Mihail Rosu Matematica-2005

Program universitar de formare a profesorilor
pentru învăţământul primar

adresat cadrelor didactice din mediul rural
Forma de învăţământ ID - semestrul I
MATEMATICĂ I
Mihail ROŞU
2005
Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR
Matematică I
Mihail ROŞU
2005
Cuprins
CUPRINS
Cuprins pagina
Introducere IV
I. Elemente de logică matematică 1
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1
1.2. Propoziţii 1
1.2.1. Definiţie 2
1.2.2. Operatori logici 2
1.2.3. Legile calculului propoziţional 4
1.3.1. Predicate 6
1.3.2. Propoziţii universale şi existenţiale 6
1.4. Teoreme 8
1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare 9
1.6. Lucrare de verificare 1 10
1.7. Bibliografie 10
II. Mulţimi 11
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 11
2.2. Noţiunea de mulţime 12
2.3. Moduri de determinare a unei mulţimi 12
2.4.Egalitatea mulţimilor 14
2.5. Relaţia de incluziune 14
2.6. Operaţii cu mulţimi 16
III. Relaţii binare 20

3.1.Obiectivele unităţii de învăţare 20
3.2. Definiţie 20
3.3. Graf (grafic) al unei relaţii binare 21
3.4. Tipuri de relaţii binare 22
3.5. Proprietăţi 22
Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Cuprins
IV. Funcţii 26
4.2. Noţiunea de funcţie 27
4.3. Egalitatea funcţiilor 28
4.4. Moduri de a defini o funcţie 29
4.5. Graficul unei funcţii 30
4.6. Reprezentarea geometrică a graficului unei funcţii numerice 30
4.7. Funcţii injective, surjective, bijective 31
4.8. Compunerea funcţiilor 32
4.9. Funcţia inversă 33
4.10.Răspunsuri la testele de autoevaluare 34
4.11.Lucrare de verificare 4 35
4.12.Bibliografie 36
V. Numere cardinale 37
5.2. Noţiunea de număr cardinal 38
5.3. Operaţii cu numere cardinale 38
5.4. Ordonarea numerelor cardinale 39
5.5. Numere naturale 39
5.6. Mulţimi finite/ infinite 39
5.7. Mulţimi numărabile/ nenumărabile 40
VI. Aritmetică şi teoria numerelor 42

6.2. Axiomatica lui Peano 42
6.3. Operaţii cu numere naturale 43
6.4. Relaţia de ordine pe N 44
VII. Structuri algebrice 46

7.2. Legi de compoziţie 47
7.2.1. Definiţie 47
7.2.2. Parte stabilă 47
7.2.3. Lege de compoziţie indusă 47
7.2.4. Tabla unei legi de compoziţie 48
7.2.5. Proprietăţi ale legilor de compoziţie 48
7.3. Structuri algebrice 50
7.3.2. Monoid 50
7.3.3. Grup 50
7.3.4. Inel 51
7.3.5. Corp 51
ii Proiectul pentru Învăţământul Rural
Cuprins
VIII. Sisteme de numeraţie 56

8.2. Definiţii 56
8.3. Scrierea numerelor într-un sistem de numeraţie oarecare 57
8.4. Transformarea unui număr natural dintr-o bază oarecare în baza 10 şi invers 57
8.5. Operaţii cu numere naturale scrise într-o bază oarecare 59
IX. Divizibilitatea numerelor naturale 63

9.2. Teorema împărţirii cu rest 64
9.3. Divizor. Multiplu 64
9.4. Relaţia de divizibilitate 65
9.5. Criterii de divizibilitate 66
9.6. Divizor comun. C.m.m.d.c. Numere prime între ele 68
9.7. Multiplu comun. C.m.m.m.c. 69
9.8. Numere prime 70
9.9.Teorema fundamentală a aritmeticii 70
Bibliografie minimală 72
Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Introducere
INTRODUCERE
Ai avut „curajul” să deschizi acest curs, probabil marcat de experienţa personală din
zona matematicii.
Şi pentru că cel mai uşor este să începi prin a citi introducerea, te-ai oprit pe
această pagină, căutând eventual răspunsuri la o mulţime de întrebări ce te frământă.
„Ce se doreşte de la mine după acest curs?” – ar putea fi prima dintre aceste
întrebări. Răspuns: se urmăreşte reactualizarea unor cunoştinţe din matematica liceală,
completarea şi extinderea acestora, astfel încât, după parcurgerea acestui modul, să
stăpâneşti fundamentul ştiinţific al matematicii şcolare din clasele I-IV.
„De ce aş avea eu nevoie de această fundamentare matematică ?” – ar putea fi
următoarea întrebare. Răspuns: dacă ai depăşit nivelul pregătirii matematice a unui elev
care a terminat clasa a IV-a, ba chiar îţi doreşti să-i înveţi pe cei mici (inclusiv
matematică), atunci întrebarea devine inutilă. Ce ai zice despre un profesor de la o şcoală
de muzică ce nu cunoaşte notele muzicale?
„Va fi greu?” – se întreabă amintirile tale (uneori nu prea plăcute), legate de lecţiile
de matematică. Răspuns: sigur că nu va fi uşor, dar vei vedea că poţi.
Cartea de faţă îşi propune să te ajute, prezentându-ţi informaţia necesară, contextul
aplicării acesteia şi posibilitatea autoevaluării, ca şi a evaluării obiective a tutorelui.
Modulul este structurat pe unităţi de învăţare ce pot fi parcurse dintr-o singură
abordare fiecare. Sunt prezentate obiectivele acesteia, conţinutul matematic necesar,
inclusiv exemplificări ale sarcinilor de lucru, urmate de teste de autoevaluare. Încearcă să
rezolvi aceste teste, scriind direct în spaţiul special rezervat, aflat în continuarea testului,
încadrat într-un dreptunghi (întreg spaţiul alb este al tău, deci foloseşte-l!). Dacă întâmpini
dificultăţi în rezolvarea acestor teste sau doreşti confirmarea răspunsului tău, poţi consulta
partea din unitatea de învăţare care îţi oferă comentarii şi răspunsuri. Unităţile de învăţare
5 şi 6 nu conţin teste de autoevaluare, deoarece se constituie în succinte fundamentări
teoretice ale altor concepte matematice vehiculate.
Lucrarea de verificare din finalul oricărei unităţi de învăţare o vei rezolva şi o vei
trimite tutorelui, într-o modalitate pe care o veţi stabili împreună (e-mail, probă scrisă etc.)
şi va conta în obţinerea creditelor afectate matematicii în acest semestru. Sugerăm ca în
evaluarea fiecărei lucrări de verificare să se acorde un număr de 90 de puncte pentru o
rezolvare corectă şi completă şi 10 puncte din oficiu, transformate în final în nota 10.
Eventualele diminuări ale punctajului se stabilesc în funcţie de locul apariţiei erorii ( sau a
blocajului), de gravitatea acesteia, precum şi de ponderea în vicierea rezultatului.
Evaluarea continuă va avea o pondere de 70%, iar cea finală, 30%.
Dacă nu ai obosit citind această Introducere, poţi începe cu abordarea primei
componente a modulului. Indiferent când o vei face, îţi doresc SUCCES!
Proiectul pentru Învăţământul Rural IV

Elemente de logică matematică
Unitatea de învăţare nr. 1
ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ
Cuprins pagina

1.2.Propoziţii 1
1.2.1.Definiţie 2
1.2.2Operatori logici 2
1.2.3.Legile calculului propoziţional 4
1.3.1.Predicate 6
1.3.2.Propoziţii universale şi existenţiale 6
1.4.Teoreme 8
1.6.Lucrare de verificare 10
1.7.Bibliografie 10
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:

• să recunoască dacă un enunţ este propoziţie logică şi să-i determine
valoarea de adevăr;
• să utilizeze operatorii logici în stabilirea valorii de adevăr a unei formule
din calculul propoziţional;
• să construiască un predicat de cel puţin o variabilă, discriminând
propoziţiile;
• să determine propoziţii universale/existenţiale pe baza unui predicat
unar ;
• să construiască teoremele reciprocă, contrară şi contrara reciprocei
pentru o teoremă dată (teorema directă).
1.2. Propoziţii
Nu vă alarmaţi,
nu aţi luat, din greşeală,
o carte de gramatică!
Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

1.2.1. Definiţie
Propoziţie (în logica matematică) = un enunţ despre care ştim că

propoziţie este sau adevărat, sau fals, însă nu şi una şi alta simultan.
Sunt propoziţii: „1 + 1 = 2; 2 < 0”
exemple Nu sunt propoziţii: „Închide cartea!”; „ x + 1 = 3”; „x2 + y2 = 25”.
Dacă o propoziţie este adevărată, se spune că are valoarea de
valoare de
adevăr “adevărul”, iar dacă este falsă are valoarea de adevăr “falsul”.
adevăr Se notează: 1 = “adevărul”; 0 = “falsul”
notaţii Propoziţiile se notează cu litere: p, q, r,… ; p1, p2, p3,… ; a, b, c,…
1.2.2. Operatori logici

Negaţia unei propoziţii p este propoziţia notată ⎤p (se citeşte “non p”) şi
Negaţia care este falsă când propoziţia p este adevărată şi adevărată când p este
falsă.
Valoarea de adevăr a propoziţiei ⎤p este prezentată în tabelul următoare:
p ⎤p
1 0
0 1
Deci, propoziţia ⎤p are valorile de adevăr invers faţă de valorile de
adevăr ale propoziţiei p.
De exemplu, dacă, propoziţia p este: ”Plouă” atunci negaţia ei este: „Nu
plouă”. Dacă propoziţia p este adevărată atunci negaţia ei este falsă şi
invers.
Conjuncţia a două propoziţii p, q este propoziţia notată pΛq (se citeşte
Conjuncţia “p şi q”), care este adevărată atunci şi numai atunci când fiecare din
propoziţiile p, q este adevărată.
Valoarea de adevăr a propoziţiei p Λ q este prezentată în tabelul
următor:
p q pΛq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Deci, dacă cel puţin una din propoziţiile p, q este falsă, atunci conjuncţia
lor este falsă (adică în trei din cele patru situaţii posibile).
De exemplu, dacă propoziţia p este: „Plouă”, iar propoziţia q este: ”Bate
vântul” atunci conjuncţia lor este: ”Plouă şi bate vântul”. conjuncţia este
adevărată dacă ambele propoziţii componente sunt adevărate.
Disjuncţia Disjuncţia a două propoziţii p,q este propoziţia notată pVq (se citeşte “p
sau q”), care este adevărată atunci şi numai atunci când este adevărată
cel puţin una din dintre propoziţiile p,q.
Valoarea de adevăr a propoziţiei p V q este prezentată în tabelul
următor:
2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

