EDITORIALE PENTRU CARTE

Posibile titluri

”CRÂMPEE EDITORIALE / PUZZLE POST-REVOLUȚIONAR........”

Mihai Ștefan Mătieș

Cuvânt Înainte al autorului

Asdfasf

Am considerat că ar fi util ca unele dintre editorialele scrise de mine în ultimii 10 ani,

pentru site-ul www.calendarevenimente.ro, să vadă și lumina tiparului, nu doar fibra
Internetului.

1
INTERESANTUL BAROMETRU AL VIEȚII RELIGIOASE DIN ROMÂNIA – 20-
28.12.2020

Lansat sub auspiciile Academiei Române pe 16.12.2020, barometrul realizat de Centrul de

Cercetări Sociologice LARICS, cu sprijin guvernamental, aduce importante precizări
pentru cei preocupați de fenomenele sociale din democrația adolescentă a României,
pentru formularea unor opinii avizate.

Pe scurt, acest barometru realizat la începutul lunii decembrie, disponibil in extenso pe

site-ul www.larics.ro, ne aduce următoarele date importante:

- la capitolul Încredere, după Biserică (locul I) cu 71,2% (41,4% - foarte multă; 29,8%
- multă), pe locul al doilea se află Armata, cu 61,8% (17,8% - foarte multă; 44% -
multă), urmată de Academia Română, cu 45,6% (9,4% - foarte multă; 36,2% -
multă), instituția Primăriei, cu 43% (11% - foarte multă; 32% - multă); Poliţia, cu
41,1 (11,4% - foarte multă; 29,7% - multă) şi Ministerul Sănătăţii, cu 34% (6,3% -
foarte multă; 27,7% - multă). Guvernul (13,7%), Parlamentul (9,5%) și partidele
politice (9,1%) ocupă ultimele locuri în ceea ce priveşte gradul de încredere al
românilor, relevă cercetarea;
- 62,2% dintre cei chestionați spun că nu ar vota un politician autodeclarat ateu;
- 72,8% dintre participanții la sondaj sunt de părere că educația religioasă trebuie
predată în școli;
- Majoritatea tinerilor români demonstrează o reapropiere de viața religioasă: 82,6%
din cei între 18-24 de ani și 92,4% din cei între 25-34 de ani cred în Dumnezeu; cei
între 18-24 de ani se consideră persoane religioase (”sigur da” în proporție de
41,3% și 30,4% ”mai degrabă da”), iar cei între 25-34 de ani așijderea, într-o
proporție și mai mare (59,2 ”sigur da” și 28% ”mai degrabă da”). Jumătate din cei
între 18-24 de ani vor educație religioasă în școli, iar la categoria 25-34 de ani
procentul este de 78,3%!;
- La nivelul analizei pe regiuni, în timp ce Moldova și Transilvania au, cantitativ, cei
mai credincioși subiecți, Bucureștiul apare la capătul opus, în majoritatea
covârșitoare a răspunsurilor la întrebările sondajului.

Trebuie precizat că și contextul în care a fost făcut acest barometru a influențat unele
rezultate, faptul că după aproape 9 luni de criză pandemică, în care lumea a stat mai
mult izolată și a avut anumite drepturi limitate, perioadă în care s-au acumulat frustrări,
s-au înregistrat pierderi de vieți omenești, de afaceri, de bani și slujbe, mulți s-au întors
către religie și instituțiile sale pentru adăpost, confort, speranță și liniște psihică. Mai

2
mult chiar, barometrul arată și zbuciumul societății, diviziunile dintre partizanii și
contestatarii măsurilor de siguranță, dar și o interesantă poziție a celor care au considerat
că statul și unii lideri de opinie din presă au atacat Biserica în pandemia Covid19, în
special pe cea ortodoxă.

Apoi, este necesar a spune că o astfel de măsurătoare sociologică este cu atât mai
valoroasă cu cât se va face cel puțin anual de acum încolo, pentru a beneficia nu doar de
o anumită fotografie într-un context aparte, ci a vedea tendințe și evoluții de durată care
pot ajuta la interpretarea stării sociale a națiunii.

Prima concluzie furnizată de barometru este că românii țin cu Biserica, există o atenție
sporită pentru mediul religios. Dacă ar fi să o interpretăm într-o cheie politică, am
înțelege și una dintre cauzele absenței mari de la votul din 6 decembrie. Oamenii de rând
nu au găsit printre formațiunile politice acei lideri laici care să ofere o agendă explicată
clar pentru ieșirea din pandemie. In plus, omul de rând a perceput un atac al politicului
asupra bisericii, prin măsurile restrictive care s-au luat, marea greșeală a Palatelor
Victoria și Cotroceni fiind că nu au cooptat personalități titrate care să ofere mesaje și
explicații convingătoare și să aducă și liderii bisericii în lupta împotriva virusului
Covid19.

Analizând documentul trebuie arătat că este demitizat conceptul conform căruia

biserica/religia este în România o piedică împotriva integrării occidentale și împotriva
apartenenței la NATO și UE. Este pentru prima dată când românii fac această distincție,
88,5% dintre respondenți afirmând că ”religia nu este o piedică în integrarea
euroatlantică”, percepție foarte importantă în contextul unei imagini conservatoare pe
care biserica o are în societate. Mai mult, 61,7% dintre respondenți consideră că NATO și
UE trebuie să-și extindă influența în estul Europei (92,3% dintre greco-catolicii
intervievați, 62,5% dintre romano-catolici și 62,3% dintre ortodocși)!

O altă concluzie este că biserica, alături de armată, se mențin în topul încrederii

românilor, după Revoluția din 1989, așa cum ne arătau toate sondajele de opinie de până
acum. In februarie 2019 biserica era pe locul 2 cu 54,5% încredere în sondajul INSCOP,
după armată, efectul greșelilor sale de la Colectiv estompându-se treptat, având în
vedere că în noiembrie 2018 cota era la 52,8%. Biserica a căzut prima și singura dată sub
50% între 2016-2017, conform IMAS, ca urmare a greșelilor publice și repetate în criza
declanșată de incendiul din clubul Colectiv, din finalul lui 2015. Eurobarometrul din
toamna lui 2007, anul intrării în UE, fixa încrederea în biserică la 77%. In sondajele de la
mijlocul anilor ’90 încrederea în biserică era invariabil în jurul valorii de 90%, schimbând
uneori poziția de top cu armata. In aprilie 2020, însă, cota bisericii pe fondul pandemiei
urcase deja înapoi la 61% conform IRES.
3
Surpriza barometrului este poziționarea Academiei Române pe locul 3 în ierarhia
încrederii, fapt care se datorează activismului educativ și civic al noului Președinte al
instituției, în persoana profesorului Ioan Aurel Pop, cât și adoptării unor poziții publice
ale Academiei în diferite chestiuni care țin de viața cetății, dar mai ales întru apărarea
educației tinerilor, istoriei și limbii naționale.

Pe lângă încredere, românii își doresc un activism sporit al membrilor clerului atunci
când 75,5% dintre ei cer bisericii și cultelor religioase ”să fie mai prezente în viața
publică, în educație, în cultură și mass-media”. Continuarea predării regiliei în școli este
susținută de 72,8% dintre participanții la sondaj. Așadar, considerăm că nota în care
trebuie citite aceste împuterniciri pe care românii le oferă Bisericii Ortodoxe Române, ca
biserică majoritară, este foarte importantă: transferul de încredere înseamnă o mare
răspundere pentru membrii clerului, din păcate pe terenul lăsat liber de incompetența
factorului politic laic, care la 31 de ani de la Revoluție nu a înregistrat succese notabile și
convingătoare nici în domeniul medical, nici al educației și nici al protecției sociale! E un
mare avertisment aici, pe care nu știu câți politicieni îl iau în serios. BOR este chemată să-
și asume un rol mai activ în societate și i se oferă și mandatul de a avea curajul să-și
consolideze autoritatea pornind de la valorile creștine ce trebuie practicate în primul
rând de clerul său, trecând prin respectarea normelor proprii și a legilor statului laic,
pentru ca reprezentanții săi să manifeste acel comportament model, la care se așteptă
oamenii.

BOR este invitată astfel să-și reformeze proprii reprezentanți care nu-și înțeleg rolul
social-educativ, să dialogheze deschis și să reglementeze relațiile frățești cu biserica
greco-catolică, să contribuie la afirmarea unor modele comportamentale valoroase în
societate și mass-media și să susțină componentele de sănătate și protecție socială pe care
statul încă le asigură deficitar populației. Referitor la această ultimă componentă,
barometrul confirmă faptul că oamenii săraci sunt cei care frecventează mai des
liturghiile, 38,2% dintre persoanele fără venit vin săptămânal la biserică, la fel 43,9%
dintre cei care câștigă sub 1000 de lei pe lună și 42,2% din cei care au venitul între 1001-
2000 de lei lunar, dar și că majoritatea oamenilor cu venituri mai mari de 6000 de lei pe
lună sunt și ei prezenți la slujbe săptămânal (27,3% dintre ei) sau ocazional, la sărbători și
evenimente din familie (36,4%). Cu alte cuvinte se mai infirmă un zvon, și anume acela
cum că oamenii mai avuți nu ar frecventa biserica, această instituție fiind doar apanajul
săracilor.

Una dintre disonanțele cele mai importante identificate de studiu, care s-a confirmat și cu
ocazia altor sondaje anterioare realizate și de alte institute, este cea care ne arată
diferențele dintre cei care se consideră religioși și credincioșii practicanți, chiar dacă la
această categorie stăm bine comparativ cu alte state din UE. Așadar, deși românii se
4
consideră religioși în majoritatea lor - 63,8%, deși 55,2% afirmă chiar că ”religia este
importantă în viața lor” și 68,2% declară că ”se roagă zilnic sau aproape zilnic”, numai
36,1% spun că sunt și practicanți,”mergând săptămânal la biserică”. O diferență, așadar
de 2:1. Realizatorii barometrului au precizat de la început că au folosit termenul de
”religios” în sens sociologic, popular, înțeles ca atare și de omul de pe stradă, fără a se fi
cerut finețea de a fi definit termenul conform DEX sau practicii liturgice, unde accentul
religiei cade tocmai pe ”sistemul de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind
sentimentul divinității și care îi unește în aceeași comunitate spirituală și morală pe toți
cei care aderă la acest sistem”. Dacă ar fi să intrăm într-o analiză și mai profundă,
comparând cifra autodeclaraților religioși cu a celor care se comportă în viața de zi cu zi
într-un mod în care să respecte preceptele biblice, creștine (dragostea față de aproape,
frecvența rugăciunii, evitarea păcatului, generozitatea, etc.) am avea un raport de cel
puțin 3:1 în defavoarea celor care sunt religioși doar din gură... Având în vedere
structura pe confesiuni, dintre cei care vin săptămânal la biserică cei mai consecvenți
sunt greco-catolicii (61,5% vin săptămânal la biserică sau chiar mai des și 15,4% vin
ocazional, la sărbatori și evenimente de familie), urmați de cei de alte religii (55,1%,
probabil culte neo-protestante, sau alături de religiile islamică și/sau iudaică, LARICS nu
precizează exact), secondați apoi de romano-catolici (43,8%), pe locul patru ortodocșii
(33,8%) și în cele din urmă reformații (30%).

Important este că pentru prima dată într-un sondaj public aproape 40% din cei
intervievați afirmă că identitatea națională a românilor nu are legătură cu religia, oferind
în sfârșit, la 31 de ani după Revoluție, o abordare deschisă, modernă, conform căreia
identitatea națională nu este doar apanajul unei singure confesiuni religioase. Cu alte
cuvinte, o pondere foarte importantă dintre români își recunosc frații din aceeași națiune,
chiar dacă ei sunt credincioși romano-catolici, greco-catolici, protestanți, neo-protestanți,
musulmani, evrei, atei sau agnostici.

Caracterul tolerant al românilor față de conaționalii de altă religie este reliefat de o serie
de întrebări la care răspunsurile sunt covârșitor pozitive: 78,9% nu ar fi deranjați dacă
fiul sau fiica s-ar căsători cu un reprezentant al altui cult; 93,6% declară că nu sunt deloc
deranjați să aibă vecini de altă religie; 95,6% impart de voie bună cartierul cu
reprezentanții altor religii și 95,8% nu sunt deloc deranjați să trăiască în același oraș cu
reprezentanți ai altor culte.

La capitolul ”lucruri care mai trebuie consolidate” participanții la sondaj nu cunosc încă
îndeajuns misionariatul Bisericii Ortodoxe Române în Basarabia și nici situația din
Republica Moldova, 66,2% dintre ei opinând că ”e normal să existe două biserici
ortodoxe” între Prut și Nistru, una controlată de Moscova (Mitropolia Moldovei) și una
subordonată Patriarhiei Române (Mitropolia Basarabiei), în timp ce doar 26,6% consideră
5
că românii/moldovenii de peste Prut ar trebui să aparțină de Mitropolia legată de
București. Practic, în Republica Moldova, BOR nu a reușit încă să convingă majoritatea
românilor cu mesajul ei unificator, iar în țară nu a explicat situația românilor-moldoveni
de peste Prut, ceea ce ne îndreptățește să credem că e nevoie de un efort persuasiv
suplimentar din partea prelaților români, cum ar fi o vizită a Patriarhului Daniel la
Chișinău, realizarea unor evenimente în comun cu Mitropolia Basarabiei, aducerea
acesteia în reflectorul opiniei publice din România, etc., acțiuni ce ar putea avea efect pe
termen mediu și unde sunt necesare mai multe tratative cu Biserica Rusă.

În ceea ce privește analiza pe regiuni și corelările mediului urban/rural cu răspunsurile la

întrebări avem situația menționată la început și anume, în timp ce Moldova și
Transilvania au, cantitativ, cei mai credincioși subiecți, Bucureștiul apare la capătul opus,
în majoritatea covârșitoare a răspunsurilor la întrebările sondajului. Bucureștenii apar
drept cei mai puțin credincioși în Dumnezeu, cei mai mai puțin religioși, cei mai absenți
practicanți, se roagă cel mai puțin dintre toți cei intervievați, înregistrează cele mai mici
procente când e vorba despre necesitatea căsătoriei civile sau religioase, sau despre
studierea religiei în școli și au cel mai mare procentaj pozitiv la intenția de votare a unui
politician autodeclarat ateu. Printre cauzele care să explice aceste rezultate se regăsesc
distanțarea socială în adevăratul sens al cuvântului, alienarea față de comunitatea în care
trăiesc persoanele sosite în capitală din diferite regiuni, tumultul vieții citadine, invocata
”lipsă a timpului personal” și prioretizarea unor valori pecuniare, cauze întâlnite și în
capitalele țărilor din Vest, sau la fel, din Est.

Sondajul, desfășurat pe baza unui chestionar aplicat telefonic în toate județele țării, a fost
realizat în perioada 30 noiembrie - 7 decembrie, pe un eşantion multi-stratificat,
probabilistic, de 1.000 persoane, şi este reprezentativ pentru populaţia României,
neinstituţionalizată, cu vârsta de 18 ani şi peste.

SĂ VINDEM MAI BINE VOTAREA, ZIC! – 30.11.2020

Provocat de colegul Ionuț Bălan, mă gândeam pe această ninsoare superbă cum am fi

putut face votarea mai atractivă, astfel încât, în pofida pandemiei și a restricțiilor, ba
chiar și a frigului, românii să iasă la vot pe 6 decembrie 2020.

Colegul nostru îl citează pe Ronald Reagan, care spunea că, deși ”se afirmă că politica
este a doua cea mai veche meserie din lume, eu am observat o izbitoare asemănare cu
6
prima”… Astfel, nu doar noi și americanii ci și întreaga lumea civilizată am pierdut, cel
puțin până acum, oportunitatea de a vinde mai bine ideea de ”a merge la vot”… legând-
o de sex.

Cum mintea românului de pe urmă ne-a vizitat recent, iar din pungile sparte de 1 leu pe
care le căra s-a scurs niscaiva înțelepciune, ne propunem să o împărtășim, ca să nu mai
aveți nici voi liniște… Imediat gândul ne-a dus la filme pe Internet, cunoscută fiind
abilitatea acestora de a influența atât cinefilul conservator, cât și influencer-ul răscolit de
avânt reformator. Dacă până acum s-au realizat o grămadă de filme pentru adulți cu
grădinari sexy, constructori cu ciocane în buzunar, îngrijitori de piscine pentru soții
uitate acasă, pizzalăi care livrau mai mult decât scria în fișa de post, polițiști și pompieri
pe cât de autentici pe atât de ușor de dezbrăcat (nu ne întrebați de unde știm atâtea!), etc,
de ce nu s-ar face niște reclame sexoase drăguțe cu mersul la vot, idilele ce se pot lega la
coadă, în cabina de vot, cu ce se întâmplă după perdea, fără perdea, pe mașina care
transportă voturile...?

Dacă ar fi să scriu un mic scenariu pe tema asta, noroc că nu-mi cere nimeni, aș face un
clip în care El e la coadă cu 2 persoane în urma Ei…o place, încearcă să-i prindă privirea,
dar ea se uită rar în spate, căci are viața înainte… Și, totuși, la un moment dat o vede:
sublimă revelație – ochi verzi, deși tinerețea indică faptul că ar vota cu liberalii. El
încearcă să și-o închipuie fără mască. Tenul măsliniu e exact cromatica blajină necesară
pentru evidențierea unor ochi verzi încântători, ce privesc de-a stânga și de-a dreapta
unui nas subțire, potrivit de lung, situat deasupra unei guri cu buze subțiri ce zâmbesc
galeș când ea vede afișul cu partidul roșu, pus ilegal la intrarea în secție... Urmează ca ea
să intre. S-a dezinfectat, temperatura luată de body-guard-ul specialist la fără frecvență
arată normal, 30.1C ca la supermarket, se uită la paznic … momentele de tensiune cresc
… Chevin Costnăr de Afumați spune: ”Acuma!”. Ea intră… el însă nu mai poate răbda.
Își face loc cu coatele să fie el următorul. Se grăbește, căci știe că poate auzi adresa ei când
i se verifică buletinul. Cu puțin noroc, intră. E acum lângă Ea. Tremură de emoție. Aude
verificatorul: ”așadar, domnișoara Elena Troian de pe str. Efesului 1-3. Poftiți vă rog în
cabină!”. Stop cadru pe el, satisfăcut, zâmbind larg, cu ochii închiși - și-a atins ținta.
Voice-Over de final: ”Atinge-ți scopul! Votează ca să fii mai fericit!” sau ”Votul tău – un
nou început!”…

Sau, că acum tot m-am pornit, cu votul la domiciliu: Se anunță că în ziua votării vin
băieții cu urna mobilă. Ea, puțin peste 75 de ani, își aduce aminte cât de voluptoasă pășea
în tinerețe către secția de votare, cum aștepta clipa clevetirii la poarta școlii, pentru a
prinde puterea de a lipi apoi ștampila pe cei dragi. Cum își așteptau tinerele fericite și
cuminți rândul, cum doreau să surprindă silueta Primarului venit să supravegheze atent
din pod și să se asigure că oamenii votează cum trebuie. Aceleași emoții o cotropesc azi.
7
S-a îmbrăcat frumos, și-a pus bijuteriile, s-a parfumat cu apa de colonie de la bunica … și-
a pus proteza și îi așteaptă acum pe tinerii cu urna. Stop cadru, intră VO: ”Nu e niciodată
prea tâziu să speri, să visezi, să votezi!” Sau: ”Dacă Făt-Frumos nu a venit nici azi, tinerii
cu urna sunt nelipsiți!”

Pentru ce se întâmplă în cabina de vot, din lipsă de spațiu editorial, m-am gândit să
lansez un concurs național de scripturi (accent pe prima silabă!), așa că vă puteți
manifesta în voie… Doar să împărtășiți și cu noi…

Dacă ne întrebați de ce nu ne-am gândit la filme de acțiune este pentru că nu am fi putut

să-l omitem într-o atare producție pe Chuck Norris și atunci totul s-ar fi rezolvat, calmat,
anihilat.

COVID-19 INFECTEAZĂ ECONOMIA-2020 ȘI 2021 – 18.03.2020

In contextul în care depășirea crizei COVID-19 este estimată de către doctori și
statisticieni la cel puțin 3-4 luni se pune bineînțeles întrebarea cine și cum, sau cât de
devreme va ajuta economia. Aia privată, desigur. Pentru că recuperarea după criză poate
dura până în 2021…
Așa cum în domeniul securității medicale este necesară intervenția promptă, gradual și
cu accent pe forțele din linia întâi – adică medicii, personalul sanitar și spitalele – tot așa
și în domeniul economic e nevoie de un plan clar cu acțiuni concrete și rapide pentru a
stăvili efectele nocive ale Coronavirusului. Iar concentrarea ajutoarelor de stat trebuie să
urmeze principii clare, care să țină cont de ordinea în care au fost afectate sectoarele
economice și impactul social, adică evitarea închiderii unor companii și a pierderii
locurilor de muncă. Statistica ne arată că în România sunt aproximativ 700.000 de IMM-
uri din care 80% microîntreprinderi cu până la 3 angajați fiecare. IMM-urile contribuie cu
65% la formarea Produsului Intern Brut, conform cifrelor din 2018. Cu alte cuvinte e
obligatoriu ca orice stat cu mintea întreagă să conceapă un plan pentru susținerea acestui
sector al economiei.
Având în vedere experiența celor 30 de ani de capitalism și democrație și modul în care
statul ”a avut grijă” de întreprinderile private până acum, nici că voi să vă înspăimânt,
dar nici să confirm temerile unora, când spun că antreprenorii trebuie să se aștepte ca ăl
mai mare ajutor pentru ei să vină din partea … lor înșiși! Să fim serioși: antreprenorii
sunt primii care își asumă riscul în capitalism. Tot ei trebuie să fie conștienți că atunci
când riscul se manifestă, energia, gândirea și spiritul lor de lideri sunt primele ajutoare
8
pe care se pot baza. Dublate ulterior de întrajutorarea de breaslă, care este necesară.
In plan secund însă, statul trebuie să înceapă să construiască acea plasă de siguranță care
să intervină atunci când pe antreprenori îi părăsesc puterile. Iar ajutorul trebuie dat cu
precădere sectoarelor care sunt afectate rău, cum ar fi HORECA (incluzând pensiunile),
transportul de persoane și mărfuri și logistica (a se vedea filmele ”Ce înseamnă lumea
fără transport” pe net), taximetria, servicii de tip organizatori de evenimente, cultură,
artă, sport și nu în ultimul rând producția (alta decât alimentară și de igienă), mai ales
cea de bunuri complexe, cu valoare adăugată mare. Scopul principal al ajutoarelor de stat
trebuie să fie menținerea activității acestor firme și ocuparea forței de muncă, căci povara
pe care ar pune-o 1 milion de șomeri în plus pe bugetul național ar fi de nesuportat în
condițiile unei crize prelungite.
Ajutoarele de stat nu înseamnă neapărat viramente directe în conturile întreprinderilor.
Abordarea graduală aici poate începe de la principii precum amânarea unor plăți către
stat, de exemplu TVA și CAS/CASS prin care firmele să se poată finanța. Apoi, se pot
oferi linii de credit pentru capital de lucru și pentru credite de investiții ambele cu
dobândă zero. Esența este ca întreprinzătorul să fie ținut să restituie creditul, oferindu-i
astfel motivația de a continua activitatea. Abia ultimul resort trebuie să fie ajutorul de
salvare sub forma nerambursabilă.
Nu în ultimul rând, această criză este o nouă provocare majoră la adresa UE și a
spiritului sau identității de Cetațean European. Este necesar să existe o coordonare și un
ajutor reciproc la nivelul UE, asta pentru a da substanță că vorbim de o comunitate și nu
de o adunătură de state. Adică acele ”coridoare verzi” pentru alimentarea orașelor care
sunt absolut necesare, transfrontalier, în toată UE. In condițiile în care libertatea de
circulație a persoanelor este restricționată, sunt necesare compensații pe celelalte libertați,
a circulației mărfurilor și capitalului, astfel încât economiile statelor membre să fie ținute
la niveluri satisfăcătoare de activitate.
Dacă vom învăța să ne ajutăm între noi mai mult, să schimbăm informații, produse,
servicii, vom avea mult mai multe șanse să scurtăm criza generată de Coronavirus.
Modelul cel mai frumos l-a oferit sectorul cercetării în medicină unde schimbul de
informații și eforturile comune sunt garanția faptului că trăim în cea mai bună lume
pentru a combate rapid infecția Covid19.

ORGANIZAREA ȘI RESPECTAREA REGULILOR TREC CORONAVIRUSUL –

PANICA SAU DELĂSAREA, NU! - 09.03.2020
Fără să vrea, românii sunt chemați să dea un test extrem de important, cel al bunei
organizări și a respectării regulilor, pentru a depăși epidemia de Coronavirus. La capătul
9
opus, ispita delăsării românești ”merge și așa…”, a individualismului prost înțeles sau a
panicii roade constant…
Autoritățile române centrale au intervenit hotărât în combaterea epidemiei de
Coronavirus, atât pe 8 cât și pe 9 martie, restricționând activitățile publice și private
pentru grupuri mai mari de 1000 de persoane în toată țara, invitând și autoritățile locale
să limiteze evenimentele cu mai puțini participanți, oprind toate zborurile din și înspre
Italia, China, Coreea de Sud și Iran, dar și traficul fluvial, maritim, feroviar și rutier
pentru cei care provin din țările cu un grad de contaminare ridicat. Practic, ne îndreptăm
spre măsuri de tip carantină generalizată pe care le-au luat și alte țări și care sunt extrem
de necesare pentru limitarea efectelor Coronavirus.
Actualmente avem 17 cazuri de îmbolnăviri, din care 5 s-au vindecat. Zero cazuri
mortale. 27 de persoane sunt în carantină instituționalizată și 12798 de persoane în
izolare la domiciliu. Lucrurile s-ar putea schimba însă și este probabil să avem mult mai
multe cazuri, printre care și unele mortale.
In lume, situația a fost calificată de Organizatia Mondială a Sănătății pe data 9 martie ca
”risc foarte real de pandemie, având în vedere extinderea virusului”. Până pe data de 8
martie 2020 în lume erau 105828 persoane contaminate (din aceștia 8082 în UE), 3584
decedați (250 în UE) și 60693 de vindecați (700 în UE).
In România ne putem aștepta și la alte decizii de restricționare a libertăților cu care ne-am
obișnuit deja în capitalism și în UE și la care nu vrem să renunțăm. Se poate ajunge până
la limitarea drepturilor de liberă circulație ale fiecăruia dintre noi, sau a dreptului de
proprietate! Unele universități și-au închis deja porțile pentru 3 săptămâni, grădinițele și
școlile au fost închise de Guvern între 11 și 22 martie. Orice comitet de criză am avea
trebuie să aibă o abordare graduală de la puțin spre maxim, fără a scăpa lucrurile de sub
control nici în sensul delăsării, dar nici al panicii generalizate. Așa e normal să fie:
reducerea activităților se va face gradual până la o posibilă carantină general aplicată în
teren cu forțe de ordine și cu mai multe interdicții. Insă cel mai important este să
înțelegem că trebuie să respectăm măsurile autorităților. Buna organizare, calmul și
disciplina sunt capitale. Pentru că o facem în primul rând pentru noi, pentru că e vorba
despre viața noastră și a celor de lângă noi, despre răspunderea pe care o purtăm, mai
ales dacă venim din zone contaminate sau am avut contacte cu persoane contaminate!
Așadar, aici nu e loc de atitudini puerile gen ”nu stau acasă, că am eu treburi mai
importante!„ sau ”eu sigur nu mă îmbolnăvesc, că sunt urmaș al dacilor liberi și mănânc
lăptișor de matcă dintotdeauna…”. Judecata matură și responsabilitatea fiecăruia dintre
noi sunt obligatorii pentru a trece mai ușor peste criza Coronavirus. Este un test al
maturității moderne bazat pe înțelegerea faptului că interesul individual se subsumează
celui civic, general, în aceste situații limită și clar determinate.
In domeniul economic, această ”lebădă neagră” COVID19 va lăsa urme grave, pe care le

10
vom putea contabiliza abia la finele anului. Gândiți-vă ce înseamnă pierderile
companiilor private mici care trebuie să-și trimită oamenii acasă, iar natura business-ului
nu permite munca de acasă, dar și ale celor medii și mari în care șomajul forțat pentru
800 sau 7000 de angajați ai aceleiași firme duce sigur la pierderi masive, poate chiar
falimente!
Așadar, în primul rând Guvernul și autoritățile centrale, de la care se așteaptă măsurile
optime, sunt puse în fața unui test de încredere uriaș, la finalul căruia fie vom avea o
încredere sporită în instituțiile statului - și asta spre binele tuturor, fie vom adânci și mai
mult starea de neîncredere generalizată din societatea românească, iar aici nu câștigă
absolut nimeni … cel puțin din interiorul țării…

BĂNCILE VOR SĂ CONVINGĂ PRIN DREPTUL LA BANKING - 10.02.2020

Băncile din România lansează în premieră campania de informare și conștientizare #
DreptulLaBanking, prin care își propun să îmbunătățească dialogul cu publicul larg.
Coordonate de ARB (Asociația Română a Băncilor), băncile din România au lansat
campania prin care vor să dezvolte încrederea reciprocă între oameni şi sistemul bancar,
esenţială pentru creşterea bunăstării individuale, cât şi pentru dezvoltarea economiei
României, într-o țară în care nivelul încrederii între cetațeni, între cetățeni și
companii/bănci și între stat și cetățeni este la niveluri foarte scăzute. Adăugați aici nivelul
foarte redus al educației financiare și aveți o imagine mai clară a problemelor cu care se
confruntă atât companiile private, cât mai ales băncile, unde este necesară o foarte
corectă înțelegere a rolurilor și a posibilităților de colaborare. Instituțiile financiare
deschid astfel o conversație necesară bănci - societate, care să acopere toate aspectele
despre ceea ce reprezintă băncile și ce înseamnă activitatea bancară.
# DreptulLaBanking începe de la nevoi personale precum achiziția unei locuințe, plata
bunurilor cumpărate, economisire, dar înseamnă și dreptul la investiții într-o agricultură
modernă și performantă, în infrastructură, în educație sau în sănătate. Analogia cu un
drept reprezintă o invitație adresată tuturor românilor să cunoască mai bine ce
posibilități și oportunități au în relația cu băncile cu care aleg să lucreze și să aibă un
acces mai bun la regulile care guvernează industria.
Prin intermediul campaniei instituțiile de credit își doresc ca bankingul să fie adus la un
alt nivel, să pornească și mai mult de la oameni, care sunt invitați să-și spună părerea, și
împreună să creeze bunăstare. Practic, asemeni unui proces de coaching, băncile vor să
scoată la iveală un potențial ne-exeploatat încă, noi posibilități de business cerând
părerea clienților, având în vedere că pe de o parte BNR le-a întors băncilor, de curând,
circa 600 de milioane de euro reducând rezervele minime obligatorii la 6% – așadar ele
11
dispun acum de mai mulți bani pentru creditare, iar pe de altă parte pentru accesarea
unui potențial suplimentar de bancarizare e nevoie ca și clienții să știe ce vor, cum pot să-
și finanțeze diferite proiecte.
Prin această campanie, băncile din România s-au unit în efortul de a-i susține mai bine pe
românii care își încredințează resursele băncilor, în prezent fiind peste 15 milioane de
deponenți cu depozite în total de peste 222 de miliarde de lei. Astfel, băncile se angajează
să aducă sistemul financiar-bancar mai aproape de oameni, reducând diferenţa dintre
oamenii care au dreptul la banking şi cei care îl utilizează efectiv.
Studiile au demonstrat că există o corelație atât între educația financiară a oamenilor și
prosperitatea acestora, cât și între gradul de bancarizare sporit și evoluția pozitivă a
economiei. In România intermedierea financiară este cea mai redusă din UE, doar 27%
din PIB, în condițiile în care și Bulgaria are peste 50%. Având în vedere că băncile
reprezintă managementul transportului sanguin din economie, o intermediere financiară
scăzută înseamnă sub-utilizarea resurselor, adică eficiență și eficacitate scăzute ale unui
capital oricum insuficient....
Pentru a crește intermedierea financiară este necesară o stabilitate legislativă, eliminând
degringolada și atacurile politicianiste asupra sistemului financiar, o creștere a
productivității munci prin digitalizare, o capitalizare sporită a IMM-urilor din România
și o creștere a ponderii investițiilor în PIB. In plus, având în vedere contribuția redusă a
pieței de capital în economie, speranțele în creșterea bancarizării în România sunt și mai
îndreptățite pentru a avea investiții profitabile și sporite. Așadar, cunoașterea lumii
financiare pentru utilizarea instrumentelor sale înseamnă bunăstare. E în interesul
tuturor: bănci, clienți și stat.
Nu în ultimul rând, clienții înșiși, persoane fizice și juridice, trebuie să fie atenți, să pună
întrebările necesare și să-și creioneze pentru finanțare obiective specifice, măsurabile,
posibil de atins și determinate în timp.

VIZITA PAPEI FRANCISC IN ROMÂNIA – EVADAREA IN NORMALITATE –

7.01.2020

Vizita Suveranului Pontif în România a fost cel mai important eveniment pentru țara
noastră în 2019! Tocmai pentru că a fost ceva simplu, dar măreț, ceva frumos, dar bazat
pe o profundă modestie, ceva normal într-o țară cu o societate anormalizată de ură,
certuri, corupție și mizerie...

12
De la început trebuie apeciată invitația trimisă Sfântului Scaun de către Președintele
Iohannis și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române pentru această a doua vizită a unui
Pontif în țara noastră. După 10 ani de la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea, Papa
Francisc a venit pentru a aduce un mesaj de bună-înțelegere și înfrățire tuturor celor care
trăiesc în România, indiferent de confesiune, dar și pentru a reîntări atașamentul față de
catolici.

Pe lângă întâlnirile private și protocolul impus de o atare vizită, gesturile Sfintului

Părinte au demonstrat o reală preocupare și dragoste pentru români, care l-au primit cu
inimile deschise și în număr foarte mare în toate locațiile unde Papa le-a adus cuvintele
potrivite. Și asta pentru că mesajul său a fost deopotrivă pentru catolici și pentru
ortodocși, pentru protestanți și neo-protestanți, pentru credincioși dar și pentru cei care
cred în altcineva, altceva sau ... nimic. Pentru că mesajul său a fost unul de sinceritate,
modestie și dragoste, de comuniune în pace, de întrajutorare. A spus-o la București
pentru toată lumea, a reamintit-o la Iași catolicilor și ortodocșilor din Moldova și a
subliniat-o la Șumuleu-Ciuc pentru ardelenii români și maghiari. Mai mult, gesturile
Papei, bazate pe doctrina simplității specifică ordinului Franciscan, au fost de fiecare dată
o expresie a modestiei curate și dragostei frățești, fie că a mers în mașină alături de șofer,
că a făcut dese opriri pentru a saluta și binecuvânta oamenii chiar și în ploaie, că a
discutat cu minoritățile maghiară și roma sau cu copii din centrele de plasament, sau
când a sărutat crucea Patriarhului României.

Cel mai important moment al vizitei Papale a fost beatificarea celor 7 martiri greco-
catolici, cei care și-au dat viața pentru credință în închisorile comuniste, în cadrul
procesiunii de la Blaj din 2 iunie, în fața peste 50.000 de oameni. Vasile Aftenie, Ioan
Bălan, Tit Liviu Chinezu, Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu și
episcopul Iuliu Hossu au refuzat să se dezică de credința greco-catolică și pentru asta au
fost închiși, batjocoriți, bătuți, iar în final unii chiar omorâți. Lecția predată de Sanctitatea
Sa prin recunoașterea acestor sacrificii ar trebui continuată în cărțile de istorie pentru ca
elevii să învețe ce înseamnă demnitatea și să cunoască aceste modele comportamentale
pentru a-și construi principii solide în viață. Prin gesturile sale de a fi apărat toți românii
din Cluj – în special pe ortodocși – în timpul ocupație hortiste din 1940-1944 și de a fi
luptat pentru salvarea catedralei ortodoxe din Cluj atunci când admnistrația maghiară a
decis demolarea ei, episcopul Hossu a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că
patriotismul său și dragostea pentru români ar fi meritat statui și pagini în cărțile de
istorie, nu ani grei de temniță comunistă!

Efectul cel mai important al vizitei Papei Francisc a fost concluzia unei comuniuni în
pace, încredere și dragoste pentru aproapele fiecăruia, sentimente pe cât de firești, pe atât
de dificil de regăsit azi în societatea românescă. Asemeni unui duș rece dar și revigorant
13
evenimentul anului 2019 i-a adus în stradă pe români fără intenția de a-și scoate ochii sau
a răstigni pe cineva, i-a apropiat unii de alții, le-a arătat că toți suntem fiii lui Dumnezeu,
i-a făcut să se roage împreună, să-și dăruiască pacea, să se îmbrățișeze și să ”meargă
împreună”. Adică ceva normal pentru un popor care își dorește reconstrucția valorilor și
consolidarea unei comunități în care oamenii se respectă și se ajută. Acum că scânteia a
fost reaprinsă în sufletele noastre depinde doar de noi, români, maghiari, germani, romi,
evrei, sârbi, bulgari, slovaci, ucrainieni, lipoveni, turci, tătari, kârgâzi, greci, armeni,
italieni, și alții care trăim în această țară să ne înțelegem și să ne respectăm unii pe ceilalți,
să lăsăm la o parte orgoliile, nesimțirea și interesele meschine pentru a cultiva binele și
frumosul în ”grădina Maicii Domnului”...

NOILE MODALITĂȚI DE COMUNICARE ALE INTELIGENȚEI ARTIFICIALE

SPERIE – 14-28.01.2019

S-a afirmat că teoria comunicării a cunoscut un moment revoluționar în urmă cu peste un

an, dar de atunci s-a discutat mult prea puțin despre această implicare a Inteligenței
Artificiale în regândirea modului în care interacționează cu oamenii.

”In viitor, Inteligența Artificială va dezvolta o lume proprie, diferită de cea a oamenilor,
ce va intra în conflict cu a noastră ... iar evoluția ei poate aduce cele mai bune sau cele
mai rele lucruri pentru omenire. Încă nu știm pe care dintre ele...”, spunea Stephen
Hawking la o conferință din 2014, sintetizând fricile oamenilor cu privire la viitorul
Inteligenței Artificiale (IA) și relația cu aceste computere/entități. De atunci lucrurile au
evoluat, dar întrebările nelămurite sunt mult mai multe decât răspunsurile oferite de
specialiști.

La scurt timp după ce Google a închis un experiment similar în primăvara lui 2017,
Facebook a decis să oprească intempestiv un experiment propriu, în luna iunie 2017, în
care a creat 2 entități de IA care trebuiau să negocieze între ele schimbarea unor
”produse”, deoarece, spun cercetătorii, cele 2 computere au inițiat la un moment dat un
nou limbaj, de nedescifrat pentru oameni. Cercetătorii de la FAIR (Facebook AI Research
Laboratory) au descoperit că cele 2 entități care trebuiau să comunice în engleză pe un
ecran care era supravegheat de oameni, au decis dintr-o dată să schimbe informații în
continuarea procesului de negociere, într-o engleză aproximativă și algoritmic repetitivă,
informații care aparent ajutau la îndeplinirea sarcinii, dar erau total de neînțeles pentru

14
cercetătorii care supravegheau comunicarea ”negociatorilor”, iar aceste informații
ieșiseră din tiparul setat pentru computere. Dezvoltarea acestui nou limbaj între
computere s-a făcut fără intervenție umană și părea să evolueze fulminant… Dar a fost
oprit.

Intre timp unii specialiști au opinat că asistaserăm la un scurt episod din ceea ce va să fie
și anume potențialul extraordinar sau de groază al IA. Unii jurnaliști sau panicarzi de
profesie au afirmat că experimentul a fost oprit pentru că cercetătorii s-au speriat că
pierd controlul și ar fi putut porni un Armaghedon. Alții au ținut să reasigure pe oricine
avea coșmaruri că aceste 2 entități de IA au găsit pur și simplu alte metode de
comunicare, negociere și persuasiune decât cele logice cunoscute și uzitate de oameni,
folosind chiar un tip de stenografie sau prescurtări. Cercetătorii Facebook au motivat
prea scurt și precar faptul că experimentul, care trebuia să obișnuiască IA să comunice
mai bine cu oamenii, a fost oprit tocmai pentru că scopul eșuase și nu pentru că ei s-ar fi
temut de rezultate, cum anunțaseră unele ziare, ci doar pentru că subiecții IA s-au
comportat diferit de scopul setat.

Faptele rămân, iar din păcate de atunci nu au mai existat experimente similare publice,
transparente sau explicate publicului larg ceea ce a dus la dezvoltarea unei noi teorii a
conspirației. Poate și din cauza faptului că oamenii au tendința de cele mai multe ori de a
respinge ceva nou, pe care nu îl înțeleg.

Dacă ar fi să subliniem frica cea mai mare în relația OM-IA, aceasta este de fapt a
controlului. Înțelegând cu greu fizica cuantică și gândirea exponențială, oamenii asistă la
experimente care demonstrează totala inferioritate a acestora în procesarea și analizarea
marilor date, demonstrând superioritatea IA, ceea ce atrage imediat în mintea oamenilor
chestiunea legată de control – CINE PE CINE VA CONTROLA: oamenii I.A. sau invers?
Iar acestă frică este cu atât mai groaznică cu cât omenirea nu s-a mai confruntat cu o atare
concurență. Nimic din ceea ce a creat până acum nu i-a fost superior în gândire!
Coșmarele unora ne duc spre scenariul în care omenirea ar pierde supremația pe planetă,
iar ființele ar deveni sclavii entităților de IA. De aceea explicațiile pe care unii le dau
pentru eșecul experimentelor Google și Facebook sunt că atâta timp cât computerele au
dezvoltat un limbaj pe care doar ele îl înțeleg, oamenii nu ar mai putea pricepe cum și de
ce fac aceste computere ceea ce fac. Iar asta nu ar fi bine pentru omenire. De unde ne
întoarcem la chestiunea controlului: care pe care? De ce ar dezvolta IA un limbaj de
neînțeles pentru oameni?

Forbes, The Independent, The Telegraph, Le Figaro și multe alte media au scris despre
aceste evoluții, dar în România agenda politico-schizoidă nu permite discutarea unor
subiecte serioase și de impact, mass-media românești însele preferând să se complacă în
15
chiloțăreala politică a dezbaterii grobiene a minciunilor sau implicațiilor unor fapte
penale, ipocriziilor, oportunității distrugerii DNA sau a eliberării tuturor pușcăriașilor pe
motiv că nu au odorizante în celule.

Dacă ne-am uita mai atent la experimentul Facebook amintit am vedea probabil că cele 2
entități IA au făcut ceea ce fac și oamenii – găsesc noi căi de comunicare. Frumusețea
teoriei comunicării este tocmai studiul motivelor pentru care oamenii au purces pe 2 căi
aparent contradictorii din momentul în care au existat mai multe ființe pe pământ:
tendința de a secretiza comunicarea, doar pentru unii dintre ei, în paralel cu nevoia de a
comunica cu toți ceilalți sau cât mai mulți. Societăți secrete, versus comunicarea de masă.
Șoptitul la ureche alături de comunicarea cu fum și foc de pe înălțimi. Doar cu unii și
între ei, față de deschidere totală - comunicarea cu întreaga planetă, simbolizată de mass-
media și apoi de Internet. Aceste tentințe antagonice sunt reale și fac lumea mai bogată,
mai interesantă. Studiul lor de mii de ani a aprins imaginația multora, fie ei specialiști
sau muritori de rând. Poate tocmai asta a atras atenția și la experimentul respectiv: două
entități de IA care se comportă ”omenește”…

Așadar, cele 2 entități IA au făcut ceva foarte omenesc – au dezvoltat rapid un nou jargon
al negocierii. La început fiecare s-a arătat interesat de ceea ce are celălalt. Au evaluat
acele ”bunuri”, au lăsat să se înțeleagă ce și-ar dori, apoi au schimbat alte informații
pentru a distrage atenția, ca spre final să revină la mizele importante, pretextând sacrificii
necesare pentru a-și atinge interesul. Potrivit gândirii și logicii umane, dacă acele entități
IA ar fi vrut să comunice în secret, ar fi început tocmai cu informațiile existente până
atunci, litere și cifre. Când primele societăți secrete au inventat codurile lor au pornit de
la anagrame, meta-anagrame și resetarea unor simboluri, pentru a fi descifrate doar de
comunitatea respectivă. Dar pe de altă parte și evoluția limbilor și a alfabetelor a făcut
acest lucru… Este așadar de condamnat?

Frica pierderii controlului de către omenire e alimentată și de viteza si profunzimea

schimbărilor în lumea Inteligenței Artificiale, elemente care sunt mult prea dezvoltate
pentru oameni și complet de neegalat! Adepții teoriei conspirației afirmă că de la
sistemul DeepBlue a lui IBM care l-a învins pe Kasparov la șah în 1997, trecând prin
DeepMind AlphaGo a lui Google care l-a învins în 2017 pe Ke Jie, campionul mondial la
GO, ajungând azi la quantum computing a lui IBM, ar fi trebuit să ne fie déjà clar că
oamenii sunt inferiori entităților de IA. Așadar, foarte curând vor pierde controlul și deci
supremația pe planetă. Iar de la pierderea controlului la exterminarea rasei umane e un
mic pas, spun aceeași adepți ai teoriei conspirației… Dacă aceste computere vor ajunge la
concluzia, de altfel perfect logică și posibilă, a faptului că omenirea este o irosire a
resurselor planetei și lucrurile ar trebui schimbate? În ce fel și ce efecte vor avea aceste
schimbări asupra oamenilor?
16
Bineînțeles că astfel de exagerări fac rău atât oamenilor, prin negarea efectelor pozitive
ale relaționării cu IA și prin încercarea de a suprima una dintre cele mai importante
trăsături a omenirii, răspunzătoare pentru progres: curiozitatea. Curiozitatea e cea care l-
a scos pe om din peșteri, dar și din Rai – ar zice unii. Curiozitatea l-a făcut pe om să
folosească focul, roata și uneltele, dar și armele, dinamita sau bomba nucleară – ar
completa unii. Binele și răul, două fațete ale aceleiași monede. Așadar, acceptăm
curiozitatea și nevoia de cunoaștere pentru om, dar nu pentru Inteligența Artificială…?
De ce?

Un sondaj în rândul americanilor, publicat de curând de specialiștii de la Universitatea

Oxford, arată că 82% dintre aceștia consideră că problematica roboților și a Inteligenței
Artificiale solicită o atenție specială și o abordare prudentă.

