia, he never retumed to Romania, dying in exile
the authorities not giving a full pardon in his case.
78
Glenn E. Torrey, op. cit, în loc. cit, p. 61.
79
Ibidem, p. 68.
REFUGIA ŢI BASARABENI ŞI BUCOVINENI
LA BUZĂU ŞI RM. SĂRAT 1940
(CONTRIBUŢII DOCUMENT ARE)
Dr. Constantin I. ST AN
Acceptarea de către guvernul român a ultimatumului sovietic din iunie

1940 a creat o adevărată dramă pentru refugiaţii basarabeni şi bucovineni.
Alături de militari, jandarmi, poliţişti, organe de justiţie au părăsit cele două
provincii româneşti cedate fără luptă numeroşi funcţionari ai statului,
intelectuali, preoţi, muncitori, agricultori. S-a creat practic un adevărat exod.
Dificultăţile au fost amplificate de vremea nefavorabilă, ploile abundente care
au produs inundaţii, dar şi faptul că oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă
trebuiau predate noilor autorităţi conform înţelegerii, până la ora 20,00 a datei
de 28 iunie 1940 1• Evidenţiind acest lucru, Victor Slăvescu nota în jurnalul său
la 28 iunie că: „Azi noapte ruşii au intrat în nordul Bucovinei. Se apropie de
Cernăuţi. Pretind să evacuăm în 4 zile Basarabia şi Nordul Bucovinei şi în
cursul zilei să le dăm în primire Cernăuţiul, Chişinăul şi Cetatea Albă" 2 • De
asemenea, nu exista un plan concret de evacuare, ceea ce a creat serioase
probleme. Apoi, cele patru zile avute la dispoziţie au creat serioase
impedimente. Termenul destinat evacuării nu a fost amânat, deşi noul ministru
de externe, Constantin Argetoianu, a cerut şefului Legaţiei României la
Moscova să facă demersuri insistente pe lângă autorităţile bolşevice pentru
prelungirea acestei perioade 3 . Comentând aceste tragice evenimente,
conducătorul diplomaţiei române afirmă în însemnările sale din 30 iunie 1940
că: „Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi ocuparea nenorocitelor
provincii se face cu încurcături, cu frecături, cu ciocniri între ruşi, noi în
1
Constantin I. Stan, Ultimatumul sovietic din iunie 1940, prolog al Dictatului de la Viena, în
„Acta Musei Napocensis", voi. 32/11, istorie, 1995, p. 330.
2
Victor Slăvescu, Note şi însemnări ::ilnice, voi. III, I ianuarie 1940-31 decembrie 1944, ediţie
de Georgeta Filitti, Brăila, 2013, p. 133. ·
Yintilă Văratic (editor), Şase ::ile din istoria Bucovinei (28 iunie-3 iulie 1940). Documente,
3
Rădăuţi, 200 I, p. 222, doc. 18.

194 C1in I. Stan
mijlocul jalei şi neputinţei. Bat întruna depeşe la Moscova, dar fără mare
folos" 4 .
În aceste condiţii, şeful Marelui Stat Major al Armatei române, generalul
Florea Tenescu, a emis un ordin la 28 iunie, în care specifica că evacuarea
trebuie încheiată în patru zile: „Nu se execută distrugeri la căile ferate, uzine
electrice, material rulant. Pe fiecare direcţie de retragere se va lăsa câte o
comisie militară cu interpret spre a rezolva eventualele incidente cu autorităţile
sovietice" 5.
Într-un raport din 6 iulie 1940 trimis Inspectoratului de Poliţie al
Ţinutului Bucegi - Bucureşti se arată că pe 28 iunie a.c „funcţionarii
instituţiilor de stat din Chişinău au fost înştiinţaţi să părăsească oraşul. Din
partea populaţiei care rămânea primeau însă sfaturi să nu plece şi li se făceau
diferite neajunsuri în scop de a-i ţine pe loc. Astfel, birjarii şi şoferii, în mare
majoritate ruşi şi evrei, refuzau să conducă pe funcţionari la gară" 6 • Din
informaţiile date de Vasile Goian din comuna Boghiceni şi de la subprefectul
din localitatea Comeşti, judeţul Lăpuşna, aflăm că elementele comuniste
constituite în bande înarmate cu arme furate de la soldaţi înjurau pe români,
spunând că traiul sub administraţia românească a fost un jug 7 .
Într-adevăr, pe meleagurile buzoiene au sosit numeroşi învăţători şi
profesori originari din Basarabia şi Bucovina de Nord. După unele date, la
începutul anului şcolar 1940-1941 au fost repartizate 115 cadre didactice (8 7
învăţători şi 28 profesori). Din judeţul Lăpuşna au venit 25 de învăţători, alţi 18
proveneau din judeţul Orbei, 15 erau originari din judeţul Cetatea Albă, 16
educatori lucraseră în judeţul şi oraşul Cernăuţi, 9 au sosit din judeţul Tighina,
6 din judeţul Storojineţ, 5 din judeţul Ismail, 3 din judeţul Hotin şi tot 3 din
judeţul Cahul 8 . Ulterior, numărul lor a ajuns la 135. Cei mai mulţi au lăsat pe
meleagurile natale gospodării înstărite, case spaţioase, grădini îngrijite, întinse,
suprafeţele de teren cultivate, animale, maşini agricole (tractoare, batoze,
combine), dar şi părinţi, rude, prieteni.
În oraşul Buzău au fost transferaţi la începutul anului şcolar 1940-1941
zece învăţători basarabeni şi bucovineni, iar Mizilul a găzduit patru. Astfel,
Ecaterina şi Petre Harea din Chişinău au primit post la şcoala primară nr. 2
Constantin Argetoianu, Însemnări ::ilnice, voi. Vili, 1 ianuarie-21 iulie; 25 octombrie-31

4
decembrie 1940, ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, 2007, p. 396.

5
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.l.C.), fond Ministerul
Propagandei Naţionale. Informaţii, dosar 500, f. 96.
6
Arhivele Naţionale Buzău (în continuare se va cita Arh. Naţ. Buzău), fond Poliţia oraş Buzău,
dosar 15/1940, f. 144.
7
Ibidem, p. 145.
8
Arh. Naţ. Buzău, fond Inspectoratul Şcolar al judeţului Buzău (în continuare se va cita lnsp.
Şc. al jud. Buzău), dosar 23/1940, f. 3-28.
Refugiaţi basarabeni şi bucovineni ... 195
băieţi din Mizil. La şcoala primară nr. 2 fete din acelaşi oraş a venit
învăţătoarea Anastasia Popa din Orhei. Tot din Orhei au ajuns pe meleagurile
mizilene institutorii Teodosie şi Vera Buiuc, care au fost încadraţi la şcoala
primară nr. 2 fete. Tot în oraşul Mizil, dar la şcoala primară nr. 2 băieţi a ajuns
învăţătorul Mihail Margine provenit de la şcoala primară din comuna Cişmilia,
judeţul Tighina . Învăţătoarea Eugenia Zamfirescu, titulară la şcoala primară
9
din comuna Cazaci, judeţul Cetatea Albă, a fost repartizată la şcoala primară
nr. 6 băieţi din Buzău. La aceeaşi şcoală s-a transferat şi învăţătorul Ludovic
Buciumeanu provenit de la şcoala primară de băieţi din localitatea Călăraşi
Târg, judeţul Lăpuşna. Un alt învăţător, pe nume Petre Breban, care a
funcţionat până în 28 iunie 1940 la şcoala primară mixtă nr. 23 din municipiul
Cernăuţi, a fost mutat la şcoala primară nr. 16 mixtă din Buzău 10 .
Cei mai mulţi învăţători şi institutori au primit posturi în comunele şi
satele buzoiene. Astfel, învăţătorul Ion D. Popescu, titular la şcoala primară din
comuna Dobăuţi, judeţul Cernăuţi, a funcţionat în anul şcolar 1940-1941 la
şcoala primară din comuna buzoiană Cătina. În schimb, învăţătoarea Maria
Răducan, titulară a şcolii primare din comuna Cişmechioi, judeţul Ismail, a
predat în aceeaşi perioadă la şcoala primară Lipia 11 .
Câţiva învăţători precum Niculina Ghizdeanu din cetatea Hotinului,
Gheorghe Nistor din aceeaşi localitate, Teodor Popa din Orhei şi Zenovia
Barcaru din comuna Făleşti, acelaşi judeţ, au lucrat în anul şcolar 1940-1941 la
12
cancelaria inspectoratului şcolar al judeţului Buzău . Ei au fost de mare ajutor
întrucât cunoşteau colegii basarabeni şi bucovineni, dar mai ales problemele cu
care ei se confruntau.
Unii învăţători şi institutori sosiţi din Basarabia şi Bucovina de Nord au
poposit pe plaiurile râmnicene. Învăţătoarea Maria Dedulescu, de pildă, era
originară din comuna Borogani, judeţul Cahul. Ea a primit transfer la şcoala
primară din comuna Boldu, judeţul Rm. Sărat. În schimb, colega ei Didina
Tudorache din oraşul Ismail a mers la şcoala primară din comuna râmniceană
Ciorăşti. Tot acolo a ajuns o altă învăţătoare, Dafina Mitu, din oraşul Tighina 13 .
Exemplele pot însă continua.
Înainte de a fi repartizate pe posturi, cadrele didactice din teritoriile
răpite samavolnic de sovietici trebuiau cazate, hrănite, tratate persoanele
bolnave. O frumoasă activitate umanitară a desfăşurat profesoara Otilia Pruncu
9
Ibidem, dosar 35/1941, f. 20; 31.
10
C. I. Stan, Profesori şi învă(ători refugia(i din Basarabia şi Bucovina de Nord la Râmnicu
Sărat şi Bu::ău, în „Tezaur'', I, nr. I, 2006, p. 68.
11
Arh. Naţ. Buzău, fond Insp. Şc. al jud. Buzău, dosar 35/1940, f. 20; 31.
12
Ibidem.
13
Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 337/1940, f. 82-83.
1111
196 C I. Stan
din Mizil, care era preşedinta filialei locale a Crucii Roşii Române. Ca urmare
a strădaniilor sale şi a colegelor din comitet, s-a organizat în incinta primăriei o
cantină unde s-au servit 14.373 mese calde gratuite celor veniţi de peste Prut.
S-au acordat şi ajutoare constând în îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie, bani,
alimente. În total, sumele cheltuite s-au ridicat la 245.000 lci 14 . Iată un exemplu
grăitor de dragoste faţă de semeni şi patriotism fierbinte.
Au existat însă o seric de dificultăţi generate de numărul mare de
refugiaţi, inclusiv datorită sosirii unor slujitori ai şcolii cu destulă întârziere.
Astfel, învăţătorul Ion N. Stănescu, provenit de la şcoala primară din comuna
Sărăţeni, judeţul Cahul, a predat în anul şcolar 1940-1941, dar în primele zile
ale lunii mai 1941 la şcoala primară din Bisoca,judeţul Rm. Sărat 15 .
Unii învăţători basarabeni şi bucovineni sosiţi în pribegie pe teritoriul
judeţului râmnicean s-au întors însă la scurtă vreme după ce au fost înregistraţi
de comisiile de triere în teritoriile ocupate vremelnic de U.R.S.S. Grigore
Crameliuc, de pildă, titular la şcoala primară din comuna Mahala, judeţul
Cernăuţi, a revenit în satul natal, existând suspiciunea că ar fi primit o serie de
misiuni secrete, informative, privind culegerea unor date militare din partea
N.K.D.V.-ului sovietic 16 . De asemenea, tânărul învăţător în viaţa civilă sergent
T.R. în regimentul 3 Cavalerie, Nicolae Ţapu, potrivit relatărilor
sublocotenentului în rezervă Nicu Păun din oraşul Buzău, a plecat acasă din
unitate, fapt permis de autorităţile militare române 17 .
Aceste acţiuni erau catalogate de autorităţile române ca fiind suspecte,
iar cei care le comiteau puteau fi catalogaţi drept agenţi infonnatori bolşevici.
Organele româneşti de contrainformaţii aveau o serie de date, potrivit cărora
Vladimir Cernolov a plecat la Kiev, unde se pare că ar fi primit anumite
misiuni speciale „sus numitul fiind cunoscut ca un înflăcărat rusofon în timpul
când Basarabia aparţinea României" 18 . La rândul său, pedagogul Ştefan Sinder,
potrivit informaţiilor deţinute de poliţia buzoiană, era utilizat drept spion
infiltrat în rândurile populaţiei româneşti de către N.K.D.V. Printre
numeroasele victime ale denunţurilor sale pentru care era retribuit s-a numărat
şi notarul român Cozlovschi. Acesta din unnă nu a putut să se refugieze la timp
i.i Idem, fond Poliţia oraş Mizil, dosar 1511940. f. 12-15.

15
C. I. Stan, Refi1gia(i cii·ili din fostu/jude( Cahul în România anului 1940, în voi. 200 de ani
de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist. Consecin(ele raptului teritorial pentru
românii basarabeni, Cahul, 2013, p. 353.
10
Arh. Naţ. Buzău, fond Insp. Şc. al jud. Buzău, dosar 4/1940, f. 134.
Nicu Păun, Subfaldurile drape/11/11i tricolor. 1934-1935, 1941-1945, Braşov, 1999, p. 35.
17
18
Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Mizil, dosar 23/1940, f. 22.
şi a fost arestat pe baza amintitei reclamaţii. A primit ani grei de închisoare în

urma unm. s1mu. lacru de proces 19 .
Autorităţile din România cunoşteau în mare situaţia extrem de dificilă a
fraţilor noştri rămaşi în teritoriile cedate. Într-un ordin circular al Legiunii de
jandarmi din Rrn. Sărat expediat unităţilor aflate în subordine, se arată că:
„Viaţa românilor din Basarabia şi Bucovina a devenit foarte grea, mulţi dintre
ei fiind arestaţi în puterea nopţii, bătuţi şi împuşcaţi de către organele O.G.P.U.
care sunt compuse din evrei. Populaţia românească este scoasă din teritoriul
Basarabiei şi Bucovinei şi dusă departe, în fundul Rusiei, în loc aducându-se
bolşevici din alte părţi ( ... ). Copiii mici au fost luaţi de lângă părinţii lor şi duşi
în alte părţi, spre a fi crescuţi în credinţă bolşevică( ... ). Lipsa de hrană e din ce
în ce mai mare. S-au ridicat de către bolşevici alimentele, nerămânând decât
foarte puţin, oamenii hrănindu-se cu cartofi noi" 20 . Iată tabloul sumbru al unui
regim inuman care încălca drepturile fundamentale ale omului.
În România liberă au poposit şi unii studenţi basarabeni şi bucovineni.
Localul Facultăţii de teologie din Chişinău a fost transfonnat din săli de cursuri
în celule destinate puşcăriaşilor. Noile autorităţi bolşevice au recurs la această
soluţie întrucât nu mai aveau unde să ducă miile de arestaţi. Închisoarea
oraşului devenise practic neîncăpătoare, supraaglomerată. Facultatea de
Teologie din capitala Basarabiei a trebuit mutată la Iaşi de unde nu a mai
revenit în Chişinău. Totuşi, unii studenţi au ajuns pe meleagurile buzoiene.
Documentele vremii amintesc existenţa în oraşul Mizil a tânărului teolog
Sofronie Tofan 21 . De alţi studenţi proveniţi de pe meleagurile basarabene se
interesau autorităţile poliţieneşti buzoiene. În vizorul lor se afla de exemplu
studentul Serghei Saci, înscris la cursurile Universităţii din Bmo, în fosta
republică cehoslovacă ocupă atunci de Germania nazistă. El era se pare agent
al N.K.D.V.-ului din Chişinău şi a intrat în România ca refugiat, având însă
misiuni speciale. La 4 decembrie 1940 el dorea să plece cu un coleg pe nume
Serghei Savici, basarabean de origine. Acesta din urmă frecventa cursurile
Universităţii din Iaşi, dar se afla în solda serviciului secret sovietic • Cei doi
22
doreau să revină în teritoriul dintre Prut şi Nistru pentru a preda informaţiile

culese.
19
Idem, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 15/1940, f. 223.
20
Arh. Naţ. Buzău, fond Legiunea de jandarmi Rm. Sărat, dosar 19/1940, f.4; vezi şi Adrian
Stroe, Pagini de istorie neagră a Basarabiei reflectată în arhivele bu::oiene, în „Tezaur", III,
nr. 3, ianuarie 2008, p. 50.
21
C. I. Stan, Al. Gaiţă, Pagini basarabene în arhive bu::oiene. 1940, în „Mousaios", V/1999, p.
344.
22
Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 15/1940, f. 224.
198 c1i" I. Stan
Pe meleagurile româneşti, inclusiv buzoiene, au ajuns şi unii preoţi. Cei

mai mulţi dintre ei au plecat de teama represiunii bolşevice. Relevând acest
lucru, părintele Ion Ilarcu din comuna Boghiceni, judeţul Lăpuşna, mărturisea
într-o declaraţie dată pe 4 iulie autorităţilor poliţieneşti buzoiene că auzind de
predarea Chişinăului ruşilor, „atunci am decis imediat să plec cu toată familia,
cu căruţa cu care am putut lua numai ce e mai necesar, cu albiturile şi ale
alimentaţiei. Am avut mult de îndurat până ce m-am văzut trecut în
Moldova" 23 . La rândul său, preotul Ion Popovici din comuna Zberacia,
aparţinând tot judeţului Lăpuşna, declara în aceeaşi zi autorităţilor poliţieneşti
din Buzău că notarul Nicolae Sit de origine rusă a pregătit în localitatea
menţionată unde îşi desfăşura activitatea premilitară în vederea primirii
trupelor ruseşti şi a fonnat bande înarmate de dezertori cu care a jefuit
refugiaţii. Acelaşi martor ocular spune că în comuna Grozav din acelaşi judeţ
pe unde a trecut în retragerea sa precipitată, a aflat că notarul Alexei Cerencov,
tot de origine rusă, a împuşcat pe malul Prutului pe protopopul din zonă,
Alexei Drajnischi şi pe fiul acestuia. El însuşi a scăpat ca prin minune de
câteva acţiuni ale acestor bande 24 . Alţi doi slujitori ai Altarului, Simion
Moşanu din comuna Negureni şi colegul său din parohia Olişcani„ Judeţul
Orhei, Alexandru Fromunda, au ajuns după multe peripeţii în comuna
Cărpiniştea din judeţul Buzău şi au slujit în bisericile de aici alături de preoţii
locali, bucurându-se de respectul autorităţilor locale şi al enoriaşilor din satele
din zonă 25 .
În iulie 1940, eparhia Sfintei Episcopii a Buzăului a primit cu multă
simpatie 40 de preoţi şi diaconi: 12 din judeţul Lăpuşna, 8 din judeţul Orhei, 5
din Chişinău, 5 din Bălţi şi 4 din Soroca. Lor li s-au alăturat 1O cântăreţi
bisericeşti. Ei au fost repartizaţi după cum urmează: 1O în oraşul Buzău, iar alţi
30 în comune precum Cândeşti, Costeşti, Glodeanu, Fundeni - Zărneşti, Lipia,
Luciu, Maxenu, Mărăcineni, Nişcov, Pogoanele, Ulmeni, Vemeşti. În cătunul
Sătuc aparţinând comunei Cândeşti, de pildă, a venit părintele Vladimir
Radideal, plecat în ultima clipă dintr-o suburbie a municipiului Chişinău 26 .
Numeroşi preoţi au părăsit în grabă şi judeţul Orhei. Documentele inedite ale
vremii amintesc pe unii dintre ei Iacob Budescu din comuna Butucari, Vladimir
Galupa din localitatea Săsari, Ion Platon şi Alexandru Spinei, amândoi din
comuna Isacova, au ajuns la Mizil. Tot aici au poposit şi unii preoţi din judeţul
Lăpuşna, între care amintim pe Gavril Bunescu din Grozeşti, Mihai Severin din
Sociteri, Victor Băluţă din Frăsineşti. La Mizil se regăsesc şi preotul Grigore
23
Ibidem, dosar 18/1940, f. 32. anexa IV.
24
Ibidem, dosar 1571940, f. 151.
25
Idem, fond Legiunea de jandanni Buzău, dosar 11211944, f. 63.
26
Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraşului Buzău, dosar 22/1940, f. 387.
Bordeanu din Cemăuţi 27 • Potrivit informaţiilor deţinute de părintele Vasile

Ţepordei, refugiat din Basarabia în Bucureşti, preotul Andrei Scurtu din Orhei
a venit la B~z~u unde_ şi-a,şăsit obştescul sfârşit fiind înmormântat în cimitirul
„Dumbrava' dm localitate- .
Alţi părinţi nu au putut părăsi meleagurile natale, fiind arestaţi ori ucişi
de ocupanţii sovietici sau bandele comunisto-evreieşti. Preotul Dumitru
Zaharia din comuna Lărguţa, judeţul Cahul, a fost reţinut de Annata Roşie,
fiind apoi deportat în Siberia unde a şi murit 29 • Tot aici a ajuns cu forţa şi
preotul Anatolie Spinei din comuna Doina, judeţul Lăpuşna, dar şi alţi slujitori
ai Altarului precum Anton Călinişteanu din oraşul Ismail. În schimb, preotul
Alexandru Baltuga a fost expediat cu un transport de deportaţi în Asia centrală.
După unele surse, în regiunile siberiene şi caucaziene au ajuns sfinţi părinţi
aparţinând Mitropoliei Basarabiei, de unde practic nu s-a mai întors nimeni 30 .
Numeroase mănăstiri, schituri bisericeşti din Basarabia şi Bucovina de
Nord au fost profanate, jefuite sau devastate de bandele bolşevico-evreieşti,
fiind transformate în cinematografe, teatre, săli de spectacole ori de concerte,
sau chiar în depozite de alimente. În aceste acţiuni criminale au sfârşit
numeroşi preoţi care şi-au apărat cu străşnicie lăcaşurile de cult. Părintele
Alexandru Mateescu din oraşul Tighina (Bender) de pildă, potrivit unui martor
ocular, „a fost prins de evrei, batjocorit, care i-au tăiat limba şi urechile, apoi a
fost dus în Altar şi i s-a dat foc de aceşti criminali, murind în chinuri
groaznice" 31 • La Bălţi, printre victime amintim pe Avacumov, dar şi pe şeful de
gară I. Dumitrescu, pe funcţionarul C.F.R. Andreevici. Catedrala şi şase
biserici ortodoxe din localitate au suferit distrugeri însemnate. Nici biserica
romano-catolică din oraş nu a scăpat de urgia bolşevică 32 .
Mitropoliţii şi episcopii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord au
ajuns la mănăstirea Cemica de lângă Bucureşti. Preotul basarabean Vasile
Ţepordei relatează după mai bine de cinci decenii şi jumătate următoarele:
„Am petrecut la mănăstirea Cemica pe Mitropolitul Gurie, fost Mitropolit al
27
Ibidem, f. 386-387; C.I. Stan, 1940. Drama românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord,
Buzău, 2006, p. I 06.
28
Vasile Ţepordei, Au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, Bucureşti, 1997, p. 83.
29
Ibidem, p. 84.
30
C. I. Stan, Preo{i martiri din Basarabia şi Bucovina de Nord 1940, în „Glasul Adevărului",
XI, nr. 116-118, iulie-septembrie 2000, p. 122.
31
32
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond Armata I, dosar 911. Comandamentul Aero, f.
11-18.
200 C1;" I. Stan
Basarabiei, Tit Simedrea, fost ep}scop de Bălţi şi Mitropolit al Bucovinei,

Visarion Puiu şi alţi înalţi ierarhi"J·'.
Printre refugiaţii sosiţi din teritoriile ocupate de cizma sovietică se aflau
şi numeroşi funcţionari ai statului. Aceştia s-au confruntat cu numeroase şi
grele probleme,. Mai ales datorită faptului că majoritatea dintre ei au fost
anunţaţi de evacuare practic în ultimul moment. Notarul Constantin
Constantinescu din comuna Hoffmengstol, judeţul Cetatea Albă mărturiseşte
autorităţilor poliţieneşti buzoiene la începutul lunii iulie 1940 că a plecat în
grabă din localitatea unde îşi desfăşura activitatea de zi cu zi. Intrând pe
teritoriul plasei Jbăneşti din acelaşi judeţ, un grup numeros înarmat a atacat cu
puşti şi revolvere câteva zeci de căruţe ale familiilor funcţionarilor, jandarmilor
şi pretorilor „prăpădindu-le tot avutul iar femeilor li s-au luat chiar pantofii" .
34
La rândul său, Chiriac Chiriachide, prim-grefierul Curţii de Apel Chişinău,

arată într-o declaraţie dată autorităţilor poliţieneşti buzoiene pe 4 iulie 1940 că
a aflat de problema evacuării instituţiei unde lucra abia în dimineaţa zilei de 28
iunie 1940. Ordinul specifica „să se ia măsurile necesare, salvând tot ce e
posibil până în seara aceleiaşi zile la orele 18,00". Semnatarul documentului
înfăţişează în continuare atmosfera tensionată care domnea la Chişinău,
precizând: „Pentru a pleca la gară n-am găsit nici maşină, nici trăsură, singura
circulaţie de cărăuşie făcându-se cu tramvaiul.
Toate magazinele au fost închise, la colţurile de întretăiere a străzilor
erau postate trupe cu mitraliere spre a menţine ordinea ( ... ) pe cealaltă parte a
trotuarelor din porţiunea oraşului începând de la primărie spre gară erau înşiraţi
evrei purtând la butonieră o floare.
La ora 15,00 am ajuns la gară împreună cu familia venind cu tramvaiul
fără a putea salva nimic din gospodăria mea, luând cu mine valorile Curţii pe
care le-am predat Ministerului Justiţiei în ziua de 2 iulie 1940" 35 .
De asemenea, Nicolae Cumbrai, care fusese pretor în plasa Traian din
judeţul Cahul, declară pe 5 iulie 1940 organelor buzoiene de poliţie că a
înfruntat numeroase vexaţiuni din partea elementelor bolşevico-evreieşti, dar a
reuşit în cele din unnă, cu mari riscuri, să evacueze autovehiculele aparţinând
Ministerului de Interne ale plasei sale, aducându-le până la Bucureşti 36 . La
rândul său, Gheorghe Paraschiv, funcţionar civil la Tribunalul Militar al
Corpului 3 Armată din Chişinău, pretinde într-o declaraţie acordată autorităţilor
C. I. Stan. Actil·itatea puhlicistică a părintelui Vasile Ţepurdei (1940-1941 ), în voi. Anul

33
1940 in istoria românilor, Cahul, 2011, pp. 177-178.

34
A.N.I.C, fond Ministerul Afacerilor Interne (în continuare se va cita M.A.I.), dosar
116/1940, f. 121.
35
Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 18/1940, f. 34, anexa V.
36
A.N.I.C, fond M.A.I, dosar 116/1940, f. 151.
poliţieneşti de la Curbura Carpaţilor la începutul lunii iulie 1940 că ordinul de

evacuare l-a primit chiar în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, dar a rămas până
în ultimul moment pentru a transporta arhiva instituţiei din care făcea parte în
România 37 . Exemplele pot însă continua şi ele dovedesc ataşamentul, spiritul
civic şi patriotismul acestor oameni rămaşi multă vreme anonimi.
Deplasarea funcţionarilor basarabeni şi familiilor acestora s-a făcut cu
destulă dificultate. Pentru mai multă siguranţă, unii dintre ei s-au aflat în
coloanele unităţilor militare româneşti care se retrăgeau şi ele către frontieră.
Dumitru Pricop, agent C.A.M. din comuna Hârtopu Mare, judeţul Orhei
relatează pe 4 iulie 1940 poliţiştilor buzoieni că: „Am plecat pe la ora 7 ,30
seara şi am mers cu căruţa pe o cale directă spre a ajunge cât mai u~şent trupele
noastre ca să mă încadrez în coloană pentru a fi mai sigur de viaţă"~ .
O situaţie extrem de gravă exista şi în municipiul Cernăuţi. Comisarul
Teodor Samoilă de la Poliţia oraşului Buzău consemnează în raportul nr.
20.177 din 29 iunie 1940 că deţine informaţii de la refugiaţi, potrivit cărora,
încă de la ora 13,00, în capitala Bucovinei elementele antiromâneşti au reuşit
să elibereze deţinuţii aflaţi în penitenciarul oraşului. Apoi, „grupuri de
comunişti au dezarmat gărzile de premilitari şi au devastat prăvăliile. De la ora
12 magazinul <<Dermata>> vindea pantofi cu 100 de lei perechea. La ora
13,30, toate prăvăliile din centrul oraşului erau devastate. Grupuri de comunişti
s-au îndreptat spre monumentul <<Unirii>> din Piaţa Unirii, distrugându-l cu
lovituri de paturi de armă şi topoare. Mai târziu s-au îndreptat spre strada
<<Regina Maria>> şi au început să tragă focuri de armă, împuşcând şi câţiva
trecători.
Alte grupuri de comunişti, la orele 12,00 s-au adunat în faţa
Universităţii unde au început să tragă focuri de armă în studenţii care vroiau să
şi scoată certificatele, omorând 3 studenţi" 39 .
Ajunşi pe meleagurile româneşti, inclusiv buzoiene, cei mai mulţi
dintre funcţionari se confruntau cu o serie de probleme, în special de natură
financiară. Lucia Poenaru spre exemplu, fostă funcţionară la Primăria oraşului
Orhei, repartizată la Primăria Buzău pe un post similar, solicita în august 1940
ajutor bănesc, întrucât pentru gazdă, hrană şi îmbrăcăminte nu-i ajungea
salariul. Ea preciza că până atunci nu mai primise niciun sprijin financiar 40 .
Greutăţi similare aveau de înfruntat şi ceilalţi refugiaţi civili. Astfel, Nicolae
Tolea, plecat din Chişinău a ajuns în oraşul Mizil, de unde a înaintat la
începutul lunii august 1940 o cerere autorităţilor locale în care cerea sprijin
37
C. I. Stan, 1940. Drama românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, Buzău, 2006, p. 78.
3
~ Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 18/1940, f. 35.
39
Ibidem, f. 3.
40
A.N.I.C, fond M.A.I., dosar 116/1940, f. 41.
202 C'in I. Stan
material de urgenţă, întrucât este pensionar şi are de întreţinut şi cei cinci copii
ai lor41 .
La fel ca şi cadrele didactice sau preoţii, funcţionarii de stat au primit
repartiţii pe întreg teritoriul ţării, acolo unde se găseau posturi vacante. La
Primăria oraşului Buzău a fost mutată, după cum am văzut mai sus, Lucia
Poenaru, în timp cer Nicolae Cumbrai a ocupat un post la Prefectura buzoiană.
La rândul ei, Maria Trifan, refugiată din Chişinău, chiar în ziua de 28 iunie
1940, care era funcţionară la Manufactura de tutun Chişinău, a primit un post
similar la cea din Rm. Sărat 42 . Ion Leanu care fusese funcţionar în cadrul
Primăriei municipiului Chişinău, a beneficiat de un transfer mai întâi la
Primăria oraşului Buzău, iar apoi, din motive personale, s-a mutat cu serviciul
„pentru lucrări de birou la Prefectura judeţului Argeş" 43 .
Refugiaţii civili au avut de înfruntat numeroase greutăţi chiar în
momentul părăsirii locurilor natale. Alexandru Damian, originar din apropierea
oraşului Chişinău, declara pe 4 iulie 1940 autorităţilor poliţieneşti buzoiene că
a fost atacat de un grup masiv de evrei care vroiau să îi ia calul şi căruţa, dar a
reuşit să scape de atacatori. Când a ajuns însă aproape de Târgu Hânteşti a dat
peste un alt grup de răufăcători care au proferat injurii şi ameninţări la adresa
lui, dar a scăpat ca prin minune 44 .
Numărul refugiaţilor basarabeni şi bucovineni sosiţi la Buzău nu a fost
din păcate constant, existând o fluctuaţie destul de mare şi aproape permanentă.
Unele surse arhivistice indică prezenţa pe meleagurile buzoiene la începutul
lunii iulie 1940 a 357 de persoane. La 13 septembrie acelaşi an, numărul lor s-a
mărit cu 57 de oameni, iar la 23 septembrie 1940 alţi 246 de refugiaţi au găsit
adăpost, hrană şi alinare pe plaiurile Buzăului 45 .
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în judeţul Rm. Sărat. În luna
decembrie 1940 erau înregistrate 66 de persoane, iar în februarie 1941 s-a ajuns
deja la 349 de adulţi şi copii, pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an efectivele lor să
se ridice la 470 . Fluctuaţii în ceea ce priveşte numărul refugiaţilor constatăm
46
şi la Mizil. Până la 20 iulie 1940 aici au fost înregistrate 528 de persoane, din
care 161 erau copii. La 4 august 1940 s-a ajuns la un număr de 656 de
persoane, din care 4 70 de adulţi şi 186 copii 47 . Fluctuaţiile numerice se datorau
.iiArh. Naţ. Buzău, fond Primăria oraş Mizil, dosar 3/1940, voi. II, f. 4.
Idem, fond Prefectura jud. Rrn. Sărat, dosar 2911941, f. 20.
42
Ibidem, f. 11; C. I. Stan, Al. Gaiţă, Refugia{ii din Basarabia şi Bucol'ina de Nord la Rm.
43
Sărat, Bu:::ău şi Mi:::il (1940-1941), în ,,Destin Românesc", IV, nr. 2 ( 14), 1997, p. 79.
44
45
Ibidem, dosar 3211940, f. 2-10, 37-44.
46
Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 5211941, f. 54.
Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 1511940, f. 12-18.
47
faptului că unii refugiaţi se deplasau dintr-o localitate în alta. O parte dintre

refugiaţi aveau însă motive întemeiate, cel mai frecvent dintre ele fiind
deplasarea după serviciul soţului. Învăţătoarea Veronica Boldişor a sosit din
Chişinău, în august 1940, dar a fost reţinută de autorităţile poliţieneşti buzoiene
fiind considerată drept suspectă. Ulterior lucrurile s-au lămurit. Ea a primit
transferul la o şcoală primară din Huşi unde era concentrat soţul ei, tot
învăţător în viaţa civilă, dar sublocotenent în rezervă Ia Regimentul 25
Infanterie 48 . O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul profesoarei Venera
Avram-Dulghera din municipiul Cernăuţi, care a venit iniţial la Buzău, dar Ia
începutul lunii septembrie 1940 a primit aprobarea de a se transfera din motive
49
familiale la şcoala centrală de fete din Bucureşti .
Unii refugiaţi erau suspectaţi de colaborare cu N.K.D.V.-ul sovietic. La
26 septembrie 1940, poliţia municipiului Iaşi a expediat adresa nr. 87.567
poliţiei buzoiene, informând-o că în ţară a sosit Valeriu Casian, fost funcţionar
Ia Poşta din Chişinău, care ar fi angajat de autorităţile G.P.U. „să culeagă şi să
transmită infonnaţiuni din România în legătură cu apărarea naţională. Sus
numitul, în ziua de 18 septembrie a.c. a intrat în ţară strecurându-se pe Ia
punctul de frontieră Ungheni - Prut, îndreptându-se cu familia sa Vera - soţie
şi doi copii, Adriana şi Victor, Ia Buzău.
Vă rugăm să binevoiţi a dispune urmărirea şi ţinerea numitului sub
strictă supraveghere, comunicându-ne rezultatu1" . La 7 octombrie 1940,
50
Poliţia oraşului Buzău a expediat adresa nr. 30.245 către Chestura de Poliţie
Iaşi, în care informa că Valeriu Casian „nu s-a prezentat Ia Comisiunea de
triere din Buzău" 51 •
În data de 27 septembrie 1940, Chestura de Poliţie Iaşi a trimis poliţiei
din Buzău o notă informativă nr. 86397 în care se arată că refugiatul Iosif
Matcovschi, funcţionar la Asigurările Sociale Bălţi, a primit cu entuziasm,
împreună cu soţia sa, Armata Roşie în oraşul său: „Ambii au ţinut cuvântări,
urându-le bun venit în Basarabia şi asigurându-i de devotamentul populaţiei
basarabene" 52 . Poliţia oraşului Buzău expedia o adresă în aceeaşi zi de 27
septembrie 1940, semnată de şeful instituţiei Direcţiei Generale, aducându-i Ia
cunoştinţă că a reţinut şi înaintat organelor în drept pe Vasile Longinescu,
absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti, născut în comuna Căpreşti,
judeţul Soroca, care „a fost în ultimul timp controlor la Administraţia
48
Ibidem, dosar 18/1940, f. 13; vezi şi C. I. Stan, op. cit., în „Tezaur", I, nr.I, 2006, p. 69.
49
Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraşului Buzău, dosar 41I1940. f. 698.
50
Ibidem. f. 232; vezi şi anexa XIII.
51
Ibidem, f. 233; vezi şi anexa XVI.
52
Idem, dosar 18/1940, f. 225.
204 C;" I. Stan
Financiară de Constatare a judeţului Lăpuşna, care este suspectat din

unnătoarele motive:
1) A rămas de bunăvoie sub ocupaţia rusească, nevoind să se evacueze;
2) A făcut parte din Comitetul sovietic al instituţiei;
3) A ţinut cuvântare la care s-a adresat funcţionarilor prin cuvântul
<<tovarăş>>;
4) A defilat sub steagul roşu;
5) După toate acestea, nefiind din Regat a cerut repatrierea" 53 .
Au existat într-adevăr unele persoane care au întâmpinat cu entuziasm
trupele sovietice de ocupaţie. Evreii s-au situat în primele rânduri. Lazăr Somer
a făcut acest lucru, el fiind deja recrutat de N.K.D.V.-ul din zonă. Lazăr Somer
deţinea o afacere în comuna Balotina, judeţul Bălţi şi a obţinut o serie de
avantaje materiale în uruia colaborării cu securitatea bolşevică. Activitatea sa
comercială nu fusese supusă controlului din motive lesne de înţeles . Un alt
54
evreu, Boros Grumberg, alias Alexandru Sergheavici Nicolschi, a pătruns în

România cu un nume fals, Vasile Ştefănescu, în noaptea de 15116 mai 1941,
dar grănicerii români l-au prins şi predat organelor de specialitate. El a fost
trimis în faţa Tribunalului Militar al Corpului IV Armată Iaşi, care l-a
condamnat la muncă silnică pe viaţă „pentru tentativă de crimă şi spionaj" 55 .
Numeroşi evrei doreau să revină în Basarabia. La Ungheni, potrivit
unor date deţinute de poliţia oraşului Buzău, se găseau 30.000 dintre ei care
aşteptau cu multă nerăbdare să păşească în „raiul bolşevic". Sovieticii refuzau
să le permită trecerea, temându-se că numărul doritorilor va creşte vertiginos,
ajungându-se la un adevărat exod greu de controlat. Ei îşi motivau atitudinea
prin faptul că nu pot să-i primească decât pe cei născuţi în teritoriul dintre Prut
şi Nistru . În schimb, autorităţile române s-au dovedit mai conciliante întrucât
56
i-au lăsat să plece pe cei care vroiau şi nici nu au îngrădit sosirea celor doritori
din Basarabia şi Bucovina de Nord. Încă din 2 iulie I 940, comunitatea
buzoiană a evreilor mozaici a expediat Biroului de încartiruire a refugiaţilor din
Basarabia şi Bucovina cu sediul în gara Buzău, în care solicitau să-i fie
comunicate telefonic „numele refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina de religie
mozaică" .
57
Atitudinea ostilă a unor elemente evreieşti în timpul retragerii din

provinciile anexate de sovietici în iunie 1940 a generat puternice resentimente
53
Ibidem, f. 220; vezi şi anexa XIV.
54
Arhiva Serviciului Român de Informaţii. fond Documentar. dosar 10563. vol.4, f. 102.
55
C. I. Stan. Al. Gaiţă, Acfiuni so1·ietice de spionaj în România 1940-1941, în „Acta
Bacoviensia", Vl/2011. p. 334.
56
Arh. Naţ. Buzău. fond Poliţia oraş Buzău. dosar 15; 1940, f. 249.
51
Idem, fond Comunitatea evreilor mozaici. dosar 3/ 1940. f.11; vezi şi anexa I.
din partea unor militari, dar şi civili care abia sosiseră din Basarabia şi
Bucovina de Nord şi au avut de suferit de pe urma lor. Cea mai frecventă formă
de răzbunare o reprezenta aruncarea unor persoane de religie mozaică din tren
în timpul mersului. Asemenea acte reprobabile s-au semnalat şi pe raza
judeţelor Buzău şi Rrn. Sărat, provocând moartea ori rănirea gravă a victimelor.
La 5 iulie 1940, şeful Poliţiei oraşului Buzău, Mihail Roşeţeanu, raporta
superiorilor prin adresa nr. 20.669 că: ,,În rapidul aerodinamic 83 Bucureşti -
Galaţi a fost adus în staţia Buzău de la Vintileanca fruntaşul T.R. Leib Idel din
regimentul 25 Infanterie cu domiciliul în Bucureşti. El a fost găsit pc linia
ferată rănit grav la cap şi umeri. A fost internat în spitalul militar din localitate,
după ce i s-au dat primele îngrijiri în gara locală". Semnatarul raportului
preciza mai departe că: „Suntem informaţi că se mai găsesc pe linia ferată între
Buzău şi Monteoru încă doi indivizi tăiaţi de tren şi probabil morţi, iar între
Monteoru şi Ulmeni un altul.
S-au luat măsuri pentru ridicarea lor de către organele militare din gara
58
locală şi facem cuvenitele cercetări" .
Autorităţile puneau pe seama studenţilor legionari aceste porniri
antisemite. Plutonierul de jandarmi I. Bereţchi, care a fost în acele zile de
serviciu pe trenul personal Galaţi - Bucureşti şi retur, susţine într-o notă
informativă înaintată superiorilor pe I O iulie 1940 că „s-au organizat grupuri de
studenţi care circulă în permanenţă cu scopul de a maltrata populaţia evreiască
şi de a-i arunca sub roţile trenului ( ... ). Membrii unor asemenea grupuri fac
parte din fosta organizaţie <<Totul pentru ţară>>" 59 . Pasarea responsabilităţii
către legionari ni se pare o manevră perfidă a regimului patronat de Regele
Carol al Ii-lea, răspunzător de dezastrul ţării.
Aceste manifestări criminale au creat îngrijorare în cadrul conducerii
comunităţii evreieşti din Vechiul Regat, care expedia pe 29 iulie 1940 o adresă
Comunităţii evreilor din Buzău, în care cerea: „Vă rugăm a linişti populaţia şi a
o invita să nu dea ascultare aţâţătorilor sau ştirilor de oriunde ar veni, nici
aţâţărilor din unele ziare pe care este preferabil să nu le mai citiţi. Am
intervenit Ia guvern contra acestor aţâţări. Să păstreze calmul şi să-şi vadă de
afaceri. Am făcut repetate intervenţii la Ministerul de Interne" .
60
În dimineaţa zilei de 23 iunie 1941 amrnta română a trecut Prutul

reuşind să elibereze împreună cu unităţile germane, după lupte grele, Basarabia
şi Bucovina de Nord.
'
8
Idem, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 15/1940, f. 149; vezi şi anexa VI.
59
Jdem, fond Legiunea de jandarmi Buzău, dosar 21/1940, f. 45; vezi şi anexa VII.
60
Mădălina Oprea, El'reii din B11::ău suh regimul antonescian (1940-1944), Buzău, 2005, p.
171, anexa 3.
206 c1; 11 I. Stan
Mulţi funcţionari, învăţători, preoţi, refugiaţi civili doreau să revină pe

plaiurile natale de unde au plecat cu ceva mai mult de un an de zile. Ei au
asaltat pur şi simplu organele locale abilitate cu numeroase cereri. Învăţătoarea
Maria Răducan, de pildă, a prezentat încă din 5 iulie 1941 o astfel de solicitare
scrisă Inspectoratului Şcolar al judeţului Buzău ca organ tutelar, cerând „să se
întoarcă la vechea sa şcoală din comuna Chişnechioi, judeţul Ismail, căci am
casă, pământ şi unde mi-am lăsat întreaga gospodărie" 61 • La rândul său,
învăţătorul Ion D. Popescu, titular în cadrul şcolii din comuna Dubăuţi, judeţul
Cernăuţi, iar în anul şcolar 1940-1941 a funcţionat la şcoala din localitatea
buzoiană Cătina, solicita într-o cerere adresată Inspectoratului şcolar al
judeţului Buzău pe 1 august 1941 „să-i faciliteze revenirea pe plaiurile natale în
anul şcolar 1941-1942 la una din instituţiile de învăţământ primar din Sârbeşti,
Storoji~eţ, Orăşeni, Cernăuţi sau Dubăuţi, aşa fel să fiu la aceeaşi şcoală cu
soţia mea Popescu Mihalea care este în aceeaşi situaţie" 62 . O altă învăţătoare,
Eugenia Zamfirescu, depunea tot la Inspectoratul şcolar al judeţului Buzău pe 4
august 1941 o cerere în care dorea să fie transferată la Şcoala nr. 1 fete din
oraşul Cetatea Albă, „unde am casă, iar copiii mei ar urma şcoala secundară.
În cazul când nu se poate atunci să fiu trecută la vechiul mei post din
cazaci, şcoala de fete" 63 .
Noile autorităţi şcolare din Basarabia şi Bucovina solicitau şi ele
revenirea pe meleagurile de baştină a învăţătorilor şi profesorilor aflaţi în
pribegie. La 2 septembrie 1941, prin adresa nr.156301/1941, Direcţia
Învăţământului primar normal din Ministerul Educaţiei Naţionale înaintează
Inspectoratului şcolar al judeţului Buzău, se preciza următoarele:
„Ca urmare a raportului Inspectoratului şcolar general al Regiunii
Cernăuţi cu nr. 9797 /1947 vă rugăm să binevoiţi a trimite de urgenţă pentru
cancelaria Inspectoratului judeţului Hotin pe următoarele persoane:
1) Dra Ghizdeanu Niculina, învăţătoare titulară în judeţul Hotin,
utilizată la cancelaria Inspectoratului Dvs;
2) Nistor Gheorghe, absolvent al şcolii Nonnale care funcţionează
astăzi ca suplinitor la Inspectoratul D-vstră" .
64
Elevul Andrei Stratulat din clasa a VII-a de la Şcoala Normală de Băieţi