p q pVq
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Deci, disjuncţia este falsă într-un singur caz: atunci când ambele
propoziţii sunt false.
Implicaţia De exemplu, pentru propoziţiile anterior enunţate, disjuncţia este: „Plouă
sau bate vântul”. Disjuncţia este adevărată dacă cel puţin una dintre
propoziţiile componente este adevărată.
Implicaţia a două propoziţii p,q este propoziţia notată p→q (se citeşte “p
implică q”), care este falsă atunci şi numai atunci când p este adevărată şi
q falsă (în celelalte cazuri fiind adevărată).
Valoarea de adevăr a propoziţiei p→q este prezentată în tabelul
următor:
p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
În implicaţia p→q, p se numeşte ipoteza, iar q concluzia implicaţiei.
Deci, implicaţia a două propoziţii este adevărată în trei din cele patru
situaţii posibile: când ambele propoziţii sunt adevărate sau când ipoteza
este falsă (indiferent de valoarea de adevăr a concluziei).
De exemplu, dacă propoziţia p este: „Plouă”, iar propoziţia q este: „Îmi
iau umbrela”, atunci implicaţia lor este: „Dacă plouă atunci îmi iau
Echivalenţa umbrela”. Implicaţia este falsă doar dacă ipoteza este adevărată şi
concluzia falsă („Plouă dar nu-mi iau umbrela”).
Echivalenţa a două propoziţii p, q este propoziţia notată p↔q (se citeşte
“p echivalent cu q”), care este adevărată atunci şi numai atunci când p şi q
sunt în acelaşi timp adevărate sau false.
Valoarea de adevăr a propoziţiei p↔q este prezentată în tabelul
următor:
P q p↔q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Exemplu Deci, echivalenţa este falsă atunci când cele două propoziţii au valori de
adevăr opuse (una este adevărată, iar cealaltă este falsă).
rezolvat De exemplu, pentru propoziţiile anterior enunţate, echivalenţa este:
„Plouă este echivalent cu a-mi lua umbrela”. Echivalenţa este adevărată
dacă ambele propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr (adevărate/false).
Formule
Formule ale calculului propoziţional = expresii ce conţin propoziţii
logice legate prin operaţii logice.
Exemplu: pΛq, ⎤pVq, (p→q)↔(⎤pVq).
Fiind dată o formulă α(p,q, r,…) ori de câte ori înlocuim literele p,q,r… cu
diverse propoziţii obţinem o nouă propoziţie care se va numi valoarea
formulei α pentru propoziţiile p,q,r… date.

O formulă α(p,q, r,…) care are valoarea o propoziţie adevărată,
indiferent cum sunt propoziţiile p, q, r,… se numeşte formulă identic
adevărată (tautologie/lege logică).
Două formule α(p, q, r,…) şi β(p, q, r…) se numesc echivalente (şi se
scrie α(p, q, r,…) ≡ β(p, q, r…)) dacă şi numai dacă pentru orice înlocuire a
literelor p, q, r… cu diverse propoziţii, valorile celor două formule sunt
propoziţii (compuse) care au aceeaşi valoare de adevăr.
Exemplu: (p→q) ≡ (⎤p)Vq
Pentru a demonstra că cele două formule sunt echivalente, se folosesc
tabele de adevăr. Coloanele unui tabel sunt date de: propoziţiile simple
componente (în acest caz, prima coloană este destinată propoziţiei p, iar a
doua, propoziţiei q), urmate de operaţiile logice din prima formulă (în acest
caz, p→q), de cele din formula a doua (în acest caz, ⎤p, apoi ⎤pVq) şi de
echivalenţa celor două formule. Numărul liniilor este funcţie de numărul
propoziţiilor simple componente: pentru două propoziţii, 22 linii, pentru trei
propoziţii, 23 linii ş.a.m.d.
Se începe completarea liniilor cu valorile de adevăr ale propoziţiilor
simple componente (în acest caz, cele patru combinaţii ale valorilor de
adevăr sunt: 1,1; 1,0; 0,1; 0,0), apoi se completează fiecare linie, conform
definiţiei respectivei operaţii logice.
Iată cum apare tabelul corespunzător acestui exemplu:
p q p→q ⎤p ⎤pVq α≡ß

1 1 1 0 1 1
1 0 0 0 0 1
0 1 1 1 1 1
0 0 1 1 1 1
(am notat cu α, formula p→q şi cu ß formula ⎤pVq)
1.2.3. Legile calcului propoziţional
• ⎤(⎤p)↔p (legea dublei

negaţii)
• pVp↔p pΛp↔p
(idempotenţa)
• pVq↔qVp pΛq↔qΛp
(comutativitate)
• pV(qVr)↔(pVq)Vr pΛ(qΛr)↔(pΛq)Λr
(asociativitate)
• pV0↔p pΛ1↔p
• pV(qΛr)↔(pVq)Λ(pVr) pΛ(qVr)↔ (pΛq)V(pΛr)
(distributivitate)
• ⎤(pVq)↔(⎤p)Λ(⎤q) ⎤(pΛq)↔(⎤p)V(⎤q) (legile lui de
Morgan)
• pV(pΛq)↔p pΛ(pVq)↔p
(absorbţie)
• pV(⎤pΛq)↔pVq pΛ(⎤pVq)↔pΛq
(absorbţie)

Test de autoevaluare 1
Demonstrează legea dublei negaţii şi comutativitatea conjuncţiei.
Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare.

1.3.1. Predicate
Nu da această definiţie la gramatică!
Predicat (în logica matematică)= un enunţ care depinde de una sau mai
Definiţie multe variabile şi are proprietatea că pentru orice valori atribuite
variabilelor corespunde o propoziţie. Se notează p(x, y, z,…), x, y, z∈E,
unde E reprezintă mulţimea în care variabilele iau valori.
Predicatele pot fi: unare (de o singură variabilă), binare(de două

variabile), ternare (de trei variabile), ş. a. m. d.
Două predicate sunt echivalente (şi scriem p(x, y, z,…)↔q(x, y, z,…))

dacă oricum am alege valorile variabilelor, propoziţiile obţinute au aceeaşi
valoare de adevăr.
1.3.2. Propoziţii universale şi existenţiale
cuantificatori Fie predicatul unar p(x), x∈E. Cuantificatorul existenţial (∃) îl transformă
într-o propoziţie: (∃x) p(x) = există cel puţin un x din E a.î. p(x). Este o
propoziţie care este adevărată când există cel puţin un element x0∈E a.î.
propoziţia p(x0) este adevărată.
Cuantificatorul universal (∀) transformă predicatul într-o propoziţie:
(∀x) p(x) = oricare ar fi x din E are loc p(x). Este o propoziţie care este
adevărată dacă pentru orice x0∈E, p(x0) este adevărată.
Fie p(x), x∈E un predicat unar.
reguli de ⎤((∃x)p(x)) ≡ (∀x) ⎤p(x)
negaţie ⎤((∀x)p(x) ≡ (∃x) ⎤p(x)
Deci, negaţia transformă cuantificatorul în dualul său (existenţial, în
universal şi invers), iar predicatul în negaţia sa.

Fie predicatele p(x): „x-2=3”, cu x număr întreg.

a) completează enunţul: p(0) este………………………….. şi are valoarea de
adevăr…………
b) determină valorile de adevăr ale propoziţiilor (∃x) p(x) şi (∀x) p(x).
c) verifică regulile de negaţie.

1.4. Teoreme
În general, orice teoremă apare sub forma unei implicaţii: “dacă p,

atunci q”. Pornind de la această teoremă, se pot formula: reciproca
(“dacă q, atunci p”), contrara (“dacă ⎤p, atunci ⎤q”) şi contrara reciprocei
(“dacă ⎤q, atunci ⎤p”).
Teorema directă Teorema reciprocă
p→q q→p
⎤p →⎤q ⎤q →⎤p
contrară t. directe contrară t. reciproce
Teorema directă este echivalentă cu contrara reciprocei, iar teorema
reciprocă este echivalentă cu contrara teoremei date.
Metoda reducerii la absurd se bazează pe echivalenţa dintre teorema
directă şi contrara teoremei reciproce.
Pentru a demonstra că p→q, presupunem q falsă şi demonstrăm că p
falsă:
⎤q→⎤p
Fie teoremă: „Bisectoarea de la vârful unui triunghi isoscel trece prin

mijlocul bazei acestuia”. Formulează teorema echivalentă cu aceasta, apoi
reciproca teoremei date şi teorema echivalentă cu ea.

1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare
( p) ↔ p
p p ( p) ( p) ↔ p
1 0 1 1
0 1 0 1
PΛq↔qΛp
p q PΛq qΛp PΛq↔qΛp
1 1 1 1 1
1 0 0 0 1
0 1 0 0 1
0 0 0 0 1
a) p(o) este o propoziţie şi are valoarea de adevăr falsul;

b) ( ∃ x) p(x) este propoziţie adevărată; ( ∀ x) p(x) este propoziţie falsă;
c) ( ∃ x) p(x) ↔ ( ∀ x) p(x ) echivalenţa este adevărată pentru că ambele propoziţii
componente sunt false;
( ∀ x) p(x) ↔ ( ∃ x) p(x) echivalenţa este adevărată pentru că ambele propoziţii
componente sunt adevărate.
Teorema echivalentă cu directa este contrara reciprocei: Dacă bisectoarea unui unghi
al unui triunghi nu trece prin mijlocul laturii opuse, atunci triunghiul nu este isoscel (cu
baza latura respectivă) .
Teorema reciprocă: Daca bisectoarea unui unghi al unui triunghi trece prin mijlocul
laturii opuse, atunci triunghiul este isoscel (având ca bază latura respectivă).
Teorema echivalentă reciprocei este teorema contrară: Dacă un triunghi nu este
isoscel, atunci bisectoarea oricărui unghi nu trece prin mijlocul laturii opuse.

1.6. Lucrare de verificare 1
1. Determină valorile de adevăr ale următoarelor formule:

pV⎤p; ⎤(pΛ⎤p); (pΛ(p→q))→q
1. Fie predicatul p(x): „x+1=5”, cu x număr natural.
a) Determină valorile de adevăr ale propoziţiilor (∃x) p(x) şi (∀x) p(x)
b) Verifică regulile de negaţie.
3. Fie predicatele:
p(x,y,z): “x,y,z sunt lungimile laturilor unui triunghi dreptunghic Λ (x<z) Λ
(y<z)”
q(x,y,z): “x2 + y2 = z2”
Formulează teorema directă, teorema reciprocă, teorema contrară şi
contrara reciprocei.
Sugestii pentru acordarea punctajului

- oficiu : 10 puncte;
- subiectul 1: 30 puncte;
- subiectul 3: 20 puncte.
1.7. Bibliografie
1) Năstăsescu C., Niţă C., Rizescu Gh., Matematică. Algebră. Manual pentru clasa a IX-a,
EDP, 1995
2) Năstăsescu C., Niţă C., Brandiburu M., Joiţa D., Exerciţii şi probleme de algebră pentru
clasele IX-XII, EDP, 1981
3) Lavrov I.A., Maksimova L.L., Probleme de teoria mulţimilor şi logică matematică,
Editura Tehnică, 1974
4) *** Manualele de matematică ale claselor I-IV
Deschideri şi perspective
Elementele de logică matematică îţi vor fi necesare în viitoarea profesie, începând

cu organizarea jocurilor logico-matematice pentru şcolarii mici, continuând cu problemele
de logică pentru elevii clasei a IV-a şi nu în ultimul rând, în proiectarea şi desfăşurarea
tuturor activităţilor tale didactice.

