Chestiunea Orientală

Chestiunea Orientală este o perioadă în istoria Europei caracterizată prin încercările de rezolvare a

problemelor diplomaticeși politice generate de decăderea Imperiului Otoman. Expresia nu este
aplicată unei probleme anume, dar include o varietate de chestiuni apărute între secolele al XVIII-lea
și al XX-lea, în special cele care au generat instabilitate în regiunile europene aflate sub dominația
turcilor.
„Chestiunea Orientală” are ca dată de declanșare anul 1774, când Imperiul Otoman a fost înfrânt la
sfârșitul războiului început în 1768. În acel moment, disoluția Imperiului Otoman părea o certitudine,
iar puterile europene au declanșat o luptă pentru putere pentru a-și proteja interesele militare,
strategice și comerciale din regiune. Imperiul Rus era primul interesat în acapararea cât mai multor
teritorii al căror control ar fi fost pierdut de turci. Pe de altă parte, Austro-Ungaria și Regatul Uniterau
interesate în păstrarea puterii otomanilor, pentru apărarea intereselor lor în regiune. „Chestiunea
Orientală” a încetat să mai existe la sfârșitul primei conflagrații mondiale, care a avut printre altele ca
efect dezmembrarea Imperiului Otoman.

Contextul general
Chestiunea Orientală a apărut odată ce puterea Imperiului Otoman a intrat în declin după 1683,
când forțele sale au fost înfrânte în bătălia de la Viena de către forțele aliate austriece și polono-
lituaniene conduse de Ioan Sobieski. Prin tratatul de la Karlowitz semnat în 1699, Imperiul Otoman a
fost obligat să cedeze o serie de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Expansiunea otomană
spre vestul Europei a încetat, iar turcii au încetat să mai fie o amenințare pentru Austria, care a
devenit în schimb puterea dominantă în sud-estul Europei.
Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce din
secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu
semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector”
al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de
putere navală la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa Ecaterina
a II-a semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au căzut de acord asupra împărțirii
Imperiului Otoman, alarmând prin această alianță o serie de puteri europene – Regatul Unit, Franța
și Prusia. Austria a fost forțată să se retragă din război în 1791. Tratatul de la Iași din 1792 a dus la
creșterea dominației ruse în zona Mării Negre.
Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul secolului al XIX-
lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală. Imperiul Rus dorea să dețină controlul în
Marea Neagră și să obțină accesul la Marea Mediterană (în principal prin
ocuparea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Rusia dorea cu ardoare să își
asigure drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și militare, negând însă
aceste drepturi altor puteri europene. Rusia se arăta interesată și de apărarea intereselor creștinilor
ortodocși din Imperiul Otoman, dat fiind faptul că era cea mai mare putere ortodoxă. Faptul că cea
mai importantă patriarhie ortodoxă, cea a Constantinopolului era sub stăpânirea otomană, oferea
rușilor un motiv în plus pentru acțiunile lor militare și politice împotriva otomanilor.
Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman. În ciuda
faptului că habsburgiifuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut, Austria considera că
amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor. Austria se temea de
asemenea că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la crearea mai multor state naționale, ceea
ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Din toate aceste motive, Austria
și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiului Otoman.
Pe de altă parte, Regatul Unit considera că limitarea puterii Imperiului Rus este vitală pentru
asigurarea securității posesiunilor coloniale din India. De asemenea, britanicii considerau că în cazul
în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, aceasta ar putea afecta
dominația Londrei în estul Mediteranei și ar pune în pericol importanta rută navală prin Canalul
Suez. Regatul Unit considera de asemenea că echilibrul puterilor ar fi fost grav afectat în cazul
prăbușirii Imperiului Otoman.
Revoluțiile de la 1848
După ce marile puteri au găsit un compromis pentru încetarea revoltei lui Muhammad Ali,
Chestiunea Orientală a trecut pe planul al doilea al politicii timp de un deceniu, până la
izbucnirea Revoluțiilor de la 1848. Rusia ar fi putut profita de faptul că Austria și Franța erau
bulversate de valul revoluționar european și să atace Imperiul Otoman, dar a ales să nu îi atace pe
turci. În schimb, țarul Nicole a hotărât să-și trimită trupele să înăbușe revoluția din Austria,
presupunând că bunăvoința dovedită față de Casa de Habsburg o va face pe aceasta să fie
recunoscătoare și să nu se mai opună ocupării de către Rusia a posesiunilor europene ale
otomanilor.
După înăbușirea revoluției din Austria, un atac austro-rus împotriva Imperiului Otoman părea
iminent. Împărații austriac și rus au cerut sultanului să extrădeze rebelii austrieci care obținuseră azil
în Imperiul Otoman, dar au fost refuzați. Austria și Rusia și-a retras ambasadorii în semn de protest
și au amenințat cu declanșarea războiului. Aproape imediat, Regatul Unit și Franța și-au trimis
vasele de război în sprijinul otomanilor. Împărații austriac și rus și-au dat seama că miza refugiaților
politici era prea mică în comparație cu primejdia unui război între marile puteri și și-au retras cererile
de extrădare a revoluționarilor.