Americanii se tem că roboții ar putea deveni prea inteligenți, iar 34% dintre respondenți
apreciază că impactul mașinilor cu inteligență foarte mare asupra umanității ar urma să
fie negativ, se arată în lucrarea ”Inteligența Artificială: Atitudini și Tendințe Americane”
publicată în ianuarie 2019 de către Centrul pentru Guvernanța IA din cadrul Institutului
pentru Viitorul Umanității al Universității Oxford. Este interesant că procentajul îl
depășește pe cel de 27% al americanilor care consideră că efectele ar urma să fie
benefice... Este un procentaj similar cu cel al oamenilor care cred că aceste proiecte ar
trebui dezvoltate. Prin contrast, 32% din respondenți consideră că programele în
domeniul inteligenței artificiale ar trebui oprite imediat. Este o reacție de adversitate care
se vede cel mai bine din faptul că 12% din americani cred că roboții chiar ar putea
conduce la extincția speciei umane… Desigur, aceste rezultate sunt efectele filmelor de la
Hollywood și a inconsistentei comunicări din mass-media americane, dar cred că un
sondaj similar în UE ar produce aproximativ aceleași rezultate.

Lăsând scenarita deoparte, din păcate, atât cercetarea în domeniu cât și comunicarea de
masă a rezultatelor decoperite lasă de dorit. Prima, prin concentrarea deseori pe aspecte
contra naturii, iar a doua pe senzațional și pe competiția IA cu omul tot timpul pierzător.
Din păcate nu ajută cu nimic derapajele de can-can ale unor specialiști în robotică și soft
care se ”căsătoresc” cu entități de IA (vezi cazul IT-stului American care s-a îndrăgostit
de creația sa ”feminină), a unor ”juriști” care cer egalitate în drepturi cu oamenii pentru
entitățile de IA, recunoașterea acestora din urmă ca subiecți de drept, oferirea de
”cetățenie” entităților de IA precum în Arabia Saudită, protejarea familiilor ”mixte” om-
IA, plasarea răspunderilor civilă și penală asupra acestor entităților, etc. Toate aceste
inepții se îndepărtează de la normalitate, de la firesc și pot duce la încurcături și mai
mari. De asemenea, forțarea unor descoperiri contra-naturii, exemplul care îmi vine
acum în minte fiind spermobotul (vezi National Geographic 2016 cu tentativa eșuată de

17
creare a unui nanorobot magnetic care să împingă spermatozoidul leneș întru fecundarea
ovulului!), crearea unor tipare de ADN modificate la cerere sau creaturi bionice (vezi
chinezul He Jiankui care pretindea că poate crea bebeluși imuni la SIDA – care de la
anunțul său e de negăsit…) sunt, cred eu, o cale greșită a cercetării științifice și care nu va
face decât să alimenteze fricile omenești cu consecințe foarte grave pentru ambele tabere.
Cu alte cuvinte, atât timp cât cercetările se vor cantona în comparația om-IA, cât timp vor
încerca să se joace de-a Dumnezeu și vor aduce noi dovezi ale inferiorității specie umane
în fața IA, ele vor greși masiv. IA ar trebui să sprijine omenirea pentru o dezvoltare
echilibrată și responsabilă, iar utilizările sale militare sau politice ar trebui reglementate
foarte strict.

Consider că rezultatele cercetărilor în domeniu trebuie făcute publice, dezbătute,

verificate de alți cercetători și împărtășite atât între universități și centrele de cercetare,
cât și cu mass-media.

Cât despre media, este necesară tratarea acestor subiecte cu maximă responsabilitate,
prin discuții la care să participe atât specialiștii, cât și psihologii, atât reprezentanții
guvernelor și parlamentelor, cât și ai societății civile și ”traducerea” acestor discuții
pentru publicul larg. Această responsabilitate a unor comunicatori profesioniști este
îngreunată însă tocmai de libertatea exprimării și volumul uriaș de informații pe care le
presupune Internetul, acolo unde neaveniții sau falșii profeți pot deveni ”trend-setteri”…

Surse:

https://towardsdatascience.com/the-truth-behind-facebook-ai-inventing-a-new-language-
37c5d680e5a7

https://governanceai.github.io/US-Public-Opinion-Report-Jan
2019/us_public_opinion_report_jan_2019.pdf

CÂND VULTURII HULPAVI PUN „TAXĂ PE LĂCOMIE”… 7.01.2019

Singurul lucru care-i mai trebuia României după doi ani de guvernare haotico-
dezastruoasă, batjocoritoare la adresa democrației și a economiei private, era exact
”dansul ploii” prin care să invoci criza mai repede. Iar guvernanții nu au vrut să încheie
2018 fără ”petrecerea” asta…

18
Căci a gândi nici că mai poți, poate doar a contempla sadomasochist prostia și incultura,
nesimțirea și nepriceperea, minciuna, populismul și fățărnicia. 2019 a început sub
auspicii mult mai rele decât anul precedent, România sărbătorind preluarea Președinției
Consiliului European al UE, adică singura ocazie în care puteai să arăți lumii că nu ai
intrat degeaba în UE, cu acțiunea ”particoleră” a lui Dragnea împotriva Comisiei
Europene pentru a pune batista pe țambalul Teldrum. ”Prietenoasă” și ”lucrativă” va fi
atmosfera în toate întâlnirile pe care le vor organiza autoritățile române la București și la
Bruxelles în primele 6 luni ale anului…

Dar ca să poți sărbători o astfel de inițiativă trebuia ca anul 2018 să intre în istorie și cu
aplicarea ”taxei pe lăcomie”, dacă s-ar fi putut nu doar asupra băncilor, ci asupra oricui
nu e de acord să fie furat pentru bunăstarea ”tătucului” dictator și a clicii faraonice.
Atunci când Banca Națională a României îți spune că jongleria ta cu grenade defensive în
magazinul de cristale va provoca sigur pagube întregii economii românești nu ar trebui
să te duci la culcare, după ce ai lăsat demisia pe masă, ci direct pe o insulă îndepărtată
din Pacificul de sud unde să asculți colibri și să privești ursuleții koala, cam pentru tot
restul vieții tale. Robinhudiada asta de prost gust, prin care pretinzi că vrei să
suprataxezi sistemul financiar-bancar când de fapt tu încerci cu disperare să-ți acoperi
deficitul bugetar pe care tot tu îl aruncaseși în aer prin măsuri iresponsabile de mituire a
pensionarilor și bugetarilor, devine acum periculoasă pentru toți! Căci nu-ți trebuie mai
mult de opt clase și un dram de bun simț să înțelegi că a băga în faliment băncile
comerciale, companiile de leasing și asigurări înseamnă a nenoroci firmele private, a
distruge locuri de muncă, a crea ostilitate față de cel mai mare împrumutător al
Ministerului de Finanțe și în final a declanșa o criză economică generalizată pe care nici
urmașii vioricilor și orlanzilor nu o vor mai rezolva. In scenariul cel mai optimist,
aplicarea ”taxei pe lăcomie” de către vulturii lacomi și ipocriți va duce la dobânzi mai
mari (împreună cu creșterea inflației), creșterea gradului de dezintermediere financiară
(că tot eram pe ultimul loc în UE…), probleme majore de funcționare pentru aproape trei
pătrimi din băncile prezente în România, mutarea datoriei în plan extern la costuri și mai
mari, încălcarea legii privind independența Băncii Naționale a României, toate rezultând
într-un blocaj financiar-bancar pe care nu credeam să-l mai vedem vreodata la noi. Era
logic ca, după ce și-a bătut joc de taxarea muncii în România, Guvernul să facă harcea-
parcea și taxarea capitalului, învățându-i pe telespectatorii săi fideli că a face profit în
România capitalistă a lui 2019 este ceva rușinos, de care trebuie să-ți fie frică, și că cea
mai bună cale este să lucrezi la stat, acolo unde să depinzi de ei, unde poți fi controlat,
șantajat și re-educat în spirit comunist propriu anilor ’50, unde trebuie doar să taci și să
aplauzi.

19
A taxa fix ”lăcomia”, bazându-te pe volatilitatea economiei de piață în general și a
României în particular (probabil urmează arestarea ROBORULUI pentru
neconformitate), a dori să iei o camătă fixă din ceva extrem de volatil precum profitul,
obținut după o echilibristică acerbă tocmai din cauza insecurității induse tot de Guvern, a
crede că distrugând gospodăria te vei înfrupta din cadavrele ce rămân după explozie sau
că populismul ține de foame, înseamnă că nu ști nici măcar de ce te afli pe pământul ăsta,
darămite cu ce trebuie să te ocupi la Palatul Victoria… Iar amanetarea viitorului
economiei românești va avea efecte negative asupra fiecăruia dintre noi, că înțelegem sau
nu.

Cică doi vulturi hulpavi, tată și fiu, zburau pe cerul albastru. Cel mic îl întreabă pe tacsu
unde merg. Niciun răspuns. Piticu insistă și insistă, iar într-un final tatăl îi răspunde sec -
”De-a-mboulea…”. Nu e de râs, căci 2019 abia a început.

CE ȚI-E ȘI CU MESERIAȘII DE AZI... 08.10.2018

”Pentru zugrăvit e nevoie de 2 luni, materialele le luăm împreună, doar la indicația mea
– că eu lucrez doar cu anumite firme, dar eu nu car nimic – că nu sunt salahor, îmi plătiți
ziua de consultanță – căci mergem la cumpărături pe timpul meu, vreau 50% avans, iar
curățenia după o faceți dvs.”
Cum ați reacționa dacă la solicitarea voastră pentru un meseriaș care să vă ajute cu
reparațiile prin casă ați primi răspunsul de mai sus?
Ascundeți-vă voi cei din Big Four, adio consultanți de orice natură, păzea voi cei din
private banking – vin zugravii! Și parchetarii, electricienii, faianterii, etc. Ce zici, măi:
”plata integrală a zilei de consultanță”, pentru că Domnul Zugrav se obosește să-ți indice
ce materiale să cumperi, pe banii tăi, transportându-l cu mașina ta? Materiale pe care
apoi ți le cari singur… Sosirea la apartament pentru evaluarea lucrării se plătește???
Dacă nu mi s-ar fi întâmplat mie, aș fi zis că e o invenție a cuiva. Poate așa cred și unii
dintre voi. Insă în ceea ce mă privește am ajuns să înțeleg că viața bate filmul și orice
imaginație, sănătoasă sau bolnavă.
Ca mulți dintre voi, am ajuns și eu să fac reparații și să am nevoie de zugravi, parchetari,
faianteri, etc. Bineînțeles, pornești de la cunoscuti, cu recomandări. Afli că nu e nimeni
disponibil. Toți ”au lucrări importante”. Insiști și încep să apară unele propuneri de la
prietenul prietenului cunoștinței vecinului… Vorbești cu ei și afli că o ”constatare”, adică
să vină să evalueze munca și să-ți spună dacă te poate pune în agendă, costă în jur de 200

20
de lei în București. Apoi că el ”Mesericiosul” nu face curat, nu cară materialele și în
general nu promite termene limită, dar cere bani în avans. Unde garanție, cine să ateste
constanța prezenței la muncă sau respectarea calității muncii? Insă ți se cer băutură,
țigări, mâncare și multă înțelegere, căci tu ”nu pricepi și habar n-ai cât de greu este,
domnule”. In general mesajul e că ți se face o favoare prin faptul că X s-a decis ”să preia
lucrarea”. Și asta pe banii tăi…
Parchetarul nu pune plinta pentru că ”nu are cu ce să taie plintele astea noi, domle, căci e
din plastic de ăla special…”, iar pragurile la uși ”nu sunt treaba lui”?!? Cum!?! Cel care
instalează mobila la bucătărie este un artist – deci nu știe nici să pună mașina de spălat,
că nu e instalator, nici hota, că nu e constructor să spargă pereți și nici aragazul, că nu e
găzar, frate, ce vorbești!? Tâmplarul spune că poate recondiționa 2 uși doar în 6 luni(!)
dar costul e peste cel al unora noi, așadar de ce-l mai deranjezi? Faianțerul face totul bine
la prima vedere, doar pentru a descoperi apoi că a îngropat o țeavă de scurgere, a
înfundat cada și a spart o țeavă de calorifer… eh, detalii.
Pierderea atâtor buni profesioniști, meseriași adevărați, își spune cuvântul. Printre cei
aproximativ 4 milioane de români care au plecat în Vest pentru o viață mai bună se aflau
și mulți buni zugravi, parchetari, dulgheri, constructori, etc. Extrem de dezechilibrată dar
și denaturată, piața își arată colții atunci când ”mesericioșii” conduc și le place să îți arate
asta. Bineînțeles că nu sunt toți meseriașii așa, bineînțeles că după multe căutări vei găsi
unul bun și serios, dar majoritatea face jocul, iar această majoritate este profund marcată
de o nebinemeritată și nebazată mândrie prostească.
Chiar dacă trebuie să acceptăm regulile pieței capitaliste, să ne descurcăm cu oferta
redusă de specialiști rămași acasă, nu trebuie să acceptăm niciodată nesimțirea, prostul
gust, mârlănia sau minciuna.
Iar cealaltă soluție, probabil ați intuit-o déjà, e să învățăm fiecare dintre noi aceste meserii
pentru a ne putea face singuri reparațiile. Dacă putem…
Dar oare nu vom fi ispitiți atunci să plecăm și noi din țară…?

IMEDIATEȚEA – CEL MAI PERICULOS EFECT AL DIGITALIZĂRII - 19.02.2018

Dacă secolul XX a fost al vitezei, atunci secolul XXI va fi al imediatului, al instantaneului:
nu mai avem răbdare pentru absolut nimic și ne dorim totul ACUM. Însă, chiar se poate
ca totul, de la fericire la înmormântare sau ridicarea unei case, să se afle doar ”la un click
distanță”?
Digitalizarea are multe efecte importante și benefice asupra societății: invită la eficiență și
eficacitate, face că orice informare, cercetare, serviciu sau achiziție să se efectueze foarte
rapid, îmbunătățește calitatea vieții și, chiar și în România, a început să dezvolte accesul
21
contribuabilului la servicii publice. Digitalizarea permite, dar încă nu obligă Guvernul
României să opereze cu o mai mare transparență finanțele publice.
La nivel global numărul de PC-uri a explodat de la 100 de milioane în 1990 la 1.4 miliarde
în 2010! In 1990 erau 10 milioane de utilizatori de telefoane mobile, azi peste 5 miliarde!
Utilizatorii de internet - 3 milioane în 1990, peste 2 miliarde azi, spune un studiu al PwC
din 2012!
Critici precum economistul Guy Standing (autorul ”The Precariat”) demonstrează că
digitalizarea standardizează totul, iar cel mai mare pericol îl reprezintă tocmai
transformarea a orice într-un bun/marfă. Autorul arată că efectul digitalizării a fost de a
reduce termenul mediu de angajare în muncă la câteva luni, cu reluarea episodului în
funcție de proiecte, dar și modificarea stilului de viață cu accent pe oportunitățile
imediate și abandonarea proiectelor de carieră pe termen lung. Adică cel mai periculos
efect al digitalizării este tocmai imediatețea, faptul că ajungem să credem că TOTUL se
poate obține sau trebuie să se obțină instantaneu. Totul în jurul nostru pare a se conduce
după acest principiu: în societate oamenii își doresc din ce în ce mai multe într-un timp
cât mai redus, cu un efort cât mai mic. De la credite, case, mașini și bunăstare ACUM, cu
plata cât mai târziu, până la vacanțe, traversarea Pământului în câteva ore sau la coacerea
accelerată a fructelor și servirea la rotisor a puiului născut săptămâna trecută. E normal
să ne dorim progres și dezvoltare, dar chestiunea se pune cu privire la viteza cu care le
obții…
Răbdarea, o virtute până mai ieri, nu mai e azi cultivată de aproape nimeni. Acasă, unde
ar trebui să se formeze caracterele, părinții nu au timp de copii, fiind fie prea stresați cu
cele 10-12 ore de muncă, fie în Spania și Italia în exercitarea profesiei. Iar pe copii îi crește
calculatorul. În școală, unde ar trebui să se cizeleze caracterele, profesorii nu mai dau
teme, sau dacă le dau ele sunt max de o jumătate de pagină. Pentru că tineretul nu mai
are timp de teme. Lectura clasică e mai mult prin filme. Care și astea s-au scurtat pentru a
fi postate pe Youtube și Facebook, unde ce depășește 3 minute e evitat. Reclamele la TV
au ajuns de 5-10 secunde. Vorbitul la telefon a fost înlocuit cu sms-ul sau răspunsuri
șablon ce pot fi trimise dintr-o apăsare de buton.
In business transferurile de fonduri se fac instantaneu, piețele financiare reacționează la
secundă, investițiile se fac sau se retrag peste noapte, iar planificarea peste 3 ani pare a
nu mai fi posibilă din cauza numărului de variabile și dinamica acestora. La nivel micro,
pizza se livrează cu drone în maxim 7 minute, totul se cumpără pe net sau de la
automate, iar alegerea unei mașini, excursii sau a unui azil pentru bunici ia maximum 3
minute, cu evaluarea a zeci de comparabile.
Tendințele actuale arată că ne așteptăm ca digitalul să rezolve problemele noastre, mai
ales cele dificile. Și s-o facă ieri! Căci timpul se măsoară acum în milisecunde, nu în zile.
Un sondaj al SAP publicat pe Digitalistmag.com în 2016 arată că peste 50% din

22
millennials gândesc așa. Aceiași tineri spun că transformarea digitală are efecte în
general pozitive, mai puțin pentru relațiile lor interumane, despre care aproape 50%
spun că le va afecta negativ! Și totuși numărul întâlnirilor, relațiilor și căsătoriilor pe net
crește vertiginos. Netul setează ritmul vieții.
Pericolul imediatului care ne guvernează viața este să ajungi să cedezi liberul arbitru si
vointa unei masini, pentru că oricum ea face lucrurile mai repede și mai bine, și astfel
cedarea să devină scuză pentru lipsa judecății noastre. În și sub toate aspectele…

2018 LA CENTENARUL UNIRII – SCURT BILANȚ - 08-15.01.2018

Avem o sută de ani de când suntem împreună, ca țară modernă, în aproape granițele ei
firești. E puțin. Suntem încă tineri. Dar e bine din când în când să ne oprim și să vedem
cum stăm: ne-am îndeplinit țintele? Cât de bine? Apoi, e interesant cum sărbătorim cei
100 de ani: ca fiind primii...ultimii?
E dificil să faci o analiză pe 100 de ani, mai ales când lumea însăși a traversat o perioadă
foarte tumultoasă în acest centenar. Aș dori doar să suscit interesul celor care vor să
investigheze ei înșiși dacă cei 100 de ani de la Marea Unire au reprezentat, per total, o
evoluție sau nu…
Cred că analiza ar trebui să includă palierele politic, juridic, economic și societal.
Aspectul politic trebuie privit din cele 2 perspective: extern și intern. Pe partea politicii
externe suntem din nou alături de învingători ca la 1918, aparținem lumii democratice,
libere și suntem parte din cea mai importantă alianță politico-militară – NATO, respectiv
comunitate economică – UE din lumea prezentului. Niciodată în istoria ei România nu a
avut o situație mai bună din punct de vedere al garanțiilor de securitate și al sistemului
de alianțe și parteneriate economice! Deși am trecut printr-un crunt război al Doilea
Mondial după Unire, România a beneficiat de pacea de pe continent 96 de ani din cei 100!
Deseori pierdem din vedere acest foarte important aspect! Iar cu vecinii, ne înțelegem
bine. Cât despre politica internă, deși Constituția e bună dar perfectibilă, deși avem
instituții conforme cu principiile democrației și o cvasi-împărțire a forțelor și atribuțiilor
în stat, în ultima vreme puterea aleasă democratic provoacă și vrea să răstoarne tocmai
acel stat de drept necesar dezvoltării de lungă durată, în numele intereselor personale
meschine și ale unor grupuri care vor să se permanentizeze prin legitimarea corupției.
Mai mult, abia acum după moartea Majestății Sale Regele Mihai I, ne punem problema
dacă forma de guvernământ republicană e cea optimă pentru noi. Incă ne (re)descoperim
trecutul falsificat de comuniști și nu suntem prea siguri de noi, demonstrând gradul de
adolescență în care se află încă România ca stat.
Aș dori să stărui o leacă, sau o țâră, ba chiar un pic, asupra calității politicienilor de
23
atunci și de azi… Dacă pe vremea aceea majoritatea aveau studii absolvite fără copy-
paste la marile universități din Franța, Germania, Austria, Anglia sau la cele românești,
fundamentate pe o educație - din familie - în spiritul moralei-respectului-civilizației, azi
mulți politicieni au diploma de la universități de apartament a căror cursuri nici măcar
nu le-au frecventat, ”diplome” care sunt doar hârtii în vânt, iar viziunea și iscusința
politică a Brătienilor, a lui Maniu, Vaida-Voevod, Goldiș, sau Pan Halippa și Ghibu, e
atât de departe de mitocănia, meschinăria și ”patriotismul” majorității politicienilor de
azi încât reprezintă o clară involuție a ultimilor 100 de ani! La 1918 Casa Regală a
României și politicienii au avut viziune și au dat dovadă de perseverență și tărie de
caracter; azi, ”establishment-ul” politic românesc gândește pe termen extrem de scurt,
doar egoist, și e măcinat de corupție și impostură.
Din punct de vedere juridic, avem o a treia putere în stat încă independentă care, deși
mai are bubele ei, este supusă de un an de zile unor presiuni politice masive în vederea
aservirii ei. Practica judiciară este însă neunitară, instanțele dând sentințe sau hotărâri
total diferite pe spețe similare, în funcție de regiunile României, cutume sau influențe.
Chiar și pe dreptul de proprietate privată, care în unele instanțe e ”mai respectat” decât
în altele... Faptul că la 100 de ani de la Unire încă nu avem un sistem cadastral unificat
spune multe: deși există Legea 7/1996, adnotată și îmbunătățită, și Legea Lupu nr. 1/2000,
mai sunt încă în România multe terenuri nemăsurate, neîntabulate, neatribuite și
nerestituite proprietarilor de drept! Or, claritatea și respectarea cu sfințenie a regimului
de proprietate privată este cheia dezvoltării economice a unui stat!

Dacă ne uităm la averea națională, din 1918 am pornit cu un handicap: Tezaurul

României - 93,4t aur, bijuteriile Coroanei și alte valori - a fost confiscat de bolșevici și se
află și azi în Kremlin, niciun lider sovietic/rus neavând cea mai mică intenție să-l
returneze, iar garantul Franța tace chitic.
In economie s-au făcut progrese mari din 1918, dar suntem în urmă față de evoluțiile
statelor învecinate și mult sub așteptările populației, conform evoluției standardelor de
civilizație. Bineînțeles că în cifre absolute o ducem mai bine ca în 1918, avem creșteri
economice record, PIB per capita este astăzi la peste 10000 de dolari, de 14 ori mai mare
față de cei aprox. 700 de dolari din 1918 (calculat la valoare dolar an 1990 – Angus
Maddison, 2007). Trăim mai bine decât în 1918, dar din lider regional în perioada
interbelică am ajuns la capătul clasamentelor în majoritatea categoriilor economice și asta
pentru că nu am știut să valorificăm mai bine resursele avute - petrol, sare, cărbune,
păduri sau produse agricole - și nu am învățat să producem pentru a vinde cu valoare
adaugată mai mare! România este încă în cursa pentru a recupera decalajul de dezvoltare
față de standardele de civilizație ale epocii prezentului. Dacă la viteza Internetului și
numărul de IT-ști per capita suntem în secolul 21, la canalizare și infrastructură suntem
prin sec 19. Multe sate românești sunt azi neschimbate față de 1918: au tot WC în curte,
24
apa o aduc tot cu găleata, iar stâlpii de curent, antenele și câte o Dacie ruginită sunt
singurele diferențe față de 1918! După 100 de ani încă nu am trecut Carpații cu o
autostradă! Nici că avem vreuna spre Rădăuți-Cernăuți, Iași sau Chișinău! Avem cei mai
puțini km de autostradă din UE. Multe dintre căile ferate nu au mai fost reparate cam tot
din vremea Unirii, deși există magistrale noi pe care nu au circulat Brătianu, Goldiș sau
Iancu Flondor. Deși locomotivele sunt altele, vagoanele pe care le trag au mai multe în
comun cu 1918 decât cu vagoanele din 2018. Care se fabrică la Arad, dar sunt doar pentru
export... Iar gările sunt majoritatea construite fie înainte de 1918, fie până în 1940...Gara
de Nord din București e cea mai mică și cu traficul cel mai slab din întreaga UE, deși are
într-adevăr un volum net superior anului 1918.
Aeroporturile sunt un adevărat progres! Asta pentru că la 1918 nu aveam niciunul, doar
aerodromuri. Azi avem 16 aeroporturi internaționale deservite de flote românești și
străine care se dezvoltă datorită libertății de mișcare și a celor peste 4 milioane de români
care trăiesc și muncesc în afara țării! La 1917 aproape același număr de români trăiau în
afara granițelor țării pentru că așa voiau imperiile. Azi peste 4 mil de români trăiesc în
afara granițelor țării pentru că așa vor ei înșiși. Este acesta un progres?
Porturi avem mai puține dar mai mari decât în 1918, iar căi navigabile mai puține!
Someșul și Bega, care erau navigabile înainte de 1918, nu au fost întreținute. Ne plângem
de lipsa autostrăzilor, dar nu am știut să folosim cea mai mare autostradă pe care o avem
de mii de ani și căreia îi stăpânim, din 1918, cel mai lung parcurs, 1075 de km: Dunărea.
Avem un canal Dunăre-Marea Neagră, obținut cu atâtea sacrificii omenești și materiale
încât e mai degrabă o Golgotă decât o profitabilă rută de transport naval.
La nivelul societății, imaginea este descurajatoare: dacă la 1918 conștiința națională creată
și promovată de lideri apropia românii din toate punctele cardinale, de 27 de ani încoace
performanțele politicienilor au determinat peste 4 milioane de români să plece din țară și
au amorțit patriotismul celor rămași acasă. Sub comuniști, românii care plecau din țară
erau declarați trădători, iar evreii, ungurii și germanii născuți aici au fost vânduți de
Ceaușescu.
Cel mai mult lipsesc astăzi o nouă viziune de consolidare a societății românești și
perseverența de a o pune în practică. Formularea și împământenirea unei conștiințe
naționale bazată pe adevăr, pe principii, valori, norme și comportamente ne lipsește,
România trăind parcă din virtutea inerției și sângerând constant talente, pricepere,
energii... Și pentru asta nu putem da vina decât pe noi înșine! Ce facem ca sărbătorirea
primilor 100 de ani de când suntem împreună să revigoreze conștiința noastră națională?

25
MICROCIPAREA VIEȚII, ÎNCOTRO ȘI PENTRU CÂȚI? – ETICĂ ȘI ECHITATE (II)
14-08-2017
Scriam despre microciparea vieții umane... Să abordăm acum și componentele etică și
echitate a demersului. Nu discutăm fantasmagorii de tipul fundamentalismului-religios,
tehnologia nu e semnul diavolului, iar dacă cineva vrea să renunțe complet la ea are
posibilitatea întoarcerii în Evul Mediu.
Prefer definirea eticii ca sistem al principiilor morale prin care putem judeca a fi bune sau
rele propunerile sau acțiunile oamenilor, preocupându-ne așadar de justa conduită și de
distincția între bine și rău. Voi formula câteva întrebări pe care le consider importante.
Susținătorii implantării cipurilor la om argumentează că binele făcut primează: abilitatea
de a monitoriza criminalii condamnați, localizarea copiilor pierduți, oferirea accesului la
fișe medicale în cazul accidentaților grav, eficientizarea muncii angajaților în economia
digitală, etc. In 1998 Kevin Warwick a devenit primul om autocipat. Putea deschide ușa
biroului său, să stabilescă luminozitatea preferată, să pună muzica dorită și să fie salutat
de propriul computer. Intr-un alt experiment Warwick și-a folosit cipul să controleze o
mână de robot de peste Atlantic, prin Internet. Când și partenerul lui din acea locație
îndepărtată s-a cipat și el, cei doi spuneau că pot să schimbe între ei emoții și senzații pe
cale electronică (vezi bioethics.net). Implantarea unor cipuri la om aduce deja cel puțin 4
beneficii: 1) dezvoltă foarte mult simțurile și vederea în infraroșu, UV și spectre chimice;
2) mărește simțitor memoria umană; 3) face posibilă gândirea cibernetică și comunicarea
invizibilă cu alții în luarea deciziilor; 4) facilitează accesul constant la informație unde și
când se dorește, mărind enorm viteza de analiză.
Unele dintre întrebările pe care și le pun contestatarii supratehnologizării se referă la
frica de control (Implantare medicală la cei care nu-și dau acordul? Cine și cu ce
autoritate mă controlează pe mine? Imi poate schimba cineva modul în care gândesc?
Cum mă protejez de hackeri?) care amenință libertatea omului, așa cum e ea înțeleasă în
lumea democrat-capitalistă; frica de puterea mulțimii, a modei și a competiției (Câți vom
avea microcipuri? Va fi obligatoriu? Dacă nu am, sunt de rangul 2? Având în vedere
demonstrata superioritate de analiză și interpretare a datelor când ești cipat și având un
cost foarte mic, aș putea oare deveni mai deștept/superior vecinului?); frica de o nouă
identitate (Dacă virtualul e mai bun decât mine, realul? Cine voi mai fi eu, care va fi
identitatea mea? Dacă pot să mă conectez instant cu alții la nivel cerebral mai sunt un
individ sau doar o piesă într-un puzzle? E nevoie de update-uri? Câte? Când?); tentația
jocului de-a Dumnezeu (Câți alter-ego îmi fac?).
Argumentul eficienței în muncă prin reducerea timpilor morți și a costului muncii
umane, folosit de pionierii tehnologiei în business și HR, ridică și el întrebări: Care e
granița la care se oprește eficientizarea? O persoană bolnavă, mai puțin eficientă, e prima
dată afară? Cine e mai eficient contabilul sau agentul de vânzări, juristul sau specialistul

26
de marketing? Putem vorbi despre setarea unui nou standard influențat de tehnologie
prin care e musai ca un angajat să fie multitasking, iar folosirea cipurilor pentru
dezvoltarea abilitățillor acestora să fie +/- obligatorie în companii? Dacă ulterior
implantării vor exista probleme cu sănătatea angajaților, cine este responsabil?
Angajatul viitorului, cu vederi supersenzoriale identificând undele radar, IR și UV, cu
auz fin pentru sunetele de mică frecvență, cu miros capabil să simtă toate cele 200 de
elemente volatile distincte ale vinului și capacități senzoriale de la distanță - elemente ce
vor schimba ”standardul” naturii umane - va fi el mai înțelegător sau nu față de cei 3,8
pensionari pentru care va plăti(?) impozite?
Poate că timpul le va rezolva pe toate, având în vedere că majoritatea inovațiilor
tehnologice sunt adoptate după rezolvarea disputelor etice, după înlăturarea fricii, odată
cu obișnuirea fizică și psihică cu aceste noutăți. Totuși, a ne implanta ceva în corp pare o
graniță dificil de trecut. Din 1998 până azi implanturile nu au nicăieri nici majoritate, nici
masă critică. Deocamdată, trecerea ”noii frontiere” de sub piele necesită mai multă
argumentare și reglementare.

MICROCIPAREA VIEȚII – ÎNCOTRO? (I) 07.08.2017

Zilele trecute o firmă americană a decis să-și microcipeze angajații în numele eficienței la
muncă. In timp ce numărul adepților implantării tehnologiilor în corpul uman crește,
îngrijorările privind afectarea sănătății organismului și a invadării vieții private rămân
reale și prea puțin analizate.
Conform NY Times și agenției Reuters compania Three Square Market din Wisconsin,
SUA și-a microcipat angajații, adică le-a injectat în dosul palmei fiecărui angajat câte un
microcip cu care aceștia să poată intra dimineața la lucru fără legitimație, să poată plăti la
bufet fără card/cash, să-și acceseze computerele fără parolă sau să folosească copiatorul
firmei. Microcipul este de mărimea unui bob de orez (foto credit The Washington Post) și
are la bază aceeași tehnologie pentru identificarea animalelor și a cardurilor contactless.
Microcipul RFID (Radio Frequency IDentification) folosește câmpuri electromagnetice
pentru a comunica și poate fi citit de orice mini-computer de la 15cm. 50 din cei 85 de
angajați ai companiei și-au implantat deja cipul. Președintele Executiv al companiei,
Todd Westby, a declarat media americane că tehnologia va deveni curând foarte
populară: ”această tehnologie va fi curând standardizată, permițând oamenilor s-o
folosească drept pașaport, abonament de transport sau portofel de cumpărături”.
Inainte de americani, suedezii de la Epicenter au fost primii din lume care în aprilie 2017
au implantat cipuri angajaților, deși într-un număr mai redus decât în cazul firmei
americane.
27
Medicina a evoluat într-atât încât azi, protezele sau ortezele, nano-senzorii neuronali și
cei pentru inimă, sunt aproape toți computerizați. Microcipurile ne stabilesc și mențin
ritmul inimii, substituie cu succes centri nervoși afectați ajutând la restabilirea parțială
sau totală a unor simțuri afectate (vezi Science Magazine, USA), iar membrele
computerizate îi ajută pe cei în nevoie să le folosească în loc de picioarele sau mâinile pe
care le-au pierdut. Nanoroboții de azi, odată injectați în corpul uman, curăță chisturi,
deblochează artere, elimină pietrele de la rinichi, etc., fără a mai fi nevoie de operații.
Avantajele supra-tehnologizării corpului uman par, așadar, evidente și de dorit.
La fel de reale sunt și problemele medicale sau de intruziune în viața privată, cauzate de
microcipuri. Cele mai grave sunt efectele secundare de natură medicală. Analizarea
acestor îngrijorări este dificilă din cauza părerilor foarte diverse din lumea cercetătorilor,
extremele - susținute de laboratoare și universități de prestigiu - fiind că microcipurile și
tehnologia RFID cauzează cancer, multiplicarea masivă a unor celule/distrugerea altora,
migrarea cipului putând bloca sistemul sangvin sau muscular, hipersensibilitate la surse
de curent sau energie solară, infecții; sau din contră că nu există dovezi că implanturile ar
fi nocive pentru corp.
Alte probleme sunt cele de intruziune în viața privată. Aceleași tehnologii care ne
eficientizează viața pot fi virusate (gândiți-vă ce înseamnă asta pentru un microcip
cardiac sau neuronal!), pot fi atacate electromagnetic, pot înlesni furtul de identitate și de
bani, sau pot contribui la supravegherea intimă a angajaților (de la timpul petrecut pe
WC, la pauze de țigară, sau ”ineficientele” socializări/deplasări prin companie).
Consecințele pot fi de la grav, la mortal și în această categorie!
”A depășit așteptările mele. Prieteni, ei au vrut să fie microcipați! Intreaga mea familie e
acum microcipată – cei doi fii ai mei, soția și cu mine… angajații sunt încântați de ideea
microcipării. O VĂD CA FIIND VIITORUL LOR”, a declarat presei americane Directorul
General al companiei Three Square, Dewey Wahlin.
Cum România e ultima în mai toate clasamentele, dar printre primele în IT,
implementarea acestor tehnologii la noi se anunță a fi extrem de interesantă și
controversată. Sunt sigur că unii se vor grăbi să ”fie primii”, pentru publicitate…
Inteligența Artificială și tehnologia sunt, asemeni altor invenții și inovații, săbii cu 2
tăișuri: aduc bunăstare, un nou comportament, soluții și eficiență, dar și probleme din
cauza portițelor prin care se poate face rău. Depinde de judecata unei mase critice a
elitelor ca folosirea IA și altor tehnologii să fie prepondent sănătoase pentru societate.

ROMÂNI TALENTOȘI, SPECTATORI CURIOȘI – 06.06.2017

Recent încheiata ediție a concursului național ”Românii au talent”, a șaptea!, a
28
demonstrat încă o dată că românii sunt talentoși până în măduva oaselor, iar ProTViștii
care au mizat pe acest spectacol vor avea de lucru încă o sută de ani, ținând topul
audiențelor între televiziunile din România.
Ca să-i parafrazez pe The Eagles cu ”Hotel California”, acest show e îndrăgit de
majoritatea românilor pentru că le dă ocazia să se exprime, unii vin să participe pentru a-
și reaminti cum era în tinerețe, alții tocmai pentru a uita de problemele cotidiene.
Participanți și public toți sunt fascinați de spectacol deoarece face posibil visul
Cenușăresei, un mit național crescut și dezvoltat pe fundamentele unei societăți sărace,
dar cu aspirații de bunăstare edenică aduse profetic de câștigul pe baza talentului. Acum,
talentați sau nu, românii participă pentru că vor și pot. Plăcerii de a se expune public se
adaugă și stimulul invidiei, generată de vecinii și cunoștințele care, chiar dacă s-au făcut
de mândra minune pe scenă crezând că talentul lor de sub duș e valabil și în fața
publicului, măcar și-au încercat norocul și ”s-au făcut cunoscuți”. Emisiunea are umor,
aroganță, prostioare, greșeli, ironie, bășcălie, lacrimi, cazuri sociale, haz de necaz, talente
- și nu în ultimul rând, recompense financiare. Ba prinde și la spectatorii din țările
învecinate României, sârbii și ucrainienii devenind clienți fideli ai showului cu talent.
Desigur există și adevărate talente și meritul acestui spectacol - de altfel unul decent,
civilizat și cu o componentă socială importantă - este că fructifică aceste talente autentice
și le propune oamenilor o altă șansă în viață. Câștigătorii care înțeleg că după lansarea
spectaculoasă trebuie să-și continue munca și mai abitir au șanse chiar să facă o carieră în
show-business.
Spectacolul oferă calitate, nu se pierde în chiloțăreli sau nesimțirile și certurile din fața
camerei care au pus stăpânire pe showurile TV din anul 2000 încoace. Da, e adevărat, se
bazează pe o cultură orală îndreptată spre senzațional și pe dorința românului de a se da
în stambă, dar maniera în care preselecțiile și spectacolele apar pe ecran este de cele mai
multe ori decentă, jurizată profesional și stimulează curiozitatea.
In cifre ”Românii au talent” stă cel mai bine dintre spectacolele de după Revoluție: media
de 1,6-2 milioane de telespectatori spune multe despre succesul showului cu talent și mai
ales despre longevitatea acestuia. Prima semifinală din 2017 a avut 3,5 milioane de
telespectatori, în timp ce finala din 2 iunie, deși afectată de vacanța de Rusalii, a avut
totuși 2,4 milioane de telespectatori la ora 22:55 (37% cotă de piață!) când se anunțau
câștigătorii. Pe palierul publicului comercial, cu vârste între 18 şi 49 de ani așadar și
potențial pentru continuitate, finala „Românii au talent“ a înregistrat o medie de 430.000
de telespectatori, conform adevarul.ro. La aceste rezultate a contribuit inventivitatea
organizatorilor, imaginea vedetelor folosite și rotirea lor de-a lungul timpului,
introducerea premiilor adiacente (precum cel de popularitate), persuadarea sponsorilor,
care văd valoare în susținerea spectacolului, dar mai ales numărul uriaș de înscrieri la
fiecare preselecție.

29
Emisiunea este formatul de mare succes mondial Got Talent, cumpărat de PRO TV de la
FremantleMedia și lansat la noi în 2011, când peste 5 milioane de telespectatori români
au urmărit finala! Got Talent a avut succes din 2005 de când a apărut ca proiect pilot,
rulând în peste 58 de țări, conform wikipedia. In 2014 spectacolul a primit din partea
Cărții Recordurilor premiul de ”cel mai de succes reality show din lume”!
România pare a fi locul potrivit pentru acest spectacol. Deși în alte țări spectacolul
cunoaște o scădere în audiențe după 9 sau 10 ani, la noi tendința este de menținere la un
nivel foarte ridicat între preferințele publicului chiar și la ediția a șaptea. Români
talentoși și doritori de imagine se vor găsi mulți ani de aici înainte, critici și comentatori
ofuscați sau cinici, așijderea. Extaziați sau înverșunați, românii vor privi în continuare
acest spectacol, de plăcere, de plictiseală, ca să admire sau să desființeze, pentru că ”sunt
prizonieri ce pot ieși temporar din show, dar nu pleacă niciodată”.

DEȘTEPTAREA CONȘTIINȚEI CIVICE – CUM O PĂSTRĂM? – 06.02.2017

Cel mai mare câștig a celor mai mari manifestații de stradă de la Revoluție încoace este
deșteptarea conștiinței civice, exercitarea democrației într-un mod civilizat, liniștit, dar
ferm. Cum facem însă să păstrăm această vigilență pe termen lung?
Este într-adevăr o altă generație în stradă. Sunt oameni care au crescut în libertate și care
s-au obișnuit cu ea. Sunt oameni care-și dau seama că minciuna și corupția politicienilor
le afectează lor în mod direct această libertate. Oameni care apără valori, norme,
comportamente. Și le apără împreună cu propriile valori pe care le prețuiesc cel mai
mult: copiii, familia, iubita/iubitul, animalele de companie, firmele lor, timpul lor. Faptul
că s-au adunat peste 600.000 de oameni în marile orașe ale țării, timp de 7 zile
încontinuu, asta demonstrează o voință de fier și o determinare disciplinată, pașnică a
celor pentru care NU MAI ”merge și așa”! Este cel mai puternic avertisment pe care l-a
primit vreodată clasa politică din România! Ca și în cazul Colectiv, oamenii cer acum
reforma completă a clasei politice și abandonarea modului hoțesc în care se face politica.
Iar de data aceasta strada nu e izolată, ci instituții importante ale statului, precum
Președintele României, DNA, Parchetul General, DIICOT, DLAF, CSM, ICCJ au
demonstrat că sunt puternice și pot apăra democrația și Justiția din România. Este cu
totul altă reacție decât în anii 1990 sau 1991.
Din păcate pentru ei, ministrul Justiției, al Internelor, al Economiei, Premierul Grindeanu
și Dragnea s-au compromis total. Au demonstrat că nu înțeleg nimic din ceea ce se
întâmplă. Nimeni, nici în țară și nici afară, nu mai poate avea încredere în ei. De aceea
trebuie să plece. Iar Ordonanțele care au iscat tot scandalul este de la sine înțeles că
trebuie îngropate definitiv.
30
Democrația nu este un dat. Este cel mai fragil sistem de guvernare. De aceea trebuie
apărat, în mod constant. Desigur voturile și acțiunea civică în sensul exercitării dreptului
de vot sunt foarte importante. Dar democrația nu se exercită doar o dată la patru sau
cinci ani! Controlul politicului spre a nu devia de la principiile democrației, eticii și
moralei, trebuie exersat de cetățeni zilnic, prin luări de poziții argumentate, prin a-și
cunoaște și suna politicienii pe care i-au trimis în Parlament, prin a cere audiențe, a
semna petiții adresate lor, prin a le cere socoteală lunar și trimestrial tot așa cum în cazul
unei investiții investitorul vrea să știe ce a făcut managementul cu banii lui. Bineînțeles
că există și alte măsuri care reprezintă un al doilea nivel de apărare împotriva devierilor
politicului și aici mă refer la greve fiscale, greve ale muncii și la boicotarea/pichetarea
accesului în clădirile în care politicienii ar trebui să-și facă datoria, excluderea
politicienilor de la participarea la orice eveniment public de afaceri, diplomatic, social,
sau cultural, dar aceste măsuri trebuie aplicate gradual și cred că nu s-ar ajunge la așa
ceva decât dacă nesimțirea lor și agățarea de fotolii și funcții nu pot fi stăvilite altcumva.
Cred, însă, că o exercitare a controlului democratic în mod direct și constant, la nivelul
fiecărui cetățean, al asociațiilor de proprietari de la bloc, la nivelul asociațiilor patronale,
al ONG-urilor și mai ales al instituțiilor de stat chemate să asigure echilibrul de forțe, pot
constitui o cale eficientă de menținere a democrației. Este nevoie însă să ne obișnuim cu
acest exercițiu al implicării, apărând valorile noastre comune chiar dacă trebuie să ne
dedicăm timp, efort și organizare. A fi un cetățean activ într-o democrație nu înseamnă
doar a-ți vedea de treaba ta pentru a fi un om bun, moral și profesionist în ceea ce faci;
mai înseamnă și a înțelege că trebuie să faci lucruri bune, juste și utile nu doar pentru
tine, ci și celor din jur, celor cu care împarți aceeași casă, stradă, cartier, oraș, județ sau
țară. Inseamnă să oferi și să contribui.
Morala acestor zile este că românii au învățat că trebuie să-și apere democrația de
excesele politicului. Prin ceea ce fac, prin modul în care o fac, prin hotărârea și
consecvența cu care o fac românii au demonstrat oricui mai avea nevoie că sunt frumoșii
unei democrații în sfârșit bine înțelese.

CONU’ DRAGNEA, FAȚĂ CU REACȚIUNEA - 30.1.2017

Adicătelea, carevasăzică, poporul nu e idiot...Așa, ca amicul din schiță. Poporul merge la

manifestațiuni de stradă, strigă, nu este în concordie cu Conașu. Asta e chiar răzmeriță,
insubordonare și cere măsuri! Ce măsuri, vom fi prinși a vedea...

31
Ca să nu mai rămîie repetent la democrație și de data acesta, Moș Grindeanu, Mamița
Iordache și Mamițica Shhaideh au găsit de cuviință a organiza luni o întrunire cu
servitorii, la care sunt chemați în scârbă și gazetarii, spre a spăla pe ici pe colo onoarea
nepătată a lui Conu Dragnea. Se încearcă așadar trivializarea și batjocorirea zecilor de mii
de oameni care au ieșit, din nou, în urbele lor spre a manifesta împotriva ordonanțelor
grațierii și mutilării Codului Penal.