Mulţimi
MULŢIMI
Cuprins pagina

2.2.Noţiunea de mulţime 12
2.3.Moduri de determinare a unei mulţimi (sintetic/analitic) 12
2.4.Egalitatea mulţimilor 14
2.5.Relaţia de incluziune 14
2.6.Operaţii cu mulţimi 15
2.9.Bibliografie 19
2.1. Obiective ale unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:

• să recunoască o mulţime şi elementele ce aparţin acesteia;
• să determine sintetic/analitic o mulţime;
• să definească egalitatea mulţimilor şi să-i cunoască proprietăţile;
• să definească relaţia de incluziune şi să-i cunoască proprietăţile;
• să opereze (reuniune, intersecţie, diferenţă, complementară, produs
cartezian).

Mulţimi
2.2. Noţiunea de mulţime
Mulţime nu înseamnă neapărat mulţi!
Noţiunea de mulţime este o noţiune fundamentală, care nu se defineşte.

Mulţime Cantor (creatorul teoriei mulţimilor) afirmă că o mulţime este o colecţie de
obiecte (numite elementele mulţimii) de natură oarecare, bine determinate
şi bine distincte.
De exemplu, mulţimea elevilor dintr-o clasă, mulţimea literelor de pe o
pagină a unei cărţi, mulţimea degetelor de la o mână, ş.a.m.d.
Nu reprezintă mulţimi: copiii înalţi dintr-o clasă (ce înseamnă înalţi? Până
la ce înălţime?), sau fetiţele blonde din clasă (cum determinăm criteriul
„blonde”?).
apartenenţă Dacă un element face parte dintr-o mulţime, atunci se spune că

“aparţine” mulţimii respective.
notaţii Mulţimile se notează cu litere mari, iar elementele cu litere mici.

Exemplu: A = {a, b, c}; a∈A, d∉A.
2.3. Moduri de determinare a unei mulţimi
. O mulţime poate fi determinată în două moduri:

determinare
• sintetic: A = {a1, a2,….., an} Ex. A = {0,1,2,3}
• analitic: A = {x ⎜ P(x)} A = { x ⎜ x∈N, x ≤
3}
Dacă avem în vedere mulţimea elevilor dintr-o anumită clasă, acesta
poate li determinată precizând lista elementelor sale („catalogul clasei”)
sau precizând că un element al său se află în clasa precizată („clasa a
IV-a A, din şcoala X”)

Mulţimi
1) Scrie următoarele mulţimi, indicând elementele lor:

A = { x | x∈N, x<7} B = {x | x∈N, 3<x≤8}
C = {x | x=5n, n∈N, n≤50} D ={ x | x = 2n+1, n∈N}
2) Scrie următoarele mulţimi, indicând elementele lor:

A = { x | x∈N, x<7} B = {x | x∈N, 3<x≤8}
C = {x | x=5n, n∈N, n≤50} D ={ x | x = 2n+1, n∈N}
3) Fie mulţimile:
A = {0, 1, 2, 3, 4, 5} B = {1, 3, 5, 7, 9}
C = {4, 7, 10, 13,…} D = {3, 6, 12, 24, …}
Scrie mulţimile folosind o proprietate caracteristică.

Mulţimi
2.4. Egalitatea mulţimilor
Definiţie Două mulţimi sunt egale dacă orice element al primei mulţimi aparţine şi
celei de a doua şi invers.
A=B↔(∀x∈A→x∈B)Λ(∀x∈B→x∈A)
Egalitatea mulţimilor are următoarele proprietăţi:
A=A (egalitatea mulţimilor este reflexivă)
A=B→B=A (egalitatea mulţimilor este simetrică)
A=BΛB=C→A=C (egalitatea mulţimilor este tranzitivă)
2.5. Relaţia de incluziune
Definiţie O mulţime A este inclusă într-o altă mulţime B dacă orice element al lui A
aparţine şi lui B.
A⊂B→∀x∈A→x∈B ; A = submulţime (parte) a lui B

proprietăţi În acest caz, A se numeşte submulţime (parte) a lui B
A⊂A (incluziunea este reflexivă)
A⊂BΛB⊂A→A=B (incluziunea este antisimetrică)
A⊂BΛB⊂C→A⊂C (incluziunea este tranzitivă)
1. Fie M = { x∈Q | x=(n+7) / (n+1)∈N}. Să se determine submulţimea A = {x∈M | x este

întreg}.
2. Să se determine elementele x, y, z astfel încât să fie adevărată egalitatea: {x,y,z}={2, 4,
6}.

Mulţimi
2.6. Operaţii cu mulţimi
Reuniunea Reuniunea a două mulţimi A, B este mulţimea elementelor care

aparţin lui A sau lui B.
Reuniunea a două mulţimi: A∪B={x ⎜ x∈A V x∈B}.
Intersecţia a două mulţimi A,B este mulţimea elementelor care

Intersecţia
aparţin lui A şi Lui B (elementele comune)
Intersecţia a două mulţimi: A∩B={x | x∈A Λ x∈B}
Dacă mulţimile au un elemente comun, ele se numesc disjuncte.
Diferenţa a două mulţimi A,B în această ordine este mulţimea

Diferenţa elementelor care aparţin lui A şi nu aparţin lui B.
Diferenţa a două mulţimi: A\B={x| x∈A Λ x∉B}
Dacă A este submulţime a lui B atunci mulţimea diferenţă este φ
(mulţimea vidă).
Dacă o mulţime A este submulţimea E, atunci mulţimea diferenţă

Complementarea dintre E şi A se numeşte complementara lui A în raport cu E.
Complementara unei submulţimi: CE A={x | x∈E Λ x∉A} (A⊂E)
Produsul cartezian pentru două mulţimi A, B (în această ordine!)

Produs cartezian este mulţimea perechilor ordonate în care primul element aparţine
lui A, iar al doilea element aparţine lui B
Produsul cartezian a două mulţimi: A×B={(x,y) | x∈A Λ y∈B}
Proprietăţi Proprietăţi:
• (A∪B)∪C=A∪(B∪C) (A∩B)∩C=A∩(B∩C)
(asociativitate)
• A∪B=B∪A A∩B=B∩A
(comutativitate)
• A∪A=A A∩A=A
(idempotenţa)
• A∪φ=A A∩φ=φ
• A∪(B∩C)=(A∪B)∩(A∪C) A∩(B∪C)=(A∩B)∪(A∩C)
(distributivitate)
• CE(A∪B)=CEA∩CEB CE(A∩B)=CEA∪CEB (legile lui de
Morgan)
• CE(CEA)=A
• A\B=CA(A∩B)
• A\(B∪C)=(A\B)\C A\(B∩C)=(A\B)∪(A\C)
• (A∪B)\C=(A\C)∪(B\C) (A∩B)\C=A∩(B\C)=(A\C)∩B
• A×(B∪C)=(A×B)∪(A×C) A×(B∩C)=(A×B)∩(A×C)
• A×(B\C)=A×B\A×C

Mulţimi
Fie A = {x | x∈N, 3<x≤7}

B = {x | x∈N, 5≤x<10}
C= {x | x∈N, 7<x≤9}
D = {x | x∈N, x≤3}
Să se determine:
a) A∪B, B∪A, B∪C, A∪D;
b) A∩B, B∩C, A∩D, D∩A;
c) A∩(B∪C); (A∩B)∪(A∩C);
d) A\B, B\A, B\C, C\B, A\D, D\B;
e) B×C; C×B; (B×C)∪(C×B); (B×C)∩(C×B).

Mulţimi
1. A= {0,1,2,3,4,5,6}
B = {4,5,6,7,8}
C= {0,5,10,15,…,245,250}
D= { 1,3,5,7,…}.
2. A= {x │x ∈ N, x<6}
B= {x │x=2n+1, n ∈ N, x<5}
C= {x │x=3n+1, n ∈ N” }
D= {x │x=3• 2 ⁿ , n ∈ N }.
n+7 6 6
1. Cum x = —— = 1+ —— ∈ N, rezultă că —— ∈ N, deci n+1 trebuie să fie un
n+1 n+1 n+1
divizor al lui 6: 1, 2, 3 sau 6.
Pentru n+1=1 rezultă n=0 şi x=7.
Deci A={2,3,4,7}.
2. x=2, y=4, z=6 sau x=2, y=6, z=4 sau x=4, y=2, z=6 sau x=4, y=6, z=2 sau
x=6, y=2, z=4 sau x=6, y=4, z=2.
A={4,5,6,7}; B={5,6,7,8,9}; C={8,9}; D={0,1,2,3}.
a)A ∪ B={4,5,6,7,8,9};B ∪ A={4,5,6,7,8,9};B ∪ C={5,6,7,8,9};A ∪ D={0,1,2,3,4,5,6,7}
b) A ∩ B={5,6,7}; B ∩ C={8,9}; A ∩ D=Ø; D ∩ A=Ø= A ∩ D.
c)A ∩ ( B ∪ C) ={5,6,7}; ( A ∩ B) ∪ (A ∩ C) ={5,6,7}= A ∩ ( B ∪ C).
d)A\B={4}; B\A={8,9}; B\C={5,6,7}; C\B= Ø; A\D={4,5,6,7}; D\B={0,1,2,3}.

Mulţimi
e)B x C={ (5,8),(5,9),(6,8),(6,9),(7,8),(7,9),(8,8),(8,9),(9,8),(9,9) };
f) C x B={ (8,5),(8,6),(8,7),(8,8),(8,9),(9,5),(9,6),(9,7),(9,8),(9,9) };
(B x C) ∪ (C x B) ={(5,8),(5,9),(6,8),(6,9),(7,8),(7,9),(8,8),(8,9),(9,8),(9,9),
(8,5),(8,6),(8,7),(9,5),(9,6),(9,7) };
(B x C) ∩ (C x B) ={(8,8),(8,9),(9,8),(9,9)}.
1. Determinaţi mulţimile A şi B astfel încât să fie îndeplinite simultan condiţiile:

• A∪B = {a, b, c, d, e}
• A∩B = {a, b}
• A\B = {c, d}
2. Să se determine mulţimile A şi B care satisfac simultan condiţiile:

• A∪B = {1, 2, 3, 4, 5, 6, 7}
• A∩B = {1, 2}
• A\B = {5}
3. Să se afle mulţimile X şi Y ştiind că ele îndeplinesc simultan condiţiile:

• X∪Y = {1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9}
• X∩Y = {4, 6, 9}
• X∪ {3, 4, 5} = {1, 3, 4, 5, 6,8, 9}
• Y∪ {2, 4, 8} = {2, 4, 5, 6, 7, 8, 9}
4. Un grup de turişti, intrând într-o cofetărie au consumat 15 prăjituri şi 29 îngheţate. Ştiind

că cinci turişti au consumat fiecare câte o îngheţată şi câte o prăjitură, iar 3 turişti nu au
consumat nimic. Să se afle numărul turiştilor.