„Spiru Haret" Buzău a expediat la 11 septembrie 194 I o cerere în care vroia să
61
Arh. Naţ. Buzău, fond lnsp. şc. al jud. Buzău. dosar 35/1940. f. 31; vezi şi anexa XVIII.
62
Ibidem, f. 20.
63
Ibidem. f. 36; anexa XX; vezi şi C. I. Stan. op. cit .. în „Tezaur", I, nr. I. 2006, p. 73.
64
Arh. Naţ. Buzău, fond lnsp. şc. al jud. Buzău. dosar 25/1941, f.12; vezi şi anexa XXVI.
i se aprobe de către conducerea acestei instituţii de învăţământ transferul la

şcoala Normală din oraşul Chişinău, unde locuiau deja părinţii lui 65 .
Un alt refugiat provenit din Basarabia, comerciantul Gheorghe Bratu,
originar din comuna Hârtopu Mare, judeţul Orbei, înainta o cerere prefectului
judeţului Rm. Sărat la data de 31 iulie 1941 în vederea eliberării cuvenitei
autorizaţii pentru „a mă duce în comuna Hârtopu Mare spre a aranja situaţia cu
pământul arabil şi două hectare de vie americană, după care cer să mi se admită
înapoierea fiindcă am familie aici şi exercit comerţul cu restaurant în acest
oraş"66.
Vasile D. Răpotescu şi el refugiat trăitor în comuna Popeşti, judeţul
Rm. Sărat, solicita prefectului eliberarea „unei autorizaţii pentru a putea
călători cu trenul la Cernăuţi, având un depozit de vin în Cernăuţi înainte de
evacuare şi acolo am lăsat pe un vânzător deoarece am fost concentrat. De la
ocuparea acestui oraş nu mai ştiu nimic şi am absolută nevoie a mă duce să văd
în ce stadiu se găseşte acest depozit care mă costă bani. Alătur un certificat prin
care se constată cele arătate" 67 .
La rândul ei, Maria Trifan sosită din Chişinău şi transferată la
Manufactura de tutun din Rm Sărat, solicita printr-o petiţie la 20 august 1941
prefectului judeţului „eliberarea unei autorizaţii dus şi întors de călătorie pe
C.F.R, clasa a II a de la Rm Sărat la Chişinău pe timp de 20 de zile pentru a-mi
putea aduce lucrurile rămase la evacuare în str. M. Kogălniceanu 25, casa
Eviţchi" . Exemplele pot însă continua.
68
Din păcate, revenirea fraţilor basarabeni şi bucovineni pe meleagurile

natale nu a fost de lungă durată. După mai puţin de trei ani cei mai mulţi dintre
ei au trebuit să reia drumul amar al pribegiei, deoarece Basarabia şi Bucovina
de Nord au revenit sub cizma armatei sovietice. Odată cu instaurarea regimului
bolşevic în România a avut loc dramatica „vânătoare" de români basarabeni şi
bucovineni care au fost readuşi cu forţa în aceste teritorii înglobate sub
împărăţia sovietică. „Indezirabilii" au ajuns în Siberia, de unde cei mai mulţi
nu s-au mai întors.
65
Idem, fond Şcoala Nonnală de Băieţi „Spiru Haret" Buzău, dosar 170/1941. f. 131; vezi şi
anexa XXVI I.
66
Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 29/1941, f. 13.
67
Ibidem, f.15; vezi şi anexa XXII.
68
Ibidem, f. 20; vezi şi anexa XXIV.
208 Cin I. Stan
ANEXE DOCUMENTARE
I.
Adresa nr. 354 din 2 iulie 1940 a Comunităţii Evreilor Mozaici din
Buzău către Biroul de încartirnire a refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina -
Gara Buzău.
Nr. 354 2 iulie 1940
Onor Biroului de încartiruire a refugiaţilor din Basarabia şi
Bucovina - Gara Buzău
În confonnitate cu adresa Uniunii Comunităţilor Evreieşti din Vechiul

Regat nr. 954/1940 - iunie 30, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a comunica
de urgenţă comunităţii noastre Str. Marghiloman, telefon 22, numărul
refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina de religie mozaică.
În conformitate cu sus zisa adresă, aceşti refugiaţi urmează să se
prezinte la sediul comunităţii noastre.
Secretar, Cu distinsă stimă,
s.s. indescifrabil preşedinte, s.s. indescifrabil
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Comunitatea Evreilor Mozaici, dosar 3/1940, f.
11.
II.
Adresa nr. 15529 din 2 iulie 1940 a Inspectoratului Regional de Poliţie

Bucegi către Poliţia oraşului Buzău.
D-l Ministru de Interne a dispus ca mâine, 3 iulie a.c., la orele 13, toată
populaţia ţării să păstreze un minut de reculegere în semn de doliu.
În acel timp circulaţia va fi complet suspendată în întreaga ţară.
În cursul zilei de mâine se va arbora drapelul naţional îndoliat.
Transmis Paximede
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 15/1940, f. 121.
III.
Declaraţia
din 4 iulie 1940 a lui Dumitru Pricop, agent de cultură al
C.A.M. din comuna Hârtopu Mare, judeţul Orhei, făcută Poliţiei Buzău.
Declaraţie,
Subsemnatul Dumitru Pricop, agent de cultură al C.A.M din comuna

Hârtopu Mare, jud. Orhei, declar unnătoarele:
În ziua de 28 iunie 1940, pe la orele 11 a.m. am auzit în primăria
comunei unde era şi cancelaria regimentului 52 Infanterie, că a venit o
telegramă cu conţinutul că în tennen de patru zile trupa şi funcţionarii trebuie
să se evacueze peste Prut. Am fost la primărie şi am luat cunoştinţă şi în urn1ă
m-au pregătit de plecare. Am plecat pe la ora 7 Vi seara şi am mers cu căruţa pe
o cale directă spre a ajunge cât mai urgent trupele noastre spre a mă încadra în
coloană să fiu mai sigur de viaţă. În zorii zilei am ajuns în satul Reca unde am
odihnit caii şi ne-am repausat şi noi.
Am odihnit caii vreo 2 ore şi în acest timp oamenii au început să iasă la
drumul principal şi stăteau de vorbă grupuri - grupuri. În acest moment a trecut
o evreică şi a început să sfătue oamenii cu voie că ăştia care trec trebuie
omorâţi, fiindcă ei v-au persecutat tot timpul. Şi chiar unii din oameni începuse
să vorbească blamând ţara noastră că i-a jefuit cu funcţionarii ei. Atunci,
subsemnatul imediat am pus caii şi am căutat să ies cât mai urgent din sat, cu
toate că am urmărit prin cuvinte blânde discutând ca să-i calmez.
Pe drum până la staţia Bucovăţ unde am întâlnit trupe care plecase pe
altă cale, nu am mai păţit nimic.
În tot timpul am călătorit încadrat în coloană cu trupe şi până la trecerea
Prutului nu s-a mai întâmplat nimic. Am ajuns la podul de trecere peste Prut de
la Leuşeni în seara zilei de 30 iunie a.c.
Aceasta îmi este declaraţia ce declar şi susţin semnând-o propriu.
Agent C.A.M. 4 - VII - 1940
Dumitru Pricop Mizil Buzău
IV.
Declaraţia din 4 iulie 1940 a preotului I. Ialarcu din comuna Boghiceni,

jud. Lăpuşna făcută Poliţiei Buzău.
Declaraţie,
Subsemnatul preot I. lalarcu din comuna Boghiceni, jud. Lăpuşna
privitor la împrejurările ce s-au petrecut la evacuarea din Basarabia, declar
următoarele:
210 C1'" I. Stan
În ziua de 28 iunie a sosit în localitate din Chişinău Dl. loachiant

Gheorghiu, administratorul fabricii de spirt şi m-a anunţat că Chişinăul este în
situaţie foarte grea deoarece D-1 Rezident Regal a predat Comisiunii Ruse
oraşul şi a plecat, după ce evreii au şi început să maltrateze populaţia.
Atunci m-am decis imediat să plec cu toată familia cu o căruţă în care
am putut lua numai ce e mai necesar cu aşternuturile, albiturile şi de ale
alimentaţiei. Am avut mult de îndurat până ce m-am văzut trecut în Moldova,
căruţaşul voind să mă descarce în drum şi populaţia bătându-şi joc de noi, mai
ales jidanii.
După ce însă ne-am văzut în Regat am fost aşa de bine primiţi oriunde
am avut nevoie de ceva, tot concursul ni s-a dat de autorităţi şi populaţie.
În drum întâlnindu-mă cu alţi refugiaţi mi s-a povestit că jidanii din
Hânceşti, jud. Lăpuşna au fost îmbrăcaţi în cămăşi roşii cu panglică,
ovaţionând la întâmpinarea annatei ruse.
În gara Mizil un domn cu autoritate mi-a povestit că jidanii din comuna
Lăpuşna după ce a intrat armata rusă cu cruzime au maltratat pe fiica
avocatului Ionescu, care e refugiată din localitate în următorul mod: i-au băgat
ambele mâini în jar şi i le-au ars. Despre preotul Ion Andronic am auzit că
jidanii i-au tăiat o mână.
Drept care dau această declaraţie.
Preot I. Ialarcu, 4 - VII - 1940, Buzău
V.
Declaraţia din 4 iulie 1940 a prim grefierului Curţii de Apel Chişinău,
Chiriac Chiriachide, făcută Poliţiei Buzău.
Declaraţie,
Subsemnatul Chiriac Chiriachide, Prim-grefier al Curţii de Apel
Chişinău, asupra împrejurărilor şi modul cum am părăsit oraşul Chişinău, unde
făceam serviciu declar următoarele:
În dimineaţa zilei de 28 iunie 1940 la orele 6,20 am fost anunţat de Dl.
Prim - Preşedinte al Curţii de Apel Chişinău prin gardianul public care făcea
serviciu la pază în timpul nopţii la Palatul Justiţiei Chişinău ca până la ora 7,00
cel mai târziu să fiu la Curte.
Sosind imediat acolo am găsit pe Dl Prim - Preşedinte al Curţii,
Gheorghe C. Păun şi dl. Vasile G. Păun procuror general.
Dl. Prim - Preşedinte mi-a pus în vedere că s-a comunicat de la

Preşedinţie că este ordin de evacuare şi să iau măsurile necesare, salvând tot ce
e posibil.
În scurt timp au început să sosească şi ceilalţi magistraţi ai Curţii şi
funcţionarii.
Cum salariile pe iunie 1940 nu erau încă mandatate nefiind sosită până
în acea zi ordonanţa de la legaţie, iar toţi se văitau că nu au niciun ban, s-a
intervenit la Administraţia Financiară ca să se achite lefurile numai pe baza
statelor în mod provizoriu.
Dl. Prim - Preşedinte al Curţii căpătând legătura telefonică cu
Ministerul Justiţiei pentru a cere unele lămuriri asupra evacuării şi timpului în
care trebuie făcute, căci situaţia nu mai corespunde cu planul secret pentru o
eventuală evacuare, a primit răspunsul că evacuarea magistraţilor,
funcţionarilor cu familiile lor şi tot ce e posibil a fi salvat trebuieşte făcut în
aceeaşi zi de 28 iunie 1940 până la 6 seara.
Sosind delegatul trimis la Administraţia Financiară cu lefurile pe la ora
12 Yi a început distribuirea lor, care s-a terminat pe la orele 2 Yi, după care plec
de la Curte spre a mă duce acasă ca să-mi pot lua soţia şi copilul pentru a pleca
la gară, nu am găsit nici o maşină, nici trăsură, circulaţia de cărăuşie făcându-se
numai cu tramvaiul.
Toate magazinele au fost închise la colţurile de întretăiere a străzilor
erau postate trupe cu mitraliere spre a menţine ordinea şi a împiedica vreo
presiune din partea cuiva, pe cealaltă parte a trotuarului din porţiunea oraşului
începând de la primărie spre gară erau înşiraţi evrei purtând pe butonieră o
floare.
La ora 17 (5 p.m.) am ajuns la gară împreună cu familia venind cu
tramvaiul fără a putea salva nimic din gospodăria mea luând cu mine valorile
Curţii pe care le-am predat la Ministerul Justiţiei în ziua de 2 iulie 1940.
Trenul cu care am părăsit Chişinăul a pornit la 17,50 şi până atunci n-
am auzit şi nici nu am văzut că s-a petrecut dezordine. După plecare însă am
auzit a doua zi în tren pe la diferite persoane că dăduse drumul deţinuţilor de la
închisoarea centrală Chişinău, aceştia ar fi manifestat pe stradă cu pumnul
ridicat. Că după plecarea noastră, noua administraţie instalată peste o zi, având
în cap conducători evrei, s-a dedat la devastarea catedralei introducând apoi
vite, că s-ar fi omorât nişte preoţi. Toate acestea numai din auzite, neputându-le
controla.
Toţi funcţionarii basarabeni cu care am făcut serviciu au rămas pe loc.
Aceasta îmi este declaraţia ce declar şi susţin semnând-o propriu.
Chiriac Chiriachide, 4 - VII - 1940, Buzău
Prim grefier al Curţii de Apel Chişinău
212 C 1in I. Stan
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 18/1940, f. 34
VI.
Adresa nr. 20669 din 5 iulie 1940 a Poliţiei oraşului Buzău către
Inspectoratul de Poliţie Bucegi - Bucureşti.
D-le Şef,
Raportăm că in rapidul aerodinamic 83 Bucureşti - Galaţi a fost adus în
staţia Buzău de la Vintileanca fruntaşul T.R. Lcib Idei din regimentul 29
Infanterie cu domiciliul în Bucureşti, Calea Văcăreşti, nr. 20, de profesie
contabil, ce a fost găsit pe linia ferată rănit grav la cap şi umeri. A fost internat
în spitalul militar din localitate după c ei s-au dat primele îngrijiri în gara
locală. Cercetările se fac de organele militare.
Suntem informaţi că se mai găsesc pe linia între Buzău şi Monteoru
încă doi indivizi tăiaţi de tren şi probabil morţi, iar între Monteoru şi Ulmeni
un altul.
S-au luat măsuri pentru ridicarea lor de către organele militare din gara
locală şi facem cuvenitele cercetări.
Şeful Poliţiei, Primit,
s.s. Mihai Roşeţeanu Comisar s.s. Picu Mihail
VII.
Notă informativă nr. 16 din l O iulie 1940 a plutonierului de jandarmi I.

Beriţchi către Legiunea de jandarmi Buzău.
Nr. 16 din l O iulie 1940,

În ziua de 9 iulie 1940, fiind de serviciu pe trenul personal Galaţi -
Bucureşti şi retur, am fost informat de organele C.F.R. că acum câteva zile s-au
format grupuri de studenţi pe trenurile care circulă în permanenţă cu scopul de
a maltrata populaţia evreiască, de a-i arunca sub roţile trenurilor. De asemenea,
suntem infonnaţi că studenţii s-au organizat în asemenea grupuri şi fac parte
din fosta organizaţie Totul pentru Ţară. Studenţii susţin că acum le-a sosit
momentul de a face cu evreii ce vor. Iar la începutul anului şcolar 1940-1941
nu vor mai permite unui evreu de a mai intra în şcoală în viaţă.
Jandarm plutonier Buzău I O - VII - 1940
I. Beriţchi
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Legiunea de jandarmi Buzău, dosar 21/ 1940, f.
45.
VIII.
Adresa nr. 9325 din 19 iulie 1940 a prefectului jud. Râmnicu Sărat,
colonel I. Stănculescu către şeful Poliţiei oraş Rrn. Sărat.
Prefectura jud. Rm. Sărat
Nr. 9325119 iulie 1940
Domnul Şef al Poliţiei Râmnicu Sărat,
Suntem avizaţi că azi şi mâine 20 iulie vor trece prin gara Rrn. Sărat
câte un tren cu refugiaţi din Basarabia care merg la Craiova.
Primul tren soseşte azi, vineri, ora 19, 18. Pentru primirea care se cuvine
acestor refugiaţi, vă rog să luaţi următoarele măsuri:
Se vor procura 500 de pâini de la brutarii din oraş care, dacă nu le au în
depozit, vor fi obligaţi să le prepare şi să le transporte azi, cel mai târziu la ora
18, când le va preda în gară delegaţiei Crucii Roşii contra plată.
Se vor procura circa 60 kg brânză albă (telemea) sau caş îndulcit care se
va preda în gară în aceleaşi condiţii. Se vor lua cu titlu de împrumut 7 găleţi de
zinc pentru a servi apă refugiaţilor. În vederea transportului de mâine 20 iulie,
veţi lua exact aceleaşi măsuri, de aprovizionare cu 500 de pâini, 60 kg brânză şi
7 căldări.
Ora trecerii trenului în ziua de 20 iulie se va comunica imediat ce vom
fi avizaţi de gară. Veţi lua măsuri pentru păstrarea ordinii în gară prin detaşarea
unui ofiţer de poliţie.
PREFECT, 19 iulie 1940
Colonel I. Stănculescu
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura ud. Rrn. Sărat, dosar 237/1940, f. 70.
IX.
Notă informativă a comisarului Teodor Samoilă din 21 iulie 1940 către

Şeful Poliţiei oraşului Buzău.
214 C';" I. Stan
Notă,
Din informaţiile ce deţin din partea unor grăniceri concentraţi ce se află

la pichetul de grăniceri „Lascăr Catargiu" în apropiere de Ismail, aflăm că
foarte mulţi români din Basarabia au rămas la Ismail fug regulat în România în
urma regimului la care au fost supuşi toţi care au rămas acolo. Şi iată cauzele
care îi determină să fugă. În primul rând toate magazinele au fost închise şi
înlocuite cu cantine proprietatea lor, care nu pot oferi decât o bucată de pâine
neagră şi un fel de supă sau borş cu griş. Bisericile de asemenea au fost închise,
iar catedrala din Ismail ţine loc de magazie pentru depozitarea cerealelor.
Imediat după ocuparea oraşului Ismail, toţi copiii de la 20 de ani în sus au fost
strânşi şi duşi în centru pentru creşterea şi educarea lor de regimul comunist.
Comisar T. Samoilă 21 iulie 1940
X.
Adresa Poliţiei jud. Buzău nr. 22795 din 29 iulie 1940 către
Comisariatul Poliţiei Mizil.
Domnule Şef,
În conformitate cu ordinul Inspectoratului Regional de Poliţie Bucegi -

Bucureşti nr. 1760111940, vă facem cunoscut următoarele:
Cu ocazia evacuării oraşului Cernăuţi în ziua de 28 iunie 1940 arhiva
Ţinutului Suceava a fost încărcată în lăzi confecţionate din lemn şi nu a ajuns
la locul de destinaţie, oraşul Rădăuţi.
Comandantul Poliţiei jud. Buzău 29 iulie 1940
Şef de poliţie, Mihai Roşeţeanu
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Mizil, dosar 3/1940, voi. I, f. 82.
XI.
Adresa nr. O12330 din 17 august 1940 expediată de Comisariatul

General pentru asistenţa populaţiei venită din Basarabia şi Bucovina de Nord.
Ministerul de Interne
Comisariatul General pentru refugiaţi - O12330/17 august
Domnului Prefect al jud. Buzău

Marele Stat Major ne aduce la cunoştinţă, după infonnaţiile ce le are, că
numitul Nicolae Camazirschi şi soţia sa, de profesie mecanic, a fost recrutat de
serviciul de spionaj sovietic şi că urmează a intra în ţară ca repatriat.
Avem onoarea a vă semnala acest caz, spre a-l avea în vedere la trierea
repatriaţilor care vin din teritoriile ocupate.
În cazul când sus numitul va fi găsit, să fie dat pe mâna organelor
Direcţiei Generale a Poliţiei spre cercetare.
Director General Administrativ s.s. indescifrabil
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 1811940, f. 75.
XII.
Notă de serviciu din 24 august 1940 a comisarului adjunct Dumitru

referitoare la refugiata Alexandrina Boldişor, înaintată conducerii Poliţiei
Buzău.
Notă,
Doamna Alexandrina Boldişor, sosită printre refugiaţi este soţia

învăţătorului Grigore Boldişor din Huşi unde are domiciliul actualmente,
concentrat în Regimentul 25 Infanterie cu grad de sublocotenent. În urma
referinţelor luate de la Dl maior Chiriacescu de la Centru de Recrutare Fălciu,
doamna Boldişor va fi pusă în libertate pentru a merge la Huşi pentru a-şi
aranja situaţia în învăţământ, fiind învăţătoare.
Prezenta notă se va anexa la copia tabloului înaintat Inspectoratului de
Poliţie Bucegi - Bucureşti.
Comisar Poliţiajud. Buzău Maior H. Ursu 24 august 1940
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 1811940, f.93.
XIII.
Adresa nr. 87567 din 26 septembrie 1940 a Poliţiei Municipiului Iaşi

către Poliţia Oraşului Buzău.
Domnule Şef,
Avem onoare a vă semnala pe numitul Casian Valeriu, refugiat, fost

funcţionar la Poşta din Chişinău, care a fost angajat de autorităţile G.P.U. să
216 C 1;" I. Stan
culeagă şisă transmită infonnaţii din România în legătură cu apărarea

naţională. Susnumitul în ziua de 18 septembrie a.c. a intrat în Ţară strecurându-
se cu familia sa: Vera - soţie şi doi copii: Adriana şi Victor, la Buzău.
Vă rugăm să binevoiţi a dispune unnărirea şi ţinerea numitului sub
strânsă supraveghere, comunicându-ne rezoluţia.
P. Chestor, Şeful
Serviciului
Iancu Dumitru Siguranţă Cezar Ambrozie
XIV.
Adresa nr. 53 7 din 27 septembrie 1940 a Şefului Poliţiei Buzău către

Direcţia Generală a Poliţiei.
Nr. 53 7 din 27 septembrie 1940
Domnule Director General,
Avem onoare a vă înainta pe numitul Vasile D. Longinescu, de ani 32,

absolvent al Academiei Comerciale Bucureşti, originar din comuna Căpreşti,
jud. Soroca, fost în ultimul timp controlor la Administraţia Financiară de
Constatare Lăpuşna, care este suspect din următoarele motive:
1) A rămas de bunăvoie sub ocupaţia rusească, nevoind să se evacueze;
2) A făcut parte din Comitetul sovietic al instituţiei;
3) A ţinut o cuvântare la care s-a adresat funcţionarilor prin cuvântul
<<tovarăş>>;
4) A defilat sub steagul roşu;
5) După toate acestea, nefiind din Regat a cerut repatrierea.
Anexăm şi declaraţia dată de susnumitul.
D-sale Domnului Director General al Poliţiei Bucureşti.
Şeful Poliţiei Buzău Şeful Biroului Siguranţă,

M. Roşeeţanu ss. indescifrabil
xv.
Adresa nr. 34245 din 30 octombrie 1940 a Poliţiei oraşului Buzău către
Comisariatul de Poliţie Mizil.
Domnule Şef,
Motivat de adresa nr. 3608211940 a Poliţiei Focşani, vă rugăm a

dispune măsuri pentru unnărirea numitei Munteanu Tufănica, de 19-20 de ani,
originară din Basarabia, care se dă drept fiică de colonel şi care în ziua de 18
septembrie a.c. a furat de la Elena Bazalica din oraşul Focşani suma de 1O.OOO
de lei şi mai multe obiecte de îmbrăcăminte.
Numita se prezintă ca elevă de liceu şi se introduce la diferite şcoli
unde face cunoştinţă cu elevele la domiciliul cărora se duce şi fură bani,
obiecte şi dispare. Posedă asupra ei un carnet de reducere pe C.F.R emis la
Galaţi.
Semnalmente: talie potrivită, ochi negri, părul negru şi se observă în
partea dreaptă a bărbiei sub gură o eczemă de bube dulci vizibilă mare. Este
îndrăzneaţă şi comunicativă, obişnuind a fi în anturajul ofiţerilor.
Şeful Poliţiei Buzău, D. I. Rădulescu
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Mizil, dosar 311940, f. 199.
XVI.
Adresa nr. 30245 a Poliţiei jud. Buzău din 7 octombrie 1940 către
Chestura de Poliţie Iaşi referitoare la refugiatul Casian Valeriu.
Domnule Şef,
Avem onoare a vă comunica că numitul Casian Valeriu despre care
tratează adresa D-voastră de mai sus, nu s-a prezentat până în prezent
Comisiunei de triere Buzău.
Şeful Poliţiei Buzău, M. Roşeţeanu
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraş Buzău, dosar 1811940, f. 23.
218 Ctin I. Stan
XVII.
Adresa nr. 39405 din 16 decembrie 1940 a Poliţiei oraşului Buzău către
Comisariatul de Poliţie Mizil.
Domnule Şef,
Motivat de Ordinul Inspectoratului Regional de Poliţie Bucegi -

Bucureşti nr. 26176/1940, vă facem cunoscut că refugiatul Ciubuc Vladimir,
născut în anul 1914 în comuna Corceşti, judeţul Storojineţ, care a intrat în ţară
în mod fraudulos din teritoriul cedat U.R.S.S. şi triat de Comisiunea de
repatriere Burdujeni, în ziua de 25 noiembrie 1940 a dispărut din sala
refugiaţilor. Vă rugăm să dispuneţi măsuri de unnărire a subsemnatului, iar în
caz de aflare să fim înştiinţaţi.
Raportaţi de rezultat Şefului Poliţiei, D. I. Rădulescu
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Poliţia oraşului Mizil, dosar 3/1940, f. 311.
XVIII
Cererea învăţătoarei Maria Răducan detaşată la şcoala din comuna

Lipa, din 5 iulie 1941, adresată Inspectoratului şcolar al jud. Buzău pentru a-i
aproba revenirea pe meleagurile natale.
Domnule Inspector,
Subsemnata Maria Răducan, învăţătoarea definitivă, cu două gradaţii,

cu vechime de 11 ani, având media de capacitate 7,57 din iunie 1930, titulară la
Şcoala primară din comuna Cişmechioi, judeţul Ismail, utilizată la Şcoala
primară din comuna Lipia, judeţul Buzău, cu respect vă rog să binevoiţi a
interveni locului în drept să fiu utilizată la Şcoala primară din comuna
Cişmechioi, judeţul Ismail, unde am casă, pământ şi unde mi-am lăsat întreaga
gospodărie.
În caz că nu s-ar putea la acest post, să fiu utilizată tot la şcoala din
Lipia - Buzău, unde am plătit chiria până în iunie 1942.
Buzău, 5 iulie 1941 Cu deosebit respect, M. Răducan
D-lui Inspector Şcolar al jud. Buzău
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Insp. Şc. al jud. Buzău, dosar 3511941, f. 31.
XIX
Cererea comerciantului Gheorghe Bratu, originar din comuna Hortopul

Mare, jud. Orhei de Ia 31 iulie 1941 adresată Prefectului jud. Rm. Sărat pentru
emiterea unei autorizaţii.
Domnule PREFECT,
Subsemnatul Gheorghe Bratu din acest oraş, str. Verbiceanu, nr. 12,
aduc la cunoştinţa Dvs. unnătoarele:
Sunt refugiat din Basarabia, comuna Hortopul Mare, judeţul Orhei.
Vă rog să binevoiţi a-mi elibera cuvenita autorizaţie pentru a mă duce
în comuna Hortopul Mare - Orhei a-mi aranja situaţia cu pământul şi două
hectare de vie americană, după care cer să mi se admită înapoierea, fiindcă am
familie aici şi exercit comerţul cu restaurantul în acest oraş.
Rm. Sărat, 31 iulie 1941 Cu respect, Gh. Bratu
Domniei Sale, Domnului Prefect al jud. Rm. Sărat
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 29/1941, f. 13.
XX
Cererea învăţătoarei Eugenia Zamfirescu din 4 august 1941 înaintată

Inspectoratului şcolar al jud. Buzău, pentru aprobarea revenirii pe meleagurile
natale.
Domnule Inspector,
Subsemnata Eugenia Zamfirescu, învăţătoare, gradul 1, titulară la

Şcoala primară de fete din comuna Cazaci, judeţul Cetatea Albă, în prezent
utilizată Ia Şcoala de Băieţi nr. 6 Buzău, cu onoare vă rog a interveni să fiu
utilizată la Şcoala de Fete nr. 1 din oraşul Cetatea Albă, unde am casă şi unde
copiii mei ar urma şcoala secundară.
În cazul când nu se poate, atunci să fiu trecută la vechiul meu post din
Cazaci - Şcoala de Fete.
Buzău 4 august 1941 Cu respect, Eug. Zamfirescu
D-sale Domnului Inspector Şcolar al jud. Buzău

220 C1;" I. Stan
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Insp. Şc. al jud. Buzău, dosar 35/1941, f. 36.
XXI
Cererea refugiatului Vasile D. Răpotescu înaintată prefectului jud. Rm.

Sărat pe 19 august pentru a călători la Cernăuţi în vederea rezolvării unei
probleme personale.
DOMNULE PREFECT COLONEL,
Subsemnatul Vasile D. Răpotescu, de origine etnică română, domiciliat

în comuna Popeşti, jud. Rm. Sărat, cu onoare vă rog să binevoiţi a mi se elibera
o autorizaţie pentru a putea călători cu trenul la Cernăuţi, având un depozit de
vin în Cernăuţi înainte de evacuare şi acolo am lăsat pe un vânzător deoarece
am fost concentrat, de la ocuparea acestui oraş nu mai ştiu nimic şi am absolută
nevoie a mă duce să văd în ce stadiu se găseşte acest depozit care mă costă
bani. Alătur un certificat prin care se constată cele arătate.
Rm. Sărat 19 august 1941 Cu stimă, V. D. Răpotescu
D-sale Domnului Prefect Colonel al jud. Rm. Sărat
XXII
Certificatul nr. 301 O din 19 august 1941 de bună purtare al refugiatului

basarabean Sava Popa aflat în comuna Urecheşti, jud. Rm. Sărat.
Certificăm,
Că locuitorul Sava I. Popa, cu domiciliul în comuna Urecheşti, de la
data de 28 iunie 1940, fiind refugiat din Cernăuţi, a avut o bună conduită în
societate şi nu s-a amestecat în chestiuni politice.
Eliberăm prezentul certificat spre a-i servi la înapoierea din refugiu.
fum~ N~~
Lt. colonel (r) Al.Georgescu s.s.indescifrabil
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 29/ 1941, f. 12.
XXIII
Cererea adresată pe 20 august 1941 de refugiata Maria Trifan

prefectului judeţului Rm. Sărat în vederea eliberării unei autorizaţii de călătorie
pe ruta Buzău - Chişinău şi retur.
DOMNULE PREFECT,
Subsemnata Trifan Maria, funcţionară la Manufactura de tutun Rm.

Sărat, refugiatăde la Manufactura de tutun Chişinău, la data de 28 iunie 1940 ,
cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune eliberarea unei autorizaţii dus întors de
călătorie pe C.F.R, clasa a II a de la R.m. Sărat la Chişinău pe timp de 20 de zile
pentru a-mi putea aduce lucrurile rămase la evacuare în str. M. Kogălniceanu 2,
casa Eviţchi.
Totodată anexez carnetul de refugiat nr. 520 eliberat de Prefectura
judeţului laşi.
Primiţiasigurarea stimei mele!
Rm. Sărat - 20 august 1941
Domniei Sale, Domnului Prefect al judeţului Rm. Sărat
XXIV
Adresa nr. 156301 /1941 a Direcţiei Învăţământului Primar - Normal

din Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor din 2 septembrie 1941,
privind transferarea învăţătorilor Niculina Ghizdeanu şi Gheorghe Nistor la
Inspectoratul şcolar al judeţului Hotin.
Domnule Inspector Şef,
Ca urmare la raportul Inspectoratului şcolar al Regiunii Cernăuţi nr.

9797 /1941 vă rugăm să binevoiţi a trimite de urgenţă pentru cancelaria
Inspectoratului judeţului Hotin pe următoarele persoane:
1) D-ra Ghizdeanu Niculina, învăţătoare titulară în judeţul Hotin,
utilizată la cancelaria
Inspectoratului D-vstră.
2) Nistor Gheorghe, absolvent al Şcolii Normale, care funcţionează
astăzi ca suplinitor
la Inspectoratul D-vstră.
222 C1in I. Stan
Inspector General Şeful Biroului Personal

s.s. indescifrabil s.s. indescifrabil
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Insp. Şc. al jud. Buzău, dosar 25/1941, f.12.
xxv
Adresa Prefecturii judeţului Rm. Sărat nr. 24105 din 6 septembrie 1941
către Poliţia oraşului
Rm. Sărat.
Prefectura jud. Rm. Sărat
Serv. Administrativ, Biroul Adm. de Stat nr. 24105/6 septembrie 1941
Domnului Şef al Poliţiei Rm. Sărat
În conformitate cu Ordinul nr. 11030 din 4 septembrie 1941 al

Preşedinţiei Consiliului de Miniştri am onoare a vă face cunoscut că prefectura
este autorizată a da permise pentru trecerea în Basarabia şi Bucovina pentru
familiile funcţionarilor publici numiţi în aceste provincii. Pentru aceasta,
familia funcţionarului respectiv va trebui să facă o dovadă cu un act oficial
asupra funcţiei pe care o îndeplineşte membrul respectiv în familie în
provinciile dezrobite. Prin familie se înţelege soţie, copii, mamă sau tată,
văduvă, frate şi surori, orfani, fiecare dintre aceştia vor avea act de identitate.
În consecinţă, vă rog să binevoiţi a lua măsuri ca cele de mai sus să fie
aduse la cunoştinţa celor în cauză.
Prefect, Şeful Serviciului Administrativ,
Colonel ( r) C. I. Ţenescu s.s. indescifrabil
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 27 /1941, f. 4.
XXVI
Cerere de transfer nr. 22 din 11 septembrie 1941 expediată de elevul

Andrei Stratulat al Şcolii Nonnale ,,Spiru Haret" Buzău pentru Şcoala Normală
Chişinău.
Domnule Director,
Subsemnatul Stratulat Andrei, elev în clasa a VII-a la Şcoala ce cu

onoare o conduceţi.
Cu respect, vin a vă ruga să binevoiţi a-mi face mutarea de la Şcoala
Normală din Buzău la Şcoala Normală din Chişinău unde am unnat cursurile
până în anul şcolar 1940-1941 când am venit la Şcoala ce cu onoare o

conduceţi, ca refugiat. Totodată, vă rog să-mi trimiteţi şi situaţia şcolară din
anul şcolar 1940-1941 pentru mă putea aranja la Şcoala Nonnală din Chişinău.
Părinţii şi întreaga familie sunt stabiliţi în Chişinău, str. Ion C. Brătianu,
nr. 12.
Cu profund respect,
Stratulat Andrei, Str. I. C. Brătianu, nr. 12, Chişinău
D-sale Domnului Director al Şcolii Normale de Băieţi „Spiru Haret"
Buzău
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Şcoala Normală de Băieţi „Spiru Haret"
Buzău, dosar 170/1941, f. 131.
XXVII
Adresa nr. 212727/26 septembrie 1941 a Direcţiei Învăţământului

Primar - Normal din Ministerul de resort către Inspectoratul Şcolar al judeţului
Buzău.
Avem onoare a vă face cunoscut că Ministerul a aprobat ca d-na

Paraschiva Diculescu, învăţătoare refugiată din Ismail şi utilizată pe anul şcolar
1940-1941 la Ploieşti, să fie detaşată pe anul şcolar 1941-1942 la Şcoala
primară nr. 6 Băieţi din oraşul Buzău pe data pensionării d-nei Niculescu
Viorica, învăţătoare la acea şcoală.
Comunicaţi celor în drept.
Director, Şef Serviciu,
s.s. indescifrabil s.s. indesicfrabil
Sursa: Arh. N aţ. Buzău, fond Insp. Şc. al jud. Buzău, dosar 411940-1941, f.
134.
XXVIII
Adresa nr 3 783 din 3 octombrie 1941 a Preturii plăşii Boldu către

Prefectura jud. Rm. Sărat.
Domnule Prefect,
La ordinul Domniei voastre nr. 9595 din 5 mai a.c., Biroul

Administraţiei de Stat, avem onoarea a raporta că toţi refugiaţii basarabeni
aflaţi în comunele din plasa noastră, trecuţi în tabloul înaintat de noi cu nr.
224 Cin I. Stan
1614 din 6 maiu a.c. au plecat în Basarabia, în afară de familia învăţătorului

Marin Tudorancea din Corbeni, care este mobilizat, compusă din soţie şi doi
copii mici care n-au putut pleca.
Rămân bune datele din menţionatul tablou privitor pe bucovineni,
transilvăneni şi cei din Cadrilater.
Pretor, s.s. indescifrabil Secretar, s.s. indescifrabil
Domnului Prefect al jud. Rm. Sărat
Sursa: Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Rm. Sărat, dosar 29/I 941, f. 71.
REFUGEES FROM BESSARABIA AND BUCOVINA

IN BUZĂU AND RÂMNICU SĂRAT 1940
(DOCUMENT ARY CONTRIBUTIONS)
Abstract
Starting from unpublished documents of the romanian archives, the

author analyse the grave situation of the Besarabian and Bukovinian refugees,
who between 1940-1941 arrived in Buzău, Râmnicu Sărat and Mizil. The
Romanian Ministry of Home Affairs had to find solutions for solving the
problem raissed by the arrival of a quite numerous refugees coming from over
the Prut River. The concrete problems of accommodating and feeding so many
new comers had to be solved by the local authorities. After June, 22, 1941,
when Romanian Army reoccupied Bessarabia and Northem Bukovina, a
significant part of the refugees went back to their homes.
COLECŢIA
„DUMITRU DAN" DIN PATRIMONIUL
MUZEULUI JUDEŢEAN BUZĂU.
UN INTERVIU DESPRE CĂLĂTORIA PE JOS ÎN JURUL LUMII
Mădălina OPREA
Motto: Călătorind, depărtându-te cât mai mult de hotarele fării şi

cunoscând alte popoare, ajungi să înfelegi mai bine sufletul neamului tău.
(Dumitru Dan, Buzău, 1978)
Prezentul articol îşi propune, în prima sa parte, să prezinte tipurile de

obiecte care alcătuiesc colecţia globe-trotterului Dumitru Dan (Buhuşi, jud.
Neamţ, 14 iulie 1890 - Buzău, jud. Buzău, 4 decembrie 1978), colecţie care se
află în patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău şi care s-a dezvoltat de-a lungul
anilor. Este o colecţie de o uimitoare bogăţie informaţională ce evidenţiază în
primul rând, diversitatea culturală, politică, geografică şi ocupaţională a
oamenilor pe care globe-trotterul i-a întâlnit cu prilejul acestei călătorii (între
1910-1916 şi finalizată pe 20 iulie 1923 1) şi ulterior, în anii postbelici prin
conferinţele ţinute în toată ţara despre acest traseu. Facem aceste afirmaţii,
gândindu-ne doar la acei care au semnat aceste documente, oameni de stat,
demnitari, diplomaţi, personalităţi marcante în diferite domenii, simpli
secretari, agenţi de poliţie, lucrători în oficii poştale sau comandanţi de nave.
Nu trebuie să uităm însă nici publicul său de la diversele conferinţe-spectacol
ţinute pe întreg mapamondul, oameni simpli sau capete încoronate, de toate
1
Dumitru Dan a fost declarat câştigătorul concursului organizat de societatea franceză
Touring-Club de France pentru cei I 00.000 de kilometri parcurşi pe jos în jurul lumii. Facem
precizarea că această călătorie a fost începută la 1 aprilie 191 O, la Bucureşti, împreună cu alţi 3
români, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Paul Pîrvu, însoţiţi fiind şi de câinele
ciobănesc, Harap. Pe parcursul traseului ceilalţi membri ai echipei României au murit în India,
China, S.U.A., Dumitru Dan fiind singurul supravieţuitor al echipei şi câştigătorul concursului.
Conform contractului cu asociaţia franceză de turism, traseul de 100.000 km pe jos urma să fie
parcurs în 6 ani, însă până la I aprilie 1916, D. Dan parcursese 98.300 de km, călătoria fiind
întreruptă datorită iminenţei intrării României în război. Deoarece în timpul voiajului a suferit
numeroase accidentări, D. Dan a fost respins la vizita medicală pentru mobilizarea în armată, el
înrolându-se voluntar de război. A activat timp de 3 luni la Buzău, în Divizia a V-a Buzău
(Regimentul 8 Buzău), ulterior retrăgându-se cu armata la Iaşi. Aici, deoarece cunoştea foarte
multe limbi străine, a activat ca secretar interpret pe lângă Marele Cartier General, la Biroul 2
Contrainformaţii, asimilat ca ofiţer. Pentru serviciile aduse patriei a primit medalia „Crucea
Comemorativă a Războiului 1916-1918", medalie care se află în patrimoniul Muzeului
Judeţean Buzău.
226 M. Oprea
vârstele sau din toate categoriile sociale. Din acest punct de vedere, nu cred că
este îndrăzneaţă afinnaţia: Dumitru Dan a cunoscut literalmente o lume
întreagă.
În cea de-a doua parte a articolului, vom prezenta conţinutul unui
interviu înregistrat pe bandă magnetică şi transpus în format digital în cadrul
Muzeului Judeţean Buzău, obiect înregistrat în colecţia de Istorie, în anul 2012,
la poziţia 53946. Această bandă de magnetofon a fost achiziţionată de la
familia Sârbescu din localitatea Beceni, judeţul Buzău şi conţine o înregistrare
de 36 de minute a unui interviu acordat de Dumitru Dan unui reporter, în holul
unui hotel, dintr-o localitate neidentificată încă. Această înregistrare datează
din perioada 1967-1969, cel mai probabil din anul 1968.
1.1. Istoricul colecţiei.