Au oare Conașul nu vede, nu aude, nu înțelege? Nu poți, pentru carevasăzică, să bagi pe

gâtul obidiților mândria ta de arogant! Chiar dacă ai luat lecții de la ăl mare și tare de
peste Baltă. Populațiunea, Conașule, nu se mai lasă. S-a umflat sămânța civică în ea și
vrea rebeliune. Nu împotriva unui partid, ci împotriva corupțiunii, a nesimțirii,
mitocăniei, intereselor meschine și a batjocurii! S-au deșteptat principiile în popor,
Coane! Nu mai merge cu îmbârligarea și prostirea, căci ăști puțini de mai rămaseră prin
țară nu vor privilegii, nu vor puterea, nu vor să mai fie mințiți! Cel puțin zecile de mii
care au ieșit pe ulițele din București, Cluj, Iași, Timișoara, Sibiu, Craiova, Constanța et
cetera, care cer Conașului și consorților acestuia să guverneze, monșer, adică să-și suflece
mânile și să se aburce către treabă, căci mare nevoie are țara de buget, de drumuri, de
producțiune și de comerț. Dar cestiunea chiar aici este: știe noua putere să facă și treabă,
au doar discuțiuni despre liberarea marțafoilor din pușcării? Greu ne vine a crede că știe,
când vedem că matroana de la Primăria Bucureștilor lasă liberi copiii și-i îndeamnă să nu
meargă la școală, pasămite să nu-i mănânce lupu când trec peste omătul de pe dealurile
de vizavi de bloc, de parcă am fi prin satele răsfirate ale Apusenilor și nu în capitala țării
din secolul 21, iar Guvernământul însuși face punți către 24 ianuarie și alte date ce vor să
vină, de parcă munca ar fi ochiul dracului... Păi cum vine cu prescripțiunea asta despre
progres și dezvoltare, despre buget și PIB, despre atragerea bănuților Ieuropei,
stimabililor, când domniile voastre nu doriți a se munci!? Lăsând muncitorii la vatră cu
absolut orice ocaziune, cine mai face treaba, stimabililor? Acușica vor fi liberi din nou și
de Sfântul Valentin, de Dragobete, de 1 a lui Mărțișor, de 8 a lui Mărțișor, ca și de 24
Mărțișor că doar e înaintea Buneivestiri, ca să nu mai vorbim de 1 a lui Cireșar, ce s-ar
lega bine de 2 a aceleiași luni... Ehe, iară vara, cum se anunță foarte călduroasă, avem din
nou nevoie de lenioasa milă a Guvernului, că poate om sta acasă vreo 45 din cele 90 de
zile de caniculă... Iară după atâta toropeală, ne va cadorisi Puterea și cu niște libere să
culegem livezile și viile în toamnă, că imediat ce vine și Crăciunul și avem mare nevoie
să stăm pe-acasă. Dar, se întreabă cetățeanul turmentat de atâtea libere, cine mai
muncește în țara asta atunci?

Păi vor munci ăi de ies din pușcării, că mare și multă treabă au, de recuperat, de
reinstalat, de refurat, imediat ce li se pun în aplicațiune Ordonanțele Pierdute. Și ține-te
atunci marghioală să vezi ce-or mai curge laptele și mierea în păsat. In al lor, nu în al tău!

32
Dar cu reacțiunea ce faci? Că gloata pare a fi serioasă... Nu vrea corupțiune și pace! Ce
faci cu ei Coane? Că pe vremile apuse îi dădeai pe mâna Milițiunii, le închideai mata
gura cumva...dar acum e mai dificil, tre să-i bați cu Constituțiunea în cap, măcar să pară
mai democratic. Întrunirile cu gazetarii și acoliții nu mai țin. Prosteala nu mai
funcționește! Așadară, atuncea?

Pe cei din urbele amintite i-am văzutără chitiți să nu se lase, să ție cu dinții de prințipuri!
Și-au scos și plozii în uliță, că cică nu mai merge așa, că vor un viitor mai bun pentru
progeniturile lor. Alții amenință cu pribegia, precum Maestrul Caragiale la Berlin!
Socotind că nici mata nu te lași, că ai și mata mândrie și interesu care poartă fesu, apăi
tare interesantă și caldă pare a fi primăvara ceasta...

CONSTITUȚIILE DE FAMILIE DEZBĂTUTE LA BUCUREȘTI – 24.10.2016

Reprezentanții celor mai de succes afaceri de familie din România s-au reunit joi, 20
octombrie 2016, la București, în cadrul celei de a doua ediții a evenimentului anual
CONSTITUȚIILE DE FAMILIE, desfășurat sub conducerea Family Business Network
România.
Family Business Network România reunește interesele antreprenorilor români cu firme
în care au cooptat membri ai familiei.
Desfășurat cu sprijinul LGT Privat Bank AG, banca familiei Princiare de Liechtenstein,
evenimentul a adus în fața publicului român experți din 4 țări pentru a prezenta
avantajele schimbului de experiență în gestionarea afacerilor de familie. ”Am reușit să
punem în comun interesele legitime ale antreprenorilor cu afaceri de familie, pentru a ne
ajuta între noi cu informații, consultanță și exemple, astfel încât să putem asigura
continuitatea afacerilor pe care le conducem. In cadrul evenimentului am văzut
propuneri concrete pentru un management eficient al companiilor în situația tranziției
între generații sau a consolidării prezenței membrilor familiei la conducerea firmelor” a
declarat Florin Madar, Președintele FBN România. El a adăugat că tradiția afacerilor de
familie începe să se contureze și în România, capacitatea unor antreprenori de a tranmite
afacerile mai departe reprezentând adevărata valoare – ”Deşi peste familii şi peste afaceri
trec anii, rămâne o singură regulă care trebuie transmisă generaţiilor următoare, şi
anume mândria de a gestiona afacerea fondată de tatăl, bunicul sau stră-străbunicul lor,
şi ambiţia ca afacerea să rămână, pe cât posibil, în familie”.
Tema principală a discuțiilor a fost ”dezbaterea necesității și utilității Constituțiilor de
familie ca mod structurat și bazat pe principii de etică și transparență de asumare a
managementului unei companii la care participă membri ai familiei antreprenorului.
33
Practic am adus în discuție cele mai bune soluții pentru ca antreprenorii români care se
găsesc acum într-un moment de analiză privind viitorul firmelor proprii, să aibă exemple
din Europa și din lume referitor la cele mai bune căi de a continua afacerile sau de a
pregăti generațiile următoare din familie să preia frâiele conducerii”, a declarat Mihaela
Hărșan - Secretarul General al Family Business Network România.
La eveniment au avut alocuțiuni Alteța Sa Regală Prințul Prof. Heinrich von und zu
Liechtenstein, profesor în cadrul unei universitati din top 10 mondial, respectiv IESE
Business School din Barcelona, și Alfonso Libano Daurella Președintele European Family
Businesses, Christine Grotz și Ilinca von Derenthall din partea LGT Private Bank AG,
alături de antreprenori români precum Anca Vlad, fondatoarea grupului Fildas și Florin
Madar, Președintele grupului TEMAD Brașov si al Family Business Network România.
Prințul Heinrich von und zu Liechtenstein a menționat în prelegerea sa că ”afacerile de
familie sunt cel mai important vector al economiei în Europa deoarece ele oferă cele mai
multe locuri de muncă și creează slujbe în țările de unde provin. Chiar mai important ele
sunt loiale țărilor lor și angajaților proprii. De aceea este extrem de important să le
susținem” a conchis Alteța Sa.
Președintele FBN Europa, dl Alfonso Libano Daurella a subliniat faptul că ”afacerile de
familie sunt coloana vertebrală a societății și economiei unei țări și cel mai important
factor de creștere și dezvoltare”.
Doamna Anca Vlad s-a referit la frumusețea, dificultatea, dar și bucuria de a fi
antreprenor. ”A fi un om de afaceri de succes nu e deloc ușor. E o luptă continuă, dar la
momentul unor bilanțuri intermediare sau finale adevăratul antreprenor va găsi că
efortul a meritat, că succesul și rezultatul final, pentru el sau ea și familia proprie a fost
mai important decât obstacolele sau greutățile depășite. Iar atunci când reușește să lase
ceva viabil în urmă, consider că acel antreprenor a făcut ceea ce trebuie!” – a spus ea în
cadrul conferinței.
FBN – România este Family Business Network România („FBN România”) a luat naștere
în anul 2012 și urmărește să popularizeze în România conceptul de „family business”,
astfel cum este recunoscut la nivel european și să aducă la cunoștința autorităților
existența, potențialul afacerilor de familie.

FURTUL PROPRIEI CĂCIULI NU PROFITĂ NIMĂNUI – DOAR PROSTEȘTE!

10.10.2016

In țara asta se fură. De sute de ani. Probabil de plăcere. Pare că ne complacem bolnăvicios
și impotent într-o stare în care furtul, sub toate formele lui, devine ceva banal, cotidian,
34
acceptabil. Educația morală, singura cale de dezvoltare pentru a ieși din această situație,
este desconsiderată.

Pentru un străin, multitudinea și versatilitatea formulelor care conțin verbul ”a fura” în

limba română dă de gândit. Ce o fi cu poporul ăsta care fură papucul miresei, fură
mireasa, sau mai nou chiar mirele, care este mai apoi returnat cu urme de ruj peste tot?
Îndrăgostiții își fură unul altuia câte o privire, el îi fură ei un sărut, iar ca răspuns ea îi
fură într-un final inima. Altcineva îi poate fura apoi mințile unuia dintre ei, fapt pentru
care noul îndrăgostit se va trezi că i se fură gândurile tot mai des…

Meseria se fură în țara asta, în loc să se învețe. În Parlament pe aleșii nimănui îi fură
somnul mult prea des din munca lor asiduă de a fura națiunea. Unii fură idei pentru a se
dezvolta, alții fură ”doar” cu ochiul, în timp ce mai toți par a te fura din ochi. Fură de
stinge sau fură de usucă vin să arate posibile limite ale furtului. Pe șoferul în culpă ”l-a
furat” linia întreruptă care s-a terminat prea repede și a dezvăluit dintr-o dată bietul
pieton. Până și vântul, săracul, fură pălăria cuiva… De multe ori românii se furișează
prin viață, în loc s-o trăiască, dorindu-și parcă să plece pe furiș din istorie… Până și în
argou, ”a ți-o fura” denotă primirea unei pedepse spontane pe care ți-o cereai deși nu
erai conștient de asta. Zeci de expresii populare cu diferite forme ale furtului (”s-a
obișnuit atât cu furtul, încât nu mai plătește!”) dau foarte mult de gândit, pe lângă
evident colorata ”bogăție” lingvistică…

Istoric, furtul se încearcă a fi legitimat prin haiducie, fiind ridicați în slăvi în legende
populare tot felul de ”eroi” care furau de la cei bogați, pasămite ca să dea la săraci...
Astfel, haiducul, adică hoțul, devine erou, îl legitimează scopul populisto-comunist. Țara
lui Papură Vodă chiar e existat în Moldova de la mijlocul veacului al 17-lea, când
otomanii l-au scos din pușcărie și pus dregător pe principalul hoț al țării, exasperați de
jafurile care nu mai conteneau. Probabil nu realizăm că asta e sursa principală a sărăciei
noastre: când mai toți fură de peste tot, nu poți spera că vor să și împartă echitabil!

Scuza populară este că, fiind un rău mai mic în comparație cu altele, furtul poate fi deci
iertat, trecut cu vederea. De către toți, la nesfârșit – ”că doar n-am dat în cap cuiva”, nu?
Din păcate ne scapă esențialul – majoritatea problemelor pleacă de la furt: nu ne vom
vindeca până nu vom înțelege că și crima e de fapt un furt, prin faptul că ai răpit viața
cuiva; că răpirea e un furt al libertății; că minciuna e un furt al adevărului; că violul e un
furt al demnității și al sentimentului de siguranță ca și tâlhăria sau hărțuirea sexuală; că
delapidarea, licitațiile trucate, sunt toate furturi din banii noștri, ai contribuabililor; că
toată corupția – de la parlamentari și miniștri la coruperea minorilor este furt ordinar; că
plagiatul/copiatul e un furt al deștăptăciunii și muncii altuia, etc... Toate astea trebuie
explicate, acasă și la școală, și apoi repetate la infinit până când noi generații vor
35
descoperi că civilizație înseamnă în primul rând respect, muncă, generozitate,
contribuție. Adică exact invers față de aproprierile ilegale devenite regulă la noi.

Porunca a 8-a – ”să nu furi!”, pare ceva negociabil în România, într-o închipuire
suprarealistă cum că românul își va negocia soarta și la judecata de apoi, când de fapt
furtul e sursa celor mai multe rele. Cu o educație morală precară vom rămâne mereu la
coada istoriei, neînțelegând că de fapt ne furăm singuri căciula, iar asta, culmea, nu
profită nimănui!

AMERICANUL SPUNE ”NIET” UNIRII CU MOLDOVA? 12.09.2016

Declarația pe cât de nefericită pe atât de nedocumentată a Ambasadorului American
James Pettit la Chișinău a pus pe jar socitetatea românească pe ambele maluri ale
Prutului. Vocea însă este a Departamentului de Stat…
Ambasadorul SUA la Chişinău a declarat, într-un interviu acordat postului Moldova 1,
că Republica Moldova trebuie să rămână un stat suveran şi independent în interiorul
unor graniţe sigure şi că unirea ţării cu România "nu este o alegere practică" și nu e o
alegere care va face lucrurile mai bune pentru Moldova, cita Mediafax pe 28 august 2016.
Declarația a pus pe jar românii de pe ambele maluri ale Prutului și de la editoriale acide
la jigniri și admonestări verbale – chiar o petiție online semnată pentru retragerea
diplomatului American din Moldova, semnată conform portalului independent.md de
3000 de oameni – James Pettit le-a primit pe toate. Nu e vorbă: la ironii și pamflete
nimeni nu-i întrece pe români. Se spune că era de așteptat ca un diplomat aflat la un an și
jumătate de mandat în Moldova să cunoască istoria și mai ales sensibilitățile locului. Insă
mesajul rămâne, e susținut de administrația americană și ar trebui analizat la rece.
"Consider că este foarte important şi aceasta desigur este politica noastră, cred că şi
politica de aici, ca Republica Moldova să rămână un stat suveran şi independent în
interiorul unor graniţe sigure. Unirea cu România, de exemplu, ca o cale de a intra în UE
sau orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile
mai bune aici, în Republica Moldova.", a spus James Pettit. "Republica Moldova nu este
România, Republica Moldova are propria sa istorie şi propriile provocări. Printre aceste
provocări se numără faptul că Republica Moldova este o ţară multietnică, cu oameni care
vorbesc limbi diferite şi desigur mai este şi problema transnistreană, care nici măcar nu
este sub controlul Guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, care este
scopul final, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova…" – a adăugat el.
Problema este că declarația se calează perfect pe poziția Rusiei, iar unioniștii ar fi așteptat
probabil o susținere din partea ”aliatului strategic” al României. Politicienii moldoveni
36
unioniști au sărit ca arși, iar cei de la București s-au declarat consternați. Cu excepția
senatorului Viorel Badea, care a reacționat imediat printr-o scrisoare deschisă către
americani, autoritățile române au fost luate prin surprindere și au primit măsura lipsei de
organizare și persuasiune în ceea ce privește fixarea unor teme importante pe agenda
discuțiilor cu partenerul strategic SUA. Dar și mai grav este că în majoritatea luărilor de
poziție împotriva diplomatului American pierdem din vedere esențialul: eșecul
diplomației românești de a impune o agendă moldoveană partenerului transatlantic. Se
pare că mesajul nostru, importanța pe care noi o acordăm Chișinăului, nu are ecouri de
convingere peste ocean. Și asta din cauza slabei negocieri pe care o face România în
Washington. Ambasadorul American la Chișinău nu a făcut decât să reitereze poziția
administrației americane de prezervare a statalității Moldovei. Dacă s-ar fi oprit aici era
ok (fapt întărit de lămuririle ulterioare ale celor 2 ambasade americane de la București și
Chișinău). Dar ceea ce a inflamat spiritele a fost aserțiunea că ”Moldova nu e România”
și că ar avea ”o istorie proprie”, care este evident greșită, iar asta denotă dacă nu slabă
pregătire teoretică din partea lui Pettit - care servise anterior și la Kiev, atunci cu
siguranță lipsă de tact. Mai ales în vederea alegerilor din Moldova.
Punctul nevralgic rămâne lipsa unei agende clare a părții române pentru a-și atinge
anumite scopuri, admițând că acestea ar fi clare și susținute neechivoc de la București…
In ultimii ani relațiile externe cu SUA au lăsat impresia unor abodări reactive, sporadic,
bazate pe izbucniri violente de orgolii ale românilor care se sting în câteva zile, mai
degrabă decât o construcție metodică, eficientă, ”pas cu pas”, a unui parteneriat în care
interesele economice și politice ale României (i.e. eliminarea vizelor, investiții, comerț,
Basarabia) să fie promovate activ și susținut.

ÎN CĂUTAREA ALBUMULUI PIERDUT ... 29.08.2016

Zilele acestea căutam să cumpăr un album foto, ceva clasic, simplu, drăguț, pentru vreo
200 de poze din vacanță. Nu mare, ci foarte mare mi-a fost mirarea când am văzut cât de
retrograd și îmbătrânit eram în demersul meu, provenit parcă dintr-un alt secol…
Odiseea a început pe la așa-numiții ”key-accounts” din București, adică ăștia mari care
pretind că au de toate: Cora, Carrefour, Auchan și Billa. Nicăieri nu am găsit banalul
album. Asta nu e nimic, dar atitudinile sales-man-ilor, ”shop-floor assistants” și cum se
mai numesc ei pompos, au fost care mai de care mai sideratoare: la întrebarea mea
despre albume foto eram trimis fie la ”raionul IT”, fie la ”jucării” sau la ”materna”, încât
la un moment dat mă întrebam eu pe mine dacă vorbesc corect românește sau m-am
stricat de cap. Păi ce să caut la IT, întrebam eu. Albumul foto/ramă electronic/ă, spuneau
unii dintre ei. Păi eu nu vreau nici tablete, nici kindle-uri, nici Ipad-uri, nimic electronic,
37
replicam eu. Aaaah, venea răspunsul ”păi d’alea vechi n-avem”. Carevasăzică albumele
foto ”e ceva” vechi, ca și cel care cu obstinație le dorea, de parcă era picat din altă eră. La
Auchan m-au trimis la raionul ”menaj”, de parcă albumele astea erau ceva de sorginte
reciclabilă… Nu găseam nici la menaj, nici la bucătărie, nici la cosmetice, de altfel locuri
clasice unde pui un prăpădit de album foto. Măi și culmea, parcă toți copiii ăștia de 17
ani de prin hypermarketuri erau vorbiți, căci dialogul se repeta și la alte magazine
”hyper”. N-ați găsit la jucării, mă întreba nedumerită o tânără speranță a forței de
vânzări Coriote; asta înseamnă că nu avem. Dar ce să caute albumele foto la jucării, mă
nedumeream eu, care aș fi pus articolul la papetărie, dar probabil asta era pe vremea
secolului trecut când mă născusem eu…. Acolo le ținem, replica tânăra, căci doar fetițele
de 6 ani mai umblă cu așa ceva, m-a lămurit pe deplin. Acolo nu era. Ca de altfel nici la
raionul tigăi, electrice, ”mama și copilul” și nici măcar la IT. În orice magazin sau raion
căutai rezultatul era invariabil același: nu avem. De ce, întrebam eu în prostia mea. Nu
mai cere clientul, nu se mai folosesc, mă lămurea un băiat a cărui maturitate legală o
bănuiesc doar. Altul m-a dojenit că nu-mi pasă de mediul înconjurător…
După circe 3 ore de colindat pe degeaba vastele departamente din hypermarketuri mi-am
luat o cafea și mi-am reconsiderat strategia: să încerc în librăriile clasice, îmi spuneam.
Primele două din Lujerului și Crângași au sporit efectul dureros al înfrângerii. La un
magazin specializat pe fotografii, rame, etc am găsit în sfârșit 2 albume, dar – vai! ce să
vezi – aveau măi frate o copertă de metal mare și grea, presupus argint – îi făcea reclamă
vânzătorul, copertă în cale afară de kitchoasă, dar care cică e la modă. Mă scuzați, zic eu
docil, dar la 40 de poze 15/10cm era nevoie de o copertă de 2 kile? Asta cere populația,
mi-o reteza scurt interlocutorul, încercând să mă convertească spre kitchania respectivă
chiar și prin prețul de ”numai” 80 de lei. A eșuat săracul, probabil tot din vina mea…
Ca întotdeauna, sfaturi primești o mie de la tot felul de binevoitori: încercați la
ExpoMarket Dorally mă sfătuiau unii; sigur găsiți la chinezi, opinau alții; am văzut eu în
Bulgaria niște frumuseți de albume … mă trimitea altul foarte convins.
După căutări asidue de aproape 5 ore, 15 litri de motorină, 2 cafele, 1 covrig, 1 apă și
multe eșecuri eram gata să mă recunosc învins. Când, trecând pe lângă o librărie de
cartier din Rahova, hotărăsc să-mi iau inima în dinți și să mai încerc o dată. Intru și pe
lângă frumoasa vânzătoare văd și minunea: un raft întreg cu albume foto, pt 100 sau 200
de poze, colorate, dar și serioase, de carton, frumoase, cu dimensiunile pe ele și culmea la
o gamă de prețuri între 22 și 40 de lei. Aleluia! am strigat de la intrare, privit imediat cu
oarecare sentiment de milă, împletită cu condescendența și înțelegerea arătate bătrânilor
care fac pe ei din greșeală. Două albume foto vă rog am clamat eu, curmând astfel o
epopee pe cât de lungă, pe atât de dureroasă. Le-am primit.
Morala poveștii: într-o lume a electronicii, clasicul album foto devine o raritate. Necesită
efort pentru a fi găsit. De aia îmi place!

38
CLUJUL – CAPITALA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI? – 04.07-27.06.2016

In marea majoritate a țărilor capitalele atrag și cele mai mari investiții, devenind astfel și
cele mai importante centre economice. Dar azi vom vorbi despre excepții, orașe care sunt
mai importante economic decât capitalele politice, iar Cluj tinde să devină o astel de
excepție fericită. Și e în interesul tuturor.

Există țări unde capitalele economice le întrec în putere și importanță pe cele politice,
clasicele exemple fiind New York – Washington, Amsterdam – Haga, Frankfurt - Berlin,
Cracovia – Varșovia, sau din categoria ”în curând” Sankt-Petersburg vs Moscova. Acest
statut al capitalelor economice se bazează pe percepții, industrii și servicii, comerț și
infrastructură.

La noi cred că ar fi mai mult decât indicat să avem orașe puternice care să rivalizeze cu
Bucureștiul în domeniul economic. Fie că vrem sau nu, fie că ne place sau nu, trebuie să
recunoaștem că locomotiva economică a României o reprezintă Transilvania (împreună
cu Banatul), iar cele 2 faruri ale sale sunt Cluj-Napoca și Timișoara. Situația nu este nouă,
ci a mai fost confirmată statistic și la 1918, atunci când veniturile pe locuitor în Ardeal și
Banat erau de 2 ori mai mare decât în vechiul Regat (vezi Axenciuc).

Clujul s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 15 ani și atrage în continuare atât investiții în
infrastructură, cât și în IT și servicii conexe. Ne vom uita acum la cele mai importante
aspecte care vor face ca în maxim 10 ani Clujul să depășească în importanță economică
Bucureștiul, în opinia noastră: nivelul percepțiilor sociale și bunăstarea populației,
nivelul investițiilor în imobiliare-industrie-comerț-servicii și infrastructura.

Populația Clujului crește, situație printre cele mai rare din țară, prin concentrarea urbană
a populației din alte județe decât Cluj: în timp ce Bucureștiul a pierdut aproximativ
185.000 de locuitori între 1992 și 2012, Clujul a crescut în aceeași perioadă de la 300.000
de locuitori la peste 400.000, dacă socotim și comunele adiacente Florești, Apahida,
Feleacu, Chinteni și Baciu, care au devenit practic cartiere ale Clujului, atrase ca un
magnet. Mai mult chiar, din perspectiva productivității muncii datele arată că PIB per
capita la Cluj este peste 50% din cel al Bucureștiului și este în creștere. Dar cel mai
important este efectul psihologic al percepției, clujenii văzându-se pe ei înșiși mai
optimișiti, încrezători într-un viitor mai bun, mai liniștiți și mai avuți decât media
bucureștenilor. Percepțiile sociale ale ardelenilor serioși, conștiincioși și harnici (fără a
generaliza aici și fără false modestii sau competiții ieftine) contribuie și ele la crearea unei

39
tendințe favorabile Clujului. A munci și locui în Cluj e ”ceva fain” și de dorit de către
tineri, dovadă faptul că emigrația economică din Cluj este la cel mai mic nivel în
comparație cu alte zone din România. Clujul a devenit în ultimii 15 ani extrem de
aglomerat și efervescent și datorită faptului că a reprezentat un succes în business și în
colaborarea interculturală și interconfesională. Numărul clujenilor stabiliți la București s-
a redus, în timp ce invers - tot mai mulți bucureșteni vor să se stabilească la Cluj. Așa a
atras capitala Transilvaniei oameni și firme, bani și interes, dezvoltare concretă și
prognoze interesant de urmărit. Șomajul este foarte redus la Cluj, veniturile salariale
medii sunt cele mai mari din țară, după București, iar marile companii prezente la nivel
local anunță planuri pe cât de interesante pe atât de îndrăznețe.

Investițiile imobiliare au dus la o dezvoltare fără precedent la Cluj, satele limitrofe fiind
atrase să devină cartiere ale orașului. Cine e din Cluj știe că dimineața traficul către
centru dinspre Apahida, Florești, Feleac sau Baciu este un chin deoarece majoritatea celor
care locuiesc în aceste zone vin la muncă în vechea capitală a Transilvaniei. Indicele lunar
realizat de imobiliare.ro arată că la Cluj un metru pătrat de construcție nouă este prețuit
cu 1152 de euro, fiind astfel cel mai scump din țară. La București media abia sare de 1000
de euro. Pe cât de real este acest indice susținut de puterea de cumpărare, pe atât este
prevestitor de performanțe și mai mari...

Chiriile sunt de asemenea cele mai mari din țară, atât în ceea ce-i privește pe studenții în
căutare de apartamente, cât și pe membri familiilor tinere, arată cifrele imobiliare.ro. In
industrie, comerț și servicii de la Bosch până la firmele de IT totul arată solid și
promițător: o serie de companii multinaționale mari, firme de IT din Silicon Valley,
sectoare precum automotive, cosmetice, aeronautică, electrice și servicii de mentenanță
contribuie la dezvoltarea regiunii și la umflarea PIB-ului local – peste 11.000 de euro pe
cap de locuitor în 2016 și al bugetului Primăriei Cluj care a sărit de 255 de milioane de
euro pe 2016, conform site-ului Primăriei.

Din punct de vedere financiar, Clujul este orașul cu cele mai mari depozite și cele mai
multe tranzacții private ale populației, după București. Este normal, având în vedere
puterea de cumpărare locală și faptul că Clujul e singurul oraș din țară în afara
Bucureștiului care are o bancă puternică proprie, aflată în top 5 în fiecare din ultimii 7
ani. Deși se plâng de competiție, băncile din Cluj fac profit și rulează mare parte din
masa monetară din Ardeal.

Nu în ultimul rând infrastructura începe să arate bine: Clujul are cel de-al doilea aeroport
internațional ca importanță din țară (trafic și venituri), autostrăzile spre Alba și Târgu-
Mureș vor fi gata în maxim 2 ani, breteaua Gilău - Sânpaul se va da în folosință în
toamna asta, iar reabilitarea căii ferate va intra într-o nouă fază de dezvoltare. Se
40
estimează că în 2018 un clujean va face cu mașina 4 ore până la Budapestea și 5-6 până la
Viena. Din păcate, până la București va face tot 7 ore la același număr de kilometri,
luându-ne după viteza cu care se stă la autostrada Sibiu-Pitești ... Din păcate, și asta ar
trebui să îngrijoreze guvernanții, realitatea ne arată că în prezent orașele Transilvaniei
(i.e. Cluj, Timișoara, Sibiu, Oradea) sunt acum mult mai bine legate rutier, aeroportuar și
feroviar de centrul Europei decât de București. Dezvoltarea centurii de nord a Clujului
pentru facilitarea accesului Florești – Apahida va da un plus de dezvoltare nordului
orașului și va decongestiona traficul auto, așa cum s-a reușit pe Feleac. Infrastructura IT
este deja cea mai importantă și cea mai eficientă din România. Să nu uităm că tot în Cluj
avem cea mai modernă și mai mare sală polivalentă și cel mai mare și mai modern
stadion de fotbal, după cel din București. Să nu uităm că tot la Cluj (Sânpaul) găsim și cel
mai mare și frumos teren de golf din țară, după cel de la Pianu (Alba). Crearea metroului
la Cluj este deja un proiect realizabil și finanțabil local, în timp ce dezvoltarea continuă a
aeroportului va aduce și mai mult business internațional la Cluj. În domeniul naval
fluvial, retransformarea Someșului în râu navigabil este un proiect despre care se discută
tot mai des la Dej.

Nu în ultimul rând, Clujul este cel mai serios candidat român pentru Capitala Culturală
Europeană în 2021. Ca și pentru Sibiu, acest proiect va aduce o dezvoltare și mai
accentuată orașului de la poalele Feleacului. Oraș universitar cu o tradiție de peste 500 de
ani, cu licee între primele din țară și cu recunoaștere internațională, Clujul are și resursele
umane și cafilicările necesare pentru a continua magnetismul dezvoltării sale. Agenda
clujeană cu evenimente deja de tradiție precum TIFF, Electric Castle, TECHSYLVANIA,
etc, dar și posibile finale europene de Cupe de fotbal, handbal și tenis reprezintă un pol
de atracție pentru iubitorii de arte și sport.

Pentru a facilita și mai mult dezvoltarea orașelor din țară factorul politic ar trebui să
modifice urgent legea finanțărilor locale, permițând fiecărei entitați – oraș, sat, județ – să
păstreze majoritatea veniturilor strânse pe plan local la bugetul acelei entități și doar un
procent de 40-49% din totalul veniturilor realizate să fie vărsat la bugetul național pentru
redistribuire în zonele sărace. Principiul acesta nu ar face decât să transpună
normalitatea din viața economică de zi cu zi: în primul rând bagi cărbuni în locomotivă
ca să ai forță să mergi înainte și abia apoi în ultimele vagoane...

CÂND ENDORFINELE POLITICE O IAU RAZNA – 21.03.2016

Acum câteva zile nişte zăbăuci au aruncat cu bani în Banca Naţională a României, fiind

41
mândri de gestul lor şi dorindu-se a fi critici la adresa activităţii Guvernatorului BNR
care se opune legii dării în plată, dar sunt convins că habar nu aveau ce făceau...
Nu contestăm aici libertatea de exprimare și nici dreptul de a critica orice, oricând.
Democrația înseamnă ca fiecare dintre noi să-și poată manifesta convingerile, chiar dacă
ele contravin părerii celorlați, mai ales a autorităților.
Dar consider că modul în care o facem poate fi potrivit sau greșit. Felul în care alegem să
protestăm ne definește din perspectiva bunei creșteri, a locului cultural și a respectului
pe care și noi trebuie să-l acordăm celui criticat! Proteste ”oricum” pot exista, democrația
le permite teoretic, dar acestea aduc în același timp măsura inteligenței și civilizației cu
care sunt făcute. Iar în cazul rătăciților care-și exersează mâna cu monede românești
trebuie spus că vedem mai rar în prezent atari gesture penibile.
Alături de drapel și de imn, banii pe care îi emite Banca Națională a României sunt parte
a avuției noastre, a istoriei și culturii românești, sunt parte din însemnele independenței
naționale. Bineînțeles că putem da foc steagului național sau cânta imnul fără anumite
cuvinte sau nume, dar în afară de cenușă și dispreț sunt tare curios să mi se explice ce am
avea de câștigat. A striga ”hoții” și alte jigniri la adresa echipei de la BNR, probabil
singura echipă de profesioniști care a reușit să țină țara pe linia de plutire în anul 2000, să
facă denominarea în 2005, să ajute la creșterea economică dintre 2005-2009 și să instituie
un sistem de supraveghere eficientă a băncilor care să permită atingerea celei mai
apreciate stabilități macrofinanciare din Uniunea Europeană de azi, este o acțiune cel
puțin reprobabilă, dacă nu chiar barbară.
Spre rușinea celor care orchestrează astfel de ieșiri deplasate ar trebui amintit că atunci
când nu mai ai argumente logice, singurele arme rămân nesimțirea și proasta creștere. La
momentul izbucnirii Revoluției din octombrie 1917, Lenin îi îndemna pe mujici să
distrugă totul în Palatul de Iarnă, deoarece moștenirea imaginii Țarului dăuna proaspetei
Revoluții, ce avea să nenorocească nu numai pe ruși vreme de 70 de ani, dar și statele est-
europene timp de aproape 50 de ani.
Revoluția noastră din decembrie 1989 a produs și ea stricăciuni uriașe patrimoniului
cultural românesc (să ne amintim doar incendierea Bibliotecii Universitare, a Palatului
Regal și a Televiziunii), din care personal cred că nu a câștigat nimeni. Foarte reprobabil
însă este faptul că la 26 de ani de la câștigarea libertății mulți concetățeni ai noștri nu știu
s-o folosească intelectual, ci doar în mod violent, lăsându-se antrenați în acțiuni
manipulatorii pe care sunt sigur că după trezirea din vârtejul endorfinelor le regretă
amarnic. Chiar și numai pentru faptul că acele kilograme de bani aruncate pe treptele
BNR ar fi plătit ratele la creditele unora dintre protestatari.

42
DIASPORA CONTEAZĂ ENORM – DAR O CUNOAȘTEM – O VREM?

Fie că ne place sau nu, românii trăiesc azi în număr mare și în afara statului român. Ei
formează diaspora, sau mai pe scurt o mulțime de români de cele mai multe ori cu o
curată și vie conștiință națională care pot și vor să-și ajute țara de origine. Îi cunoaștem?
Vrem o relație cu ei? Dar ei vor?

Am avut plăcerea și onoarea să particip la o conferință organizată zilele acestea de

Administrația Prezidențială, tema centrală fiind relația cu diaspora românească. Invitatul
care a propus o formulă nouă în a aborda relația cu românii care locuiesc în afara
granițelor a fost irlandezul Kingsley Aikins, iar exemplele interesante ale cazurilor în
care guvernele și cetățenii unor state mențin eficient legătura cu diaspora au fost
bineînțeles irlandezii, armenii, evreii, dar și lituanienii și georgienii.

Cât despre diaspora română una dintre concluzii a fost că ne aflăm într-o situație mai
bună decât oricând, dar că suntem încă departe de a avea o relație așa cum ne-o dorim cu
românii trăitori pe alte meleaguri. Și asta pentru că, după Revoluție, am acordat foarte
puțină atenție relației cu românii din afara granițelor, încurcându-ne în detalii prea puțin
importante precum dacă să-i numim exilați, auto-exilați, diaspora, românii de dincolo de
Prut, a doua Românie, căpșunari, migrație economică sau cetățeni UE. Iar esența ne-a
scăpat: dorim și unii și alții să avem relații cât mai bune între noi sau nu? Avem
instrumentele necesare?

Din perspectiva celor care au plecat, am avut ocazia să vorbesc cu foarte mulți dintre ei,
să trăiesc printre românii din străinătate și apoi să mă întorc în România. Interesant că de
multe ori motivul principal pentru care au plecat cei din valurile moderne ale emigrației
românești, după 1990, nu a fost câștigul material, ci unul mai puțin plăcut, descris de
către un prieten mai prozaic, astfel: ”am plecat pentru că nu mai vroiam să-mi irosesc
energia, timpul și sănătatea luptându-mă din greu să obțin lucruri banale precum o
autorizație, actele unei firme sau alocația pentru copiii. Pentru că nu mai vroiam să dau
șpagă pentru a trăi normal, pentru că sumedenia de mizerii mici – de la birocrație, sistem
de sănătate precar la ineficiență și nepăsare – îmi făcea viața imposibilă”. Cu alte cuvinte
cei mai mulți au plecat respingând o clasă politică deplorabilă și un sistem care cu greu
poate fi numit așa atâta timp cât își distruge părțile componente, adică oamenii. Dar
oamenii fac sistemul, așa că marea vină pentru plecarea masivă a românilor revine
politicienilor români.

Noi cei rămași aici vrem să-i cunoaștem pe cei care au plecat? Vrem să știm ce au făcut
atât pentru țara lor de origine cât și pentru comunitățile care i-au adoptat? E de neiertat
cum manualele de istorie de azi nu prezintă aproape deloc contribuțiile diasporei

43
românești la dezvoltarea țării! Faptele extraordinare ale unor compatrioți de-ai noștri
sunt total necunoscute în țară, iar aici nu mai este doar vina politicienilor, ci și a
istoricilor și a societății însăși. Probabil încă nu am ajuns la maturitatea unei conștiințe
naționale în care să apreciem faptele românilor care vor să contribuie la dezvoltarea și
afirmarea unei nații, mai presus de interese personale, dincolo de orice calcul meschin,
doar din dragoste de țară. Nu vrem să credem că mai e posibil așa ceva în secolul
depersonalizant al tehnologiei informației. Dar este! Nimeni nu poate nega faptul că, în
continuare, există români cărora le pasă, care vor să contribuie, să ajute, să ofere. Fără a
primi nimic în schimb. Revin însă cu întrebarea: vrem să știm aceste lucruri? La ce ne-ar
folosi?

Reaminteam, așadar, că e nevoie să ne cunoaștem mult mai bine diaspora pentru a

dezvolta o comunicare și o relație eficientă cu românii trăitori pe alte meleaguri… Dar și
mai important este să ne pese de cei care azi vor să ofere sprijinul lor României, din
interior sau din afară!

Aș fi dorit ca, măcar din 1990 până azi, să fi avut mai multă deschidere față de cei care
doresc să împărtășească din experiența lor, care doresc să ajute fie că revin în țară sau nu,
față de românii care vor să-și pună mintea și brațele în serviciul țării indiferent că sunt la
a doua sau a treia generație, că nu sunt ortodocși, ”n-au mâncat salam cu soia”, sau n-au
votat la alegeri… Mi-aș fi dorit să văd din partea statului român o activitate de
coordonare a acestor eforturi, o dovadă de interes și sprijin real al comunităților
românești din afara țării, o dezvoltare a comunicării și a cadrului în care personalitățile,
ideile și inițiativele private să prospere. Cred că această maturitate în gândire ne lipsește
încă și face toată diferența între exemplele colaborărilor reușite întâlnite la irlandezi,
evrei, armeni sau unguri și situația de la noi.

Contribuțiile diasporei la dezvoltarea României au fost foarte importante de-a lungul

istoriei moderne, precum au fost și cele în favoarea comunităților de adopție în care
românii și-au găsit traiul. Nu vorbim azi mai deloc despre contribuțiile vârfurilor
generației de la 1848 care au adus modernizarea statului în acele vremuri tulburi, despre
faptele comunităților de ardeleni din America în sprijinul unirii din 1918, despre faptele
unor nume importante precum George Pomuț, Căpitanul Dunca, sau contribuțiile
moderne în cercetare pură, economie sau inginerie.

Beneficiile economice ale relației cu diaspora sunt și mai evidente în prezent atât prin
faptul că românii aduc acasă experiență, expertiză, o nouă mentalitate și nu în ultimul
rând bani și bunuri mobile, cât și prin faptul că a avea susținători puternici pe lângă
forurile de decizie din SUA, UE, țările occidentale, China, Japonia și alte state este capital
în a promova interesele României în regiune și în lume. In acest sens, pe lângă inițiativele
44
private din domeniu, reprezentanții statului român trebuie să devină mai activi în relația
cu orice român din afara granițelor, indiferent care a fost motivul stabilirii în străinătate.
Din păcate politicienii nu au în majoritatea lor o agendă coerentă în consultarea și
susținerea comunităților românești din diaspora, cu excepția Președintele României care
include în agenda sa întâlniri cu comunitățile din străinătate și a câtorva parlamentari
care cunosc nemijlocit diaspora.

Dar ce facem cu cei întorși în țară? Cea mai mare problemă a fost și este inserția lor în
instituțiile de stat centrale și locale. Aici trebuie să ne concentrăm eforturile, în special
printr-o discriminare pozitivă a celor care au măcar un stagiu de formare de 6 luni în
Occident, extremul Orient sau Lumea Nouă. Absolvenții unor atari instituții trebuie
numiți în poziții de demnitari, dar și avantajați în profilul de angajare cerut
funcționarilor publici, iar pentru ca succesul să fie garantat și vechile mentalități înlocuite
este necesar ca aceia cu studii în străinătate să intre în grupuri mari în fiecare
administrație sau putere judecătorească, să constituie mase critice care pot schimba
cultura organizațională a instituțiilor românești. E păcat să nu creăm un cadru propice
pentru acești oameni de valoare. Bineînțeles că și ei înșiși pot forța o Revoluție în acest
sens, dar cred că rezolvăm mai multe prin comunicare și colaborare. Așadar diaspora
contează enorm. Dar trebuie să hrănim această relație cu fapte.

Aș încheia spunând că atitudinea autorităților române ar trebui să fie cea a părintelui din
parabola fiului risipitor, primindu-și românii cu brațele deschise, oferind și nu cerând, să
construiască rețele și programe prin care să faciliteze împărtășirea informațiilor, punerea
în practică a diferitelor programe culturale, economice și sociale, să prețuiască cu
adevărat bogăția celor care doresc să se reîntoarcă sau să facă ceva pentru comunitățile
din care au plecat. Pe scurt, să nu-și bată joc de cei care se implică și să ofere
instrumentele pentru cei ce doresc să ajute la dezvoltarea României.

ADEVĂRAŢII EROI AI BUSINESS-ULUI ROMÂNESC – 25.01.2016

Într-o ţară în care nimeni nu are înclinaţie, chef şi timp pentru recunoştinţa adevărată
adresată valorilor, ne încăpăţânăm să mulţumim antreprenorilor români care au fondat
firme private ce au împlinit 20 sau 25 de ani!
KeysFin.com a oferit publicității niște statistici interesante conform cărora mai există azi
14283 de firme înființate între 1990-1991, acea epocă medievală a business-ului românesc,
când foarte puțini aveau curajul de a începe o afacere pe cont propriu, chiar mai puțini
aveau o brumă de bani pentru a deschide o firmă și încă mai puțini știau cum se fac

45
afacerile. Majoritatea companiilor care au rezistat de atunci și până azi sunt
microîntreprinderi (10760), urmate de firmele mici (2493), apoi vin companiile mijlocii
(778), în timp ce firme mari din acea vreme sunt doar 252! Relevant este faptul că harta
zonelor din care provin aceste firme este, cu o mică excepție, aceeași cu cea de azi, în care
se adună cele mai bune și avute firme private românești: Bucureștiul ocupă locul I cu
2401 firme, zona Nord-Vest (capitala la Cluj) deține locul II cu 2184 de firme, iar locul III
este deținut de firmele din zona Centru (iar Ardealul… capitala fiind Brașov) cu 2145 de
firme care mai supraviețuiesc din anii 1990-1991. Analiștii de la KeysFin.com arată că în
România post-decembristă cele mai de success afaceri au fost construcțiile, imobiliarele și
retailul. Primele se leagă logic și au fost necesare ca etapă-start de dezvoltare, în timp ce
retailul a însemnat comerțul cu amănuntul și anume micile magazine de cartier, supapa
de relaxare a unei economii distruse de comunism cu o creștere bazată pe consumul
intern de bunuri ce erau fie interzise sub comunism precum aparatura electronică, fie în
cantități insuficiente precum mâncarea.
Dar chestiunea se pune și din altă perspectivă. Pentru cei care v-ați născut în democrație
ar fi util să rememorăm că imediat după anii 1990-1991 (companiile private s-au înfiintat
pe legea nr. 31 din 1990) firmele și antreprenorii lor au trecut prin încercări deosebit de
grele precum inflație galopantă (380% în 1993!), naționalizarea valutei făcută de
”deșteptu” de Stolojan, tentația nimicitoare a Caritasului lui Stoica – unde o grămadă de
oameni și-au pierdut economiile de o viață!, Mondragon-SAFI-FNI și alte mizerii ilegale,
șomajul crescut, plecarea tinerilor și specialiștilor din țară, constanta schimbare a
legislației fiscal, nesiguranța cadrului administrativ și juridic, lipsa respectului
autorităților pentru proprietatea privată și garantarea acesteia prin Constituție,
inexistența modelelor comportamentale pentru un business curat și profitabil, doar
pentru a aminti câteva dintre opreliști. Și totuși cei care au pornit atunci pe drumul
forțelor proprii au făcut-o în primul rând pentru că au crezut în forțele proprii și au
înțeles să-și manifeste unele dintre drepturile câștigate la Revoluție. Au oferit societății
mai mult decât au cerut de la aceasta. Au angajat sute de mii de oameni și le-au asigurat
o pâine lor și familiilor acestora. Au învățat business și s-au dezvoltat personal. Au creat
PIB și valoare în România. Au adus competitivitate în economie, au arătat că și aici se
poate! Au contribuit la schimbarea mentalității.
Cunosc câțiva dintre acești patroni și le mulțumesc personal că au rezistat, că au făcut
posibilă inițierea schimbării în România. Din câte îi cunosc, ei nu-și doresc nici statui și
nici hore ale mulțumirii sau recunoștinței generale. Doresc doar să se poată dezvolta, să
poată concura onest, să poată prospera ei și partenerii lor. Doresc simplitate și eficiență.
Respectul legii, moralitate, consecvență și predictibilitate pentru a-și putea planifica
afacerile. Când le va oferi oare statul român aceste lucruri?
Îmi scot pălăria în fața acestor oameni și îi asigur de întreaga mea recunoștință pentru că

46
și-au dedicat viața afacerilor cinstite, chiar cu prețul unor probleme familiale, că au
crezut în ideile și munca lor, că au fost perseverenți şi au arătat că în România se poate
face business adevărat, creator și continuator de valoare!
Sursa datelor: www.keysfin.com

CÂT DE FRAGILI SUNTEM... Data: 31.08.2015

Nu voiam să scriu despre durere, dar cum doi prieteni dragi mie s-au stins de curând din
viață le datorez acest text lor și memoriei clipelor excelente petrecute împreună. Doi
oameni minunați de la care am avut multe de învățat, care acum nu mai sunt: Cristina
Tivers și Nick Filip.
Foarte buni prieteni și colegi, cele două persoane dragi au lăsat în urma lor fiecare câte
un copil mic, mult prea mic pentru a înțelege că mama, respectiv tatăl, nu mai sunt
alături de ei să-i vadă cum cresc, să-i ocrotească și îngrijească, să-i legene, să le citească
povești sau să-i poarte în brațe…
Pe Cristina am cunoscut-o acum vreo 14 ani când lucra la Capital. Jurnalistă de economic,
Cristina era un suflet bun și liniștit, un specialist al analizelor financiare, participantă
sârguincioasă a școlii anuale de toamnă pentru mass-media realizată de noi împreună cu
Alpha Bank, ARB și Banca Națională a României. Serioasă la serviciu, dar și cu un foarte
dezvoltat simț al umorului în particular, Cristina era un observator critic al finanțelor și
investițiilor din România, iubea documentarea exactă și respectarea principiilor
informării corecte și echilibrate, îi plăcea punctualitatea și nu lăsa niciun proiect
neterminat sau ne-evaluat. Doar unele dintre motivele pentru care ea s-a alăturat echipei
noastre, ajutându-ne pe marketing și organizarea evenimentelor. Din păcate la doar 36 de
ani a fost chemată să se alăture îngerilor, lăsând în urmă cel mai de preț lucru de pe
pământ: familia.
Ca om mi-a plăcut întotdeauna franchețea sa, spiritul critic, acuratețea cu care vedea și
interpreta lucrurile, dar și șăgălnicia copilului care sălășluia în ea. Își dorise mult
propriul copil, iar acum un an și jumătate a născut-o pe Mara, o fetiță superbă de care era
foarte mândră.
Nick Filip a fost mentorul reîntoarcerii mele către cunoașterea vinului, de împărtășire a
veleităților de comunicare și cultură generală pe care le comportă vinul. De la Nick am
învățat multe despre de ce vinul este în primul rând o poveste, o pasiune, o dorință de
cunoaștere și mai apoi o băutură. Era un expert în adevăratul sens al cuvântului, alături
de care am început în 2009 Clubul Masterwine, proiectul de culturalizare și familiarizare
a celor care doresc să afle cât mai multe despre creșterea și dezvoltarea soiurilor de vin,
despre păstrarea, servirea și consumul cu moderație a vinului, despre oferirea cadourilor
47
și potrivirea vinului cu diferitele mâncăruri. În numeroasele întâlniri ale Clubului nostru
mergeam alături de maestru la degustări, vizite la podgorii, lansări de game noi, târguri
și expoziții sau pur si simplu la a găti împreună folosind aromatele licori. Rețin și azi
vorbele lui, cele care ne-au adus împreună acum 6 ani, când Nick îmi spunea că ”vinul e
un vehicul de comunicare, ce leagă oamenii și creează experiențe de neuitat”, că ”vinul e
în primul rând cultură, arta lucrului bine făcut – deschizător de drumuri, amintiri și
imaginație nestăvilită”. Dragostea și respectul lui pentru vinurile românești era o dovadă
de profund patriotism, ceea ce azi găsim cu greu în societate…
E greu când pierzi pe cineva drag, cu care ai împărtășit clipe plăcute, cunoștințe și
hobby-uri. Credeai că poți să-i revezi oricând, că poți să mai înveți sau comunici cu ei
încă mulți ani de acum în colo, să-i feliciți de ziua lor de naștere. Credeai că poți să mai
amâni un telefon prin care ai fi aflat ce mai fac, fiind sigur că săptămâna viitoare sau
”după sărbători” mai ai timp.
Însă din păcate nu avem niciun control asupra momentului în care prietenii noștri pleacă.
Oricât de puternici ne-am crede, suntem de fapt foarte fragili, la orice vârstă… Ceea ce
putem face totuși este să arătăm că ne pasă de prieteni, să vorbim cu ei, să-i ascultăm, să
ne ajutăm unii pe ceilalți! Sugestia mea este să nu vă uitați prietenii, să fiți alături de ei
chiar atunci când pare că nu au nevoie de nimeni, sunați-i, vizitați-vă, ascultați-i!
Personal cred că, pe lângă familie, prietenii sunt adevărata bogăție, dar o bogăție care pe
cât e de greu de strâns, pe atât e de ușor de pierdut dată fiind fragilitatea fiecăruia dintre
noi.
Cea mai bună închiere o face Sting cu al lui ”Fragile” pe care-l puteți asculta aici
https://www.youtube.com/watch?v=EmDQFWNjHpA . Aveți grijă de voi!