Mulţimi
2.9. Bibliografie
1) Năstăsescu C., Niţă C., Rizescu Gh., Matematică. Algebră. Manual pentru clasa a
IX-a, EDP, 1995
2) Roşu M.,Roman M., Matematică pentru perfecţionarea învăţătorilor, Editura
ALL, 1995
3) Georgescu-Buzău E., Matei N., Exerciţii de teoria mulţimilor, EDP 1969
4) Năstăsescu C., Niţă C., Brandiburu M., Joiţa D., Exerciţii şi probleme de algebră
pentru clasele IX-XII, EDP, 1981
5) Roşca D., Matematici moderne în sprijinul învăţătorilor; EDP, 1978
6) Petrică I., Lazăr I., Probleme de algebră pentru liceu – vol. I, Editura Petrion,
1995
7) Chiriac V., Chiriac M., Probleme de algebră, Editura Tehnică, 1977
8) Trandafir R., Leonte A., Principii şi structuri fundamentale în matematica de liceu
– algebră şi analiză matematică, Editura Albatros, 1982
Mulţimile stau la baza conceptului de număr natural, ce domină matematica şcolară

a claselor I-IV. Într-o formă accesibilă unele dintre aspectele prezentate mai sus se
regăsesc în manualele ciclului primar şi trebuie să fie înţelese şi utilizate de către elevi.

Relaţii binare
RELAŢII BINARE
Cuprins pagina
3.1.Obiectivele unităţile de învăţare 20

3.2.Definiţie 20
3.3.Graf (grafic) al unei relaţii binare 21
3.4.Tipuri de relaţii binare 22
3.5.Proprietăţi 22
3.8.Bibliografie 25
La sfârşitul acestei unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili:

• să recunoască o relaţie binară între elementele a două mulţimi;
• să asocieze unei relaţii binare graful corespunzător;
• să discrimineze relaţiile de echivalenţă şi de ordine;
• să determine proprietăţile unei relaţii binare date.
3.2. Definiţie
Relaţie Fiind date două mulţimi A şi B se numeşte relaţie binară între

Nu elementele mulţimii A şi elementele mulţimii B o proprietate R a perechii
înseamnă ordonate (x,y), unde x∈A şi y∈B.
„A Dacă perechea ordonată (x,y) cu x∈A şi y∈B are proprietatea R
cunoaşte atunci se spune că x este în relaţia R cu y şi se scrie xR y.
pe cineva,
care Dacă A=B, atunci R este o relaţie binară între elementele mulţimii A
lucrează la sau relaţie binară pe A.
…, pentru
a mă ajuta
cu …”

Relaţii binare
3.3. Graf (grafic) al unei relaţii binare
Mulţimea tuturor cuplurilor pentru o relaţie dată, (perechi ordonate) care

au proprietatea R determină o parte a produsului cartezian A×B numită
graf (grafic) al relaţiei R.
GR={(x,y) | x∈A, y∈B, x R y}
1) Fie mulţimile A = {2, 4, 6, 8} şi B = {1, 3, 5, 7}. Care este graful relaţiilor următoare, în
care x∈A şi y∈B? Alcătuieşte câte o schemă pentru fiecare relaţie.
a) “x+y=7”;
b) “x≥y+5”;
c) “x<3 şi y>3”;
d) “x≥6 sau y≤1”;
e) “max (x, y)≤3”;
f) “min (x, y)≤2”.

Relaţii binare
3.4. Tipuri de relaţii binare
Fie R o relaţie binară pe mulţimea A.

• xR x , ∀x∈A ⇒ relaţia este reflexivă
• xR y⇒yR x ⇒ relaţia este simetrică
• xR yΛyR z⇒xR z ⇒ relaţia este tranzitivă
• xR yΛyR x⇒x=y ⇒ relaţia este antisimetrică
O relaţie care este reflexivă, simetrică şi tranzitivă se numeşte

Relaţia de relaţie de echivalenţă.
echivalenţă
Clasa de echivalenţă a elementului x:
Cx = {y | y∈A, xRy}
3.5. Proprietăţi
Pentru o relaţie de echivalenţă, mulţimea elementelor de

echivalente cu un element oarecare x, poartă numele de echivalenţă a
elementului x
• Cx ≠ φ , ∀x∈A
• xR y ⇒ Cx = Cy Λ xR y ⇒ Cx ∩ Cy = φ
• ∀x∈A , x aparţine unei clase de echivalenţă.
Definiţie. Dacă R este o relaţie de echivalenţă pe A, atunci mulţimea

claselor de echivalenţă se numeşte mulţimea cât a lui A în raport cu
relaţia R şi se notează A/R.
O relaţie care este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă se numeşte

relaţie de ordine.
Definiţie. Relaţia de ordine R definită pe A se numeşte relaţie de

ordine totală dacă pentru orice x,y∈A are loc xR y sau yR x.
1. Fie E o mulţime dată de persoane. Găseşte proprietăţile fiecăreia din relaţiile

următoare:
R1: “…are aceeaşi părinţi cu…”;
R 2: “…are ca fiu…”;
R 3: “…este căsătorit cu…”;
R 4: “…a petrecut vacanţa cu…”;
R 5: “…are cel puţin aceeaşi vârstă cu…”;
R 6: “…este tot atât de înalt ca…”.

Relaţii binare
2. Se consideră mulţimea E = {1, 2, 3} şi relaţiile:
a) {(1, 1), (2, 2), (3, 3), (1, 2), (2, 1)}
b) {(1, 1), (2, 3), (3, 2), (2, 2)}
c) {(1, 1), (2, 3), (3, 2), (3, 3), (2, 1), (2, 2)}
Cercetează dacă relaţiile sunt reflexive, simetrice sau tranzitive.

Relaţii binare
a) {(2,5),(4,3),(6,1)};
b) {(6,1),(8,1),(8,3)};
c) {(2,5),(2,7)};
d) {(6,1),(6,3),(6,5),(6,7),(8,1),(8,3),(8,5),(2,1),(4,1)};
e) {(2,1),(2,3)};
f) {(2,1),(2,3),(2,5),(2,7),(4,1),(6,1),(8,1)}.
1. R1 : reflexivă, simetrică, tranzitivă;
R2 : nici una dintre proprietăţi;
R3 : simetrică;
R4 : reflexivă, simetrică, tranzitivă;
R5 : reflexivă, antisimetrică, tranzitivă:
R6 : reflexivă, simetrică, tranzitivă.
2.a) reflexivă şi simetrică; b) simetrică; c) reflexivă.

1. Fie mulţimea E = {1, 2, 3, 4}. Să se cerceteze dacă relaţiile binare definite în E,
corespunzătoare graficelor de mai jos, sunt reflexive. Sunt acestea simetrice? Dar
tranzitive?
a) {(1, 1), (1, 2), (1, 3), (1, 4), (2, 2), (2, 3), (2, 4), (3, 4)}
b) {(1, 2), (1, 3), (2, 1), (3, 1), (3, 4), (4, 3)}
c) {(1, 1), (1, 2), (1, 3), (2, 1), (2, 2), (2, 3), (3, 1), (3, 2), (3, 3)}
d) {(1, 1), (1, 2), (2, 2), (3, 3), (4, 4)}
e) {(1, 1), (1, 2), (2, 1), (2, 2), (3, 3), (3, 4), (4, 3), (4, 4)}
f) {(1, 2), (1, 3), (1, 4), (2, 1), (2, 3), (2, 4), (3, 19, (3, 2), (3, 4), (4, 1), (4, 2), (4, 3)}
2. Să se cerceteze proprietăţile următoarelor relaţii:

a) Relaţia “x este prim cu y” definită în N;
b) Relaţia “t1 este congruent cu t2”, definită în mulţimea triunghiurilor unui plan;
c) Relaţia “A are acelaşi număr de elemente cu B”, definită în mulţimea părţilor unei
mulţimi nevide P(E).
3. Să se determine pe E {1, 2, 3, 4} o relaţie care:

a) este reflexivă , este simetrică, este tranzitivă;
b) este reflexivă , este simetrică, nu este tranzitivă;
c) este reflexivă , nu este simetrică, este tranzitivă;
d) nu este reflexivă , este simetrică, este tranzitivă;
e) este reflexivă , nu este simetrică, nu este tranzitivă;
f) nu este reflexivă , este simetrică, nu este tranzitivă;
g) nu este reflexivă , nu este simetrică, este tranzitivă;
h) nu este reflexivă , nu este simetrică, nu este tranzitivă.

Relaţii binare
3.8. Bibliografie

ALL, 1995
2) Georgescu-Buzău, Relaţii, funcţii, structuri algebrice. Exerciţii şi probleme, EDP,
1973
3) Asaftei P., Chirilă C., Asaftei D.C., Elemente de aritmetică şi teoria numerelor
pentru licee şi colegii pedagogice, Editura Polirom, 1988
4) Chiriac V., Chiriac M., Probleme de algebră, Editura Tehnică, 1977
Perspective şi deschideri
Relaţia binară defineşte o corespondenţă între două mulţimi. Ea se înscrie în lista

elementelor pregătitoare pentru înţelegerea conceptului de număr natural. Din punct de
vedere ştiinţific, ea pregăteşte noţiunea de funcţie.

Funcţii
FUNCŢII
Cuprins pagina
4.1.Obiective ale unităţii de învăţare 26

4.2.Noţiunea de funcţie 27
4.3.Egalitatea funcţiilor 28
4.4.Moduri de a defini o funcţie 29
4.5.Graficul unei funcţii 30
4.6.Reprezentarea geometrică a graficului unei funcţii numerice 30
4.7.Funcţii injective, surjective, bijective 31
4.8.Compunerea funcţiilor 32
4.9.Funcţia inversă 33
4.1.Obiective ale unităţii de învăţare
La sfârşitul aceste unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:

• să recunoască o funcţie;
• dă definească (în diverse moduri) o funcţie;
• să reprezinte geometric graficul unei funcţii;
• să discrimineze funcţii injective, surjective, bijective;
• să compună două funcţii date;
• să determine inversa unei funcţii bijective.

Funcţii
4.2. Noţiunea de funcţie
Suntem apreciaţi în funcţie de rezultate.
Fie A şi B două mulţimi. Se numeşte funcţie definită pe A cu valori în B

Definiţie (sau aplicaţie de la A la B) orice lege (regulă, procedeu, convenţie etc) f
în baza căreia oricărui element x∈A i se asociază un element unic, notat
f(a) din B.
f : A→B , ∀x∈A⇒∃y∈B (unic) a.î. y=f(x)
A este domeniul de definiţie al funcţiei, iar B este mulţimea în care
funcţia ia valori (codomeniu). Elementul unic y, ce corespunde lui x, se
numeşte imaginea prin funcţia f a elementului x.
Funcţia poate fi determinată şi printr-o diagramă, reprezentând cele

două mulţimi, cu săgeţi ce duc elementele corespunzătoare (imaginile)
din codomeniu.
Fie E = {1, 2, 3} şi F = {a, b}. Scrie toate funcţiile definite pe E cu valori F, indicând
şi diagrama respectivă.