O primă serie de documente şi obiecte personale a intrat în colecţia
Muzeului Judeţean Buzău prin achiziţie directă de la Dumitru Dan în data de
30.06.1978, însumând 203 obiecte 2 cum ar fi: 158 de documente din perioada
1914-1916 cu vize de trecere prin diverse ţări (ştampile ale unor instituţii,
organizaţii, fim1e, chiar şi restaurante, etc.), restul reprezentând: afişe de
spectacole, articole din ziare, anexa paşaportului, câteva obiecte personale,
precum: un costum naţional, brâu, două perechi de opinci, medalii, 9 cocarde şi
alte dovezi ale trecerii sale prin diverse oraşe şi localităţi ale lumii (contracte,
fotografii, scrisori, programe de teatre şi cinematografe, ş.a.).
A urmat un număr de 17 obiecte 3 de numismatică şi medalistică, donate
de globe-trotter în 1978, după cum urmează: 13 monede (din România perioada
interbelică şi postbelică şi o monedă din Danemarca, 1926), o insignă „Pionier
de frunte", o medalie „A XXV-a aniversare a eliberării patriei'', din 1969, şi
2
Acestea sunt înregistrate în patrimoniul muzeului la poziţiile cuprinse între 154 70-15673.
Facem precizarea că, din păcate, la data publicării acestui articol, unele dintre documentele
achiziţionate prezintă o stare de conservare care nu permite valorificarea lor din punct de
vedere expoziţional. deoarece prezintă un mare grad de uzură funcţională. Ele au fost purtate
de globe-trotter în toată lumea şi apoi, în anii '70- '80 ai sec. XX, le-a folosit în timpul
numeroaselor sale conferinţe prin ţară, arătându-le publicului larg pentru a-şi putea susţine cu
dovezi traseul parcurs. Doar câteva dintre aceste documente au fost publicate până în prezent.
Vezi, Val. Tebeica, Străbătând lumea. Călători şi exploratori români de la sfârşitul secolului
al XIX-iea şi începutul celui de-al XX-iea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962 şi V. Tebeica,
Români pe şapte continente, Editura Sport-Turism, 1975. În ambele cărţi apar publicate şi
fotografii realizate de D. Dan în timpul călătoriei, fotografii care nu se regăsesc, din păcate, în
colecţiile studiate până acum în muzeele menţionate mai jos, fotografii care surprind spre
exemplu, aspecte antropologice, etnografice, geografice, legate de floră şi faună, de asemeni, şi
fotografii individuale sau de grup ale globe-trotterilor români ( 14 fotografii în total).
3
Acestea sunt înregistrate în patrimoniul muzeului la poziţiile 17346, 1734 7; 17349-17361.
Colecţia Dumitru Dan ... 227
două ordine - ordinul „Apărarea Patriei", clasa I şi ordinul „Meritul cultural",

clasa V, din 1966.
În anul 198 l (post mortem), au mai intrat în patrimoniul Muzeului
Judeţean Buzău, prin donaţie din partea familiei, următoarele obiecte: brevetele
ordinelor şi medaliei de mai sus, un carnet de student al Şcolii superioare de
documentare şi de Ştiinţe administrative pentru anul şcolar 1931-1932, o
legitimaţie emisă în l l.08.1914 pentru Dumitru T. Dan de redacţia ziarului
,,Românul, primul ziar român fondat 1904", din Cleveland, Ohio, SUA; o
fotocopie a primei pagini din ziarul Ame,.;ca - The leading romanian
newspaper in USA and Canada, Organul Oficial al Uniunii şi Ligii Societăţilor
Române Americane, anul 65, nr. 4, Detroit, statul Michigan, 21.02.1971 şi o
bundă.
Între anii 1985-1995, prin achiziţie, donaţie şi cercetare de teren au mai
intrat 4 obiecte (două parafe-ştampile, o plachetă şi o fotografie).
În anul 1996 s-au înregistrat alte obiecte precum: un ziar conţinând un
articol despre Dumitru Dan (martie 1968), două afişe, un ecuson şi o serie de
62 de diplome care i-au fost înmânate globe-troterului cu ocazia numeroaselor
susţineri de prelegeri în diferite instituţii de învăţământ, case de cultură din
ţară, între anii 1960-1975 .
4
Cele mai recente obiecte intrate în această colecţie, fie prin achiziţie, fie
prin donaţie şi înregistrate în 2012, sunt: un paşaport emis în anul 1927; un
supliment lunar al ziarului Scânteia din 1968 şi două benzi de magnetofon
4
Referitor la activitatea sa prodigioasă, după retragerea la pensie, şi permanenta disponibilitate
de a face cunoscută locuitorilor ţării călătoria sa, ni se par elocvente următoarele afirmaţii:
,,L-am întâlnit de multe ori prin /ară, pe potecile noastre, În săli de conferinfe, la masă.
pe terenuri de sport, peste tot este înconjurat cu dragoste de organele locale, de
intelectualitatea satelor şi oraşelor, de pionierii patriei noastre, în mijlocul cărora se simte
excelent. Există multe localităfi în România unde i s-au făcut primiri triumfale, cu tor(e
aprinse, cântece şi urale. A lăcrimat acest temerar, aducându-şi aminte de activitatea sa, când
cu 50 de ani în urmă şi el era mesagerul cântecului, jocului şi costumului românesc, care a
mişcat multefiinfe omeneşti.
În anul 1966 în localitatea Traian-Turnu Măgurele, prof M Staicu şi locuitorii satului
l-au primit cu tor(e vii. Aceste manifestări sunt acte de înaltă prefuire ce se acordă acestui
Mare Om care împreună cu cei trei tovarăşi de drum au făcut pe multi să caute pe hartă
România la începutul acestui secol. Mul(i locuitori ai globului pământesc au admirat
costumele şi au savurat viersul românesc.
Prin viu grai veşnic preocupat de popularizarea turismului şi a binefacerilor sale, peste
25 de zile dintr-o lună, acest celebru om cutreieră prin (ară. răspunde solicitărilor cu
deosebită amabilitate. Numeroase şcoli, organiza/ii obşteşti, unităfi ii invită să fină COJ?ferinfe.
A primit zeci şi zeci de diplome, insigne, medalii ş.a.". Vezi, însemnările din mai 1969 ale
inginerului Vasile Vanţă, de la Comisia Ocrotirii Monumentelor Naturii din cadrul Academiei
Republicii Socialiste România, în Cartea de onoare (mss.), pp. 2-2 bis.
228 M. Oprea
conţinând înregistrăriaudio ale vocii globe-trotterului prezentându-şi călătoria

în jurul lumii în cadrul unei confcrinţe 5 şi în cadrul unui interviu al cărui
conţinut îl vom prezenta în partea a doua a acestui articol.
1.2.Tipuri de obiecte
De la bun început trebuie să facem distincţia dintre documentele emise
în timpul călătoriei şi celelalte tipuri de obiecte ulterioare călătoriei sale în jurul
lumii, cele din perioada interbelică şi perioada anilor '70-'80 ai secolului XX.
Documentele din prima categorie (I) sunt emise în um1ătoarele limbi:
română, franceză, engleză, spaniolă, italiană, olandeză, germană. O bună parte
dintre ele poartă, din păcate, semnături ilizibile sau ştampile aproape şterse, dar
care au putut fi identificate într-o proporţie de 98% coroborând infonnaţiile
prezente pe document cu cercetarea întreprinsă pe internet şi în alte surse.
Unele persoane sau instituţii menţionate în aceste documente au putut fi
identificate relativ uşor, altele în zile întregi de cercetare, altele deloc, datorită
ilizibilităţii textului manuscris.
Un alt aspect pe care trebuie să îl aduc în atenţie este acela că, însuşi
Dumitru Dan, în anii '70, când în casa sa de pe bulevardul Lenin, nr. 38 6 era
deschisă o mini-expoziţie cu aceste documente, a făcut însemnări marginale pe
unele dintre acestea, identificând corect instituţii, oraşe, ţări. Uneori însă, o
cercetare mai amănunţită a dezvăluit că unele dintre aceste informaţii
marginale erau eronate. În principiu, este cazul afişelor de teatru din America
Centrală, dar nu numai. Mai facem precizarea că până în prezent am identificat
prezenţa unor colecţii de documente, care în proporţie covârşitoare datează din
perioada 1914-1916, şi în alte muzee precum: Muzeul de Istorie „Iulian
Antonescu" din Bacău (169 obiecte) şi Muzeul Sportului din Bucureşti ( 153
obiecte) 7•
Muzeul Judeţean Buzău deţine o colecţie cu un număr de 306 obiecte,
după cum urmează:
I. Documente: manuscrise, dactilografiate, tipărite
5
Vezi Mădălina Oprea, Conferinţa globe-trotterului Dumitru Dan despre extraordinara sa
călătorie în jurul lumii, în Analele Bu::ăului, voi. IV. Buzău, 2012, pp. 155-190.
Astăzi, pe bulevardul I Decembrie 1918, în Buzău, pe locul caselor din zona respectivă sunt
6
construite blocuri de locuinţe, date în folosinţă în anii 2000.

Cu acest prilej doresc să mulţumesc personalului din aceste instituţii care m-a ajutat în mod
7
direct şi indirect să accesez aceste colecţii, să le analizez, să le scanez sau să le fotografiez.

Calde mulţumiri, în mod special doamnei Didina Constanda (Biblioteca Judeţeană Buzău),
doamnei Gabriela Ocneanu (Muzeul de Istorie din Bacău), doamnelor Cătălina Ganea şi
Mariana Ştefan (Muzeul Sportului Bucureşti). Pentru ajutor în documentare ţin să mulţumesc şi
doamnei Mariana Gavrilă (Biblioteca Metropolitană Bucureşti) şi doamnei Magdalena Ionescu
(Buzău) pentru traducerea documentelor din limba spaniolă şi italiană.
1.1. Documente oficiale emise de instituţiile pe care le-a vizitat ( 1910-

1916; 1923), purtând de cele mai multe ori antetul instituţiei. Multe sunt emise
pe hârtie filigranată, poartă ştampile, sigilii, timbru sec sau sunt timbrate ori
poartă alte elemente decorative (panglici mono-, "bi- sau tricolore etc).
1.2. Documente de tipul filă de dictando sau filă albă, simplă de hârtie
pe care o prezenta D. Dan în birourile instituţiilor respective confinnându-se
prezenţa lui în acel loc, la data respectivă. Era semnată de către un reprezentant
al acelei instituţii (preşedinţi de state, guvernatori, primari, preşedinţi sau
directori de organizaţii sau societăţi, secretari, poliţişti, bibliotecari, curatori de
muzee, etc.) şi apoi se aplica ştampila instituţiei sau companiei. Cel mai des
uzitat text în astfel de documente: „D. Dan care călătoreşte pe jos în jurul lumii
a vizitat acest birou în data ... ". Multe documente consemnează şi ora sau
naţionalitatea globe-trotterului (Romanian, Rumano, etc). Trebuie să mai fac
precizarea că cele mai multe dintre documentele emise de comunităţile de
români din SUA relatează modul călduros cu care D. Dan a fost primit, mulţi
dintre românii prezenţi la spectacolele sale fiind foarte bucuroşi şi mândri că un
român face cunoscut numele ţării pe tot globul. Presupunem că a fost şi foarte
bine ajutat din punct de vedere financiar. De asemenea, el însuşi relatează
faptul că a fost primit cu multă bucurie şi entuziasm în ţările latine (America
Centrală, America de Sud, Spania, Portugalia, Italia).
1.3. Scurte articole apărute în presă despre vizita lui în diverse oraşe ale
lumii (fragmente din diverse ziare). Multe dintre aceste fragmente de ziar nu au
putut fi datate cu precizie sau nu s-a putut identifica ziarul în care au fost
publicate ori locul apariţiei.
1.4. Afişe de spectacole. Această categorie a fost şi cel mai dificil de
datat şi de identificat locul apariţiei, mă refer aici în principal la afişele din
America Centrală (Cuba, Haiti şi Puerto Rico), în special cele în limba
spaniolă. Identificarea s-a făcut foarte greoi deoarece lipseşte oraşul în care s-a
publicat afişul, fiind menţionat doar numele teatrului (de cele mai multe ori
având un nume generic, de genul „Marele Teatru" sau „Teatrul Principal"). Un
alt impediment a fost faptul că informaţiile despre teatrele din America
Centrală în primul sfert al secolului XX sunt rarisime în mediul virtual
(intemet) 8 .
1.5. Cărţi poştale ilustrate
8
De foarte mare ajutor mi-a fost colaborarea cu doamna cercetătoare Rose Marie Bernier din
San Juan, Puerto Rico, căreia îi mulţumesc şi pe această cale şi care mi-a sugerai că însăşi
analiza acestor afişe poate constitui o temă aparte de cercetare. De asemeni, informaţii
importante despre clădiri de teatru am găsit şi în ampla lucrare a lui Juan de las Cuevas Toraya,
Gonzalo Sala Santos, Abelardo Padr6n Valdes, 500 aiios de co11struccio11es en Cuba, D.V.
Chavin, Servicios Graficos y Editoriales, S.L., Havana, Cuba, 200 I, 562 p.
230 M. Oprea
1.6. Contracte teatrale

1.7. Un paşaport din 1927 şi o anexă din 1915 a paşaportului cu care a
călătorit, anexă emisă în Spania pentru a putea călători în Franţa.
1.8. Fotografii
1.9. Diplome oferite de diferite instituţii din ţară (comitete sau sfaturi
populare, consilii judeţene sau orăşeneşti, case de cultură, şcoli, uzine,
organizaţii sportive) în perioada 1960-1975, când după ce s-a pensionat ca
profesor de geografie la Şcoala generală nr. 7 din Buzău, a fost invitat să ţină
prelegeri, conferinţe în foarte multe localităţi ale ţării despre călătoria sa în
jurul lumii.
II. Documente audio - două benzi de magnetofon cu înregistrările vocii
globe - trotterului
III. Obiecte de medalistică şi sigilografie
III. I .Cocarde cu emblema unor societăţi de ajutor care funcţionau în
cadrul comunităţilor de români din SUA, cele mai multe înfiinţate în primul
deceniu al sec. XX.
III.2. Insigne şi medalii
III.3. Ştampile cu inscripţia: „Dumitru Dan/campion mondial/Bulev.
Lenin, nr. 38, Buzău"
IV. Piese de costum popular bărbătesc şi de încălţăminte (opinci).
2. Interviul despre călătoria pe jos în jurul lumii
Reporter: [... ] Bd. Lenin nr. 38 9 , care în tinereţe a făcut ocolul lumii pe
jos, parcurgând 100.000 de km. Folosindu-ne de amabilitatea dânsului, l-am
rugat să ne împărtăşească ceva din impresiile şi peripeţiile din călătorie. În
oraşul nostru ' dânsul se află cu ocazia unei invitaţii de a face o expunere la
0
Casa Pionierilor şi la alte şcoli din municipiul nostru. Holul hotelului din
municipiul nostru a fost un cadru binevenit pentru interviul nostru.
Tovarăşe Dan, vă rugăm să ne amintiţi câte ţări aţi vizitat?
D. Dan: Am vizitat 74 de ţări, 30 de colonii, bineînţeles traversând şi 3
oceane şi 7 mări şi de 6 ori ecuatorul.
Reporter: Spuneţi-ne, vă rugăm, între ce ani aţi făcut această călătorie?
Din păcate, debutul interviului lipseşte din înregistrarea audio. Reporterul îl introduce pe
9
Dumitru Dan, men\ionând adresa acestuia din municipiul Buzău.

10
Pe toată durata interviului nu este men\ionat oraşul în care s-a acordat acest interviu, doar
precizarea că se înregistrează în holul unui hotel. Este dificil de identificat oraşul deoarece
după ce s-a retras la pensie, Dumitru Dan a avut numeroase deplasări în ţară. Este de asemeni
dificil de identificat, pornind de la datele pe care le deţinem în prezent, cine este reporterul care
a condus acest interviu, cel mai probabil un reporter sportiv.
D. Dan: Da. Am făcut-o între anii 1910-1916. Şase ani de zile a durat
această călătorie.
Reporter: Ce v-a determinat să porniţi în această călătorie?
D. Dan: Nu am avut posibilitatea să pot intra la universitatea din Iaşi
sau de la Bucureşti pentru că era foarte greu pentru copiii săraci să înveţe carte
mai departe. Ne-am întovărăşit cu încă 3 tovarăşi, [fiind deci cu toţii] 4, şi am
format o echipă de dansuri naţionale şi am plecat până la Paris pe jos, dând
spectacole prin diferite oraşe mari: Budapesta, Viena, Innsbruck, Belfort 11 ,
până la Paris.
La Paris ni s-au oferit condiţiuni foarte avantajoase, ne-au scutit de
taxe, [ni s-au acordat] cărţi gratuite şi atunci dădeam spectacole pe la marile
teatre şi cinematografe, dansuri naţionale, cântece naţionale, în costumele
noastre naţionale româneşti şi în opinci. Aşa că, cu aceasta ne puteam face
posibilităţile ca să cheltuim şi noi pentru ce ne trebuia: (pentru] haine,
îmbrăcăminte [sic! încălţăminte], camere şi masă. Şi când eram pe punctul să
terminăm, pentru că doi dintre noi ne-am înscris la Conservator şi doi la
Facultatea de Geografie (frază neterminată]. Printre cei doi care s-au înscris la
Conservator, era şi un ardelean Paul Pîrvu, din Sibiu, care cânta foarte bine din
caval, din fluier şi din cimpoi. Celălalt, Pascu, cânta din armonică, din flaut,
din clarinet şi erau dornici de muzică şi s-au înscris la Conservator. Eu şi cu
Negreanu am căutat să fim înscrişi la facultatea de Geografie pentru că era [de]
3 ani şi să terminăm mai repede şi să ieşim şi noi ca profesori. Aşa că, (atunci]
când eram pe timpul de a termina facultăţile noastre am auzit prin ziare şi prin
afişe că societatea franceză Touring-Club de France 12 a găsit de cuviinţă să
Oraş situat în Franţa, la o distanţă de aproximativ 500 km de Paris.

11
12
Pe toată durata interviului, D. Dan face referire la această asociaţie, utilizând termenul de
„societatea franceză". Asociaţia Touring-Club de France a funcţionat în perioada 1890 - 1983.
Începând cu anul 1983 a funcţionat la Paris Touring-Club Francilien, care era o emanaţie a
celebrei asociaţii Touring-Club de France. În noiembrie 1983, cei mai mulţi dintre liderii săi
voluntari au creat asociaţii răspândite în toată Franţa, care s-au unificat sub titulatura „Uniunea
grupărilor clubului Touring-Club de France" (UGTCF). Gruparea montană Touring-Club de
France şi gruparea Touring-Club Île de France, care făceau parte din UGTCF, au fuzionat în
1999 pentru a forma o asociaţie dedicată drumeţiilor. Aceasta a purtat numele de Touring-Club
Francilien şi începând cu anul 2011 şi-a luat denumirea de TCF Randonnee. Sediul său se află
în vechea barjă a Touring-Club de France, 9, Port des Champs Elysees, 75008, Paris. Pentru
mai multe detalii despre istoria acestui club ce se întinde pe aproape un secol şi rolul major pe
care l-a jucat în istoria turismului în Franţa, vezi Jean Orselli, Le Touring-Club: association
evergetique, association d'usagers de la route ou association de tourisme?, în Pour memoire
(Comite d 'histoire), Revue du ministere de l 'icologie, du Devellopement du rable, des
Transports et du Logement, nr. I O, 2011-2012, pp. 86-99; Jean Orselli, Le râle determinant des
associations dans la creation de la premiere administration du tourisme en 191 O. L 'act ion du
Touring-Club de France, în Pour memoire (Comite d'histoire), Revue du ministere de
232 M. Oprea
deschidă un concurs [pentru cei] care vor să facă ocolul lumii pe jos. Dornici
de a vedea lumea şi ispitiţi de premiul care ni se oferea, ne-am oferit şi noi de a
ne duce la această societate.
Acolo, luând condiţiunile, ne-au cerut aşa: că trebuie să facem un
program, un itinerariu prin care să arătăm pe unde mergem, pe unde trecem,
câţi kilometri facem şi în câţi ani. Au venit desigur mulţi amatori francezi,
englezi, gennani, italieni, spanioli, americani, din diferite ţări, dintre care 196
de străini au fost admişi şi 4 români, 200 de persoane [aşadar]. Fiecare unna să
plece pe ruta lui. Am observat că o foaite mare parte dintre străini, cum eram
cu toţii acolo, au cerut alte condiţiuni. Unii au cerut să facă o circumferinţă pe
la Nord, ceea ce însuma numai 40.000 km. Să dăm un exemplu: plecând din
Budapesta, Viena, Berlin, Christian ia 13 , Stockholm, Londra. De la Londra-
Binningham, Nottingham, Sheffield, Blackpool, Liverpool, Carlisle, Glasgow.
De la Glasgow, traversarea Atlanticului în Canada: Trois-Rivieres, Quebec,
New York, Pittsburgh, Cincinnati, Omaha, Cleveland [?], San Francisco. De
acolo, să ne întoarcem prin Florida, Mexico, traversăm mai departe Cuba,
Puerto Rico, Curac;:ao, Trinidad, Barbada, Santa Lucia şi Maritnica, de unde
venim în Europa iarăşi, prin Portugalia, Spania, Italia, Berna şi am ajuns la fel
Budapesta sau Viena de unde am plecat.
Reporter: Acesta era traseul dumneavoastră?
D. Dan: Nu, acesta era al altor cetăţeni care au cerut [să parcurgă un
traseu de] 40.000 km.
Reporter: Şi traseul Dvs.?
D. Dan: Traseul nostru a fost de 100.000 de km. Dacă doriţi să vi-l
spun şi pe al meu. Al nostru a fost aşa: Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Cluj,
Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, Copenhaga,
1
Christiania, Stockholm, Petersburg (Leningrad \ Novgorod, Moscova, Tbilisi
[Georgia], Teheran [Iran], Bagdad [Irak], Damasc [Siria], Ierusalim [Israel],
15 16 17
Cairo, Assuan [Egipt], Port Sudan [Sudan], Mecca , Aden , Mogadishu ,
/'Ecologie. du D1fre/lope111e11t durahle et de I 'Enegie, număr aniversar I 00 de ani de

administraţie a turismului, iulie 2012, pp. 36-44; tcf-randonnee.com (accesat în 09.09.2013) şi
site-ul Bibliotecii Naţionale a Franţei, www.gallica.bnf.fr (accesat în 2012-2013 ).
13
Christiania sau Kristiania reprezintă vechea denumire a actualului oraş Oslo, capitala
Norvegiei; nume folosit în perioada 1624-1924.
Sankt Petersburg, care este cea de-a doua mare zonă urbană din Rusia, a fost fondat în 1703
14
de către ţarul Petru cel Mare. În 1914, numele de rezonanţă germană a fost schimbat cu
Petrograd. Apoi, după moartea lui Vladimir Lenin în 1924, Uniunea SoYietică a schimbat
numele oraşului în Leningrad. Leningrad a devenit Sankt Petersburg din nou, 67 de ani mai
târziu, după destrămarea fostei Uniuni Sovietice, în 1991.
15
Globe-trotterii nu au putut ajunge la Mecca, oraşul sfănt al musulmanilor. Ei au ajuns doar
până la Djidda (Jeddah, Arabia Saudită), localitate aflată la o distanţă de 87 de km. Mecca şi
Mozambic 18 , Tananariva 19 , Adelaide (în Australia), Melbourne, Sydney,

Brisbane. Noua Zeelanda: Wellington, [traversarea Oceanului Indian],
Colombo (Ceylon 20 ), apoi [India]: Bombay, India, Calcutta, Rangoon 21
împrejurimile sale sunt total interzise nemusulmanilor, pe toate drumurile de acces aflându-se
numeroase puncte de control care să depisteze eventualii intruşi. ,.Pasrn doreu să l"i:ite:e
Mecca, întrucât cunoştea destul de bine câteva limbi orientale. dar ajunşi la Djidda. şi-a dat
seama că nu era de ajuns să 1•orbeşti şi să ai port de pelerin [. ..]. Pu{ini sunt acei europeni
care au reuşit să ajungă acolo şi numai după minuţioase pregătiri, care au durat şi doi. trei
ani, 1/1 care timp au trebuit să deprindă cele mai neIÎ1semnate obiceiuri ale mahomedanilor,
pentru a nu se da de gol". Vezi, Val. Tebeica, op.cit., 1962, pp. 307-308.
16
Aden (Yemen) a fost capitala Republicii Populare Yemenul de Sud. Acest port strategic care
leagă Marea Mediterană şi Oceanul Indian a fost un centru comercial încă din primul mileniu
î.Hr. Capturat de britanici pe 19 ianuarie 1839, a fost făcut colonie a Coroanei Britanice în
1935. După instaurarea independentei Yemenului de Sud la 30 noiembrie 1967, britanicii îşi
închid baza navală din acest port. Aden a fost capitala Yemenului de Sud din 1968 până la
unificarea acesteia cu Republica Arabă Yemen în 1990, capitala noii ţări fiind Sana'a. Vezi,
www.nationsonline.org şi www.worldatlas.com (accesate în 02.09.2013).
Mogadishu este capitala şi cel mai mare oraş al Somaliei. Datorită dezordinii cauzate de
17
războiul civil, populaţia acestui oraş poate doar fi estimată între 1,5 şi 3 milioane de locuitori.
Localizat pe regiunea de coastă a Oceanului Indian, oraşul a servit ca important port maritim
de-a lungul secolelor.
18
Republica Mozambic este o ţară în sud-estul Africii, cu ieşire la Oceanul Indian şi a cărei
capitală este Maputo. În a doua jumătate a secolului al XIX-iea, portughezii au transformat
Mozambicul în colonie declarând-o în 1953 provincie de peste mări a Portugaliei. La 25 iunie
1975, Mozambicul devine republică şi îşi declară independenţa faţă de Portugalia. A urmat un
lung război civil care s-a încheiat în 1992, în timpul căruia au murit peste I milion de oameni şi
peste 1,7 milioane de persoane s-au refugiat în ţările învecinate (cifre estimative).
19
Antananarivo, oraş cunoscut anterior sub numele de Tananarive, este capitala naţională a
Republicii Madagascar, situată pe insula Madagascar, aflată în Oceanul Indian, în partea estică
a continentului african. Oraşul fost fondat în secolul al XVII-iea de dinastia Imerina. Începând
cu anul 1885 Franţa impune Madagascarului protectoratul său, apoi începând cu anul 1896,
până în 1960, Madagascarul a fost colonie franceză. Devine republică independentă la 26 iunie
1960. Această insulă africană, cu o suprafaţă de 587.041 km 2 este a patra ca mărime din lume
după: Groenlanda, Noua Guinee şi Borneo, fiind denumită şi „Marea Insulă Roşie" datorită
culorii solului. De asemenea, Insula Madagascar mai este numită şi „Insula grafitului",
deoarece are resurse extrem de bogate de grafit. Deşi situată la aproximativ 250 de mile (400
km) de pe continentul african, populaţia malgaşă este în primul rând legată nu de popoarele
africane, ci mai degrabă cu cele din Indonezia, aflate la mai mult de 3.000 de mile (4.800 km)
la est. Malgaşii, în plus, nu se consideră a fi africani, iar din cauza legăturii continue cu Franţa,
perpetuată din timpul dominaţiei coloniale, insula a dezvoltat legături politice, economice şi
culturale cu ţările francofone din Africa de Vest. Mai multe detalii se pot găsi pe
www.britannica.com (accesat în 02.09.2013).
2
° Ceylon-ul a fost o colonie britanică (1815-1948), astăzi Republica Democratică Socialistă
Sri Lanka, o ţară insulară în Oceanul Indian situată la 32 de km de India, de care o desparte
strâmtoarea Park. Denumirea Ceylon a fost utilizată până în 1972, când a devenit în mod
oficial Sri Lanka. Capitala este Colombo.
234 M. Oprea
[Myanmar], Bangkok [Thailanda], Colonia Capului 22 , Sudan, Corrientes

[Argentina], Montevideo [Uruguai], Buenos Aires [Argentina], Santiago de
Chile [Chile], Sucre [Bolivia], Lima [Peru], Quito [Ecuador], Bogota
[Columbia], Panama [Panama]. Am uitat să vă fac o paranteză: noi am studiat
pe lângă limbile străine, am studiat şi clima23 . Şi ca să nu ne prindă iama,
întotdeauna când venea iama plecam la sud iar când se termina iama, plecam la
nord. Acei străini care nu au studiat această climă şi i-a prins iama, a trebuit să
abandoneze pentru că nu au putut să călătorească, să facă 40-50 de km pe zi.
Aşa că noi, am căutat să schimbăm [traseul în funcţie de evoluţia
anotimpurilor]. De aceea, de la Bogota am mers [spre] Panama, am mers la
Tokio, Osaka, Manilla [Filipine], Hong Kong, Canton [Guangzhou], Peking
24
[Beijing, China], Vladivostok, Habarovsk , [Marea] Ohotsk 25 [Rusia],
~ B .
stramtoarea ermg- . 76
11
Rangoon, astăzi Yangon, a fost capitala statului independent Myanmar (Birmania) între
I 948-2006, când guvernul a proclamat oficial noul oraş Nay Pyi Taw (Naypyidaw), capitala
ţării. Yangon este situat în partea de sud a ţării şi este cel mai mare oraş, centru industrial şi
comercial din Myanmar. Acesta a fost cunoscut în străinătate ca Rangoon până în 1989, când
guvernul din Myanmar a solicitat ca Yangon, o transliterare care reflectă pronunţia birmaneză a
numelui oraşului, să fie utilizate de către toate celelalte ţări. Mai multe detalii se pot găsi pe
22
Colonia Capului (engl. Cape Province), cunoscută şi sub denumirea de Capul Bunei Speranţe
este o fostă provincie din Africa de Sud, care ocupă extremitatea sudică a continentului african.
Înainte de crearea Uniunii Africii de Sud în I 910, zona a fost cunoscută sub numele de Colonia
Capului. Aceasta a fost cea mai mare dintre cele patru provincii tradiţionale şi conţine mai mult
de jumătate din suprafaţa totală a ţării. Numele Capul Bunei Speranţe se referă în mod special
la promontoriul de aproximativ 30 de mile (48 km) sud de Cape Town şi a fost mult timp
utilizat în mod oficial pentru întreaga provincie. Mai multe detalii se pot găsi pe
23
Am studiat clima, temperatura, alimentele, monedele, am învă(at limbile străine, adică:
Pascu şi Negreanu - limbile orientale şi asiatice, Pîrvu - limbile slal'e iar eu, Dan - limbile
moderne: france::ă, engle::ă, germană, spaniolă, portughe::ă şi italiană. Vezi, D. Dan, op.cit.
(mss.), p. 3.
24
Habarovsk este capitala şi cel mai mare oraş din regiunea Habarovsk din Rusia.
25
Marea Ohotsk este cunoscută în limba indigenilor ca „Marea Vânătorilor". Este localizată în
Asia răsăriteană şi are deschidere la Oceanul Pacific. Ea este situată între peninsula
Kamceatka, insulele Kurile în sud şi insula Sahalin în est, la limita dintre Marea Japoniei,
Oceanul Pacific şi Marea Bering. Coastele sale au fost locuite de popoare indigene precum:
Nivikh, Oroki, chiar şi ltelmen. În această mare îşi varsă apele dulci fluviul Amur. Vezi,
www.heritage-expeditions.com (accesat în 02.09.2013 ).
26
Strâmtoarea Bering este situată între Capul Dejnev (Rusia) şi Capul Prince of Wales
(Alaska) aproximativ la latitudinea de 65° 40' N.
Societatea ne-a adus o condiţiune: ca să mergem în America pe jos 27 • A

trebuit să studiem bine această chestiune. Ca să mergi în America pe jos nu era
aşa de uşor, aşa că a trebuit să mergem ... [frază neterminată]. După ce am
ajuns la Vladivostoc [pentru ca] să ajungem în Alaska, trebuia să trecem
strâmtoarea Bering. Aşa că ne-am dus până la paralela 67° [Nord] şi am ajuns
la o temperatură de [minus] - 36° C ca să putem să găsim strâmtoarea
îngheţată.
Din Alaska am coborât mai departe de la Juneau, la Vancouver
[Canada], San Francisco [SUA], Acapulco [Mexic], San Salvador [El
Salvador], Managua [Nicaragua], Juan 28 , San Jose [Costa Rica], Casablanca
[Maroc], Alger [Algeria].
Am venit din nou pe partea de est a Africii, apoi Palermo. În Italia:
Napoli, Roma, Milano, Locarno, în Elveţia, Berna. Am intrat [în Franţa:]
Belford, Paris, Bruxelles, Haga, Amsterdam, Londra, Glasgow, Quebec,
Montreal, Ottawa, Detroit, New York. Venind la Washington, Havana [Cuba],
Port-au-Prince [Haiti], Santo Domingo [Republica Dominicană], în Caracas
[Venezuela], Lisabona, Gibraltar, Madrid, Barcelona, Malta, Atena,
Constantinopol, Sofia, Belgrad, Turnu-Severin, Craiova, Bucureşti. Ne-am dus
pe la nord şi ne-am întors pe la sud 29 . Acesta este itinerarul nostru.
Reporter: Cred că aţi parcurs sute de localităţi din toată lumea.
D. Dan: Da, 1500 de localităţi, cum v-am spus, dar am descris numai
oraşele principale acum. Am mers de multe ori şi 6-7-8 zile prin pustiuri şi prin
deşerturi. Căutam să ne culcăm în pomi. Aveam paturi speciale făcute din
plasă, hamace, şi dormeam noaptea în pomi. Prin ţările călduroase unde era o
temperatură de (plus) +40° C, căutam să mergem noaptea cu făcliile aprinse ca
să speriem fiarele. Ne culcam noaptea în pomi: fie în palmieri, fie în nuci de
cocos, fie în arbori de pâine sau chiar în coniferi care sunt înalţi de la 80 până
la 120 de metri. Am avut desigur de multe ori „ocazia" ca, în timpul când
dormeam, să vină maimuţele să ne bată cu mandarine, cu smochine, cu
portocale şi noi ne apăram. Aveam un aparat special cu petarde cu care le
speriam, ţipau şi fugeau, nu se apropiau de noi. Aşa că acestea au fost o parte
din ele, cum v-am spus, din condiţiunile care le-am avut să le facem.
27
Se referă la faptul că nu li s-a pennis să ajungă în America de Nord cu vaporul, mergând pe
puntea vasului.
2
x San Juan este capitala Republicii Puerto Rico care se află însă de cealaltă parte a Mării
Caraibelor. Aici este o confuzie datorată asemănării întrucâtva a denumirilor celor două
capitale (San Juan vs. San Jose). Este vorba cu certitudine despre capitala San Jose a Republicii
Costa Rica.
29
Se referă la faptul că au plecat din \ară ieşind prin nord şi apoi, O. Dan a sosit singur, intrând
prin sudul României.
236 M. Oprea
Noi am cerut societăţii, desigur, să ne aprobe să avem 2 revolvere la

noi, un aparat de fotografiat pentru diferite ocazii, un binoclu. Totodată le-am
propus să ne dea voie să mergem şi pe apă pe jos. Membrii societăţii au fost
foarte curioşi:
- Cum să mergeţi pe apă pe jos?
- Poftim da, avem un aparat procurat din Londra pe care îl punem la
gleznă şi marchează pasul. Deci. noi pe puntea vaporului mergeam [câte] I 0-12
ore şi avem scrisoare de la comandanţii vapoarelor, avem cartea Străbătând
lumea 30 unde se văd certificatele semnate de comandanţii vaporului [sic!
vapoarelor]. În 10-12 ore pe zi se făceau vasăzică [frază neterminată]. 90 de cm
era pasul nostru [echivalentul unui] yard şi apoi se făcea calculul, respectiv câţi
kilometri am parcurs. Un exemplu: de la Panama ne-am îmbarcat pentru
Japonia. Am mers 27 de zile pe Pacific, timp în care am făcut 1450 de km. De
la Glasgow până în Quebec, în Canada, [am făcut] 14 zile - 650 de km. De la
Borneo până în Australia [am făcut] 32 de zile - 1600 km. Peste tot avem
certificate, acte. Nu mai departe, pentru că avem şi documentele noastre
specificate pentru că societatea a spus că ne va controla, aşa că noi am căutat să
evităm a lua caravane sau căruţe. Şi avem ştampilele autorităţilor din toate
părţile, din sat în sat, din oraş în oraş, peste 70 de kg de certificate, documente
pe care le posed şi astăzi, diplome, medalii, insigne, filatelie şi numismatică.
Reporter: Bine, tovarăşe Dan, dar cu ce bani aţi făcut această călătorie
de-a dreptul fantastică şi o adevărată aventură?
D. Dan: Societatea nu ne-a dat voie sub nici un motiv să plecăm cu
bani. Şi nici să fim ajutaţi cu bani. Au spus că cu bani, toată lumea poate să
facă ocolul lumii. Dacă se poate, să facem fără bani. Atunci, noi care deja
dăduserăm spectacole la Paris pentru existenţă, de a urma facultăţile, am plecat
echipaţi pe drum şi cu instrumentele noastre. Şi în fiecare oraş unde ajungeam
şi mai aveam nevoie de bani, imediat ne duceam la teatru care ne dădea în mod
gratuit sala şi dădeam un spectacol. Am avut ocazia să luăm şi 2000 de franci,
I OOO de dolari şi 2000 de dolari într-o seară şi cu banii aceştia, când se termina
30
Val. Tebeica, op.cit., planşe inserate între pp. 336-337. Este publicat documentul care
certifică prezenţalui D. Dan pe pachebotul Quebec al Companiei Generale Transatlantice, pe
traseul dintre Cuba şi Puerto Rico. „S-a îmbarcat pe 19 februarie 1915 şi a ajuns la San Juan pe
I O martie 1915". Semnează căpitanul vasului G. de Pertat. Un document asemănător (nr. inv.
15542) este semnat de căpitanul vasului Catalufia, aparţinând Companiei Islefia Maritima şi
consemnează faptul că D. Dan în drumul său dinspre lbiza, Insulele Baleare, spre Alicante
[Spania] a mers câte I O ore consecutiv pe puntea vasului timp de 2 zile (2-3 iulie 1915).
Informaţii şi imagini ale vapoarelor pe care au călătorit globe-trotterii se pot găsi pe
www.norwayheritage.com.
punga, ne duceam şi mai dădeam un spectacol. Aşa că eram primiţi, invitaţi de

guvernatori, de casele regale, preşedinţi de republică.
Ca o curiozitate: presa era lângă noi întotdeauna şi care cum citea în
jurnalele [respective] unde suntem şi la ce hotel suntem [cazaţi], ne invitau
guvernatorii, ne mai dădeau şi ei câte 500 de franci, câte 500 de pesete, 500 de
boli vari, 500 de lire sau I OOO, după cum era ţara respectivă.
Reporter: După cum ne spuneaţi la începutul convorbirii, Dvs. aţi
pornit patru la drum. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?
D. Dan: Da. Patru am plecat la drum. Tocmai că voiam să vă spun şi
câteva din accidentele noastre, din peripeţiile noastre, pentru că pentru a face
ocolul lumii, şi mai ales pe jos, prin diferite ţări şi triburi sălbatice, nu era aşa
de uşor. Noi fiind patru, am căutat întotdeauna să ne apărăm unul cu altul,
pentru orice eventualitate.
Dar iată o întâmplare foarte periculoasă pe care am avut-o. Am avut-o
când am ajuns în Australia, după ce am trecut de Melboume, Sydney şi
Victoria trebuia să mergem spre Brisbane. De acolo trebuia să urcăm printr-o
pădure de circa 30 de km, o pădure de liane care aceste liane nu cresc mai
înalte de 1 m - 1,20 m. Şi sunt numai fiare înăuntru. Şi ca să nu fim în pericol
cu toţii, ne-am uitat cu binoclul şi am văzut nişte arbori în depărtare şi am zis
să ne ducem acolo ca să ne urcăm noaptea în pomi să dormim. Însă nu am făcut
decât 6-7 km prin pădure şi acolo, când am ajuns într-un luminiş acolo unde
erau pomii, am căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze şi cu crengi.
Când ne-am văzut în groapa aceea care era mai adâncă de 5 metri şi jumătate,
nu puteam să ieşim afară, chiar şi [căţăraţi unul] pe umerii celuilalt. Era plină
cu sânge şi diferite buruieni arse. Ne-am dat seama că am căzut într-o capcană
de fiare. Şi imediat am dat un foc de revolver ca să audă colegii mei de la
marginea pădurii că suntem la un început de pericol. Pentru orice eventualitate,
am început să dărâmăm malul care era nisipos. Însă după focul nostru de
revolver, au apărut vreo 6-7 capete ciocolatii, cu părul creţ şi cu nasul turtit.
Aceştia erau [din] tribul banghiilor 31 care era în apropiere. Şi când au văzut că
31
D. Dan a afirmat în numeroase rânduri că băştinaşii din această zonă practicau în acele
timpuri antropofagia. Până în prezent nu am reuşit să identific denumirea corectă a tribului
banghiilor care era în zona Brisbane, statul Queensland. Despre canibalismul triburilor de
aborigeni din Australia şi în special din statul Queensland, E. G. Heap afirmă că „majoritatea
acestor acte sunt de natură ceremonială. Cea mai mare parte a acestor practici au fost
asociate ritualului de înmormântare: în timp ce s-a constatat că în multe cazuri au fost
consumate de către inamici, în întregime sau doar păr(i ale corpurilor aborigenilor ucişi 1Î1
lupte. S-au înregistrat. de asemeni şi multe alte ca::uri în care s-au consumat aborigeni,
bărha(i. femei şi copii, nu din motive religioase sau care fin de ră::hunare. ci pur dietetice".
Referitor la cazurile de ucidere şi consumare a cărnii primilor albi, vizitatori, misionari,
invadatori sau naufragiaţi, autorul afirmă că numărul acestora este extrem de mic în comparaţie
238 M. Oprea
noi suntem în groapă, le-am făcut semn să ne scoată, ei au rupt-o la fugă şi au