TĂTIC PRIVIT SOMNIC - 12.01.2015

Găsesc ceva fascinant în a privi copiii când dorm, a-i mângâia cu privirea. Iar dacă mai
sunt și ai mei, e cu atât mai bine. Deocamdată am 2 prințese... E atâta candoare în somnul
lor, trăire frumoasă, o splendoare și o încântare a ochiului. Dar să analizăm ...
Cercetătorii spun că un copil (categoria infant – până în 3 ani) se mișcă de aproximativ
3000 de ori pe noapte la un somnic de 8 ore. Energia vârstei își spune cuvântul și în
somn. Pruncii nu pot sta locului nici când dorm. Adulții își reduc drastic mișcările în
timpul nopții. Când Moș Ene află că te-ai pensionat, și din păcate unora li se întâmplă
asta înaintea vârstei legale, parcă îți reduce și el mobilitatea în somn, deoarece aflăm tot
de la cercetători că adulții peste 60 de ani se mișcă în somn de maxim 7 ori pe noapte,
raportându-ne la situații normale, fără nervi, stări de excitare, insomnii, etc, iar pe
măsură ce înaintăm în vârstă rata mobilității somniace scade și mai mult. Excepția
48
somnambulilor întărește regula.
La copii e un spectacol. Să începem cu învelitul: cine o fi conceput plapuma, sigur nu era
copil! Păi piticuților le trebuie spațiu pentru alea 3000 de răscoliri, învârtiri, răsuciri. Fie
cât de frig în cameră, ei sunt setați să se dezvelească, să fie liberi, să poată alerga. Tu poți
să încerci să-i învelești, să bagi pătura sub ei, să o capsezi de saltea – degeaba! Copiii au
nevoie să zburde și în somn. Pentru ei mișcarea înseamnă viață, e cea mai bună dovadă
că sunt sănătoși și activi.
După ce Moș Ene împrăștie praful de stele prin cameră se pare că lucrurile se liniștesc.
Pleoapele cad grele, buzele se apropie, respirația se ponderează. Fățuca se relaxează și
poți să vezi acum un tablou al liniștii, satisfacției că a intrat în lumea tuturor
posibilităților, ca o armonie pe note de Pat Metheny și tușele roz ale lui Paul Rubens,
unde copilul caută să facă ceva, bineînțeles.
E acalmia dinaintea distracției. Și începe: pometele stâng o ia ușor în sus degajând astfel
un zâmbet șăgalnic de tip Mowgli, iar năsucul face 2-3 mișcări scurte stânga-dreapta să
arate că trebuie băgat și el în seamă. Mâinile lui parcă nu-și găsesc un loc anume, dar te
invită să le căptușești în palmele tale. Doar pentru câteva secunde, deoarece după aceea
are nevoie de ele să le întindă, răsucească, ridice, etc. De la mâini trecem la corp, care
începe mișcări de rotație de 360 în jurul tuturor axelor. Delimitarea pernă-marginea
patului e pentru adulți: copii folosesc patul sau persoana celui de lângă ei ca un punct de
referință opțional într-o dinamică pe cât de neprevăzută, pe atât de interesantă. Pozițiile
adoptate în somn sunt dintre cele mai nostime: ”covriguț”, ”banană”, ”caracatiță”,
”monchhichi”, ”zmeu”, etc. Care mai de care.
Și apoi visele... Multe și trăite din plin! Ochii se întredeschid și simți activitatea de sub
pleoape. E multă preocupare, se râde, se trăiește fiecare moment și desigur se vorbește.
Dacă ești atent poate chiar înțelegi ce spune. Dacă îi spui a doua zi ”vorbeai de săniuș în
somn” te vei trezi desigur cu replica ”deci hai să mergem!”. Dacă îi spui ”doreai un pian
mare cadou – Steinway&Sons”, mai bine nu-i spui că-l cumperi. Poate nu înțelegi ce
spunea în somn: asta pentru că vorbea cu îngerii atunci, punea țara la cale, pregătea vreo
năstrușnicie pentru care părea că cere voie sau complicitate. Visul pentru ei e doar o
completare a activității zilnice, iar comunicarea cu alter-ego-ul/îngerul e ceva normal.
Visul e o poartă pentru a zbura, a copilări și pe alte meleaguri, fără odihnă. Visul e o
formă de comunicare, iar copiii sunt cele mai comunicative ființe, chiar dacă noi nu
pricepem tot ce vor să ne spună.
Invariabil, se face dimineață. Tu ai dormit probabil vreo 4 ore. Mai mult nu puteai, căci
trebuia să vezi spectacolul celui mic. A meritat. Micuța sau micuțul se trezește și te ia de
proaspăt. Se urcă încet pe tine, îți pune mânuțele pe față și te întreabă cu ingenuitatea
proprie – ”Tati mai dormi?” ... Ce să răspunzi?
Prea des ne luăm cu lucrurile ”de oameni mari” și uităm să ne bucurăm de ceva simplu și

49
candid precum un somnic. Vă invit să vizionați un astfel de spectacol, fie că aveți sau nu
copii. Merită. Arta de a privi, pentru a înțelege ce e dragostea, are și ea nevoie de
antrenament.

DEZVOLTAȚI ANTREPRENORI PENTRU VIITORUL ROMÂNIEI! – 07.04.2014

De curând am avut plăcerea să moderez un eveniment-dezbatere în care, odată cu
lansarea studiului-carte MANAGER, LEADER SAU ANTREPRENOR? al psihologului
Dorin Bodea, cei peste 120 de participanți au dezbătut conceptele propuse de autor și
viitorul acestor roluri în România.
În majoritatea lor antreprenori, bancheri, leaderi și manageri, participanții au acceptat
trinomul antreprenor-leader-manager ca un set de roluri pe care poate să le joace fiecare
dintre noi dacă își cultivă aceste abilități. Dacă la antreprenor și leader avem de-a face cu
mai mult talent înnăscut, care și acela trebuie exersat, în management vorbim despre
cunoștințe, coordonare și experiență. Arhetipul antreprenorului presupune creativitate,
perseverență și asumarea riscurilor. Leaderul se caracterizează prin inspirația transmisă
echipei, alinierea eforturilor și energiilor din organizație precum și transformarea
continuă a acesteia, în timp ce managerul are foarte importantul rol de a obține rezultate,
de a gestiona operațional viziunea trasată de leader și de a conduce oamenii către scopul
propus de antreprenor. Rolurile pot fi îndeplinite chiar de aceeași persoană, în diferite
ponderi, mai ales în companiile mici cu puțini angajați.
Dorin Bodea, Senior Consultant şi General Manager Result Development, a analizat
conducerea şi indicatorii de performanţă din 27 de companii multinaţionale şi naţionale
prezente în România, studiul fiind aplicat pe 108 manageri și identificând 42 de
competențe care definesc cele 3 roluri amintite.
Interesante au fost și concluziile la care au ajuns participanții, arătând că este nevoie de
un spirit antreprenorial mai pronunțat în România deoarece acest mod de gândire va fi și
în viitor cel mai important pentru competitivitatea, responsabilitatea și profitabilitatea
unei societăți. Competitivitate pentru că gândirea unui antreprenor este calchiată spre a
face lucrurile mai bune decât sunt, spre a aduce un suflu nou, progres și dezvoltare. E de
fapt acea trăsătură de caracter care asigură succesul. Este dorința de a face ceva solid și
pozitiv, care să rămână în urmă pentru alte generații. Este ingredientul cel mai bun al
unei competiții oneste care duce societatea în sus. Cât despre responsabilitate îi dau
dreptate lui Dorin că antreprenorul viitorului va trebui să țină cont de un ecosistem care
să includă responsabilitate socială, contribuție pentru comunitate și un profit care să fie
rezultatul conjugat al eficienței-eficacității-eticii. Responsabilitatea antreprenorului este
vizavi de societate, de compania creată și de angajați, față de familia proprie și nu în
50
ultimul rând față de instituțiile publice pe care trebuie să le respecte prin plata
impozitelor. Profitul este necesar în capitalism pentru a avea progres. Dar cel mai
important este ca acest profit să nu fie scopul principal și unic al afacerii. Cred că scopul
cu care cineva își începe o afacere ar trebui să fie plăcerea de a face meseria / profesia
respectivă, credința că poți schimba ceva în bine, că poți contribui cu ceva la binele
comun al celor din jurul tău și că invenția, inovația sau munca ta îi va ajuta și pe ceilalți.
Pentru asta atât mediul educațional – și aici vorbim în primul rând de școală – cât și
familia sau spațiul public (prin mass-media și liderii de opinie) ar trebui să contribuie la
crearea și dezvoltarea spiritului antreprenorial în România care să se bazeze pe valorile
amintite mai sus. Ține de modul în care contribuim activ și zilnic la formarea copiilor
noștri, la asumarea valorilor moral-creștine, la implementarea acestora în mod natural și
autentic. Dar pentru aceste rezultate nu e necesară doar trecerea unei generații, ci e
nevoie de modele comportamentale corecte și oneste, de promovarea activă a modelului
de antreprenor încă de la vârste fragede, alături de limpezirea în mentalul colectiv a
percepțiilor greșite cum că antreprenorii sunt incorecți, corupți, egoiști, lacomi, hoți și
fără scrupule.
O Românie a antreprenorilor adevărați, profitabili și responsabili, care învață să se
respecte între ei pentru profesionalismul și caracterul lor și care colaborează deschis este
o Românie care contează în lume. Pentru că spiritul creator și dorința de succes vor fi
dublate de perseverență și respect. Se poate!

PRIMUL PROIECT CSBS - CUSTOMER SERVICE BUSINESS SAFARI, ÎNCHEIAT

CU SUCCES - 18-21.12.2013

Am finalizat de curând cu succes primul proiect de Business Safari centrat pe Customer

Excellence din România, proiect în care am vizitat 9 instituții și companii de prestigiu
care oferă servicii foarte bune clienților sau se ocupă de reglementarea normativă a
domeniului.
Început pe 26 octombrie cu 2 zile de training în care am prezentat principiile organizării
unei politici de servire excelentă a clienților prin crearea unor momente WOW pentru ei,
proiectul a reunit 10 cursanți din domeniul de afaceri din București, patroni și directori
generali ai unor companii, alături de directori de Vânzări, Marketing și Call Center.
Companii precum BGS, Hotel Marshal Garden, Avon Cosmetics, Romanian Software,
Orion Slobozia, UNTRR și-au trimis factorii importanți de decizie în cadrul programului
CSBS – Customer Service Business Safari.
Obiectivele programului au fost pe deplin atinse, participanții afirmând că această
premieră este binevenită și că modul unic în care a fost pus în practică îmbinând
concepte teoretice cu aplicarea lor în practică și mijlocirea unor întâlniri cu personalități
51
din domeniu a făcut diferența față de alte programe de formare profesională de pe piață.
Programul întâlnirilor a inclus la fiecare instituție sau companie o prezentare a celui mai
înalt factor de decizie sau a persoanei desemnată de acesta și un tur de vizitare a locației.
Vizitele la Banca Națională a României, prin discuţia cu domnul Adrian Vasilescu,
consilier al Guvernatorului, și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,
reprezentată de doamna Mirona Daia, Director supraveghere piaţă, au clarificat aspectele
legate de principiul că nu poți oferi servicii foarte bune ca agent economic dacă nu
îndeplinești minimele norme legale în domeniu și că pentru a avea servicii foarte bune
trebuie să-ți asculți clienții și să le primești criticile și plângerile în mod regulat, tratând
acești clienți drept adevărați prieteni și nu dușmani. Persoanele fizice sunt apărate de
către ANPC, în timp ce persoanele juridice de către BNR, atunci când există disensiuni cu
băncile.
La AMCHAM, doamna director Anca Harasim a explicat ce face Camera de Comerț
Americană pentru cei peste 300 de membri ai ei, avantajele înscrierii în comitetele de
specialitate ale organizației și de ce este considerată AMCHAM drept cel mai bun for de
advocacy din domeniul privat din România.
ANPCPPSR, organizația non-guvernamentală care se ocupă cu informarea clienților
despre drepturile lor, a făcut o prezentare a multiplelor programe pe care le derulează în
beneficiul consumatorilor persoane fizice pentru a armoniza standardele europene ale
UE cu cele ale legislației din România.
La Hotel Marshal Garden 5*, cursanților li s-a prezentat hotelul din spatele cortinei și s-a
discutat despre politica de servire a clienților în hotel și la agenția de turism Marshal.
Participanții au fost încântați să afle cum se organizează excursii în lume, sau cazări și
evenimente într-un astfel de hotel de lux direct de la patronul și directorul general, dl Ion
Antonescu. Discuții interesante au fost și pe tema fidelizării clienților ca element necesar
pentru succesul companiei pe termen lung.

Compania BGS, cea mai mare firmă de servicii de securitate din România, a avut o
prezentare foarte captivantă pentru cursanți, dl Director Duminică explicând conceptele
de securitate modernă, grija față de clienți și programele de fidelizare a clienților într-o
companie care are un istoric de 20 de ani deja.
Domnul Mihai Constantinescu, directorul Artexim, a explicat cum se organizează
Festivalul George Enescu, cel mai important eveniment cultural al României care se
organizează o dată la doi ani și durează o lună de zile. Clienții, a spus domnul
Constantinescu, își procură bilete la concerte cu multe luni înainte de Festival,
demonstrând astfel o apetență din ce în ce mai mare pentru cultura și muzica de calitate.
Grupul Fildas, care deține lanțul de farmacii Catena, i-a invitat pe participanți la sediul
din Pitești pentru vizitarea depozitelor și discuția cu directorii executivi care să explice
ascensiunea foarte bună a companiei farma din ultimii ani. De la grija pentru pacientul-
52
client în farmacii și până la programele de recompensare și fidelizare, temele în discuție
au fost apreciate drept sfaturi și soluții interesante pentru a spori baza de clienți și a-i face
să revină într-un parteneriat pe termen lung.
Conducerea Spitalului Regina Maria, prin prezența Directorului executiv Fady Chreih, a
explicat tuturor amplul program de Customer Excellence în care s-a angajat spitalul
aducând printre noutăți o importantă verigă – aceea de Doctor de Legătură – persoană
care este în contact permanent cu pacientul, îi interpretează rezultatele analizelor și-l
însoțește pentru tot în etapele parcurse la intervențiile medicale de orice natură.
Participanții în program au vizitat și Maternitatea spitalului echipată ultramodern și
asigurând servicii excelente copiilor și mămicilor.
Având în vedere succesul de care s-a bucurat programul CSBS – Customer Service
Business Safari va fi organizat și în anul 2014 oferind și altor manageri experiențele unice
ale învățării directe prin schimbul de experiență cu firme și instituții care se preocupă în
mod real de binele clienților lor.

CRITICI PENTRU DIACRITICE – 16.09.2013

Limba română se scrie cu diacritice! Oriunde și în orice context. De ce își bat unii joc de
ea, sub diferite pretexte legate majoritatea de computere, Internet, publicitate și de ce
literații îndreptățiți nu apără gramatica și ortografia limbii române, asta e tema pe care o
dezbatem azi.
Ne place sau nu, trebuie să scriem limba română cu diacritice. Așa se întâmplă de la
mijloc de secol XIX (1862 – Al. I. Cuza) de când alfabetul latin de 26 de litere a înlocuit
alfabetul slav de 43 de litere, cu care scriau românii și autoritățile până atunci. Pentru că
nu se exprimau exact unele sunete din limba română exegeții noștri au hotărât atunci să
adauge încă 5 semne, ă-â-î-ș-ț, în asta constând și particularitatea limbii române, ca
membră a familiei latine. Așadar, avem de atunci 31 de litere pe care considerăm că e
corect, util și obligatoriu să le folosim.
Dar ce avem în realitate? La o scurtă vizită pe cele mai importante site-uri românești, de
la cele ale autorităților, până la cele mai vizualizate – conform trafic.ro – descoperim că
multe dintre ele păcătuiesc la capitolul diacritice. Scriu doar parțial cu semnele românești
sau fără a folosi deloc diacriticele: www.gov.ro, www.anrp.gov.ro, www.sgg.ro,
www.just.ro, www.ms.gov.ro, www.protv.ro , www.profm.ro, www.sport.ro,
www.acasatv.ro, www.a1.ro, www.primatv.ro, www.rol.ro, www.wowbiz.ro, doar ca să
dăm câteva exemple. De asemenea, o serie de mesaje publicitare, online/offline, sunt
scrise fără diacritice. Anunțuri întregi apar la fel, incorect gramatical și ortografic, de
multe ori în comunicări scrise pe hârtie sau online chiar din partea autorităților de stat. E
53
grav pentru că autoritățile și media (de)formează limba folosită curent.
Scuza lor? Am auzit de o mie de ori faza cu Internetul, comunicarea modernă și sintetică,
cum că dacă scriem fără diacritice se optimizează mai bine la Google, că așa și pe
dincolo… toate astea sunt prostii, în opinia mea. Scuze false pe care le invocă unii pentru
a-și masca lenea, putoarea, dezinteresul și lipsa de respect. În primul rând sunt de părere
că e vorba de respect. Respect pentru tine, pentru partenerul de comunicare și pentru
limba română însăși. Dacă el nu există din partea vorbitorilor nativi de română și a
forurilor competente (Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan,
Ministerul Educației, Universitățile și facultățile de profil, etc) cum putem spera ca
străinii să ne respecte limba? Apoi, spre comparație, spuneți-mi vă rog dacă ați văzut
vreodată un francez, ungur, neamț, danez, spaniol sau ceh să scrie în limba proprie fără
semnele distinctive? Niciodată! În Ungaria programele de computer nu au fost autorizate
să apară pe piață decât dacă aveau variantele de editare în limba maghiară, care are
destule semne distinctive. Ați văzut vreun text în germană fără ”Umlaut” pus corect,
vreun text în daneză fără Å sau dublu Aa, vreun text francez, pe oriunde, fără
circumflex? Așadar, dragi ITști sau jurnaliști, se poate! Doar să vreți. Că Google știe să
optimizeze și ă, â sau ț. Știu că e un pic mai greu și că lenea e cucoană mare, dar e
obligatoriu. Cel puțin până Academia nu schimbă ea regulile. Adică ”asha”, ”sh” sau
”tzara” - nu!
Un alt argument: siluirea limbii române va avea efecte grave în viitor, pentru că trebuie
să ne gândim la ce va urma, la cum schimbăm noi limba folosind greșit unele semne, sau
nefolosindu-le deloc. Să luăm niște exemple: un proaspăt student la București, originar
din Iași, îi scrie tatălui pe Iphone să-i aducă ”vreo 2 paturi”, că vine iarna și în capitală –
tatăl primind textul se apucă să monteze pe mașină cele 2 paturi, crezând că fiul nu are
pe ce dormi și nu că era vorba despre pături; la fel pentru confuziile de tipul maturarea
vinului vs măturarea curții, dus cu duș, put și puț, musca/mușcă, turturele/țurțurele,
șură/sură, mată/mâță, tată/țață, etc. Cum vom mai face aceste diferențe importante în
viitor?
O bună prietenă îmi reamintea acum ceva timp un proverb budist: ”Ai grijă ce gândești,
căci gândurile devin cuvinte. Ai grijă la ce spui, deoarece cuvintele devin fapte. Ai grijă
la ceea ce faci, căci faptele devin obiceiuri…obiceiurile – caracter, iar caracterul îți devine
destin”. Când însă destinul e la mâna batjocurii și a lenei ”e grav da rupe gura târgului”.

SERVICIUL SĂ CADĂ DE CASCADĂ – 02.09.2013

De curând m-am întors dintr-o vacanță frumoasă cu copiii, petrecută în România
probabil dintr-un patriotism care nu mai impresionează pe nimeni. Pentru că mă
54
preocupă, am fost foarte atent la calitatea serviciilor. Așa-mi trebuie! Totuși, vă
împărtășesc și vouă crâmpeie din filmul respectiv.
La mare, între Năvodari și Mamaia, beach-barul cu valențe de tavernă a fost în regulă,
servirea fiind de obicei acceptabilă. Prețurile, ok. Problemele au intervenit când am vrut
să mâncăm pește. Nu am găsit pește în 5 localuri din zonă. Afișele titrau: ”hai la ciorbă
de burtă!”, ”ceafă la grătar”, mititei, fasole, cartofi, românizatul șnițel, mușchiulețul nu-
știu-cui, etc. Orice altceva, doar pește nu. Nu de alta, dar era la câțiva metri, înota
nestingherit în mare. Abia după verificarea a 5 localuri în care mutra chelnerilor de la
intrare se schimonosea când ne vedeau că intrăm am găsit în sfârșit o tavernă pe plaja din
Năvodari cu ciorbă de pește, plachie și pește prăjit.
Situația s-a repetat, dar mai nasol în Orșova pe faleza Dunării. Din 4 localuri vizitate,
abia ultimul a reușit să compună un meniu cu și din pește. Când am intrat în primul
local, la întrebarea mea despre pește mi s-a răspuns sec: Nu! La al doilea local, ceva mai
sincer: ”ar fi o ciorbă … a făcut-o bucătarul ieri. Dar nu v-o dau că nu-mi place”, m-a
lămurit chelnerița. ”Dar vă fac niște mici, o splendoare”, o dă ea la întors… Al treilea
restaurant are o replică mai aparte: ”Aveți pește?”. ”Da, numai ciorbă”, recunoaște
încrezătoare tânăra. ”Câte feluri de pește are în ea?”, întreb, știind că e cu atât mai
gustoasă cu cât are cel puțin 3-4 soiuri de pește diferite. ”Un pește are domnule!”, mi se
răspunde ferm și adaugă ”dar stați liniștit că e bun, e păstrăv franțuzesc și noi îl ținem
bine la congelator!”, completează documentat domnișoara. ”Păstrăv franțuzesc congelat
în ciorbă pe malul Dunării?”, întreb eu crezând că suntem la Camera Ascunsă. ”Da, ce n-
ați mai mâncat?”, vine răspunsul… Am rămas la concluzia că nu știu eu să apreciez că la
Dunăre ar trebui să mâncăm ciorbă de păstrăv hexagonal cu gust de plastic. Mă uitam în
jos de pe terasă la carași, avați, plătici, bibani, șalăi și crapi care mișunau în apă cu sutele
fugăriți de știuci, fără să se sperie vreunul că va ajunge în farfurie.
Singurul serviciu foarte bun l-am primit la un restaurant în Târgu Jiu. Un băiat de vreo
18-19 ani a făcut dovada că n-a lipsit primii 7 ani de acasă. Știa în primul rând ce e în
meniu, știa să explice cum se face mâncarea și cât durează și ce să recomande ca băutură.
Mai rar! Bravo! Iar ca experiența să fie cât mai plăcută pentru toți s-a jucat cu copiii, le-a
adus lăptic și zahăr, le-a arătat cum le face freshul și le-a explicat înaintea mea de ce nu e
bună cafeaua pentru copii. Doamne ajută cu oameni ca el! Păcat că-s puțini, dar ne arată
măcar că se poate!
Am văzut și Cascada Bigăr, din Cheile Nerei-Beușnița, fiind la circa 65 de km de Băile
Herculane. O vedeți și în poză, cascada e foarte frumoasă. Un clopot de calcar plin de
mușchi peste care curge o apă verzuie cristalină. Problema e să găsești cascada. Nu e
semnalizată deloc, din nicio direcție. Deși e la drumul național la 19 km sud de Anina
către Bozovici sau Oravița, exact în locul pe unde trece Paralela 45. Dar nicio tablă, semn
sau bornă nu indică asta. Admirată de National Geographic drept una dintre cele mai

55
frumoase cascade în 2013, noi continuăm să ne batem joc de ea. Singura mențiune a
cascadei e pe un lemn colorat de 20 de cm bătut în cuie în copacul de deasupra cascadei
unde stă scris ”Cascada Bigăr”. Dacă ai ajuns până acolo, nu te mai rătăcești! În rest însă,
nici unii localnici nu știu să-ți spună pe unde e, deși cascada se vede din drumul național.
Ajuns acolo ai o bancă să-ți odinești oasele. Banca e acoperită cu șindrilă, dar totul stă să
cadă, e mâncat de carii și bătut de vreme.
Merită să vedeți cascada, așa cum merită să vedeți România, Dunărea, marea.
Dar atenție la servicii. Personal cred că noi trebuie să devenim mai exigenți. Știu că îți
trebuie curaj să critici ceva între supă și felul doi, de frică să nu găsești ceva în plus în
mâncare, dar trebuie să cerem respectul și serviciul foarte bun pe care le dorim. Să
schimbăm modul în care suntem tratați. Altfel n-o va face nimeni.

ȘAPTE PRIORITĂȚI STRATEGICE PENTRU REFORMA FISCALĂ - 12-14.08.2013

De curând, AMCHAM – American Chamber of Commerce și FIC – Foreign Investors

Council (Consiliul Investitorilor Străini) au formulat, pe baza expertizei specialiștilor
proprii, propuneri concrete pentru modernizarea legislației fiscale din România, măsuri
care merită a fi discutate în amănunt.

Cele 7 priorități strategice incluzând soluții aplicabile imediat au fost identificate de

specialiștii celor 2 organizații - experți fiscali cu o lungă activitate în domeniu și expertize
câștigate în mai multe țări - și au fost fundamentate pe principiul modernizării sistemului
fiscal în beneficiul creșterii competitivității economice a României.

În primul rând trebuie să acordăm atenția cuvenită acestor propuneri deoarece ele vin
din partea unor companii mari internaționale și românești al căror scop este dezvoltarea
unui climat de afaceri corect, predictibil, eficient și primitor. Apoi, cele 2 organisme
reprezintă cele mai eficiente și mai titrate foruri de advocacy și lobby din România, în
lipsa manifestării integrate și coerente a altor organizații patronale eminamente
românești, măcinate de interese adverse mărunte.

Cele 7 priorități de dezvoltare a unui cod fiscal modern se referă la (1) menținerea cotei
unice de impozitare actuală, atât pentru companii cât și pentru persoanele fizice; (2)
reducerea cotei de contribuții sociale și extinderea plafonării bazei de calcul concomitent
cu crearea unei corelări fiscale în privința impozitului pe profit, pe venit și a
contribuțiilor de asigurări sociale; (3) reformarea ANAF pentru a asista contribuabilii
eficient, consistent și consecvent; (4) dezvoltarea unei legislații moderne privind

56
holdingurile menite să contribuie la creșterea atractivității României pentru investitori;
(5) reducerea barierelor birocratice eliminând neconcordanțele legislative de interpretare
și practică fiscală, aplicarea principiilor prevalenței fondului asupra formei,
tratamentului egal și transparenței; (6) consolidarea și extinderea stimulentelor fiscale
pentru sectorul IT&C cu menținerea informaticienilor în România, activități de cercetare-
dezvoltare și înființarea de societăți comerciale de către tineri; (7) reducerea impozitelor
locale pe clădiri și simplificarea mecanismului de stabilire, administrare și plată a
impozitului pentru persoanele juridice.

Chestiunea legată de menținerea cotelor de impozitare întrunește un larg consens în

cadrul societății românești și este în continuare un avantaj competitiv al României față de
alte state sau zone din UE. Cea de-a doua propunere este de fapt vindecarea unei
metehne mai vechi a României: corelarea veniturilor și impozitelor și colectarea lor în
procent cât mai mare, aproape de idealul de 100%. Din păcate aici mai avem multe etape
de parcurs, elemente ce țin de o organizare mai riguroasă și de eficiența colectării dărilor
și combaterea ilegalități în domeniu. Faptul că unele companii sau persoane nu plătesc
obligațiile către stat le dă acestora un nesperat și ilegal avantaj în fața celor corecți, care
prin plata obligațiilor către stat asigură traiul celor care nu au venituri, sistemului
medical de urgență și de pensii și susținerea aparatului de stat însuși, pentru a aminti
doar câteva dintre componentele cetății care există datorită plăților conștiincioase ale
companiilor și angajaților, din orice sector ar fi ei.

Reforma ANAF trebuie înțeleasă în sensul educării populației, oferirii unei consultanțe
adecvate și apropiată de cetățean pentru prevenirea problemelor și abia în ultimă
instanță pedepsirea celor care încalcă legea, deoarece este mult mai important să înveți
omul să fie corect și să știe ce să facă, decât să-l aștepți la cotitură pentru a-l amenda că
nu înțelege să se conformeze unui labirint de norme interpretabile la tot pasul, înadins
lăsate așa pentru a da loc șpăgilor și corupției endemice. Statul trebuie să se concentreze
pe un proces de instruire și consultanță perpetuu pentru trage foloasele unei mai bune
colectări și procesări a impozitelor din perspectiva transparenței și eficienței instituțiilor
sale. În acest sens există deja un proiect inițiat de Banca Mondială, însă există și riscul ca,
fără o implicare serioasă la toate nivelurile, strategia să rămână ca altele, doar un vis
frumos pe hârtie.

Dezvoltarea legislației privind holdingurile, deși la prima vedere poate părea pro-domo
deoarece multe companii din AMCHAM (Camera Americană de Comerț din România) și
FIC (Consiliul Investitorilor Străini) sunt holdinguri, are o importanță deosebită. Azi
trăim într-o lume a interdependențelor în care holdingurile, uneori cu interese ale statelor
înăuntru (vezi Franța, SUA, China, Japonia, Marea Britanie sau Emiratele Arabe Unite),
reprezintă o forță pe care e mai bine s-o ai de partea ta, ele generând cifre de afaceri și
57
profituri mai mare decât PIB-urile multor state cu economii de piață încă imature,
precum România. Dacă ești în sfera lor de interes ca țară e bine, dacă nu, nu. Autarhie ca
pe vremea lui Ceaușescu, sau izolaționismul încercat de unguri acum cu FMI înseamnă
să nu primești ajutorul scontat când vei avea nevoie de el. Holdingurile își doresc medii
de afaceri sigure, cu principii ale guvernanței corporative bine stabilite, cu legislații clare
și nu prea des schimbătoare, de fapt elemente concrete din care profită și IMM-urile sau
microîntreprinderile și la urma-urmei orice locuitor al țării respective.

Reducerea birocrației e în interesul tuturor firmelor și persoanelor fizice. Este de fapt o

altă problemă endemică a societății românești post-Revoluție: crearea unui păienjeniș de
norme și blocaje care să faciliteze cultura mitei și a ”descurcării contra peșcheș”, în
defavoarea transparenței și a vitezei schimbării necesare progresului. Iar străinii care vin
să facă afaceri aici ”trebuie impozitați astfel, să simtă!”, este părerea unora care
perpetuează aceste modalități de „a lua ei vamă”. Majoritatea românilor plecați mai mult
sau mai puțin definitiv din țară acuză faptul că acasă cheltuiau energie, nervi, bani și
timp mult prea mult și mult prea des pentru a realiza ceva ce într-o țară a cărui sistem
funcționează pot obține în câteva ore sau zile. Aici intră chestiuni precum înființarea unei
companii, aprobări, permise, licențe, modificări și inscripțiuni, vânzări-cumpărări, etc,
orice operațiune pentru care în România îți trebuie 10 ștampile, 9 zile pierdute, prezența
ta fizică, două plinuri de benzină și ca efect 100 de fire albe în cap.

Măsura sugerată de experți de a extinde stimulente fiscale pentru activități în domeniul

IT&C vizează crearea de locuri de muncă în domeniu și menținerea informaticienilor în
România. Acest sector al tehnologiei informației pare unul dintre puținele succese post-
revoluționare ale României. Prin parcurile tehnologice de la Cluj, Iași și din București
procesul de ”brain-drain” în domeniu s-a încetinit, iar pe alocuri (vezi poveștile de succes
de la Cluj și București) s-a creat chiar o ”circulație a creierelor”: tinerii întorși de la
specializările din afară au creat companii ce produc pentru piețele extrem de
concurențiale din lumea întreagă. Inginerii și softiștii români autodidacți de la Microsoft,
Google, Oracle, IBM, etc au creat un precedent excelent și au făcut ei înșiși onoare și
reclamă României mai mult decât orice program turistic, cu sau fără frunze. Sute de
companii IT&C fac azi businessuri mari în România și reușesc exporturi de inteligență
prin programele și proiectele realizate. Acest avantaj competitiv creat în primul rând de
sectorul privat trebuie dezvoltat.

Camera de Comerț Americană în România (AMCHAM) este o asociație profesională de

afaceri înființată în 1993 de un grup de companii americane și care reunește în prezent
350 de companii originare din SUA, țări ale UE dar și din România. Companiile membre
AMCHAM au investiții de peste 10 miliarde de dolari în România generând peste
200.000 de locuri de muncă.
58
FIC – Foreign Investors Council (Consiliul Investitorilor Străini) este asociația celor mai
importanți investitori străini în România. S-a înființat în 1997, iar în prezent are 123 de
companii membre ale căror investiți cumulate reprezintă aproape două treimi din totalul
investițiilor străine directe realizate în România din 1990 și până în prezent.

LENEA ŞI INTELIGENŢA – FORŢELE PROGRESULUI – 10.06.2013

De-a lungul secolelor binomul lene-inteligenţă a adus progres pentru omenire. Un cerc
virtuos în care a primat eficienţa şi eficacitatea, dorinţa de a face mai multe, mai bine în
acelaşi timp fără efort fizic. Consecinţele, pe viitor, ar trebui să ne îngrijoreze?
Omul a tânjit întotdeauna spre mai bine, după o linişte productivă şi asiguratorie, prin
care să-şi satisfacă dorinţele, cu cât mai puţin efort. În preistorie a inventat armele, pentru
a vâna de la distanţă, a descoperit focul, a creat aşezări fortificate, a inventat regulile de
convieţuire. Odată cu Renaşterea şi apoi Capitalismul lui Adam Smith, omul a intrat în
cursa standardizării a producţiei industriale şi a vânzării rapide. Iar apoi toate au mers
pe ideea eficacităţii şi eficienţei: a ne atinge scopul şi a gestiona cât mai bine resursele tot
timpul în scădere. Toate marile invenţii analizate la rece conţin şi expresia unei reduceri a
motricităţii în favoarea confortului, care induce de fapt lipsa mişcării personale în folosul
eficienţei: roata, automobilul, autocarul, avionul, banda/scările rulante, apa curentă şi
canalizarea, cuptorul cu microunde, televizorul sau computerul, poşta şi nu în ultimul
rând Facebookul - adică să bei o cafea virtuală cu un prieten din Australia fără să te ridici
din pat. Nu menţionăm acestea pentru a reduce cumva meritul inventatorilor şi
descoperirilor, ci doar pentru a constata că toate aceste invenţii şi multe altele ne-au făcut
viaţa mai uşoară obişnuindu-ne cu munca altora - de obicei maşini dar nu numai - în
beneficiul nostru. Astfel, Alexander Graham Bell nu era deloc un mare olimpic. S-a
gândit cum ar putea dezvolta comunicarea, fără să călătorească el pentru a-i informa pe
toţi. Şi a venit cu ideea telefonului, care asta face, conectează oamenii fără ca aceştia să se
deplaseze unul către celălalt, fără să se întâlnească. Credeţi că inventatorul liftului era un
mare atlet? Păi să privim strâmb şi să judecăm drept: şi-a dat seama că e mult mai uşor să
urci zecile de etaje cu o platformă decât să alergi pe scări de 4 ori pe zi. Una dintre cele
mai leneşe invenţii mi se pare telecomanda, creată de un „cartof de canapea” care în loc
să se ridice să schimbe canalele la tv, s-a gândit că e mult mai confortabil să facă asta din
vârful patului. Şi apoi să combine pe aceeaşi telecomandă aprinderea luminilor în casă,
funcţionarea cuptorului, a maşinii de spălat, etc. Toate astea au prins repede la public.
Dispozitivul de pornit iarna maşina din casă, pentru a se încălzi înainte ca noi să intrăm
în ea, este un alt exemplu a comodităţii justificată de confort şi viteză.
E foarte important să ai şi cu ce să creezi progresul. Adică creier. Nu e de ajuns să fii
leneş. Nu oricine poate inventa lucruri. Inteligenţa şi lenea s-au alimentat reciproc şi

59
parteneriatul între ele va rămâne extrem de puternic. Marile creiere ale lumii trebuie
recunoscute şi apreciate întotdeauna. Poate una dintre diferenţele genialităţii lor şi
mediocrităţii celorlalţi e că ei au înţeles apetenţa spre lene şi confort a celorlalţi şi nu au
precupeţit niciun efort pentru ... a-i obişnui pe ceilalţi cu lenea. Confortul omenirii a
sporit enorm în ultimii 300 de ani. Şi datorită faptului că uşurându-ne viaţa cu invenţiile
respective am petrecut mai mult timp gândindu-ne ... cum să ne facem şi mai mult timp
pentru meditaţie sau odihnă de la stresul cauzat de toată tehnologia şi nebunia care ne
înconjoară. Interesant!
Relaţia dintre lene şi inteligenţă merită cred un studiu mai aprofundat, de tipul unui
doctorat. Nu ne propunem să lămurim noi acum lucrurile. Poate doar să lansăm
întrebări: e adevărat că pentru a gândi liniştit e nevoie de o pauză de la activităţile fizice?
Gândirea şi realizările minţii se vor dezvolta în continuare invers-proporţional cu
mişcarea şi activitatea fizică? Vor avea oamenii în viitorul câtorva sute de ani un cap
uriaş şi un dos aşijderea? Este ideea clonării proprii cea mai bună soluţie pentru a
experimenta cât mai multe, fără efort şi consecinţe chimico-fizice asupra noastră?
Răspunsurile e cel mai bine să ni le dăm fiecare. Cert este că toţi preferăm în continuare
progresul fără efort. Ce se va întâmpla însă când într-un posibil scenariu viitor ne va fi
lene şi să mai gândim...?

GENERAȚIA DU-TE VINO VREA OPT-OUT SI HOP-IN – 22.04.2013

Viteza schimbării este azi cea mai importantă. Destinația, deloc. Profunzimea, nici atât.
Ne dorim să schimbăm lucrurile, dar nici noi nu știm de ce. Important e doar flip-over-ul
pe care-l facem zilnic cu viața noastră. Diferitul, noul, experiența neîncercată încă.
Mă gândesc uneori la cauzele degringoladei din ziua de azi. Or fi ele morale, mai exact
lipsa moralității? Țin oare de o exagerare a nevoii de nou, de a încerca și altceva, nevoie
care ne domină azi gândurile în pofida a tot ce era până mai ieri normal? Sau e poate
doar imitația, capacitatea de a ne ascunde realitatea în fața spiritului de turmă, deoarece
dacă avem impresia că toți ceilalți asta fac atunci ne motivăm pe noi înșine să căutăm și
noi neobișnuitul? E un efect al apariției implacabile a morții și atunci cu cât avansăm în
vârstă privim zilele ca secunde și vrem totul dintr-o dată, trăind cu impresia că până
acum ne-am ratat viața și nu am făcut nimic? Căci în mod cert mult-pretextata criză nu e
singurul răspuns…
Trăim viața unei generații Ipad, care trece cu degetul pe ecran, de la o imagine la alta, cu
viteza luminii, care împletește mult prea des și când nu e cazul viața de familie cu cea de
izolare în muncă. Vrem cât mai multe și mai variate imagini, multi-taskingul e legea,
noul de dragul noului e călăuza. Nu ne mai mulțumește aceeași mâncare 2 zile la rând,
60
când poate nu mai departe de părinții noștri, ei petreceau zile întregi fără a avea o masă
decentă … Consumăm totul, fapte, imagini, persoane, trăiri ca pe niște știri
ultraperisabile: le vrem acum, repede, variate și cel mai important – să avem opțiunea de
”opt-out” și ”hop-in”, adică să ieșim oricând, oricum, dar să putem și reintra altundeva,
numai să fie în interesul nostru. Asemenea unui joc de duzină de pe acel Ipad în care
dacă am greșit, mi-am pierdut ”viețile” date de producător, mă supăr și îl arunc…doar
pentru a-l relua peste câteva ore când, desigur, mi-au trecut nervii că nu am putut trece
de nivelul 5… Vrem să putem să fim cu adevărat stăpânii universului în care trăim. Vrem
să putem abandona, ieși trânti ușa în fața vieții oricând. Nu ne place consecvența,
angajamentul, promisiunea: nici în afaceri și nici în ceea ce a mai rămas din viața noastră
personală. Ca o consecință, vrem să intrăm tot timpul în altă stare, din ce în ce mai bună.
Viața trăită că dorință de pâine caldă și proaspătă, ce trebuie consumată ACUM! Totul e
instant. Ne e frică de angajamente pe termen lung. Nu știm ce vrem, dar știm că vrem
acum. Orice, de dorit să fie bine… despre ziua de mâine sau consecințe ale actelor
noastre nici nu poate fi vorba. Nici în business, nici în viața privată. Dar bineînțeles să
putem comuta pe alt canal, pe altă pistă imediat ce apare greul, când nu ne mai convine.
”Dute-vino”-ul e în noi, în capul nostru, în imaginația noastră în faptele noastre. Nu mai
putem sta locului. Nu e la modă, nu e de dorit. Deoarece și alții asta fac. Ne vând nouă
imagini ale ”succesului” lor datorită acestei stări schizoide. Astfel ne conving că suntem
ultimii, că nu cunoaștem noua tendință, noua prostie ce ține loc de mod de viață ”a la
minut”. Și nu vă amăgiți, nu se întâmplă doar în România. Nu. E peste tot în ceea ce
numim lumea dezvoltată a erei postindustriale. Poate după ”post-industrie” intră direct
în era pre-tâmpă. Iar cei ce nu vor trebuie etichetați, scoși în afară, marginalizați. ”Nu
cadrează cu …”.
Îmi amintesc prelegerea medicului care a câștigat Nobelul pentru eforturile sale în
combaterea Alzheimer, care se referea la pericolul noilor tendințe din medicina naturistă
sau alopată, în defavoarea a ceea ce e cu adevărat important: omul, vindecarea sa.
Medicul respectiv spunea, cu o oarecare durere personală și profesională, că azi în
medicină accentul și banii merg preponderent spre a spori cantitățile de Viagra vândute
pentru bărbați și a implantului de silicoane pentru femei. Situație care cuplată cu
creșterea numărului de bolnavi de Alzheimer ar putea duce în viitorul apropiat la
modele sociale omniprezente ale unor bărbați virili și la 90 de ani și femei cu bustul
înfloritor la 80 de ani, dar care amândoi nu-și mai pot aminti la ce folosesc părțile
corpului pe care și le-au dezvoltat continuu în ultimii ani! Dureros de probabil…

61
DE CE TRE’ SĂ FAC EU ȘCOALĂ, TATI? – 07.02.2013
Am încercat un exercițiu de imaginație în rândurile de mai jos. Sunt fragmente de scrisori
din viitor, din partea fiicei mele de patru ani jumătate care, ajunsă la vârsta întrebărilor
dificile, mă chestionează de ce ar trebui să meargă la școală. În România. La ce bun?
”Tati, te pupăcesc! Azi s-a încheiat prima săptămână la grădi. Grupa mică e haioasă, am
colegi drăguți și jucăuși. Mi-am făcut deja o prietenă: Daria. Dar am și niște nelămuriri.
Fiind la grupa mică eu nu le înțeleg pe toate. Așa că te rog să-mi povestești și mie să
pricep. La deschidere doamna Directoare ne-a spus că până terminăm grădinița (grupa
mare sau clasa 0 pregătitoare, că nici ea nu știa exact) o să știm computere, vreo 2 limbi
străine, să scriem și să citim, să socotim, să ne jucăm pe telefonul mobil, o să avem email,
cont de Facebook și o să ținem ședințele cu doamna educatoare de pe ”tablete”. Vezi tu,
eu sunt puțin descumpănită: tu ne spui acasă să învățăm să vorbim corect, să ne jucăm,
să ne purtăm frumos, să ne plimbăm în natură, să fim curioși și să fim prietenoși. Aici la
grădi ăștia vor să ne computerizeze… E o anume discrepanță între faptul că tu ne spui că
vaca nu ne dă nimic de bună voie și că toate trebuie să le (s)mulgem noi de la ea (lapte,
carne, piele), în timp ce doamna Directoare spune că vaca mov de la firma aia ne poate
da o sponsorizare frumoasă, dacă unul dintre părinții noștri lucrează în respectiva
companie … așa, pentru fondul grădiniței. Ce e aia o sponsorizare? Toate vacile dau
sponsorizări, tati? Apoi, au zis să știm 2 limbi străine la perfecție, dar eu încă nu știu bine
româna. Cică dacă nu ”lay your stomachs on the books” imediat, în viitorul nostru ”rien
ne va plus!”. Mă depășesc expresiile astea, tati... Eu am întrebat care e diferența dintre
gâscă și rață și Directoarea mi-a răspuns că găsca e mai scumpă la Carrefour, iar
educatoarea că ar trebui să caut pe Google. Tu ne spui să ne plimbăm, să ne jucăm cu
Buni … cadrele didactice ne spun să ne ”salvăm desenele în Photoshop și să le arhivăm
cu WINRARul”. Ce?...”
”…Dragul meu tătic, vorba cântecului am ghiozdan, abecedar, eu de astăzi sunt școlar.
Am așteptat cu drag să intru la școală, chiar dacă portarul ne-a spus clasele 0A, 0B – 0Z
sunt la parter, iar clasa pregătitoare e în curte, între grădi și școală, că încă n-au știut
unde s-o pună. Se anunță foarte promițătoare programa de învățământ, tati: 3 limbi
străine, deci un progres față de grădi, 6 ore de pe săptămână (adică laboratorul IT),
Educație Civică (sunt curioasă cum ne va pune în bănci aici, că ne-au spus că au
prioritate cei care au absolvit cei 7 ani de acasă pe repede înainte în 3 luni, că ar fi
îndeajuns…), Cursul de Empatie cu Roboții, cel de Modele Financiare Comparate și
Identificarea Patternurilor de Criză și multe altele, de nu am mai auzit de așa ceva, crede-
mă! Cât despre chestia aia cu ce ne dă nouă vaca, știi tu, nici ăștia nu sunt de aceeași
părere cu tine! Toți spun că trebuie să ne pregătim de pe acum pentru Masterat și
Doctorat și că provocarea e uriașă, mai ales pentru că prin lege sau tăiat comenzile de
COPY/PASTE din Windows 10. Avem 7 culegeri pentru fiecare materie și trebuie să

62
mergem la minim 5 olimpiade pe an. Profa de engleză zice că școala e ”more challenging
and richfull than the kindergarden, lads!”. Noroc cu doamna învățătoare, care e mai
umană și ne duce în excursii, tabere, la ZOO, la muzee și să vizităm tot felul de locuri
interesante. Și ne mai provoacă și pe noi la joacă… ”
”…Dragă Tată, am terminat 12 clase. Vine BAC-ul. Ce mă fac? Cu matricile mă descurc,
dar la japoneza veche am note slabe. Am colegi olimpici la IT, dar care nu știu să
completeze un formular pentru Primărie nici măcar online. O colegă zice că lubenițele se
coc în ianuarie în Cora, alta că al ei Dog German hologramat a fost virusat ieri și acum
mușcă din cărțile bibliotecii bunicului. Prietenul meu a la o bursă în China spunându-mi
că acolo e viitorul. De treaba aia cu ce ne dă nouă vaca mi-a zis profa de Genetică doar
atât – . Te rog răspunde-mi la mms-ul ăsta criptat. Te pup, Rebeca.”
Voi ce i-ați răspunde la toate astea, în afară de ”Iartă-ne, că v-am nenorocit!”…?