Războiul din Crimeea

În deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea a izbucnit un nou conflict, care a fost generat formal de
o dispută religioasă minoră. În conformitate cu tratatele negociate în secolul al XVIII-lea, Franța era
protectoarea catolicilor din Imperiul Otoman, iar Rusia era protectoarea ortodocșilor. Între cele două
comunități religioase a apărut un conflict cu privire la dreptul de proprietate asupra bisericilor Nașterii
Domnului și a Sfântului Mormânt din Palestina. La începutul deceniului al șaselea, cele două tabere
aveau pretenții pe care sultanul nu le putea rezolva simultan. În 1853, sultanul a dat câștig de cauză
francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor locali ortodocși.
Împăratul Nicolae I a trimis un prințul Menșikov cu o misiune diplomatică specială la Poarta
Otomană. În conformitate cu tratatele semnate de Imperiul Otoman și cel Rus, sultanul se obliga să
„protejeze religia creștină și bisericile ei”, dar Menșikov a încercat să negocieze o nouă înțelegere,
care ar fi permis Rusiei să intervină ori de câte ori ar fi găsit protecția sultanului ca fiind
necorespunzătoare.
În același timp, guvernul britanic și-a trimis la Constantinopol ambasadorul lord Stratford Canning,
care a aflat despre noile cereri ale rușilor în momentul în care a ajuns în capitala otomană. Lordul
Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă tratatul propus de Menșikov, care aducea
atingere suveranității otomane. Imediat după ce a aflat de eșecul misiunii diplomatice a trimisului
său, împăratul Nicolae I și-a trimis trupele în Moldova și Muntenia, (principate vasale otomanilor, în
care Rusia le considera gardianul bisericii ortodoxe), folosind ca pretext incapacitatea sultanului să
apere locurile sfinte. Nicolae I a considerat că puterile europene nu aveau să se opună prea energic
la anexarea celor două principate, în special având în vedere contribuția Rusiei la reprimarea
revoluțiilor de la 1848.
După ce trupele ruse au ocupat Principatele Dunărene, Regatul Unit a trimis o flotă în Dardanele,
unde i s-a alăturat ceva mai târziu și vasele franceze, cu scopul declarat al asigurării securității
Imperiului Otoman. În ciuda unor asemenea mișcări belicoase, puterile europene au sperat să poată
rezolva conflictul prin metode diplomatice. Reprezentanții unor puteri europene „neutre” – Regatul
Unit, Austria, Franța și Prusia – s-au întâlnit la Viena, unde au redactat un document de compromis,
care părea acceptabil pentru ruși și otomani. Dacă împăratul Rusiei a fost de acord cu termenii noii
înțelegeri, sultanul Abdul Mejid a considerat că redactarea lasă loc pentru prea multe interpretări.
Dacă britanicii, francezii și austriecii au fost de acord să introducă amendamentele sugerate de
sultan, aceste modificări au fost respinse de curtea de la Sankt Petersburg.
Regatul Unit și Franța au renunțat la ideea continuării negocierilor, în timp ce Austria și Prusia au
considerat că respingerea amendamentelor propuse justificau abandonarea procesului diplomatic.
Sultanul s-a simțit suficient de sigur pe el pentru a declanșa războiul, iar armatele sale le-au atacat
pe cele rusești în apropiere de Dunăre. Țarul a răspuns organizând un atac al flotei militare, care a
distrus întreaga flotă otomană în Bătălia de la Sinop de pe 30 noiembrie 1853. După această
victorie, rușii aveau mână liberă să debarce pe plajele controlate de otomani și să-și aprovizioneze
nestingheriți trupele. Distrugerea flotei otomane și amenințarea expansiunii Rusiei au alarmat atât
Regatul Unit cât și Franța, care au decis să ia parte activ la apărarea Imperiului Otoman. În 1854,