Funcţii
4.3. Egalitatea funcţiilor
Două funcţii sunt egale dacă: au acelaşi domeniu de definiţie,

acelaşi codomeniu şi dacă imaginea oricărui element din domeniul de
definiţie, prin oricare dintre cele două funcţii, este aceeaşi.
f : A→B A=A|
| | |
f : A →B ⇔ B=B|
f=f| f(a)=f |(a), ∀a∈A
Pentru a constata dacă două funcţii sunt egale, va trebui să verifici

cele 3 condiţii din definiţie.
Fie funcţia f : {1, 2, 3, 4} → {1, 3, 5, 7} definită astfel:

f(1) = 1; f(2) = 3; f(3) = 5; f(4) = 7
şi funcţia g : A→B, g(x) = 2x-1, unde A = {x | x∈N’, x<5} şi B = {x | x∈N*, x≤7, x impar}.
Arată că f = g.

Funcţii
4.4.Moduri de definire a unei funcţii
O funcţie f : A→B poate fi determinată:

a) sintetic: numind pentru fiecare element în parte din A elementul ce i
sintetic se asociază din B.
Se ilustrează cu ajutorul unei diagrame sau al unui tabel de valori.
analitic b) analitic: specificând o proprietate ce leagă un element arbitrar din A
de elementul corespunzător din B.
Se precizează cu ajutorul unei formule (sau expresie algebrică).
Observaţii:
• Dându-se o formulă (sau expresie algebrică), putem să-i asociem una
sau mai multe funcţii
De exemplu, fiind dată formula f(x)= x+1, putem să-i asociem mai
multe funcţii, schimbând cele două mulţimi (domeniu şi codomeniu):
f1: N→N, f1(x)=x+1;
f2: Z→Z, f2(x)=x+1;
f3: (-1, 1) → (0,2), f3(x) = x+1 ş.a.m.d.
• Când definim o funcţie cu ajutorul unei expresii algebrice trebuie să
avem în vedere dacă acea expresie are sens pentru elementele din
domeniul de definiţie
1
De exemplu, scrierea f: R→R, f(x)= nu este corectă, pentru că
x
1
expresia nu are sens în x=0, în x=0. Scrierea corectă este f:R\{0}→R,
x
1
f(x)= .
x
• Dându-se mai multe formule (expresii algebrice), putem să definim
una sau mai multe funcţii
1
De exemplu, expresiile f1(x)=x+1 şi f2(x)= pot defini fiecare câte o
x
funcţie (precizându-le domeniul şi codomeniul), dar pot defini şi o singură
funcţie (dată pe intervale):
x+1, pentru x ≤ 2
f : R→R, f(x) = 1 , pentru x > 2
x

Funcţii
4.5. Graficul unei funcţii
Fie funcţia f : A→B. Se numeşte grafic al funcţiei f mulţimea perechilor

definiţie
ordonate (a, f(a)), cu a∈A. Deci, Gf = {(a, f(a) | a∈A}; Gf ⊂ A×B
4.6. Reprezentarea geometrică a graficului unei funcţii
Fie funcţia f : A→B, cu A, B ⊂ R (funcţie numerică).

Graficul acesteia, Gf se poate reprezenta geometric într-un sistem
ortogonal de axe, făcând să corespundă oricărei perechi ordonate (x, y)
punctul din plan având coordonatele (x, y).
Reprezintă grafic funcţia:
x+2, pentru x ≤ 0
f : R→R, f(x) = 2, pentru 0 < x < 3
-x+5, pentru x ≥ 3

Funcţii
4.7. Funcţii injective, surjective, bijective
Injectivă Funcţia f : A→B se numeşte funcţie injectivă ⇔ ∀x1, x2∈A Λ x1 ≠ x2

⇒ f(x1) ≠ f(x2) (sau. f(x1) = f(x2) ⇒ x1 = x2)
Deci, o funcţie este injectivă dacă, pentru două elemente diferite, face să
corespundă două imagini diferite. De multe ori, pentru a demonstra că o
funcţie este injectivă, se foloseşte contrara reciprocei pentru implicaţia de
mai sus: dacă imaginile sunt aceleaşi atunci elementele domeniului care
au aceste imagini sunt aceleaşi.
Funcţia f : A→B se numeşte funcţie surjectivă ⇔ (∀y∈B⇒∃x∈A a.î.

Surjectivă y=f(x))
Deci, o funcţie este surjectivă dacă orice element al codomeniului este
imaginea cel puţin a unui element din domeniul de definiţie.
Funcţia f : A→B se numeşte funcţie bijectivă ⇔ f injectivă Λ f
surjectivă.
Deci, o funcţie este bijectivă dacă este şi injectivă şi surjectivă.

Bijectivă
Ce definiţie Pentru a studia bijectivitatea unei funcţii, trebuie stabilită
uşoară! injectivitatea.
Dacă funcţia nu este injectivă, studiul s-a terminat şi concluzia este:
Funcţia nu este bijectivă sau nu, după cum a fost sau nu surjectivă.
De exemplu, să studiem bijectivitatea funcţiei f:N→N, f(x)=x+1.
Pentru a stabili dacă este injectivă pornim de la ipoteza că f(x1)
=f(x2) cu x1, x2 din domeniul de definiţie. Acesta înseamnă că x1+1=x2+1şi
atunci x1= x2, deci funcţia este injectivă.
Pentru a stabili dacă este surjectivă, trebuie să arătăm că pentru
orice element din codomeniu există cel puţin un element din domeniul de
definiţie, a cărui imagine este. Cum un element al codomeniului y=x+1,
rezultă că x=y-1 este elementul din domeniul de definiţie. Numai că nu
pentru orice valoare (număr natural) a lui y =0 a rezultat x=-1 care nu este
număr natural. Deci, funcţia nu este surjectivă şi atunci, nu este bijectivă.
Studiază bijectivitatea funcţiei:
g : Z→Z, g(x) = -x + 4

Funcţii
4.8. Compunerea funcţiilor
definiţie Fie f şi g două funcţii. Se numeşte funcţie compusă:

f : A→B
⇒ ∃g ο f : A→C , (g ο f)(x) = g(f(x))
g : B→C
Deci, pentru a compune două funcţii este necesar ca domeniul de definiţie

al celei de a doua să fie acelaşi cu codomeniul primei funcţii. Funcţia
compusă obţinută este definită pe domeniul de definiţie al primei funcţii şi
la valori în codomeniul celei de a doua.
De exemplu, fiind date funcţiile f: N→N, f(x)=x+1 şi g: N→N,
g(x)=x2, se pot compune obţinând gο f , f2 (f ο f) şi g2(gοg). Toate au ca
domeniu de definiţie şi codomeniu pe N (vezi definiţia funcţiei
compuse!), iar expresiile lor sunt:
g ο f : A→C , (g ο f)(x) = g(x+1)=(x+1)2;
(fοg)(x)=f(g(x))=f(x2)= x2+1;
f2(x)=f(f(x))=f(x+1)=(x+1)+1=x+2;
g2(x)=(gοg)(x)=g(g(x))=g(x2)=(x2)2=x4.
Teoremă. Fie f, g şi h trei funcţii.
f : A→B
g : B→C ⇒ h ο (g ο f ) = (h ο g) ο f
h : C→D
(asocietivitatea compunerii funcţiilor)

Funcţii
Se consideră funcţiile f, g : R→R

f(x) = x2 +x – 1; g(x) = x2 –x + 1
Determină g ο f, f ο g, f2, g2.
4.9. Funcţia inversă
Funcţia identică a unei mulţimi: 1A : A→A , 1A(x) = x

Funcţia
identică Proprietate. f : A→B f ο 1A = f
Definiţie. f : A→B se numeşte inversabilă dacă ∃ g : B→A a.î.

Funcţia g ο f = 1A şi f ο g = 1B
inversabilă
Teoremă. f : A→B inversabilă ⇔ f. bijectivă
f –1ο f = 1A f ο f –1 = 1B

Funcţii
f i : E → F, 1 ≤ i ≤ 8 ,
f 1 (1)= a, f 1 (2)= a, f 1 (3)= a;
f 2 (1)= b, f 2 (2)= b, f 2 (3)= b ;
f 3 (1)= a, f 3 (2)= a, f 3 (3)= b;
f 4 (1)= b, f 4 (2)= b, f 4 (3)= a;
f 5 (1)= a, f 5 (2)= b, f 5 (3)= a;
f 6 (1)= b, f 6 (2)= a, f 6 (3)= b;
f 7 (1)= b, f 7 (2)= a, f 7 (3)= a;
f 8 (1)= a, f 8 (2)= b, f 8 (3)= b.
Deoarece {1,2,3,4}= {x │x ∈ N*, x<5}, {1,3,5,7}= {x │x ∈ N*, x≤7, x impar}, iar

f(1)=1=g(1), f(2)=3=g(2), f(3)=5=g(3), f(4)=7=g(4) rezultă că f = g.
Tabelul de variaţie al funcţiei este următorul:
X … -2 0 3 5…
f(x) 0 2](2 2)[2 0
Reprezentarea grafică a funcţiei este de forma:
-2 0 3 5

Funcţii
Pentru injectivitate:
f(x 1 )=f(x 2 ) → - x 1 +4 = -x 2 +4 → x 1 = x 2 , deci f este injectivă.
Pentru surjectivitate, pentru a avea:
∀ y ∈ Z, ∃ x ∈ Z astfel încât y = f(x) rezultă că y = -x+4, adică x= 4-y ∈ Z, deci f este
surjectivă.
Fiind injectivă şi surjectivă, f este bijectivă.
g○f : R → R, (g ○ f )(x) = g(f(x)) = g(x 2 +x – 1) = (x 2 +x – 1) 2 - (x 2 +x – 1) + 1;

f○g : R → R, (f ○ g )(x) = f(g(x)) = f(x 2 -x –+1) = (x 2 - x + 1) 2 + (x 2 - x +1) - 1;
f 2 : R → R, f 2 (x)=(f ○ f )(x) = f(f(x)) = f(x 2 + x –1) = (x 2 + x - 1) 2 + (x 2 + x -1) - 1;
g 2 : R → R, g 2 (x)=(g○g )(x) = g(g(x)) = g(x 2 - x +1)= (x 2 - x +1) 2 - (x 2 - x +1) + 1.
Se consideră funcţia f : R→R, f(x) =x+m.

a) Determină parametrul real m astfel încât graficul funcţiei să treacă prin punctul A
(1,3).
b) Reprezintă grafic funcţia astfel determinată.
c) Studiază bijectivitatea acestei funcţii.
d) Dacă funcţia este bijectivă, determină funcţia inversă.
e) Dacă admite funcţie inversă, compune funcţia directă cu funcţia inversă.

- subiectul a):10 puncte;
- subiectul b):10 puncte;
- subiectul c): 30 puncte;
- subiectul d): 20 puncte;
- subiectul e): 20 puncte.