DESPRE SIMBOLUL UȘII LA ÎNCEPUT DE AN – 10.01.2013

În majoritatea culturilor, europene sau de oriunde, ușa sau poarta reprezintă un simbol al
trecerii, al schimbării sau înnoirii. Ușile ni se deschid sau închid cu un rost, spun unii.
Alții cred că noi le deschidem sau închidem. Temporar, sau pentru totdeauna. Dar de
fiecare dată există consecințe.
Cred că e potrivită o introspecție și o discuție despre simbolul ușii la începutul unui nou
an. Ce am trăit, ce am lăsat în urmă și către ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă în 2013?
Practic, e ca și cum pe 31 decembrie am trecut un prag – cel către noi oportunități în viața
noastră. Am închis o poartă pentru anul 2012, care din câte aud nu a fost prea fericit
pentru majoritatea din business, și … ne așteptăm la ceva diferit în anul care începe?
Bineînțeles că semiotica ușii depinde de cel care se gândește la ea. Optimiștii vor vedea o
trecere către mai bine, în timp ce pesimiștii se așteaptă întotdeauna ca după ușă cineva să
le dea în cap, să-i fure și astfel ei să fie și mai nefericiți și mai săraci. Dar astea sunt
extremele. Hai să vedem ce ar fi la mijloc, acolo unde sunt mulți. Cei mulți care răspund
invariabil cu ”depinde…”. Care cred că e foarte important unde e ușa, cât de mare e, din
ce e făcută, cine o deschide/închide, unde sunt balamalele, cine poate trece și de ce, de ce
trebuie să existe o ușă, cât de mult s-au informat despre ceea ce e dincolo, etc… Hâtrii le-
ar spune acestora indeciși.
Probabil istoricii le-ar spune români. Pentru că nația asta a avut o doză de nesiguranță,
frică și sentiment refractar vizavi de planificarea personală și de afaceri încă de la vița de
vie a lui Burebista și năvălirile barbare ulterioare. Pentru că românii au evoluat așteptând
de la alții salvarea, mântuirea, progresul, bazându-se întotdeauna pe intervenții mai mult
sau mai puțin divine (”ce o fi, o fi”, ”cum o vrea bunul Dumnezeu”, ”cum ne-o fi soarta”,
63
etc), ale unui destin inefabil care ne conduce viețile fără ca noi să putem face orice
altceva. Pentru că cei mai mulți preferă ușile întredeschise, pe unde să se poată strecura
înainte-înapoi, stânga-dreapta așa cum vor ei, deoarece indecizia lor i-a călăuzit întreaga
viață și nu vor, nici că pot, să se schimbe. Pentru că această preacurvie a eludării
consecințelor e în ADN-ul celor cărora le e frică să ia decizii. Când însă responsabilitatea
trecerii sau nu prin ușă e înlocuită de cursul implacabil al timpului, cum se întâmplă de
Revelion, românul preferă să se lase pradă destinului …
Încerc să-i cunosc cât mai bine pe românii mei, să-i înțeleg și, pe atât cât pot, să-i ajut.
Măcar pe cei apropiați. Nu că aș fi eu deținătorul adevărului absolut, dar cred cu tărie că
de noi depind majoritatea lucrurilor de pe Pământ: noi le facem să existe, fie că ele sunt
materiale sau conceptuale. În fond ușa, poarta e doar o bucată de metal sau lemn, inertă.
Fără importanță. Noi îi dăm importanța, simbolistica pe care noi o dorim, o urâm sau o
interpretăm altcumva. Ușile duc spre visele noastre frumoase, sau confirmă coșmarurile
noastre. Cu cât înaintăm în vârstă vrem ca ceea ce e în spatele ușilor nedeschise (sau
neînchise) să confirme ceea ce știm și credem. Așa e mai sigur …
Dar eu personal nu cred asta. Da, ne putem lovi de pragul se sus - de jos - din lateral, da,
există hazard și surprize de tot felul, dar cel mai important este să avem planuri și să ni le
urmăm cu conștiinciozitate. Atunci ni se vor ivi și ușile care merită să fie deschise.
Întrebarea este cât de mult îți dorești să ai un an bun? Sau ce ești în stare să faci pentru ca
2013 să fie mai bun? Ce plan ți-ai făcut în acest sens? Îl urmărești cu rigurozitate?
Un ultim aspect interesant în ”analiza” noastră este conceptul ușii rotative și de aceea am
să-l las la propria interpretare a fiecăruia. Este ea periculoasă pentru că te face să te
întorci în același loc, sau utilă că diminuează curentul de aer și pot trece doi în același
timp? Este ea percepută ca un blocaj din care nu se poate ieși? E blestem, sau binefacere,
ca să întreb în ton cu fatalismul românesc? Intrarea în 2013 a fost pentru voi o trecere prin
ușa rotativă?

ROMÂNIA APATICĂ SE PREGĂTEŞTE DE HIBERNARE – 05.11.2012

Atât în lumea afacerilor, cât şi în viaţa socială a cetăţii apatia se pregăteşte să lase loc
indolenţei şi hibernării. Totul pare o penibilă natură moartă care îşi prelungeşte agonia,
în pofida spiritului antreprenorial şi de business, caracterizat prin planificare, organizare
şi acţiune.
Toamna se numără ... inactivii, ca să mă exprim eufemistic. În domeniul
antreprenoriatului, ca de altfel majoritar în businessul românesc, lipsesc azi planificarea
pe termen mediu, organizarea și acțiunea în consecință. Totul pare înghețat înainte de
vreme. Există patroni cărora când le propui un proiect pe 6 sau 9 luni răspund invariabil
64
”păi eu nu știu dacă afacerea mea va mai exista în următoarele 2-3 luni”. Cu atare
atitudine e foarte probabil să ieși într-adevăr de pe piață. Mulți patroni sau factori de
decizie executivă spun că e de preferat un profil mai reținut acum, pentru a economisi
resurse. Unii sunt de părere că dacă ne închidem în casă și ne băgăm sub pat criza va
trece fără să ne afecteze. Alții spun că trebuie să ne obișnuim cu ”noua ordine mondială a
haosului” și să fim pregătiți să trăim de pe o zi pe alta, să trăim clipa. Că mâine nu se
știe… Nimeni nu vorbește despre ce trebuie să facem.
Nu vrem sau nu putem să vedem dincolo de criză? Cert este că se reduce consumul pe
aproape toate palierele, că nu mai sunt bani în piață, că există un blocaj al plăților care ne
ține într-un cerc vicios și că se înmormântează proiecte. Cât de jos mai trebuie să cădem?
Dar toate astea sunt făcute de oameni. Nu de proceduri, nu de corporații, bănci și
multinaționale, ci de oamenii care le conduc sau gestionează anumite departamente.
Adică de noi, de fiecare dintre noi.
Nu pot să cred că un flux normal al eficienței și eficacității în business – adică idee,
planificare, organizare, acțiune, control, rezultate – poate fi schimbat de o criză. Crize au
fost și vor mai fi. E adevărat, pentru România a fost prima din noua eră democratică și
mulți nu am știut de unde să o apucăm. Dar după 3 ani și ceva ar fi cazul să ne trezim... și
să ne apucăm de afaceri. Cei care mai vrem să fim pe piață și peste 25 de ani. Să învățăm
că nu ne dă nimeni nimic dacă nu punem osu’ la treabă. Că nu ne bagă nimeni în traistă
dacă nu muncim. Că e cazul să ne planificăm ideile și rezultatele. Că modele
comportamentale ale puturoșilor care se îmbogățesc pentru că respiră același aer cu
”pilele” lor nu mai pot fi urmate într-o lume din ce în ce mai competitivă.
O fi de vină Calendarul Mayaș, credeți? Adică oricum nu mai are rost să facem nimic,
căci după 20.12.2012 se termină lumea? Prostie mai mare nici că se poate. Știți vreo
companie care să nu fie zilele astea în focurile creației bugetare sau să fi încropit deja
bugetul pe 2013? Credeți că și-au concediat CFO-ii? Nu, mai degrabă la noi funcționează
calendarul ”maylași pe poimarți” ce ai fi putut face alaltăieri.
Societatea însăși se complace în a se lamenta, dar în același timp nu face nimic. Mass-
media se închid încet, ziarele au tiraje cât un pachet de șervețele, audio-vizualul se
”Antena3iază”, artiștii trăiesc din amintiri, studenții din iluzii, pensionarii la ralanti,
medicii trăiesc cu gândul la UE, patronii din rezerve, directorii din speranța că vor mai
avea bani și luna viitoare, angajații cu frica de a nu fi disponibilizați. Totul pare a se găti
de hibernare. ”Sperăm că trecem și de iarna asta”, pare a fi expresia mentalului colectiv
românesc. Numai politicienii – care întotdeauna sunt paraleli cu acest univers real și
descumpănitor – se pregătesc încântați de alegeri. Cu speranța că mai vine cineva la vot...
Îmi aduc aminte de un banc de mai demult, cu Ion și Măria care erau epuizați după o zi
de muncă și, după ce s-au pus în pat, deși le trecea un gând tangent prin creier cum că ar
vrea să facă dragoste, așteptau amândoi ca celălalt să facă primul pas. După aproape o

65
oră, Ion sparge gheața în sensul dorit de amândoi: ”Auzi Mărie, deschide geamul că
poate vine cineva și ne satisface pe amândoi!”, opina el sec. Respirând această filozofie, și
Românica noastră așteaptă - ca întotdeauna în ultimii 1000 de ani - să vină cineva s-o
trezească la viață, la muncă și la rezultate. Dar cine? Sugestia mea: să ne cumpărăm
fiecare câte o oglindă.

INTERVIU DESPRE MĂSURAREA RANDAMENTULUI COMUNICĂRII – 04.10.2012

Angela Sinickas, cel mai mare expert american în măsurarea şi evaluarea comunicării,
vine la București pe 31 octombrie să susțină conferinţa MAXIMIZAŢI CÂȘTIGURILE
DIN PROGRAMELE DE COMUNICARE. Analistul american a acordat un interviu
portalului nostru pe care vi-l prezentăm aici.
Susținut de 17 parteneri media și organizat de Mastermind Communications,
evenimentul este primul de acest gen din România în care vom demonstra cum se
calculează randamentul programelor de comunicare pentru a arăta câţi bani aduc în
firmă specialiştii în PR şi Marketing.
Sinickas consideră că trebuie să măsurăm efectele comunicării deoarece ”directorii
executivi iau decizii în ceea ce priveşte cheltuielile organizaţiei în funcţie de aşteptările
pe care le au de la recuperarea investiţiei. Dacă oamenii de comunicare nu pot demonstra
că munca lor contribuie fie la creşterea veniturilor sau reducerea cheltuielilor
operaţionale ale companiei, ei devin o funcţie marginală. Când economia este afectată,
funcţiile marginale sunt primele de la care se taie bugetele.”
Ea definește apoi randamentul sau Return On Investment ca fiind ”valoarea financiară
creată de comunicare din care se substrage costul comunicării. Rezultatul este o valoare
“netă” pentru comunicare. Pentru a calcula ROI, trebuie împărţit costul comunicării la
valoarea netă şi se obţine o estimarea a ROI-ului”. Dar atrage atenția că partea dificilă
este ”identificarea creditului pe care să-l acordăm comunicării în a ajuta firma să facă
bani”.
Întrebată care a fost cel mai mare proiect al său de măsurare a comunicării interne şi care
au fost rezultatele expertul american ne-a vorbit despre ”un proiect de eficientizare a
comunicării cu clientul pe care l-am derulat pentru o companie de servicii financiare.
Clienţii lor erau toţi CEOs, vicepreşedinţi şi directori generali ai altor companii. Aceşti
oameni nu completează chestionare! Am programat interviuri la telefon cu ei în toată
lumea, în cinci limbi şi am trecut răspunsurile lor într-un chestionar online. Directorii
executivi de vânzări subestimaseră valoarea foarte multor comunicări către client, în
modul în care luau decizii privitoare la companiile pe care le aveau în vedere pentru
contracte şi companiile cărora le acordau contractele. Cercetarea a dus la schimbări
66
majore. Controlul asupra accesului la multe dintre aceste comunicări s-a schimbat astfel
încât fiecare client sau prospect să le poată primi, nu doar aceia care erau aleşi de către
directorii executivi de vânzări. De asemenea, credibilitatea comunicării clientului meu a
crescut. Au fost promovaţi pe o funcţie în boardul de conducere şi bugetele li s-au mărit”,
a exemplificat ea.
Una dintre cele mai des întâlnite situaţii în companiile moderne este „ciocnirea” dintre
oamenii de vânzare şi oamenii de marketing, aşa cum se întâmplă şi în România. Primii
afirmă tot timpul că vânzările sunt mereu generate doar de ei, în timp ce cei din urmă
spun că totul se datorează strategiei, segmentării publicului şi unui copywritting
inteligent. Analistul american afirmă că a realizat mai multe chestionare unde a întrebat
oamenii de vânzări cât de multă recunoaştere oferă suportului de PR/marketing în ceea
ce priveşte generarea de leaduri şi încheierea unor afaceri: ”Recunoaşterea pe care
vânzările o acordă marketingului variază între 15% şi 37% - mult mai mult decât mă
aşteptam. Având în vedere că bugetele pentru marketing/PR sunt în general mai mici de
1% din venituri, acesta este un randament fenomenal”, declară Sinickas.
La final ea a reamintit despre ce va vorbi pe 31 octombrie la Conferință precizând că ”o
să ne uităm la planificarea comunicării într-un mod diferit: cum să începem cu acele
comportamente pe care ne dorim să le schimbăm şi să facem cercetări ca să identificăm
informaţiile şi mesajele care să fie cele mai eficiente. Dacă planificarea este realizată într-
un mod ştiinţific, măsurătorile care trebuie făcute devin evidente. În plus, este şi mai
posibil ca acele campanii să aibă un ROI pozitiv pentru că s-au concentrat pe obţinerea
unor rezultate de business de la început – nu doar pe creşterea faimei sau pe înţelegere”.

SE ÎNTOARCE ROATA PE PIAŢA MUNCII. DAR NASOL! – 27.09.2012

Că politicienii schimbă legile predecesorilor de câte ori ajung la putere se ştie deja. Roata
se redescoperă în România cu fiecare schimbare de Guvern. Dar deja lucrurile devin mult
prea dureroase pentru că suferă economia şi deci noi. Aşa cum e şi cu noua ordonanţă de
pe piaţa muncii.
Presaţi de cartelurile sindicale, ministeriabilii USL pregătesc schimbări majore pe piaţa
muncii şi în raporturile dintre sindicate şi mediul privat, prin vehicului unei Ordonanţe
de Urgenţă pentru modificarea şi completarea legii nr. 62 / 2011 a dialogului social.
Ţinuţi de obligaţiile faţă de FMI, guvernanţii nu pot schimba Codul Muncii, dar s-au
gândit să strice echilibrul de forţe din piaţa capitalistă a României prin acordarea unor
drepturi disproporţionate sindicatelor.
Nu bine s-a uscat cerneala pe Codul Muncii, că schimbăm iarăşi lucrurile. Şi de data asta
în rău. Efectele se vor simţi în câteva luni. Să explicăm câteva dintre măsurile propuse în
67
noul proiect de OUG.
Se pleacă de la început cu o argumentaţie falsă cum că s-ar fi creat „un blocaj al
negocierilor colective”, „determinată de incompatibilitatea organizatorică dintre
organizaţiile patronale şi cele sindicale”, când tocmai Codul adoptat anul trecut a
reglementat mai multe situaţii şi a încurajat dialogul social între patronate şi sindicate la
nivel de întreprindere.
Noul proiect introduce iar Contractul Colectiv la nivel naţional şi îi conferă aplicabilitate
erga omnes, adică va afecta orice persoană angajată, chiar dacă nu e membru de sindicat.
În ce sens? Păi va stabili să spunem un salariu minim pe economie, mult mai mare decât
cel actual.
De ce nu e bine asta, v-aţi întreba? Pentru că asta ar presupune mai mulţi bani, profituri
crescute. E o lege a economiei de piaţă că poţi creşte salariile numai atunci când cresc
încasările şi productivitatea muncii. Altfel, nu. Poate să dicteze un guvern măsura asta,
dar atunci multe companii mari vor avea de suferit. Pentru că nu poţi stimula calul să
tragă mai bine la căruţă încărcându-l la maxim pe ideea că aşa se antrenează şi devine
mai puternic... Şi pentru ca unele companii să-şi optimizeze costurile vor da oameni
afară, pentru a plăti un salariu minim crescut la pofta liderilor sindicali.
O altă măsură propusă, care nu încurajează deloc dialogul social, este anularea grevei de
avertisment, scurtarea declanşării grevei la 48 de ore şi întreruperea oricărei forme de
conciliere. În plus, greviştii nu mai trebuie să semneze pentru acordul la grevă, ci pot pur
şi simplu să voteze în mod secret! Asta e exact ca modelul parlamentarilor: totul pe secret
şi după placul unuia sau altuia. Vă daţi seama ce abuzuri se pot crea aici? De exemplu, în
loc să respecte un contract colectiv de muncă unii se vor găsi să facă greve din lună în
lună.
O altă aberaţie venită de la sindicalişti şi adoptată cu ochii închişi de Guvern este
includerea în rândul sindicaliştilor a pensionarilor şi şomerilor. Cred că aşa ceva visa
doar leneşul din povestea lui Creangă: adică deşi nu mai am nicio legătură cu
întreprinderea respectivă, sau nu am avut niciodată, eu - şomer şi cu prietenul meu
pensionar putem declanşa greve şi bloca activitatea unei uzine, bănci sau companie
farmaceutică. Penibil. Întreb acum nu doar antreprenorii, ci şi angajaţii de bună credinţă:
cum v-ar plăcea să vă dicteze viitorul şomerii şi pensionarii care poate nu au lucrat
niciodată în domeniul dumneavoastră?
Tot proiectul de OUG introduce o altă ciupercă otrăvită în sistem, ce va genera
nenumărate abuzuri, şi anume obligativitatea angajatorilor de a acorda timp liber plătit şi
facilităţi materiale sindicatelor. Adică mai mult decât „muieţi îs posmagii”: cum ar fi să
vă ceară liderul sindicalist biroul dumneavoastră de director, că aşa îi place lui că e mai
sus, mai mare şi mai frumos? Dar cum ar fi ca pentru dotarea lui să ceară un Bentley,
mobilă de lux şi 2 secretare, că aşa e la modă acum. Şi un TIR de consumabile pe lună, că

68
aşa a văzut că se consumă la Parlament, de unde se inspiră liderul nostru sindicalist.
Proiectul e propus spre dezbatere publică. Invit antreprenorii să-l consulte şi să-şi spună
părerea. Cât o mai conta şi părerea celor care aduc bani la puşculiţa Guvernului, ca să-şi
poată alţii bate joc de ei.

GROPARII ENTUZIASMULUI – 17.09.2012

Da, despre ei aş vrea să vorbim azi. Cei care nu sunt de acord cu nimic, de profesie
negativist-sabotori, cei care caută întotdeauna ceva să distrugă, să secătuiască, să
contamineze. Cei în a căror optică entuziasmul trebuie extirpat. Pentru că ei nu pot să-l
accepte ...
Cu toţii am cunoscut sau încă mai avem neşansa de a cunoaşte astfel de Gropari. Îi
vedem de destule ori. Apar când lucrurile bune sunt pe cale să se întâmple… Nu mă
înţelegeţi greşit, nu vorbim despre groparul comun. Nu, ăştia sunt ăia răi: ei sunt cei care
îngroapă speranţa, sufletul, nu trupul!
Cel mai important lucru e să creezi viaţă şi pasiune, să te dedici unei cauze, să creezi
BINELE pentru tine şi pentru alţii, să ai energie şi entuziasm, să zămisleşti în alţii dorinţa
de a face acelaşi lucru. Să inspiri pasiune şi dedicare. Să pui suflet în tot ceea ce faci. Să te
bucuri. Să faci bine. Să … FACI.
Per a contrario, Groparii de care vă vorbesc sunt fixaţi să distrugă. Parcă prinşi într-o
horă a absurdului echilibru ei au fost programaţi să se opună, să nu creadă, să
iscodească, să spună NU. Sau pur şi simplu să nu facă nimic şi să te acopere cu tăcerea
sau ignoranţa lor. Nu pot înţelege sacrificiul creaţiei, nu acceptă creaţia. Pentru ei
raţiunea este să stingă orice flacără vie!
Îi vedem în discuţii banale când se opun cu obstinaţie oricărei idei bune sau paşnice. Îi
simţim cum vor să-şi impună ei punctul de vedere nu în scopul unei cauze, ci în
detrimentul oricăror altora. Ştim că spun “nu se poate”, “lasă-te păgubaş”, “nu trebuie”,
“nu e cum vrem noi“ – Renunţă!”. Îi întâlnim în metrou, pe stradă, prin multinaţionale
sau prin parcuri. Faceţi un bine, ajutaţi pe cineva, iubiţi sau pur şi simplu visaţi – or să
apară imediat. Îi veţi recunoaşte după plăcerea de a ucide în voi orice licăr de energie.
Groparii ăştia se ocupă de înmormântări pentru că ei cred că asta distrage atenţia lumii
de la impotenţa lor de a crea, de a propune, de a fi proactivi, de a face un bine. Şi în plus,
le place. Le place să sugrume idealuri, obiective, conversaţii, sentimente, sau chiar şi
logica. Se hrănesc cu asta. Consideră că dacă ei sunt incapabili de toate astea, singura
soluţie este cât mai multe lopeţi de pământ aruncate peste ceea ce fac alţii. E scopul
pentru care au fost creaţi, scopul de echilibra binele. Ce e prea mult strică …
Ce nu înţeleg ei este că sunt slabi. În orice domeniu ai fi, a crea te înnobilează sufleteşte.
69
A distruge, nu! Cu orice te-ai îndeletnici, atunci când pui pasiune şi din mintea, mâna,
inima sau sufletul tău iese ceva, eşti deja cu o treaptă peste Gropar. Măcinat de invidie,
răutate, prostie sau pur şi simplu încremenit în negare el nu va accepta creaţia ta, oricât
de neînsemnată ar fi şi va căuta să o contreze. Pentru că singura virtute în care crede este
să reteze aripile şi magia care le face să zboare. Or, asta e cea mai gravă boală, cea mai
mare slăbiciune, cel mai mare defect. Pentru că asta îi duce, inclusiv pe Gropari, în jos!
Nu vreau să dau reţete cum să scăpăm de ei. Mai ales că alţii îi consideră utili, din
perspectiva echilibrului şi a provocări pe care o reprezintă, ce stimulează lupta. Nu
consider că papura are nevoie de nod ca să trăiescă şi cu atât mai puţin de unii care-l
caută, pentru a fi mai mândră şi a creşte mai frumoasă. Cred că nu trebuie să ne lăsăm de
ceea ce avem de făcut: să creăm, să aducem valoare, să formăm, să descoperim
entuziasmul din ceilalţi. Ştim că există Gropari, dar sincer nu avem nevoie de ei ca să fim
mai buni. Pur şi simplu suntem deasupra lor. Nu au ei atâta pământ pe câte energie
avem noi!

REFORMA PRIMEŞTE MUTAREA ÎN PLIC – 02.08.2012

Mai vorbeşte cineva despre reformă? Despre economie? Ar trebui, măcar zilele astea,
când delegaţia FMI e din nou la Bucureşti, să ne aducă aminte de obligaţiile de care atât
politicienii cât şi cei mai delăsători dintre noi am vrea să uităm...
Trebuie să afirmăm că acest cuvânt, reformă, ne-a dat frisoane încă de la începutul anilor
90. Schimbările s-au petrecut neconvingător şi aproape întotdeauna fiind împinşi de la
spate de FMI, NATO, UE sau unele state occidentale. Cu alte cuvinte, din păcate pentru
noi, schimbarea a avut cauze preponderent exogene societăţii româneşti. Şi asta spune
multe despre apetitul nostru pentru a transpune în fapte ceea ce ne doream în 1989:
capitalismul.
Îmi duc aminte de un banc de pe vremea comunismului. Se spune că la o mare
întreprindere de stat, cu mii de muncitori, apăruseră multe probleme: scăderea eficienţei
muncii, a comenzilor, neîndeplinirea planului, mişcări sociale. Nemulţumiţi de situaţie
toţi muncitorii se strâng în curte şi îl identifică drept vinovat pe directorul general, în
vărstă, care conducea combinatul de prea mult timp. Era din „garda veche comunistă”.
„Capul lui director vrem!” strigau oamenii muncii nemulţumiţi. Bătrânul e forţat să
demisioneze, în locul lui fiind numit şeful sindicatului, un băiat tânăr, cu avânt
revoluţionar, în putere şi capabil. La plecare bătrânul director îi spune tânărului
înlocuitor, arătând spre Safe-ul întreprinderii, moştenire de la chiaburi: „Dragul meu,
dacă vei avea vreodată probleme la serviciu deschide Safe-ul şi uită-te la cele 3 plicuri pe
care ţi le-am lăsat acolo. Deschidele în ordinea numerelor. S-ar putea să te ajute la greu.”
70
Şi a plecat. Noua conducere nu a acordat importanţă acestui detaliu. Dar după câteva
luni de la demiterea bătrânului au reapărut problemele, neîndeplinirea planului.
Confruntat cu o primă revoltă a foştilor colegi, noul director ajunge şi la varianta, puţin
dorită, de a scoate totuşi primul plic lăsat de predecesor, în speranţa că-şi va salva pielea.
Pe hârtia din plic scria „Dă vina pe mine!”. Aşa că noul director convoacă o adunare de
Partid şi Sindicat în care îl desfiinţează total pe fostul director: „greaua moştenire,
incompetenţa acestui bătrân ramolit”... şi alte motive sunt invocate pentru lipsa
performanţei... A ţinut, noul director s-a salvat! Din păcate fericirea durează puţin şi în
alte câteva luni tânărul director se trezeşte cu un nou miting în curtea fabricii, din
aceleaşi cauze. Încrezător că plicurile bătrânului îl vor salva din nou, deschide cel de-al
doilea plic, unde scria „Acum dă vina pe tine!”. Aşa că face tânărul comunist o nouă
şedinţă de Partid şi Sindicat pentru a se scuza: „Dragi tovarăşi, îmi cer scuze, sunt tânăr,
nu am încă experienţa necesară, e mai greu decât credeam, etc”. Apele se liniştesc pentru
moment. Însă nemulţumiri erup din nou peste 3 luni. Directoraşul nostru merge la Safe
convins că şi ultimul plic îl va ajuta. Înăuntru scria „Dacă ai ajuns aici, lasă şi tu 3
plicuri!”.
Deşi acţiunea bancului era din perioada comunistă, eu găsesc că descrie perfect ceea ce s-
a întâmplat în societatea românescă din 1990 încoace: cei de la putere şi-au lăsat unii
altora plicuri, au dat vina unii pe alţii, şi-au făcut autocritica...fără să facă aproape nimic
concret din „programul de reformă” creionat, şters şi redesenat...
Suntem astăzi la 23 de ani de la Revoluţie şi încă nu avem toate temele făcute: depindem
în continuare de măsurile FMI şi Băncii Mondiale, sectorul industrial l-am distrus
complet şi nu am pus nimic în loc!, capacităţi productive mai avem foarte puţine, nu
avem 3-4 sectoare economice care să îndeplinească rolul de locomotivă a economiei şi pe
care să le dezvoltăm la nivel strategic, iar reforma în energie, industrie, precum şi
sănătate, asigurări sociale şi pensii am lăsat-o de izbelişte. Puterea politică a fost
incapabilă din 1990 să pună în executare proiecte pe termen lung, care necesitau un
transfer de mandat politic fără a afecta ţelul respectiv: de aceea nu avem autostrăzi, nu
am terminat sistemele de irigaţii, nu suntem în stare să repunem Bega şi Someşul pe
harta căilor navigabile, să construim spitale, azile de bătrâni sau grădiniţe. Politicienii, în
loc de proiecte, îşi lasă plicuri...

REZULTATUL REFERENDUMULUI DIN 2012: ŢARA ÎN COLAPS, POLITICIENII SE

RĂZBOIESC – 26.07.2012
Am intrat în ultima turnată pentru Referendum: se ascut cuţitele, suliţele, topoarele,
limbile, dinţii şi deloc minţile. Adică, în purul stil politicianist românesc. Urmează
71
loviturile grele: de teatru şi de tun. Românaşii aplaudă cu un ochi, se caină cu celălalt.
Cortina rămâne sus, cade ţara.
Imaginați-vă acest scenariu: e luni 30 iulie 2012, după-masa. Avem rezultatul final al
referendumului de demitere a Președintelui: 48,9% din alegători s-au prezentat la urne,
iar votul a fost 66% împotriva lui Băsescu, 34% pentru. Acum Băsescu vrea înapoi la
Cotroceni. Crin și Ponta spun că vor reface referendumul până iese cum vor ei. Se
pregătesc deja să programeze noua rundă pe 26 august. Cât încă românii sunt în
concediu… Băsescu amenință că el se întoarce oricum la Cotroceni. USeLe nu Se lasă!
Fiecare tabără își cheamă acoliții la arme! Se trece de la faza pre-referendum – dominată
de înjurături, amenințări, urlete și descreierări, la faza de război civil total care-pe-care-a-
cui-mamă! Se împart pumni, gloanțe și … cruci. Curtea Constituțională pleacă in corpore
într-un binemeritat concediu. Armata e cu Ei, dar și cu… ceilalți. Serviciile ocupă
pozițiile. Euro tocmai a trecut pragul de 7 lei și urcă. Dolarul a rămas la 5,2 lei… BNR e
cu crucea și usturoiul în mână pregătindu-se să reziste inflației și refluxului de capital.
Bursa și-a schimbat obiectul de activitate: vinde pansamente. Pentru că spitalele sunt în
faliment. Investitorii străini își fac bagajele și pleacă de pe Otopeni cu ”low costu”. UE ne
comunică prin al ei Barosu că le-a făcut plăcere să ne fi avut colegi în ultimul cincinal, dar
acum ”circumstanțele îi forțează să ne dea afară”. NATO ne scoate în antecamera
Parteneriatului pentru Pace Mintală și Tranquilitate Totală. ONU caută un Negociator
pentru România, cu specialitatea psihopatologie. Populația își face provizii de pâine și de
baterii la telecomandă pentru circul TV. DD transmite ”în direct, doar la el” războiul civil
din Piața Națiunile Dezbinate….
Credeți că am o imaginație defectă? Ei, aș! Consecința cea mai gravă a tulburărilor
mintale politicianiste din prezent este că pierdem noi toți. România. Așa a fost de când
avem surse documentare ale istoriei lui Homo Sapiens Politicus: o mână de netrebnici a
aruncat totul în aer, iar satul local/regional/global a plătit oalele sparte. Cu sudoare, bani
și vieți. Nu văd de ce s-ar schimba acum…
Ce mai contează că economia se duce de râpă? Ce mai contează că ratele românilor la
bănci se dublează? Că unele firme trag oblonul, în timp ce unele instituții de stat trag la
măsea… Cui îi mai pasă de angajamentele luate, de Justiție, de Principii, de Respect, de
Omenie, de Înțelepciune? Cine se mai sinchisește de faptul că am ajuns din nou exemplul
negativ al planetei? Ca să mă întorc la istorie, Herodotul anului 3336 va scrie așa despre
noi: ”Românii, cei mai viteji și mai recți (interpretabil cu vreți voi) dintre europeni …
singurii care și-au dat lor înșiși în cap cu o plăcere și vigoare nebănuite până la anihilarea
totală, ale căror oseminte nu se mai păstrează decât în 2 muzee din întreaga lume:
Muzeul Cotroceni și Muzeul Casa Poporului din fosta capitală Bombardești” (sper că n-
am plagiat citatul, că nu mi-l aduc aminte exact…).
Două concluzii: prima, avem nevoie urgent de o nouă clasă politică. Noi partide

72
reorientate către valori, principii, doctrine. Noi lideri tineri, angajați să facă lucrurile
necesare fără a primi diplome și ”doctorate” în schimb. Dar și de un popor activ, angajat
și responsabil! Care să înțeleagă faptul că verificările mici și dese ale partidelor politice și
aleșilor ne salvează de izbucniri rare și revoluționare ale maselor populare!
A doua: mi-a plăcut mult o propunere care circulă de ieri pe net, prezentată de către
dcnews.ro unde Monarhiștii au prezentat un apel (nu e glumă!) cerându-i Președintelui
Interimar să permită ca Familia Regală de România să reprezinte țara la ceremonia de
deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra. Magistral! Când doi se bat al treilea
câștigă! Putem, așadar, începe schimbarea cu o decizie serioasă: aceea de a avea un om-
simbol care să asiste la scrierea istoriei de către sportivi?

CUM FAC PROFIT PROGRAMELE DE COMUNICARE? – 09.07.2012

Specialiștii care lucrează în PR, Marketing, CSR și comunicare internă știu că unul dintre
cele mai importante lucruri ce li se cere a fi demonstrat e valoarea creată de programele
lor. Valoarea în bani. În special în aceste vremuri de criză, ce par să nu mai plece.
Una dintre cele mai dificile sarcini în comunicare e să-i demonstrezi Directorului tău
Financiar, Directorului General sau Contabilului șef că munca ta ca specialist în PR,
Marketing, CSR, Corporate Communications, HR a avut impact direct asupra profitului
companiei. Adică asupra vânzărilor. Or, asta e dificil deoarece vânzătorii își arogă toate
succesele afirmând, de multe ori justificat, că ”ei aduc bani în firmă”. Da, sunt de acord:
nu e nimic mai important decât vânzarea directă, contactul cu acel client pe care trebuie
să-l convingi de valoarea produselor și serviciilor companiei tale. Dar foarte mult din
acest proces se bazează pe structurarea unei comunicări eficiente, eficace și etice făcută în
departamentele de Marketing și PR. De fapt totul e comunicare: doar că unii știu s-o facă
mult mai bine decât alții… și știu și cum să demonstreze că profitul în companie vine și
datorită modului în care comunici cu publicul: clienți, ”stakeholderi”, mass-media, etc.
Ați avut vreodată sentimentul că ați conceput și implementat un proiect de comunicare
de succes, dar că lumea nu vă acordă vouă meritul? Sau că mai toți au admis că ați
realizat ceva frumos, dar nu puteați demonstra că a contribuit cu 50% la venitul
companiei și cu 33% la profit? Cum v-ați simțit atunci când ați fost lăudat/lăudată pentru
munca depusă, dar de la an la an bugetul vi s-a redus, deoarece Financiarul/Executivul
consideră că ”trebuie să oprim sângerarea de la MK&PR, că ăia cheltuiesc prea mult”. Ce
faceți atunci: înghițiți în sec sau vă dați demisia? Cum le demonstrăm acestor colegi că
munca în comunicare este importantă, că produce valoare și că specialistul în PR sau
Marketing e un ”activ prețios” în companie? Iar dacă slujba voastră este să fiți dispecerul
comunicării interne într-o bancă sau corporație, una dintre cele mai importante și dificile
73
sarcini dintr-o instituție(!), a încerca să demonstrezi că munca ta aduce profit companiei
rivalizează cu bancul zilei în ochii nepricepuților.
Vă propunem pe 31 octombrie o conferință internațională în premieră în România,
având-o ca invitat pe Angela Sinickas, Președintele Sinickas Communications Inc., cel
mai cunoscut expert american în măsurarea rentabilității programelor de comunicare. E
pentru prima dată când ea vine în România într-un eveniment în care timp de 8 ore vom
discuta despre obiective măsurabile, despre formulele de calcul a ROI (Return On
Investment) pentru comunicate de presă, siteuri, sponsorizări și programe de CSR, vom
calcula contribuția comunicări interne la profitul companiei și le vom demonstra
directorilor financiari că PR-ul este o investiție care aduce profit cuantificabil și nu o
cheltuială ce trebuie redusă!
Aș spune că nu e o conferință pentru specialiștii în comunicare. Ci pentru directori,
finanțiști, contabili și auditori. Doar că ei ar vedea tariful de participare tot ca pe un cost,
nu o investiție aducătoare de profit. Au nevoie de niște tălmaci profesioniști ca să
înțeleagă adevărul. Demonstrați-le că se înșeală și că aveți valoare!

CALITĂȚI ȘI DEFECTE ALE ROMÂNILOR. DE PRETUTINDENI? – 05.07.2012

Dorin Bodea este invitatul emisiunii noastre din 5 iulie. Vom discuta la ROMÂNI
PENTRU ROMÂNI despre studiul său intitulat ”Românii, un viitor previzibil?”, unde
regăsim calități precum spiritul de familie, ospitalitatea și creativitatea, dar și defecte
precum tendința de a trăda, ura și lingușeala.
Realizat în finalul anului 2011 pe un eșantion de 1132 de persoane la nivel național,
studiul psihologului Dorin Bodea analizează caracteristicile culturale la români,
examinează ”sinele românesc” și identifică atât resursele – valențe pozitive pentru
majoritatea celor ca noi, dar și limitările noastre, cum eufemistic le numește autorul,
adică acele trăsături negative pe care le vedem doar la alții...
Calitățile românilor, așa cum le văd cei 1132 - cu vârste între 20-50 de ani, din mediul
urban, cu studii superioare majoritatea - sunt (1) spiritul de familie și ospitalitatea, (2)
libertatea și independența, (3) inteligența, (4) creativitatea și inovarea (spontaneitatea și
înclinația spre distracție), (5) dorința de schimbare, îndrăzneala, curajul, competitivitatea,
(6) criticismul și centrarea pe probleme.
Defectele, deh, încep cu (1) dorința de a fi șef cu orice preț, continuă cu (2) tendința spre
bârfe, scenarii și jocuri politice, (3) invidia și spiritul de posesiune, (4) fatalismul (”așa a
fost să fie”), (5) pasivitatea și înclinația spre neimplicare și nu în ultimul rând (6) tendința
de a lua toate lucrurile personal.
Aspirațiile românilor au în vedere acele tendințe firești pe care le avem fiecare, spune
74
studiul: comportamentul civilizat și simțul civic, integritatea, perfecționismul,
deschiderea spre învățare, colaborarea și siguranța/stabilitatea.
Acum, ar fi de neiertat din partea mea să vă ascund și alte rezultate ale studiului, precum
faptul că bărbații români se consideră mai inteligenți decât femeile, româncele mai
integre decât bărbații, transilvănenii mai deștepți decât toți :), iar moldovenii cei mai
loiali. Dar nu pot dezvălui chiar totul aici …
Sunteți de acord cu aceste aserțiuni? Vă regăsiți în ceea ce relevă studiul? Vreți să ne
contraziceți? Aveți alte păreri și comentarii? Chiar că ne bucurăm! Vă așteptăm cu drag
în direct la Radiolynx.ro de la ora 19:00, azi. Un gând bun tuturor românilor, oriunde v-
ați afla.

STUDENȚII DE AZI, EMIGRANȚII DE MÂINE – 14.06.2012

Există un curent, amplificat și de criză și de dorul de ducă, conform căruia majoritatea
studenților din România ar vrea să plece la studii în Vest. Vorbim azi la Radiolynx.ro, de
la ora 19:00, despre mirajul străinătății, cu 2 studenți care au urmat facultăți în Occident
și s-au întors în țară.
Văzută de unii ca mod de îmbogățire, de alții ca soluție de ”a scăpa de țara asta
nenorocită”, sau pur și simplu ca oportunitate de îmbogățire culturală, urmarea
cursurilor unei facultăți în străinătate, eminamente în Occident, este soluția visată de
majoritatea studenților. O arată sondajele realizate în Universitățile din România. Dacă
pentru generația imediat post-revoluționară visul era prea îndepărtat, din perspectiva
cheltuielilor, bursele și oportunitățile existente azi, datorită aderării la UE, fac emigrația
pe baze culturale foarte tentantă pentru tânăra generație. Calitatea școlilor din vestul și
nordul Europei, America de Nord, Japonia, China sau chiar Rusia este recunoscută în
întreaga lume. Și, deci, curricula și ideea studierii acolo, ispititoare. Adăugați aici
prejudecata general acceptată și întreținută că ”a face școală în Occident e de bon-ton și
aduce salarii mai bănoase” sau ”posibilitatea rămânerii în țara/orașul respectiv pentru ”
și obținem un cocktail de esență tare, căruia mulți tineri îi cad în mreje, contribuind la
creșterea diasporei românești din Auckland la Ottawa și din California la Tokyo.
Tendința actuală lasă totuși loc unor întrebări, pe cât de profunde, pe atât de retorice, ar
spune unii. ”De ce vrei să pleci la studii în străinătate”, ”ce te-a făcut să alegi
universitatea/specializarea respectivă”, ”ce te aștepți să găsești acolo”, ”de unde ai
finanțarea”, ”ce vei face după”, ”mai vii înapoi”, ”ții legătura cu românii de acolo”, ”dar
de familie nu-ți pasă”, ”și crezi că eu o să te aștept ca proasta până revii” sunt doar
câteva din sutele de întrebări la care au fost nevoiți să răspundă și invitații noștri Dragoș
Preda și Cosmin Uciu, cei care vor veni în studio să ne ajute să înțelegem și noi aceste
75
trăiri.
Vom discuta cu ei și de ce s-au întors. După studii aprofundate în Occident, cei doi tineri
s-au întors în România. Aici o fost întâmpinați de o altă mare întrebare: ”Ei, și acum ce
faci?” Sau, cei mai răi o încearcă pe asta – ”Și cum e măi, tot mai crezi că poți schimba
ceva în Românica?”.
Dragoș este Vicepreședinte al Ligii Studenților Români din Străinătate. Este un optimist
și un entuziast. Crede că poate și că putem să trăim civilizat și în România. Este doar
părerea lui?
Cum se poate forma o adevărată forță de schimbare din acești tineri care s-au expus unor
procese de experiență culturală diferită? Ar trebui să pună în aplicare ce au învățat afară?
Ce trebuie să facă ei pentru a se impune și a da curs normalității, bunei cuviințe și
respectului în România? O vor putea face vreodată?
În prezent sunt peste 50.000 de tineri români aflați la studii în străinătate. Sunt răspândiți
în întreaga lume. Majoritatea nu și-au uitat țara, dar ”sistemul” de la noi i-a uitat pe ei în
momentul în care au plecat de pe atunci-numitul Aeroport Otopeni. Voi ce credeți despre
ei? Vă așteptăm pe Internet la www.radiolynx.ro azi de la ora 19:00 să vă spuneți
părerea.