fugit [sic!]. Nu a durat mult şi s-au întors cu vreo 6-7 snopişori de buruieni
uscate, aprinse şi le-au aruncat la noi [în groapă]. Colegul meu Pascu zice:
- Dane, să ştii că ne dau foc de vii! Zic:
- Nu! O să le stingem!
Am început să stingem aceste buruieni, dar nu a durat mult şi au venit şi
au mai aruncat vreo 6-7 snopi. Pascu meu, care deşi era mai voinic ca mine, era
în mijlocul fumului, s-a axfisiat şi a căzut în nesimţire. Nu a durat mult, şi am
căzut şi eu.
Când ne-am trezit, eram legaţi de un copac, de mâini şi de picioare iar
tribul dansa, cânta şi mânca. Când ne-au văzut că mişcăm şi ne-am trezit, au
venit şi ne-au dezlegat la picioare şi ne-au dat câte un scaun şi ne-au adus şi
nouă trei oale cu băutură de-a lor. A dat noroc omul [şeful] tribului cu noi, am
luat două căni din acelea şi când am gustat, era mai tare ca spirtul de 90 de
grade! Cum noi nu obişnuiam să umblăm cu băuturi la noi şi eram foarte feriţi
[temători] de această băutură şi când a văzut şeful tribului că refuzăm, s-a
supărat, a dat un ţipăt grozav şi a început o horă drăcească împrejurul nostru şi
care cum trecea, ne lovea cu piciorul. Văzând această situaţie, s-au oprit şi pe
urmă ne-au trimis şi nouă ceva de mâncare. Începuse să se însereze, au aprins
nişte stâlpi pe care îi aveau acolo cu răşină şi cu smoală şi au dat foc ca să aibă
lumină în parcul lor acolo. Ne-au adus o tavă cu nişte gândaci şi cu nişte larve
prăjite. Când am văzut, am refuzat să mâncăm. Văzând că nu mâncăm nici
această mâncare, ne-au trimis în fine câteva bucăţi de friptură de cangur şi
câteva bucăţi de friptură de şarpe cu ochelari, din acela de 7-8 metri lungime,
tăiate felii aşa, parcă erau bucăţi de morun sau de nisetru mare. În fine, de
foame, pentru că ne dezarmaseră, ne luaseră revolverele, ne luaseră rucsacurile,
unde aveam alimente, am fost nevoiţi să mâncăm. În timpul şi după ce am
mâncat, am observat că din cauza băuturii tari au început să cadă câte unul-ici,
unul-colo, unul-ici, unul-colo şi când am văzut că nu mai mişcă niciunul,
colegul meu care era mai înalt s-a înti,,1s cu mâinile la flacără ca să ardă sfoara
de la mână, a scos cuţitul din brâu şi m-a dezlegat şi pe mine şi ne-am dus încet
până la şeful tribului, ne-am luat rucsacurile, revolverele şi scoţând busola să
ne orientăm încotro să o luăm, ne-am întors la marginea pădurii la colegii
noştri.
cu numărul total al celor ucişi, chiar şi în zonele unde era practicat canibalismul din răzbunare.
Vezi. E. G. Heap. Some notes an Cannibalism Amang Queensland Aborigines, 1824-1900. în
Queensland Heritage, voi. I. nr. 7. 1967. pp. 25-29. Vezi de asemenea şi harta realizată de Dr.
Fr. Umlauft în 1893 referitoare la răspândirea canibalismului (anthropofagiei) în lume la
sfărşitul secolului al XIX-iea (sursa: Deutsche Rundschau fur Geographie und Statistik).
Însă nu am făcut decât vreo 2-3 km şi s-au trezit paznicii şi când au

văzut că nu suntem acolo, au început să vină imediat după noi cu sunete de
tam-tam, cu gălăgie şi sunete de scandal. Noi ne-am dat seama că suntem într-
un mare pericol şi atunci am făcut imediat uz de petarde. Am dat drumul la
cutiile cu petarde luminoase pe sus, am început să tragem şi câte un glonţ- două
aşa, ca să nu stricăm gloanţele şi să le avem pentru apărare şi colegii noştri
fiind siguri că suntem într-un pericol au început să tragă şi ei pe sus de acolo de
la marginea pădurii.
Acei cetăţeni care umblau după noi, banghii aceştia care veneau cu
armele lor, luptă cu bumerangul şi woomera, o armă pe care o aruncă, te
loveşte şi se întoarce înapoi [sic!]. Văzând atâtea gloanţe şi auzind atâta
zgomot, au crezut că suntem o armată întreagă şi s-au întors şi am scăpat. Când
am ajuns la marginea pădurii le-am spus colegilor noştri, am luat şi am ocolit
pădurea şi circa 15 kilometri spre vest şi am ocolit-o ca să ajungem la
Brisbane. Acesta este unul dintre accidentele noastre care a fost foarte
periculos. Dar am avut şi altele.
Reporter: Aţi avut şi accidente tragice când unul dintre colegii Dvs. a
murit?
D. Dan: Da. Am avut. Vă voi spune mai la urmă ce accidente am avut.
Deocamdată, când am ajuns noi în Borneo, acolo unde sunt foarte multe fiare,
după ce am traversat mai mulţi kilometri, ne-am urcat noaptea în pomi să
dormim. Dormeam fiecare într-un hamac şi într-un copac şi unul făcea de
gardă. M-a luat un urangutan în braţe, de la [o înălţime de] 80 de metri [?!].
Când am văzut o namilă aşa, o gorilă aşa de mare, am dat alarma la colegii mei
şi le-am spus să se dea repede jos, să ne aştepte şi când vom ajunge jos să dea
cu ciomegile în el. Iar eu stăteam, mă ţinea aşa la subsuoară, cum aş ţine eu un
copil mic. Când am ajuns la 3 metri, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, am scos
cuţitul din brâu, nu am putut să îl lovesc bine, decât aşa în gât niţel şi l-am
zgâriat. În furia aceea, el m-a apucat cu gura şi mi-a rupt două degete, poftiţi,
din două degete, unul este prins la loc, iar acesta [pentru celălalt] posed
certificatul medical cum am rămas.
În Sumatra a fost [un] alt accident. Am fost înconjuraţi de o ceată de
cimpanzei care s-au repezit furioşi la noi şi pe colegul meu l-au muşcat de
picior iar pe mine m-au muşcat de mână, nu am muşchiul aici la mâna stângă,
îmi lipseşte complet. Noi ne-am tratat şi ne-am ridicat cu postul de prim ajutor
pe care le aveam la noi, medical [trusă de prim ajutor], şi când ajungeam la
oraşe ne mai duceam şi la medici să-i mai întrebăm câte ceva.
În Vietnamul de azi, acolo unde se duce războiul acela în zadar crâncen,
de pomană, acolo am fost iarăşi foarte mult nevoiţi ca să suferim din cauza
frigurilor galbene şi palustre, un fel de ciumă albă. Mureau câte 7-8000 pe zi
240 M. Oprea
din cauza acelei ciume albe. Am scăpat cu mare greutate, însă se văd şi astăzi
petele care erau pe corp, au început să se ridice pe gât şi acuma pe faţă. Am
întrebat diferiţi medici din Bucureşti şi din alte părţi şi mi-au spus că nu e un
caz periculos, din moment ce timp de 50 şi ceva de ani de când am aceste pete
care s-au întins spre faţă pentru că nu mă dor şi nu mă supără cu nimic şi [mi-
au spus] că la etatea mea de 78 de ani, chiar dacă aş face [tratament] şie un risc
să mai cheltuiesc câteva parale să iau medicamente contra acestor pete, au spus
că tot la nimic nu-mi foloseşte 32 .
Dar, iată, să vă mai spun în continuare [şi] o altă întâmplare care mi s-a
întâmplat [sic!] în 1914, la Paris. După ce am traversat prima dată pe la nord
prin Rusia şi am trecut prin Africa, acuma venisem din nou iarăşi [sic!] pe
coasta de vest a Africii, şi traversând mai departe Italia şi Elveţia, am ajuns în
Franţa. Acolo în Franţa după ce ne-am prezentat la societate, ne-au primit
foarte frumos după 4 ani de zile, din 191 O [până în] 1914 33 . Mergeam pe stradă
cu colegii mei şi nişte copii ţipau şi strigau:
32
Dumitru Dan a avut într-adevăr o boală, care i-a creat depigmentarea pielii, lucru vizibil mai
ales în fotografiile din a doua parte a vieţii, spre bătrâneţe. Din lipsă de informaţii certe, lansăm
ipoteza că ar fi fost posibil să fi suferit de vitiligo sau pitiriazis versicolor. Vitiligo este una
dintre cele mai cunoscute boli asociate cu depigmentarea pielii. Este vorba despre o afecţiune
autoimună, în care melanocitele (celulele care conferă pielii o nuanţă uniformă) nu
funcţionează normal, iar pigmentul se degradează brusc sau treptat. Vitiligo are la bază şi alte
cauze, cum ar fi stresul intens, traumatismele de ordin fizic sau tulburările de metabolism.
Pitiriazis versicolor este o boală asociată depigmentării pielii, cauzată de o infecţie a
tegumentului. Printre cauzele acestei boli se numără căldura şi umiditatea excesive.
33
Conform documentelor analizate până în prezent, perioada de şedere la Paris a fost între 11 -
27 februarie 1914, următorul document în ordine cronologică îi atestă prezenţa la Amiens în 9
martie 1914, oraş aflat la o distanţă de aproximativ 143 de kilometri de Paris. Aşadar, este
posibil ca la Paris să fi stat o perioadă mai îndelungată, probabil 3 săptămâni. Aici, conform
documentelor a vizitat în februarie 1914 următoarele instituţii: Căminul Românesc în data de
11.02.1914; Muzeul Armatei şi Societatea Turnul Eiffel (Champ de Mars) în data de
12.02.1914; Comisariatul de Poliţie din al 4-lea arondisment din Paris în data de 13.02.1914;
Teatrul Comedia Franceză, Teatrul Naţional Odeon (Rue de Vaugirard), Universitatea Parisului
(Sorbona), Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe în data de 19.02.1914; Biblioteca
Municipală (Avenue Parmetier, I 09, XI Arrondissement) în data de 21.02.1914 iar în data de
27.02.1914 a vizitat Muzeul Guimet şi Marea Roată a Parisului (La Grande Roue de Paris).
Marea Roată a Parisului a fost o construcţie cu un diametru de I 00 de metri, ridicată în anul
1900 pentru Expoziţia Universală de la Paris, în apropierea Turnului Eiffel, pe strada Suffren,
în apropiere de Champs de Mars. În timpul primei conflagraţii mondiale, când zona a fost
devastată de război, nacelele au fost scoase de pe roată şi folosite ca locuin\e pentru familiile
franceze din zonă. Industriaşul Theodore Vienne, fondator al cursei cicliste Paris-Roubaix, a
fost atât proprietarul, cât şi directorul Marii Roţi a Parisului. A fost demolată în anul 193 7 iar
pe vechiul său amplasament se află astăzi satul Suisse unde se găsesc peste 150 de anticariate,
galerii, ateliere de artişti decoratori etc. Vezi, www.paris1900.lartnouveau.com (accesat
12.08.2013).
- Monsieurs! Madames! Monsieurs! Madames! C'est ouvert le grand

magasin Lafayette 34 ! Domnilor şi doamnelor! S-a deschis marele magazm
Lafayette!
Aveau nişte afişe pe care le împărţeau. Am apelat şi eu şi am cerut un
afiş. Colegii mei îmi zic:
- Acuma îţi arde de vizitat magazinele? [Iar eu zic:]
- Să iau şi eu afişul!
L-am luat şi l-am pus în brâu. Seara la culcare, când scot brâul, cade
afişul. Când am văzut afişul, [dau] să-l citesc. Când, ce scria acolo? Spunea că
s-a deschis cel mai mare magazin din lume, magazinul Lafayette, care are 3000
de raioane, 9000 de vânzători, 3000 de casieri. Are şi 50 de sucursale şi ·un
capital de 2 miliarde şi toţi acei care vor dori să caute un articol şi nu-l vor găsi,
va lua o recompensă de 25000 de franci. În ziare şi în presă şi în afişe se anunţa
acest lucru. Iar acei care vor lua o papiotă de aţă, un articol de 1O centime, vor
avea masa gratuit la ora 12.
Eu, ca românul, cu ideea după gologani, cum eram călători cu toţii, ia
să văd eu poate voi căuta şi eu ceva pe acolo şi nu voi găsi. Şi mă duc la
magazinul acela. Când mă duc acolo, nu era niciun client. [Vânzătorii] citeau
ziarele, stăteau cu mâinile [în sân]. Un lux extraordinar, magazinul arhiplin de
mărfuri. Mă duc la un raion, la două, la trei şi ajung la raionul de încălţăminte.
Când mi-aduc aminte, zic: „Ei, ia să vedem noi, ce este aici?". Văd acolo
sectoare, raioane. Erau acolo sandale germane, sandale chinezeşti, sandale
japoneze, sandale italiene, sandale spaniole, sandale româneşti nu erau! Ia să
mă prezint eu la vânzătorul de aici! Şi îi spun:
- Monsieur, s'il vous plaît, donne-moi une paire de sandales roumaine!
O pereche de sandale româneşti să-mi dai! Da?
- Din Roma, din Italia? Îi zic:
- Nu! De Bucharest, Romania!
34
Povestea remarcabilă a Galeriilor Lafayette începe în 1893, când doi veri din Alsacia,
Theophile Bader şi Alphonse Kahn, au decis să construiască un magazin de noutăţi în micuţa
lor mercerie de 70 m 2 situată la intersecţia străzilor La Fayette şi Chaussee d'Antin. În 1896 cei
doi au achiziţionat mai multe imobile învecinate şi au demarat ample amenajări special create
pentru a deveni spaţii comerciale, punându-se astfel bazele marilor şi foarte cunoscutelor
Galerii Lafayette. Bader Theophile a încredinţat arhitectului Georges Chedanne primele mari
lucrări de anvergură de pe Bulevardul Haussmann, finalizate în 1907. Dar abia în 1912, sub
conducerea studentului său, Ferdinand Chanut, magazinul se dezvoltă la o nouă dimensiune.
Holul central, de tip navă amiral şi inaugurat în octombrie 1912, este cel mai spectaculos.
Theophile Bader şi-a dorit un „bazar de lux" unde abundenţa şi luxul produselor să poată
întoarce capetele tuturor clienţilor. Galeriile Lafayette Haussman este cel de-al doilea cel mai
vizitat edificiu al Parisului, după Turnul Eiffel. Vezi, www.haussmann.galerieslafayette.com
(accesat 01.10.2013).
242 M. Oprea
- A! De Romania?
Se uită el pe sus pe acolo la etichetele alea, nu erau! Zice:
- Cum arată astea?
- Cum să arate? Uită-te la picioarele mele aici! Uite! Regardez mes
pieds! Uite aşa sunt! Astea se cheamă opinci.
- O! Cum de sunt aşa de frumoase? Mergeţi pe apă cu ele? Ce sunt?
Bărci? Corăbii? A început să râdă. Făcea haz. Opincile noastre erau foarte
frumoase. Ni le trimiteau cu poşta din ţară şi erau cu o creastă frumoasă cu
ţinte de alamă împrejur şi date cu bronz.
- În fine, nu avem!
- Uite afişul! Dă-mi 25000 de franci.
- Da, aveţi dreptate, dar trebuie să vă duceţi la birou.
Am luat tramvaiul, Metropolitanul, şi am ajuns la birou. Biroul [frază
neterminată]. Directorul care m-a primit era un om cam posomorât aşa, se uită
el la mine şi începu să râdă.
- Vino săptămâna viitoare! La semaine prochaine, s'il vous plaît! Pas du
temp maintenant. Nu am timp acuma! Nu am vreme!
- Bine, [dar] săptămâna viitoare nu pot să vin. Uitaţi-vă la mine! Mi-am
desfăcut mantila cu care mergeam în oraş şi când a văzut tricolorul român,
tricolorul francez şi scria pe el 100.000 km cu piciorul şi vreo 25 de medalii,
imediat m-a poftit pe scaun. Zic:
- Aşa mai merge, mai stau şi eu pe scaun.
- Poftim, s 'il vous plaît! Assiez-vous!
Şi am stat pe scaun şi îmi spune că da, am dreptate, dar vino mâine, să
convoc consiliul de administraţie.
A doua zi m-am prezentat la consiliul de administraţie, le-am făcut un
amplu raport aşa cum am înţeles că scria în afiş, şi zic că ar fi regretabil să mă
duc la presă să vă fac o notă rea că nu vă ţineţi de condiţii [de promisiune].
Când au auzit de presă, care pentru ei era o crimă de a publica ceva prost,
imediat preşedintele îşi cere scuze şi [dă) să îmi vorbească. Şi spune:
-A veţi perfectă dreptate, însă vrem să vă arătăm că magazinul este
deschis de [mai bine de) un an de zile [octombrie 1912), marfa de 2 miliarde
este l_uat~ pe_ d~torie, vânzare.a ~erge prost. din . cauza luxului, din ca~z_a
3
războmlm ş1 dm cauza şomaJulm. Dar totuşi - dm cauza asta nu am platit
35
Teoretic, primul război mondial a început în data de 28.07 .1914, prin atacarea Serbiei de
către Austro-Ungaria, în urma atentatului de la Sarajevo (28.06.1914 ). Cauzele acestui război
sunt, desigur, multiple iar efectele, de asemeni. În următoarele două săptămâni, principalele
state din cadrul Puterilor Centrale şi al Puterilor Antantei şi-au declarat reciproc război,
începând astfel un conflict militar la nivel mondial. Revenind la subiect, declanşarea războiului
salariile de 6 luni - dar totuşi o să vă oferim şi Dvs. 5000 de franci şi o masă,

un mare banchet, la restaurantul Duval.
Când am auzit, bucuria mea! 5000 de franci erau bani buni pe timpul
acela! Era 60 de lei o vacă şi 40 de bani o găină, aşa cu 5000 de lei puteam să
iau multe lucruri.
Reporter: Bineînţeles că aceşti bani v-au folosit, dar să revenim. Fiind
vorba de opinci, explicaţi-ne cum puteaţi să vă îmbrăcaţi în costume naţionale
pentru că tot traseul pe care l-aţi parcurs eraţi îmbrăcaţi în costume naţionale.
Cine vă aproviziona?
D. Dan: Tocmai vreau să revin la chestiunea aceasta. Atunci când ne-au
oferit premiul de 5000 de franci, le-am mulţumit foarte frumos, dar am obiectat
că prea puţin mi-au dat. Şi atunci preşedintele spune:
- Da, aveţi dreptate! Vă dăm 10000 de franci şi masa-i masă! Atunci când
am văzut gestul lor, am desfăcut rucsacul, primisem un colet de opinci din ţară
şi toate opincile mi se trimiteau cu declaraţie vamală, prin colet poştal, 5-6 kg
sau 8 kg. Le dădeam adresa din Paris, să îmi trimită la Londra, din Londra să
îmi trimită în New York. Făceam socoteala cât merge un colet dus-întors până
în ţară, şi aşa primeam. Atunci am scos rucsacul, după ce am văzut că mi-au
dat I 0000 de franci, şi ca românul nobil, fin şi gentil, am scos o pereche de
opinci de lux şi am oferit-o preşedintelui. Preşedintele se uita şi la mine, se uita
şi la opinci. Zice:
- O să vă trebuiască şi ar fi păcat să vi le iau eu!
- Nu, vă rog să le luaţi pentru că mai am trei tovarăşi în oraş 36 şi dacă vin,
nu sunt aşa fini ca mine şi o să vă ceară 25000 de franci şi [o să] mai daţi
75.000. Luaţi-le! Când a auzit că mai am trei tovarăşi în oraş s-a repezit cu
amândouă mâinile la mine: „Donne-moi! Donne-moi!". A pus mâna repede pe
opmc1.
- Vă rog să comandaţi opinci, să le puneţi în vitrinele dvs. în magazin. Şi
dacă aţi vrea să ne trimiteţi şi nouă, să vă facem o reclamă mare. Apoi ne-au
trimis vreo 20 de colete cu opinci şi noi spuneam mereu prin corespondenţă şi
în ziare că suntem aprovizionaţi cu încălţăminte de la marele magazin
Lafayette. Aşa că treburile au mers foarte bine şi foarte frumos. Deci, aceasta
era aprovizionarea noastră. De fapt, prin colete poştale din ţară.
s-a produs posterior vizitei lui D. Dan la Paris, fiind vorba deci doar de o confuzie a datelor şi a
evenimentelor.
36
Este încă o dată vorba despre o confuzie a datelor. În februarie 1914, doi dintre colegii săi
Al. Pascu şi Gh. Negreanu erau deja decedaţi, în India (Bombay - 17 iulie 1911 ), respectiv în
China (Ting-Te [?] - toamna 1912). Face probabil referire la perioada studiilor, anterioară
plecării în această călătorie.
244 M. Oprea
Totuşi,când am ajuns în America, am găsit foarte multe ccntre cu români

ardeleni, care văzându-ne în costumele noastre româneşti şi dornici de patrie,
ne-au primit foarte frnmos. În Detroit 37 am găsit 40.000 de români atunci [în
vremurile acelea], în Cleveland 38 - 35.000 de români şi 3 biserici. În Erie , în
39
. b urg h40 , m c o1um bus .j I , m c.mcmnat1

P1tts A . ..p-, 111 y oungstone 4'·, 111 Aurora 44
A A A
37
În Detroit (statul l\·1 ichigan) sosesc în data de 22 august 1914 conform permisului eliberat
poliţia oraşului, sec\ia administrativă, prin care O. Dan şi P. Pîrn1 au primit permisiunea de a
vinde vederi cu fotografiile lor, sâmbătă şi duminică, 23 şi 24 aug .. cu excep\ia parcurilor şi a
străzii Hoodward. Documentul este semnat de secretarul Geo. A Walters (nr. inv. 645 _5 -
muzeu Bacău).
38
În oraşul Cleveland (statul Ohio ), în intervalul I 0-13 august 1914, au vizitat următoarele
instituţii: Poli\ia oraşului (nr. inv. 645 _ l - muzeu Bacău), Societatea Română „Carpatina" (nr.
inv. 15615) şi Redacţia ziarului „Românul, primul :::iar român fondat I 904", editor Dr. D.
Moldovan, care îi eliberează lui D. Dan o legitima\ie prin care acesta este împuternicit timp de
I an să facă abonamente, anunţuri şi să colecteze taxele respective în numele acestui ziar (nr.
inv. 21927).
39
În oraşul Erie (statul Pennsylvania) au vizitat în data de 6 august 1914 următoarele instituţii:
Primăria oraşului (documentul este semnat de primarul William J. Stern - nr. inv. 15607 şi tot
primarul îi eliberează un permis pentru a putea vinde cărţi poştale în oraş, valabil timp de o zi,
document cu nr. inv. 15638) şi societatea de ajutor a comunităţii de români din Erie - Uniunea
Română „Ulpia Traiana" Unită [încorporată în] Maiu 30, 191 O (nr. inv. 15607).
40
În oraşul Pittsburgh (statul Pennsylvania) au vizitat în data de 13 octombrie 1914 Societatea
Română de Ajutoriu „Columbus" Romanian Beneficiai Union Columbus organized of USA
Dec. 25 1906. Documentul este semnat de preşedintele societăţii Ioan Manciu, secretarul Ioan
Slav şi casierul Ion Câmpeanu (nr. inv. 1561 O).
În perioada 25-27 septembrie 1914, în oraşul Columbus (statul Ohio) au vizitat următoarele
41
instituţii: Biblioteca Statului Ohio - document semnat de bibliotecarul J. H. Newman (nr. inv.
649 _9- muzeu Bacău) şi Societatea Română de Ajutor „Prinţul Carol al României" înfiinţată
25 sept. 1913, document semnat de preş. Teodor Herma(?) şi secretarul Iosif Ciuciur (nr. inv.
15547).
În Cincinnati (statul Ohio) au vizitat în data de 20 septembrie 1914 următoarele instituţii:
42
Primăria oraşului (nr. inv. 15613), Societatea „Renaşterea'' (nr. inv. 15608), Teatrul The
Imperial Amusement Company (nr. inv. 647 _5 - muzeu Bacău), apoi societatea „Dacia-
România" Society organized 1906 - în acest document se precizează că au ţinut „o mare
conferin{ă despre ocolul lumii, precum şi diferite monologuri artistice în marea sală a
Teatrului Imperial unde au luat parte tofi.fi'afii români, cât şi din partea societă{ilor, iar după
festival ne-a 1·i:::itat şi soc. noastră" (nr. inv. 15613) şi Societatea Română de Ajutorare „Frăţia
Română" fondată la 4 iulie 1906 (nr. inv. 15656).
În oraşul Youngstown (statul Ohio) au vizitat între 9-1 O octombrie 1914 poliţia oraşului (nr.
43
inv. 644_7 - muzeu Bacău) şi Societatea de ajutorare „Unirea Română" Documentul conţine
informaţia că şi în acest oraş au ţinut o conferinţă; este semnat de preşedintele I. Sudan şi
secretarul Valeriu Cutea (nr. inv. 15586).
44
În oraşul Aurora (statul Illinois) erau prezenţi între 9-1 O septembrie 1914 şi au vizitat:
Comitetul Central al Federaţiei Socialiştilor Români (nr. inv. 641_1 - muzeu Bacău),
Societatea Română de Ajutorare Greco-catolică „Sfănta Maria" - aici au ţinut o „conferin{ă,
poezii şi cântece na{ionale. Au asistat to{i .fi·atii români, împreună cu membrii societă{ii şi cei
(Illinois), lângă Chicago 45 , peste tot am găsit [români]. Am găsit chiar şi unguri
care lucrau pe acolo, în colonii ungureşti şi româneşti. Şi ei, şi românii ne-au
primit foarte frumos, ne-au dat cadouri frumoase şi, în special - încălţăminte nu
ne-au dat pentru că nu mai aveam nevoie - dar cămăşi naţionale şi costume
naţionale ne-au oferit.
Reporter: Vă rog să reveniţi la o întrebare pe care v-am pus-o mai
înainte. Aţi plecat 4 în această călătorie şi după câte ştim, numai Dvs. aţi reuşit
să o terminaţi.
D. Dan: Da. Uite ce, am avut foarte multe incidente şi accidente pentru
că drumul era foarte greu. Când am ajuns în India, [acolo a fost] primul
accident pe care l-am avut noi. Am fost chemaţi la curtea unui prinţ indian,
prinţul din Bombay. Acolo, după o masă copioasă, când să plecăm ne-a oferit
diferite daruri, diamante şi briliante în punguliţă şi câteva monede de aur şi ne-
a rugat să-l lăsăm pe colegul nostru Pascu să se mai distreze puţin la curtea lor.
Deci, am plecat după interesele noastre şi când ne-am întors, l-am găsit
dormind. El, din curiozitate, cum se obişnuieşte la indieni, avea şi el
[consumase] câteva degetare de opium prin furtunaşele acelea cum se
obişnuieşte acolo. Această morfină, acest opium are aşa un principiu că imediat
după [ce se consumă] câteva degetare, omul adoarme. Şi se visează rege, prinţ,
în aur, nu ştiu ce. Astea sunt simptomele lui [sic! efectele ]4 6 . Colegul nostru,
din curiozitate să vadă şi el aceste simptome, luând câteva degetare din acelea
şi luând prea mult, nefiind obişnuit, după toată intervenţia medicilor, nu l-am
ai clubului Praglasiv din localitate" (nr. inv. 642_5 - muzeu Bacău). Au vizitat, de asemenea,
şi Biserica Română Greco-catolică „Sfântul Michail". Documentul consemnează că: „s-a
pre=entat în Aurora, a stat aici 3 zile, a 1·i=itat biserica, a asistat la sen•iciul dii·in duminică iar
după amia=a a finul o conferin/ă, asistând public peste o mie de persoane. A cântat, perorat şi
distrat publicul care şi-a arătat plăcerea prin aplaudări, ceea ce adereresc". Semnează curator
Stefan Borhidi(?) şi Ioan Pop, preot român greco-catolic (nr. inv. 15640).
45
În oraşul Chicago (statul Illinois) au fost prezenţi între 7-9 septembrie 1914. Aici au vizitat:
Societatea Română de Ajutor „Speranţa", fondată la 22 decembrie 1907 (incorporated Feb. 8,
1908). Documentul consemnează că au ţinut „o conferin(ă la care a asistat un număr insemnat
de români din localitate, primindu-l cu cea mai mare insuflefire". Este semnat de preşedintele
George Neder şi secretarul Ioan Sapomic (nr. inv. 15631 ). Nick Drăghiciu Salon, (2195
Klyboume Avenue) a realizat afişul-invitaţie pentru conferinţa „Ocolul lumii" care va fi urmată
de „cântece na/ionale şi poe=ii patriotice, apoi se \'Or declama poezii şi cântece teatrale şi
diferite anecdote, iar tornrăşul P. Pirvu va cânta câteva doine din fluier" (nr. im. 15522). În
data de 9 septembrie 1914 au vizitat Comitetul Central al Federaţiei Socialiştilor Români din
acelaşi oraş. Documentul este semnat de Chirii Nicolae - controlor şi Petru Bronadt (?) -
secretar (nr. inv. 641 4 - muzeu Bacău).
46
Face referire la efe-;;tele halucinogene ale opiumului, substanţă toxică cu proprietăţi narcotice
obţinută din macul opiaceu (Papaver somniferum) şi întrebuinţată ca somnifer, calmant,
analgezic, stupefiant.
246 M. Oprea
mai putut readuce [în simţiri], pentru că a fost intoxicat şi a murit. În orice caz,
a murit. Ni s-a oferit să-l înmormântăm în Turnul de Aur care era o onoare
mare care ni se făcea nouă. Am refuzat pentru că acest turn înalt de 30 de metri
este descoperit la mijloc pe o circumferinţă [sic!], un diametru de I O de metri,
cadavrul se duce înăuntru şi imediat apar vulturii şi în câteva jumătăţi de oră I-
au terminat şi nu mai rămâne nimic. Am regretat paguba [pierderea] acestui om
care a distrat o lume întreagă. Acum rămăsesem 3 şi era foarte greu pentru noi,
cu trupa noastră. Am mers şi în India, din India în China.
Când am ajuns în China, pe munţii Nan-Ling, altă nenorocire! Mergeam
în şir indian, pe o alee, pe o şosea cam bombată, pe marginea unei prăpăstii.
Colegul meu Negreanu, mai bătrân decât mine cu 2 ani şi mai voinic decât
mine, a alunecat în prăpastie. Căţelul care era cu noi, Harap, a dat alarma
imediat şi după alarmă, a strigat şi el ajutor! Am apelat la 2 chinezi, le-am dat o
frânghie, am legat un chinez şi i-am dat drumul înăuntru [în jos] şi l-am scos cu
greutate afară şi cu ajutorul chinezilor l-am dus până la Canton, primul orăşel
acolo 47 . Cu toate îngrijirile medicale, l-am pierdut şi pe el. Deci, am rămas
numai 2.
47
Canton (Guangzhou) este capitala provinciei cu acelaşi nume. Oraşul este situat pe râul Zhu
Jiang (Pearl River) la o distanţă de aproximativ 120 km de Hong Kong. Referitor la acest tragic
accident, V. Tebeica afirmă că s-a întâmplat în munţii Nan-Ling, în drumul lor spre oraşul
Tsang-Şa (pe traseul Canton-Peking), iar Negreanu a fost înmormântat în satul Ting-Te.
Deoarece ortografia poate varia, pentru că sistemele de transliterare s-au schimbat, nu am reuşit
să identific până în prezent numele corect al acestor localităţi şi care ar fi denumirea lor
actuală, cu toate că am folosit o hartă a Chinei din 1922, din atlasul lui John Bartholomew.
Dumitru Dan în manuscrisul său afirmă: „Primul mare oraş în calea noastră, mai apropiat, era
Tschang-Scha, în apropierea mun(ilor Nan-Ling. Încă de la plecarea din Canton ne făcurăm
pregătirile contra eventualelor atacuri din drum. Cu chinezii nu ne prea împăcam, fiindcă nu
le cunoşteam limba. Pascu care cunoştea limbile asiatice, inclusiv chineză, îl pierdusem în
India, urma să ne 1Î1(elege111 cu engleza şi araba care se vorbea prin oraşele 111ari ".[. ..} O
luarăm dis-de-diminea(ă la drum. Aveam de trecut coasta 111un(ilor Nan-Ling care aveau
cărări înguste iar pe marginea lor prăpăstii adânci. După câtem ore de dru111. începu o ploaie
deasă şi repede. Cărarea pe care mergeam era dintr-un fel de piatră roşie. Aceasta, din cauza
ploii, se înmuia şi ne făcea să alunecăm cu opincile noastre de piele. Cu toate bastoanele
noastre cu (epi ascu(ite care le înfigeam în pământ. înaintam greu. [. ..} Ne hotărâsem să
rămână Pârvu cu Negreanu pe loc asigurându-le un loc prielnic, ferit de accidente, animale,
etc. iar eu să plec la prima comună din cale, Thing-The. Acolo autorită(ile. după explica(iile
mele. 1/ni dădură 2 oameni recomanda(i, bine1Î1(eles să-i plătim, ca să-l aducă pe Negreanu.
La întoarcere, ploaia stătuse, luna apăruse pe cerul albastru iar noi înaintam. Mergeam însă
ca mu(ii. nu mă În(elegeam cu chinezii decât prin semne. [. ..} Cu toată silin(a noastră şi
urgenta medicului. Negreanu sucombă. Alte necazuri, interven(ii la Canton, telegrame.
telefoane la guvernator. la consulul ji-ancez care reprezenta şi România, solicitând autoriza/ia
de în111ormântare în religia creştină sau catolică. În comuna Thing-The, autorită(ile ne-au dat
tot concursul posibil pentru înmormântarea lui Negreanu".
Aşadar, călătoria noastrăa fost foarte grea, din toate punctele de vedere.
A trebuit să traversăm China şi din China să trecem în Siberia. Când ne-a văzut
guvernatorul din Iahusk a spus că o să murim în Siberia faţă de situaţia atât de
ageră şi de friguroasă. A trebuit să mergem până la paralela 67°, la o
temperatură de [minus] -37° C ca să găsim strâmtoarea Bering îngheţată. Ne-a
dat un gardian de-al lor, un voinic mare, siberian care cunoştea obiceiurile
ciucilor şi al camceadalilor [chukchilor şi kamchadalilor49 ]. Ne-am luat
48
mâncare pentru vreo 20 de zile, dar am mers vreo 16 zile şi am tenninat

mâncarea. El mânca de trei ori [mai mult] decât noi, era voinic. Când am văzut
că se termină şi suntem expuşi să murim de foame, am apelat imediat la
binoclul nostru. Ne-am uitat în toate părţile să vedem vreun sat, vreo comună
ceva. Nu am văzut nimic. Veneau cicloanele de zăpadă şi ne acopereau în
zăpadă până la brâu şi până la genunchi. Pe Harap al nostru l-am înhămat la o
săniuţă mică să ne care bagajele.
Deci, am văzut în depărtare un fum. Ei, zic, să ne ducem spre acea oază
de lume, să vedem poate-poate, vom găsi ceva, un ajutor alimentar. Când ne-
am apropiat acolo, era un vapor îngheţat pe care îl găsisem la Rotterdam.
Marinarii când au văzut că ne apropiem de vapor cu blănurile acelea mari pe
care ni le dăduse guvernatorul din Siberia [drept] cadou, au crezut că noi ne
Populaţia/triburile ciucilor (Chukchi), locuind pe coasta Mării Siberiene Orientale, se

48
autointitulează ankalyn („omul de coastă") iar cei din zona de tundră a regiunii Chukotka, se
autointitulează chavchu („omul ren"). Numele lygoravet~van („Om adevărat, autentic") acoperă
ambele triburi. Începând cu anul 1920 ei sunt cunoscuţi sub numele oficial de Luorawetlan. În
uzul limbajului practic, numele Chukchi reprezintă o adaptare rusească a numelui chavchu,
nume care a fost folosit pe scară largă încă din secolul al XVII-iea. Această uzanţă a fost
susţinută şi de denumirile geografice ruseşti (Chukotka, Chukotsky Poluostrov, şi mai des,
Chukotskoye). După al doilea război mondial, numele Chukchi a fost predominant în uzul
oficial. În prezent, băştinaşii înşişi folosesc în proporţie covârşitoare această denumire. Cele
mai vechi însemnări despre triburile Chukchi sunt din anul 1755 atunci când acestea au fost
menţionate într-un raport de călătorie al exploratorului rus S. Krasheninnikov. Vezi,
www.eki.ee (accesat 27.09.2013).
49
Kamchadalii şi ltelmenii ai căror strămoşi au fost pescari sedentari din Kamceatka au fost
denumiţi simplu kamchadali încă din secolul al XVIII-iea. Kamchadalii (rusă: KaM'lallaJlbI)
reprezintă populaţia nativă din Kamchatka, Rusia. Numele kamchadal a fost aplicat
descendenţilor rezultaţi din amestecul coloniştilor ruşi din secolele XVIII - XIX cu populaţiile
indigene (triburi precum: Itelmen, Ainu, Koryak şi Chuvan), care au fost asimilate de către
ruşi. Kamchadalii vorbesc limba rusă, cu o influenţă de dialecte locale. Kamchadalii sunt
angajaţi în comerţul cu blănuri, pescuit, grădinărit şi comerţul cu produse lactate. Ei sunt de
credinţă ortodoxă (biserica rusă). Vezi, Olga Murashko, ltelmens and Kamchadals: mariagge
patterns and ethnic histo1y, în Arctic Anthropology, voi. 34, No. I, University of Wisconsin
Press, 1997,pp.181-193.
248 M. Oprea
ducem să devastăm vaporul 50 şi imediat au început cu am1ele să tragă în sus şi

[ne-au ameninţat că vor] să tragă în noi. Am ridicat imediat mâinile în sus,
semn că ne predăm. Au venit doi mateloţi la noi, ne-au luat actele, l-au anunţat
pe comandant şi ne-au chemat [dus] pe punte. Când am ajuns acolo,
comandantul ne-a luat în braţe, ne văzuse la Rotterdam în 191 l şi când ne-a
văzut acuma în 1914 acolo, s-a mirat că am putut rezista. Ni s-a oferit natural
[normal], ca să rămânem pe vapor ca marinari, ne plătea în aur sau în dolari.
[Ni se promisese] să ne întoarcem în ţară în mod gratuit, [spunându-ne] că nu
ne costă nimic. Am spus că noi nu renunţăm la drumul nostru, nici la călătoria
noastră, ni s-au oferit multe posibilităţi de bani în multe părţi şi am căutat să
mergem mai departe 51 • Am trecut, în fine, strâmtoarea Bering. Ne-a dat
alimente, praf de lapte, praf de ouă, ne-a dat nişte biscuiţi care atunci când îi
puneam într-un pahar cu apă se făceau cât o chiflă şi sardelării [conserve de
peşte] şi coniac şi am plecat mai departe în Alaska.
Acolo, cu [populaţia din] micile aşezări am dus-o binişor. Ne-a primit.
Însă în interior [-ul Alaskăi] erau mai sălbatici şi fugeau după noi şi ne băteau
cu sloiuri de gheaţă. Ne-au dat natural [nomrnl], şi alimente de-ale lor, însă
alimentele lor erau din peşte uscat, focă şi diferite bucăţi de urs alb care făcea
[subiectul] vânătorii lor. Nu ne-am împăcat cu dormitul în barăcile lor care
erau căptuşite cu piei de urşi şi de focă, focul se făcea în mijlocul barăcilor şi
aveau un miros foarte murdar încât nu puteam să ne împăcăm şi dormeam în
cojoacele noastre afară.
Reporter: Cum v-aţi pierdut colegul?
D. Dan: Aşa. După ce am traversat Alaska şi am venit mai departe pe la
Juneau, Vancouver, spre San Francisco, de unde am mers [mai departe] în
Mexic. Atunci colegul meu mi-a spus:
- Dragă Dane, nu mai pot merge!
M-am uitat, picioarele îi erau cangrenate, avea un reumatism poliarticular
cronic. Ne-am dus şi l-am consultat acolo cu câţiva medici în dreapta, în stânga
etc, [în mai multe locuri]. Mi-au spus că s-ar putea trata la Florida, unde este un
sanatoriu mare. Am telefonat în Florida, ne-au spus că se poate. Cum Florida
era în apropiere de Mexic, în drumul nostru, ne-am dus acolo la sanatoriul din
50
Vaporul sub drapel olandez se numea Sekeveningen şi se afla sub comanda căpitanului
Dordhreith care „ne-a pofiit să facem un popas de refacere pe 1•as, im·ita{ie pe care am primit-
o cu recunoştin(ă. Eram to(i într-un hal de oboseală şi de foame de Î(i era mai mare mila de
noi. Nehărbieri(i de atâta timp şi încotoşmăni{i în blănuri, nu arătam prea atrăgător. De aceea
marinarii, la început, s-au .1periat de Î1?fă{işarea noastră". Vezi, Val. Tebeica, op. cit., p. 342.
51
Pentru mai multe detalii despre această întâmplare, vezi Mădălina Oprea. Conferin{a globe-
trotterului Dumitru Dan despre extraordinara sa călătorie 1i1 jurul l11mii, în Analele Buzăului,
voi. IV, Buzău. 2012, p. 165. (nota 23).
Kissimmee din Florida. Acolo l-au primit cu mare plăcere şi au spus că nu-l
costă niciun ban 52 . Am căutat să-i las colegului meu mai mulţi bani, m-a rugat
să i-l încredinţez, să i-l las şi pe câinele Harap 53 , de fapt, al lui era şi noi [frază
întreruptă de intervenţia reporterului].
Reporter: Şi care v-a însoţit pe tot parcursul călătoriei, da?
D. Dan: Da, câinele ne-a însoţit până acolo. Cum să nu i-l las? Am mers
eu cu Pîrvu şi cu căţelul, 90.000 km! Şi când ne-am despărţit, ne-am despărţit
foarte tragic, plângând unul de altul . Însă m-a încurajat, zicându-mi:
54
- Du-te, dragă Dane, tu! Mergi tu mai departe şi să nu ne facem ţara de

râs pentru că au plecat atâţia străini şi noi trebuie să luăm premiul I pentru că
avem şi distanţa de 100.000 km. ru. oricum mă fac bine, imediat te ajung, cu
riscul că voi pierde premiul, dar eu totuşi voi veni şi o să te ajung.
Deci, am plecat singur, mai aveam 1O.OOO de km de mers pe jos.
Am făcut ultimele pe care le mai aveam: Cuba, Puerto Rico, Cura9ao 55 ,
Trinidad, Barbadas, Santa Lucia, Martinica şi Venezuela. Şi în Venezuela, i-am
dat un telefon şi mi-a spus că situaţia lui Pîrvu e gravă şi mi-au spus că nu se
poate face bine prin băi. Am cerut prin telefon la societatea românilor din
52
De comun acord cu Pîrvu, după recomandarea medicilor, am plecat spre sudul Floridei,
unde în apropiere de oraşul Tampa exista, pe lângă lacurile Kissimmee, un sanatoriu cu băi
contra reumatismului. L-am internat la General Hospital Miami, rămânând şi eu o zi să vedem
ce spun medicii. Îi prescriseră băi, masaje şi o dietă, un regim special de masă. Vezi, Dumitru
Dan, Străbătând lumea (mss.), f. 84.
53
Harap era un câine „negru ca tăciunele. De aceea i-am zis Harap. [. ..] Era un câine
ciobănesc, mare, prietenos şi inteligent". Vezi, Al. Dinu Ifrim, Ocolul lumii pe jos, (ep.VIII),
în Scânteia pionierului, anul XVI, nr. I O (I 054), 1966, pp. 4-5.
54
Despărfirea de Harap îmi fu foarte dureroasă şi nu puteam să-i explic că îl abandonez
pent111 totdeauna. Se uita şi el la mine că plec, şi la Pîn1u, care îl oprise lângă el şi îl
dezmierda, nepricepând despărfirea şi de Pîrvu. Probabil că Harap nu ştia că Pîn·u este
singurul lui stăpân, fiind obişnuit mai mult cu mine care alergam mai mult prin oraş şi îl
îngrijeam aşa bine, dându-i alimente din care mâncam şi eu. Când observă îmbrăfişarea mea
cu Pîn u, ambii cu lacrimi în ochi, Harap al nost111 îl lătra pe Pîrvu, voind a mă urma pe mine.
1
Vezi, Dumitru Dan, Străbătând lumea, (mss.}, f. 85.