Funcţii
4.12. Bibliografie:
1) Năstăsescu C., Niţă C., Rizescu Gh., Matematică. Algebră. Manual pentru clasa a
IX-a, EDP, 1995
ALL, 1995
3) Georgescu-Buzău, Relaţii, funcţii, structuri algebrice. Exerciţii şi probleme, EDP,
1973
4) Năstăsescu C., Niţă C., Brandiburu M., Joiţa D., Exerciţii şi probleme de algebră
pentru clasele IX-XII, EDP, 1981
Noţiunea de funcţie se adaugă celorlalte elemente pregătitoare pentru înţelegerea
numărului natural. Apare şi în matematica şcolară a claselor I-IV sub forma de
„corespondenţă unu la unu”. Noţiunea de funcţie se va regăsi în tabele şi diagrame
utilizate în toate clasele ciclului primar.

Numere cardinale
NUMERE CARDINALE
Cuprins pagina

5.2.Noţiunea de număr cardinal 38
5.3.Operaţii cu numere cardinale 38
5.4.Ordonarea numerelor cardinale 39
5.5.Numere naturale 39
5.6.Mulţimi finite/infinite 39
5.7.Mulţimi numărabile/nenumărabile 40
5.9.Bibliografie 41
5.1.Obiectivele unităţii de învăţare

• să înţeleagă numărul cardinal ca o clasă de echivalenţă în raport cu
relaţia de echipotenţă;
• să definească suma şi produsul numerelor cardinale;
• să definească relaţia de ordine în mulţimea numerelor cardinale;
• să discrimineze mulţimile finite/infinite, numărabile/nenumărabile.

Numere cardinale
5.2. Noţiunea de număr cardinal
Fără legătură cu reprezentanţii bisericii!
Două mulţimi A şi B se numesc echipotente dacă există o bijecţie f

definiţie : A→B.
Deci, A ∼ B dacă ∃ f : A→B bijectivă
proprietăţi Relaţia de echipotenţă este o relaţie de echivalenţă

• A∼A,∀A
relaţie de • A∼B⇒B∼A
echivalenţă • A∼BΛB∼C⇒A∼C
Fiind relaţie de echivalenţă, relaţia de echipotenţă determină clase

de echivalenţă.
Clasa de echivalenţă a unei mulţimi A în raport cu relaţia de
echipotenţă se numeşte număr cardinal (cardinalul) mulţimii A.
card A = { X | X ∼ A } ; card A = card B ⇔ A ∼ B
5.3. Operaţii cu numere cardinale
adunarea Fiind date mulţimile A şi B disjuncte se numeşte sumă a cardinalelor

celor două mulţimi, cardinalul mulţimii A∪B.
Fie A, B cu A∩B = φ : card A + card B = card (A∪B)
Adunarea astfel definită este asociativă şi comutativă:
• (card A +card B) + card C = card A + (card B + card C)
• card A + card B = card B + card A
Fiind date mulţimile A şi B se numeşte produs al cardinalelor celor

înmulţirea două mulţimi, cardinalul mulţimii produs cartezian A×B.
A, B : card A ⋅ card B = card (A×B)
Înmulţirea astfel definită este asociativă, comutativă şi distributivă
faţă de adunare.
• (card A⋅ card B) ⋅ card C = card A ⋅ (card B⋅ card C)
• card A ⋅ card B = card B ⋅ card A
• card A ⋅ (card B+ card C) = card A⋅ card B + card A⋅ card C

Numere cardinale
5.4. Ordonarea numerelor cardinale
definiţie Fie mulţimile A şi B, cu card A = a şi card B = b.

Definiţie. Spunem că numărul cardinal a este mai mic decât b
(a≤b) dacă există o submulţime B| ⊂ B a.î. A ∼ B|
Fie A, B ; card A = a, card B = b ; a≤b dacă ∃ B| ⊂ B a.î. A ∼ B|
Dacă a ≠ b atunci a<b.
proprietăţi Teoremă. Fie a, b, c trei numere cardinale. Atunci:

• a≤a (reflexivitate)
• a ≤ b Λ b ≤a ⇒ a = b (antisimetrie)
• a ≤ b Λ b≤ c ⇒ a ≤ c (tranzitivitate)
5.5. Numere naturale
Să considerăm şirul N:
φ , {φ} , {φ ,{ φ}} , { φ, {φ} , {φ , {φ}} , …
în care fiecare termen, începând cu al doilea, este mulţimea ale cărei
elemente sunt toţi termenii precedenţi din şir.
Definiţie. Se numesc numere naturale, numerele cardinale ale
definiţie mulţimilor din şirul N.
Astfel: card φ = 0 , card {φ} = 1 , card {φ , {φ}} = 2,…
adică n = {0, 1, 2, … ,n-1}
5.6. Mulţimi finite/infinite
Definiţie. Se numeşte mulţime finită o mulţime al cărui cardinal este

definiţii un număr natural.
Mulţimile al căror cardinal nu este un număr natural se numesc
infinite.
observaţii Observaţii:
• orice submulţime a unei mulţimi finite este tot o mulţime finită;
• dacă o mulţime A conţine o submulţime infinită, atunci A este infinită;
• mulţimea numerelor naturale N este infinită

Numere cardinale
5.7. Mulţimi numărabile/nenumărabile
definiţie Definiţie. O mulţime echipotentă cu mulţimea numerelor naturale se

numeşte mulţime numărabilă.
Criteriu: Pentru a arăta că o mulţime infinită este numărabilă,

trebuie ca elementele ei să fie aşezate într-un şir infinit.
Exemple de mulţimi numărabile:

exemple ♦ mulţimea numerelor naturale mai mari sau egale cu p:
p, p+1, p+2, … , p+n, …
♦ mulţimea numerelor întregi
0, -1, +1, -2, +2, … ,-n, +n, …
Proprietăţi:
proprietăţi
• orice mulţime infinită conţine o submulţime numărabilă;
• orice submulţime infinită a unei mulţimi numărabile este numărabilă;
• reuniune unei mulţimi finite cu o mulţime numărabilă este o mulţime
numărabilă;
• reuniunea a două (sau a unui număr finit) mulţimi numărabile este
numărabilă;
• reuniunea unui şir infinit de mulţimi numărabile este numărabilă
(metoda diagonalei);
• mulţimea numerelor raţionale este numărabilă.
Mulţimi nenumărabile:
¾ mulţimea numerelor reale nu este numărabilă;
¾ segmentul [0,1] nu este numărabil (mulţimile echipotente cu segmentul
[0,1) au puterea continuului;
¾ reuniunea unui număr finit de mulţimi de puterea continuului are
puterea continuului;
¾ mulţimea R are puterea continuului.
1. Defineşte numărul cardinal.

2. Defineşte suma şi produsul cardinalelor.
3. Demonstrează cel puţin una dintre proprietăţile relaţiei de ordine în mulţimea
cardinalelor.
4. Precizează deosebirile dintre mulţimile: finită, infinită, numărabilă, nenumărabilă.


Numere cardinale
5.9. Bibliografie
1) Miron R, Brânzei D., Fundamentele aritmeticii şi geometriei, Editura Academiei, 1983

2) Asaftei P., Chirilă C., Asaftei D.C., Elemente de aritmetică şi teoria numerelor pentru
licee şi colegii pedagogice, Editura Polirom, 1988
Numărul cardinal reprezintă o noţiune cu un grad înalt de abstractizare şi

generalizare, din a cărui particularizare se obţine numărul natural. Reprezintă o
fundamentare teoretică, ce lărgeşte orizontul de cultură de specialitate al institutorului.

Aritmetică şi teoria numerelor
ARITMETICĂ ŞI TEORIA NUMERELOR
Cuprins pagina
6.1.Obiective ale unităţii de învăţare 42

6.2.Axiomatica lui Peano 42
6.3.Operaţii cu numere naturale 43
6.4.Relaţia de ordine pe N 44
6.6.Bibliografie 45

• să înţeleagă numărul natural introdus prin axiomatica lui Peano;
• să definească axiomatic adunarea şi înmulţirea numerelor naturale;
• să definească axiomatic relaţia de ordine pe mulţimea numerelor
naturale.
6.2. Axiomatica lui Peano
Numim număr natural o clasă de echivalenţă, în raport cu relaţia de

echipotenţă, a mulţimilor finite (după Dedekind o mulţime este finită
dacă nu are acelaşi cardinal cu nici una dintre submulţimile sale
proprii).
Mulţimea numerelor naturale N satisface următoarele 5 axiome ale
lui Peano:
A.1. Zero este un număr natural.
A.2. Orice număr natural n are un succesor, notat n+. Convenim că 0+ =
1.
A.3. Zero nu este succesorul nici unui număr natural.
A.4. Două numere naturale care au acelaşi succesor sunt egale.
A.5. Dacă A este o submulţime a lui N (A⊂N), care conţine pe 0 (0∈A)
şi care, dacă conţine pe n va conţine şi pe n+, atunci A = N.
Această ultimă axiomă se poate exprima prin forma următoare:
Fie P o proprietate care defineşte o submulţime A a lui N; dacă această
proprietate este verificată pentru a şi putem demonstra ca este
adevărată pentru numărul natural n+, atunci când o presupunem
adevărată pentru n, această proprietate este adevărată pentru orice
element al lui N.
Teorema: Orice număr natural n diferit de zero este succesorul
unui alt număr natural, notat n- şi numit precedent al lui n.

6.3.Operaţii cu numere naturale
Adunarea a două numere naturale este legea de compoziţie internă

definită pe N, care face să corespundă oricărei perechi ordonate (a,b)
adunarea
aparţinând mulţimii N×N, un element c∈N şi verifică următoarele două
proprietăţi.
P1. n + 0 = n
P2. n + p+ = (n+p)+.
Observaţii:
• Din aceste proprietăţi rezultă că n+=n+1
• Proprietatea P2 se mai poate scrie astfel:
n+(p+1)=(n+p)+1
Proprietăţile adunării:
• Adunarea este asociativă: (n+p)+r=n+(p+r) , ∀ n, p, r ∈N
• Adunarea este comutativă: n+p=p+n , ∀ n, p, ∈ N
• Orice număr natural este regulat în raport cu adunarea: p+n = n+r ⇔
p=r
înmulţirea • Două numere naturale au suma zero dacă şi numai dacă amândouă
sunt zero
Înmulţirea a două numere naturale este legea de compoziţie internă
definită pe N, care face să corespundă oricărei perechi ordonate
(a,b)∈N×N un element c∈N şi verifică următoarele două proprietăţi:
P1: n×0=0
P2 : np+=np+n
Consecinţe:
• n×1=n , ∀ n∈N
• n+n+n+…+n = pn
p elemente
Proprietăţi:
• asociativitate
• comutativitate
• distributivitate faţă de adunare.

6.4.Relaţia de ordine pe N
definiţie Fie n, p ∈ N. Spunem că n ≤ p (n este cel mult egal cu p) dacă

există d∈N a.î. n=p+d.
Teoremă. Fiind date două numere naturale n şi p are loc una şi

numai una dintre relaţiile n ≤ p sau p ≤ n (N este total ordonată).
proprietăţi
Proprietăţile relaţiei:
• n≤n
• n ≤ p Λ p≤ n ⇒ n=p
• n≤pΛp≤r⇒n≤r
Consecinţe:
• Orice submulţime nevidă a lui N are un cel mai mic element
• Orice submulţime majorată nevidă a lui N are un cel mai mare element
1. Completează spaţiile libere de mai jos:

Zero este …………. şi nu este ………………….. .
Orice număr natural are …………………………. .
Două numere naturale ……………………………. sunt egale.
2. Demonstrează câte una din proprietăţile adunării, respectiv înmulţirii numerelor

naturale (la alegere).
3. Justifică proprietăţile relaţiei de ordine pe mulţimea numerelor naturale.