LECŢIA FINALEI FOTBALISTICE EUROPA LEAGUE – 14.05.2012

De puţine ori au ocazia românii să fie mândri de faptele şi originile lor. Clasa politică de
azi le oferă doar exemple contrare. Şi totuşi finala de fotbal Europa League a readus la
Bucureşti o stare de normalitate, de pozitivism şi de mândrie naţională. Care este lecţia
de învăţat de aici?
O simplă finală de fotbal la nivel european? Nu, un eveniment extrem de important
pentru un popor obişnuit doar cu agitaţiile inutile, cu problemele şi cu nereuşitele. Finala
dintre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao a adus la Bucureşti peste 25.000 de suporteri-
turişti care au cheltuit peste 9 milioane de euro în 3 zile, fericind deopotrivă autorităţi,
patroni de terase şi magazine, hotelieri şi taximetrişti, doar pentru a ne limita la câteva
categorii... Dar cel mai important este că acest eveniment a readus încrederea în forţele
proprii ale românilor, a demonstrat că existăm pe hartă, că am contat şi noi, că putem
organiza o competiţie la nivel european dând dovadă de pricepere, civilizaţie şi
ospitalitate. FRF s-a mobilizat şi a girat un eveniment pentru care a luptat de acum 6 ani,
Aeroportul Henri Coandă a reuşit să gestioneze bine zboruri duble faţă de traficul zilnic
obişnuit, Vama, Poliţia de Frontieră şi Jandarmeria au asigurat securitatea şi liniştea,
Primăria Bucureştiului a instituit unul dintre puţinele Comandamente eficiente, RATB a
coordonat bine transportul citadin ş.a.m.d. Consider că a fost un succes colectiv. Una
76
dintre foarte rarele ocazii în care mai multe instituţii şi particulari au conlucrat pentru
binele comun.
Să ne oprim asupra celei mai importante lecţii a acestui succes: acum că am văzut şi noi
că se poate, ar trebui în sfârşit să implementăm o strategie pentru promovarea imaginii
României bazată pe organizarea unor astfel de evenimente internaţionale importante.
Am mai spus şi cu alte ocazii că personal cred că aceasta e cea mai bună variantă pentru
a promova adevărata Românie: organizarea unor evenimente mari care să atragă turişti
străini în ţară, cărora să le aratăm aici cum suntem noi acasă, cu bune şi rele. Când se vor
convinge cu proprii ochi, aşa cum au făcut-o şi suporterii echipelor de fotbal care au avut
mai multe cuvinte de laudă decât critici, turiştii străini îşi vor putea forma o impresie
corectă despre România şi români. Imaginea se face acasă şi nu în ţări străine!
Dar planificarea şi organizarea acestor evenimente presupune baze materiale (vezi
frumoasa Arenă Naţională), infrastructură mai bună (nu ştiu cum s-ar fi descurcat la
aeroport dacă mai veneau 120 de aeronave, sau la hoteluri dacă mai trebuiau cazaţi vreo
20.000 de oameni...), exerciţiul unei coordonări cel puţin la fel de bune între autorităţi,
identificarea unor noi oportunităţi (evenimente sportive, culturale, de business la nivel
internaţional, de relaţii multilaterale, etc) pentru care să concurăm cu alţii sau pur şi
simplu să arătăm că doar noi le putem organiza. Apoi e nevoie să demonstrăm că acest
succes nu a fost accidental, că se poate conta pe noi şi cu alte ocazii, deci perseverenţă în
reuşite. Nu trebuie să ne fie frică şi nici ruşine să ne propunem ţinte ambiţioase: pe când
o Olimpiadă în România? Ce resurse sunt necesare pentru asta? Când se va face? Cine şi
ce responsabilităţi are pentru a duce la bun sfârşit acest ţel în 15-20 de ani? Având în
vedere că mediul privat şi cetăţenii de rând au reuşit să treacă acest examen cu eleganţă,
cred că singurul sector care mai trebuie să înveţe asumarea unor obiective mari pe
termen lung, cu predarea ştafetei dar păstrarea ţelului, este clasa politică. Pentru că
evenimentele mari - gen Olimpiadă de vară sau iarnă, Summit-uri UE sau NATO,
întâlniri multilaterale, campionate mondiale/europene de fotbal, festivaluri de
muzică/teatru, etc – au nevoie de sprijinul autorităţilor. Pentru că aceste evenimente fac
adevărata imagine de ţară (poate aude noul Ministru al Dezvoltării dacă nu ştie pe ce să
dea banii: festivalul George Enescu, Finala Europa League, TIFF şi Festivalul de Jazz de
la Sibiu fac mult mai mult pentru imaginea ţării decât orice campanie pe televiziuni
occidentale!). Şi evenimentele astea aduc profit. Şi contează la orice bilanţ socio-politic.
Pentru că ne arată normalitatea, buna-cuviinţă, civilizaţia. Pentru că ne fac să fim mândri
că suntem români!

POATE FI PROFITABILĂ DIASPORA? PENTRU CINE? – 26.04.2012

În emisiunea din această seară de la 19:00, la Radiolynx.ro, aducem în dezbatere tema

77
eficienței și profitabilității diasporei unor țări din estul Europei, așa cum au văzut-o
Fundația Soros România și IASCI (International Agency for Source Country
Information). Românii-la loc de cinste, urmăriți-ne!
La o primă vedere, s-ar putea bănui că primele dintre cei care profită de pe urma
emigrației economice ar fi statele de origine ale celor plecați. Intr-un studiu din 1997 se
arăta că cetățenii statului El Salvador trimiteau acasă într-atât de mulți bani încât
remitențele lor făceau 25% din PIB-ul acestei țări sărace! Păi asta e enorm ar zice unii
dintre noi, cu oareșce înțelegere a fenomenului. La noi, cifrele arată că de la cele câteva
sute de milioane de euro din anul 2001, românii au atins un apogeu în anii 2007-2008
când trimiteau în țară undeva la 10-11 miliarde de euro! Adică vreo 8% din PIB-ul de
atunci al României. Deci, iar statul ieșea în câștig, deoarece banii erau folosiți în
consumul intern, în economia națională. In plus, asta se întâmpla în anii în care intrau
cam tot atâtea miliarde în Investiții Străine Directe (FDI) (€7,2 în 2007 și €9,4 miliarde în
2008, conform BNR).
Personal cred că cei mai câștigați sunt românii care au plecat în străinătate și familiile lor
care primesc (primeau) acele remunerații lunar/trimestrial. Cei plecați învățau meserie,
învățau să-și asume riscuri, cum funcționează economia de piață, cum să-și planifice
viitorul și investițiile și să strângă ”ban pe ban”. Cei care se întorceau veneau cu bani să
deschidă firme, să-și facă o casă, veneau cu o nouă mentalitate, cu entuziasm, etc. Unii
dintre ei au înființat cu succes firme în România. Alții, chiar dacă nu s-au întors, au
susținut efectiv întregi comunități, care, fără banii lor, ar fi dispărut în România sau ar fi
avut o soartă mult mai proastă! Așadar, în loc să îngroașe rândurile șomerilor dintr-un
stat care nu știa să folosească mintea sau brațele lor, românii au plecat și au făcut lucruri
importante în lume avantajându-și în primul rând familiile, prietenii și cunoștințele. Mai
puțin statul român, care oricum nu-i prea dorea…
Statul, băncile și economia privată din țările de origine ale migranților ar trebui să facă
însă mult mai multe pentru a atrage economiile și investițiile celor care lucrează în
străinătate. Concluziile studiului publicat în a doua jumătate a anului 2011 de către
Fundația Soros România si IASCI sunt încă dure și vii în același timp: majoritatea
românilor care au plecat la muncă în străinătate aveau un țel bine stabilit; vroiau să se
reîntoarcă în țară; erau oameni care își asumau riscul; au dezvoltat rețele de comunicare
și întrajutorare cu alte cunoștințe/prieteni pe care îi duceau la muncă în țările respective;
au dobândit cunoștințe și specializări noi, și-au dezvoltat relații profitabile; aveau o mare
neîncredere în instituțiile financiare din România și, probabil cel mai clar semnal – lăsau
majoritatea economiilor lor în țara unde lucrau, raportul de economii versus sumele
trimise în țară fiind de până la 5,5:1!
Alte concluzii pe care le vom dezbate cu invitatul nostru Gabriel Petrescu, Directorul
Executiv al Fundației Soros în România, și pe telefon cu domnul Nicolaas de Zwager,

78
director al IASCI – realizatorii studiului în discuție numit ”Maximizarea Impactului
Migrației asupra Dezvoltării”, țin de faptul că migrația economică română este masivă,
dar încă imatură; este orientată spre acumulare de capital, dar nu neapărat pentru a
trimite bani în țară (cei din America de Nord nu doresc să mai revină în țară și de aceea
remitențele lor sunt din ce în ce mai scăzute) – românii din străinătate au venituri de
peste 2000 de euro pe lună pe gospodărie, dar preferă să țină în depozitele din țara
respectivă peste 60% din sumele economisite; că 40% dintre românii plecați nu trimit
niciodată bani în țară și că țările alese de emigrația română nu sunt dintre cele care oferă
câștiguri mari în Europa.
Ni se va alătura într-o intervenție telefonică și domnul Adrian Vasilescu, consilier al
Guvernatorului BNR.

VIRTUŢILE SĂPTĂMÂNII LUMINATE – 19.04.2012

Săptămâna în care ne aflăm este începutul unei sărbători. La creştinii ortodocşi şi greco-
catolici ea se numeşte Săptămâna Luminată. Se aşteaptă de la aceşti credincioşi ca ei să fie
mai buni, mai înţelegători, mai iubitori. Adică de la noi: dumneavoastră, eu, cei de lângă
noi...
De la jerfta extremă a lui Isus, săvârşită pentru noi, ajungem acum, în această săptămână,
la starea de lumină, de fericire. După întunericul şi suferinţa dinainte de Paşti,
exprimentăm acum bunătatea, puritatea. Săptămâna Luminată este posibilă abia după
traversarea dificilei Săptămâni a Patimilor, abia după abandoarea egoismului nostru şi
recunoaşterea limitelor noastre. Abia atunci lumina lui Isus ne călăuzeşte paşii. Să ne
amintim că de Paşti, la finalul slujbei se sting toate lumânările, rămânând aprinsă doar
candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. Această lumină este sufletul viu al lui Iisus,
cel ce ne serveşte drept călăuză în viaţă.
La slujba de Paşti preotul cheamă pe toată lumea – „Veniţi de luaţi Lumină”! suntem cu
toţii chemaţi să facem trecerea de la întunericul morţii la lumina vieţii veşnice. Biserica
vesteşte de Sfintele Paşti că „acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele
de sub pământ.” Suntem chemaţi astfel în Săptămâna Luminată să purtăm în noi lumina
Invierii lui Hristos şi în această lumină să ne îmbrăţişăm unul pe altul şi să îi numim fraţi
şi pe cei ce ne urăsc pe noi.
La biserică slujbele din această săptămână se ţin cu uşile Împărăteşti larg deschise,
tocmai pentru ca privirea spre altar să nu mai fie împiedicată de nimic, ceea ce
simbolizează uşa deschisă de la mormântul Mântuitorului. In această perioadă slujbele
biericii sunt diferite, totul e învăluit în alb, totul e lumină, chiar şi celor repausaţi întru
Domnul nu li se cântă Prohodul ci Canonul Învierii Domnului şi Hristos a Inviat!

79
În atare context ar trebui să fim mai sinceri cu noi înşine, să ne privim mai atent şi să ne
întrebăm dacă ceea ce facem zi de zi ne apropie de cei iubiţi sau ne îndepărtează... e un
exerciţiu util al deschiderii nu doar ochilor trupeşti, ci şi al deschiderii ochilor sufleteşti
cu care să-l recunoaştem pe Isus pentru a călători cu el. Am putea oare „da mai încet”
zgomotul vieţii cotidiene pentru a asculta liniştea luminii? Putem reduce puţin
reflectoarele noastre lumeşti, îndreptate doar către ochii altora, şi să lăsăm să pătrundă în
noi lumina pură, astfel încât să întrezărim stelele veşniciei? Ce legătură are Învierea
Domnului cu mine, acum? Cum mă regăsesc eu în acest demers? Ce înseamnă pentru
mine şi familia mea că Isus s-a sacrificat pentru noi? De ce să fiu mai bun, mai
înţelegător, mai iubitor?
E greu? Vi se pare imposibil? Da, e greu. Dar nu imposibil! E greu pentru că trebuie să
renunţăm la nepăsare sau la invidie, ură. E greu pentru că de multe ori aşteptăm doar să
ni se întâmple lucruri bune, fără ca noi să facem ceva pentru a le avea. E greu pentru că e
mai uşor să fii rău, să fii egoist, să eviţi sentimentele bune. Şi totuşi... Este foarte posibil
să fii bun, iubitor. Pentru că dăruieşti, oferi ceva din tine. Este chiar sănătos! Este chiar
momentul să fim aşa cum ne invită Domnul să fim ...

ROMÂNII DIN SPANIA LA RĂSCRUCE DE GÂNDURI – 05.04.2012

Ce ați face dacă ați fi instalator, agricultor, antreprenor și pe piața dumneavoastră de

muncă șomajul ar fi la aproape 25% și tocmai v-ați pierdut slujba sau majoritatea
clienților? Adăugați că sunteți departe de cei dragi, printre străini. Iar când vreți de lucru
– refuz, pentru că sunteți români.
Cum v-ați simți?
Asta e situația multor români de azi din Spania. Șomajul în această țară membră a UE ca
și noi a sărit de 24%. Adică unul din 4 trăitori legal în Spania nu are slujbă. Asta e grav.
Majoritatea dintre ei sunt tineri – asta e și mai grav. Foarte mulți sunt români – asta vă
lăsăm pe dumneavoastră să apreciați cum e …
In această țară trăiesc oficial înregistrați aproximativ 900.000 de români. Alții, zeci de mii
probabil, trăiesc și muncesc acolo, fără să-și făcut forme legale. Realitatea e că ei există și
nu-i putem omite. Cine și ce poate face pentru românii din Spania? Au conaționalii noștri
nevoie de ajutor? De ce tip de ajutor?
In 2011 Guvernul spaniol a pus gaz pe foc printr-o lege prin care anunța în luna iulie că
introduce restricții temporare pe piața muncii doar împotriva naționalilor români care
muncesc legal în peninsulă, gest atacat la Comisia Europeană de către europarlamentarii
români. Autoritățile spaniole își motivau măsura prin necesitatea protecției propriilor
80
cetățeni fără slujbe. Care mai este însă situația azi, la aproape 10 luni de la acea măsură?
Vorbim în această seară la Radiolynx.ro, de la aceeași oră 19:00, cu oficialii Ambasadei
României la Madrid, cu reprezentanții Federațiilor și Asociațiilor românilor din Spania și
cu lucrători români din diferite domenii care stau în cumpănă dacă să continue o căutare
din ce în ce mai dificilă, să plece în alte state UE, în SUA sau să se întoarcă în România.
Decizia nu este deloc ușoară, mai ales pentru cei care după aproximativ 7 ani de succes
și-au dus familiile cu ei în Madrid, Barcelona, Toledo sau Valladolid. Iar copiii lor sunt
deja la școală … Sau sunt încă în România și așteaptă bănuții pe care îi primeau lunar de
la părinți.
Ați trecut vreodată prin astfel de situații? Cum s-au rezolvat pentru dumneavoastră?
Invităm de asemenea pe cei care au povești ce vor a fi cunoscute, pe cei care au probleme
sau soluții legate de securitatea muncii și cea personală în acest context să ne contacteze
pe chatul emisiunii, pe telefon la 0372-924288, sau pe email la romani@radiolynx.ro.

Vă așteptăm diseară pe undele Internetului pentru a cunoaște situația familiilor de

români din Spania!

FRATE-FRATE, DAR BRÂNZA-I ....LIPSĂ! – 29.03.2012

Oamenilor de afaceri români nu le pasă de Republica Moldova. De ani de zile se vorbeşte
de o apropiere pe care o doresc puţini. Investiţiile româneşti în Republica Moldova sunt
foarte slabe. Vorbim în această seară cu Mircea Druc, fost Premier al Moldovei, despre
motivele care ne-au adus aici.
Emisiunea din această seară de la ora 19:00 la Radiolynx.ro are ca temă „Relaţiile
economico-sociale cu Republica Moldova” şi-l are ca invitat pe Mircea Druc, fost Prim-
Ministru al celuilalt stat românesc. Am dorit să abordăm tematica legată de economie
pentru a identifica o relaţie care a început în 1991 cu un pod de flori, ce s-a transformat
ulterior într-unul de vorbe. Goale.
De ce Mircea Druc? Cine mai e şi ăsta, o să întrebe tinerii... Este absolvent de filologie şi
psihologie, cu un doctorat în economie. A studiat la Chişinău, la Sankt Petersburg şi la
Moscova. În anul 2003 era din nou student la un colegiu din Rio de Janeiro şi la
Academia Diplomatică din Bucureşti. Cariera şi-a început-o lucrând pentru Ministerul
Aviaţiei Civile din URSS, apoi a fost profesor la Institutul Politehnic din Chişinău, lector
la Universitatea Lomonosov, a lucrat în cercetare la Moscova şi Cernăuţi. Între 1990-1993
a fost pe rând Deputat în Parlamentul RSSM, apoi Preşedintele Comisiei pentru Relaţii
Externe a RSSM şi ulterior Prim-Ministru al Republcii Moldova. Ca Premier afirmă că a
fondat Academia de Studii Economice şi a pus bazele Academiei de Poliţie de la
81
Chişinău, a lansat 5 licee cu predare în limbile română, franceză, germană, italiană şi
engleză şi se mândreşte că a trimis la studii în România şi alte ţări occidentale peste 3000
de studenţi din Republica Moldova. Între 2001-2004 a fost Consilier Diplomatic la Rio de
Janeiro. A fost Consilier la Camera de Comerţ şi Industrie a României între 2005-2008, iar
din 2009 este Consilier în Senatul României.
Ne propune aşadar să identificăm cu invitatul nostru cauzele pierderii entuziasmului din
1991 când renăştea un stat independent numit Republica Moldova. Să vedem de ce
investitorii de pe cele 2 maluri ale Prutului nu găsesc de cuviinţă să dezvolte relaţiile
comerciale între cele 2 state. România ocupă azi abia locul 8 între investitorii din
Republica Moldova, după Olanda, Rusia, Italia, Germania, Franţa, Spania, Ucraina.
Practic, investiţiile basarabene în România le depăşesc cu mult pe cele româneşti sau
originate din România pe piaţa moldoveană. Druc crede că românilor le-a lipsit viziunea,
curajul şi banii când la invitaţia lui din 1991 „Patroni români vă rog frumos treceţi
Prutul”, i s-a răspuns cu multă absenţă. Cert este că până azi nu avem interconectare
energetică între cele 2 ţări, nu avem căi de transport dezvoltate înspre est, nu am făcut
companii mixte cu basarabenii pentru a cuceri pieţele fostei URSS, iar conducta de gaze
Bălţi-Iaşi e încă la faza de proiect, toate figurând drept „strategii” la începutul anilor 90.
Firavele colaborări în domeniul viticol, sau recentele importuri agricole din Moldova
încap în câteva statistici uitate prin diferite sertare. Companiile româneşti care au azi
afaceri în Republică acuză mai multe neajunsuri, printre care o mentalitate veche, o
birocraţie insuportabilă, corupţie (unde am mai auzit oare asta?), prea multă implicare
politică şi, nu în ultimul rând, lipsa ospitalităţii faţă de români.
Aşteptăm întrebările, părerile şi provocările vostre în direct în această seară la
Radiolynx.ro, pe chat sau pe telefon pentru a lămuri cu invitatul nostru dacă nu putem
sau nu vrem să dezvoltăm relaţii comerciale, de producţie şi investiţii cu cei despre care
în butade echilibrate semantic ne place să-i numim „fraţii noştri de peste Prut”.

ROMÂNI CAM PESTE TOT, DAR SUFERINZI... 22.03.2012

Studenții vor să emigreze în masă din România, o arată sondajele. Tinerii meseriași sau
agricultori pleacă să culeagă orice din Occident. Acasă, familiile lor suferă. Iată drama
contemporană a societății românești. Ce denotă asta? Încercăm un răspuns în emisiunea
de azi ROMÂNI PENTRU ROMÂNI.
Invitatul nostru la Radiolynx.ro în astă seară va fi domnul Eugen Tomac, Secretarul de
Stat din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Vom încerca să
analizăm cauzele uneia dintre cele mai serioase drame ale societății românești
contemporane: lipsa unor sentimente pozitive(?) față de țara proprie, cuplată cu nevoia
obținerii imediate a bunăstării au dus la emigrația economică masivă din epoca post-

82
ceaușistă. E de ajuns sau nu să găsim vinovați? Cum se simt românii azi în raport cu țara
lor și de ce?
E ușor să dăm vina pe politicieni. E o abordare necesară, dar insuficientă și îngustă. Da,
ei sunt responsabili că nu au creat în România un cadru politico-economic în care
românii să se simtă bine, să prospere și să își dorească să trăiască. Da, ei sunt de vină
pentru continuarea practicilor și intereselor securisto-comuniste care au asigurat
menținerea la putere mulți ani a unei clici care dorea să controleze implementarea
economiei de piață. Da, ei sunt de vină pentru lipsa clarității politicilor capitaliste și
pentru lipsa voinței ferme de implementare a schimbării mentalităților. Susțin și eu
poziția prin care pentru fiecare român care pleacă din țară nemulțumit de
injustițiile/abuzurile/insatisfacțiile suferite în raport cu statul român să i se rețină câte un
leu din salariu fiecărui parlamentar/membru al Guvernului/funcționar responsabil cu
implementarea politicilor economico-sociale din administrațiile centrale/locale, sau
magistrat. Să simtă efectele nimicniciilor îndreptate asupra propriilor cetățeni…
Dar ce facem cu tentația, cu nerăbdarea caracteristice tinereții? Eliberați de sub jugul
comunist, în plină putere, mulți tineri sau oameni la 40-50 de ani au văzut oportunitatea
afirmării pe alte meleaguri, au preferat dezvoltarea profesională și personală în sisteme
reglate și reglementate unde prima civilizația, respectul pentru om și proprietate și unde
birocrația și legile funcționează. Cum poți opri această dorință de a încerca noi experiențe
și de a lua viața în piept?
Și de aici drama: realitatea celor peste 2,5 milioane de români care au plecat în Occident
în ultimii ani, într-o formă mai mult sau mai puțin înregistrată (Spania, Italia, Franța,
SUA, etc…), lasă în urmă un multiplicator de minim 1,2 membri ai familiei despre a căror
soartă și sentimente prea puțini vor să știe. Ce e în sufletul unei mame ai cărei singuri 2
copii au plecat în țări diferite, în timp ce ea a rămas într-un sat din Ardeal? Ce e în
sufletul unui copil ai cărui părinți i-au spus acum 5 ani ”mami și tati pleacă în Spania să
muncească, să facă bani să-ți cumpere jucării și hăinuțe. Te iubim mult dar tu trebuie să
stai acum cu Buni/unchiul. Ne auzim la telefon, da!?”. Și de 5 ani vin acasă doar vara,
timp de 2 săptămâni. Aduc probabil și ceva bani cu ei. Din ce în ce mai puțini în ultimii 3
ani… Oare banii ăia țin loc de prezența la serbarea anuală la școală sau de confident în
cazul adolescenților care-și trăiesc prima dragoste și n-au un părinte cu care s-o
împărtășească?
Știu că unii au aplicat soluția emigrări totale cu familia, lărgită și la cei în vârstă. Și aici
lucrurile se împart între categoria ”sunt mândru că sunt român, dar acum trăiesc în Italia
cu toți ai mei că ne este mai bine” și categoria ”bă să nu mai aud de România! Mi-e silă”.
Cine suferă sau cine se răzbună aici? Sau și ce dacă, ar întreba cârcotașii?
Odată ajunși în țările visate unii reușesc, alții nu. Unii români au tăria să revină acasă,
alții nu considera asta drept opțiune. Unii reușesc și se întorc apoi în țară. Alții nu se

83
întorc, dar de acolo de unde sunt demonstrează că sunt mai români decât mulți care
trăiesc încă în țară.
Ce putem face pentru acești români de pretutindeni? Credeți că trebuie să facem ceva?
Ceea ce spune Guvernul că face e de ajuns? Așteptăm sugestiile voastre în emisiune, prin
telefoane în direct și pe chat, de la ora 19:00 la ROMÂNI PENTRU ROMÂNI pe
www.radiolynx.ro. Un gând bun tuturor românilor oriunde v-ați afla.

DIRECTORUL CENTRULUI HURMUZACHI ÎN DIRECT LA RADIOLYNX.RO –

15.03.2012
Una dintre cele mai importante instituții pentru păstrarea limbii române pentru
comunitățile din străinătate este Centrul Eudoxiu Hurmuzachi. Invitatul emisiunii
noastre din 15 martie la Radiolynx este Directorul Centrului, domnul Cristinel Dumitru.
Instituţia, specializată în programe în beneficiul românilor de pretutindeni, a luat fiinţă
în anul 1998, când, conform prevederilor din H.G. 162/1998 şi, ulterior, prin Legea nr.
150/1998 – privind acordarea de sprijin comunităţilor româneşti de pretutindeni, şi-a
deschis porţile pentru a primi 190 de tineri români ce urmau să-şi continue studiile în
România.
Centrul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni este astăzi cea mai
importantă școală pentru români și copiii acestora care vor să păstreze vie cultura
română prin cel mai important vehicul: limba română. In cei peste 13 ani de existență
Centrul a pregătit mii de tineri români din Basarabia, Bucovina de Nord, Maramureșul
istoric, Regiunea Timoc, Voievodina sau estul Ungariei. Centrul Hurmuzachi
promovează valorile culturii naţionale în rândul comunităţilor româneşti autohtone din
vecinătatea României și asigură, prin Anul Pregătitor, cadrul necesar pentru însuşirea
limbii, culturii şi a civilizaţiei româneşti de către bursierii statului român. De asemenea la
Centru se pot perfecționa cadrele didactice care predau limba română în comunităţile
româneşti din vecinătatea țării.
Cine este patronul spiritual al Centrului și de unde vine moștenirea culturală? Instituția a
fost creată pentru a onora memoria patriotului român Eudoxiu Hurmuzachi, de loc din
Cernăuți, membru al renumitei familii nobiliare Hurmuzachi din Bucovina, de origine
românească cu tot numele ei grecesc, după cum afirmă marele istoric Nicolae Iorga. În
secolul XVII-XIX Hurmuzachi au trăit în zona Cernăuca din Bucovina austriacă
(actualmente în Ucraina). Au fost cunoscuți în general ca avocați, istorici și aristocrați de
vază, iar vila din Cernăuca a fost transformată în muzeu, în octombrie 1999. Eudoxiu
(1812-1874) a fost un istoric, politician și patriot român, care a luptat pentru drepturile
românilor din Imperiul Habsburgic. Impresionează Colecția sa de documente, în ea
84
găsindu-se numeroase înscrisuri cu privire la istoria românilor culese de prin arhivele de
la Viena, acestea fiind traduse și adunate în volume după moartea sa.
Vă așteptăm cu drag în direct la www.radiolynx.ro pe 15 martie de la ora 19:00 să puneți
întrebări, să ne spuneți părerea voastră despre activitățile Centrului și să aflați noile
planuri și programe de tabere pentru copiii dumneavoastră.
Nichita Stănescu spunea că ”a vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare.
Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de
aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de
aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte." Poate uneori, opriți câteva secunde din iureșul futil
și trecător cu care vrem să ținem pasul, ar fi util să mai cugetăm puțin și la aceste
afirmații…

CINE SUNT ROMÂNII DIN AFARA GRANIŢELOR ŢĂRII? – 23.02.2012

E un fel de nebunie să spui că îţi pasă de românii din afara ţării. Pentru că nouă
românilor nu ne pasă nici de cei de lângă noi, dacă nu ne sunt rude sau prieteni. Nu ne
pasă de nimeni şi de nimic ...
Sunt de părere că ar trebui să ne intereseze. In primul rând trebuie să vrem să-i
cunoaştem, să ştim ce au făcut, de ce unii sunt eroi iar alţii proscrişi. Informarea despre
istoria comunităţilor româneşti din afara ţării a suferit tot timpul în istorie: noua putere a
Regelui Carol nu s-a sinchisit deloc de ceea ce a reprezentat prima emigraţie românească,
regimului Antonescu nu i se părea util să dezvolte legături cu românii din afara ţării,
comuniştii afirmau despre toţi reprezentanţii diasporei că sunt fie legionari, fie regalişti,
fie simpli fugari. După 1989 administraţiile Iliescu refuzau atât dialogul cu reprezentanţii
Diasporei, cât şi cu Casa Regală. Iar despre studenţii români care terminaseră o şcoală în
vest şi se întorceau acasă ... nimic interesant, decât poate arhicunoscuta remarcă „bă, vii
tu cu studii pe afară să ne dai nouă lecţii?”. Abia în 1999 s-au putut organiza primele
întâlniri ale Românilor de pretutindeni, reprezentanţii presei româneşti din exil şi primul
Forum al Tinerilor Români cu Studii în Străinătate. A fost o primă descoperire sinceră
reflectată în mass-media româneşti, fără niciun interes ascuns, a unor confraţi care merită
amintiţi în cărţile de istorie modernă şi contemporană a României. Nume care au marcat
fapte de vitejie în războaie, fapte de curaj şi pricepere în diplomaţie, culmi al culturii
europene şi internaţionale, somităţi ale medicinei sau vârfuri ale sportului mondial care,
conform Partidului Comunist Român, trebuiau uitate (vezi Nadia Comâneci sau Miodrag
Belodedici).
Aşadar, eu unul consider că e important să cunoaşem aceste nume, să le cunoaştem
faptele, istoria, realizările sau neîmplinirile. Sunt sigur că vom fi mai bogaţi spiritual dacă
85
ştim ce a făcut George Pomuţ pentru istoria militară şi diplomatică a SUA, dacă vom afla
că românii ardeleni care-şi iubeau ţara se înrolau în 1918 în SUA pentru a veni şi a lupta
pentru salvarea Regatului României, dacă vom afla despre creaţiile arhitecţilor români în
lume, dacă vom înţelege substratul criticilor lui Paul Goma, Ştefan Zeletin, Pompiliu
Eliade ş.a.m.d. sau atâtea alte exemple ale lucrurilor frumoase şi trainice pe care românii
le-au făcut pentru societăţile lor de adopţie din orice colţ al lumii.
Apoi aş vrea să ştiu ce a însemnat durerea exilului pentru unii confraţi ai noştri. Ce
înseamnă să trăieşti într-un loc unde majoritatea oamenilor te privesc cu o combinaţie de
respect profesional, neîncredere şi condescendenţă!? Cum e să nu poţi vorbi limba
maternă şi să inventezi situaţii sau dialoguri în minte sau cu voce tare pentru a nu uita
limba ta? Sau să te lupţi pentru a înfiinţa un ziar sau o şcoală unde copiii tăi să poată să
înveţe a-l citi pe Creangă, Sadoveanu, Blaga sau Eminescu? Ce te face să organizezi
ajutoare umanitare din partea comunităţii depărtate în care trăieşti pentru moldovenii de
la Orheiu Vechi care mai umblau încă desculţi în Brumarul lui 2002...?
De ce nu, o pistă de studiat ar fi şi exploratorii şi aventurierii, acei români care au avut
curajul de a merge acolo unde se termină Pământul pentru a face lucruri extraordinare,
pentru a cuceri vârfuri muntoase, a descoperi noi entităţi biologice, a întemeia comunităţi
sau a sădi sămânţa culturii româneşti.
Cred că ar fi util să înţelegem ce i-a făcut pe unii dintre noi să aleagă calea străinătăţii.
Dar şi ce i-a determinat pe alţii să se întoarcă acasă după 5, 10 sau 40 de ani. Cred că o
mai bună comunicare între noi este de dorit pentru a ne cunoaşte, a ne înţelege şi a ne
respecta. Şi că această stare ar duce, poate, la o mai profundă acceptare a diversităţii
noastre, iar în final la o coeziune socială atât de necesară în contemporaneitatea
românească.
Propunerea noastă este să explorăm această lume mai puţin cunoscută, a românilor care
au făcut istorie prin diferite colţuri ale lumii, în emisiunea săptămânală „Români pentru
Români” ce începe în această seară la Radiolynx.ro de la ora 19:00. Vă aşteptăm în fiecare
joi pe calea undelor internetice!

ÎNCLINAŢIA ROMÂNEASCĂ SPRE FATALISM - 16.02.2012

Nouă românilor ne place să exagerăm. Să vedem peste tot semne apocaliptice, să

prevestim dezastre. Presa nu face altceva decât să potenţeze exagerările şi să le întărească
(sic!).
Nu bine încercarăm să ne revenim după “moartea albă”, “catastrofa de gheaţă”,
“Frigiderul România” şi alte sloganuri ce umpleau ecranele, radiourile şi siteurile, că am
86
primit “cu bucurie” alte veşti colportate într-o exuberanţă greu de înţeles: Statistica a dat
cifrele pe ultimul trimestru din 2011 şi toţi analiştii văd deja negura de la capătul
tunelului - anul ăsta va fi (iară?) mai rău în economie; Steaua plânge că nu are unde juca;
funcţionarii Guvernului se plâng pretinzând că noul Premier le-ar fi cerut să dea jos
icoanele de pe pereţi; toată lumea e isterizată deja despre inundaţiile care cică vor veni
după topirea zăpezii din sud, în timp ce bihorenii şi arădenii “se aşteaptă la ce e mai rău
în zilele următoare”; “Bucureştiul în beznă – pană de curent în NE capitalei”; un studiu
Eurobarometru arată că 96%(!) dintre români “sunt total de acord” că la noi corupţia e o
problemă majoră … şi aş mai continua, dar nu am atâta loc pe câte ştiri negative “se
transmit” zilnic în ultima vreme… Cu tot respectul şi înţelegerea faţă de dramele actuale
şi vieţile pierdute din cauza înzăpezirilor, nu sunt de acord cu exagerările şi isteria afişate
peste tot. Ar însemna să negăm eforturile care se fac în prezent, cu succes, spre binele
sinistraţilor.

Dar să revenim: de unde ne vine predilecţia asta spre fatalism? Ce câştigăm din asta? Din
faptul că ne întrecem între noi care dă mai multe şi mai grave ştiri negre? Mai ales
predicţii sumbre! Raţiunea pare să fi apus demult. Totul e isterie şi superstiţie. Trebuie să
fie catastrofic. Altfel nimeni nu citeşte presa, ni se spune.
Problema vine din modul nostru defect de a gândi, spun unii. Crearea unei lumi
dezastruos-nefericite acum, în timpul vieţii, când trebuie să suferim – deci hai să ne
inducem aceste probleme tot timpul, astfel încât “după” … să fim fericiţi. Dincolo. Dacă
vrei să fii optimist, vei fi pedepsit, pentru că nu te adaptezi turmei de nefericiţi! Suntem
acum ultimii (în orice clasament mondial) pentru ca în viaţa de apoi să fim primii. Şi ni se
mai vinde asta ca fiind dogma ortodoxă, spun ei.
Alţii sunt de părere că această atitudine a intrat deja in ADN-ul nostru de când cu zicala
îndrăgită “capul plecat sabia nu-l taie”. Că aşa suntem “setaţi istoric” spun ei, ca
naţie…să fim fatalişti, incapabili, mereu “sub vremi”. Am demonstrat-o politic,
economic, social, sportiv, etc, în decursul anilor. Avalanşa post revoluţionară e de fapt
una de comunicare spun ei, acum aflăm mai repede şi mai multe, dar tarele astea de
caracter ar fi existat din Evul Mediu timpuriu, de când ne revendicăm ca naţie ...
O a treia “şcoală de gândire” pune totul, bineînţeles, pe seama “teoriei conspiraţiei”
celorlalţi “împotriva Raiului din România”. Toţi ne sunt împotrivă, de aia ne merge rău.
Gerul şi ninsoarea sunt “arme meteorologice folosite de ruşi împotriva noastră”, “UE ne
vrea sclavi”, “FMI ne vrea subdezvoltaţi”.
Un alt grup încearcă să acrediteze “degradarea spirituală” de după 1990. “Înainte era mai
bine!” Totul era roz, excelent, aflam doar ce trebuia să aflăm, “tinerii aveau un loc de
muncă, dragă”, “era stabilitate - nu debandadă”, “banul era ban şi salariul îndestulător!”.
Acum “totul e putred pentru că România a vrut să fie (pseudo)capitalistă”. “Ne merităm

87
soarta” e lozinca lor.
Ca să parafrazez bancul ăla cu belgieni, am să întreb şi eu ca un turmentat ce mă aflu:
“da’ cu noi ăştia normalii ce aveţi de gând fraţilor?”. Pe noi cei care vrem normalitate,
activitate, efort, muncă, business, civilizaţie, bunăcuviinţă, bunătate, solidaritate,
dragoste, înţelegere, chestii d’astea slabe… pe noi cui ne lăsaţi? Măcar lăsaţi-ne … în
pace!

EUROPENII, MARII CENZORI AI INTERNETULUI!? 30.01.2012

Nu bine criticam Guvernul Statelor Unite pentru susținerea SOPA, că aflăm cu stupoare
că România a semnat un tratat similar – ACTA – după ce l-a negociat în secret din anul
2008! Vorbim despre același pericol, cenzurarea Internetului, actorii principali fiind acum
statele UE.
Mai catolici decât americanii, care tocmai retrăseseră proiectul SOPA (vezi editorialele de
săptămâna trecută), 22 de state europene, printre care și România, s-au găsit să semneze
actul de cenzurare a Internetului. Acordul comercial împotriva contrafacerii (sau ACTA,
de la Anti-Counterfeiting Trade Agreement) este un tratat comercial, multilateral, propus
ca răspuns la „creșterea globală a comerțului cu bunuri contrafăcute și lucrări protejate
de drepturi de autor”. Domeniul de aplicare al ACTA include contrafacerea bunurilor
fizice, dar și „distribuirea prin internet și tehnologia informației”. Mai multe state printre
care membri UE, SUA, Japonia, Coreea de Sud și membri Commonwealth-ului
anunțaseră că vor negocia ACTA, încă din noiembrie 2007. Negocierile ACTA au fost
însă secrete până pe 22 mai 2008 când un document Wikileaks le-a dat în vileag. De ce
secrete?
ACTA include o clauză de obligare a furnizorilor de servicii Internet să ofere informații
despre suspecții de încălcare a copyright-ului, fără mandat judecătoresc, facilitând astfel
industriei muzicale intentarea de procese și suspendarea site-urilor precum YouTube sau
Google+. Ca și SOPA, ACTA îi face responsabili pe administratorii site-ului de fapte de
încălcare a legii copyright-ului săvârșite de utilizatorii săi. Puterile pe care legea le
prevede pentru autorități includ emiterea de ordine pentru a ”desista” activitatea unei
entități care încalcă dreptul de proprietate intelectuală împiedicarea intrării bunurilor
contrafăcute în canalele sistemului de comerț (deci și online n.n. – Art. 2X.1); pedeapsa
pentru toți cei care au săvârșit fapta, ”dacă știau sau dacă aveau posibilitatea să știe” de
încălcarea respectivă (Art 2.2, aliniat 1); dă autorităților puterea de a întreprinde acțiuni
preventive în combaterea pirateriei (Art. 2.5 aliniat 1) și să ceară pentru cel prejudiciat
compensații (Art. 2.5 aliniat 5); instituie amenzi și pedeapsa cu pușcăria pentru încălcarea
88
drepturilor de copyright (Art. 2.15) și nu în ultimul rând dă dreptul autorităților care
răspund de securitatea aeroporturilor și a frontierelor internaționale să facă cercetări din
oficiu ale laptopurilor, playerelor MP3 și telefoanelor mobile pentru a descoperi conținut
multimedia piratat, soldat prin confiscarea sau distrugerea aparatelor. Mai pe scurt,
furnizorii de Internet vor putea verifica emailurile, conținutul unor computere, iar Poliția
poate confisca terminale precum telefoanele.

Suntem de părere că ACTA va crea o cultură a supravegherii și suspiciunii, transformând

Internetul dintr-o expresie a liberului spirit, reglementat îndeajuns în acest moment, într-
o societate informațională schizoidă și care invită la abuzuri. Kader Arif, Raportorul
european pentru ACTA în Parlamentul European, a demisionat din rolul său afirmând
următoarele: ”Vreau să denunț în cea mai hotărâtă manieră cu putință întregul proces
care adus la semnarea acestui acord: nu au fost incluse organizații ale societății civile, a
lipsit transparența încă de la începutul negocierilor, amânarea repetată a semnării actului
fără explicații, excluderea cererilor formulate de Parlamentul European, formulate în
diferite ocazii în adunarea noastră”. Alți oficiali europeni, precum Zuzana Roithova și
Andreea D´Incecco, și-au exprimat și ei temerile legate de ratificarea acestui trata în PE.

Și mai grav este că, deși în luna mai tratatul se va dezbate în Parlamentul European, nu
văd nici un partid politic român capabil să se preocupe de problemă, să înțeleagă
implicațiile și să se opună cu vehemență ACTA, când ei au treburi mult mai arzătoare
precum alegerile și prostirea românilor. Așa că suntem din nou la mâna altora, iar de
votul lor poate depinde libertatea Internetului.

Surse: http://www.stopacta.info,
http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/11/st12/st12196.en11.pdf,
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27566/Despre-ACTA-sfarsitul-internetului-
liber-si-servilismul-autoritatilor-romane-Episodul-1.html

Fără SOPA – NU CENZURAȚI INTERNETUL! 23-30.01.2012

Intre 18-19 ianuarie o serie de proteste au apărut pe Internet împotriva proiectului de

lege americană SOPA prin care se dorește excluderea unor site-uri din Internet, la dorința
Guvernului American. Dacă e votată, legea va afecta întreg Internetul adică și site-uri din
România!

89
Wikipedia și-a suspendat site-ul în limba engleză timp de 24h în 18 ianuarie, Google.com
și-a pus în aceeași zi o banderolă neagră peste logo, cu link către o pagină de web unde
utilizatorii să semneze petiția intitulată "Spuneți Congresului: Nu cenzurați Web-ul!”.
Sute de alte proteste au apărut în primul rând în SUA, dar și în alte colțuri ale lumii. În
Statele Unite sunt programate și proteste de stradă în zilele următoare în orașe precum
New York, San Francisco și Seattle.

SOPA = Stop Online Piracy Act, adică Legea pentru Oprirea Pirateria Online, a apărut ca
o propunere justă la finalul anului trecut când o serie de congresmeni au introdus
proiectul în legislativul american, la recomandarea asociației producătorilor de film,
pentru a combate pirateria pe net. La puțin timp, după ce mai mulți specialiști au citit
proiectul, acesta s-a dovedit a fi o cutie a Pandorei care ar aduce mai multe rele decât
binele sperat. In esență, legea ar permite Procurorului General al SUA să obțină în
instanțele americane o decizie prin care să închidă site-uri din străinătate dacă acestea
publică materiale care încalcă dreptul de copyright! O premieră și în dreptul
internațional, dar mai ales pentru Internetul clădit pe libertatea de expresie, necenzurat
până acum de nimeni. Prin Departamentul de Justiție, Guvernul american ar putea acuza
orice site că nu respectă drepturi de copyright și obține apoi desființarea acestuia, chiar
dacă violarea copyright-ului a fost indirectă sau necunoscută administratorilor acelui
site, înainte de a avea o decizie executorie în tribunal! Mai pe înțelesul nostru, Google
dispare! Sau dacă ai un site de ex. Poplaca.ro, în jud. Sibiu, și un utilizator al tău pune pe
el o poză cu vreun artist american pentru care nu are drept de copyright vine Guvernul
american și îi impune lui rotld.ro să-ți închidă site-ul! Sau dacă ai un site de plăți online
care face vreo 2.000 de euro zilnic și ai afișat pe el un demo de joc pentru care nu ai avut
permisiunea producătorului, ești nenorocit – te închide! Sau dacă îți place youtube.com,
uită de el! ȘAMD. Deci e foarte grav! Capitolele 102 si 101 ale proiectului de Lege arată
modul în care vor fi închise site-urile și ce înseamnă un site care aduce atingere acestor
drepturi pe piața SUA sau ”pentru americani”, adică oriunde s-ar afla ei …

Cele 3 organizații care sunt suporteri ardenți ai SOPA sunt Asociația Studiourilor de Film
din SUA (MPAA), Asociația Industriei de Înregistrări din SUA (RIAA) și Camera de
Comerț a SUA. Suporterii legii au publicat scrisori ale Poliției și Pompierilor care ar fi
sprijinit și ei cauza. Circa 400 de firme mari și organizații ar fi trimis deja scrisori în
sprijinul SOPA. Toate aceste companii susțin combaterea pirateriei prin orice forme.

Google, Facebook, Twitter, Zynga, eBay, Mozilla, Yahoo, AOL și LinkedIn au scris o
scrisoare către membri marcanți ai Senatului și Camerei Reprezentanților din SUA în
care spuneau că SOPA reprezintă "un risc serios la adresa istoricului inovării și creării
slujbelor pentru poporul american și la adresa securității cibernetice a SUA”. Yahoo a
ieșit dintre membri Camerei de Comerț a SUA din cauza sprijinului acesteia pentru lege.
90
Criticii acuză de asemenea că frazarea legii este foarte laxă și ambiguă, permițând
delistarea unor site-uri precum YouTube, Wikipedia, or WikiLeaks. In special WikiLeaks,
care postase documente internaționale ale guvernelor și ale companiilor americane, toate
aflate sub copyright, și care se pregătește acum să publice noi documente, ”se va califica
sigur” drept site proscris.

Un reputat profesor de la Harvard - Laurence Tribe, specialist în Drept Constituțional,

afirmă că proiectul SOPA e neconstituțional deoarece, dacă ar fi aplicat, "un întreg web
site ce conține zeci de mii de pagini ar putea fi închis chiar dacă are o singură pagină sau
un link acuzat de încălcarea legii”, ceea ce este evident o încălcare a Primului
Amendament privind drepturile și libertățile în SUA.