55
Situată în Marea Caraibelor, Curayao este cea mai populată şi cunoscută insulă aparţinând
fostelor Antilelor Olandeze din cadrul Regatului Ţărilor de Jos. Această insulă este situată la
aproximativ 37 de mile (60 km) nord de coasta Venezuelei. Capitala este Willemstad. În urma
unui referendum, la data de I O octombrie 20 I O, Curayao şi Sint Maarten şi-au obţinut
autonomia. Deşi Regatul Ţărilor de Jos este membru al Uniunii Europene, insulele Aruba,
Curayao şi Sint Maarten au statutul de ţări şi teritorii de peste mări (TTPM) şi nu fac parte din
UE. Cu toate acestea, doar un singur tip de cetăţenie există în regatul olandez, şi toţi cetăţenii
olandezi sunt cetăţeni ai UE (inclusiv cele din TTPM). Cel puţin pentru următorii câţiva ani,
insulele vor rămâne sub statutul juridic de ţări şi teritorii de peste mări (OCT - overseas
countries and territories) în cadrul Uniunii Europene (UE), datorită legăturii lor cu Regatul
Ţărilor de Jos. După aceea, UE ar putea decide să le dea un alt statut juridic în cadrul Uniunii.
Vezi, www.octassociation.org şi www.britannica.com (accesate 28.09.2013).
250 M. Oprea
Cleveland, să trimită
un delegat să meargă degrabă, să se ridice acolo şi să-l
îngrijească acolo prin medici.
Şi am plecat mai departe - Portugalia şi Spania. În Spania am fost foarte
frumos primit acolo. Mi-au dat un concurs formidabil spaniolii pentru că e o
ţară latină, soră cu Franţa şi cu România şi cu Italia.
M-am îmbarcat pe Expresul de Irlanda cu gândul să ajung la Salonic.
Aici a fost o nenorocire mare. Am găsit [văzut] un submarin în mma noastră
care ne unnărea. Am anunţat pe comandant să dea drumul cu două viteze la
bord, pe vapor. Totuşi ne-a ajuns [din unnă], la 3 mile în apropiere de insula
Malta, a trântit o torpilă şi am fost naufragiaţi. Eu cu marinarii am dat tot
concursul şi am salvat copiii, femeile şi bătrânii. Şi pe urmă, a doua zi,
guvernatorul din Malta, ne-a pus la dispoziţie un [bilet de] vapor şi am plecat la
Salonic.
Acolo la Salonic, răvăşind bagajele mele, comandantul britanic [din
cadrul] marelui cartier general englez, francez şi italian, a văzut diferite reviste,
broşuri cu diferite articole contra Micii Antante [sic! - Puterilor Antantei],
contra francezilor şi italienilor şi englezilor. Şi m-au arestat şi m-au trimis cu
un vapor la Londra.
La Londra, s-a lămurit imediat [situaţia], intervenind ministrul Ghica,
care era reprezentantul României şi cu societatea franceză [Touring-Club de
France] şi imediat m-au pus în libertate şi cu un avion m-au trimis la Salonic de
unde am urmat cursul mai departe. Aşa că am ajuns şi am făcut din timp
Grecia, Bulgaria şi Serbia şi am ajuns în ţară.
În cartea mea Străbătând lumea 56 scrie: „Dumitru Dan„." [frază
întreruptă de intervenţia reporterului].
Reporter: Apărută anul acesta„.
D. Dan: Da. [Revine, corectându-se] Nu, în I 962 a apărut cartea
Străbătând lumea unde scrie că „Dumitru Dan, prezentându-se la Paris să ia
premiul, a constatat că au fost permanent controlaţi prin diplomaţi, prin
societăţile sportive, pe unde au trecut şi, conform contractului, i s-a înmânat
57
atunci marele premiu de I 00.000 de franci" . Ei bine, acest premiu pe care mi
l-au dat, natural [normal că], a fost un stimulent pentru mine. Totuşi, mai mult
56
Autorul Val. Tebeica a reeditat în anul 1962 lucrarea Străbătând lumea. Călători şi
exploratori români de la sfârşitul secolului XIX, (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, 173 p.)
introducând mai multe capitole şi informaţii iar în finalul ei un ultim capitol dedicat globe-
trotterului O. Dan, intitulat Străbătând lumea. Ediţia a II- a s-a intitulat Străbătând lumea.
Călători şi exploratori români de la sfârşitul secolului XIX-iea şi începutul celui de-al XX-iea,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, 365 p. În 1975 a publicat o nouă ediţie a acestei cărţi, cu
unele modificări, sub titlul Români pe şapte continente, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975,
381 p.
57
Val. Tebeica, op.cit„ (1962), p. 364.
decât premiul pe care mi l-a oferit societatea franceză, am apreciat mult

primirea pe care mi-a făcut-o în patrie populaţia capitalei.
Călătoria mea în jurul lumii s-a înscris în istoria turismului mondial ca
fiind cea mai cutezătoare drumeţie pe jos. Mă simt satisfăcut că am putut oferi
ţării mele un asemenea trofeu.
THE „DUMITRU DAN" COLLECTION FROM THE PA TRIMONY

OF THE BUZĂU COUNTY MUSEUM. AN INTERVIEW ABOUT
TRA VELLING AROUND THE WORLD ON FOOT
Abstract
The first part of this article introduces the collection of items that
belonged to the first Romanian globe-trotter, Dumitru Dan (Buhuşi, 14 July
1890 - Buzău, 4 December 1978), a collection that is in the patrimony of the
Buzău County Museum, with a total of 306 items. This is a collection that
provides an amazing amount of information, first and foremost about the
cultural, politica!, geographic and professional diversity of the people that the
globe-trotter encountered during his trip around the world (during 1910-1916
and completed on 20 July 1923), as well as the people that he met later on, in
the 70s and 80s, at the conferences held all over the country about his globe-
trotting, full of adventures and situations of every kind, some of them
extremely dangerous.
Dumitru Dan was declared the winner of the contest organized by the
French Association Touring-Club de France for the 100.000 kilometers
travelled around the world on foot. We need to mention that this trip began on
1 April 191 O, in Bucharest, together with three other Romanians, Alexandru
Pascu, Gheorghe Negreanu and Paul Pârvu, accompanied by a shepherd dog,
Harap. Along the route, the other members of the Romani an team died in India,
China and the USA, and Dumitru Dan was the only survivor of the Romani an
team and the winner of the contest. Under the contract with the French tourism
association, the route of 100.000 km on foot was to be completed in 6 years,
but by 1 April 1916, D. Dan had travelled 96.000km, and put the trip on hold
because of the imminent involvement of Romania in the First World War.
Because he had suffered many accidents during the trip, D. Dan failed the
medical check for the army drafting, and he volunteered for war service. He
activated for three months in Buzău, in the 5th Division Buzău (Regiment 8
252 M. Oprea
Buzău), and later withdrew with the army to Iaşi. Because he spoke many
foreign languages, he was a translator secretary with the Anny Headquarters, at
Bureau 2 Counterintelligence, with the rank of officer. For services to the
country, he received the medal "Commemorative Cross of the 1916-1918
War'', which is in the patrimony of the Buzău County Museum.
There are other objects which belonged to the globe-trotter and which are
in institutions such as the "Iulian Antonescu" History Museum in Bacău (169
items) the Museum of Sport in Bucharest (150 items), as well as the "V.
Voiculescu" County Library in Buzău (4 items).
The second part of the article presents the content of an audio interview,
recorded on magnetic tape and converted to digital format at the Buzău County
Museum, an item registered in the History collection, in 2012, under no.
53496. This magnetic tape was purchased from the Sârbescu family, in the
locality of Beceni, Buzău County, and contains a 36-minute interview given by
Dumitru Dan to a reporter, in a hotel lobby, in a place not yet identified. This
recording is from sometime between 1967 and 1969, most likely from 1968,
and contains the reports by the globe-trotter about his extraordinary travels
around the world that took place in the second decade of the 20 1h century.
I THE WH I T E HOUSE.
WASHI NGTO N,
6C m· er 9, 191 •
Thi s i s to cer ify t hat r. e tre n,
who saya that he is traveling around the world,
called at the Execu ive Office on edne day, '
December 9. 1914 at 11:30 A••
Secretary to the Preaid nt.
Certificat (fragment) care atestă vizita lui D. Dan la Casa Albă, Washington D.C., în
data de 09.12.1914 (sus). Sursa: Muzeul Sportului Bucureşti .
Certificat care atestă vizita celor doi globe-trotteri la Camera Reprezentanţilor din
Congresul American, Capitol Hill, Washington D.C., 09.12.1914 (jos).
254 M . Oprea
w. • . „owc
ca·UC, M ~L.ICE
CITY O F CLE V ELAND

DEPARTMENT 0" PU•L.IC 9Al'ETY
Ol" l'ICE Ol" THE CHIEl"OI" "'0LICE
aug . lOth. 19 .L.4~
~O \VHClll U l!AY COUCERU:
Thia ia to oertify that Demetre Dann ca.Lled at thia

lOth. day ot ugust 1914 . on his trip around the world.
~a--n-L
Chief of Polioe.
DlfTltOIT .-OUCll D•l'ARTMl!NT

ADMIN„TMTION DIVlelON
"8, 81C1tftAllY
ClllO. A. WAL:
,,. • oum e.,

Pirvu,
Document emis de poliţia oraşului Cleveland, 10.08.1914 (sus).

Permis eliberat de poliţia oraşului Detroit pentru a putea vinde vederi,
22.08.1914 Gos).
Colecţia Dumitru Dan 255
er1J1... -
,;,.,1- ~· , .?
~(' T .,,,.
Societatea Română „Carpatina", Cleveland, Ohio, 10.08.1914 (sus).

Societatea „Renaşterea", Cincinnati, Ohio, 20.09.1914 (jos).
256 M. Oprea
,J
Niagara Falls, Ontario, Canada, 01.08.1914 (sus).

Harrisbourg, Pennsylvania- Secretariatul de stat al Commonwealth-ului,
23.10.1914. Semnează adjunctul secretarului Commonwealth-ului şi guvernatorul
John K. Fener Gos).
Colecţia Dumitru Dan 257
Document prin care se atestă că D. Dan a vizitat la Paris următoarele instituţii:

Căminul Românesc, Muzeul Armatei, Societatea Turnul Eiffel, Comisariatul de
Poliţie din al 4-lea arondisment,11-13.02.1914.
258 M. Oprea
COllPA IA IU LLBI OOINA DE H PDIES

.f...OAD A NONT"f A
PALMA oe M LLORCA
JU ..ICJI CE 8'lbao, 1
e--~ 8HRC€LON"JI Jlunbb &anra ~. u
~ ! M/tR.6€LLil ltur. lltplbltqut, I
<i
~*-~ ~ -~ ~~~L~~~
j)~ ăur~~~ t:Z ~4~
~dA, ~ ~ ~~~ /!-:-~
.M ~.LA..< ~ P ~~ .:6...,/~
~ ~,,.,~ ~~ .I.~ ~
.Â~~~ ~~
·-7···
.
CcU~
n~~
Căpitanul vasului Catalufia al Companiei de vapoare Islefia Maritima consemnează
faptul că D. Dan în drumul său spre Alicante a mers câte 10 ore consecutiv pe puntea
vasului timp de 2 zile, 03 .07.1915.
Dl D. MOLDoVAN
.„Drmml=r......- ~o.
de origine din
Pen!JV comitetul de~:
~. 'L, ?4-d/c./c·~ ~",~

e.
Cătr
d
.
t ti fr tii
'
pribegi ,c ri v r ceti
cestea r duri~
te!
_LJ . LM~'7t .//(t7U~s-

...
Legitimaţie emisă de redacţia ziarului ,,Românul, primul ziar român fondat 1904",
editor Dr. D. Moldovan avocat, 5103 Detroit avenue, Cleveland, Ohio pentru
Dumitru T. Dan prin care acesta este împuternicit timp de 1 an să facă abonamente,
anunţuri şi să colecteze taxele respective.
260 M. Oprea
REP BLI U E FRAN . A I SE
,
/„,„„,,/, ./v'-~~vl
EST AUTOR/SE A E NTRER EN FRA NCE
. :/,~_, I~.//; / ,/,

/,
,,,„„,, /,'/". /..... l· '
r '1'J ' ~'~: ~ ~ / -:. t'
/ ' " ' n /'u).r /;,,,/nu &" ... ~~
/„„h,,„;,,, ,/,,/, ,/u,p u,- -?..:a y ~ --
l'AP I ERS O IOENTITE P R OOIJJTS POUR O B TE N I R LE P l4SSEP0RT O U L C VI S A
/ " u.,,--:r„ / ~~ ..:;.-z-u~b4 - -z ,~ -t'e
~~.::-'-':„c.L /
,),„/ ,,
/, ""4~? „
,~ ,,. ~ /.
/...- ~~~4-~
l"OUFI CONSUL OE F ~ E
OE
n1•11h •r
""'-~---...;;;;;;::a,'"""" L
/ H 10 k
OU P01tTO~ Ol •
1?t:<î
PPC O U DEL A GA.RC FRONTIE.R•
t •1;;1r~7u·rr ,/,. no htJnn/,/, . "/;;„,ţ ni.Jr . ./,~'//,n;u„(6~,('J~
1•t.1onnl 1/ 11111· r1'1/'''" 1'n ·1'/1r1~ / -h i / / _. ,,,lf'/111

llfl
iJ J - /, / ' ' ,/„;,; I~ I i / / . / : „,/,; I <f..J
}J j - _/, / ' ' ;/,,_,, ,4„,,, ·H ,,„/;„ ,„, l"o/.u•.' ,/, 1'/ N?"',,J ,/, _ .f
c-+-. ./, /,„ ,/,,,_, ,;:, ,„ .u i ii';'„,/;, ,„, ,/7',...-/ „„,/,,-;,,,r „4 ' 6 1
AVIS I MPORTANT . /
Lt!!ra,, cleurendr•d• ne"'' l•e /.!'//.)

loc•hl e 9ue Cfl:t'e ind19uo :1 ddsşus
upose ,epor~„„. ~n "'Uuf"Q d.,'"19u11t1r
I _ r/ ,,,,„,, ,,4, ,,/,,/,/, /t-rn „ /;„ ,y / 'N J,1 /"·J7" r,1 f'; j h ./."/ , /,„ ; r·n,- /,„,,.h rr ,- 0 ,/,7,,,. ,.,,., 4-u/,,_, ~/IJ
Y, /,,,, ,,, /,,/,,,,.,,. ,,/,;',,/,,.,„, „ 'o'/'"' 'J """Y'''"' ,;,,,,"" '" ,44,,
2 ·- ./)ii ,h .'.Y)llJ-f.>t" , , , ~„„ />, ,,/,,„ „/, ''."-'/, ,„, ,I//'''"' /,-N/ ,., yayo.r ,1• „,//, Y'"-t' 4 ,
"'' ,,,,/,, ,,,„;:/, ,~, ,,,, „ / ,/,,„, '''/', ,, , ""'1''" /''', /, ,, „,, ,l,l f /
7
3 ·- / , "/,„.,;,,/,,, /. /7,„/ ,..„,,..;,,/,„,„
4 - ..-://,,-, /, '"'''/""'/'"7 / ' ' N1 ,-,„//ll·J / ' / , , , „/„„ ,/, ,-„,..,,h > r1 /)-;.,/„, _. ;„,h7n, ,; ,/ ',-/ '/ N / ,, N Ir „,.„„
/ „„/;,.;."' ,/; ,t, /,„,,,,„,,, ,/,„. /,,7n,/h /, ,„'/,/r/"'"' ,/,„h,)/ „„„4„,. ,p· ,,,.„„,/;,
! , / ~11rler14«/,ea ele 1c r,•ftr?.,, < Iau 1 b , ~a" t' t?' ..,/, „, " '". ,L..t o uL.;. ~ L...-1---.Lu 1 -~
Anexă a paşaportului lui D. Dan, eliberată de Consulatul Franţei în Spania, prin care
i se acordă viză de intrare în Franţa prin Cerbere (oraş de frontieră), 14.08.1915.
PRBSDBMCIA
:ilOCTOR V. llARQt1BZ B t1 S T I L L O 8
Pre idente Provisional de los Estados Unidos de V1mesuela
C e r t 1 1 o o:
ue en el d{a de la !eola, ~ las diea y --4ia 6
an al lilaoio re eidenoial
~ • l oual me aen1fe tO q e e
do .
I a pet1o16n del intere ado , expido el pre
en ~aracao , a o~bo de a r11 de mil nove~ientoe q~ino e.- oe O de la
In epen.io ~a y 57 de la ?e or~o1on.-
/'///,r7//Y,•/IJ/,.,-,,f///~
Document emis de preşedinţia Republicii Statele Unite ale Venezuelei, prin care se
certificăprimirea lui D. Dan de către preşedintele republicii, doctor V. Marquez
Bustillos, în data de 08.04.1915.
262 M. Oprea
Fila 85 din manuscrisul lui Dumitru Dan, Străbătând lumea, 1978.

CASA MEMORIALĂ „VASILE VOICULESCU"
Fănuţa GORGAN
La o distanţă de 32 km de oraşul Buzău şi numai 4 km pe DN l O la

Măgura, se află comuna Pârscov, străveche aşezare de civilizaţie românească.
Primul document care atestă existenţa Pârscovului ca localitate este datat
la 13 aprilie 1515 şi este dat de Neagoe Basarab unor mari boieri care, deşi îşi
aveau reşedinţe în alte sate unde putuseră să comaseze terenuri şi să le
muncească cu români, ei totuşi trăiau prin târgurile mari, în special la
Târgovişte şi Bucureşti, fiind curteni în anturajul voievodului şi însoţindu-l ca
atare în vizitele acestuia prin ţară. De aceea acest document este dat în Olteniţa,
unde aceşti boieri l-au însoţit într-o vizită 1•
Aici se află Casa Memorială Vasile Voiculescu aparţinând Muzeului
Judeţean Buzău, spaţiu unde vizitatorul descoperă un lăcaş de cultură şi o
adevărată hrană spirituală a universului voiculescian.
Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, judeţul Buzău, pe 13
octombrie 1884 şi este cunoscut în literatura noastră ca poet, prozator,
dramaturg şi publicist. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, în
anul 1910, va fi un medic devotat, fiind supranumit „medicul fără de arginţi".
În 1993 este numit academician, post mortem, de Academia Română. „Aşa am
pomenit-o pe când trăiau bunicii" 2 este versul ce descrie casa în care s-a născut
şi a copilărit scriitorul, care o numeşte „bătrâna noastră casă" în poezia „Casa
noastră" . Construcţia are o arhitectură tipică zonei de deal şi de munte, cu
3
temelie din piatră de râu şi o grădiniţă ce te întâmpină în faţă. Casa bătrânească

cuprindea: beciul - având în faţa uşilor de la intrare un grilaj cu două porţi
realizate din stinghii de lemn, prispa şi pridvorul închise cu geamuri şi 4
camere aşezate două de o parte, două de cealaltă parte a holului de la intrare.
După îndelungi tratative cu ultimul proprietar al casei, Teodor
Voiculescu, nepot de frate al scriitorului care, neavând altă locuinţă, solicită să
Nicoleta Gâlmeanu. Pârscov plai străl'echi. Monografie. Ed. Anastasia - Ina, 2004. ediţia L
1
Buzău, p. 40.
2
Vasile Voiculescu. Integrala operei poetice. Ed. Anastasia, Bucureşti. 1999, p. 48-49.
3
Ibidem.
264 F. Gorgan
i se construiască alături o casă corespunzătoare. În anul 1986 încep lucrările de

demolare a clădirii, în vederea eliberării terenului pe care să se reconstruiască
cea nouă; vechea casă se afla în pragul prăbuşirii datorită uzurii fireşti în cei
peste o sută de ani de când fusese construită, dar şi din cauza deteriorărilor
provocate de cele trei mari cutremure de pământ pe care le înfruntase .
4
Lucrările de construcţie pentru refacerea de la temelie a casei noi pe

planul casei vechi au fost realizate cu ajutorul autorităţilor locale, a unor
întreprinderi ale judeţului Buzău, cât şi cu ajutorul unor locuitori ai comunei
Pârscov, ing. Eugen Sandu, directorul Uzinei de Sânna şi Produse din Sârmă,
originar din Pârscov, sociologul Gheorghe Petcu şi arhitectul Aurel Michnea.
Gheorghe Petcu relatează în articolul „Casa Memorială Vasile
Voiculescu de la Pârscov - 25 de ani de la finalizarea lucrărilor" următoarele:
„Din 15 mai 1987 am preluat lucrările la Casa Memorială „Vasile Voiculescu"
de la Pârscov. Ajutat de arhitectul Aurel Michnea am pornit la reconstruirea
casei. Am făcut rost de materiale: cărămizi, ciment, var, vopsele, uleiuri, nisip
rabiţ ... Toate lucrările au fost făcute gratuit, muncă voluntară, iar materialele
nu au fost plătite, ci aduse de la întreprinderi cu ajutorul unor cadre de
conducere. În acea perioadă m-a vizitat fiul marelui scriitor, Radu Voiculescu,
împreună cu soţia, mai precis pe 24 iunie 1987. Am fost la casa de la Pârscov
pentru a vedea stadiul lucrărilor după care am venit la mine acasă împreună cu
dânşii, unde am servit o cafea, iar pe cartea „Capul de zimbru" a tatălui său a
scris: <<Domnului Gheorghe Petcu, unul din cei ce se zbat pentru
reconsiderarea lui V. Voiculescu - în speranţa reuşitei Casei memoriale "V.
Voiculescu">> 24 iunie 1987, R. Voiculescu, Buzău. Am bucuria de a fi pus o
cărămidă la casa părintească a lui Vasile Voiculescu" 5 .
S-a păstrat întocmai planul arhitectural al casei vechi. Noua casă este din
piatră, cărămizi, beton, pardoseală din scândură, acoperită cu şindrilă, fiind
schimbată în timp cu tablă zincată datorită uzurii; doar prispa şi pridvorul nu au
fost închise cu geamuri, iar grilajul de la beci a fost înlăturat. În octombrie
1989 este un moment important în istoria casei: inaugurarea oficială a clădirii
reconstruite, muzeul organizând o expoziţie temporară. În 1996 secţia de istorie
aparţinând Muzeului Judeţean Buzău reorganizează noua expoziţie memorială,
la care îşi aduc contribuţia Biblioteca Judeţeană Buzău, autorităţi locale şi
judeţene. Expoziţia s-a îmbogăţit cu lucrări şi alte obiecte primite ca donaţie
din partea familiei, persoane private şi a unor instituţii culturale, iar mobilierul
a fost în totalitate recondiţionat şi completat cu câteva elemente specifice
perioadei în care a trăit scriitorul. La 12 octombrie 1996, în casa din Pârscov, a
4
Nicoleta Gâlmeanu, op. cit., p.186.
5
Gheorghe Petcu, Judeţul Buzău Enciclopedie, Editgraph, Buzău, 2012, p. 129-130.
Casa memorială V. Voiculescu 265
fost inaugurată noua expoziţie memorială „ Vasile Voiculescu'', reamenajată şi

redeschisă publicului vizitator. Cu această ocazie s-a organizat o manifestare
culturală de amploare, consacrată scriitorului, urmată de festivitatea de
premiere a Concursului Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu",
ediţia a VII-a.
La intrare, pe prispa casei, se află placa memorială de marmură, unde
vizitatorul poate citi: „Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România
omagiază amintirea marelui scriitor V. Voiculescu la prima ei Conferinţă
Naţională 30.XI.1991 ". Pe placă este lipit un medalion având chipul poetului
înconjurat de cuvintele: „ Vasile Voiculescu 1884-1963. Arta n-are patrie fiind
o patrie ea însăşi". Spaţiul expoziţional este alcătuit din hol şi patru camere,
bazându-se pe colecţii valoroase - documente, cărţi, fotografii, piese de
mobilier, obiecte de uz personal, etc.; încercând să se recreeze ambianţa
familială, spaţiul care să evidenţieze personalitatea tulburătoare a marelui
scriitor, cât şi generozitatea medicului Vasile Voiculescu.
În prima cameră de pe partea stângă sunt prezentate, aspecte din viaţa şi
actlv1tatea medicului-scriitorului Vasile Voiculescu. Materialele foto-
documentare şi explicaţiile de pe cele şase panouri ne oferă date despre
copilărie, studiile făcute în Buzău şi în Bucureşti, căsătoria cu Maria Mitescu
(21 februarie 191 O), viaţa de familie: soţia şi cei cinci copii, locuinţa din
Bucureşti (str. Dr. Staicovici nr. 34), activitatea medicală („medicul fără de
arginţi"), participarea la campania din Bulgaria, medic militar în primul război
mondial, perioada bârlădeană, prietenia cu personalităţi din cultură şi artă
(Alexandru Vlahuţă, Ion Pillat, George Ciprian, Tudor Vianu etc.), pasiunea
pentru drumeţii şi pentru obiectele de artă populară.
Oaspeţii casei memoriale „Vasile Voiculescu" sunt întâmpinaţi la intrare
cu frumoasele versuri din poezia „Casa noastră'', unde scriitorul descrie
perioada copilăriei şi dragostea faţă de casa părintească. Un capitol de seamă al
expoziţiei îl constituie activitatea literară (poet, prozator, dramaturg),
publicistică, editorială, radiofonică şi funcţiile ocupate în instituţiile de cultură.
Debutul său literar în revista „Convorbiri Literare" nr. 3 din 1912 cu poezia
„Dorul" reprezintă o secvenţă semnificativă din expoziţie: „Un dor ciudat mă
prinde: aş vrea să fiu o floare ... ''. Expoziţia din această cameră este întregită
cu exponatele din vitrine cuprinzând: fotografii, teza de licenţă, obiecte
personale, volume de poezii - Poeme cu Îngeri -1927, Urcuş - 1937, reviste
(Gândirea, Lamura, Albina, etc.) medalia „Avântul Ţării" - 1913, cărţi cu
autografe etc. Mai sunt expuse cărţi din opera scriitorului, romanul „Zahei
Orbul", „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere
imaginară", cărţi despre viaţa şi opera sa, volume publicate în limbi străine,
medalii şi diplome comemorative. Tematica acestei camere se încheie cu
266 F. Gorgan
perioada 1958-1962, anii de detenţie, ani de mari suferinţe fizice şi morale.

Este condamnat la 4 ani de temniţă grea, petrecuţi la Jilava şi Aiud şi se stinge
din viaţă în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Este înmonnântat la cimitirul
Bellu din Bucureşti.
Unnătoarea cameră de pe aceeaşi latură este camera în care s-a născut
scriitorul. A fost reconstituită ca o cameră de locuit specifică zonei
Pârscovului, tipic ţărănească, reprezentativă perioadei sfârşitului de secol XIX.
Este înzestrată cu un pat din lemn cu salteaua din paie, acoperit cu macat şi
cuvertură, bufet, şifonier, roată de tors, scaun ţărănesc, o icoană, piese din
ceramică (farfurii decorative, căni, urcioare etc.) şi preşuri pe podea.
Prima cameră pe partea dreaptă reprezintă salonul voiculescian cu piese
de mobilier în stil florentin, masă rotundă şi două scaune cu câte trei picioare,
şifonier, patefon, icoane pictate pe lemn, două tablouri realizate de pictorul
Nicu Constantinescu - „Valea Pârscovului" şi „Peisaj Pârscov", tablou cu soţia
şi un portret al V. Voiculescu. O piesă cu însemnătate este icoana pictată de
fiica scriitorului şi donată Casei Memoriale, cu următoarea dedicaţie scrisă pe
spate: „Am pictat această icoană ca un modest omagiu memoriei tatălui meu şi
mă bucur că îşi va găsi un loc în casa memorială minunat refăcută, a cărei
inaugurare o sărbătorim astăzi 20 oct. 1990. Gaby Defour Voiculescu". Un
farmec aparte al acestei camere pentru vizitatori este dat de imensa scoarţă care
îmbracă un perete al camerei şi de scoarţa cu motive geometrice de pe podea.
În această cameră sunt expuse obiecte personale ale scriitorului: fotografie,
cărţi primite cu dedicaţie de la prieteni (Ion Pillat, Şt. Zeletin), sfeşnic, ochelari
şi toc de ochelari etc.
În ultima cameră din partea dreaptă găsim fotografii expuse pe panouri,
reprezentând copiii scriitorului (Ion, Radu şi Gabriela), personalităţi ale culturii
româneşti şi secvenţe de la manifestările culturale omagiindu-l cu diferite
ocazii. Aici mai găsim un tablou la vârsta maturităţii şi două tablouri pictate în
ulei, primul realizat de Gheorghe Lefter, intitulat „V. Voiculescu", donat de
Asociaţia Medicilor, şi al doilea, „Casa de la Pârscov-Vasile Voiculescu",
pictat de Ion Grigore. În această cameră se desfăşoară, de regulă, manifestări
comemorative.
Pe pereţii holului casei memoriale sunt expuse lucrări de grafică cu
subiecte inspirate din opera scriitorului şi portrete realizate de artişti plastici
(D. Defour, Valeriu Şuşnea, Dragoş Morărescu), harta cu toponime buzoiene
din opera scriitorului, bustul lui Vasile Voiculescu (având ca autor pe
sculptorul Emil Pricopescu) şi tabloul „Casa Părintească"- 1950. În faţa casei,
în curte, se află amplasat bustul lui Vasile Voiculescu, operă a sculptorului
Oscar Han inaugurat în toamna anului 1974.
Casa memorială a beneficiat de-a lungul timpului de modificări şi
îmbunătăţiri: introducerea gazelor - 2005 (centrală termică pentru căldura

interioară), reamenajarea expoziţiei (înlocuirea vitrinelor din geamuri greoaie
cu vitrine uşor accesibile, îndepărtarea mochetelor care acopereau în totalitate
pardoseala, s-au pus traverse înguste, preşuri în camera ţărănească şi scoarţa în
salonul voiculescian, recondiţionarea pieselor de mobilier - 2007, igienizarea
casei - 2009 (văruirea în interior şi exterior).
Gheorghe Petcu în cartea „Judeţul Buzău - Enciclopedie" menţionează:
„După 25 de ani trecuţi de atunci (1987 - 2012), prin proiectul european de
reabilitare a Muzeului Judeţean Buzău - viaţa a făcut ca tot eu sa replantez
indicatorul CASA MEMORIALĂ V. VOICULESCU 4 km"6 .
În fiecare an, în luna octombrie, luna de naştere a scriitorului, au loc
Zilele „Vasile Voiculescu'', manifestare culturală cu caracter evocator, pentru a
transmite generaţiilor viitoare moştenirea culturală rămasă de la o mare
personalitate a culturii româneşti. Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi
Patrimoniu Cultural Naţional a Judeţului Buzău a acordat la 25 octombrie 2012
diploma de excelenţă Muzeului Judeţean Buzău pentru contribuţia deosebită la
organizarea concursului anual de creaţie literară „Vasile Voiculescu", precum
şi a altor manifestări dedicate personalităţii, vieţii şi valoroasei activităţi
literare a renumitului scriitor Vasile Voiculescu.
În încheierea acestui „ghidaj", vă lăsăm cu vorbele de referinţă ale lui
Vasile Voiculescu, din cadrul „Confesiunii unui Scriitor şi Medic": „Dar
numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de viaţă mai presus de al
târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii şi înălţării în infinit"7•
MEMORIAL HOUSE "VASILE VOICULESCU"
Abstract
Vasile Voiculescu is well known throughout Romanian literature for his

poems, plays, novels and short stories. The writer was bom in Parscov, Buzau
county, where one can visit today his memorial house, renovated following its
initial old structure. Here we can admire personal objects of the writer,
documents and books, photographs. Every year a cultural event (Vasile
Voiculescu Days) is hosted bere to comemorate his life and works. A tour of
the memorial house takes the visitor to a joumey with insights into Vasile
Voiculescu's life experience and cultural activity.
6
Gheorghe Petcu, op. cit., p. 131.
Florentin Popescu, Vasile Voiculescu şi contemporanii lui, Ed. Muzeul Literaturii Române,
7

268 F. Gorgan
MATRICE SIGILARE APARŢINÂND PREFECTURII
JUDEŢULUI BUZĂU (1862-1872)
Dr. Laurenţiu-Ştefan SZEMKOVICS
La Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti, în colecţia de matrice

sigilare 1, se află patru piese care au aparţinut, în perioada 1862-1872,
Prefecturii judeţului Buzău. Aceste matrice, care imprimau sigiliul 2 pe
documente, au forma rotundă 3 , sunt confecţionate din alamă, sunt gravate în
4
excizie şi le vom analiza, în bună măsură, cu ajutorul sigilografiei 5 şi al
heraldicii 6 . În câmpul sigilar7 al acestor vestigii se disting:
Denumim matrice sigilară, obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o
1
reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei

sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale
de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album
sigilografic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5.
2
Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş
sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza
posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a
autenticităţii actului; Diqionar al ştiin(elor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie,
diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 213-218.
3
Sigilile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan
Szemkovics, Maria Dogaru, Te:::aur sfi·agistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria
domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) - Tresar sfragistique roumain. I. Les sceaux emis
par la chancellerie princiere de la Valachie (1390-1856), Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p.
64.
Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori
4
în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 128.
5
Sigilografia a fost fondată în secolul al XVII-iea de Dom Mabillon, părintele erudiţiei
modeme şi dezvoltată în secolul al XIX-iea de către Louis-Claude Douet d'Arcq, un mare
arhivist şi istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des
Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată
Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele
cu sigiliu; Jean-Luc Chasse], Les sceaux dans l'Histoire, l'Histoire dans Ies sceaux, în Les
sceaux, sources de /'histoire medievale en Champagne. Actes des tables rondes de la Societe
fran(,:aise d'heraldique et de sigillographie (Troyes, 2003-Reims, 2004) sous la direction de
Jean-Luc Chasse), Paris, Societe frarn;aise d'heraldique et de sigillographie, 2007, p. 9.
Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.; Florin
6
Marcu, Marele dic(ionar de neologisme, Ed. Saeculum I.O„ Bucureşti, 2000, p. 422.
272 L. Şt. Szemkovics
A. Stema unită a Principatelor Române 8, reunind stemele heraldice ale

Moldovei şi Ţării Româneşti, apare în emblema piesei de mai jos:
I. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie având
în câmp un scut 9 de tip francez modem ' 0 , despicat 11 , încărcat în cartierul din
dreapta, tăiat albastru'- şi aur 13 , cu acvila 14 cruciată 15 , cu capul contumat 16 , cu
7
Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda unui sigiliu; Die[ionar
al ştiinfelor speciale, p. 71.
8
Vezi şi Dan Cemovodeanu, Ştiinfa şi arta heraldică 1/1 România, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157.
9
Scutul = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a cavalerilor medievali, pe
care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are forme variate după epocă şi aria geografică
unde a apărut; Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 211.
10
Scutul de tip fi"ancez modern este un scut dreptunghiular cu baza în acoladă, inventat şi
răpândit de Bara la stărşitul secolului al XVI-iea; Theodore Veyrin-Forrer, Precis
d'Heraldique, edition revue et mise ajour par Michel Popoff, Larousse/SEJER, 2004, p. 15, 17,
fig. 21.
11
Despicat = termen care indică împărţirea în două părţi egale, printr-o linie verticală, a unei
suprafeţe, scut, cartier sau mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 99; W. Maigne, Abrege
methodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs heraldiques, d'un
traile elementaire des ordres des chevalerie et de notions sur Ies classes nobles, Ies
anoblissements, /'origine des noms de familie, Ies preui·es de noblesse, Ies titres, Ies
usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Gamier freres, Libraires-Editeurs, 1860, p.14.
1
~ Începând cu secolul al XX-iea, culoarea albastră simbolizează Europa în seria celor cinci
inele olimpice, iar din 1955 devine culoarea Consiliului Europei (mai târziu, a Comunităţii
Europene); Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, traducere din franceză de Em.
Galaicu-Păun, Cartier, 2006, p. 224, nota 271.
13
Aur = metal utilizat în alcătuirea stemelor; este reprezentat convenţional prin puncte plasate
la egală distanţă între ele (Dicfionar al ştiinţelor speciale, p. 49); simbolizează bogăţie, forţă,
credinţă, puritate, constanţă, bucurie, prosperitate, viaţă lungă; G. Eysenbach, Histoire du
blason et science des armoiries, Tours, MDCCCXLVlll, p. 370; H. Gourdon de Genouillac,
Les Mysteres du blason de la noblesse et de la feodalite. Curiosites - biwrreries et
singularites, Paris, E. Dentu, Editeur, Libraire de la Societe des Gens des Lettres, 1868, p. 16.
14
Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj,
hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată
văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei
heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicfionar al ştiinţelor
speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt
precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăznetul; simbol al regelui solitar şi
necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării;
purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul
acestuia; Jean-Paul Clebert, Bestiar fabulos. Dic{ionar de simboluri animaliere, Ed. Artemis-
Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340.
15
Acvilă cruciată= pasăre heraldică purtând în cioc o cruce; Dicfionar al ştiinţelor speciale, p.
17.
Matrice sigilare aparţinând Prefecturii jud. Buzău ... 273
aripile 17 deschise şi cu zborul în jos, iar în cel din stânga, tăiat roşu 18 şi
albastru, cu o întâlnire 19 de zimbru, reprezentată cu capul animalului văzut din
c: -
iaţa, avan
A d mtre coame20 o stea21 . scutu l este tlm
A . brat 22 de o coroana-23
princiară, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase ,
24
surmontat de opt cruciuliţe treflate (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate
de perle 25 , din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle care se reunesc în
partea de sus şi se termină printr-un glob crucifer26 , cu cruce labată (cu
27
16
Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale care privesc spre
stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este întors spre partea stângă a scutului; W.
Maigne, op. cit„ p. 229.
17
Aripi = simbol al avântului; indică facultatea cunoaşterii, o eliberare şi o izbândă; Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme,
figuri, culori, numere, Ed. Artemis, Bucureşti, I, p. 141-143.
18
Roşu= culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale
plasate la distanţă egală. Semnifică curaj, dârzenie, îndrăzneală, dragoste, sacrificiu, bunătate,
vigilenţă şi justiţie; A. de la Porte, Tresar heraldique d'apres d'Hozier, Menetrier, Boisseau,
etc., Paris, Leipzig, H. Casterman, Tournai, 1861, p. 11; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 20 I.
19
Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut,
adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archeologique et explicatif de
la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie generale du sud-ouest, 1901, p. 403.
20
Corn= simbol al puterii; Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit„ I, p. 367-369.
21
Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune.
Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.
cit„ III, p. 257-264.
22
Timbrat= termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier
şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230.
23
Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang
şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită
sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează
demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane
deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit„ I,
p. 371-375.
24
Pietre preţioase = aurul semnifică topazul; argintul, perla; roşu, rubinul; albastru, safirul;
purpura, ametistul; verde, smaraldul; negru, diamantul; Jean Claude Favre, Abrege methodique
des principes de la science heraldique, Chambert, Louys du-Four, Imprimeur de S.A.R„
MDCXL VII, p. 32.
25
Perla = în Europa era folosită în medicină la tratarea melancoliei, a epilepsiei, a
demenţei. La greci, perla era simbolul iubirii şi al căsătoriei. Ea simbolizează sublimarea
instinctelor, capătul luminos al evoluţiei. Perla este rară, pură, preţioasă. Datorită formei
sale sferice, perla este asociată cu perfecţiunea; mai simbolizează cunoaşterea; Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit„ III, p. 66-69; Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri,
voi. II, Ed. Saeculum I.O„ Bucureşti, 2002, p. 327-328.
26
Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în
mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însenm al puterii suverane, atribut al
suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti,
în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127.
braţele de fonnă concavă 28 ). Sub scut este gravat anul 1862. În exergă ,
29
mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PREFECTURA JUDEŢULUI

BUZEU 30 , (foto. l ).
B. Vechea stemă a judeţului Buzău îmbinată cu stema unită a
Principatelor Române se află în emblema unnătoarelor două matrice.
II. Matrice sigilară rotundă (31 mm), din alamă, gravată în excizie,
având în câmp un scut de tip francez modem, despicat, încărcat în cartierul din
dreapta, cu acvila cruciată, cu capul conturnat şi stând cu picioarele pe un băţ
alezat şi poziţionat în fascie, iar în cel din stânga cu capul de zimbru cu stea
între c~amele-i. orie_ntate ~Ere exterior şi _poziţionate cel drey~ în _b~ndă ş~
31
respectiv, cel stang m bara -. Scutul este timbrat de o coroana mch1sa, cu toca
purpurie 33 , compusă dintr-un cerc împodobit cu hermină , surmontat de două
34
arce de cerc perlate, care se termină în partea de sus cu un glob crucifer, cu

cruce latină. Sub scut, pe o câmpie, vechea stemă a judeţului Buzău: o pasăre
stând în fata unei biserici. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior,
35
legenda: *ROMÂNIA* PREFECTURA// DISTRICT(u/ui) BUZEU •
Vechea stemă a judeţului Buzău a apărut, alături de alte 16 steme ale
judeţelor din Ţara Românească, pentru prima oară, pe sigiliul imprimat în
27
Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, în Analecta Catholica, IV, 2008, Chişinău,
2010, p. 110, fig. 37.
28
Claude Wenzler, Le guide de /'heraldique. Histoire, analyse et lecture des blasons, Editions
Ouest-France, Edilarge SA, Rennes, 2002, p. 187, fig. 338, 339, 340.
Exergă= spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe
29
cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul legendei; Dicfionar al
ştiinfelor speciale, p. 111.
30
Arhivele Naţionale Centrale, col. Matrice sigilare, nr. 1945.
31
Banda = piesa onorabilă a scutului realizată prin trasarea a două diagonale din colţul drept
superior spre colţul stâng inferior, formând o făşie ce este reprezentată în alt smalţ decât
câmpul. Conform cerinţelor artei heraldice, banda trebuie să ocupe circa Vi din lăţimea
scutului; Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 52.
32
Bara = piesa onorabilă a scutului alcătuită prin trasarea a două diagonale ce unesc colţul
stâng superior cu colţul drept inferior, obţinându-se o făşie ce este reprezentată în alt smalţ
decât câmpul. Confonn normelor heraldice ea trebuie să ocupe Vi din suprafaţa scutului;
Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 52-53.
33
Purpura este o substanţă colorantă roşie-violacee, extrasă din secreţia glandulară a unor
moluşte gasteropode (Murex tenuispina). În Antichitate, purpura era foarte rară şi preţuită (din
opt mii de moluşte se obţinea un gram de purpură). Astăzi este produsă prin sinteză chimică;
Paola Rapelli, Simboluri ale puterii şi mari dinastii, Monitorul Oficial, 2009, p. 48.
34
Hermină = blană utilizată în alcătuirea stemelor, în special la căptuşirea pavilioanelor şi
mantourilor. Este reprezentată convenţional printr-o suprafaţă albă semănată cu codiţe negre.
Este blana folosită de obicei la reprezentarea armelor de stat. Simbolizează măreţie,
suveranitate; Dic(ionar al ştiin(elor speciale, p. 131.
35
chinovar pe porunca domnului Nicolae Caragea din 1782 septembrie 13 către

ispravnicii de Dâmboviţa, ca să aleagă hotarele moşiei Aninoasa 36 , (foto 2).
III. Matrice sigilară rotundă (36 mm), din alamă, gravată în excizie,
având în câmp un scut de tip francez modern, despicat, încărcat în cartierul din
dreapta, cu acvila cruciată, cu capul conturnat şi stând cu picioarele pe un băţ
alezat şi poziţionat în fascie, iar în cel din stânga cu capul de zimbru cu stea
între coarne. Scutul este timbrat de o coroană închisă, cu tocă purpurie,
compusă dintr-un cerc împodobit cu hermină, surmontat de două arce de cerc
perlate, care se termină în partea de sus cu un glob crucifer, cu cruce labată (cu
braţele triunghiulare). Sub scut, pe o câmpie, o pasăre stând în faţa unei
biserici. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: *
ROMÂNIA * PREFECTURA// DISTRICT(u/ui) BUZEU 37 , (foto 3).
C. Stema României din 1867 38 , pe care o redăm mai jos aşa cum a fost
descrisă în legea de la acea vreme, apare, cu mici modificări, în câmpul sigilar
al ultimei piese.
36
Arhivele Naţionale Centrale, Mitropolia Ţării Româneşti, XXXIV/22; Maria Dogaru,
Sigiliile cancelariei domneşti a Ţării Româneşti între anii 1715-1821, în Revista Arhivelor,
XL VII, voi. XXXII, 1970, nr. 2, p. 412, fig. 36; Eadem, Conservarea stemelor judefene în
sigiliile domneşti, în Revista Arhivelor, L, voi. XXXV, 1973, nr. 2, p. 296, fig. I; Eadem,
Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 88-90, fig. 63; Eadem, Matrice sigilare provenind din Oltenia conservate în
colec/ia Direc/iei Generale a Arhivelor Statului, în Arhivele Olteniei, serie nouă, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1981, p. 90, fig. I; Dan Cemovodeanu, Ioan N. Mănescu, Noile
steme ale jude/efor şi municipiilor din Republica Socialistă România. Studiu asupra dezvoltării
istorice a heraldicii districtuale şi municipale româneşti, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului, Bucureşti, 1974, p. 14, fig. 19; Dan Cemovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în
România, p. 444-445, CXIX, 1; Dicfionar al ştiin/elor speciale, p. 216, fig. 46 b; Laurenţiu
Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit„ p. 150, I 84, fig. 252.
37
38
Promulgată prin Legea pentru fixarea şi stabilirea armelor României, publicată în
Monitorul, jurnal oficial al României, no. 75 din 2/14 aprilie 1867, p. 450-452; Supliment
Monitorul Oficial no. 75, p. 453-454; ibidem, no. 77 din 5/17 aprilie 1867, p. 467; vezi şi
Ştefan D. Grecianu, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armerielor oficiale cu
planşe şi vocabular, Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1900, p. 11-16, 44-45;
P.V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee. Cercetare critică pe terenul
istorii (cu numeroase figuri în culori), Stabiliment de arte grafice „Universala", Bucureşti,
1903, p. 95-IOO; Constantin Moisil, Stema României. Originea şi evo/ufia ei istorică şi
heraldică, Bucureşti, 1931 (extras din Boabe de grâu, II, 1931, nr. 2, p. 65-85), p. 18-19; idem,
Stema României, în Enciclopedia României, voi. I, 1938, p. 69; Dan Cemovodeanu, Ştiin/a şi
arta heraldică în România, p. 159-160; idem, Evolu/ia armeriilor Ţărilor Române de la
apari/ia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII-XX), traducere din limba franceză Livia Sîrbu,
Muzeul Brăilei, Ed. Istros, Brăila, 2005, p. 402-406; Maria Dogaru, Colec/iile de matrice
sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984, p. 46; Eadem, Stemele României moderne, în
Magazin Istoric, 1993, p. 3-5; Eadem, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 61; Cristache
Art. 1. Armele României se fixează după cum urmează:

Art. 2. Scutul are forma unui pătrat lung. Partea interioară rotunjită la
ambele unghiuri şi terminată la mijlocul bazei printr-un vârf. Scutul se împarte
în 4 secţiuni, prin două linii încrucişate în mijloc. În secţiunea din dreapta de
sus, pe albastru, în cea din stânga de jos, pe galben, figurează acvila română cu
capul spre aripa stângă şi cu o cruce de aur în gură, simbolul Ţării Româneşti.
În secţiunea din stânga de sus, pe albastru, şi în cea din dreapta în jos,
pe roşu, figurează capul de bour cu o stea între coarne, simbolul Moldovei. În
ambele secţiuni superioare ale scutului, în stânga şi în dreapta liniei
despărţitoare, figurează soarele şi luna. Pe scut va fi coroana regală.
Art. 3. În mijlocul scutului României figurează scutul M. S.
Domnitorului, scartelat, având secţiunea de sus din dreapta şi cea de jos din
stânga în alb (argint), iar cea din stânga de sus şi cea din dreapta de jos în
negru. Scutul are drept suporţi în stânga un leu, iar în dreapta o femeie în
costumul femeilor dace, care ţine în mâna stângă arma Dacilor, numită arpi.
Art. 4. Pe suport este aşezată o eşarfă albastră pe care este scrisă deviza
familiei Hohenzollern: „Nihil sine Deo".
Art. 5. Pavilionul este de culoare roşie (powpre), căptuşit cu hermină,
având deasupra coroana regală.
IV. Matrice sigilară rotundă (42 mm), din alamă, gravată în excizie,
având în emblemă un scut francez modern, scartelat, încărcat în cartierul 1 cu
acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi
orientate în jos, flancată 39 în partea stângă superioară de soare 40 , în 2 cu capul
de bour41 cu stea deasupra coarnelor, flancat în partea dreaptă superioară de
semilună , în 3 cu capul de bour cu stea deasupra coarnelor, în 4 cu acvila
42
Gheorghe, Maria Dogaru, Simbolurile naţionale ale României, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003, p.
123-128; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Matrice sigilare apar(inând Ministerului de Interne şi
unor structuri poli(ieneşti (1831-1931), Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2012, p.
33.
39
Flancat = termen ce indică poziţia paralelă cu laturile scutului a unor mobile; Dicfionar
al ştiinfelor speciale, p. 119.
40
Soarele = astru reprezentat cu o faţă umană, înconjurat de 12 sau 16 raze, alternând cele
drepte cu cele ondulate; este simbolul luminii, al bogăţiei şi al abundenţei. El este de asemenea
desemnat ca emblemă a divinităţii. În iconografia creştină, indică adevărul; Cte Alph. O'Kelly
de Galway, op. cit., p. 424.
41
Bour= purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului); Jean-Paul Clebert, op.
cit., p. 294-306.
42
Lună = figură naturală, din categoria aştrilor, reprezentată conform regulilor heraldice,
printr-un disc de argint cu figură umană. În heraldica românească acest astru este, de obicei,
înfăţişat sub fonnă de crai nou (semilună) figurat. Poziţia obişnuită a semilunii este culcată la
orizontal, cu coamele în sus; când este redată orizontal cu coamele în jos se blazonează
răsturnată; când este înfăţişată vertical cu coamele îndreptate spre flancul drept se defineşte
cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în

jos. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut polonez, dreptunghiular,
cu marginea superioară şi cea inferioară în acolade orientate cu vârful în sus,
respectiv, în jos, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint 43 , în 2 şi 3 negru 44 •
Scutul mare, aşezat cu vârful pe două arabescuri , timbrat de o coroană
45
închisă, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase,

surmontat de opt cruciuliţe (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle,
din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle, aplatizate la orizontală în
partea de sus, care se reunesc în partea superioară şi se termină la mijloc
printr-un glob crucifer, cu cruce labată (cu braţele de formă concavă), are ca
tenanţi: la dextra o femeie îmbrăcată cu veşminte lungi, stând cu picioarele pe
46
un arabesc, ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal şi pe cea stângă
pe margmea. . 1a senestra47 un 1eopard l"10nat48 , stan
de sus a scutu1m,. iar ~ d cu
piciorul stâng posterior pe un arabesc, cu cel drept sprijină partea de jos a
scutului, ţinând cu laba stângă anterioară scutul de flancul stâng, pătrunzând în
dreptul liniei orizontale despărţitoare, iar pe cea dreaptă pe marginea de sus a
scutului. Sub scut, deviza 49 „NIHIL SINE DE0" 50 (NIMIC FĂRĂ
semilună întoarsă; iar când este în poz1ţ1e verticală, cu coamele spre stânga, se descrie
contumată. Simbolizează veşnicie, nemurire, strălucire; Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 159.
43
Argint = metal utilizat în alcătuirea stemelor, reprezentat convenţional prin câmp alb,
respectiv suprafaţă liberă. Simbolizează puritate, nevinovăţie, sinceritate; H. Gourdon de
Genouillac, op. cit., p. 16-17.
44
Negru= culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale
suprapuse pe linii orizontale. Semnifică ştiinţă, modestie, durere, prudenţă; Dicfionar al
ştiinfelor speciale, p. 173.
45
Arabescul = poate fi pus în legătură cu pânza de păianjen şi, de asemenea, cu labirintul,
al cărui itinerar complex are menirea să conducă de la periferie spre centrul local
(simbolul centrului invizibil al fiinţei); Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., 1, p. 121-
122.
46
Dextra = termen prin care se indică poziţia unei mobile în scut, la dreapta; în heraldică
poziţia dreapta-stânga este inversă decât în accepţiunea curentă; Dicfionar al ştiinfelor
speciale, p. 100.
47
Senestru = termen indicând poziţia spre stânga. În heraldică, noţiunea de stânga-dreapta se
referă la poziţia scutului, nu la cea a privitorului, deci invers decât în accepţiunea obişnuită;
Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 212.
48
„
Leopard ]ionat = leopard rampant, adică ridicat pe labele inferioare şi are capul văzut din
a
faţă; G. de L. T •• Dictionnaire heraldique, contenant tout ce qui a raport la science du
blazon, avec I' explication des termes; leurs etymologies, & Ies exemples necessaires pour leur
intelligence, suivi des Ordres de Chevaleries dans le Royaume et de l'Ordre de Malthe, Paris,
Chez Lacombe, MDCCLXXIV, p. 20.
49
Deviza = inscripţie conţinând o maximă morală, o exclamaţie, o formulă de credinţă, un
angajament; Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 100.
50
Maria Dogaru, Din heraldica României, p. 73.
DUMNEZEU). Întreaga compoziţie este inclusă sub un pavilion 51 , căptuşit cu

hermină, dotat cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o coroană
închisă asemănătoare cu cea care timbrează scutul, dar de dimensiuni mai mari
decât aceasta. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: x
ROMÂNIA x PREFECTURA DISTRICT(u/ui). BUZEU 52 , (foto. 4).
MATRICES SIGILLAIRES APARTENANT A LA PREFECTURE

DU DEPARTEMENT BUZĂU (1862-1872)
Resume
Dans l'etude Matrices sig;//aires appartenant a la Pr~fecture du

departement Buzău (1862-1872), l'auteur presente quatre pieces qui
proviennent des Archives Nationales Centrales de Bucarest, de la collection
„Matrices sigillaires". Ces matrices sigillaires â l'aide desquelles on imprime le
sceau sur Ies documents, ont des formes rondes, sont confectionnees en laiton,
sont gravees en excision, ont des dimensions variables et ont sur leur embleme
Ies armoiries unies des Principautes Roumaines, Ies annoiries unies des
Principautes Roumaines reunies aux armoiries du departement Buzău et Ies
armoiries de la Roumanie de 1867. On analyse !'embleme des ces matrices
sigillaires concemant: l'ecu, Ies emaux (Ies metaux et Ies couleurs usites dans la
science du blason), Ies meubles, Ies couronnes qui timbrent l'ecu et le pavillion,
le globe croisete.
51
Pavilion= ornament exterior al scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară
cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din
fir de aur. Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele.
Uneori acesta este reprezentat chiar şi în armele de stat, fără baldachin, semnificaţia păstrându
se totuşi; Dicfionar al ştiinfelor speciale, p. 183.
52
foto. 1.
foto. 2.
280 L. Şt. Szemk:ovics
foto. 3.
foto. 4.
MEDALII EMISE DE ORGANIZA ŢII RÂMNICENE
(1994-2012)
Marius NECULAE
După 1990, reluându-se tradiţia interbelică, o serie de organizaţii ca

Primăria, dar şi instituţii şi asociaţii râmnicene, au demarat şi susţinut acţiuni
privind comemorarea evenimentelor din trecut, de cinstire a unor personalităţi
marcante. Aceste acţiuni s-au concretizat prin organizarea de evenimente
culturale, dezvelirea de statui, monumente şi plăci comemorative, emiterea de
medalii, plachete, cărţi poştale şi insigne.
Astfel, în perioada 1994-2012, au fost emise cinci medalii comemorative,
primele trei turnate la Monetăria Statului, gravor fiind Constantin Dumitrescu 1,
următoarele două făcând parte din opera sculptorului albaiulian Romi Adam 2 •
Medalia aniversară 555 de ani de la prima atestare documentară a

Râmnicului Sărat (foto. 1)
A fost emisă în decembrie 1994, cu prilejul declarării Râmnicului Sărat

municipiu3 , ocazie pentru organizarea unor manifestări complexe, fiind
dezvelită şi o placă din marmură pe peretele Primăriei 4 , în acelaşi an
5
sărbătorindu-se şi 555 de ani de la atestarea documentară a localităţii .
Datare : 1994
Diametru: 6 cm
Născut în 1950 la Bucureşti, angajat al Monetăriei Statului, unde a realizat grafică de medalii,
1
a primelor monede româneşti de după 1989 şi probe monetare, unele bimetalice.

2
Născut în 1945 la Balomiru de Câmp, jud. Alba, profesor la catedra de sculptură a Liceului
de Artă din Alba-Iulia ( 1968-2009), realizator de busturi şi medalii dedicate unor personalităţi
ca Avram Iancu, Grigore Vieru, Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, conform Autobiografiei
din 16.09.2013, mss. Mulţumim şi pe această cale domnului Ştefan D. Popa, Vicepreşedinte al
Ligii Culturale, pentru informaţiile cu care a sprijinit acest demers.
3
Lege nr. 104128 noiembrie 1994, privind declararea ca municipii a unor oraşe, publicată în
Monitorul Oficial , nr. 328/ 28 noiembrie 1994.
4
Marius Neculae, Râmnicu Sărat - Opere de for public, monumente şi plăci comemorative,
Ed. Editgraph, Buzău, 2013, p. 33.
5
B.P. Haşdeu, Arhiva istorică a României, Bucureşti, 1865, p. 84-85: Atestat documentar la 8
septembrie 1439, printr-un hrisov emis de Vlad Dracul.
282 M. Neculae
Material: tombac (cat. finisare: patinată)

Gravor: Constantin Dumitrescu
Emitent: Primăria Râmnicu Sărat
Av.: în câmp stema fostului judeţ Râmnicu Sărat 6 : un scut cu un cal
ridicat pe picioarele din spate, spre stânga, deasupra coroana cu cinci turnuri,
scutul încadrat de datele 1439 - 1994, frunze de stejar (st.) şi laur (dr.), sus
legenda semicirculară: 21DECEMBRIE1994-DECLARAT MUNICIPlU.
Rv.: în câmp clădirea Primăriei, la bază PRIMĂRIA, dedesubt motiv
vegetal, deasupra RÂMNICU - SĂRAT, de jur-împrejur: 555 DE ANI DE
ATESTARE DOCUMENTARĂ· MCDXXXIX - MCMXCIV Pe margine, cu
litere de dimensiuni mici(~): C. D. 1994 -B şi un spic.
Medalia aniversară 160 de ani În slujba sănătăţii (foto. 2)
Emisă de către Spitalul Municipal la aniversarea a 160 de ani de

existenţă, cu element central bustul serdarului Alecu Badat care a lăsat, prin
7
testamentul din 1833, pe lângă alte generoase donaţii, o parte din avere pentru
înfiinţarea şi întreţinerea unui spital: „Las şi hotărăsc ca de apururea şi În
toată vremea să se ţie spitalul pentru bolnavi, oameni neputincioşi, săraci şi
străini, cari vor năzui căutând ajutor şi cari vor petrece spre dobândirea
sănătăfii lor, fn odăile de pe lângă biserică ce le-am zidit pentru asemenea
fntrbuinţare, după cum am pomenit mai sus, căutafi fiind cu doctor adins
alcătuit şi tocmit prin plată de leafă, cu doctorii, aşternutul şi oricâte altelevor
cere trebuinfă după orânduirea spitalicească, fără a se lua dela dânşii vreo
6
Dan Cernovodeanu, Ştiinfa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977,p.187,461.
În Constantin Atanasiu, Paul Nicolescu, 1933 Almanahul Râmnicului Sărat, Institutul de
7
Arte Grafice, Bucureşti, 1933, p. 62- 63, Alecu Bagdat apare cu titlul de biv-vei serdar (biv =
fost; serdar =I. Comandant de oaste, mai ales de călărime, în Ţara Românească şi Moldova,
sec. XVll-XVIll; 2. Boier de rang mijlociu, sec XVIll-XlX). Pe plăcile din marmură de pe
soclul statuii lui Bagdat apare titlul de paharnic (titlu dat boierului de la curtea domnilor
români care avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl
servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este
otrăvită), conform Marius Neculae, op. cit. p. I O. Tot paharnic apare şi în G. Lahovari, C.
Brătianu, G. Tocilescu, Marele dicfionar geografic al Rom1î1iei, voi. V, Socec & Co, Bucureşti,
1902, p. 244, iar Catagrafia din 1829 îl pomeneşte ca ispravnic (dregător care conducea, ca
reprezentant al domnului, un judeţ sau un ţinut) şi mare serdar, conform Valeriu Nicolescu,
Gh. Petcu, Buzău-Râmnicu Sărat, oameni de ieri, oameni de a:::i, Ed. Alpha MDN, Buzău,
1999, p. 91; în Analele Parlamentare ale României, tom li, 1832-1833 (ed.1892). p. 173, apud
Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet, Un coif de Ţară Românească - Jude/ul Slam Râmnic,
voi. I, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2008, 260 - apare ca serdar . Definiţii conform - Academia
Română, Dicfionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
Medalii emise de organizaţii râmnicene ... 283
plată sub nici un fel de cuvânt şi pricină''... . Prin această donaţie a fost
8
înfiinţat un spital, care a funcţionat cu întreruperi până în 193 7, când imobilul

a fost transformat în azil de bătrâni, secţiile Spitalului Bagdat fiind transferate
în totalitate la Spitalul Judeţean (înfiinţat în 1862) 9 .
Datare: 1994
Diametru: 6 cm
Emitent: Spitalul Râmnicu Sărat
Av. : în câmp bustul serdarului Alecu Bagdat, din faţă, cu privirea uşor
spre dreapta, de jur-împrejur legenda circulară dublă, cea exterioară plecând de
la un simbol ce reprezintă o floare cu patru petale (sus): „ ... LAS • Sf •
HOTARASC • CA • DE • APVRVREA • Sf• JN•TOATA•
VREMEA•SA•SE•TJE•SPITALVL•PENTRV• BONLAVI... ''/ PAHARNICVL•
ALECV BA GDA T - BIV-VEL SEDAR •B• şi un spic. Sub bust, cu litere
majuscule de dimensiuni mici : C. DUMITRESCU.
R v. : în câmp clădirea Spitalului, dedesubt motiv vegetal, deasupra I 60
DE ANI I IN SLVJBA SANATATIJ, de jur-împrejur: SPITALVL RAMNICV-
SARAT (sus) MCDCCCXXXIV- MCMXCIV. Pe margine, cu litere majuscule de
dimensiuni mici(~): C. D. 1994 şi SPONSOR•FERMIT(~).
Medalia aniversară Centenarul Şcolii nr. 5, Râmnicu Sărat (foto. 3)
În anul 1995 s-au împlinit 100 de ani de la darea în folosinţă a localului

principal al Şcolii cu clasele I-VIII, nr. 5 (azi Vasile Cristoforeanu), prilej cu
care a fost emisă medalia aniversară descrisă mai jos. Actuala instituţie este
urmaşa directă a Şcolii primare de băieţi nr. 2, înfiinţată în 1872 (a funcţionat
în încăperile fostei mânăstiri - azi Muzeul Municipal), în 1895 mutându-se în
localul propriu de pe strada Cuza-Vodă 10 , ridicat pe timpul mandatului lui
Vasile Cristoforeanu (1859-1896, primar 1892-1895), al doilea părinte al
urbei, considerat edilul care a început modernizarea oraşului prin lucrările
edilitare, înfiinţarea serviciului sanitar şi mai ales prin alimentarea oraşului cu
apă potabilă , tată al interpretei lirice Florica Cristoforeanu.
11
Datare: 1995
8
Constantin Atanasiu, Paul Nicolescu, op. cit. , p. 63.
9
Valeriu Nicolescu, Un coif de Ţară Românească -Jude/ul Stam Râmnic, voi. V, Ed.
Editgraph, Buzău, 2013, p. 281-289.
10
Valeriu Nicolescu, Un coif de Ţară Românească -Jude/ul Stam Râmnic, voi. IV, Ed.
Editgraph, Buzău, 2011, p. 234-235.
11
Constantin Atanasiu, Paul Nicolescu, op. cit. , p. 39.
284 M. Neculae
Diametru: 6 cm
Emitent: Şcoala nr. 5, Râmnicu Sărat
Av: în câmp bustul lui Vasile Cristoforeanu, din faţă, cu privirea uşor
spre dreapta, de jur-împrejur legenda circulară: • VASILE CRISTOFOREANU
- FONDATORUL ŞCOLII• PRIMAR 1892-1895. Sub bust, cu litere majuscule
de dimensiuni mici: C. DUMITRESCU, B şi un spic.
Rv. : în câmp clădirea Şcolii nr. 5, dedesubt motiv vegetal,
CENTENAR, de jur-împrejur: •ŞCOALA CU CLASELE V-VIII No 5
RÂMNICU-SĂRAT• MCDCCCXCV- MCMXCV. Pe margine, cu litere de
dimensiuni mici(~): C. D. 1995.
Medalia jubiliară 1900 de ani de la Dacia la România (foto. 4)
Emisă în anul 2006, pentru comemorarea împlinirii a 1900 de ani de la

cucerirea Daciei de către Traian, prilej cu care municipalitatea şi Liga pentru
Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni au organizat dezvelirea unei
plăci din bronz, montată la Muzeul Municipal, pe faţada Casei Domneşti
(Primăverii nr. 4) 12 • De menţionat că Liga Culturală a impus organizarea de
manifestări de comemorare a 1800 de ani de la acest eveniment şi în 1906,
acţiuni conjugate cu jubileul lui Carol I • Placa memorială, medalia jubiliară
13
(însoţită de o diplomă), trofeul şi insigna evenimentului au fost realizate la

Combinatul Fondului Plastic 14 .
Datare: 2006
Diametru: 9 cm
Material: bronz (cat. finisare: patinată)
Gravor: Romi Adam
Emitent: Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni
A v: în câmp, în relief, profilul împăratului Traian, din faţă, privind spre
dreapta (stânga) şi cel al regelui Decebal, din profil, spre stânga (dreapta),
despărţite de stindardul dacic, de jur-împrejur legenda: 1900 DE ANI (sus) DE
LA DACIA LA ROMÂNIA (jos).
Rv: în câmp: 106-200611900 DE ANII de la I fncheierea războaielor/
DACO-ROMANEI moment decisiv fn/ constituirea/ NEAMULUI ROMÂNESC.
12
Marius Neculae, op. cit. p. 35-36.
13
Victor Crăciun, Dacia-Roma-România, Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor de
Pretutindeni. 2006, p. 127.
14
Ibidem, p. 130.
Medalii emise de organizaţii râmnicene ... 285
Legenda circulară LIGA CULTURALĂ PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR

DE PRETUTINDENI.
Medalia comemorativă 200 de ani de la primul rapt al Basarabiei (foto. 5)
În anul 2012, Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor de

Pretutindeni, filiala Râmnicu Sărat a emis o medalie - aplică, din lut ars, pentru
a comemora împlinirea a 200 de ani de la pierderea Basarabiei, în urma
Tratatului de la Bucureşti ( 16/28 mai 1812), consecinţă a războiului ruso-turc
(1806-1812). Deşi ţarul Alexandru I a promis în 1806 că această trimitere a
oştilor noastre nu numai că nu este Întovărăşită cu nicio necuviintă, de răsboiu
străin, dar Încă are temeiu de a Întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi
ale voastre 15 , în 1812, prin art. IV al Tratatului de Pace de la Bucureşti a fost
răpit Moldovei întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru 16 , regiune în care se
găseau 17 oraşe şi 693 de sate 17 , cu o populaţie în 1817 de 482 630 locuitori,
din care 86% români 18 , un teritoriu care şi acum se află în afara graniţelor
naţionale.
Prezenţa
aici a chipului poetului Mihai Eminescu îşi are justificarea prin
poziţiile acestuia în problematica Basarabiei, mai ales în perioada cât a fost
redactor la Timpul (1877-1883) : Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu.
Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al
păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia. Napoleon era
asupra intrării În Rusia şi trupele ruseşti se Întorceau În marş forţat, În ruptul
capului, luândfaşa pământului românesc pe tălpile lor .
19
Datare: 2012
Diametru: 14 cm
Material: argilă
Gravor: Romi Adam
Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturza, Dimitrie C. Sturza, Acte şi documente relative la

15
istoria renascerei României , voi. I, Bucureşti, 1888, p. 292-293: text Manifestul farului
Alexandru I către divanele Moldovei şi Valahiei.
16
Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, p.
178; G. Petrescu, D. A. Sturza, D. C. Sturza, op. cit., p. 296-302: text Tratatul ruso-turc de
la Bucureşti (lb. fr.).
17
Academia Română, Istoria românilor, voi. VI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 710.
18
Ibidem, p. 714.
19
Timpul, din 25 ianuarie 1878, în Mihai Eminescu, Opere, voi. X, Ed. Academiei, Bucureşti,
1989, p. 40-41, dar şi articolele de la paginile 42 şi 46.
286 M. Neculae
Emitent: Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni, filiala

Râmnicu Sărat
A v: în câmp, în relief, bustul poetului Mihai Eminescu, din faţă, cu
privirea uşor spre stânga, la stânga bustului este inscripţionată semnătura
poetului. Legenda circulară MIHAI EMINESCU (st.) I850-1889 (dr.). Pe
marginea bustului, jos, dreapta, semnătura cursivă, scris de mână: R Adam.
Rv: în câmp sunt imprimate două cartuşe dreptunghiulare cu
inscripţiile: IANUARIE I 2012 şi 200 DE ANI DE LA I PRIMUL RAPT I AL
BASARARABIEII 1812-2012. Deasupra cartuşelor este o ureche de prindere.
De jur-împrejur legenda circulară: LIGA CULTURALĂ PENTRU UNITATEA
ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI• filiala Rm. Sărat•.
MEDALS ISSUED BY ORGANIZA TIONS

FROM RÂMNICU SĂRAT
(1994-2012)
Abstract
This paper has propose to present five medals issued in Râmnicu Sărat
city between 1994 and 2012. They were issued by public authorities,
institutions and associations to commemorate local and national events like:
first documentary mention of the town, hospital establishment, building of
School no 5, celebration of 1900 years since Dacia was conquered by the
Romans, celebration of 200 years since Basarabia was loss.
287 M. Neculae
foto. la. avers, foto. 1b. revers
foto. 2a. avers foto. 2b. revers

Medalii emise de organizaţii râmnicene„. 288

289 M. Neculae
foto. 5a. avers
foto. 5b. revers

OBICEIURI LEGATE DE MOARTE ŞI ÎNMORMÂNTARE
ÎN ZONA RÂMNICULUI SĂRAT
Roxana VIŞAN
Zona de referinţă a acestui material este cea cuprinsă între satele:

Râmnicelu (Obidiţi - cca. 5 km faţă de Râmnicu Sărat) - Boldu - Balta Albă -
Amara din judeţul Buzău, în apropiere de oraşul Râmnicu Sărat.
Cele mai importante obiceiuri, păstrate în componentele lor de spectacol
mai mult sau mai puţin până azi, sunt cele legate de ciclul familiei şi anume de
momentele importante ale vieţii omului: naşterea, nunta, moartea. Rituri
complicate se observau la nuntă, la botez, precum şi la actul final al părăsirii
lumii acesteia, incluzând vestitele bocete, melopee şi recitative în care se
descriu faptele celui plecat şi durerea celor rămaşi 1 , act asupra căruia mă voi
opri şi eu în materialul de faţă.
Astfel, în ceea ce priveşte înmormântarea, obiceiurile legate de aceasta,
păstrează practici şi credinţe străvechi. Aceste ritualuri populare au fost
adăugate practicilor proprii Bisericii Ortodoxe.
Înainte de moarte, când muribundul simte că sfârşitul îi este aproape, se
obişnuieşte ca, pentru liniştirea sufletului, acesta să cheme pe cunoscuţii (rude,
vecini, prieteni) pe care i-a supărat sau cărora le-a greşit cu ceva pentru a-şi
cere iertare, în ideea că păcatele mărturisite sunt iertate cel puţin pe jumătate.
Liniştea sufletească deplină însă este dată de venirea preotului care după ce îl
spovedeşte, îl împărtăşeşte cu sfintele taine pe muribund, pentru a-i uşura
sufletul şi pentru ca plecarea sau părăsirea trupului de către suflet (care se
spune că e îngrozitoare) să fie făcută mai uşor. De asemenea există credinţa în
popor că în momentul morţii trebuie să fie cineva care să „ţină lumânarea"
persoanei ce urmează să decedeze (sau chiar i se pune lumânarea în mână
persoanei muribunde) lucru care are o semnificaţie aparte, lumânarea aprinsă
sau candela aprinsă reprezentând călăuza sufletului pe drumul de veci - de
unde şi apariţia expresiilor: „a murit fără lumină" ... sau „a prins lumină ... " în
funcţie de perspicacitatea celui care a vegheat asupra muribundului. De altfel,
Valer Sutură, Etnografia poporului român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

1

292 R. Vişan
lumânarea este prezentă la fiecare moment important în viaţa omului, de

fiecare dată însă cu altă semnificaţie: la botez, la nuntă şi la moarte.
În momentele imediat următoare, mortul este scăldat de către rude sau
vecini apropiaţi, cărora li se dau în schimb săpunuri şi prosoape în semn de
mulţumire, şi se spune că dacă aceştia se adresează mortului, vorbindu-i
frumos, rugându-l, acesta le uşurează sarcina de a-l spăla cum se cuvine, astfel
corpul său din rigid devine moale pe parcursul acestui obicei de spălare, care
are o dublă semnificaţie: atât spălarea de păcatele comise în timpul vieţii, cât şi
purificarea, primenirea trupului care a fost doar o carcasă pentru suflet
servindu-i acestuia ca înveliş pe parcursul vieţii şi căruia i se mulţumeşte
aducându-i-se în acest fel un ultim omagiu.
Apoi este îmbrăcat cu hainele cele mai bune (dacă este fată mare,
nemăritată, este îmbrăcată în rochie de mireasă), este legat la barbă şi la
picioare şi i se închid ochii pe care se aşează doi bani. Se spune că în cazul în
care îi rămâne un ochi deschis şi nu se închide orice ar fi, înseamnă că persoana
decedată a dorit să mai vadă pe cineva înainte de a muri şi când acea persoană
va veni la priveghi sau la înmormântare, atunci i se va închide şi ochiul
respectiv. Cana cu ajutorul căreia a fost spălat pe mâini mortul se aşează sub
sicriu şi se sparge la scoaterea din casă a mortului. De asemenea se leagă la
intrarea în casă, deasupra uşii, un prosop şi o cană astfel încât să poată fi
umplută cu apă (cana trebuie să rămână plină cât timp mortul este în casă şi
chiar 40 de zile după - se spune că de acolo bea apă cel care nu mai este şi de
acea nu trebuie să fie lăsată să se golească). Tot la intrarea în casă se pune
doliu (o bucată de pânză neagră) sau un steag negru, pentru a anunţa tuturor
decesul în familia respectivă.
Aşezarea în sicriu a persoanei decedate are de asemenea anumite ritualuri
ce trebuie îndeplinite întocmai. Se aşează în sicriu cu mâinile pe piept şi
alături, tot pe piept, i se pune un „toiag" (o lumânare din ceară curată aşezată
în formă de melc), strict caracteristic acestui eveniment, şi o icoană de
dimensiuni reduse (care, mai apoi, se dă de pomană cuiva). În buzunare i se
pun bani sau bomboane, aceasta fiind „plata" pe care va trebui să o facă
persoana decedată paznicului dintre cele două lumi: a viilor şi a morţilor2 •
De asemenea, i se mai pun în sicriu, pe lângă obiectele necesare (pernă,
orar, etc), şi toate obiectele folosite pentru aranjarea celui decedat (foarfece, ac
cu aţă, unghi eră, pieptene, batistă, etc). În camera în care este aşezat mortul,
dacă există oglindă, aceasta trebuie acoperită, existând credinţa că, altfel,
aceasta prin reflexia mortului în ea, ar putea cumva să reflecte starea de
2
Informaţie aflată de la Anton V. Gheorghe şi Anton Maria, 70 şi 73 de ani, din comuna
Râmnicelu (Obidiţi), jud. Buzău.
Obiceiuri legate de moarte ... 293
moarte şi asupra altei persoane din cameră 3 . O altă superstiţie existentă ar fi

aceea conform căreia pisica trebuie închisă undeva atât timp cât mortul e în
casă, întrucât dacă aceasta trece întâmplător pe sub sicriul mortului, acesta se
va transforma În moroi sau strigoi şi va veni din morfi pentru a-şi „tortura"
fianu·1·1a4.
Sicriul trebuie aşezat astfel încât mortul să fie îndreptat cu picioarele spre
exterior - uşă, adică gata de plecare (de unde şi expresia: a pleca de undeva
doar cu picioarele Înainte). După ce se îndeplinesc cele de mai sus întocmai
sunt aşteptaţi timp de 3 zile vecinii, prietenii, cunoscuţii, şi mai ales rudele, la
priveghi, cu lumânări şi flori (cu număr întotdeauna) care vin pentru a-şi lua
rămas bun de la cel care le-a trecut prin viaţă cândva într-un fel sau altul.
Moartea unui om se vesteşte în sat prin tragerea clopotelor de la biserică cu
bătaie doar într-o singură parte a clopotului „într-o dungă" sau „într-o singură
limbă", în toată perioada până la înmormântare, de trei ori pe zi. Se spune că
sufletul nu părăseşte În aceste zile de priveghi casa şi rudele apropiate şi apoi,
până la 40 de z;fe, Îngerul său păzitor Îi arată iadul şi raiul, toată viaţa sa cu
faptele bune şi rele pe care le-a făcut, şi abia când se Împlinesc cele 40 de zile
sufletul merge la „cele veşnice" unde i s-a hărăzit de către Dumnezeu, în
Junc/ie de via/a pe care a dus-o 5 . În fiecare noapte cât mortul este în casă se
ţine priveghi: oamenii vin şi sunt serviţi cu gustări şi vin sau suc şi povestesc
întâmplări din viaţa celui decedat la care au asistat sau pe care le-au auzit.
Formula de salut este în momentul intrării în casa celui decedat : „Dumnezeu
să-l ierte !",iar răspunsul este acelaşi.
Uneori priveghiul tinde să se transforme în clacă şi întâmplările mai
hazlii stârnesc râsul celor mai tineri din încăpere încât la un moment dat
aproape că nu mai există acea teamă sau sfială faţă de cel decedat sau acea
reţinere faţă de durerea familiei celui decedat. De obicei astfel de lucruri se
întâmplă când cel decedat este mai în vârstă sau a avut o fire mai şugubeaţă
(glumeaţă). De altfel, se spune din bătrâni, că la priveghi nu este bine să plângi,
ci să-ţi aminteşti cu zâmbetul pe buze de cel care nu mai este pentru că s-a dus
Într-o lume mai bună unde se Întâlneşte cu Creatoruf', lucru care îl regăsim în
modul străvechi al dacilor de a întâmpina moartea - cu bucurie - pentru că se
credeau nemuritori şi considerau că prin moarte nu fac altceva decât să treacă
în imortalitate, în veşnicie. Întocmai cum azi există credinţa că sufletul nu trece
în nefiinţă, ci în veşnicie.
Informaţie aflată de la Vlad Lina, 74 ani, sat Amara, comuna Balta Albă, jud. Buzău.
3
4
Ibidem.
Traducere Cristian Spătărelu, Viata după moarte, Ed. Egumeniţa, Galaţi.
5
Informaţie aflată de la Preda Aurica, 59 ani, Râmnicu Sărat, originară din sat Amara, comuna
6
Balta Albă, jud. Buzău.

294 R. Vişan
În tot acest timp rudele pregătesc bucatele pentru pomana din ziua
înmormântării şi fac coliva tradiţională (cu grâu şi nucă). Reţeta pentru colivă
se respectă din bătrâni, Îmbunătăţindu-se pe parcurs odată cu apariţia
mirodeniilor. Astfel, la trei litri de apă se adaugă un kilogram de grâu sau
arpacaş, spălat În trei ape În prealabil. Se lasă la fiert până ce apa scade de
tot. Se adaugă cca. 300 gr. de zahăr, se amestecă şi se lasă pe foc până se
leagă. Când se observă că nu mai e zeamă deloc şi s-a Închegat, se ia de pe foc
şi se lasă la răcit. De menţionat că vasul În care se face coliva trebuie să fie de
aramă sau zinc, ori cu fund dublu, (de obicei se foloseşte un ceaon - ceaun),
vas care este folosit numai pentru colivă. Când s-a răcit grâul se adaugă nuca
pisată şi tăiată, se amestecă şi se adaugă, după preferinţă, „miroasele" sau
mirodeniile: vanilie, rom, scorţişoară. Apoi, se aşează pe f01furie sau platou,
se Îmbracă În nucă pisată sau biscuiţi raşi şi În mijloc se face o cruce din
zahăr praf sau din nucă . Mai nou, influenţaţi de obiceiurile de la oraş, ţăranii
7
au început să orneze coliva cu fel de fel de bomboane, unii chiar devenind

experţi în ornarea colivelor cu diferite icoane din praf de bomboane de diferite
culori astfel încât să redea întocmai chipul şi veştmântul din icoana respectivă.
Deşi biserica nu consideră această ornare a colivelor ca fiind adecvată
obiceiurilor creştine, aceasta a devenit tot mai populară şi se realizează în tot
mai multe sate.
În ziua înmormântării preotul oficiază slujbe, una dintre ele fiind „citirea
stâlpilor" , când se spune că mortul „se schimbă la faţă" - devine pământiu sau
este „dăruit pământului". Pe parcursul drumului până la biserică şi apoi la
cimitir acesta este însoţit de rude, prieteni şi vecini, într-un cortegiu, iar la
fiecare răscruce de drumuri se obişnuieşte să se citească rugăciuni de către
preot şi rudele să arunce cu bani (de obicei, monede) şi bomboane, iar
participanţii sau cei care sunt întâmplător acolo adună aceşti bani şi bomboane
despre care se spune că au puterea magică de a alunga frica sau spaima.
Trebuie amintit că, pe lângă plânsul rudelor apropiate, în unele sate se
obişnuieşte plata unor „bocitoare de profesie" care transformă bocetele în
adevărate poveşti despre viaţa celui decedat şi despre suferinţa rudelor
apropiate. La groapă se mai ţine o slujbă, sicriul este aşezat jos, se toarnă vin şi
ulei de către preot peste mort, sunt dezlegate legăturile de la picioare (acestea
trebuie aşezate tot în sicriu întrucât există credinţa din bătrâni că această
legătură ar avea puteri magice pe care o vrăjitoare iscusită ar putea să le
folosească În scopuri rele În farmecele pe care le-ar putea face unei
persoanel Se presară pământ de către rudele apropiate şi apoi se închide
7
Ibidem.
8
Informaţie obţinută de la Vlad Anica, 65 ani, sat Amara, comuna Balta Albă, jud. Buzău.
Obiceiuri legate de moarte ... 295
coşciugul şi se lasă uşor

pe funii în groapă. Peste groapă se dă iarăşi de
pomană, iar găina dată peste groapă are o semnificaţie aparte întrucât
reprezintă deschiderea drumului prin cealaltă lume, aceasta fiindu-i călăuză
sufletului până la poarta raiului.
Crucea de lemn este aşezată la capul mormântului şi acesta este tămâiat
timp de 40 de zile de către o femeie plătită pentru asta. Tot în această perioadă
se cară apa - tot de către o femeie plătită care duce apă unei persoane mai
neputincioase în toată această perioadă. După înmormântare se fac pomeni : la
trei zile, la nouă zile, la 40 de zile, pomenirea de ridicarea Panaghiei, de
jumătate de an, de an, purtarea colacilor sau capetelor, etc. Se dau de pomană
haine, farfurii cu mâncare, lumânări, covrigi sau „casa", când se face o pomană
mai complexă (se dau obiecte: pat, scaun, paturi, perne şi alte obiecte de strictă
necesitate). Celor care se sinucid nu li se fac slujbe cu preoţi, nu se îngroapă în
cimitir şi nu li se face pomană timp de 7 ani.
Mai există zile speciale de pomenire a morţilor: „Moşii de vară", „Moşii
de iarnă", în sâmbetele din Postul mare, Joia mare, etc. În satul Amara, comuna
Balta Albă există un obicei conform căruia înaintea fiecărei pomeni, în seara de
dinaintea zilei în care se face pomană se împart aşa-zisele călăhii sau călăvii.
Acestea sunt de fapt nişte colaci pe care nu-i poate face decât o femeie vădană
(fără bărbat) curată. După ce sunt copţi, colacii sunt scoşi din cuptor şi aşa
calzi sunt daţi prin zahăr şi stropiţi cu vin roşu, apoi se împart oamenilor în
sat. Semnifica/ia este de fapt înainte-vestirea pomenirii sufletului plecat şi,
odată cu aceasta, invitarea oamenilor la pomana de a doua zi 9 . În satul Amara,
femeia care face aceste călăhii este căpităreasa satului, adică aceea care face şi
capetele (un fel de colaci copţi) pentru pomana în care se poartă capetele şi
care face totodată şi prescurile pentru biserică.
Se observă o preocupare constantă a oamenilor de la ţară, în special a
bătrânilor, pentru procurarea celor de trebuinţă pentru momentul morţii, încă de
când aceştia sunt în viaţă şi sănătoşi. Unii îşi pregătesc şi îşi procură din timpul
vieţii sicriul, crucea, hainele de înmormântare, locul de veci, lucrurile care se
vor da de pomană, totul pentru a uşura cât mai mult pe cei lăsaţi în urma lor
pentru care durerea e şi aşa destul de mare. Ba chiar unii merg până acolo încât
dau de pomană pentru ei înşişi în timpul vieţii mâncare sau obiecte.
Se observă pe parcursul întregii lucrări apariţia unor obiecte care sunt
comune tuturor evenimentelor importante în viaţa unui om, naşterea (botezul),
nunta şi moartea: lumânarea, oglinda, zahărul sau bomboanele - ceva dulce,
Informaţie aflată de la Preda Aurica, 59 ani, Râmnicu Sărat, originară din sat Amara, comuna
9
Balta Albă, jud. Buzău.