6.6. Bibliografie:
1) Miron R, Brânzei D., Fundamentele aritmeticii şi geometriei, Editura Academiei, 1983

Axiomatica lui Peano reprezintă o altă modalitate de introducere a numărului

natural. Nu se poate utiliza în clasele I-IV, dar conferă institutorului o viziune mai largă
asupra matematicii şcolare.

Structuri algebrice
STRUCTURI ALGEBRICE
Cuprins pagina
7.1. Obiective ale unităţii de învăţare 46

7.2. Legi de compoziţie 47
7.2.2. Partea stabilă 47
7.2.3. Lege de compoziţie indusă 47
7.2.4. Tabla unei legi de compoziţie 48
7.2.5. Proprietăţi ale legilor de compoziţie 48
7.3. Structuri algebrice 50
7.3.2. Monoid 50
7.3.3. Grup 50
7.3.4. Inel 51
7.3.5. Corp 51
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:

• să alcătuiască tabla unei legi de compoziţie pe o mulţime finită;
• să determine proprietăţile unei legi de compoziţie pe o mulţime infinită;
• să discrimineze structurile algebrice (monoid, grup, inel, corp).

Structuri algebrice
7.2. Legi de compoziţie
7.2.1. Definiţie
Definiţie Fiind dată o mulţime nevidă M, se numeşte lege de compoziţie

pe M o aplicaţie f definită pe produsul cartezian MxM cu valori în
M,
f:MxM→M, (x,y)→f(x,y).
Elementul f(x,y)∈M corespunde perechii ordonate (x,y)∈MxM
prin aplicaţia f. El se numeşte compusul lui x cu y prin legea de
compoziţie f şi este unic determinat. Pentru notaţie, se folosesc
diferite simboluri: x∗y, x°y, xTy, x+y etc.
Cel mai frecvent se foloseşte notaţia aditivă (f(x,y)=x+y) sau
notaţia multiplicativă (f(x,y)=x*y).În primul caz, elementul x+y se
numeşte suma lui x cu y, iar legea de compoziţie f se numeşte
adunare, iar în al doilea caz, elementul x*y se numeşte produsul
lui x cu y, iar legea de compoziţie f se numeşte înmulţire.
7.2.2. Parte stabilă
Fiind dată o mulţime M pe care este definită o lege de

compoziţie f, o submulţime H a lui M se numeşte parte stabilă a
lui M în raport cu legea de compoziţie f, dacă este îndeplinită
proprietatea:
∀x,y∈H⇒f(x,y)∈H.
7.2.3. Lege de compoziţie indusă
Dacă H este o parte stabilă a lui M în raport cu legea de

compoziţie f:MxM→M, atunci pe H se poate defini legea de
compoziţie:
f: HxH→H, f′(x,y)=f(x,y)∈H, ∀x,y∈H
Spunem că f` este lege de compoziţie indusă pe H de f.
De exemplu, fie N mulţimea numerelor naturale şi adunarea
definită pe ea, iar submulţimea H a lui N este mulţimea numerelor
pare. Prin adunarea a două numere naturale care se obţine tot un
număr par, deci H este parte stabilă a mulţimii N faţă de adunare,
iar adunarea numerelor pare este operaţia (legea de compoziţie)
indusă pe H de adunarea numerelor naturale.

Structuri algebrice
7.2.4. Tabla unei legi de compoziţie
Dacă mulţimea M este finită, M={a1, a2,.....,an} atunci pentru

legea de compoziţie f:M*M`→M se poate alcătui ceea ce se
numeşte tabla operaţiei. Aceasta constă într-un tabel cu n linii şi
n coloane care, la intersecţia liniei lui ai cu aj (f(ai,aj)).
7.2.5. Proprietăţi ale legilor de compoziţie
O lege de compoziţie MxM→M, (x,y)→x*y se numeşte

asociativă dacă:
(x*y)*z=x*(y*z), ∀x,y,z∈M∀x,y,z∈M
Exemple de legi de compoziţie asociative pot fi: adunarea

numerelor naturale, reuniunea mulţimilor, compunerea funcţiilor
etc.
O lege de compoziţie M*M→M, (x,y)→x*y se numeşte
comutativă dacă:
x*y=y*x, ∀x,y∈M.
Adunarea şi înmulţirea numerelor întregi sunt legi de
compoziţie comutative, pe când compunerea funcţiilor nu este
comutativă.
Un element e∈M se numeşte element neutru pentru o lege de
compoziţie M*M→M, (x,y)→x*y dacă: e*x=x*e=x, ∀x∈M.
Dacă există, elementul neutru este unic.
Numărul 0 este element neutru faţă de adunarea numerelor
naturale, iar numărul 1 este element neutru faţă de înmulţirea
numerelor naturale.
Un element x∈M se numeşte simetrizabil în raport cu legea de
comparaţie şi ( asociativă şi cu elementul neutru) M*M→M,
(x,y)→x*y, dacă există x`∈M astfel încât x*x`=x`*x=e.
De exemplu, simetricul unui element real x faţă de adunare
este opusul lui x (-x).

Structuri algebrice
1. Alcătuieşte tablele operaţiilor induse pe R4={0, 1, 2, 3}⊂Z de adunarea şi înmulţirea

modulo 4.
2. Pe R definim legea de compoziţie RxR→R, (x,y)→x∗y, unde x*y=x+y+xy. Arătaţi că

această lege de compoziţie este asociativă, comutativă şi cu element neutru.
Determină elementele sale inversabile.

Structuri algebrice
7.3. Structuri algebrice
7.3.1. Definiţie
Se numeşte structură algebrică o mulţime nevidă înzestrată cu

una sau mai multe legi de compoziţie, care satisfac o listă de
proprietăţi numite axiome.
7.3.2. Monoid
O mulţime nevidă M este monoid în raport cu o lege de

compoziţie definită pe M, M*M→M, (x,y)→x*y, dacă legea de
compoziţie este asociativă şi admite element neutru. Dacă, în
plus, legea de compoziţie este comutativă, atunci spunem că
monoidul M este comutativ.
Dacă de exemplu, pe mulţimea părţilor unei mulţimi nevide E
reuniunea determină o structură de monoid comutativ, pentru că
reuniunea mulţimilor este asociativă, admite ca element neutru
mulţimea vidă φ şi este comutativă.
7.3.3. Grup
Grupul este un monoid G cu proprietatea că orice element x∈G

este simetrizabil. Deci, axiomele grupului sunt:
• (x*y)*z=x(y*z), ∀x,y,z∈G
• ∃ e∈G, astfel încât e`*x=x`*e=x, ∀x∈G
• ∀x∈G, ∃x`∈G, astfel încât x`*x`=x*x`=e.
Dacă legea de compoziţie este şi comutativă, atunci grupul se
numeşte grup comutativ (abelian).
De exemplu, mulţimea numerelor întregi Z cu adunarea,
determină un grup comutativ, pentru că adunarea numerelor
întregi este asociativă, adunate pe 0 ca element neutru, orice
număr întreg este simetrizabil (simetricul lui x este -x) şi este
comutativă.

Structuri algebrice
7.3.4. Inel
Pentru a defini structura algebrică de inel sunt necesare două

legi de compoziţie. Pentru simplificarea numerotaţiilor, vom folosi
pentru prima lege notaţia aditivă, iar pentru cea de a doua,
notaţia multiplicativă.
O mulţime nevidă A împreună cu două legi de
compoziţie(adunarea şi înmulţirea).
AxA→A, (x,y)→x· y
Se numeşte inel dacă, împreună cu prima lege determină grup
abelian, cu a doua lege, monoid, iar cea de a doua este lege
distributivă faţă de prima. Deci, axiomele inelului sunt:
G1) (x+y)+z=x+(y+z), ∀x,y,z∈A
G2 ) ∃ 0∈A, astfel încât 0+x=x+0=x, ∀x∈A
G3) ∀x∈A, ∃ x´∈A, astfel încât x+x´=x´+x=0
G4) x+y=y+x, ∀x∈A
M1) (xy)z=x(yz), ∀x,y,z∈A
M2) ∃ 1∈A, astfel încât 1·x=x·1=x, ∀x∈A
D) x(y+z)=xy+xz şi (y+z)x=yx+zx, ∀x,y,z∈A
Dacă cea de a doua lege este comutativă, atunci inelul se
numeşte comutativ
De exemplu, din proprietăţile adunării şi înmulţirii numerele
întregi rezultă că (Z, t,.) este un inel comutativ
într-un inel, elementele 0 şi 1 se numesc element zero, respectiv
element unitate. Elementele simetrizabile faţă de a doua lege de
compoziţie se numesc elemente inversabile.
7.3.5. Corp
Un inel K se numeşte corp dacă 0≠1 şi orice element x∈K, x≠0

este simetrizabil în raport cu mulţimea:
∀x`∈K, x≠0⇒∃x-1∈K astfel încât x-1. x= x.x-1=1 9unde, cu x-1 s-
a notat inversul lui x faţă de înmulţire).
Un corp în care înmulţirea este comutativă se numeşte un corp
cantitativ.
De exemplu mulţimea numerelor raţionale cu adunarea şi
înmulţirea determină un corp comutativ, deoarece (Q, t) este grup
abelian, (Q,.) este monoid comutativ, înmulţirea este distributivă
faţă de adunare (deci (Q,t,.) este inel comutativ), 0≠Q, x≠0 este
simetrizabil în raport cu înmulţirea (simetricul său fiind x-1=1/2).

Structuri algebrice
1. Fie E=R\{0}şi fi:E→E, 1≤i≤4

fi (x)=x, f2 (x)=1/x, f3(x)= -1, f4(x)=-1/x
Arată că mulţimea G= {f1, f2, f3, f4} este stabilă în raport cu compunerea funcţiilor,
alcătuiţi tabla operaţiilor induse şi deduceţi că (G, °) este grup necomutativ.
2. Pe Z se definesc legile de compoziţie:

x*y= x+y+3
x ° y= xy+3x+3y+6.
Arată că (Z, *, °) este inel comutativ.