după ce țarul a ignorat un ultimatum franco-britanic, Regatul Unit și Franța au declarat război
Imperiului Rus.
În aceste condiții, împăratul Nicolae I a presupus că Austria, recunoscătoare pentru intervenția
Rusiei pentru înăbușirea revoluției din 1848, avea să i se alăture, sau cel puțin urma să rămână
neutră în conflict. Realitatea era că Austria se simțea amenințată de prezența trupelor țarului din
Principatele Dunărene. Când Franța și Regatul Unit au cerut țarului să-și retragă trupele din
Muntenia și Moldova, Austria s-a alăturat celor două puteri și, deși nu a declarat imediat război
Rusiei, a refuzat să se garanteze neutralitatea în conflictul care avea să izbucnească. Când Austria
a mai făcut o cerere în vara anului 1854 pentru retragerea trupelor ruse de la Dunăre, țarul, care
dorea să împiedice intrarea Vienei în război, s-a conformat.
Deși principalul motiv de război încetase să mai existe atunci când Rusia și-a retras trupele din
Principatele Dunărene, Regatul Unit și Franța nu au dorit să înceteze ostilitățile. Ele au încercat să
rezolve Chestiunea Orientală și să pună capăt amenințării Rusiei la adresa Imperiului Otoman. Aliații
au propus ca, în schimbul încetării ostilităților, Rusia să renunțe la protectoratul asupra Principatelor
Dunărene, la pretențiile de amestec în afacerile interne ale otomanilor în sprijinul creștinilor
ortodocși, să fie de acord cu revizuirea Convenției Strâmtorilor din 1841 și să acorde drept de liber
trafic pe Dunăre tuturor națiunilor europene. Țarul a refuzat să se supună celor „Patru Puncte”
și Războiul Crimeii a continuat.
Negocierile de pace au început în 1856, la cârma Imperiului Rus fiind succesorul lui Nicolae
I, Alexandru al II-lea. Prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856, planul celor „Patru Puteri” propus
ceva mai înainte a fost acceptat de toate părțile. În ceea ce privește privilegiile Rusiei în Principatele
Dunărene, acestea au fost transferate Marilor Puteri, ca grup. De asemenea, prezența vaselor
militare ale tuturor națiunilor în Marea Neagră a fost exclusă pentru totdeauna, în condițiile în care
flota Imperiului Rus din regiune fusese distrusă. În plus, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai
construiască niciun fel de arsenal naval sau militar în zona litorală a Mării Negre. Clauzele care
priveau Marea Neagră erau profund în dezavantajul Rusiei, deoarece anulau orice amenințare
navală la adresa Imperiului Otoman, ale cărei independențe și integritate teritorială erau garantate
de Marile Puteri.
Acest tratat de pace și-a încetat valabilitatea în 1871, când Franța a fost zdrobită în timpul războiului
franco-prusac. În timp ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit formând mult mai
puternicul Imperiu German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, ceea ce a permis
formarea Republicii Franceze. În timpul domniei sale, (începută în 1852), Napoleon al III-lea s-a
arătat dispus să sprijine Regatul Unit și să se opună Rusiei în cazul Chestiunii Orientale. Amestecul
rușilor în afacerile Imperiului Otoman nu amenințase însă în niciun moment interesele Franței în
regiune. De aceea, Franța a abandonat poziția napoleoniană față de Rusia după stabilirea republicii.
Bucurându-se de sprijinul lui Otto von Bismarck și încurajată de modificarea de politică a Franței,
Rusia a denunțat clauzele care priveau Marea Neagră în tratatul din 1856. Imperiul Rus și-a
reînființat o flotă în Marea Neagră, dat fiind faptul că Regatul Unit, fără sprijinul altor puteri europene,
nu putea să impună respectarea tratatului.