296 R. Vişan
colacul copt; însă de fiecare dată, fiecare dintre obiectele amintite au o altă
întrebuinţare şi o altă semnificaţie.
DEATH ANO BURIAL RITES IN THE ZONE

OF RÂMNICU SĂRAT
Abstract
ln this work are presented folk customs related to „huria!" from Buzau
ethnographic zone, across localities Ramnicelu - Boldu - Balta Alba - Amara.
This work is part of the achieved objectives in field research conducted by
curator Roxana Visan during 1995 - 1997 in the mentioned zone. lt is
evidenced bere a link between the three major events in human life: birth
(baptism), marriage and death by specifying the common elements that appear
in all three events, but the presentation and their significance are done only in
the case of the last event in the life of a human being, which is the of a person.
SCOARŢE ROMÂNEŞTI FĂCUTE DE MEŞTERI POPULARI
ANONIMI DIN ZONA BUZĂULUI CE FAC PARTE DIN COLECŢIA
DE ETNOGRAFIE A MUZEULUI JUDEŢEAN BUZĂU
Dr. Rodica Viorica GHEORGHE-TACHE
Lucrarea de faţă reuneşte mai multe scoarţe româneşti făcute de meşteri

populari anonimi din zona Buzăului ce fac parte din colecţia de etnografie a
Muzeului Judeţean Buzău.
S-a ales această temă pentru că Muzeul Judeţean Buzău deţine cea mai
importantă colecţie de patrimoniu din ţară în ceea ce priveşte tapiseria
contemporană românească iar la baza acesteia, ca izvor de inspiraţie ştim bine
că este scoarţa românească făcută de meşteri populari.
Se urmăreşte un anumit traseu, un anumit fir conducător pentru a
surprinde o imagine cât mai cuprinzătoare a temei propuse. Vom detalia
următoarele aspecte:
I. Context istoric naţional al ţesăturilor populare anonime
2. Noţiunea de scoarţă
3. Unde şi cine lucrează aceste scoarţe
4. Importanţa scoarţei în viaţa românului
5. Frumuseţea scoarţei ţesută de meşterii populari buzoieni.
1. Context istoric naţional al ţesăturilor populare anonime
Pentru a înţelege apariţia, importanţa şi evoluţia ţesăturilor din lână, de-a
lungul timpului în ţara noastră, cu trimitere spre arealul muntenesc al zonei
Buzăului este necesar să avem în vedere cercetările făcute în acest domeniu de
specialişti în general, precum şi colecţia de scoarţe din secolele XIX şi XX din
patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău. Apariţia primelor ţesături în gospodăria
ţărănească determină rolul funcţional al lor. „Este prohab;/ că cea mai veche
ţesătură din interior a fost pătura pe care oamenii se culcau sau cu care se
Înfăşurau În timpul nopţii, aşa cum mai fac şi azi ciobanii la munte. De altfel
pătura de lână, de păr de capră sau cânepă este singura ţesătură de pat care

298 R. V. Gheorghe-Tache
se Întâlneşte chiar şi În formele de organizare a interioarelor cele mai arhaice

sau mai simple"'.
Ţăranul român şi-a confecţionat din materialele avute la îndemână - lână,
lemn, ceramică, metale, cele mai diverse obiecte de uz casnic, necesare traiului.
„ Ocupa/iile tradi/ionale legate de tors, cusut şi fesul au rămas de altfel până
târziu, chiar după al doilea război mondial, o dominantă a satelor româneşti" 2 •
Confecţionarea ţesăturilor se face la război (scoarţe) şi se transformă în
meşteşuguri care se transmit din generaţie în generaţie până în zilele noastre.
Aceste scoarţe tradiţionale au forme şi întrebuinţări asemănătoare, sunt
împodobite cu motive decorative de cele mai multe ori repetitive. Materialele
tradiţionale folosite pentru realizarea scoarţelor sunt lâna, cânepa, firul din păr
de capră, etc. „Scoar/ele (. ..) realizate din lână uneori cu urzeală de cânepă
sau de bumbac, lucrate În patru i/e, au fost răspândite fără excep/ie pe Întreş
cuprinsul /ării (. ..) şi tradi/ia Îndelungată a prelucrării fibrelor, perpetuată" .
Este important să remarcăm că în gândirea spirituală a poporului român a
existat dragostea pentru frumos. Încă de la începutul veacurilor: „ Omul simte
nevoia de comunicare În cadrul căreia limbajul frumosului este unul dintre
cele mai generale prin con/inut şi dintre cele mai particularizante prin
expresie şi formă. Se delimitează asţfel domeniul culturii populare spirituale"4 .
Obiectele confecţionate de meşteşugarii anonimi capătă în final un rol
funcţional - estetic cu diverse scopuri: „Acoperind pere/ii şi o parte din
mobilier, /esăturile relevă preferin/a poporului nostru pentru ji-izele de
culoare, alternate ritmic de spa/ii albe, ceea ce pune mai mult În valoare
bagă/ia şi rafinamentul decorului diferitelor categorii de /esături" iar
5
„Scoar/a prezintă anumite particularită/i specifice: În Oltenia, Moldova şi

Muntenia, scoar/a a fost destinată, În epoca feudală, să satisfacă necesită/ile
de Împodobire a locuinţelor /ărăneşti. De aceea scoar/a are alte prapor/ii,
fiind adaptată unor camere Înalte. Lucrată la cur/ile boiereşti sau În mânăstiri,
ea s-a dezvoltat pe linia unei somptuozităţi şi bagă/ii ornamentale deosebite" 6 •
Putem vorbi deci de ţesături specifice unui anumit teritoriu, aceste
ţesături căpătând un rol decorativ specific zonal, creatorul anonim preferând
motive decorative cunoscute şi văzute la gospodăriile din apropiere.
Focşa Marcela, Scoar/e româneşti, Catalog, Muzeul de Artă populară al R.S. România, Ed.
1
M.A.P., Bucureşti, 1970, p. 7.

" Ioan Opriş, Atelierele mănăstireşti - continuatoare şi modelatoare ale industriei casnice
fărăneşti.în Mousaios, voi. XI, Ed. ALPHA, Buzău, 2006, p. 333.
J Petrescu Paul, Stoica Georgeta, Arta populară românească. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981,
p. 53.
4
ibidem, p. 7.
5
ibidem, p. 53.
6
ibidem, p. 15.
Scoarţe româneşti făcute de meşteri populari ... 299
,,Diversitatea zonală in cadrul unei viziuni unitare, specifică poporului român

constituie o caracteristică a Întregii noastre arte populare. Dovedind o
imagina/ie bogată şi vie, un simf deosebit al proporfiilor şi al echilibrului, un
rafinament cromatic subtil, creatorul popular a realizat în domeniul fesăturilor
opere de o valoare estetică inestimabilă in toate regiunile fării" 7 şi
„ repertoriul, relativ restrâns al motivelor alese dau fesăturilor un aspect
foarte unitar (. .. ) denumirile populare ale motivelor de o mare varietate
regională desemnează infond o gamă restrânsă de motive decorative" •
8
În continuare putem evidenţia scoarţele create de meşteri anonimi, cu

motive decorative asemănătoare pe un teritoriu extins, care ne conduc în final
la detectarea rolului decorativ stilistic naţional: „Folosirea aceloraşi tehnici de
lucru şi a aceloraşi motive ornamentale cu mici varia/ii pe întreg teritoriul
fării, constituie un argument pentru explicarea unită/ii fesăturilor populare
.„9
.
A
romaneşti
2. Noţiunea de scoarţă
Este important să înţelegem noţiunea de scoarţă în sine. P. H. Stahl
considera că denumirea de scoarţă vine de la faptul că aceste ţesături erau
destinate să acopere suprafaţa unui perete de lemn, din casa de lemn aşa cum
scoarţa acoperă trunchiul copacului: „ Ca termen local, denumirea de scoarfă
se Întâlneşte in Oltenia, Muntenia, şi Moldova, termenul acesta pare să aibă
un înţeles sau originea de ordin tehnic, după lămuririle localnicilor, scoarţa
fiind tare ca o scoarfă de copac" 10 şi că „aceste fesături prin modul lor de
ţesere stau întinse ca scoarţa pe copac" • Scoarţa populară este austeră şi
11
sobră. Ea are o anumită asprime, ţinuta ei arătând o tărie şi o putere care

simbolizează modul de viaţă şi gândire a sătenilor din Muntenia. Scoarţele şi
covoarele sunt făcute la războiul de ţesut.
Scoarţele munteneşti realizate în ultimele secole se pot descrie astfel: ,Jn
ansamblul decorativ al scoarţelor ( .. .) predomină elemente geometrice,
abstracte, cele vegetale, antropomorfe şi avimorfe, mai puţine la număr, fiind
şi ele destul de stilizate. Motivele geometrice sunt realizate prin imbinarea de
forme elementare, linii drepte, determinate de tehnica ţesutului" 12 •
3. Unde şi cine lucrează aceste scoarţe
Scoarţele lucrate de creatorii populari anonimi din Muntenia au anumite
caracteristici comune ce se întâlnesc pe scoarţele lucrate în alte zone de pe
7
Ibidem, p. 59.
8
Ibidem, p. 53.
9
Ibidem, p. 56.
1
°
11
Focşa Marcela, op cit .. p. 12.
Ibidem, p. 16.
12
Ibidem, p. 15.
teritoriul ţării noastre, toate ducând la unitatea artei naţionale pentru că:
„ Unitatea caracteristică artei populare româneşti - implicit a scoarţelor şi
tesăturilor decorative de interior - se datorează faptului că membrii tuturor
comunităti rurale Îşi realizau singuri sau cu ajutorul unor persoane mai
iscusite din sat, scoartele (. ..) conform cerintelor şi exigentelor lor. Fiecare
femeie cunoştea tipurile de tesături specifice locului, tehnica de lucru,
abilitatea tesătoarei fiind numai o chestiune de grad de specializare şi simt
estetic. (. .. ) proprietarul ţesăturilor respective participă nemijlocit la
realizarea lor. Modelul este rezultatul contributiei numeroaselor tesătoare
timp de multe generaţii, ji-uctul colaborării Între creator şi comunitatea
. _„J 3
respectiva .
În secolele XVII - XVIII, şi chiar mai târziu, până în secolul al XX-iea,
într-un context european de înflorire a artelor în general, în ţara noastră iau
amploare artele decorative şi se amplifică ţesutul scoarţelor la război: „Putem
presupune că ( ... ) la noi, În cursul secolului al XVIII-iea, scoarta ca tip de
tesătură artistică era pe deplin formată În toată ţara ca rezultat al unui proces
care s-a de.~făşurat probabil Încă din secolul al XVII, epocă În care artele
decorative şi cultura, În general cunosc la noi o Însemnată in.florire" •
14
Scoarţele sunt confecţionate atât în mediile săteşti, cât şi la oraş: „au

existat in oraşe ţesătoare care lucrau in general după comandă la domiciliul
clientului. De pe la sfârşitul secolului al XIX-iea şi Începutul secolului XX,
s-au organizat in diferite localităti ateliere conduse in genere de câte un
comerciant, in care se produceau scoarţe pentru piată" 15 •
La întrebarea unde şi cine lucrează aceste scoarţe poate fi găsit următorul
răspuns: „Cusutul scoarţelor a constituit la noi un meşteşug casnic, cât şi
domenial. Ele se teseau in gospodăriile ţărăneşti sau la curtile boiereşti de
către femei mai pricepute. Câteva mănăstiri de călugărite (Horezu, Nămăieşti,
Agapia, Văratic) au constituit centre importante pentru dezvoltarea acestei
ramuri de artă" 16 .
4. Importanţa scoarţei în viaţa spirituală a românului
Din tezaurul oral al poporului român se cunoaşte că scoarţa putea face
parte din zestrea fetelor de măritat, fie că aparţineau păturilor bogate, fie
familiilor cu tradiţii împământenite, de la sate.
Scoarţele date de zestre fetelor pot fi noi, lucrate probabil pentru această
ocazie, dar pot fi şi vechi (bine păstrate) şi rămase din generaţie în generaţie.
Scoarţele sunt frumoase pentru că aspectul decorativ - estetic este important
13
Ibidem. p. 16.
14
Ibidem, p. 15.
15
Petrescu Paul, Stoica Georgeta. op.cit., p. 26.
Focşa Marcela. op. cit .. p. 16.
16
pentru familia care trăieşte într-o casă ţărănească. O posibilă întrebuinţare a

scoarţei cu dimensiuni mici este şi aceea că se punea sub picioarele mirilor în
timpul slujbei de cununie în biserică şi care rămânea a lor, obicei păstrat până
în zile noastre. Ţesăturile şi scoarţele ţesute la război de ţărăncile românce, fie
acasă, fie în cadrul mănăstirilor „(. ..) se caracterizează printr-un puternic simţ
al decorativului, al ritmului, echilibrului şi simetriei. Câmpul decorativ se
organizează informe compoziţionale specifice, de un farmec deosebit" 17 .
În colecţia de ţesături a muzeului putem identifica scoarţe care pot
contura o rememorare a trecutului istoric, o imagine a măiestriei tehnico -
decorative şi care configurează o mulţime de motive decorative din universul
artei populare munteneşti în decursul timpului.
Scoarţa „ este un element important al viefii personale şi familiale.
Ornamentarea nu se datorează nicăieri purului hazard: ea a fost condifionată
de idei şi sentimente multimilenare. Decorul său nu este lipsit de o anume
valoare magică: rombul şi octogonul cu cârlige sau cu mici triunghiuri
laterale pot să reprezinte scorpionul sau tarantula de care vrem să ne
ferim.(. ..) Porumbelul - simbol al iubirii şi al păcii, arborele viefii - simbol al
. ~ ..„J 8
etermta/11 .
Prezentarea scoarţelordin patrimoniul muzeului judeţean Buzău -

motive, simboluri şi
semne decorative.
Scoarfă populară din lână, (foto.I), 243x120 cm., este cea mai veche
scoarţă (secol XIX) din patrimoniul de scoarţe a muzeului şi este singura în
care sunt integrate inscripţii în interiorul câmpului: anul 1887 în care a fost
ţesută şi semnătura prin iniţiale: K.B.
Este posibil ca ţăranul român să facă mereu conexiuni între viaţa sa
personală şi obiectele pe care le creează şi cu care se înconjoară în viaţa de zi
cu zi, dând importanţă până şi decorului de pe scoarţele din casa lui. Există o
viaţa spirituală trăită intens în lumea liniştită şi plină de pace a satului şi care,
se reflectă de exemplu în simbolismul ales pentru motivele scoarţei, de pe
pereţii din camera de oaspeţi.
Această scoarţă apare într-o formă mai dezvoltată, cu un singur chenar,
lat, delimitat de motivul decorativ dinţi de ferăstrău: „ Rostul chenarului este de
a da unitate şi stabilitate compoziţiei ornamentale, (. ..)prezenţa sa desprinde
din această virtuală desfăşurare un fragment pe care ii izolează şi ii
delimitează, dându-i valoarea unui lucru de sine stătător" . În chenar este
19
17
Ibidem, p. 58.
18
Ibidem, p. 479.
Focşa Marcela, op.cit., p. 56.
19
dispus regulat, pe un fond roşu, motivul geometric al rombului, cu cârlige la

capete, ritmat, ordonat, cu contururi în formă de dinţi de ferăstrău, mai mici sau
mai mari. Forma lor prelungită la capete cu jumătăţi mai mici de romburi face
posibilă recunoaşterea unui simbol avimorf important din grafica scoarţelor
munteneşti, reprezentând o pasăre, posibil cocoşul, deoarece acest simbol apare
clar şi pe câmpul negru din centru. Sau poate avea şi o altă interpretare: „Într-o
formă foarte alungită (. .. ) rombul ar Însemna contactele şi schimburile dintre
cer şi pământ, Între lumea superioară şi cea inferioară, uneori şi unirea celor
două sexe" 20 . Aşa cum s-a menţionat, pe mijlocul scoarţei, într-un câmp mare,
de culoare neagră, este dezvoltată o compoziţie închisă cu un rând mare de
romburi concentrice, zimţate, intercalate de alte mici romburi cu motive
geometrice mărunte. Pe lateralele scoarţei apare un simbol avimorf,
geometrizat (cocoşul). Simbolul conţine prin legătura strânsă cu viaţa cotidiană
a săteanului, diverse trimiteri spirituale: „ Cocoşul in legenda creştinească are
un rol demn şi chiar măref, („.) noi avem pe cocoşul vestitor al slujbei cereşti,
ultimul lui cântec, cel despre ziuă şi după unii cel de miezul nap/ii, având şi
puterea să alunge spiritele rele de pe fa/a pământului, care spirite pier
deodată iar strigoii dacă sunt surprinşi de cântatul de ziuă al cocoşilor,
rămân buştean pe loc, unde se găsesc, nemaiavând răgaz să poată să intre În
mormintele lor. De aia strigoii se grăbesc să reintre În mormintele lor Înainte
de cântatul cocoşului "21 .
Scoarfa populară din lână, (foto.2, fragment), 345x85 cm este o scoarţă
de sfârşit de secol XIX, făcută în Muntenia.
Scoarţa apare într-o formă mai dezvoltată, cu un singur chenar, îngust,
delimitat pe latura exterioară de motivul decorativ dinţi de ferăstrău întâlnit şi
la alte artefacte. În chenar este dispus regulat, pe un fond roşu, motivul
geometric vegetal, brăduţul, pe orizontală şi pe verticală. „ În credinfele şi
datinile româneşti, arborele („.) se multiplică În derivate şi substituite mitice
care fin de ciclul vie/ii, al obiceiurilor de peste an („.) În acest sens bradul
este prezent În ceremoniile de naştere, de fnfrăfire simbolică Între noul născut
şi brăduf; ca arbore de nuntă şi ca stâlp funerar" 22 . În câmpul central al
scoarţei prezentate, pe fond negru sunt dispuse aparent dezordonat mai multe
motive decorative geometrizate, antropomorfe şi vegetale. Compoziţia centrală
este închisă şi se desfăşoară pe un câmp de culoare neagră. În ambele părţi ale
scoarţei apare simbolul pomul vieţii, păzit de un personaj - femeie,
geometrizată, stilizată, (motiv antropomorf) aşezată în mijloc. Presupunem că
1
° Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dicfionar de simboluri, voi.I, Ed. Artemis, Bucureşti, p.
170.
11
Otescu Ion, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Ed. ALPHA, Buzău, 2004, p. 70.
22
Pally Filofteia, Arborele în civiliza{iile lumii, în Mousaios, voi. VII, Ed. Alpha, 1999, p. 397.
este o femeie pentru că în scoarţa muntenească: „personajul feminin este folosit

ca motiv singular (să păzească) pomul vieţii" 23 .
Toate motivele decorative conţinute dau unitate stilistică scoarţei. Forma
alegorică a întregii compoziţii arată simboluri dispuse într-o anumită ordine.
Predomină forma arborelui cu tulpină, considerat şi arborele vieţii, precum şi
rămurele oblice ce au în capăt o floare romboidală din două culori: roşu şi alb.
Arborele vieţii poate fi descris ca având patru ramuri pe două rânduri, ordonate
simetric şi asimetric. ,.,A.rborele este una din cele mai bogate şi mai răspândite
teme simbolice. Simbol al vie/ii În continuă evolu/ie, fn ascensiune spre cer,
arborele invocă fntreg simbolismul verticalităţii" 24 . Pomul este important în
viaţa omului de zi cu zi, de aceea primeşte multe semnificaţii în motivul
decorativ: „Asocierea dintre Pomul vie/ii şi manifestarea divină se regăseşte fn
tradi/iile creştine. Căci există o analogie ba chiar o reluare de simboluri intre
arborele primului legământ - pomul vieţii de care vorbeşte Facerea - arborele
crucii sau arborele noului legământ care regenerează Omul. Arborele izvor de
viaţă, precizează scriitorul Mircea Eliade presupune că izvorul vie/ii se află
concentrat fn acest vegetal; că modalitatea umană este deci acolo fn stare
virtuală, sub formă de germeni şi semin/e. În planul lumii fenomenale,
trunchiul fnăl/at spre cer, este simbol eminamente solar de for/ă şi putere, nu
este altceva decât Falusul, imagine arhetipală a tatălui. La rândul lui arborele
scorburos, ca şi arborele cu frunziş des şi Învăluitor unde se cuibăresc păsările
şi care rodeşte periodic evocă imaginea arhetipală a mamei (. ..) fertile" . În
25
restul scoarţei prezentate mai apar semne geometrizate, mărunte, dese, aşezate
aparent dezordonat, care pun în valoare compoziţia.
Scoar/ă, (foto.3), 285x 11 O cm, secol XX, zona Buzăului
Este o scoarţă românească, cu romburi concentrice care construiesc
motivul decorativ roata, specific zonei buzoiene. Scoarţa se remarcă şi prin alt
aspect legat de trecutul ţării, astfel ea seamănă cu o „compozi/ie decorativă
compusă din combinarea liniilor fn formă de romb, cu o tradi/ie fndelungată,
fiind Întâlnite şi pe unele broderii feudale româneşti din secolele al XIV -!ea şi
al XV-lea 26 . Compoziţia scoarţei este deschisă, având chenar doar în părţile
laterale, longitudinale, separate printr-un rând de dinţi de ferăstrău, motiv
întâlnit la artefactele descrise deja. Pe mijlocul unor romburi centrale sunt cruci
albe: „Crucea este unul din simbolurile atestate fncă din antichitatea cea mai
fndepărtată: arătând spre cele patru puncte cardinale, crucea este mai fntâi
baza tuturor simbolurilor de orientare la diferitele niveluri de existentă ale
23
Focşa Marcela, op. cit., p. 163.
14
Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, op. cit., p. 38 I, 384.
15
Ibidem, p. 129.
16
Ibidem.
omului. Crucea mai are o valoare de simbol ascensiona/" 27 • „ Cele patru braţe
ale ei (crucii) simbolizează cele patru elemente Întinate de firea omului;
omenirea toată chemată la Hristos din cele patru zări; virtuţile sufletului
omenesc, piciorul crucii. Crucea reia temele fundamentale ale Bibliei. Ea este
pom al vieţii (N. T. Face rea, 2, 9; Înfelepciune Pilde, 3, I 8) "28 . În câmpul
central este un rând de romburi concentrice, dinţate, cu cârlige, aşezat pe o axă
longitudinală, în culorile roşu şi bleumarin; romburile sunt dispuse pe un câmp
general monocrom.
Scoarţă populară din lână, (foto. 4), început secol XX, zona Buzăului
Este o scoarţă lucrată din două foi cusute pe mijloc ce a fost făcută în
prima parte a secolului XX. Pe câmpul central de culoare verde are un motiv
romboidal concentric, cu cârlige ce acoperă întreaga suprafaţă şi un chenar mic
realizat cu motive florale stilizate. Se remarcă o alternare a culorilor
complementare: roşu şi verde, pe o dominantă verde. Firul conducător, liantul
ce dă unitate compoziţională şi leagă toate aceste romburi o reprezintă
crenguţele cu frunze stilizate. Simbolul crengii este foarte des întâlnit în
scoarţele populare, creatorul popular anonim făcând mereu legătura între viaţa
creştină trăită de el şi simbolurile decorative conferite scoarţei: „În tradiţia
creştină, un morman de crengi sau ramuri agitate simbolizează omagiul adus
triumfătorului. Primul antifon al procesiunii cu crengi din ziua de Florii
confirmă sensul acesta: mulţimile vin cu flori şi cu ramuri (. .. ) la Întâlnirea cu
Mântuitorul. Ele aduc un meritat omagiu triumfului Învingătorului. Creanga
verde simbolizează victoria viefii şi a iubirii. În arta medievală creanga este
atributul când al logicii, când al renaşterii primăvăratice" 29 •
Scoarţă populară din lână, (foto.5), 345x85 cm, sfârşitul secolului XIX,
Muntenia
Prezentăm o scoarţă importantă din patrimoniul Muzeului Judeţean
Buzău, Scoarţa populară din lână, care a fost lucrată la sfârşitul secolului al
XIX-iea în Muntenia. Motivele ornamentale dominante sunt: pomul vieţii şi
două motive antropomorfe geometrizate, bărbatul şi femeia - care păzesc
pomul. Caracteristica acestei scoarţe este forma deschisă a compoziţiei. Tot
ansamblul cromatic este sobru, dominant negru; ritmul compoziţiei este
imprimat de motivele decorative aşezate aparent dezordonat.
Femeia şi bărbatul în asociere cu pomul pot simboliza pe Adam şi Eva.
Adam „În Vechiul Testament e primul om creat de Dumnezeu din lut, după
chipul şi asemănarea sa în ziua a şasea, a Creaţiei şi responsabil pentru toate
liniile ce descind din el. Adam simbolizează păcatul originar, abuzul absurd al
27
Ibidem, p. 398-399.
28
Ibidem, p. 414.
29
Ibidem. voi. I, p. 384.
libertăfii. Izgonirea din rai este semnul pedepsei pentru cei ce Îndrăznesc să se
identifice cu Dumnezeu. E În acelaşi timp prototipul lui Iisus - Adam cel nou.
(Cor. 15, 22)" 30 . Tar „Eva cea care dă viafă, prima femeie făurită de
Dumnezeu, perechea lui Adam considerată În creştinism ca primă mamă a
celor vii, făcută din coasta lui Adam ea reprezintă latura feminină a bărbatului
(. ..) reprezintă sensibilitatea şi vulnerabilitatea fiinfei umane în elementul său
irafional. Are concentrate în ea toate slăbiciunile femeieşti, este Încarnarea
păcatului şi a aplecării spre păcat" 31 .
Arborele lângă care stau aceste personaje stilizate capătă multe
semnificaţii prin alăturare. Eterna poveste dintre EL şi EA, viaţa lor unită până
la moarte, la tulpina pomului, la umbra pădurii „slujeşte drept simbol pentru
caracterul ciclic al evolufiei cosmice: moarte şi regenerare" 32 . Pomul, copacul,
arborele este prezent permanent în viaţa săteanului - care se simte legat
implacabil de existenţa lui. Femeia şi bărbatul de lângă arbore mai pot fi
ţăranul şi ţărăncuţa, celulă de bază a societăţii din mediul românesc, a întreg
neamului românesc, dar în această imagine sunt văzuţi ca personaje negative,
asemănători unor insecte uriaşe cu dinţi expuşi şi ameninţători.
Iar copacul - „ între temele simbolice cu cea mai mare răspândire,
arborele a constituit un permanent reper valoric În civilizafiile lumii, analizat
din cele mai neaşteptate perspective, dar care se subsemnează aproape În
totalitate ideii de Cosmos viu, Într-o perpetuă regenerare. El este simbol al
verticalităfii aflate Într-o continuă ascensiune spre cer, de la lumea vizibilă la
cea invizibilă" 33 • Alte semnificaţii compatibile cu aceste siluete decorative pot
fi: gâze zburătoare (cărăbuşul, de exemplu) sau poate himere. În restul
câmpului apar alte semne geometrizate, mărunte, dese, aşezate aparent
dezordonat dar care completează în mod fericit ansamblul.
Scoarfa populară (foto.6), 485xl 75 cm este lucrată în prima jumătate a
secolului al XX-iea. Are ca motiv decorativ astral - steaua cu opt colţuri şi
motivul romburilor concentrice cu ţepi ce reprezintă simbolul soarelui care
răspândeşte razele lui în jur şi steaua Maicii Domnului.
Reprezintă o compoziţie deschisă ce are pe fundal culoarea roşu:
„culoarea focului central al omului şi al pământului" 34 şi al cerului: „nu exisă
popor să nu fi exprimat, În felul său această ambivalentă din care provine
toată puterea sa de fascina/ie, a culorii roşii, ce poartă Într - Însa strâns legate
30
Evseev Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994,
p. 13.
1
-' Ibidem. p. 56.
3
~ Ibidem. p. 124.
33
Pally Filofteia, op. cit., p. 397.
34
Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, op.cit., p. 174.
cele mai adânci două pasiuni umane: acfiunea şi pasiunea, eliberarea şi

asuprirea" 35 În această constelaţie nu lipseşte luna de pe cer: „În credinfa
populară, Luna era odată tot atât de luminoasă ca şi Soarele, deoarece sunt
fra/i şi încă gemeni; dar lumina Lunii s-a micşorat că alţfel ar fi şi noaptea tot
ca ziua de luminoasă, argumentează făranul. Şi asta-i cauza din care luna şi-a
mai pierdut din strălucirea ei" 36 În această scoarţă apare discret colorat
motivul lunii şi mai puternic, cu alb contrastant motivul decorativ al soarelui cu
razele sale pe care le trimite în laterale prin linii oblice. „Soarele răsare frumos
şi strălucitor, arătând lumii că este vesel, iar dacă nu a fost lăsat să se
odihnească soarele răsare posac şi înnegurat, sau nici nu se mai arată lumii ca
să-l vadă ascunzându-şi fata În nori"37 iar stelele „ (. ..)ocupă un loc important
în simbolistica astrală a tuturor popoarelor. Sunt ochii cerului, fiii lunii şi ai
soarelui, fn mod tainic legafi de soarta oamenilor" 38 .
Scoarfă din lână, (foto. 7), 485x 190 cm, secolul XX
Un univers decorativ întreg trăieşte în această scoarţă. Are o schemă
compoziţională riguroasă, complexă, care adună mai multe forme geometrice
care-i dau o ordine stabilită, precisă şi echilibrată. Scoarţa, una din cele mai
frumoase scoarţe din colecţia Muzeului Judeţean Buzău, este făcută la atelierul
de la mănăstirea de maici de la Răteşti, scoarţă care se diferenţiază prin
individualitate şi culoare de celelalte. Scoarţa are o lume cromatică subtilă, cu
o dominantă de culoare caldă, parcă privită printr-un geam colorat maron, cu
multe tonuri de ocru, brun şi cafeniu, galben cărămiziu. Elevată şi preţioasă -
aşa ar putea fi etichetată această scoarţă. Modelul acesta, pentru că a plăcut
mult - a fost preluat şi multiplicat la mai multe scoarţe, în diverse variante, de
către femeile care ţeseau acasă, la războiul propriu.
Există un aspect inedit legat de locul unde se confecţionează scoarţele în
zona Buzăului ce constă în munca din atelierele mănăstireşti, unde maicile
remarcate deja datorită seriozităţii cu care lucrau scoarţele, doresc să se afirme:
,,prima mănăstire unde atelierul a fost tratat cu multă înfelegere este cea de la
Răteşti - Buzău" . Aici s-au lucrat covoare şi înainte de 1921, dar „acestea
39
s-au făcut la nivelul privat al maicilor, fn chilia jiecăreia" 40 . Poate fi adus un

exemplu despre condiţiile în care se făceau scoarţele la mănăstiri: „Ioana
Georgescu care absolvise şcoala de sericultură şi /esătorie din Bucureşti -
pusă sub patronajul Reginei Maria - de unde s-a confirmat că lucra foarte
35
Ibidem, p. 175.
36
Otescu Ion, op. cit., p. 81.
37
Ibidem, p. 78.
38
Evseev Ivan, op.cit., p. 71.
39
Opriş Ioan, op. cit., p. 334.
40
Ibidem, p. 334.
bine covoare, fiind pentru mănăstire o bună achizi{ie (. ..) oferea mănăstirii,
odată angajată, 3 războaie pentru fesul scoar{e, 4 gherghefuri şi 2 bătătoare,
proprietatea ei. (. ..) Venind cu o dotare tehnică atât de importantă, noua
maestră s-a instalat cu seriozitate, a pus la punct foarte repede atelierul (. ..)
iar de la 1 decembrie 1921 a fost numită maestră cu diurnă lunară de 800
.„41
1er .
Această scoarţă ilustrează că „trăsătura dominantă a scoar{ei munteneşti
este geometrismul"42 , că aceste scoarţe făcute în atelierele mănăstireşti, pot fi
deosebit de frumoase, plăcute vederii şi din acest motiv ele au fost multiplicate
divers.
Scoarfa (foto.8) prezintă un singur modul - simbol: pasărea, poate
fluturele. Dar când ne gândim la pasăre, ne gândim la cer pentru că ea zboară
în înaltul cerului, sau la fluture pentru că nici el nu este static. Pasărea este
,,simbolul arhetipal al elevaţiei, al năzuin{ei de ridicare spre valurile absolute
ale cerului şi metaforă constantă şi universală a sujletului''"n. Putem face
legătura deci între suflet şi pasăre referindu-ne la libertatea spirituală a omului.
Iar pentru că toată compoziţia este pe un fond monocrom negru ne putem gândi
la pasărea nopţii. „Simbolismul funest e specific mai ales păsărilor de noapte,
asociate prevestirii destinului implacabil al mor{ii"44 • Prin ritmul regulat al
formei stilizate şi geometrizate ce sugerează pasărea presupunem că este o
pasăre migratoare cu timpul ei perfect reglat, când zboară şi când vine înapoi
din ţările calde. Este sintetizată până la esenţă silueta păsării în zbor vertical,
forma geometrizată a unei păsări care se multiplică perpetuum într-o
compoziţie deschisă, fără început şi sfârşit, pe un cer monocrom nesfârşit.
Scoarfă, (foto.9), 210xl00 cm, păr de capră, meşterul popular Adela
Petre, sec. XX
Scoarţa este din fir de păr de capră şi este realizată de meşterul popular
Adela Petre şi în ea predomină motivul valului într-o manieră artistică.
„Scoarţele cu val sau unda apei reprezintă una din cele mai dese forme ale
compozi{iei în joc de fond continuu. Benzi în zigzag de diferite culori, alăturate
se desfăşoară de-a lungul {esăturii ca un tremur de ape" 45 . Valul este un motiv
întâlnit în zona Maramureşului mai ales şi prin această alegere, autoarea
doreşte a sugera aspectul înrudit al semnelor şi simbolurilor etnografice din
toată ţara. Deoarece este un meşter popular cunoscut, care creează în spiritul
41
Ibidem, p. 335.
42
43
Evseev Ivan, op. cit., p. 130.
44
Idem.
44
Petrescu Paul, Stoica Georgeta op. cit., p. 53.
45
tradiţiei populare româneşti, putem presupune că „ Cel care Îmbină ambele

aspecte Într-un obiect unic, bivalent ca Junc/ie, este tocmai meşteşugarul,
creatorul a nenumărate capodopere apar/inând, totodată tehnicii şi artei' 46 .
Scoar/a (foto. I O), 21Ox100 cm este lucrată de meşterul popular Adela
Petre, şi se găseşte în colecţia de scoarţe a Muzeului Judeţean Buzău. Scoar/a
este o creaţie şi interpretare decorativă a motivelor populare zonale, lucrată la
sfârşitul secolului al XX-iea. Scoarţa are ca motiv decorativ roata.
„Repertoriul, relativ restrâns al motivelor alese dau /esăturilor un aspect
foarte unitar. (. ..)Denumirile populare ale motivelor de o mare varietate
regională desemnează În fond o gamă restrânsă de motive decorative" .
47
Generalizând, putem spune că poporul român, toată viaţa lui a fost un

popor defensiv, care îşi urmează un drum al său inconfundabil, propriu, de
rezistenţă şi supunere. Aşa cum rezistă arborii singuratici pe crestele munţilor,
tot aşa românul rezistă identificându-se cu spaţiul în care s-a născut, cu casa lui
strămoşească, acumulând tot ce poate de la alte popoare, adaptându-se din mers
şi autohtonizând totul, aspect care de cele mai multe ori îl salvează de la
greşeli.
Lucrarea de faţă este un omagiu modest adus tuturor acelor creatori de
scoarţe din orice epocă care au ales acele semne şi simboluri sugestive ce
demonstrează talentul românului prin veacuri şi care în final nu fac decât să ne
identifice pe noi ca şi artă românească în spaţiul cultural universal.
46
Petrescu Paul, Stoica Georgeta, op. cit„ p. 6.
Scoarţe româneşti tăcute de meşteri populari ... 309
ROMANIAN WALL CARPETS MADE BY ANONYMOUS POPULAR

CRAFTSMEN IN THE BUZĂU AREA, FROM THE ETHNOGRAPHIC
COLLECTION OF THE BUZĂU COUNTY MUSEUM
Abstract
The present work is a modest homage to all those creators of wall

carpets, from all periods, who chose significant signs and symbols to
demonstrate the Romanian talent through the centuries and eventually identify
ourselves as Romanian art in the universal culture. We chose this topic because
the Buzău County Museum has the most important collection of the country of
Romanian contemporary tapestry and we know very well that the inspiration
source was the Romanian wall carpet made by rural craftsmen.
We gathered several Romanian wall carpets made by anonymous
popular craftsmen of the Buzău region and belonging to the ethnographic
collection ofthe Buzău County Museum.
Foto. 1.
Foto. 2.
Scoarţe româneşti făcute de meşteri populari„. 311
Foto. 3.
Foto. 4.
„. f
I
~
'\
\, )
. ';
' • '
'
J. • ' ~
' ~
"' ~
f· ~ l~
~
„ ....
··-·· _io;.,"-
"f
~ .M. .. 1 ....
' o
'",' A
„;
·~
• ( .
I
;~
~ ~
Foto. 5.
Foto. 6.
Foto. 7.
Scoarţe româneşti făcute de meşteri populari 313
Foto. 8.
Foto. 9.
Foto. 10.
TAPISERIA CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ
DIN UL TIME LE DECENII ALE SECOLULUI AL XX - LEA
Dr. Doina IŞF ĂNONI
Eveniment de referinţă în agenda culturală a capitalei, expoz1ţ1a

Tapiseria contemporană românească din colecţia de artă a Muzeului
Judeţean Buzău, deschisă la Palatul Parlamentului, sala Constantin Brâncuşi,
în perioada 8-30 august 2013, a oferit publicului şansa de a cunoaşte o selecţie
de lucrări reprezentative, din cel mai mare fond de tapiserie contemporană
românească, aparţinând unor reputaţi artişti decoratori. Expoziţia pune în
valoare creaţia Şcolii naţionale de tapiserie monumentală care, în ultimele
patru decenii ale secolului al XX-iea, a impus o nouă viziune estetică,
contribuind la renaşterea tapiseriei ca gen al artelor textile.
Dincolo de transformările spectaculoase pe care arta tapiseriei le-a
cunoscut la mijlocul secolului al XX-iea în diverse ţări europene - înnoirea
tehnicilor de lucru şi a materiilor prime, abandonarea bidimensionalităţii,
modelarea sculpturală a suprafeţei textile, varietatea viziunilor compoziţionale
etc. - în România tapiseria monumentală îşi construieşte un traseu propriu, cu
o vădită amprentă identitar-etnică. În creaţia multor artişti tapiseri din această
perioadă sunt sublimate plastic diverse categorii de motive şi simboluri
specifice repertoriului tradiţional al compoziţiilor decorative ce împodobesc
scoarţele şi covoarele ţărăneşti. Multe dintre aceste lucrări au dobândit calitatea
de document al vremii, oferindu-ne astăzi preţioase informaţii despre concepţia
teoretică care a fundamentat actul artistic al creatorilor. Compoziţiile aduc un
suflu nou în arta tapiseriei, reunind într-o sintaxă inedită elemente decorative
cu statut emblematic şi simbolic, selectate din bogatul vocabular plastico-
decorativ al ornamenticii populare şi al unor vestigii arheologice, descoperite
pe teritoriul României.
Spiritul sintetic şi valoarea simbolică a semnului plastic, specific
limbajului artei populare româneşti, au facilitat dialogul artiştilor cu această
sursă, incitându-le imaginaţia spre descoperirea străvechilor semnificaţii
cognitive şi plastice ale celor mai frecvente arhetipuri. Descompus în
elementele sale definitorii, sistemul de semne şi simboluri tradiţionale, este
recompus de artiştii tapiseri contemporani în structuri originale, ordonate după
regulile unei sintaxe compoziţionale proprii.