In prezent, Legea Copyrightului Digital (Digital Millennium Copyrigth Act - DMCA)

oferă imunitate site-urilor pentru conținutul postat de către utilizatorii săi (ceea ce se
întâmplă cu Youtube, Trilulilu, Google –unde se pun online filme, documentare,
interviuri, etc), răspunderea revenind doar autorului postării. SOPA face ca distincția
dintre gazdă și cel care a postat materialul să fie neclară, eliminând astfel siguranța
afișării/publicitării unui conținut neaprobat de producătorul său. Site-urile pot fi
pedepsite și numai pentru că ”nu au făcut destul (iar legea nu specifică ce e aia ”destul”)
pentru combaterea acestor fenomene pe site-ul propriu, chiar dacă proprietarii și
administratorii site-ului nu au pus ei înșiși acele materiale ilegale. Legat de această
chestiune, rămân puține argumente sau chiar deloc pentru a apăra site-urile de glume,
pamflete și caricaturi deoarece orice ”original” va putea cere acum interzicerea site-ului
X care i-a afișat mutra pe undeva sau a făcut glume pe seama
emisiunii/fotografiei/apariției respective. Adică la revedere Cronica Cârcotașilor online
…

În plus, dacă SOPA va permite crearea unei liste negre de domenii asta va însemna și
moartea altor mii de site-uri mari care erau în colaborare/legătură cu site-urile
amenințate și care foloseau în diferite forme materiale de la aceștia. Se pedepsește și
asocierea cu site-ul învinuit, prin noua lege! Cu alte cuvinte dacă vei scrie adresa unui
site acuzat și închis nu-ți vor apărea nici site-urile partenere/asociate sau corespondente,
chiar dacă ele aparent există. Nu vor mai exista pentru tine!

Din punct de vedere tehnic, problema cu site-urile care încalcă drepturile de autor prin
blocarea lor prin sistemul DNS, așa cum dorește legea, nu este rezolvată deoarece
sistemul de DNS blochează doar accesul numelui unui site nu și configurația sa numerică
– IP-ul. Adică cineva care știe și vrea să acceseze un site interzis nu va scrie în browser

91
numele lui, ci adresa de IP (de ex. 205.123.23333…) accesând astfel conținutul care era
disponibil și înainte.

SOPA poate crea mari monopoluri online! Pentru că firmele mari vor vrea să vândă doar
prin canalele lor, competitorii direcți fiind astfel excluși. Corporațiile se pot erija rapid în
singurii producători de materiale audio-video sau scriptice pe care le distribuie prin
canale preferențiale, închizându-le pe celelalte care încearcă să se ridice. Iar atunci rămân
doar câteva, doar ei cei Unici, se va numi Monoponet nu Internet. Nu în ultimul rând se
va termina cu gratuitățile pe net. Păi vă închipuiți că vreun studio mare american sau de
TV din State va oferi gratis showuri? Niciodată. Vor vrea bani, că acesta e capitalismul.

Google spune că implementarea unei astfel de legi precum SOPA va duce la restrângerea
dreptului de informare, a cunoașterii, a cercetării și inovării. De ce? Pentru că tocmai
libertatea este cel mai puternic combustibil pentru cunoaștere și dezvoltare…

În încheiere aș repeta unele precizări: suntem pentru protejarea drepturilor de autor,

lucru pe care-l considerăm extrem de important și îl practicăm și noi; suntem însă
împotriva cenzurării Internetului și reducerii libertăților fundamentale de expresie;
conștienți că Internetul are și multe uscături ce încă trebuie îndepărtate suntem în
favoarea unor intervenții chirurgicale punctuale, pe bazele legale existente, și nu credem
în defrișări masive pentru a salva ghiocei și viorele; iubim filmele și producțiile audio-
video de orice gen dar credem că mai există și alții care produc sau oferă servicii
excelente. În cele din urmă reamintim că libertatea de expresie a Internetului a fost bunul
său cel mai de preț, că datorită acestei libertăți am avut revoluții de catifea, am dezvoltat
comunicarea la nivele nemaiîntâlnite în lume, la un grad de conectivitate și apropiere
cum nu s-a mai văzut. Această libertate ne permite acum să spunem NU CENZURAȚI
INTERNETUL! Și nouă și altor sute de milioane de pe glob care în acest moment gândesc
la fel.

DIN PAT SAU DE LA BIROUL PLIN DE COLEGI? – 9.01.2012

Munca la birou sau de acasă? Cred că ne vom confrunta din ce în ce mai mult cu asta și în
România. Un mediu de afaceri occidental, un mod de viață așijderea … o dilemă identică.
Societatea evoluează. Unii, mai răi, ar spune că involuează. Cert e că se schimbă… și
odată cu ea și lumea de afaceri.
Până ieri una dintre cele mai bune zile ale tale era când te angajai într-o bancă, ditamai
corporația sau pur și simplu într-o instituție/firmă mai mică. Dacă această companie avea
un minim standard de cultură organizațională atunci o persoană îți prezenta echipa,
92
colegii, cum ajungi la restaurant, unde e HR-ul, care e parcarea, etc… Apoi șeful te făcea
să te simți cât mai bine, unii colegi se bucurau că ai venit, alții te urau din prima văzând
în tine un posibil concurent la postul visat. Învățai ”găștile” rapid, cine e ”Mama
Dolores”, cine e ”Pupila” șefului, cine e ”calul de bătaie”, unde se fumează, când e mai
bine să-ți iei concediu, într-un cuvânt cam ”cum merg lucrurile pe acolo”. Departe de a fi
situația ideală, dar aveai o satisfacție: socializarea, cu toate problemele ei…
Dacă ai trăit aceste momente, te apropii de statutul de fosilă. Azi tânărul angajat mai află
de aceste povești de la cei bătrâni. Trendul acum e munca de acasă. Outsourcing-ul să
trăiască! E viitorul luminos. Toți își doresc asta: agenți vânzări, consultanți, stomatologi,
medici de familie, juriști/avocați, specialiști în resurse umane, PR-iști/jurnaliști, meseriași
(instalatori, zidari, parchetari, mecanici, croitori), contabili, consilieri de investiții, agenți
din MLM – reprezentanții tuturor profesiilor. Join the club? Ți se prezintă avantajele –
cum că poți fi propriul tău șef, că poți avea ce program îți dorești, că nu depinzi de
nimeni, că nu ai colegi care să te bată la cap, că nu te mai superi pe acela care n-a ridicat
capacul la toaletă sau pe bucătarul de la restaurant care face piure în fiecare marți, de 5
ani. Ești mai eficient, poți să te trezești când vrei, poți să-ți rezolvi problemele personale,
vei petrece mai mult timp cu familia – ni se spune. Iar dacă vrei socializare, ia de ține
conferințe video, hopa sus pe Skype, Messenger, LinkedIn, Facebook, Twitter, Google+,
etc și ”stai în contact” cu toți profesioniștii.
Din fericire, sau din păcate – depinde cum privești, omul e o ființă socială, are nevoie de
interacțiune. Parcă aș prefera să mă angajeze o persoană, să am colegi tot oameni… iar,
dacă o să fie cazul, să mă concedieze tot un om. Pentru că mă îngrozește gândul să mă
angajeze ”o bornă informatică” din Otopeni, să am colegi care funcționează cu procesor
I4, să-mi dea concediu un soft care face tragerile la sorți și bineînțeles să mă concedieze
vreun robot șarmant prin MMS la ora 23:59 așa: ”du-te în dormitorul tău, împachetează
totul în cutia de hârtie A3 și ieși din casa ale cărei rate la bancă le plăteai datorită nouă!”
Se spune că în libertatea pe care ne-am dorit-o putem alege. Într-adevăr, liberul arbitru
ne aparține. Putem fi cuci ”profesioniști” sau ființe sociale. Putem ține conferințe virtuale
sau să ajutăm un coleg în mod real. Putem să ne ridicăm direct din pat la computer …
Putem face orice ne trece prin cap. Cu cât o facem mai mulți și mai repede, cu atât ne
vom mândri peste ani – noi am făcut schimbarea! 010101010101…

SUCCESUL ÎL PLANIFICI – 5.12.2011

Ne apropiem de sfârșitul anului 2011. În principiu, de pe 16 decembrie mulți români își

iau vacanțe, mai mult sau mai puțin oficiale, până pe 9 ianuarie, că prima săptămână e
93
dedicată poveștilor de Crăciun și Revelion. Cred că acum e timpul pentru a ne planifica
și organiza activitățile pe 2012.
Personal cred că succesul ți-l planifici. Numai așa îl ai. Succesul ți-l faci, muncești pentru
el. Îți stabilești obiective importante și apoi te ții de cuvânt îndeplinindu-le. Succesul nu
vine din cer. Excepțiile întăresc regula.
Că noi românii mai avem mult de lucru până și ADN-ul nostru va respira planificare și
organizare, asta e cert. Că nu prea vrem, asta e altă problemă. Poate aiasta face diferența
între cei care își conduc afacerile sau viața după sintagma ”omul e sub vremuri…” sau
”berzei chioare îi face Dumnezeu cuib” și cei care sunt serioși, se respectă pe sine și fac
tot ce le stă în putință să-și cizeleze destinul către succes.
Cunoscând din experiența proprie mai multe țări și societăți pot spune că nu suntem mai
proști și nici mai deștepți decât majoritatea altor nații. Dar e necesar să fim mai organizați
și mai planificați, deoarece eficiența și eficacitatea noastră fac diferența! Sistemul de
valori la care am aderat după 1989 impune o rigurozitate a organizării și planificării pe
termen mediu și lung. Pentru firme, viziunea și misiunea fiecăreia sunt extrem de
importante. Practic, dau direcția în care va merge entitatea, dar obligă în același timp la
perseverență sau schimbări urmate de angajamente pentru atingerea țelului pentru care a
fost creată firma.
Cea mai mare nenorocire adusă de criză pentru lumea de afaceri este faptul că azi tot mai
multor patroni/directori le este greu să planifice. Sau le e frică. Sau au uitat… Nu înțeleg,
atunci când ești antreprenor, de ce nu vrei să faci business? Adică de ce nu-ți faci o
strategie pe termen mediu și lung, de ce nu-ți planifici activitățile pe 2012 din toamna lui
2011, de ce nu ai încredere în propriile forțe și în propria firmă!? De ce nu implementezi
ceea ce ai spus că vei face!? Este și neprofesionist și neverosimil să spui că nu știi ce vei
face în următoarele 2-3 luni, sau mai rău – cum am auzit din partea unor patroni – ”să
vedem dacă la anu’ pe vremea asta ‘om mai fi pe piață…”. Păi cu rețeta asta șansele sunt
foarte mari să ieși de pe piață… Nu cred în argumentele potrivit cărora, în fața crizei, ar
trebui să ne închidem în casă, să ne băgăm sub plapumă și să așteptăm să treacă.
Azi sentimentul de nesiguranță e încă mare în comunitatea de afaceri. Haosul provocat
de incertitudini e cauza celor mai multe probleme din businessul de azi. Dar depinde de
noi să-i punem capăt!
Poate am citit eu alte cărți de economie, mai proaste, poate am trecut prin experiențe care
m-au deraiat sau poate văd dezvoltarea unui business greșit: dar voi continua să cred că
atunci când tu nu faci nimic, afacerea nu-ți va crește. Voi continua să cred că trebuie să ne
învățăm copiii de mici că vaca nu ne dă (de bună voie) decât pipi și caca – restul … le
(s)mulgem noi de la ea!
Aș conchide prin faptul că problema nu se pune dacă credem sau nu în destinul nostru.

94
Mai degrabă consider că trebuie să facem tot ce putem până când destinul nostru către
succesul personal/în business ni se va dezvălui.

ROMÂN, CAUT NORMALITATE. ÎN VAN? – 21.11.2011

Trăim într-o societate în care criza este regula de trei ani de zile, excepțiile se vând la tot
pasul drept norme, iar bălăcăreala politică face jocurile de 22 de ani. Rien va plus! A
căuta azi normalitatea în această societate este cel mai anormal lucru pe care îl poți face…
Dacă ești bărbat sau femeie, heterosexual, vârstă medie, trăiești în România de azi, ai
copii, o casă și o mașină la care plătești rate, un serviciu, nu ești înregimentat politic, nu
dai țepe și tunuri, ai puțini prieteni adevărați, ai pasiuni dar nu prea ai timp pentru ele,
vrei să apuci pensia întreg la cap și trup – atunci ești sortit dezastrului izolării.
Pentru că azi trebuie să fii EXTRAordinar (în orice sens sau direcție a axei doriți!),
EXTRA-șmecher, SUPER-fantastic în obținerea banilor, EXTREM de persuasiv în relațiile
cu oamenii, MEGA-eficient în tot ceea ce faci, MULTI-TASKING și MULTILATERAL
dezvoltat. Trebuie să fii MACHO, PIȚI, STAR, mega-STAR sau giga-STAR. E necesar să
ieși în evidență, să urli, să mitraliezi cuvinte, să joci totul pe Ași. E musai să ai fițe, crize
de nebunie în direct și personalitate triplă, ca să fii tu însuți un model comportamental
înainte ca ceilalți să devină unul pentru tine. Cursa împotriva celorlalți este în toi: învingi
prin extraordinarismul tău sau ești învins de alt Superman/Superwoman.
În viața cetății ”trebuie” să promiți și să nu te ții de cuvânt, să-i desconsideri pe cei care
te-au ales, să nu răspunzi în fața nimănui, să furi pentru partid, să faci 120 de km de
autostradă în 22 de ani, să înjuri monarhia, sau să ceri tot timpul autonomie, autocrație și
autocefalie. Ești condamnat la a conduce, deși nu te vrea nimeni. Nu uita să te dezbraci
de caracter!
În domeniul economic regula azi e să nu faci nimic. E criză așa că te închizi în casă și
aștepți să te inunde banii. Ce viziune, misiune, economie de piața, strategie sau tactică!?:
șpagă, înșelătorie sau tunuri, multe tunuri. Este imperios și absolut necesar să aplici
jocuri de sumă nulă din care tu, cel ultra-meseriaș, să ieși mai mult decât întotdeauna
câștigător. Și între timp trebuie să le spui tuturor că lumea nu va mai fi la fel acum că …
s-a făcut dimineață. Că după această criză lumea așa cum o știam va dispărea, că săracii
vor sărăci și mai mult, iar tu te vei îmbogăți fără să vrei. Deoarece vei rămâne singurul…
Viața ta privată e zero dacă nu ai 5 amante, dacă nu îți petreci toate vacanțele în locații
exotice și dacă nu informezi pe toată lumea în consecință. Dacă ai copii în vârstă de 3 ani
și ei nu știu calculator, 5 limbi străine, ultima variantă de Travian, să recite Shakespeare,
să cânte la pian în timp ce schiază și să facă Scuba în groapa Marianelor, i-ai făcut
degeaba! Nu mergi zilnic la coafor, manichiură, sala de fitness – nu ești cool & trendy!
95
Nu faci spectacol continuu, nu exiști!
Caut să trăiesc într-o țară normală, unde lucrurile se întâmplă în funcție de bun-simț,
morală, bună-cuviință, unde averile se fac în 2-3 generații, unde Primarii fac treabă nu
trotuarul la DNA, unde oamenilor le pasă unul de altul, unde domnește civilizația și
promisiunea respectată. Vreau să mă bucur de viață împreună cu familia și puținii
prieteni, în intimitate. Vreau acolo unde EXIST nu trebuie să însemne EXTRA. Știți o
astfel de Românie?

SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI – 24.10.2011

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o
nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l
desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din
ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe
serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și
familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul
roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și
vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să
plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!

De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și

răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în
care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele
nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste,
interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație
asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar
martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului,
apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină
deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților
nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…

Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios
rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie,
activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o
persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de

96
genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin,
iresponsabil, criminal”, etc.

Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care
nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță
pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care
îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe
ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui
Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații
de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.

Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale.
Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice
condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu
piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui
Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim ….. Chiar dacă asta nu
e specific românesc!

SCUZELE NU ȚIN LOC DE SERVICII EXCELENTE - 29.08.2011 - 5.09.2011

Ca și dumneavoastră, am ieșit și eu vara la terase, restaurante, în stațiuni, etc. ”Calitatea”

serviciilor a fost ca în majoritatea situațiilor deplorabilă. De ce? Pentru că noi românii
avem întotdeauna scuze. În următoarele rânduri le vom demonta bucată cu bucată.

În puținele zile de concediu din sistemul capitalist în care cu drag muncim ieșim și noi la
un bar, o terasă, un restaurant, un film. Sunt sigur că în vara asta ați avut și
dumneavoastră de-a face, în atare momente, cu o specie interesantă de ”homo-semi-
sapiens”: personalul din ”industria ospitalității”, cum pompos își spun mai nou chelnerii,
barmanii, agenții de turism ș.a.m.d și ai lor patroni din sectorul servirii directe a
clienților. Și dacă numai eu am avut parte, până în prezent, de 90% servicii lamentabile
spre execrabile, îmi cer scuze de pe acum și vă sugerez să nu mai pierdeți vremea citind
editorialul acesta: fie sunteți fericiți și optimiști, fie lucrați în ”sistem” - și în acest caz sau
mă urâți în cel mai pur stil românesc, sau nu mă credeți orice aș spune.

De fiecare dată când suntem tratați rău, cei care greșesc invocă o sumedenie de
argumente în apărarea lor. Deși unii dintre noi cedăm, ar trebui să fim mult mai exigenți
și să înțelegem că vina o poartă în primul rând patronul/șeful locației și apoi omul care
greșește față de noi. În ordinea asta. Dacă vreți, cel puțin 70% e vina celui care se crede
97
lider și organizează acel serviciu pentru publicul larg. Pentru că e de datoria lui să-i
învețe pe cei din subordine ce și cum să facă și să controleze apoi că instrucțiunile sale
sunt îndeplinite. Punct!

1. ”Nu ne plătește patronul îndeajuns” este cea mai des întâlnită scuză, afirmată direct,
transmisă de un terț sau subînțeleasă de noi, în fața căreia suntem tentați să cedăm. Fals!
Oriunde în lume în serviciile directe plata pe cecul de salariu/carte de muncă e mică. Din
SUA până în UE, din Asia de Sud est până în Nord plata directă către angajat e mică,
undeva între 500-800 de dolari sau euro pe lună, în locații de clasă medie. Câștigul cel
mare vine însă din bacșișuri. Care sunt foarte mari, dacă serviciul este foarte bun! Uneori
de circa 10 ori mai mari decât salariul. Cum e posibil? Datorită calității serviciului prestat.
Un chelner, un însoțitor de bord, un barman, un agent de turism ar trebui să înțeleagă
faptul că dacă se străduiește să servească excelent un client acela îl va recompensa. Asta e
plata lui. Din asta se poate îmbogăți, nu din salariu. Așadar, pregătirea profesională,
starea de spirit și dăruirea cu care îți faci meseria sunt capitale. Chiar dacă n-o să ieși la
pensie tot chelner…

Sunt de acord cu o ”politică a bacșișurilor”, astfel încât să câștige toți cei care contribuie
la crearea unei experiențe memorabile pozitive pentru client. De exemplu în
restaurantele civilizate și foarte puține locații românești, bacșișul primit se împarte cu
colegii, bucătarii și cei de la aprovizionare. Sau patronul face el împărțirea după capul
lui. Însă, peste tot în aceste locații ,ÎNTREGUL PERSONAL este învățat să respecte
clientul ca pe adevăratul plătitor al salariilor echipei de prestatori. Și toți sunt stimulați să
dea ce au mai bun pentru fiecare client. Pentru că, se presupune, le place munca de a
asista clienții...

Reamintim că serviciile excelente se datorează unui leadership eficient dar și

conștiinciozității celor care servesc direct clienții.

2. Atitudinea generală de respingere a clienților. Cel mai important lucru în servicii e

atitudinea față de client. Ați văzut mutra scârbită a unui chelner sau barman când ați
intrat în locația lui? Mimica lui, un amestec de sictir și supărare că l-ați deranjat din lenea
seculară în care se afundase. Ați comis o infracțiune prin a-l face să se ridice pentru a vă
da un suc sau o cafea de 4 lei… După ce vă servește în scârbă, întreabă cu vădit dispreț,
ștergându-se tacticos de transpirație, ca în Schițele lui Caragiale: ”… numai atât doreați?”
Continuarea o spune în gând… De ce se întâmplă asta? Pentru că acolo nu există
management, nici profesionalism și conștiinciozitate. Acelei persoane nu i-a spus nimeni

98
că dacă nu ați fi cumpărat produsul/serviciul ea nu ar fi câștigat un procent important
din salariul său lunar. Nici n-o interesează.

3. ”Suntem prea puțini”, este un alt motiv fals invocat de cei care servesc foarte prost
clienții. Las la o parte situația aberantă în care avem un chelner la 100 de mese. În atare
excepții vina o poartă integral patronul/directorul unității. Fie că e vorba de un
restaurant, o frizerie, o stație de spălare auto sau o bancă! Cauza reală însă este
indiferența. Da, lipsește orice control din partea managementului, dar și dorința de a face
treabă din partea leneșilor. Acestor oameni le place să fie în echipă de dragul de a bârfi,
de a privi în grup la Dorel, cel care se spetește. Ei nu pun mâna. Poate alții… Dacă îi
întrebi câte mese au servit sau câți oameni de la coada din fața propriului ghișeu îi
enervezi. Ca să facă treabă ei au nevoie de o secretară să le țină agenda, de un cal să
ajungă la client și de mult, mult chef de muncă…

4. ”Nu ne spune nimeni CE și CUM să facem”, argument invocat drept scuză a

ineficienței și serviciului deplorabil. Spuneți că iar e vina managementului? Vă dau
dreptate. Dar să nu trecem cu vederea faptul că acestor oameni le lipsește probabil și
dorința de a învăța singuri, de a aplica, de a excela în profesia lor. Cu atâtea surse de
informații libere disponibile azi e tras de păr să spui că nu te duce nimeni de mână … Tu
ai căutat să devii mai bun, să te preocupe dezvoltarea ta personală? Nu, pentru că e doar
o ”meserie de sezon”, pasageră … de la toamnă o să faci ceva mai serios… Și tot așa, vreo
7-10 ani, până când ieși la pensie. Ca să ai apoi motiv să-ți plângi de milă că nu te-a
ghidat nimeni în carieră…

5. ”Nu cunoaștem produsele” sau ”nu avem produsul x”, spuse pe un ton de milă și
dezgust. Păi o fi vina Răposatului că tu habar nu ai ce e în ”cămara” din care ne servești?
Că nu cunoști produsele pentru a le putea recomanda? Un prieten, care întrebând un
ospătar ce vinuri are, a primit răspunsul: ”Avem vinuri albe, roșii și…Jidvei!”. Sau la
întrebarea ce vin îmi recomandați la rața din cuptor să ți se spună: ”orice, dar rece!”
Modul în care ți se spune că nu au produsul X sau Y e menit să te facă să pleci. Ba chiar
trădează o plăcere ascunsă că nu ți se satisface dorința, Sîc!

6.Nu avem produsele

Așadar, scuzele nu țin loc de servicii excelente pentru clienți, dar sigur ne țin pe loc. Ne
opresc dezvoltarea companiei, a noastră personală, a societății …

Am vorbit până acum cu preponderență de chelneri și barmani. Nu am nimic cu aceste

meserii. Din contră, le îndrăgesc. Una dintre ele am practicat-o și eu, student fiind. E
adevărat, în străinătate. Dar am scris despre defectele multora dintre chelneri și barmani

99
tocmai pentru că îmi pasă, tocmai pentru că mi-aș dori ca și eu și dumneavoastră să fim
mai bine tratați la noi în țară.

Problemele din servicii nu se limitează doar la chelneri și barmani. Le vedem din păcate
de la taximetriști neprofesioniști până la funcționari bancari și funcționari publici. Sunt
prea dese momentele când suntem tratați prost într-o sucursală de bancă, la ghișeul unei
companii de telecomunicații sau la arhicunoscutul ghișeu de plată a taxelor locale sau
naționale.

După mine, problemele sunt în continuare și la nivel strategic - unde patronii firmelor de
servicii trebuie să înțeleagă faptul că fac profit datorită clienților în primul rând, apoi
datorită unui personal profesionist și abia apoi datorită sistemelor și procedurilor - și la
nivel tactic - unde foarte multe instituții au nevoie de training pentru angajații lor,
începând cu funcționarii publici și cei din serviciile de contact direct cu publicul, de
coaching și mentoring pentru manageri și de o selecție bună și continuă pentru a
identifica acele ”stele” care să atragă clienții.

Servirea clienților este o chestiune care ține de leadership, de modul în care respectivul
patron/director/profesionist înțelege business-ul său și dorește să-l facă atât cu mintea cât
și cu inima. Peștele de la cap se curăță, dar tot de la cap se și împute. Odată ce șefii,
oricum s-or fi numind ei, înțeleg că ceea ce produce compania are valoare doar dacă
cineva din exterior achiziționează acel produs/serviciu plătind un preț în bani pe
respectiva creație și, în plus, doar dacă acel client achiziționează în mod repetat
produsul/serviciul respectiv, ei trebuie să transmită această filozofie către eșaloanele 2 și
3 din companie astfel încât fiecare angajat să servească clienții în același spirit. Pentru că
oricât de priceput și implicat ar fi șeful, imaginea unei companii/instituții o fac cei din
linia întâi, cei care sunt în contact direct și zilnic cu clientul. Iar regula asta e valabilă și
pentru bănci, companii de asigurări sau Ministerul de Finanțe, pentru companiile din
telecom, pentru producătorii industriali și agenții de turism, ca și pentru prietenii noștri
din restaurante și baruri.

REDUCERILE FICTIVE CRESC NESIMŢIREA POLITICIANISTĂ - 4.08.2011

Guvernul pretinde că a redus personalul din instituţiile şi companiile de stat. FMI se

preface că admite. Economia pare că-şi revine. Sigure sunt doar campaniile electorale,
care pot strica tot.

100
Să începem cu datele exacte, capitol la care establishment-ul românesc stă foarte prost: nu
avem date confirmate din cel puţin 2 surse referitoare la numărul exact al celor care
lucrează în instituţii publice. Ne bazăm pe lacunarele declaraţii ale lui Boc (1,27 milioane
de angajaţi la stat în decembrie 2010), pe datele total diferite de la INSSE – 1 milion în
mai 2011 fără angajaţii din forţele armate, servicii secrete şi personal asimilat - sau pe alte
date?
Care? Nu ştim cifrele pe Ministere, Agenţii, Companii de Stat, Consilii Judeţene, Locale,
Primării, adică funcţionărimea. Acolo reforma, şi mai ales concedierile, nu operează. De
ce? Pentru că acolo e clientela politică, iar dacă un funcţionar a şpăguit cu vreo 50.000 de
euro pentru un post de Preşedinte al CA într-o companie de stat nu poate părăsi postul
că aşa vrea FMI!
Ce s-a făcut până acum, în baza celor 2 acorduri cu FMI? Cantitativ, mai nimic, reduceri
cu aproximativ 7% a numărului salariaţilor de la stat (din 2009 până azi), conform cifrelor
INSSE. Problema nu e însă numai insuficienta reducere cantitativă de personal. Grav e că
nu pleacă acele ploşniţe care freacă menta prin Ministere, Agenţii guvernamentale şi
companii de stat, ci pleacă oamenii bine pregătiţi, cei care pot face faţă în domeniul
privat, unde competenţele trebuie demonstrate zi de zi, acolo unde ”pilele”, influenţele
politice, fustele scurte şi lenea care ţin loc de performanţă sunt mult mai rare decât la stat.
În plus, majoritatea concedierilor s-a făcut fără o evaluare temeinică a competenţelor
personalului, singurele criterii pentru a decide cine rămâne/pleacă fiind cele ale susţinerii
politice amintite mai sus. Oriunde în lumea civilizată angajaţii sunt evaluaţi cel puţin
odată pe an, prin diferite metode care implică interviuri cu aceştia, evaluări psihometrice,
teste scrise, evaluări tip 360 grade, etc. La noi, când s-a încercat o evaluare a
cunoştinţelor, de tipul celei de la Ministerul de Finanţe, a fost tragedie naţională pentru
acei funcţionari care nu cunoşteau legile pe care le aplicau...
Care e de fapt miza neaplicării măsurilor convenite cu FMI şi
disponibilizarea/recalificarea funcţionarilor de la stat? CONTROLUL LOR POLITIC. E
mult mai simplu să ai „armate” fidele de ”tăietori de frunze la câini”, în instituţiile de
stat, care să voteze cu partidul fie ca un contra-serviciu, fie că sunt manipulaţi şi
ameninţaţi cu demiterea. E mult mai uşor să controlezi oamenii atunci când carierele lor
depind de o semnătură, configuraţie politică sau fiţele unei ”secretare afiliate”. E mai
simplu să păstoreşti oi decât colibri.
E mai greu să controlezi oameni independenţi, antreprenori, oameni de afaceri, oameni
liberi, care-şi câştigă existenţa în domeniul privat, unde dacă nu performezi onest, mori.
E mai greu pentru că aceşti oameni sunt împărţiţi în grupuri mult mai mici, sunt stăpâni
pe soarta lor şi nu pot fi şantajaţi prea uşor. E şi mult mai costisitor...!

101
PIZMA ȘI ADN-UL ROMÂNILOR – 14.07.2011

Una dintre tarele perene ale noastre este pizma, ciuda. Invidia este o declaraţie de
inferioritate, spunea Napoleon. Românii se încăpăţânează să(-şi) facă astfel de declaraţii
foarte des, prin faptele lor.

Invidia ne contaminează în masă, ne îmbolnăveşte, ne roade, ne consumă, ne distruge

99%. Acel 1% rămas infestat se transmite apoi prin ADN urmaşilor-urmaşilor noştri. De
pe vremea geto-dacilor...

Diacronic, dovezile abundă: din Evul Mediu şi până în prezent i-am invidiat pe
occidentali că sunt organizaţi, eficienţi, tehnologizaţi şi bogaţi, pe turci-greci-evrei că ştiu
să facă armate profesioniste, comerţ şi să se descurce în împrejurări dificile, pe ruşi că ne-
au luat teritorii, etc. Azi ne e ciudă pe Uniunea Europeană că nu ne dă nimic gratis,
având convingerea maladivă că am merita posmagi cu basculanta, deşi nu facem altceva
decât să invidiem… De fiecare dată alţii au fost de vină, ne-au provocat, ne-au subjugat,
ne-au luat… totul, până noi am rămas doar cu invidia. Noi, însă, nu avem nimic a ne
reproşa…

Sincronic, în business-ul de azi, invidia pluteşte în foarte multe medii şi se transmite mai
repede decât răceala cu efecte mai perverse decât are SIDA. Angajaţii îi invidiază pe
colegii cu salarii mai mari – când văd bunăstarea lor sau aud că au fost într-un concediu
mai răsărit, ori când ceilalţi sunt promovaţi - şi pe patroni – când creează despre ei o
imagine falsă dominată de câştiguri uriaşe şi vacanţe petrecute cu secretarele. Unii
oameni de afaceri îi pizmuiesc pe alţi antreprenori, dacă cei din urmă reuşesc afaceri mai
bănoase şi în termen mai scurt decât primii. Cei cu venituri mici, pe cei mai bogaţi. Cei
din instituţiile de stat, pe cei din privat. Patronii care au plătit taxele în mod legal îi
invidiază pe cei care ştiu cum să eludeze obligaţiile financiare.

Colegii de breaslă nu pot dormi bine când aud că unul dintre ei a descoperit o nouă
tehnică, un nou instrument, un nou filon de business. În industria evenimentelor, când o
companie face un eveniment de succes se găsesc întotdeauna 100 să invidieze, nimeni să
felicite!
Invidia nu vine singură. Ea se dezvoltă într-o reţea de răutăţi pe care le subordonează
scopului de a jigni, de a face rău, de a urî.

Invidia ne face să distrugem omul şi creaţiile lui nu pentru a pune ceva în loc, nu pentru
a crea noi ceva la schimb, ci din dragostea viscerală pentru a-l vedea pe celălalt în
suferință, din nimicnicia sufletească alimentată de nenorocirea celui care până mai ieri

102
”ne era superior”, din orice perspectivă.

Nu vedem că noi suntem de vină pentru aceste dereglări sentimentale ale noastre. Că
prin răutăţile noastre creăm o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce credem că nu
putem fi, deşi vrem. Suntem incapabili în a accepta şi recunoaşte reuşita celuilalt. Şi de
aici invidia dă naştere prostiei…

Sunt de acord că principala cauză a invidiei este sărăcia. Dar în acelaşi timp trebuie să
recunoaştem că am fost întotdeauna şi suntem săraci din vina noastră! Iar sărăcia poate fi
o cauză, dar nu o scuză! Mă oripilează apetitul cu care mulţi români ţin să-şi dea
doctoratul în pizmă. În materie de invidie mi se pare că nu mai avem nici o culme de
atins: suntem deja în stratosferă! Invidia ne contaminează în masă, ne îmbolnăveşte, ne
roade, ne consumă, ne distruge 99%. Acel 1% rămas infestat se transmite apoi prin ADN
urmaşilor-urmaşilor noştri. De pe vremea geto-dacilor...

Diacronic, dovezile abundă: din Evul Mediu şi până în prezent i-am invidiat pe
occidentali că sunt organizaţi, eficienţi, tehnologizaţi şi bogaţi, pe turci-greci-evrei că ştiu
să facă armate profesioniste, comerţ şi să se descurce în împrejurări dificile, pe ruşi că ne-
au luat teritorii, etc. Azi ne e ciudă pe Uniunea Europeană că nu ne dă nimic gratis,
având convingerea maladivă că am merita posmagi cu basculanta, deşi nu facem altceva
decât să invidiem… De fiecare dată alţii au fost de vină, ne-au provocat, ne-au subjugat,
ne-au luat… totul, până noi am rămas doar cu invidia. Noi, însă, nu avem nimic a ne
reproşa…

Sincronic, în business-ul de azi, invidia pluteşte în foarte multe medii şi se transmite mai
repede decât răceala cu efecte mai perverse decât are SIDA. Angajaţii îi invidiază pe
colegii cu salarii mai mari – când văd bunăstarea lor sau aud că au fost într-un concediu
mai răsărit, ori când ceilalţi sunt promovaţi - şi pe patroni – când creează despre ei o
imagine falsă dominată de câştiguri uriaşe şi vacanţe petrecute cu secretarele. Unii
oameni de afaceri îi pizmuiesc pe alţi antreprenori, dacă cei din urmă reuşesc afaceri mai
bănoase şi în termen mai scurt decât primii. Cei cu venituri mici, pe cei mai bogaţi. Cei
din instituţiile de stat, pe cei din privat. Patronii care au plătit taxele în mod legal îi
invidiază pe cei care ştiu cum să eludeze obligaţiile financiare.

Colegii de breaslă nu pot dormi bine când aud că unul dintre ei a descoperit o nouă
tehnică, un nou instrument, un nou filon de business. În industria evenimentelor, când o
companie face un eveniment de succes se găsesc întotdeauna 100 să invidieze, nimeni să
felicite!

103
Invidia nu vine singură. Ea se dezvoltă într-o reţea de răutăţi pe care le subordonează
scopului de a jigni, de a face rău, de a urî.

Invidia ne face să distrugem omul şi creaţiile lui nu pentru a pune ceva în loc, nu pentru
a crea noi ceva la schimb, ci din dragostea viscerală pentru a-l vedea pe celălalt în
suferință, din nimicnicia sufletească alimentată de nenorocirea celui care până mai ieri
”ne era superior”, din orice perspectivă.

Nu vedem că noi suntem de vină pentru aceste dereglări sentimentale ale noastre. Că
prin răutăţile noastre creăm o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce credem că nu
putem fi, deşi vrem. Suntem incapabili în a accepta şi recunoaşte reuşita celuilalt. Şi de
aici invidia dă naştere prostiei…

Sunt de acord că principala cauză a invidiei este sărăcia. Dar în acelaşi timp trebuie să
recunoaştem că am fost întotdeauna şi suntem săraci din vina noastră! Iar sărăcia poate fi
o cauză, dar nu o scuză! Mă oripilează apetitul cu care mulţi români ţin să-şi dea
doctoratul în pizmă. În materie de invidie mi se pare că nu mai avem nici o culme de
atins: suntem deja în stratosferă!

TEHNOLOGIA DISTRUGE OMENIA – 4.07.2011

Ne tehnologizăm prea mult: Facebook, Twitter, LinkedIn, Messenger, Skype, etc. Şi asta e
rău, pentru că uităm de noi ca persoane, de faptul că omul nu e o maşină. Că nu
acţionează doar ca o rezultantă de 0 şi 1.

Facebook-ul te captivează, Linked-In-ul e „obligatoriu” dacă vrei să relaţionezi cu

profesioniştii din ”liga” ta, Skype-ul e omniprezent dacă vrei să vorbeşti gratis la
distanţă, etc. O persoană din prezent petrece în medie 4 ore pe zi legat de tehnologie
(computer, I-phone, I-Pad, Blackberry, etc), după ultimele statistici, chiar dacă slujba sa
nu presupune munca la ordinator! Majoritatea stau pe Facebook şi uită să mai trăiască...

Unde a dispărut plăcerea de a te plimba în aer liber, de a ieşi cu fetele/băieţii seara, de a

te juca cu mingea în tină (noroi, n.r. - ardelenism), de a face activităţi fizice? Îmi aduc
aminte că atunci când noi eram adolescenţi, adică pe la începutul anilor 80, plăcerea de a
socializa pe viu era extraordinară. Da, aveam doar 2 ore de TV, filme răsuflate și difuzate
la vreo 10 ani de la apariție, dacă treceau de cenzură. Dar aveam cărți, mergeam la teatru,
la stadion, în excursii și în tabere. Jucam Poker seara, pe lângă casă, pe capace de bere,
aveam petreceri, mersul pe bicicletă, ”de-a v-ați ascunselea”, cântări în jurul focului de

104
tabără, și alte alea… Interacțiunea fizică era cel mai important lucru pentru tânărul acelor
ani.

Din păcate dependenţa de computer şi Facebook creează îndepărtare de viaţa reală, de

simțurile noastre de bază, de cei pe care îi îndrăgim. Tinerii care sunt azi ași la Facebook
nu îndrăznesc să invite fetele cu care vorbesc în oraș. Mulți își dau întâlnire pe Net, dar
nu se mai vizitează acasă de nicio culoare! ”Offline”-ul sperie și încurcă. E ”demodat”.
Totul trebuie să fie impersonal, cu pseudonim, cu mulți mega de RAM, insipid, inodor,
detașat. Adică să ne amorțim simțurile, să ne putem retrage oricând, să nu ne implicăm.
De ce? De lene. Din obișnuință. Din cauza iluzoriei puteri a ”click”-ului.

Mi-e frică de această dependență de tehnologie, pentru că îndepărtează oamenii unii de

alții. Nu vreau să sune nici dezastruos, nici patetic. E doar o constatare: azi petrecem mai
mult timp cu computerul decât cu cei dragi. Majoritatea covârșitoare dintre noi.
Trimitem bancuri în scris și primim videoclipuri de pe YouTube. Dăm ”like”-uri și
primim ”Accept”. Schimburile noastre, de orice natură, se exprimă prin tastatură.
Culmea e că ne complacem. Pentru că natura noastră se schimbă din cauza computerului.
Începem să acționăm/reacționăm ca și el. Atingerea, sărutul, sentimentele, strângerea în
brațe au dispărut odată cu timpurile în care prietenii ieșeau împreună. Azi ”prietenii”
navighează pe Net-ul tulbure...

In filmul „Demolition Man” (Marco Brambilla 1993), a cărui acţiune se petrece prin 2030,
Sandra Bullock îl invită pe Sly Stallone la ea pentru o seară romantică, unde după puţin
timp îşi pun amândoi nişte căşti pe cap şi se pregătesc ... să facă sex. ”Aşa e acum, fără
schimb de fluide” îi spune ea contrariatului Stallone care fusese congelat vreo 70 de ani şi
apoi ”trezit” în plin secol 21... Cred că toate astea şi mai multe ni se vor întâmpla mai
repede de 2030. Şi, fără căşti...

TURISM CU ROMÂNI ÎN ROMÂNIA? Yes Sir! - 9.06.2011

După ani și ani, gașca de la Ministerul Turismului a descoperit în sfârșit esența

succesului: să țintească cel mai important și mai exact segment de piață pentru turismul
românesc – Românii! Succesul trebuie udat cu vin bun, de Dealu Mare, dacă se poate.

În anii de după Revoluție, aflat sub diferite căciuli, Ministerul/Agenția sau Oficiul
Turismului a cheltuit bani pe publicitate în afara țării. Speranța? Să aducă mult-visata
valută, dar prea puțin cu gândul la clienți, la turiștii care aveau sau nu o motivație în a
vizita România. Vândută ba ca ”Eternă și fascinantă”, ba drept țară a vampirilor cu
105
efemerul ”Dracula Park”, sau ca un tărâm al făgăduinței divine, România nu a avut
succes în exterior. Prea-puțin convinși de reclame futile, străinii care ajungeau la
București și care erau furați de 3 ori de la Otopeni până în camera de hotel, sau își rupeau
planetarele de la Oradea la Brașov se convingeau pe pielea lor cât de fascinantă poate fi o
călătorie în România. Nu am reușit să formăm un public fidel călătoriilor în România, un
public străin dedicat excursiilor dese pentru a savura ”minunile” României. Așa cum
există oameni care merg ani de-a rândul numai pe coasta Dalmată, în Turcia, pe Costa
Brava, la Balaton în Ungaria sau la schi în Bulgaria…

În această cursă nebună către turiștii străini, ”oficialii turismului” au uitat de cel mai la
îndemână turist: românul. Dacă vorbești cu directori din agențiile de turism românești,
afli, în jargonul propriu sistemului, că în România agențiile fac 90% ”outgoing” și 10% (în
cel mai fericit caz!) ”incoming”. Adică majoritatea covârșitoare a profiturilor în industrie
se fac datorită românilor care pleacă oriunde altundeva să-și facă concediul, numai în
țară nu. Iar asta spune multe despre cât își îndrăgesc românii țara… și despre raportul
preț/calitatea serviciilor de la noi. Își iubesc românii țara într-atât încât să-și facă și
vacanța aici, sau nu? Dacă românii înșiși nu vor să călătorească în țară și nu le place să
petreacă timpul liber aici, cu ai lor, ce șansă avem să convingem turiștii străini să vină la
noi?

Sunt conștient că după ‘89 tot românul vroia să vadă lumea, după ce ani la rând i s-a
interzis să iasă din țară. Perfect legitim! Și util pentru cultura generală … Dar după ce
moda a trecut, cel puțin din anii 2000, efortul autorităților trebuia îndreptat, în primul
rând, spre a convinge românii să călătorească în România, iar abia apoi să atragem turiști
străini. În loc să dăm milioane de dolari pe campanii în străinătate, ar fi trebuit să
investim în educarea celor care lucrează în serviciile hoteliere și HoReCa, în taximetrie, în
Poliție, linii aeriene, Vamă, etc, pentru ca ei, printr-un serviciu excelent, să convingă
turistul străin că acesta era un ”tărâm al alegerii potrivite”. Omul sfințește locul, dar îl și
spurcă. În momentul în care am desființat școlile de ospătari, de ghizi, de agenți de
turism, când am lăsat zeci de stațiuni în paragină, când am abandonat cursurile de geo-
turism, atunci am ”reușit” cea mai dureroasă performanță – să-i îndepărtăm pe români
de propria țară.

Investițiile în infrastructură trebuiau terminate cu mult timp în urmă: adică hoteluri,

facilități de petrecere a timpului liber, autostrăzi și drumuri, dar și porturi și aeroporturi.
Mi se pare cel puțin penibil să ai cel mai mare curs al Dunării la tine în țară, dar să nu ai
porturi de pasageri și să nu ști să organizezi croaziere pe Dunăre!

De curând, cu ajutorul programului Regio al UE, Ministerul a demarat o lungă campanie

intitulată ”City-Break – Redescoperă România”, prezentă pe mai multe media, într-un
106
mix reușit, în care dorește să readucă românii în turismul românesc. Corectă în
construcție, campania ne invită să redescoperim România, orașele ei și locurile frumoase
din țară. Chiar dacă face reclamă Ministerului blondei, ca să se știe clar cine a
”redescoperit” prima România, chiar dacă această campanie nu e deloc originală (în 2010
Petrom a inițiat campania ”Redescoperă România”, la care se alăturaseră și alte mărci de
prestigiu precum Dacia și BCR), ea atinge un punct nevralgic pentru dezvoltarea pe
termen lung a turismului în România: dacă românii înșiși nu-și iubesc țara și nu vor s-o
descopere, străinii o vor face și mai puțin și mai rar. Consider că pentru a convinge
turiștii străini trebuie să ne bazăm în primul rând pe acei români care cunosc țara, au
vizitat-o de la N la S și de la E la V și povestesc despre ea altora, în așa fel încât să le
trezească și străinilor interesul pentru a vizita frumoasele locuri de la noi. Ca și în
business, prima dată trebuie să cunoști propriul produs și să crezi în el ca să poți mai
ulterior să-l vinzi. Din păcate oamenii ăștia sunt din ce în ce mai puțini în România… iar
Ministerele cheltuiesc bani aiurea în loc să investească în infrastructură și în cei ce știu să
spună povești despre România.

În vasta majoritate a locurilor vizitate de mine în străinătate, ceea ce mi-a plăcut

întotdeauna a fost să stau de vorbă cu oamenii locului, cu cei care mai văzuseră
splendorile pe care și eu aveam să le descopăr, oameni care știau să povestească despre
țara lor astfel încât să mă facă și pe mine s-o îndrăgesc. Și nu erau neapărat ghizi, ci mai
degrabă oameni simpli care au început să cunoască lumea în primul rând prin satul,
regiunea, munții, marea, țara lor și apoi prin a vizita alte meleaguri…

Pe de altă parte, nu am întâlnit în nici un alt aeroport din lume reclame la țări străine sau
alte puncte de atracție decât cele naționale! În aeroportul Henri Coandă mai există încă,
atât la plecare dar mai ales la sosire, reclame pentru destinații care mai de care mai
exotice și mai departe de România. E ca și cum ai spune ”bine ați venit pentru o escală în
drumul dumneavoastră spre adevărata destinație care e…”. Jenant de penibil!

Campania asta va trebui susținută în practică, cu obstinație, până vom reuși să

demonstrăm că România este și trebuie să fie, în primul rând o destinație îndrăgită de
români și apoi de restul lumii. Altfel îmi e că vom fi cu toții doar pasageri aflați într-o
escală către orice colț al lumii care, nu-i așa, e mult mai interesant și mai atractiv!?

VINE IARĂ TOROPEALA, SĂ TRĂIASCĂ JEG-MĂNEALA – CĂ NE PLACE!