316 D. Işfănoni
Edificatoare pentru acest tip de creaţie sunt lucrările semnate de Mimi

Podeanu, Aurelia Ghiaţă, Cela Neamţu, Liana Şaru, Ion şi Ariana Nicodim,
Ioan Ernest Stendl, Ileana Balotă, Maria Blendea Mihalache şi Constantin
Blendea, Carmen Groza, Pavel Codiţă, Simona Vasiliu Chintilă, Spiru Chintilă,
Nicolae Balaş, Constanţa Crişan, Ariana Trâmbitzioni, Ileana Teodorini-Dan,
Georgeta Crăciun, Florin Menzopol, Ovidiu Paştina, Şerbana Drăgoescu,
Vintilă Mihăilescu. Fiecare dintre autori aduce o viziune novatoare asupra
resorturilor intime care guvernează relaţia dintre tapiserie, scoarţele populare şi
decorul unor relicve arheologice. Mijloacele de expresie estetică caracteristice
spaţiului compoziţional al tapiseriilor sunt subordonate dorinţei de punere în
valoare vizuală a tradiţiilor locale şi de evidenţiere a realizărilor obţinute până
acum, în acest sens.
Folosirea fibrelor textile naturale, preponderent lâna şi bumbacul,
utilizarea tehnicii basse-lisse şi haute-lisse, stilizarea geometrizantă şi
păstrarea expresiilor simplificate/sintetice de reprezentare plastică a motivelor
reprezintă punţile de legătură cu arta ţărănească. Dincolo de aceste similitudini
lucrările artiştilor prezenţi în colecţia buzoiană se individualizează prin viziuni
compoziţionale distincte. Maniera de integrare a ornamentelor specifice se
realizează prin intermediul unei relaţii inedite, cea dintre întregul
compoziţional şi detaliul semnificativ.
Pe de altă parte, tehnicile clasice de realizare a tapisene1 au
particularităţi care deosebesc această artă de oricare altă categorie de ţesături.
Urzeala ascunsă şi firele de băteală care nu traversează în totalitate lungimea
ţesăturii - se limitează la ariile cromatice impuse de conturele diverselor
elemente ale compoziţiei decorative - sunt specifice doar tapiseriei.
Transpunerea şi orientarea desenului după care se execută forma decorativă pe
parcursul ţeserii se bazează pe interdependenţa dintre structură şi efectul
cromatic al formei.
Demne de reţinut pentru această etapă din evoluţia tapiseriei româneşti
sunt contribuţiile unor remarcabile artiste precum Mimi Podeanu, Aurelia
Ghiaţă, Maria Ciupe, Maria Blendea, Cela Neamţu, Ileana Balotă.
Tapiseriile buzoiencei Mimi Podeanu ne introduc în universul poetic al
spiritualităţii populare. Monumentala lucrare TradiţU este rezultatul unei
minuţioase documentări asupra simbolisticii motivelor decorative prezente pe
însemnele funerare din obiceiurile practicate în sudul Olteniei. Fascinanta
formă a crucilor de mormânt cu aripi, pictate în culori luminoase cu chipul
Mântuitorului răstignit, al Maicii Domnului cu pruncul, al Sfântului Gheorghe
sau al Sfăntului Dumitru este transfigurată estetic prin talentul şi sensibilitatea
artistei, într-o adevărată frescă a spiritualităţii româneşti. Ritmurile
Tapiseria contemporană românească ... 317
compoziţionale şi culorile întreţin misterul acestei lucrări care fascinează,

invită la dialog vizual, activând memoria celor ce o privesc.
Multiplele ramificaţii ale semnului şi simbolului plastic desprinse din
repertoriul culturii populare sunt prezente în Florile Aureliei Ghiaţă şi
compoziţiile Celei Neamţu.
Pasărea timp şi Câmpia libertăfii sunt două dintre creaţiile Celei
Neamţu care exploatează expresivitatea stilizării geometrice a realităţii, până la
esenţializarea formelor. Coloritul natural al firelor de lână ţurcană, aspre şi
lucioase, ierarhizează prin contrast elementele constitutive ale simbolurilor iar
subtilele treceri tonale, din gama griului sau brunului arămiu, armonizează
ritmurile compoziţiei, într-o paletă extrem de rafinată.
Spaţiul compoziţional al tapiseriilor activează simbolismul ornamenticii
populare româneşti, valorizându-l în limbajul plastico-decorativ al tapiseriei
moderne.
Alcătuită dintr-un complex sistem de semne şi simboluri, imaginea
plastică are particularităţi specifice de configurare, determinate de relaţiile pe
care aceasta le dezvoltă, nu numai în plan artistic, ci şi la nivel socio-cultural.
Incitant şi seducător, simbolul plastic devine în creaţia lui Ioan Stendl
semnul prin intermediul căruia se reface legătura vizuală şi intuitivă cu lumea
pierdută a unor motive arhaice - Laudă vinului - şi teme biblice - Adam şi Eva.
Simbolistica viţei de vie se regăseşte în luxurianţa vegetală a butucului mereu
izvorâtor de tinere ramuri, iar cei doi strămoşi, Adam şi Eva, veghează la
succesiunea generaţiilor, lângă pomul cunoaşterii, reprezentat ca pom al vieţii.
Pe drumul construirii unor compoziţii în care deopotrivă imaginea
obiectului şi încărcătura subiectului sunt sublimate estetic pentru realizarea
unui martor al spiritualităţii vremii, Maria Blendea Mihalache şi Constantin
Blendea, în lucrarea Oamenii Pământului oferă privitorului un suport al
cunoaşterii, al reflecţiei şi al meditaţiei. Omul, cufundat într-un spaţiu
armonios, populat cu nenumărate motive simbolice - forme geometrice şi
vegetale - tinde către perfecţiunea universului, prin desăvârşirea propriei
condiţii umane.
Punte între vizibil şi invizibil, între realitatea fizică şi cea metafizică,
simbolistica tradiţională este asemeni unei oglinzi care proiectează realitatea
terestră, în transcendenţă. Soarele, Luna, stelele, râurile, lacurile, plantele,
florile, păsările şi animalele sălbatice, domestice şi fantastice sunt
metamorfozate plastic în expresii simbolice care devin martori vizuali ai unei
realităţi spirituale superioare, invizibile.
Tapiseriile concepute de Carmen Groza - Rodul pământului, Lumini şi
umbre, Copac - şi Florin Menzopol - Rod bogat - se înscriu pe această
318 D. lşfănoni
direcţie, oferindu-ne bogate sugestii despre valoarea plastică a imaginarului

popular.
Scriitură simbolică cu multiple funcţii în planul comunicării vizuale
colecţia de tapiserie contemporană de la Muzeul Judeţean Buzău aduce în
atenţie o infinitate de variante icono-plastice de interpretare a fondului
tradiţional de motive specifice creaţiei ţărăneşti. Pentru Ileana Balotă, Ileana
Teodorini-Dan, Şerbana Drăgoescu, Simona Vasiliu Chintilă, Spiru Chintilă,
Diana Schor, Ovidiu Paştină şi Pavel Codiţă motivele populare sunt doar
pretext compoziţional pentru elaborarea unor lucrări de factură modernă.
Efectul de contextură, maniera sculpturală de ordonare a compoziţiei,
stilizarea excesivă a elementelor decorative sunt principalele coordonate
stilistice care definesc creaţia acestor artişti.
Interesant de observat este că, spre deosebire de tapiseria de condiţie
clasică, care se impunea ca operă de sine stătătoare, rivalizând adesea cu
decoraţiunile murale, tapiseria modernă este concepută în raport de calităţile
spaţiului arhitectural. Artiştii îşi gândesc lucrările pentru a dialoga cu spaţiul
ambiental, punându-i în valoare calităţile funcţionale sau contribuind
nemijlocit la modularea acestuia prin realizarea a ceea ce se numeşte perete
moale; o creaţie textilă - tapiserie sau panou decorativ - care delimitează
temporar un perimetru, pentru a-i spori valoarea estetică.
Prin diversitatea stilurilor şi importanţa patrimonială a lucrărilor,
expoziţia de tapiserie contemporană românească din colecţia de artă a
Muzeului Judeţean Buzău aduce nenumărate elemente de noutate plastică şi
vizuală, constituindu-se într-o pledoarie edificatoare pentru înţelegerea
calităţilor estetice ale tapiseriei monumentale ca artă. Lucrările ilustrează o
pagină importantă din istoria artei textile româneşti, aducând o meritorie
contribuţie la integrarea valorilor cultural-identitare naţionale, în circuitul
internaţional al creaţiei textile.
Tapiseria contemporană românească ... 319
THE ROMANIAN CONTEMPORARY TAPESTRY

FROM THE LAST DECADES OF THE 20 1h CENTURY
Abstract
The exhibition The Romanian contempormy tapeslly fi·om the art

col/-ections of the Buzău County Museum, opened at the Parliament Palace, hali
Constantin Brâncuşi, 8-30 August 2013, gave the audience the possibility to
see a selection of representative works, from the richest collection of Romanian
contemporary tapestry, made by famous Romanian decorative artists.
As far as the visual communication is concemed, the collection of
Romanian contemporary tapestry from the Buzău County Museum proposes a
large range of iconic interpretations of the traditional motifs specific to the folk
art. In other words, in the tapestries of many Romanian artists from this
collection, one can see categories of motifs and symbols, specific to the
traditional repertory of the compositions decorating the rustic wall carpets and
carpets.
The use of the natural textile fibers, particularly the wool and cotton,
the basse-lisse and haute-lisse techniques, the geometric stylization and the
simplified/synthetic expressions of artistic representations of the motifs, all
these are the links between the professional decorative art and the Romanian
folk art.
ASPECTE PRIVIND REORGANIZAREA
DEPOZITELOR DE BUNURI CULTURALE
DIN CADRUL MUZEULUI JUDEŢEAN BUZĂU
Tatiana DRINCĂ
„Muzeul este o instituţie

în serviciul societăţii, care achiziţionează,
conservă, comunică şi îndeosebi expune, în vederea studierii, educării şi
delectării, mărturiile materiale ale evoluţiei naturii şi omului" 1•
De-a lungul timpului, numeroşi oameni de cultură şi-au creat o vocaţie
şi un crez cu scopul de a aduce în actualitate vestigiile civilizaţiilor trecute,
valorile ştiinţei, culturii şi artei.
În anul 1891, Basil Iorgulescu cerea Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice permisiunea de a constitui la Buzău, o colecţie de piese
arheologice, istorice şi etnografice, ce fuseseră adunate de acesta în cei peste
zece ani de căutări în judeţ. Prin urmare, în anul 1895 lua naştere prima
colecţie publică de piese arheologice, antropologice şi istorice la Buzău, fiind
expusă în una din sălile Liceului „Bogdan Petriceicu Haşdeu". Astfel, se poate
considera acest moment că reprezintă naşterea primului muzeu buzoian.
La data de 1 iulie 1933, ia fiinţă la Buzău, un muzeu în adevăratul sens
al cuvântului, organizat în temeiul prevederilor articolelor 11-27 din Legea
pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice".
Denumit „Muzeul regional al învăţătorilor", acesta funcţiona pe lângă
Revizoratul şcolar şi îşi avea sediul la etajul Şcolii Primare numărul 1 de fete,
deschis publicului pentru vizitare, doar o dată pe săptămână. Acesta era
organizat pe mai multe secţii: zoologie, botanică, istorie, numismatică -
medalistică, artistică, istoria medicinei, geologică, monografică, publicistică şi
a copilului. Exponatele urmau să fie obţinute atât prin achiziţii, cât şi prin
donaţii. Astfel de probleme reveneau unui comitet de sprijin alcătuit din 100 de
persoane, conducerea muzeului fiind asigurată de un consiliu artistic în a cărei
componenţă intrau profesori de diverse specialităţi, fiecare având în grijă câte o
secţie.
1
Definiţie formulată de către Consiliul Internaţional al Muzeelor. Vezi Claudia Cleja
Stoicescu, Sub semnul muzeului -Arta de a privi, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1983, p. 188.
322 T. Drincă
Muzeul a fost transferat într-o încăpere a Palatului Comunal, în anul

1936, fiind deschis pentru public începând cu data de 24 iunie. Din cauza celui
de-al doilea război mondial, muzeul a trecut prin unele perioade critice, o mare
parte din patrimoniu fiind distrusă.
Redeschis în anul 1953, muzeul a avut o expoziţie pennanentă propriu-
zisă din anul 1955. Apreciind primele expoziţii permanente, se poate afirma că,
acestea nu reprezentau decât o simplă etalare, şi aceea destul de confuză, a
patrimoniului. Această expunere consta în piese originale, texte, grafice, hărţi
şi panouri din placaj pe care erau reproduse scene din viaţa oamenilor, în
decursul timpului 2 .
Pe data de 1 februarie 1968, a avut loc reorganizarea Muzeului
Orăşenesc Buzău, devenind astfel Muzeul Judeţean Buzău. Muzeul a cunoscut
şi câteva etape mai dificile. După reorganizarea sa din perioada 1962-1964 cu
intervenţii şi modificări permanente reclamate nu de criterii ştiinţifice, ci de
cerinţe de ordin subiectiv, în septembrie 1974 muzeul este închis şi transferat
în Palatul Comunal. Transferul s-a efectuat în ideea organizării aici a unui
complex muzeal, în care pe lângă expoziţia permanentă de arheologie şi istorie
să-şi găsească locul şi o secţie de artă decorativă.
După acest eveniment, în ideea înfiinţării unei secţii de artă decorativă,
din anul 1971 se fac demersuri şi se obţin, prin intermediul Oficiului pentru
organizarea expoziţiilor, lucrări de artă plastică (pictură, sculptură), dar şi
decorativă (ceramică, sticlă, imprimeuri, tapiserii). Aşadar, se decide ca, la data
de 9 decembrie 1976, muzeul să fie mutat în actualul sediu din Bulevardul
Nicolae Bălcescu, nr. 50, operaţiune finalizată în luna martie a anului 1977.
Muzeul Judeţean Buzău a cunoscut şi câteva etape mai dificile. La noul
sediu au fost executate, până în anul 1980, majoritatea lucrărilor de reparaţii
capitale, consolidări şi amenajări, s-a reracut şi îmbogăţit tematica cu scopul de
a acoperi spaţiul existent. Toate aceste eforturi au fost finalizate la data de 12
iulie 1980 prin vernisarea sectorului de pictură "Brăduţ Covaliu'', iar în luna
decembrie a aceluiaşi an, a avut loc inaugurarea secţiei de artă decorativă a
Muzeului Judeţean Buzău 3 .
Expoziţia permanentă de arheologie şi istorie, organizată în 13 săli cu
secţiile: istorie veche şi arheologie, istorie medie, modernă şi contemporană,
modernizată sub aspect muzeotehnic, a fost inaugurată la 7 iulie 1981,
reorganizată în 1986 şi actualizată în 1990.
Unul dintre cele mai importante obiective ale unui muzeu îl reprezintă
siguranţa că întregul patrimoniu, colecţiile deţinute vor putea fi utile şi
2
Valeriu Nicolescu, Marilena Gaiţă, 60 de ani de activitate muzeală la Buzău, în Mousaios,
Voi. IV, partea a 2-a, Muzeul Judeţean Buzău, Ed. Porto Franco, Buzău, 1994, p. 332.
3
Ibidem, p. 335. •
Aspecte privind reorganizarea depozitelor 323
viitoarelor generaţii. De cele mai multe ori, un muzeu este locul unde obiectele
sunt stabilizate, restaurate după ce au suferit diferite degradări cauzate de timp
sau neglijenţă. Este cu mult mai eficient să previi şi să reduci degradarea prin
extragerea din locul de provenienţă. O clădire bine reparată şi îngrijită este tot
atât de necesară, pe cât modalitatea de manevrare, depozitare sau securizare .
4
Pornind de la ideea că deteriorarea este un proces natural şi continuu, absolut

toate eforturile trebuie concentrate la maximum către încetinirea acestor
procese, adaptate materialului constituent al obiectului de patrimoniu.
Depozitarea bunurilor culturale mobile nu se face decât în spaţii
corespunzătoare asigurării condiţiilor optime de conservare. Organizarea
depozitului trebuie precedată de alegerea spaţiului şi determinarea calităţii
acestuia. Este absolut obligatoriu ca spaţiul de depozitare să fie salubru şi stabil
din punct de vedere al microclimatului. Clădirea trebuie să beneficieze de o cât
mai bună izolare termică, condiţie a unei temperaturi constante. Orice
tem~eratură cuprinsă între 10-18° C este acceptabilă, cu condiţia stabilităţii
sale .
În organizarea unui depozit sunt în mod obligatoriu prevăzute
următoarele etape: codificarea încăperilor, efectuarea inventarului, etichetarea
obiectelor, măsurarea obiectelor, stabilirea tipurilor morfologice, stabilirea
formatelor, stabilirea modului de aşezare a obiectelor prin elaborarea modelului
grafic şi matematic al modulelor de depozitare, calcularea necesarului de spaţiu
şi proiectarea acestuia, proiectarea mobilierului de depozit, elaborarea
catalogului topografic şi a celorlalte forme de organizare a informaţiei de orice
natură privind regăsirea obiectului 6 .
Bunurile culturale, odată cu trecerea timpului, sunt supuse în mod lent
sau mai rapid procesului de îmbătrânire. Este adăugată şi acţiunea de
deteriorare cauzată de nenumăraţi agenţi, precum: temperatura, umiditatea,
lumina, compoziţia aerului, varietatea compuşilor chimici, insecte, ciuperci. Nu
de puţine ori, are loc asocierea acestor agenţi cu nerecunoaşterea şi neglijenţa
oamenilor.
Pe de altă parte, depozitarea ar putea fi considerată şi o sursă de
deteriorare a bunurilor culturale. Faptul că obiectele stau nemişcate permanent,
într-o stare de repaos, nu elimină efectele deteriorante pe care le poate avea
poziţia acestora, modul cum sunt aşezate. Mai mult, o lipsă cronică de spaţiu,
precum şi o aşezare dezordonată, contribuie la creşterea indicelui de
4
Aurelia Duţu, Vivian Dragomir, Vasile Emanuel Costoiu, Angelica Mihăilescu, Magdalena
Andreescu, Ghid de bune practici în protejarea şi promovarea colecţiilor publice locale,
Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, Bucureşti, 20 l O, p. 40.
5
Din acest punct de vedere, normele de conservare în vigoare sunt foarte stricte.
6
Aurelia Duţu et a/ii, op. cit„ p. 59.
324 T. Drincă
înghesuială. Absolut toată lumea se plânge de lipsă de spaţiu, dar acesta este
risipit prin felul în care este organizată depozitarea 7 . Marea diversitate de
forme şi dimensiuni a bunurilor culturale conduce la gruparea obiectelor pe
tipuri şi dimensiuni. Dar, o astfel de grupare nu a fost adoptată ca mod de
organizare a depozitului. Este facil de înţeles că organizarea unui depozit de
bunuri culturale nu se poate limita la o simplă aşezare de obiecte pe rafturi sau
dulapuri create pentru alte funcţii fără cea mai mică încercare de adaptare
funcţională.
Un lucru extrem de important în spaţiile de depozitare îl constituie şi
mobilierul. Acesta trebuie să fie cât mai funcţional, să asigure cele mai bune
condiţii de protejare, aşezare, acces şi mânuire a obiectelor. Să fie adaptat
parametrilor fizici, morfologici şi dimensionali ai obiectelor, să fie simplu şi
confecţionat din materiale compatibile cu bunurile culturale mobile care
urmează a fi depozitate. Concomitent cu proiectarea mobilierului este necesară
crearea unor mijloace, dispozitive de acces şi mânuire pentru bunurile culturale
mobile plasate în partea superioară a modulelor de depozitare 8 .
Dintre toate etapele ce constituie organizarea unui depozit, cea mai
importantă este reprezentată de elaborarea proiectului. Un astfel de proiect
stabileşte natura şi mărimea modulului. Aşadar, dispar nepotrivirile dintre
dimensiunile obiectelor şi cele ale dulapurilor. Prin proiect, se stabileşte locul
unde va fi aşezat obiectul, modul de aşezare, felul şi mărimea modulilor. Apoi
aceştia se construiesc şi se aşează în depozit la locul prevăzut. Modul în care se
proiectează şi se realizează mobilierul de depozitare este fundamental pentru o
cât mai bună păstrare a obiectelor. Reprezentând locul permanent de păstrare,
mobilierul condiţionează într-o mare măsură conservarea acestora prin
întinderea completă şi o poziţie menită să elimine orice tensionare.
Depozitul de Bibliotecă
Ştiinţa organizării vieţii unei biblioteci este la fel de veche precum
existenţa însăşi a bibliotecii. Diferenţa organizării constă în practica timpului şi
condiţiile specifice fiecărei biblioteci sau ale etapei istorice în care aceasta s-a
dezvoltat.
În definirea bibliotecii ca instituţie, elementul absolut necesar îl
constituie existenţa colecţiilor organizate. Concentrarea de documente
depozitate la voia întâmplării le face pe acestea inutilizabile lipsind biblioteca
de orice funcţionalitate. Încă de la începutul activităţii sale, bibliotecarul
trebuie să aibă înţelegerea clară că stabilirea unui sistem de aşezare a
Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ediţia a 2-a, Centrul

7
pentru formare, educaţie, permanentă şi management în domeniul culturii, Bucureşti, 2003, p.

174.
8
Aurelia Duţu et a/ii, op. cit, p. 60.
documentelor în depozite şi rafturi şi aplicarea strictă şi consecventă a regulilor

specifice sistemului ales reprezintă o problemă esenţială. O astfel de problemă
prezintă implicaţii determinante şi definitorii pentru întreaga activitate a unei
biblioteci indiferent de mărimea sau specificul acesteia 9 . Grija pentru formarea
şi dezvoltarea fondului nu stă doar în ştiinţa bibliotecarului, ea depinde şi de
resursele pe care acesta le deţine, construindu-se astfel o strategie a dezvoltării.
Cerinţa fructificării optime a spaţiului se cuvine evidenţiată cu atât mai
mult cu cât lipsa de spaţii corespunzătoare bibliotecilor este manifestată în
întreaga ţară, în ciuda creşterii editoriale 10 . Pentru o cât mai corectă depozitare
din punct de vedere al conservării au fost aleşi moduli de tip rastel din tablă
zincată fixaţi în pardoseală pentru o cât mai mare stabilitate a rafturilor.
Între pereţi şi rafturi va trebui să existe un spaţiu de l O cm pe unde să
circule curenţii de aer pentru a se putea face aerisirea (normă obligatorie din
punct de vedere al conservării). O altă condiţie este aceea că toate rafturile vor
trebui să fie bine ancorate. Este necesar ca spatele rafturilor să fie confecţionat
dintr-o plasă ori spatele plin prevăzut cu orificii pentru aerisirea către perete.
Rafturile vor fi prevăzute cu elemente de legătură menite să împiedice căderea
cărţilor de pe o poliţă pe alta. Poliţele trebuie să poată suporta o greutate de
aproximativ 40 kg de carte şi să fie mobile.
Rafturile din spaţiul de mijloc al depozitului vor fi adosate, cu poliţe late
de 30 cm, ancorate între ele (în pardoseală şi tavan) pentru o mai bună
siguranţă. De asemenea, va fi necesar şi un spate despărţitor între aceste rafturi
adosate. Rafturile vor avea lateralele pline, partea vizibilă să fie acceptabilă
atât din punct de vedere al conservării cât şi din punct de vedere estetic, cu
menţiunea că biblioteca va fi deschisă publicului.
Pentru o cât mai bună siguranţă şi desfăşurare a activităţii din depozit va
fi necesară şi includerea unei scări mobile pe care să poată sta o persoană în
condiţii normale de siguranţă.
În scopul asigurării unui microclimat corespunzător trebuie să se ţină
cont şi de câteva elemente ce se cer a fi luate în considerare: lumina,
temperatura, umiditatea şi aerajul.
Datorită radiaţiilor infraroşii şi ultraviolete pe care le conţine, lumina
solară directă şi cea artificială exercită o influenţă nefavorabilă asupra
colecţiilor de bibliotecă. Iluminatul artificial se va face cu lămpi incandescente
montate în tavan, mascate în scafe, pentru ca lumina să fie mai întâi proiectată
în tavan şi de pe acesta să se reflecte în încăpere, asupra rafturilor. În acest
sens, este recomandabilă lumina reflectată de suprafeţe verzi, deoarece radiaţia
9
Marcel Ciorcan, Organi:area colecţiilor de bibliotecă. Bazele biblioteconomiei, Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p. 9.
10
Ibidem. p. I O.
326 T. Drincă
de culoare verde exercită o acţiune mai puţin distructivă decât celelalte radiaţii.
În cazul luminii solare pătrunderea directă a radiaţiilor va fi obturată cu
ajutorul jaluzelelor, transparentelor sau a dispozitivelor parasolare.
Atât umiditatea foarte scăzută, cât şi umiditatea excesivă dăunează
colecţiilor de bibliotecă, optăm ca umiditatea relativă a atmosferei să fie reglată
prin temperatură şi aeraj la 45-65 % 11 •
Hârtia este un potenţial nutriment pentru ciuperci ai căror spori se află
peste tot şi au nevoie doar de un anumit grad de umiditate relativă pentru a se
dezvolta şi a deveni activi 12 •
Temperatura optimă pentru păstrarea (conservarea) colecţiilor de
bibliotecă este de 18-20° C. Cele două ferestre rămase neobturate, vor fi
utilizate pentru aerisirea indirectă şi li se vor aplica 2 rame cu site pentru
împiedicarea intrării insectelor.
Instalaţia de aer condiţionat sau de climatizare are capacitatea de a
asigura valori constante de umiditate relativă şi temperatură la parametrii
doriţi. În plus aceasta elimină, din spaţiile în care acţionează, un alt factor
implicat în procesele chimice: poluarea. Instalaţiile vor fi prevăzute cu filtre ce
reţin nu numai particulele solide (praf), ci şi gazele reactive: dioxidul de sulf,
oxizii de azot, amoniacul, etc.
Incontestabil, bibliotecile rămân instituţiile de cultură ce vor dăinui. În
lupta pentru eternitate, ele vor câştiga, indiferent de suportul pe care informaţia
va circula. Argumentul principal în această luptă îl constituie nevoia
permanentă a omului de informare. Această informare este valoroasă doar dacă
are la bază studiul cărţilor, unde, de-a lungul istoriei, s-au adunat experienţa,
cercetarea şi talentul creativ al omului 13 •
Depozitul de Arheologie
Pentru depozitul de arheologie, la uşa exterioară va fi montat un grilaj
metalic încuiat cu lacăt. Această uşă de exterior trebuie să fie metalică. De
asemenea, şi cele 3 uşi de interior vor fi tot metalice.
Seiful în care au fost depozitate bunurile din tezaur nu mai corespunde
ca dimensiuni pentru numărul mare de bunuri pe care îl deţinem în prezent şi
nici nu mai întruneşte toate condiţiile pentru ca bunurile să fie depozitate în
siguranţă. În aceste condiţii, va fi necesară achiziţionarea unui alt seif.
Pentru depozitarea documentelor, fişelor de conservare şi a obiectelor de
birou vor fi necesare două dulapuri din lemn.
Din rafturile existente în prezent în depozit va fi confecţionat un raft
metalic cu blaturi din sticlă. Vor fi confecţionate şi rame pentru blaturi iar
11
Ibidem, p. 86.
12
Aurel Moldoveanu, op. cit.. p. 38.
13
Marcel Ciorcan, op. cit., passim.
raftul va avea orificii de prindere a blaturilor. Raftul se va închide cu sistem de

jaluzele pe laterale şi pe faţă pentru protejarea bunurilor depozitate aici. Un
astfel de raft va fi utilizat în depozitul destinat obiectelor din os şi metal.
Pentru depozitarea pieselor din ceramică şi piatră vor fi necesare rânduri
fixe de rafturi prinse de perete. Pentru fiecare rând în parte va fi necesar un
anumit număr de poliţe. În centrul depozitului vor fi dispuse trei rânduri de
rafturi. Aceste rafturi vor fi prinse între ele dar şi în podea. Pentru a fi permisă
circularea între acestea, distanţa între rânduri va trebui să fie de 1 metru.
În vederea unei bune desfăşurări a activităţii din depozit va fi necesară
şi achiziţionarea unei scări pliabile din aluminiu. Această scară va trebui să
îndeplinească anumite condiţii: urcare pe o singură parte, cu balustrade de
susţinere, chingi pentru protecţie în momentul deschiderii ş1 dopuri
antiderapante din plastic.
Depozitul de Artă
Pentru depozitarea colecţiei de tablouri se vor folosi atât panouri fixe
cât şi panouri mobile (glisante) confecţionate din plasă metalică. Între
panourile mobile va exista o distanţă de 20 cm. Tablourile vor fi aşezate în
poziţie verticală prin tipodimensionare astfel încât să fie ocupată întreaga
14
suprafaţă a panoului. Pictura va fi suspendată prin prindere în două puncte. Pe

un panou lucrările de pictură pot fi aşezate şi din punct de vedere tematic, pe
autori ori după alt criteriu decât tipodimensionarea, dacă acest mod de aşezare
reprezintă utilizarea integrală a suprafeţei panoului 15 .
Pentru depozitarea obiectelor de artă decorativă vor fi necesare trei
tipuri de moduli. Primul tip de modul va fi prevăzut cu sertare destinate
obiectelor decorative de mici dimensiuni (bijuterii) şi lucrărilor de grafică.
Deasupra acestor sertare vor fi două rânduri de rafturi fixe tip rastel, necesare
depozitării tablourilor. Al doilea tip de modul va fi prevăzut, în partea de jos,
cu un raft cu două poliţe. Pe aceste poliţe vor fi aşezate lucrări de sculptură de
mici dimensiuni. Deasupra acestor sertare vor exista două rânduri de rafturi
fixe tip rastel, necesare depozitării tablourilor.
Al treilea tip de modul va fi format din trei tronsoane. Pe blatul aflat în
spaţiul de jos vor fi depozitate lucrările de sculptură. În spaţiul din mijloc vor fi
depozitate lucrările de tapiserie. Pentru aceste lucrări vor fi necesare bare de
susţinere. Vor exista moduli având fiecare câte 4 bare de susţinere. În partea de
sus va fi amplasat un raft tip rastel, necesar depozitării tablourilor. Toate aceste
14
Tipodimensionarea este o tehnică de organizare a bunurilor culturale care presupune
gruparea succesivă a bunurilor muzeale, mai întâi potrivit cu natura materialelor din care sunt
făcute, apoi potrivit tipului morfologic şi în sfârşit, potrivit cu formatul. Vezi Aurel
Moldoveanu, op. cit.. p. 177.
15
Ibidem, op. cit .. p. 194.
328 T. Drincă
caracteristici sunt prevăzute pentru fiecare tronson în parte. Singurele diferenţe

ţin de greutatea susţinută de blatul destinat lucrărilor de sculptură şi de
greutatea susţinută de barele destinate depozitării lucrărilor de tapiserie dar şi
de lungimea unor astfel de bare.
Şi în cazul depozitului de artă este necesară achiziţionarea unei scări
din aluminiu cu două tronsoane având următoarele caracteristici: cu lonjeroane
şi trepte din aliaj de aluminiu extrudat, balamale din oţel zincat, chingi de
protecţie la deschidere, la bază să aibă traversă din aluminiu şi dopuri
antiderapante din plastic. O astfel de scară trebuie să aibă în componenţă şi o
treaptă suplimentară. Pentru transportarea în condiţii cât mai bune a obiectelor
tridimensionale va fi necesară şi achiziţionarea unui cărucior metalic.
Depozitul de Istorie
Acest depozit adăposteşte diverse şi numeroase bunuri culturale al căror
suport diferă: documente, piese din metal, textile, lemn, os, sticlă ori variate
combinaţii.
Spaţiile mari, folosite ca săli de expoziţie, au permis păstrarea
patrimoniului într-o bună stare de conservare. Colecţiile muzeale sunt
sistematizate pe domeniile arheologie, istorie şi artă fiind expuse în sălile de la
parter, etajul 1 şi etajul 2.
Datorită numărului mare de bunuri intrate în patrimoniul muzeului,
până în 2013 s-a hotărât reorganizarea depozitului şi s-a adoptat
tipodimensionarea drept criteriu de bază pentru depozitarea bunurilor muzeale.
În anul 2011 s-a hotărât reabilitarea clădirii, mutându-se patrimoniul în
două clădiri în zona industrială a oraşului, unde se conservă tot patrimoniul din
depozitul de istorie, arheologie şi artă. Conform normelor de conservare,
patrimoniul de istorie medie, modernă, contemporană, colecţiile de telefoane şi
minerale vor fi depozitate în funcţie de natura materialului din care sunt
confecţionate sau formate: hârtie, pergament, textile, metal, lemn, sticlă,
ceramică, rocă.
Bunurile culturale, indiferent de materialul de suport, vor fi depozitate
pe moduli de tip rastel mobili sau ficşi. Au fost aleşi moduli de tip rastel fixaţi
în pardoseală, cu poliţe mobile, raftul este adosat în două părţi în adâncime. Au
fost aleşi aceşti moduli ficşi pentru că oferă o mai mare stabilitate a bunurilor şi
în acelaşi timp înlătură şocurile şi trepidaţiile în momentul identificării bunului
cultural, poliţele sunt mobile pentru a permite dimensionarea intervalului între
poliţe pe verticală în funcţie de necesităţi.
Sistemul de moduli tip rastel va fi protejat cu draperii din material textil
pentru ca bunurile culturale să fie protejate de pătrunderea prafului care se află
în suspensie şi pentru că acesta este higroscopic putând contribui la degradarea
bunurilor.
Sistemul de corpuri rulante ce sunt acţionate manual sau electric (de tip
Compactus) cu bază mobilă pe şină cu perete de separaţie, raft cu poliţe
mobile. Acest tip de sistem poate fi suplimentat cu raft pe înălţime (prin
suprapunere).
Rafturile cu bază mobilă pe şină creează spaţiu de depozitare extins,
luând în considerare diferite necesităţi şi dorinţe. Documentele, bunurile
muzeale necesită depozitare îndelungată. Simplitatea sistemului de control
electronic sau manual care pune în mişcare raftul, utilizarea eficientă a
spaţiului disponibil, dublează capacitatea de depozitarea. Acest sistem este o
soluţie inteligentă de depozitare. Sistemul de propulsie asigură o mişcare fără
efort a sistemului mobil, indiferent de conţinutul sau numărul de rafturi. Pe
bazele mobile se pot monta diferite coloane şi grinzi standard. Sistemul se
adaptează unei game largi de dimensiuni cum ar fi covoare rulate pe tamburi,
tapiserii, carpete etc.
Pentru discuri din vinil, medalistică, flori de mină, hărţi şi planuri vor fi
necesare dulapuri în 2 uşi cu despărţituri pe verticală, sertare pe orizontală şi cu
spaţiul de depozitare superpozabil cu poliţe orizontale.
Pentru piesele de patrimoniu reprezentând mobilier istoric vor fi
necesare rafturi fixate în pardoseală, rafturi cu diferite dimensiuni ale poliţelor
mobile pe verticală. Toate elementele componente ale sistemului vor fi
galvanizate, fără şuruburi, uşor de instalat şi manipulat. De precizat că bunurile
muzeale de mobilier prezintă diferenţe de dimensiuni şi greutate.
Pentru rochii lungi, caftane boiereşti, mantouri, uniforme şi alte obiecte
de vestimentaţie de mari dimensiuni vor fi necesare dulapuri în două uşi cu
bară pe mijlocul dulapului şi cu superpozabil pentru depozitarea pălăriilor,
căciulilor, caschetelor militare, şepcilor etc.
Pentru depozitarea steagurilor rulate pe tamburi din carton, metal, plastic,
aceştia fiind acoperiţi cu material textil moale, la fel şi carpetele, covoarele,
tapiseriile de dimensiuni diferite vor fi rulate pe tamburi şi depozitate în plan
orizontal pe sisteme de lanţuri cu cârlige de prindere detaşabile, acest sistem
fiind plantat în interiorul dulapului.
Depozitul de istorie are şase ferestre care vor fi protejate cu draperii din
material textil gros, de culoare deschisă sub fon11ă de storuri sau draperii
verticale. Obturarea ferestrelor va fi absolut necesară pentru a împiedica
pătrunderea luminii naturale care este foarte nocivă, mai ales razele
ultraviolete, degradând ireversibil toate categoriile de bunuri muzeale dar în
special cele de natură organică. Se vor lăsa, pentru aerisirea indirectă, două
ferestre neobturate, la care se vor aplica rame cu site pentru a împiedica
pătrunderea insectelor. Accesul în depozitul de istorie se va face printr-o uşă
dublă, suficient de mare, care asigură introducerea şi scoaterea bunurilor
330 T. Drincă
muzeale în condiţii bune, uşa va fi metalică, placată cu plăci din HDF (High
Density Fiberboard - placă de fibre de înaltă densitate, cele mai solide uşi
metalice de pe piaţă din această categorie). O astfel de uşă prezintă următoarele
caracteristici necesare pentru a fi plasată în categoria uşilor metalice
"antiefracţie şi incendiu": sistemul de închidere multiplu în 3 direcţii, schelet
din oţel cu cadrul din oţel şi ranforsări pe toată suprafaţa uşii, tablă zincată, are
rezistenţă la foc timp de 15 minute, cu izolaţie tem1ică.
Microclimatul depozitului de istorie trebuie să fie acceptabil, să nu fie
fluctuaţii mari de temperatură şi umiditate, de aceea va trebui ca încăperea să
fie foarte bine izolată şi salubră din toate punctele de vedere. Temperatura va
trebui să fie între 15-20° C, iar umiditatea relativă între 45-65 % (la intervale
mari de timp). În depozit, iluminatul se va face cu lămpi în plafon cu intensitate
luminoasă incandescentă, nedepăşind 150 lucşi iar spectrul luminos al încăperii
să fie între 50 - 80 lucşi.
Pentru transportul bunurilor muzeale la diferite activităţi din cadrul
muzeului, precum: expoziţii temporare, expoziţii permanente, cercetare şi
restaurare, trebuie să se asigure o importanţă deosebită mânuirii bunurilor. De
aceea, în depozitul de istorie va fi necesar un căruţ tip coş cu rotile pentru
transport, căptuşit cu burete îmbrăcat în material textil moale din bumbac
100%, pentru a atenua trepidaţiile şi şocurile pricinuite prin manipularea
acestora. A vând în vedere că în depozitul de istorie sunt bunuri care au diferite
dimensiuni şi sunt formate din diferite materiale suport, ele trebuie respectate
ca atare. Aşadar, bunurile cum sunt cele din lemn sau din metal (mobilier,
statui, obiecte decorative, prese de ulei, roată de rădvan, vase de tip chiup,
centrale telefonice etc.) vor trebui transportate cu un căruţ de dimensiuni mai
mari şi prevăzut cu o platformă.
Pentru depozitarea bunurilor pe rafturile de la zona de înălţime va fi
necesară o scară cu platformă mobilă de 45 grade.
Operaţiile de mânuire şi transport nu se vor face decât în prezenţa
conservatorului de colecţie. În cazul bunurilor muzeale de mari dimensiuni,
pentru mânuire şi transport se va apela la personalul auxiliar, căruia i se va face
în prealabil instruirea cu privire la normele de transport şi securitate a bunurilor
culturale.
Cunoaşterea şi respectarea tuturor criteriilor ştiinţifice de depozitare,
conservare şi transport a bunurilor muzeale expuse sau păstrate în depozit
constituie principala obligaţie a conservatorului de colecţie.
O altă trăsătură a muzeului este dată şi de existenţa binomului om -
obiect, totalitatea relaţiilor dintre ele fiind facilitată de mediul construit,
arhitectura, având rolul de a asigura o cât mai bună desfăşurare a tuturor

funcţiilor muzeului .
16
În aparenţă există un antagonism între funcţiile muzeului, între

conservarea obiectelor ce tinde spre izolarea lor de orice legătură cu omul şi
mediul său, şi punerea în valoare ce prevede o întâlnire directă şi prelungită cu
acestea.
Amenajarea unui spaţiu de depozitare este considerată a fi la fel de
importantă ca şi cea a expunerii de bază. În acest context se ţine seamă de
numărul obiectelor adăpostite în depozit, de cele mai multe ori fiind mai mare
decât al celor din expunere, dar şi de durata nelimitată a păstrării lor aici 17 .
Conservarea cuprinde o serie de procedee ce stă la îndemâna
specialiştilor din muzee cu scopul asigurării securităţii tuturor obiectelor,
combaterea agenţilor ce duc la degradarea lentă a patrimoniului, etalarea în
condiţii optime a pieselor în cadrul expoziţiilor şi încetinirea acţiunii noxelor
ce se pot abate asupra lor ca urmare a unei expuneri îndelungate (lumina,
căldura excesivă, praful). Munca de conservare este permanentă şi totodată
implică, pe lângă anumite cunoştinţe profesionale, un spirit gospodăresc
excepţional 18 • Misiunea de conservare semnifică, pe lângă profesie, un act de
devotament şi ataşament faţă de umanitate, un act de răspundere deosebită 19 •
Patrimoniul cultural naţional mobil implică pentru toţi cei ce îl deţin
numeroase şi serioase probleme de rezolvarea cărora depinde existenţa
acestuia. Bunurile de patrimoniu existente în depozitele muzeelor, în colecţii
private sau în grija unor instituţii de stat şi de cult aparţin, în primul rând,
viitorului şi mai apoi generaţiilor prezente 20 •
Muzeul are şi trebuie să aibă acea încărcătură de afectiv din care se
naşte eternitatea şi care nu poate exista decât în om, pentru om şi nu o poate
simţi decât omul 21 •
La baza elaborării întregului proiect de reorganizare a depozitelor se
află o strânsă colaborare cu specialiştii muzeului: doamna Mădălina Oprea - şef
Secţie Istorie - Artă, doamna Elena Bălan - conservator-custode depozit
bibliotecă, doamna Adriana Ionescu - conservator-custode depozit arheologie,
16
Alba Delia Popa, Contribuţii la rezolvarea problemelor pe care le ridică adaptarea unor
spaţii la cerinţele funcţionale ale muzeului: amenajarea depozitului În Revista Muzeelor şi
Monumentelor Nr. 3, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Bucureşti, 1980, p. 50.
17
Ibidem, p. 51.
18
Anghel Pavel, Conservarea - restaurarea, sarcină permanentă a muzeelor, în Revista
Muzeelor şi Monumentelor Nr. 6, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Bucureşti, 1983, p.
34.
19
Claudia Cleja Stoicescu, op. cit„ p. 238.
20
Anghel Pavel, op. cit„ p. 33.
21
Claudia Cleja Stoicescu, op. cit„ p. 10.
332 T. Drincă
doamna Jenica Varga - conservator-custode depozit artă, doamna Valeria

David - conservator-custode depozit istorie şi domnul Valentin Constantinescu
- desenator. Pe această cale, doresc să le mulţumesc tuturor pentru efortul
depus şi profesionalismul de care au dat dovadă.
ASPECTS CONCERNING THE REORGANIZA TION

OF THE CULTURAL COLLECTIONS DEPOSITS
IN THE BUZĂU COUNTY MUSEUM
Abstract
The museum is an institution at the service to the society, which

purchases, preserves, communicates and, most of all, exhibits, for the purpose
of studying, educating and enjoying, the material vestiges of the evolution of
nature and humanity.
One of the most important goals of a museum is to ensure the whole
patrimony, all the collections, on the purpose to be useful for the next
generations. The preservation consists of a sum of procedures used by the
specialists of the museums to ensure the security of all objects, to prevent the
slow damage of the vestiges, to exhibit properly the pieces in exhibitions and to
slow down the action of damaging factors such as light, excessive heat, dust.
In organizing a deposit, the most important stage is to elaborate the
project. In such a project one must establish the nature and dimension of the
module, thus one can avoid the differences between the objects sizes and those
of the cases. In the same project, one establishes where and how the object is
placed, the kind and size of the module. Then the modules are built and put in
the deposit at their place. lt is very important how the deposit fumiture is made
for a better preservation of the objects. Representing the permanent place of
preservation, the fumiture is at a great extent important in the preservation of
the objects through a complete laid position meant to eliminate any tension.
The mission of preservation implies, beyond the profession, an act of
devotion and attachment to the humanity, an act of a great responsibility.
The mobile national cultural heritage means for all those who hold it
very serious problems and its very existence depends on the solving of all these
problems. The heritage objects belonging to museum deposits, private
collections, public or cult institutions, are, first of all, meant for the future
generations and then to the present ones.

05 Analele Buzaului Buletin Muzeul Judetean Buzau V 2013

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

05 Analele Buzaului Buletin Muzeul Judetean Buzau V 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

..

Tehnoredactare computerizată: Liliana Ciobotaru

Toată corespondenţareferitoare la buletinul Toute correspondance concemant la

Redacţia: MUZEUL JUDEŢEA:'ll BUZĂU,

Imprimat la Tipografia ALPHA MDN

Liliana CI OBOT ARU

Constantin I. STAN, Alexandru GAIŢĂ

Rodica Viorica GHEORGHE-TACHE

Doina IŞF ĂNONI

Se împlinesc anul acesta 514 ani de la primul document care le

ca zestre sau lăsaţi moştenire. Ca apartenenţă, ei erau proprietatea statului,

care nu aveau o anume calificare şi care se ocupau cu tăiatul şi căratul

clucerul Măciucă a vândut doamnei Neaga o ţigancă, la 31 mai 1640, egumenul

locuită de ţigani), locul de hotar. Şi alţi domnitori au dăruit ţigani Episcopiei

Mihalcea din Pătârlagele şi al doilea, un sălaş de ţigani, dăruit fostului mare

Cunoscutul dicţionar al judeţului Buzău 17 , la capitolul dedicat comunei

bisericii de aici, menţionează că au fost aduşi ţigani în secolul al XVI-iea,

Au fost, ca şi mai înainte, procese pentru posesia unor robi ţigani;

Potrivit primei „constituţii" a Principatelor, Regulamentul Organic

1648 referindu-se la apărarea de globnicii domneşti a ţiganilor străini de pe

ţului Slam Râmnic că o familie de ţigani de pe moşia sa a fugit în Moldova. Ba

băieţi şi 67 fete), reprezentând 1,2% din totalul populaţiei târgului de la acea

În această situaţie, în consens şi cu situaţia din celelalte state europene,

( ... )Şi amintindu-mi că Buzăul este fieful electoral al actualului ministru

THE GYPSIES (ROMA PEOPLE) OF BUZĂU

The study evaluates a controversial ethnic community, with its good

ENCULEŞTI Satul de la Beceni, deşi vechi, are parte de reţineri

la 20 octombrie 1748 8 . În 25 septembrie 1760 începea un alt proces pentru

ERNATICA Cu numele luat ori de la deal ori de la pârâu, cătunul

din 21 iunie 1652 de la Surani, care hotărniceau şi împietreau cele o~t

Peste aproximativ o lună, se menţiona că a treia parte a satului aparţinea lui

împreună cu locuitorii de aici. Prin „bună învoire şi tocmeală" şi pentru suma

FĂUREI A „umblat" localitatea în trei judeţe Râmnicu Sărat, Buzău şi

logofătul Dimitrache Hrisoscoleu pentru împărţirea unei moşii pe care o

intervenea la 1836 22 . În 3 august ca hotarnic ales figura T. Paladi. La 7 august,

FÎNTÂNA CAPREI Vezi Toropăleşti. De comuna Buda a ţinut satul

Avram schimba cu Toader o ocină în Ceptura pentru o vie tot de acolo. În 3

moşneni, obţinea stăpânire la Cepturi în 27 aprilie 1636, după un proces cu

martor pentru Tătărăii de Dâmboviţa în 8 februarie 1636, iar Stoica Udrescu

Oancea şi de la preotul Radu 41 . În Fântânele primea banii, nouă ughi,

Pentru partea mănăstirii Gruiu se ajungea în 22 mai 1651 la prezenţa aici a 12

posadnica ginerelui pârâtului. Peste trei zile venea şi anaforaua în legătură cu

Brăeşti 56 . Ca amănunt trebuie amintit că s-a mai folosit şi denumirea de

încălcase o moşie . Probabil ajungându-se la o înţelegere procesul se va stinge

de la sine în 23 mai 1844.

va mai cumpăra şi în 26 ianuarie 1688 de la ceauşul Stoica. Dobre portarul din

Dobre fratele acestuia 78 . Peste aproximativ o lună, fiul preotului Nicula de la

Hotărâta moştenitoare a lui Dumitrache Drăgulănescu va cere la 12 februarie

În 1835 se numărau aici 56 de gospodării. Unele date rezultă şi din

răposatului Caloian şi fiică a răposatului polcovnic Ianache Frangulea ot

O altă tranzacţie intervenea între Nicolae Dâmboviceanu şi Tănase

Logofătul Pană este pomenit din nou ca martor în documentele din 14 şi 21

Prahova se va implica în desluşirea unor situaţii privind viile de aici în 1742.

FINŢEŞTI În lungul vremilor s-a mai numit localitatea - din plasa

calitate de vânzători către Mogoş vătaful, şi în 18 aprilie 1630 tranzacţia fiind

Dobrotă va fi implicat şi la 18 noiembrie 1645 când se stabilea situaţia unei

Vălenii de Jos (Văleanca) se stabileau la 11 octombrie 1646 hotarele moşiei

moşneni sunt amintiţi ca martori în 6 iunie 1650 la vânzările de la Jugureni ale

CDŢR, IV, p. 537, rez. 1207.

ANIC. fond Episcopia Argeş, XL VIl/9.

cumpăra în 9 martie 1651 şi de la fiii lui Cârstea Pătea ocine în Jugureni. O

La 20 mai 1656 Ion din Finţeşti şi Tatul din Ciolăneşti solicitau

cumpăra la 31 mai 1693 de la o Dobriţa cu fiii ei o ocină la Jilişti lângă Istău •