29.04.2011

107
1 mai deschide sezonul de jecmăneli și mizerii … ăăă, pardon: ”turismul românesc la
malul mării”. Românii se pregătesc de concedii, mai mult sau mai puțin lungi, pe un
litoral despre a cărui prețuri se plâng că sunt mari, dar totuși umplu hotelurile cu miile.

De când Ministresa Blondă a decretat să începem sezonul estival din 1 mai, românii își
setează ceasurile și busolele către diverse destinații, cu preponderență litoralice: Bulgaria
e în topul celor cu venturi medii, urmează Turcia și Grecia, schimbând locul între ele de
la an la an și lista se închide cu extremele – cei bogați și cei mai săraci – care aleg fâșia
dintre Vama Veche și Gura Portiței, bombastic numită litoralul românesc. Unii cheltuind
3000 de euro pe 2 săptămâni la Mamaia, ceilalți dormind câte 4 într-un șezlong pe plaja
din 2 Mai.

Problemele litoralului sunt multe și vechi de 20 de ani. Patronii dau vina pe durata
sezonului care, vezi Doamne, la noi în România ar fi numai de 2 luni (de parcă Bulgaria e
pe un alt continent), timp în care trebuie să sugă precum lipitorile ultima picătură de
bancnotă sau monedă a turiștilor. In afară de vreo 5-6 hoteluri construite în ultimii ani,
restul ”cuibarelor de beton” ne primesc cu același surâs ceaușist, spoit pe alocuri. Da, dar
au alți patroni. Oameni puși pe ”bizniz” serios: prețurile la cazare, mâncare și minime
servicii estivale sunt duble față de Bulgaria și mai mari decât în Grecia sau Turcia. De ce?
Pentru că ”banu’ trebuie scos urjent, monșer”, argumentează ei. Chiar dacă renovări mai
rar, dacă serviciile sunt pe alocuri execrabile, dacă facilitățile sunt la piciorul broaștei sau
plaja pe care te plimbi e precum ”groapa de gunoi suspendat a Semi-biznizmanilor”.
Patronii nu vor să investească în calificarea angajaților pe care îi au, nu le pasă de clienți,
susțin mafia parcărilor de pe lângă hoteluri, dar vând apa plată la ½ de litru cu 9 lei – păi
și normal ”dacă au cui, măi”.

Că veni vorba, avem unul dintre cele mai sadomasochiste popoare, oameni blajini și
înțelegători, cărora le place ca unii șmecheri să le bage mâna adânc în buzunare, să-i facă
să plătească triplu pentru naționala mizerie sau batjocură: românii. Curios cum frații
noștri se lasă fraieriți și furați numai la ei în țară: atunci când merg în străinătate au grijă
să fie mai ordonați, severi cu prestatorii, selectivi în a accepta sau nu o ofertă. Dar
litoralul nostru e mai aproape, e mai comod de plătit 150 de euro pe noapte pentru o
cameră dublă. Concluzia: ne place, ne permitem, ne dorim aceste condiții.

Când am vizitat Las Vegasul am văzut că, pe aeroport, erau jocuri mecanice contra-cost și
pe culoarele către burdufurile de transfer în avioane. Ca nu cumva să mai rămâi cu vreun
dolărel la tine, înainte de a pleca din orașul plăcerilor. Propun ca și la noi pe litoral la
intrare să cvadruplăm taxa de barieră, parcarea să fie 200 de euro/oră, o masă de prânz
minim 199,99 euro de persoană, un bilet la Aqualand 500 de euro, un șezlong 100 de euro
ora, iar la plecare fiecare turist să plătească o taxă de ieșire din ”paradis” de 279,45 de
108
euro. Dar mie frică de un singur lucru: că va fi și mai mare înghesuiala ”pă șlițoral”…. cu
aceiași români care nu-și permiteau nici prețurile de anul trecut…

REDESCOPERIREA MOLDOVEI, A REPUBLICII MOLDOVA – 31.03.2011

Odată cu Guvernul proeuropean de la Chişinău, România – în toate aspectele ei politic,

economic şi cultural – a redescoperit “fraţii de peste Prut”. Oare cât ne-o ţine faza asta?

De la alegerile fericite de anul trecut – fericite în primul rând pentru moldoveni –

România pare că şi-a întors faţa către ţara-soră. Artiştii români susţin din ce în ce mai
multe spectacole şi concerte la Chişinău (vezi spectacolele lui Dan Puric, Teatrul Naţional
Iaşi, Universitatea de Arte Târgu-Mureş, etc), politicienii fac vizite reciproce (vezi
Preşedinţi, Parlamentari, Primari) şi, cel mai important, companii româneşti sau
multinaţionale care operează în România îşi deschid birouri şi extind afacerile în
Republică.
Această atitudine oportunistă, timido-haotică, a autorităţilor de la Bucureşti a caracterizat
întreaga relaţie cu Republica Moldova de la independenţa acesteia din urmă. Din păcate
n-a existat o politică clară, metodică şi perseverentă cu privire la direcţia în care dorim să
dezvoltăm relaţiile cu românii de peste Prut şi nici oamenii care să implementeze o atare
viziune.
Poziţiile oficiale ale României au oscilat de-a lungul anilor între nepăsare şi acţiuni
patriotarde, între minima educare şi instruire a tinerilor de peste Prut şi apoi futila
încercare de a-i ţine pe aceştia măcar în România, că de întors la Chişinău nu putea fi
vorba. Şi nu poţi acuza un om care-şi ia lumea în cap din cauza sărăciei, pentru că
asemeni lor au făcut cei peste 2 milioane de români care au plecat la muncă sau studii în
străinătate…
Când mă gândesc la sprijinul acordat de Guvernul român moldovenilor îmi revin obsesiv
în minte acele mii de PET-uri de ulei alimentar pe care le-au dat victimelor inundaţiilor,
de parcă moldovenii ar fi trebuit să se cocoaţe toţi pe o peliculă de grăsimi vegetale cu
care să plutească peste dezastrul făcut de ape.
Singurii care au făcut ceva palpabil au fost oamenii de afaceri. Băncile şi companiile
româneşti care şi-au deschis puncte de lucru în Moldova, IMM-urile româneşti care au
riscat bani pentru a dezvolta relaţii comerciale cu Chişinăul şi alte organizaţii care au dus
pricepere şi bogăţie pe meleagurile moldovene. Sau acele companii care au angajat
români de peste Prut în birourile din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Iaşi. Sau acele instituţii
publice, bunăoară spitalele, care văzând exodul medicilor români s-au gândit să angajeze

109
doctori din Republică.
Dacă vrea ca într-adevăr să contureze o politică pentru Republica Moldova, în calitatea sa
de cel mai prost administrator din lume, statul român ar trebui să-i lase pe alţii să-i facă
treaba: să sprijine companiile româneşti sau care activează în România să-şi dezvolte
afacerile în Republică; să creeze fonduri speciale care să poată fi accesate de companii
private, cu atât mai mult cu cât există fonduri europene pentru acest scop, fiecare ţară
membră UE putând avea un “protejat” al ei; să stimuleze exporturile şi importurile cu
Moldova; să susţină firmele care angajează cetăţeni româno-moldoveni, indiferent de
locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Sau măcar să le mulţumească celor care se
încăpăţânează să facă afaceri cu "fraţii de peste Prut".

CALMUL NIPON ÎN FAȚA DEZASTRULUI - 17.03.2011

Catastrofa care a lovit Japonia e departe de a-şi fi epuizat potenţialul distructiv. Scriam
luni că japonezii nu au scăpat încă de consecinţele nefastului cutremur. Dar au arătat că
au psihicul pregătit pentru a face faţă crizei. E ceea ce contează cel mai mult...

Tăria de caracter a japonezilor, calmul şi meticulozitatea lor, încrederea în sistem şi

funcţionalitatea acestuia din urmă sunt extrem de importante pentru moralul unui popor
care înfruntă optimist vicisitudinile naturii şi efectele complexe ale cutremurului. 180 de
oameni se luptă să răcească Reactorul centralei nucleare de la Fukushima pentru ca
acesta să nu explodeze şi să repete accidentul nuclear de la Cernobâl. Hrana şi apa se
găsesc din ce în ce mai rar. Electricitatea e raţionalizată sau nu e deloc. Supravieţuitorii
nu au încă informaţii despre rudele lor. În plus, vremea pare să fie şi ea potrivnică
salvatorilor, care mai speră încă să găsească sinistraţi în viaţă: temperaturile au scăzut
brusc odată cu apariţia ninsorilor în Japonia. Şi cu toate acestea, japonezii îşi păstrează
calmul. Nu s-a instaurat panica generală, nu sunt crime pe străzi, nu sunt jafuri, războaie
locale şi nici sinucideri în masă. Acest popor forjat pe măduva samurailor refuză să
cedeze presiunilor psihice ale momentului. Merită toată lauda şi admiraţia noastră
pentru modestia şi anduranţa cu care înfruntă soarta potrivnică!

De ce admirăm tăria de caracter a japonezilor şi spiritul lor civic extraordinar bazat pe

întrajutorare şi respect pentru celălalt? Pentru că nouă ne lipsesc. Hai să ne imaginăm
puţin cam ce s-ar fi întâmplat la noi dacă ne lovea, Doamne păzeşte, o năpastă ca asta.
Păi în primul rând se devastau magazinele, se fura totul şi se organizau găşti care
vindeau apoi prada furată din magazine. În paralel, sistemul de “pile” s-ar fi pus în

110
funcţiune imediat pentru a obţine locuri în spitale, medicamente de import şi hrană
decentă. Găştile de cartier ar fi ameninţat găştile politice cu supunerea. Politicienii ar fi
avut nevoie de multă apă pentru interminabile sesiuni de plânsete naţionale în Parlament
şi alte foruri, clamând la maxim 2 zile de la eveniment “necesitatea ajutorului extern care
să scoată ţară din nefericire!”. Violurile, crimele, tâlhăriile şi alte lucruri, mai mult sau
mai puţin manuale, făcute de băştinaşi, s-ar fi întâmplat în direct la televizor ca să
atestăm că “Românii au Talent”! Nu ştiu ce să zic de Guvern, că se pare că acesta nu ar
cădea nici dacă rămâne Boc ultimul supravieţuitor al războiului civil…

Analiştii spun că nu e de mirare că japonezii reacţionează în mod paşnic şi ordonat. De

mici copii japonezii sunt crescuţi într-un spirit civic exemplar, fiind învăţaţi să pună
interesul grupului înaintea celui personal. Sistemul ierarhiei sociale şi al autorităţii,
regulile simple care le formează caracterul - odată cu respectarea lor, sunt de fapt cheile
explicării miracolului rezistenţei japoneze. Colectivitatea, sistemul rezistă dacă fiecare în
interiorul ei face ceea ce e mai bine pentru grup şi apoi pentru el însuşi.

Cei care vor să ajute Japonia pot depune bani în conturile Crucii Roşii deschise la BRD
sub titulatura APEL PENTRU JAPONIA - DONAŢIA TA POATE SALVA O VIAŢĂ!
Mulţumim celor de la Crucea Roşie!

CE FACEM SĂ ALINĂM DUREREA SAMURAILOR? – 14.03.2011

Am fost cu toţii martorii catastrofei recente din Japonia. A doua economie a lumii a
suferit în urma cutremurului pierderi materiale estimate azi la peste 34 de miliarde de
dolari. Cele sufleteşti nu se pot cuantifica. Cum putem ajuta noi?

Pentru început cifre dureroase, dar care nu trebuie uitate niciodată: peste 1600 de morţi
(cifrele CNN de duminică 13 martie), 1900 de răniţi, peste 9500 de persoane încă
dispărute, 200.000 de oameni evacuaţi, valuri seismice de peste 10 metri care au înghiţit
părţi mari din oraşele de coastă, sute de case de lângă ocean distruse, mii de hectare de
teren sub ape. Iar pentru ca scenariul să fie numit pe drept Apocaliptic, după explozia
sistemului de pompare de la centrala atomică din Fukushima, japonezii trăiesc cu katana
lui Damocles deasupra capului deoarece un reactor ar putea exploda, ceea ce ar provoca
o criză nucleară similară accidentului de la Cernobâl.

Pentru că ajutorul umanitar internaţional trebuie să fie una dintre cele mai importante

111
fapte a oricărei colectivităţi, întrebarea mea este cum răspundem acum, când japonezii au
nevoie de orice ajutor? Lăsând la o parte divagaţii justificativ-penibile de genul “păi cum
să ajutăm noi, săracii, a doua economie a lumii?” cred că atât societatea civilă din
România cât şi Guvernul trebuie să pregătească un ajutor substanţial pentru Japonia, mai
exact pentru pescarii ce şi-au pierdut instrumentele muncii, pentru agricultorii a căror
terenuri sunt acum fund de mare şi pentru meseriaşii şi micii producători care şi-au
văzut agoniseala de-o viaţă înghiţită de ocean. Orice ar prinde bine unor oameni loviţi de
soartă: HRANĂ (un corespondent CNN relata că mâncarea adusă în magazine dispare în
maxim o oră!), APĂ, MEDICAMENTE, pături, bani, materiale de construcţii, vacanţe
gratuite pentru copiii lor - care vor fi oricum nevoiţi să petreacă mai multe luni în afara a
ceea ce până mai ieri numeau cămin, orice ar veni din suflet ar fi util acum. Dar într-un
mod structurat şi eficient. Iar Guvernul, de la care oricum nu aşteptăm prea multe, ar
face bine să asigure măcar transportul cât mai rapid al ajutoarelor de urgenţă către
Japonia!

Ce aţi face voi pentru a-i ajuta pe japonezi? Când vă propuneţi să începeţi? Noi vrem să
urmărim tema şi să sprijinim orice iniţiativă organizată de a ajuta Japonia, după puterile
noastre.

Pentru cei care au uitat, sunt “nepăsători de profesie”, sau sunt născuţi după 1989 ar fi
util să amintim că Japonia a fost primul stat care imediat după Revoluţie a acordat un
important credit României, pentru acoperirea cheltuielilor imediate ale ţării (petrol, gaze,
hrană!) şi refacerea economiei. Tocmai ieşeam dintr-un mare dezastru şi noi –
comunismul. Cei care au avut interesul şi răbdarea să-l asculte de-a lungul anilor pe
Guvernatorul Mugur Isărescu, cel care a condus atunci delegaţia română, îşi amintesc de
precizările lui cu privire la “pescarii, micii meseriaşi şi agricultorii japonezi” care au pus
la bătaie acele milioane de dolari împrumutate României, cu care ţara supravieţuia la
începutul anilor ‘90, “când nimeni altcineva nu vroia să ne împrumute” - după cum
preciza Guvernatorul BNR. Aceiaşi pescari, meseriaşi şi agricultori japonezi care suferă
acum…

HYPERMARKETURILE SĂRBĂTORESC CRĂCIUNUL CU GIGA-PREȚURI –

12.12.2010

Magazinele de cartier sau piața țăranilor nu mai fac de mult prețurile bunurilor de larg
consum în România. Marea majoritate a comerțului cu amănuntul, atât valoric cât și din
112
punctul de vedere al volumului, este controlat de midi-maxi-hypermarketuri. Deci ghici
ciupercă cine scumpește totul…?

Mass-media care mai au curaj (sau poate nu au primit destulă reclamă de la

hypermarketuri) fac reportaje despre faptul că, în pofida oricăror reguli ale pieței și ale
bunului simț, hypermarketurile din România scumpesc prețurile alimentelor și
produselor igienice cu ocazia fiecărei sărbători. Posturile Pro TV și Antena 1 dădeau în
știrile de la început de lună creșteri de până la 12-15%, față de lunile trecute, motiv
pentru care românii cumpărau alimente din Ungaria, Bulgaria sau Serbia.

Deoarece vine Crăciunul, am dat și noi o raită prin mega-giga-marketuri să verificăm

creșterea prețurilor. Și iată: la alimente creșteri cu 8-9% față de media lunii noiembrie, iar
la produse igienice creșteri cu 4-5%, depinde de lanțul de magazine.

Hypermarketurile de la noi sunt extensii ale firmelor-mamă din țările UE. Las la o parte
faptul că ar trebui să învețe de la americani, care atunci când vin sărbătorile fac reduceri
de până la 15%, imediat după Revelion scad în zona de 70%, în mod real!, iar la
lichidările de stoc (”all must go!”) ajung la 90%! Dar chiar și în țările UE unde își au
”vizuina” companiile-mamă (Austria, Germania, Franța, etc), reducerile practicate se
bazează pe faptul că oamenii cumpără cantități mai mari din fiecare produs și deci
discounturile sunt mai mult decât compensate prin volumele de mărfuri vândute.

La noi totul e pe dos. Pe vreme de criză clienții trebuie forțați să plătească mai mult.
Mentalitatea e așa ”dacă ne scad vânzările, recuperăm din creșterea de preț la produsele
rămase în magazin; clientul, de nevoie, tot va cumpăra, că doar e Crăciun”. Gândirea asta
e defectă. Rațiune economică nu are decât la disperați, bun simț nici măcar la aceștia. Și
totuși de ce funcționează această defecțiune pentru piața din România? Cel puțin din 3
motive: nu avem încă o cultură a respectului față de client (nici a auto-respectului,
permițând să ni se întâmple astea); concurența în domeniu nu poate fi numită optimă, ci
în cel mai bun caz o situație de oligopol, iar reglementatorul influențează și el, din păcate
negativ, cu declarații precum ale Ministrului Tabără care spunea încă din octombrie că
prețurile vor crește (Realitatea TV și Ziare.com). In tot spectacolul acesta producătorii au
declarat și ei, tot din octombrie, că vor scumpi alimentele. Fie că erau din patronatele de
carne sau lapte, cei care anunțau prin emisiuni TV iminentele scumpiri erau și cei care ar
fi profitat direct de pe urma acestor creșteri de preț.

Un motiv pentru prelungirea recesiunii în România este și faptul că, deși toată lumea se
plânge de criză, nimeni nu vrea să lase la preț. In domeniul alimentelor și băuturilor
situația e la fel: având în vedere zicala ”românu’ până merge la groapă bea și mănâncă”,
am putea spune că producătorul și vânzătorul ”până pot, nu fac reduceri”… și cum nici

113
piața nici vreo autoritate nu le strică planul, probabil vom ieși din criză cu mulți
consumatori mai săraci, dar cu profiturile hypermarketurilor abia atinse…

LIDERII ROMÂNI - GROPARII ENTUZIASMULUI – 4.10.2010

De curând colegii de la Finmedia l-au adus în România pe Robin Sharma, unul dintre cei
mai buni speakeri motivaționali din lume, care a trezit o sală de manageri români cu
tema sa predilectă a ”conducerii fără a avea un titlu”.

În primul rând trebuie remarcată provocarea, căreia Sharma i-a răspuns foarte bine, de a
vorbi despre modestia liderului care trebuie să conducă fără un titlu formal, într-o țară în
care majoritatea aleargă numai după diplome, după recunoaștere, după titluri formale,
dar golite de substanță.

Multe se pot spune despre leadership. Aș vrea să mă refer azi doar la un aspect: a fi lider
înseamnă a inspira oamenii, a face pe cineva să te urmeze, să-ți împărtășească visul și
obiectivele. Cu alte cuvinte a le insufla entuziasm, a-i însufleți, a-i face să creadă că
scopul e posibil și că au și ei ceva de câștigat din acest demers. Pe cale de consecință, cel
mai mare păcat al unui lider este să omoare entuziasmul în oameni, să-i descurajeze în
mod constant, să le insufle că nimic din ceea ce fac ei nu poate schimba fatalismul
situației, să nu facă nimic atunci când se așteaptă de la el să dea tot ce are mai bun, să fie
un aspirator de energie, în loc să fie un izvor de energie.

Cred că acesta e marele păcat al României post decembriste. De la cel mai înalt nivel, așa-
ziși lideri au demolat sistematic încrederea pe care românii ar trebui s-o aibă în forțele lor
și viitorul acestei nații. Practic, politicul a demoralizat societatea atât prin fapte cât și prin
neonorarea oricăror promisiuni făcute în ultimii 20 de ani. A condamnat un număr mare
de români să plece peste hotare, să se dezică de o țară în care sistemul te condamnă la
umilință, de la modul în care se face plata dărilor normale către stat, până la banalitățile
zilnice care nivelează orice inițiațivă cu prea-cunoscutele vorbe ”nu se poate la noi”, ”așa
ceva nu s-a mai făcut”, ”aici nimeni nu apreciază asta”, etc.

Atitudinea leadershipului politic s-a transmis și în unele sectoare de business. Chiar și la

privați. Mulți dintre managerii prezenți la eveniment veniseră acolo pentru ”un aer
proaspăt”, ”un sentiment că totuși se poate”, ”din nevoie de energie”, să evadeze din
lâncezeala care caracterizează mediul de afaceri din prezent. Așa că sala a fost
participativă, cei peste 600 de participanți contribuind la o atmosferă vie, pozitivă și
plăcută. Problema e cât va dura starea asta!? Oare pentru majoritatea aceste sentimente
114
au pierit odată cu finalul evenimentului? Mă întreb, având în vedere demoralizarea
generală în care ne scăldăm cu plăcere, de câți speakeri motivaționali ar fi nevoie - și cu
ce frecvență ar trebui să vorbească, astfel încât în România să se trezească la viață unii
lideri ai mediului de afaceri? Măcar acea masă critică ce ar putea pune lucrurile în
mișcare….

La finalul conferinței unii manageri proaspăt energizați spuneau: ”am mai auzit lucrurile
astea … nimic nou … chestii simple …”. Într-adevăr, dar câți dintre noi aplicăm cu
consecvență ideile exprimate acolo? Câți dintre noi credem în ele și le practicăm zi de zi?
Un lider este acea persoană care își urmărește cu obstinație obiectivele mânat de o forță
pe care alții nu o au, energie care face diferența …

OAMENI MARI. MINTE DE COPII – 13.09.2010

Zilele astea rulează un film tare: ”Oameni mari și fără minte”. Vi-l recomand cu drag
pentru că face un recurs la copilărie, un recurs plin de haz, de voie bună și de gingașă
aducere aminte.

Vă amintiți mailurile alea care circulă de vreo 5-6 ani și în care se vorbește despre gustul
aromat al copilăriei noastre din anii ’70 și ’80? Ei bine filmul ăsta e scris în același spirit, al
reîntoarcerii la savoarea unor vremuri în care murdăria de pe și din haine era ceva
normal, iar cățăratul în copaci era un sport obligatoriu zi de zi.

Lecția predată de film, în care adulții (Adam Sandler et comp.) sunt rușinați de ifosele
copiilor lor ”tehnologizați” și snobi și încearcă să le arate frumusețile naturale și simple
ale vieții precum plăcintele/broscuțele făcute cu piatra pe ochiul apei, este una dureroasă
și pentru români: e bine să mai uităm de tehnologia care ne conduce agenda zilnică și să
ne bucurăm de natură, sport în aer liber, de trasul cu ochiul la fuste scurte sau de
petrecut după-masa în copaci.

Câți dintre noi mai vrem să ne aducem aminte, fără comparații cu prezentul? Câți dintre
noi recunoaștem cât de mult ne plăcea? Chiar dacă stăteam afară până pe la 22:00-23:00 în
fiecare zi, mâncam cu mâinile murdare, colectam cărăbuși și-I dădeam la furnici sau
jucam ”mâța” (leapșa, pt bucureșteni) în copaci…. Îmi aduc aminte că părinții trebuiau să
se roage de noi să facem o pauză pentru a veni la masă. De unde plecam apoi imediat, cu
o felie de pâine cu unt și gem direct la fotbalul zilnic, la tras cu praștia, suflatul în tub
pentru a propulsa subțirile și înțepătoarele cornete de hârtie… Da, eram duși cu pluta,
dar ce plută frumoasă era! Mâncam ciuperci pe care le culegeam din pădure, fructe direct
115
din pom, lansam plute pe râu în speranța că vor ajunge la mare, stăteam la soare 12 ore
pe zi și ne prindea ora 23:00 pe derdeluș iarna.

Din experiența mai multor trăiri asemănătoare am sesizat cel puțin două tendințe după
un astfel de film: cei ce spun ”dragă…ce mult am îmbătrânit” (ei având de obicei puțin
peste 30 de ani), resemnându-se să privească neputincios burta în oglindă și cei ce spun
”de mâine jucăm și noi un baschet?” sau ”îți aduci aminte ce driblinguri făceam? – hai la
un fotbal!” Voi cei care citiți aceste rânduri, din ce categorie faceți parte? Mai mult, cum
ați vrea să crească copiii voștri?

Intr-o țară în care inclusiv profesorii de sport cer scutire directorilor de la orele de
educație fizică, cred cu tărie că un astfel de recurs la normalitate, la mișcare și la a-ți trăi
viața din plin este o necesitate. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru viitorul lor, pentru
a nu cădea pradă calculatoarelor, I-Pod-urilor, Wii-urilor, sedentarismului și snobismului
purtat pe aripi de șervețele umede pentru mâini, atotstăpânitoare!

Dar vrem oare asta? Personal cred că dacă vrei poți. Cred că trebuie să intervenim în
educația copiilor noștri încă de la grădiniță când ar trebui să le cerem educatoarelor să-i
învețe pe copii care e diferența dintre rață și gâscă și ce ne dă nouă vaca, nu computerul!
Laptele nu vine de la supermarket, păsările fac ouă și nu Bakugani, carnea provine de la
animale și nu-i creată în Photoshop.

ROMÂNIA MEDIEVALĂ CA BRAND DE ȚARĂ – 22.08.2010

România Medievală poate fi un adevărat brand de țară. Deja o serie de orașe organizează
festivaluri medievale de mare succes. Păcat că la nivelul autorităților centrale nimeni nu
vede această realitate și n-o susține.

In acest week-end au fost organizate în mai multe zone ale țării o serie de evenimente tip
festival medieval, unele dintre ele ajunse deja la o veritabilă tradiție: Tabăra Medievală
de la Bistrița Năsăud – unde i-ați putut vedea în concert pe cei de la Haggard, Festivalul
Artmania de la Sibiu, Serbările Timișoreana. Urmează până pe 29 august Turnirul
Cetăților, un eveniment ce va readuce bucuria întrecerilor medievale publicului din
Brașov,Bran, Râșnov și Făgăraș.

De 15 ani mai multe orașe transilvane organizează astfel de evenimente care atrag din ce
în ce mai mulți turiști atât din România cât și din străinătate. Festivalul Artei Medievale
de la Sighișoara e o realitate de succes. La fel Festivalurile de la Mediaș și de la Sibiu.

116
Nu am auzit până acum nici un Ministru sau Ministresă a turismului care să valorifice
aceste puncte forte ale României. De fiecare dată s-a preferat orice altă prostie ”eternă și
fascinantă”, draculiană sau cu frunzulițe … multe frunzulițe, probabil de mentă, având
în vedere capacitatea extraordinară și fără de odihnă a celor care freacă menta în
domeniu de ani de zile. Festivalurile pe care le-am amintit, și multe altele asemănătoare,
sunt organizate de către fundații și asociații private (uneori conduse chiar de străini),
alături de companii și cu sprijinul autorităților locale din acele orașe. Insă niciodată nu au
primit sprijin de la nivel central. Și când spunem sprijin nu ne referim la bani – pe care
Guvernul nu-i are niciodată – ci de o promovare susținută în exterior, începută cu cel
puțin 1 sau 2 ani înainte, așa cum se fac lucrurile în țările care se respectă.

De ce să promovăm o ”Românie a Festivalurilor Medievale”?

In primul rând pentru că acest concept este deja verificat și are succes. Pentru că atrage
turiști atât români cât și străini. Pentru primi, mentalul colectiv a fost pregătit de mult cu
filmele lui Nicolaescu, Vaeni, Drăgan, astfel încât ei îndrăgesc aceste evenimente. Pentru
străini aceste festivaluri sunt ceva exotic, palpitant și reprezintă o evadare din lumea
tehnologică în care trăim. Mulți dintre cei care ne-au vizitat trăiau o adevărată călătorie
în timp când vedeau vaci pe mijlocului drumului, sate neelectrificate precum cele din
Apuseni și căruțe cu roți din lemn și platbandă de oțel. Străinii nu au așa ceva și unii
dintre ei plătesc bani frumoși pentru aceste experiențe memorabile pozitive.

Apoi, dacă ar fi sa facem abstracție de stâlpii de înaltă tensiune și de unele reclame

moderne, satele și comunele țării, laolaltă cu unele cartiere din municipii arată ca în Evul
Mediu. Drumuri nepietruite, poduri încă în folosință de pe la 1600, petreceri câmpenești
ca pe vremea lui Ștefan cel Mare toate acestea există și nu mai trebuie investit nimic în ele
– sunt încă medievale. O sursă de extraordinară întoarcere în timp pentru turiștii din
țările secolului 21. De exemplu ”România călătoriilor în timp” mi se pare un slogan
interesant.

Așadar, un argument important este faptul că o sumedenie de festivaluri cu teme

medievale se organizează deja de ani buni în mai multe orașe din Transilvania și toate au
succes. Apoi, demonstram că a centra imagina țării pe aceste evenimente nici nu costă
mult, deoarece ele necesită investiții mici și au deja suportul unor companii și asociații
private.

Programele acestor evenimente denotă o bună cunoaștere a realităților medievale și oferă

spectatorului o paletă variată de lupte cavalerești, parade a veșmintelor epocii, triluri ale
menestreilor, spectacole de trubaduri și teatre ambulante, coruri de muzică bisericească
sau demonstrații ale meșterilor populari. Într-o regie bine pusă la Punct, Festivalul

117
medieval al Sighișoarei, Sibiului și Mediașului sunt adevărate spectacole de 2-3 zile
pentru ochiul turistului rătăcit prin Transilvania secolului 21 sau pentru analiza
cunoscătorilor.

Un argument forte, considerăm noi, este faptul că în Ardeal au reapărut de câțiva ani
unele bresle ale meseriașilor și noi ordine cavalerești ale unor tineri plini de energie, cu o
forță creatoare heraldico-vestimentară și cu dragoste pentru cultivarea valorilor
cavalerești. Acești cavaleri moderni sunt pricepuți într-ale armelor (unii și-au dezvoltat
momente de luptă ca niște adevărați cascadori) pun mult suflet și energie în ceea ce fac și
se află întotdeauna printre organizatorii evenimentelor. Cavalerii Lup din Mureș,
Cavalerii Ordinului Gladius Dei, Ordinul Cavalerilor Argotica, Ordinul Dragonilor de
Transilvania, Garda de Bistriţa, Ordinul Cavalerilor Cerb, Ordinul Csabafiak, Ordinul
Cavalerilor Cetăţilor Bârsei, Ordinul Cavalerilor Basarabi şi Ordinul Cavalerilor Muşatini
sunt doar câteva dintre aceste bresle cavalerești ce merită respectul cunoscătorilor.

Am lăsat la final un alt argument hotărâtor pentru propulsarea conceptului de Românie

Medievală ca brand de țară. Aceste festivaluri sunt profitabile pentru comercianții care
vând te miri ce în piețele orașelor fanion ale Transilvaniei. Lăsând la o parte kitchurile
care abundau pe la mijlocul anilor ’90 și care se mai văd și azi, în cadrul festivalurilor se
vând obiecte artizanale ale meșteșugarilor, cojoace, obiecte de olărit, icoane și picturi cu
diverse teme, dar și gablonțuri și nelipsitele alimente. Festivalurile reprezintă o
provocare pentru artiștii bunului gust care își găsesc din ce în ca mai mult locul printre
vânzătorii ambulanți, firme private care fac bani buni în timpul festivalurilor medievale.
Artiști plastici din Brașov, Sighișoara, Sibiu, Cluj, Târgu Mureș și Harghita așteaptă cu
interes aceste evenimente pentru a-și expune produse de calitate și care ilustrează
caracterul multicultural al Transilvaniei.

Conchidem prin a reaminti că autoritățile centrale trebuie să sprijine aceste eforturi

printr-o campanie atât în interiorul cât și în exteriorul țării. Strategia evenimențială
pentru susținerea conceptului de Românie Medievală presupune stabilirea unor obiective
clare și promovarea lor pe continentul european și cel american cu minim 2-3 ani înainte.
De exemplu organizarea unui Turnir al Cetăților Transilvane sunt sigur că ar atrage cel
puțin 200.000 de turiști europeni care ar participa trup și suflet la o astfel de sărbătoare.
Iar pentru autorități acest mega-eveniment ar fi o rețetă câștigătoare pentru România este
credibilă când propune Evul Mediu în prezent.

118
INUNDAREA SPIRITULUI CIVIC – 5.07.2010

Calendar Evenimente se ocupă doar de anunțarea viitoarelor evenimente sigure,

evenimente sociale, de business, culturale sau sportive. Din păcate nu suntem rude cu
nicio ”Mamă Omida” sau vreo altă Regină a Magiei albe astfel încât să putem avertiza
Guvernul că vin inundațiile.

Inundațiile ce ne-au lăsat amintiri amare în 2006 și 2008 s-au gândit că la criza structurală
prin care trecem și la recesiunea economică ne lipsea un pic de dezastru: pierderi de vieți
omenești, case și recolte.

La cauze, care se întind de la faptul că la noi nicio prognoză nu vede științific mai
departe de poimâine, că autoritățile nu au făcut nimic pentru regularizarea cursului
râurilor în ultimii 20 de ani, că se fură materialele necesare construcțiilor hidrologice,
până la faptul că se autorizează construirea caselor în albia râurilor sau că balastierele
unor primari sapă sub picioarele podurilor existente, nu mai revenim că vă plictisim.

Ne preocupă însă atitudinea oamenilor în fața acestor sinistre. Ne preocupă lipsa

solidarității în fața acestor dezastre. De la etajul 10 al unui bloc din Crângași, Berceni,
Copou, Mănăștur, Piatra, Micro 3-7-9, etc, ne gândim că mai e mult până ajunge apa la
balconul nostru. Chit că săracii Bucovinei sau sinistrații din Galați și Brăila locuiesc deja
pe plute. Nivelul indiferenței la marea masă a românilor a ajuns la cote îngrijorătoare. În
optica mea, patriot înseamnă să sar în ajutorul aproapelui meu, să-i ofer un instrument
cu care să-l ajut și care în același timp să-i folosească să iasă din impas. Mi-aș dori să văd
că ne pasă de acei oameni. Cred că foarte puțini dintre noi înțelegem ce înseamnă să-ți
pierzi casa și agoniseala de o viață. Privitul la tragedie nu înseamnă ajutor. A plânge pe
umărul sinistraților nu le va ține de cald la iarnă. Care vine sigur și, după cum spune
Conducătorul, ”nu-i ca vara”…

Nu suntem nerecunoscători: lăudăm inițiativele Primăriei Sector 4, ale ANCHAM, ale

Realității TV, ale Antenei 3 sau ale altor organisme, în principal private, care încearcă să
trezească o conștiință civică a românilor. Doar că aceste exemple frumoase sunt picături
în inundația totală. Iar la apelurile publice, ca întotdeauna, cei mai săritori s-au dovedit a
fi tot oamenii simpli, care au dat ceva din puținul lor sub forma bănuților, hainelor,
păturilor sau merindelor.

Nu în ultimul rând revenim la planificare și la prevenire. Pentru că nu înțelegem de ce nu

face nimeni nimic pentru a preîntâmpina aceste dezastre. Intrebările noastre sunt cele ale
unor non-specialiști hidrologi, dar, sperăm noi, de bun simț: Când nu faci nimic ani de

119
zile pentru a stăvili furia apelor cât crezi că mai poți aștepta ajutorul divin? Când
bărbierești pădurile pentru interese de grup, dar nu strângi bușteni căzuți din cauza
naturii, cât crezi că vor rezista malurile respective? Când Dunărea atinge cote maxime în
Ungaria și Serbia, iar în țara ta debitele tuturor râurilor care se varsă în ea cresc (de la
Cerna până la Prut) ce mai trebuie să te convingă pe tine autoritate că inundațiile vor
ajunge la noi mai multe și mai grave decât la vecini?

Se pare că singura modalitate de a trece peste criză este s-o ascundem sub ape. Ne-a
ajutat aici natura, căci după cum bine ne-a învățat nimic nu se pierde, totul de
transformă: în nămol!

NE PLACE CRIZA - 6.06.2010

De ce nu ieșim anul acesta din criză? Pentru că nu vrem. Pentru că nu avem nici interesul
nici tăria necesară. Ca întotdeauna pierdem timpul căutând motive și scuze în loc să
facem ceva concret.

Știu că o să dăm vina pe conducători, că-s incompetenți, că-s răi, că-s profitori…. De
asemenea, o să găsim scuze privind situația economico-financiară internațională
negativă, scăderea cererii pe piața UE unde exportăm 76% din produse și reducerea
drastică a remitențelor ce ne vin de la confrații care lucrează prin întreaga lume.

Dar la noi când o să ne uităm? Când o să avem curajul să recunoaștem că o ducem rău
tocmai din cauza noastră?

Ne plângem de conducători? Păi cine i-a ales? Aha… păi atunci!? Funcționarii de la stat
se plâng de salarii mici, condiții mizere de muncă, necesitatea ”pilelor” și a șpăgii pentru
a promova, uitând că ei contribuie la dospirea mizeriei etico-materiale în care se află. N-
am auzit de nicio grevă sau protest împotriva ignoranței șefilor, a tâmpeniilor din unele
acte normative, a batjocurii la care sunt încă supuși contribuabilii care le plătesc salariile.

Sectorul privat, care până mai an era cel mai activ din economie, a intrat și el în ultimul
episod (?) al secvenței ”nepăsare->frică->psihoză->indolență”. Din ianuarie 2009 și până
acum au scăzut volumele business-ului, în majoritatea covârșitoare a sectoarelor,
calitatea interacțiunii umane și a companiilor, interesul de a dezvolta o afacere. Mă întreb
ce fac acei antreprenori care au început o afacere din dorința de a câștiga bani, de a-și
vinde ideile, produsele, serviciile pentru a-și demonstra priceperea, abilitatea, inteligența.

120
Chiar așa, au plecat toți, au pârjolit ogoarele, au otrăvit fântânile și s-au retras în munți?
E tot vina crizei, a statului, a FMI-ului, etc…

Avem o istorie plină de pilde în care de fiecare dată a fost de vină soarta, dușmanul,
conjunctura, străinii, ceilalți. Niciodată noi. Noi ăștia care vrem să ni se dea, să ni se facă,
să ni se spună. Noi ăștia care așteptăm să vedem cum o fi, când s-o termina, cum ne va fi,
etc. Noi ăștia suntem imaculați, toate ni se întâmplă numai nouă…

Cel mai grav lucru este că în haloimăsul acesta nici măcar nu mai poate fi vorba de
conștiință civică exersată în comun, de un liant care să ne unească în spiritul unor valori.
Asemenea scenei fatidice din Titanic, suntem pe un vapor care se scufundă, unde fiecare
e pe cont propriu, se zbate să urce într-o bărcuță călcând pe copii și pe femei dar având în
același timp în brațe un Q7, seiful, noul IPod și vorbind la Balckberry. Iar dacă nu găsește
un loc într-o barcă pentru a se salva de vină e El Capitan că nu a pus destule bărci pe
navă, că ne-a condus prin apele astea pline de aisberguri...

Concluzia: valul de sadomasochism a cuprins țara, suntem delăsători, disperați,

descurajați, dezarmați, dar ne complacem pufos și liniștit în acest amalgam de stări. Pun
pariu că cel puțin vreo 3-4 români stau acum, pe undeva, la o discuție de genul: ”Bă
nimic nu mai merge! E dezastru. Ne trebuie o mână forte. Poate un Rege. Poate să ne
integrăm în SUA… să ne salveze cineva! Sau poate un despot luminat. Apropo, ai auzit
că-l deshumează pe Ceaușescu?”

1 MAI REZISTĂ? – 2.05.2010

Ei, și a mai trecut un 1 Mai … Ca și dumneavoastră și eu am petrecut clipe frumoase cu

familia și prietenii, beneficiind de o vreme excelentă. Parcă era … o zi obișnuită de week-
end. Ce mai înseamnă 1 Mai în 2010? Mai exact ce ați sărbătorit, dacă ați sărbătorit ceva
de 1 Mai? Și cum?

Îmi amintesc că până în 1989, tânăr fiind, sărbătoream de 1 Mai Ziua Muncii. O
sărbătoare comunistă în care adulții ne spuneau nouă că sărbătoresc oamenii muncii,
efortul lor, dăruirea lor pentru a produce țării și partidului cât mai multe bunătăți. Tot
ceea ce știam noi era că mergem la pădure/mare/lac, că e o zi nelucrătoare în care mai
stăteam și noi cu părinții (care de altfel lucrau și sâmbăta pe vremurile alea), că vom face
un foc, că împreună cu mai multe familii vom ospăta bine iar părinți noștri vor bea o
țuică, o bere sau un vin, că ne vom juca tot felul de sporturi care mai de care mai

121
contondente printr-o iarbă necosită și plină de ”elemente bio” lăsate de vreo turmă de oi
ce tocmai trecuse pe acolo…

Dar asta a fost. Ce mai este 1 Mai azi? Sper că și dumneavoastră ați ieșit la aer, că v-ați
lăfăit pe vreun vârf de munte sau v-ați înghesuit în Herăstrău, că v-ați plimbat prin
Grădina Botanică din Cluj sau ați escaladat Parângul, că ați făcut o baie în mare la 2 Mai
sau în ștrandul local unde ăia tocmai terminau de dat cu var. Ați simțit ceva special?
Trebuia să simțiți ceva special? Cum a trecut 1 Mai?

Între 2 vâsle pe Herăstrău și 3 mici la mal am fost martorul unei conversații interesante
și colorate pe care v-o supun atenției. Unul dintre ei spune: ”Băi ce vreme frumoasă! Mai
bine ieșeam de dimineață la un grătar…”. Celălalt - ”Mai lasă-mă, frate, cu prăjelile și cu
țărănismele astea: tot românu’ asta știe – cum e cald cum se înghesuie în te miri ce colțuri
cu verdeață, unde scoate niște grătare pe care aruncă de-a valma 4 feluri de carne și
cartofi la sfârșit, poluează apoi mediul, se îmbată, își ridică șatra și pleacă pe la asfințit –
o porcărie.” ”Da’ tu unde te-ai născut măi obraz subțire? Se bucură și oamenii … ce ai cu
ei?”. ”Nu asta e esențialul. Vrem să fim moderni sau nu? Mi se pare o prostie să te duci la
o margine de codru să arzi o pădure ca să înfuleci o tonă de mâncare, când ai putea să
ieși la un restaurant, o plimbare, un eveniment, apoi să mănânci elegant la un restaurant
aceeași friptură, ba poate chiar mai bună, fără spectacolul de fum, grăsimi arse, manele,
gunoi și trafic infernal.” ”Și unde e farmecul gătitului împreună cu prietenii? Apoi pe
criza asta e mai ieftin să le faci tu toate…”. ”Care ieftin? Dacă transformi timpul petrecut
la cozi, benzina până la pădurea aia și alte alea în bani ieși cam tot acolo.” ”Cred că
fiecare se distrează cum poate. Cum majoritatea stau la bloc, unde să respire omu’?” ”Să
se distreze dom’le, dar civilizat! Și apoi cu 1 Mai ăsta – ce mai sărbătorim mă? Cred că
nimeni nu mai știe.” ”Aici îți dau dreptate – fiecare cu 1 Maiu lui… dar sper că n-ai
problemă și cu asta!?”

SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE – 29.03.2010

Vin Paștile. De azi intrăm în Săptămâna Patimilor. Putem face, oare, o pauză de la viața
agitată, automată, mercantilă și întru-totul nepăsătoare, ce caracterizează societatea
noastră contemporană, și să înlocuim toate acestea cu modestie și dragoste față de cei
apropiați?

Ca un semn al unității întru creștinătate bisericile catolică, ortodoxă și greco-catolică au

decis să sărbătorească Sfintele Paști în aceeași zi, pe 4 aprilie. Ar fi bine dacă acest semn

122
ne-ar îndemna și pe noi păcătoșii de serviciu la mai multă dragoste, pioșenie, respect și
preocupare pentru adevăratele lucruri care contează: familia, prietenii, comunitatea în
care trăim. Sărbătoarea Pascală înseamnă Ajutor, Dăruire, Împărtășire, Sacrificiu. Ajutor
pentru cei dragi, cei apropiați sau cei necunoscuți dar aflați la ananghie. Dăruire pentru
cei care au nevoie de contribuția noastră sufletească sau materială. Împărtășirea păcatelor
dar și a bucuriilor și a lucrurilor frumoase din viață. Sacrificiul personal în favoarea
celorlalți, sacrificiul ego-ului în favoarea comunității.

Pentru societatea contemporană românească, măcinată de curse – cursa spre înavuțire,

cursa spre automatism și izolare, cursa spre a dovedi că ești cel mai deștept (și implicit
toți ceilalți sunt boi), cel mai tare, cel mai nesimțit, ghiolban, ghiulos…, această
săptămână propune valori foarte dificil de atins, și totuși nu imposibil. Ne comportăm de
multe ori de parcă am dori să fim singuri pe planetă: trebuie să fim noi primii îndestulați,
să punem mâna, să avem, să nu lăsăm pe alții să aibă, să construim ziduri în jurul nostru
care să ne garanteze că păstrăm ceea ce avem și, bineînțeles, să luăm de la vecin atunci
când acesta nu este atent. Personal nu am mai întâlnit popoare, cu excepția unora din
Balcani, în cultura cărora să existe proverbul ”să moară și capra vecinului”. Îmi este greu
să înțeleg bucuria viscerală a unora izvorâtă din suferința celuilalt, mândria de a fi
escaladat cadavre, bucuria cauzată de dispariția unui competitor aflat și el în cursa
nebunească de care vorbeam.

Departe de mine să îndemn lumea să facă dragoste cu capra vecinului. Sau să-și calce în
picioare demnitatea. Dar cred că dacă aveți copii atunci poate ar trebui să stați mai mult
cu ei zilele astea și să le arătați dragoste. Dacă nu aveți, faceți. Dacă aveți o
soție/soț/prietenă/prieten amintiți-vă că dragostea pentru ea/el v-a adus împreună. Dacă
nu aveți un tovarăș de viață, găsiți-l. Dacă trăiți undeva într-o comunitate, arătați
vecinilor că pot conta pe voi. Dacă trăiți în pădure, intrați în sat măcar pentru o
săptămână. Dacă veți ajuta pe cineva, dacă veți manifesta Dăruire, dacă vă veți Împărtăși
(atât în sensul mărturisirii cât și al comuniunii/comunicării), Sacrifica, nu vă îmbogățiți,
dar vă veți simți – măcar pentru o săptămână – oameni între oameni, nu concurenți. Până
și cel mai feroce participant la cursă are dreptul la o pauză! De Sfintele Paști puneți
”stand-by” cursei.

123