Structuri algebrice
1. Tablele celor două legi sunt:
⊕ 0 1 2 3
0 0 1 2 3
1 1 2 3 0
2 2 3 0 1
3 3 0 1 2
⊗ 0 1 2 3
0 0 0 0 0
1 0 1 2 3
2 0 2 0 2
3 0 3 2 1
2. - Asociativitatea: ( x * y) * z = x * (y * z), ∀ x, y, z ∈ R.
Avem: :( x * y) * z = (x +y +xy) * z = x + y + xy + z + (x + y + xy)z = x + y+ z + +xy+
yz + xz + xyz, iar
x*(y *z) = x*(y+z+yz)=x+ y+z+yz +x(y+z+yz) = x+y+z+xy+yz+xz+xyz,
ceea ce demonstrează asociativitatea legii de compoziţie.
- Comutativitatea: x * y = y * x, ∀ x, y ∈ R.
Avem: x * y = x +y +xy, iar
y * x = y + x + yx,
ceea ce demonstrează comutativitatea legii de compoziţie.
- Element neutru: ∃ e ∈ R astfel încât x * e = x, ∀ x ∈ R ( legea fiind
comutativă, nu mai este necesar să demonstrăm şi că e * x = x).
Din x * e = x +e + xe =x rezultă e(1 + x) = 0, deci e = 0 ∈ R este elementul
neutru al legii de compoziţie.
- Un element x ∈ R este simetrizabil dacă ∃ x′ ∈ R astfel încât x * x′ = e.
Din x * x′ = x + x′ + xx′ = 0, rezultă că x′(1 + x) = -x, adică, pentru orice element
diferit de –1 există
−x
x′ = ∈ R. Deci, orice număr diferit de –1 este simetrizabil.
1+ x

Structuri algebrice
1. Se analizează tabla legii de compoziţie:
○ f1 f2 f3 f4
f1 f1 f2 f3 f4
f2 f2 f1 f4 f3
f3 f3 f4 f1 f2
f4 f4 f3 f2 f1
( nu uita: compunerea funcţiilor este asociativă, nu este comutativă, admite ca element

neutru pe f 1 ).
2. Se arată că (Z, *) este grup comutativ, (Z, º) este monoid comutativ şi legea a doua
este distributivă faţă de prima lege de compoziţie.

1. Pe Z se defineşte legea de compoziţie ZxZ→Z, (x,y)→x*y, x*y= x+y-1. Arată că
(Z,x) este grup abelian.
2. Demonstrează că legile de compoziţie
x*y= x+y-4
x ° y= xy-4x-4y+20
determină pe R o structură de corp comutativ.


Structuri algebrice
7.6. Bibliografie
E. Georgescu- Buzău, N. Matei, Relaţii, funcţii structuri algebrice. Exerciţii

şi probleme, EDP, 1973
M. Roşu, M. Roman, Matematică pentru perfecţionarea învăţătorilor,
Editura All, 2000
*** Manuale de algebră pentru clasa a XII-a.
Tema abordată în această unitate de învăţare prefigurează un mod de a încadra o

mulţime numerică (în particular, mulţimea numerelor naturale) într-o anumită structură
algebrică.
Această viziune structurează contribuţia la dezvoltarea capacităţilor de abstractizare,
generalizare şi sistematizare ale institutorilor.

Sisteme de numeraţie
SISTEME DE NUMERAŢIE
Cuprins pagina

8.2.Definiţii 56
8.3.Scrierea numerelor într-un sistem de numeraţie oarecare 57
8.4.Transformarea unui număr natural dintr-o bază oarecare în baza 10 şi invers 57
8.5.Operaţii cu numere naturale scrise într-o bază oarecare 59
8.6.Rezultatele testelor de autoevaluare 61
8.8.Bibliografie 62
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare

• să înţeleagă sistemul zecimal ca un caz particular al unui sistem de numeraţie;
• să treacă un număr natural scris într-o bază oarecare în baza 10 şi invers;
• să opereze cu numere naturale scrise într-o bază de numeraţie oarecare;
8.2. Definiţii
Sistem de Se numeşte sistem de numeraţie ansamblul regulilor de grupare a

numeraţie elementelor unei mulţimi în scopul numărării lor şi de reprezentare
simbolică a numărului obţinut.
Bază de Numărul care arată câte unităţi de un anumit ordin formează o

numeraţie unitate de ordin imediat superior se numeşte bază a sistemului de
numeraţie.
De exemplu, sistemul nostru obişnuit de numeraţie are baza 10
pentru că 10 unităţi formează o zece, 10 zeci formează o sută ş.a.m.d.
Cifre
Simbolurile grafice cu ajutorul cărora reprezentăm unităţile de ordin
diferit ale unui număr se numesc cifre.
După cum în sistemul zecimal sunt 10 cifre, acestea fiind
0,1,2,………..,9, într-un sistem de numeraţie cu baza k sunt k cifre (de la 0
la k-1).
Sistem Un sistem de numeraţie este poziţional dacă simbolurile grafice se
poziţional caracterizează atât prin valoarea cifrică, cât şi prin valoarea poziţională.
Valoarea cifrică este dată de cardinalul mulţimii considerate şi este egală
cu numărul indicat de simbolul respectiv. Valoarea poziţională este dată
de locul pe care simbolul îl ocupă în scrierea numărului.

8.3. Scrierea numerelor într-un sistem de numeraţie oarecare
Scrierea numerelor naturale prin punerea în evidenţă a unităţilor

de diferite ordine se numeşte scriere sistematică.
În sistemul zecimal de numeraţie , aceasta este:
anan-1an-2…a1a0 = an×10n + an-1×10n-1 + … + a1×10 + a0.
De exemplu, 1234=1x103+2x102+3x10+4.
Analog, în alte baze de numeraţie avem:
1234(5)=1x53+2x52+3x5+4;
1234(8)=1x83+2x82+3x8+4.
8.4. Transformarea unui număr natural dintr-o bază oarecare în baza 10

şi invers
a) Transformarea dintr-o bază oarecare k în baza 10 se obţine prin

scrierea sistematică a numărului în baza dată şi efectuarea calculului.
De exemplu, 1234(5)=1x53+2x52+3x5+4=1x125+2x25+3x5+4=194,
iar
1234(8)=1x83+2x82+3x8+4=668.
Efectuează b)Transformarea din baza 10 într-o bază oarecare k se realizează

calculele prin împărţiri succesive la k, scrierea numărului efectuându-se în
conform ordinea descrescătoare a ordinului unităţilor.
indicaţiilor! De exemplu, pentru a scrie numărul 194 (din baza 10) în baza 5,
se efectuează împărţirea lui 194 la 5, apoi câtul acesteia (38) se
împarte la 5, apoi noul cât (7) se împarte la 5 obţinând câtul 1 (care
este mai mic decât 5, iar şirul împărţirilor se opreşte).
Acest cât, urmat de resturile obţinute (în ordinea inversă efectuării
împărţirilor) reprezintă scrierea numărului în baza 5: 1234(5).

1. Scrie următoarele numere în baza 10: 123(4), 132(5), 213(6), 102(7), 201(8).
2. Scrie numărul 312 (din baza 10) în bazele: 4, 5, 6, 7, 8.

8.5. Operaţii cu numere naturale scrise într-o bază oarecare
Operaţiile cu numere naturale scrise într-o bază k oarecare se

efectuează analog celor cunoscute din sistemul zecimal, dar ţinând
seama că o unitate de ordin superior este formată din k unităţi de ordin
imediat inferior. Dificultăţile întâmpinate sunt de natura celor pe care
trebuie să le depăşească elevii claselor II-III, când operează cu trecere
peste ordin.
adunarea De exemplu, în baza 5, pentru adunare, cazurile în care suma este
mai mică decât 5 nu ridică nici o dificultate (încă din clasa I !). Dar,
Efectuează 1+4=10 (5) pentru că 5 în baza 5 se scrie 10 (5) ; analog, 2+4= 11(5),
calculele 3+4=12(5), 4+4= 13(5) (nu uita că în această bază există doar cifrele
conform 0,1,2,3,4).
indicaţiilor! Pentru efectuarea adunării 12(5)+23(5), adunând unităţile de ordinul 1
se obţine 5=10(5) şi apoi cifra unităţilor de ordinul 2 va fi dată de
1+2+1(de la suma unităţilor de ordinul 1)=4. Deci, 12(5)+23(5)=40(5).
Când efectuăm adunarea 12(5)+34(5), adunând unităţile de ordinul 1
se obţine 6= 11(5) (deci cifra unităţilor de ordinul 1 ale sumei este 1), apoi
1+3+1 (de la adunarea unităţilor precedente) =5=10(5); cifra unităţilor de
scăderea ordinul 2 este 0 şi apare o unitate de ordinul 3. Deci, 12(5)+34(5)=101(5).
Analog, scăderea nu ridică nici o dificultate dacă numărul unităţilor
de un anumit ordin ale descăzutului este mai mare sau egal cu numărul
unităţilor corespunzătoare ale scăzătorului. În caz contrar, este necesar
„împrumutul” de la unităţile de ordin imediat superior, ţinând seama de
faptul că o unitate de ordin superior se transformă în k unităţi de ordin
Efectuează imediat inferior.
calculele De exemplu, pentru efectuarea scăderii 40(5) – 23(5), întrucât
conform scăderea 0-3 de la unităţile de ordinul 1 nu este posibilă (în N), trebuie
indicaţiilor! să „luăm” o unitate de ordinul 2 de la descăzut (şi vor rămâne acolo 4-
1=3 unităţi), pe care o transformăm în 5 (vezi baza sistemului!) unităţi de
ordinul 1. Acum scăderea unităţilor de ordinul 1, 5-3=2 conduce la
numărul unităţilor corespunzătoare ale diferenţei (2). La scăderea
unităţilor de ordinul 2 a rămas 3-2=1, adică numărul unităţilor
corespunzătoare ale diferenţei este 1. Deci, 40(5) – 23(5)= 12(5).
La celelalte două operaţii se procedează analog.
Deci, nu uita şi foloseşte faptul că într-un sistem de numeraţie cu

baza k, k unităţi de un anumit ordin formează o unitate de ordin imediat
superior şi invers. Dacă vrei să ai certitudinea că ai efectuat corect,
transformă rezultatele în baza 10 şi vezi dacă acestea coincid cu cele
obţinute prin operarea în baza 10.

Fie numerele 19 şi 9 (în baza 10). Scrie aceste numere în baza 4, operează cu ele
în această bază (adunare, scădere, înmulţire, împărţire) , apoi verifică, trecând rezultatele
obţinute în baza 10 şi comparându-le cu rezultatele operaţiilor în baza 10.

8.6. Rezultatele testelor de autoevaluare
1. 27; 42; 81; 51; 129.
2. 10320(4), 2222(5), 1240(6), 624(7), 470(8).
Suma=130(4), diferenţa = 22(4), produsul = 2223(4), câtul = 2 şi restul = 1.
1. Scrie numerele 83 şi 55 în baza 8, operează cu ele în această bază şi apoi verifică,

trecând rezultatele în baza 10.
2. Determină numerele de forma abc, cu a,b, c cifre distincte, pentru care are loc
egalitatea: abc-cba= 594.
3. Află numărul natural de trei cifre în baza 10, ştiind că scris în baza 7 are forma xyy, iar
în baza 6 are forma yxx.
4. Rezolvă ecuaţia 12(x)+36(y)=34(10), unde indicii reprezintă baze de numeraţie.


8.8. Bibliografie:
1) Roşu M.,Roman M., Matematică pentru perfecţionarea învăţătorilor, Editura ALL, 1995
2) Cucurzeanu I., Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura Tehnică, 1976
Tema abordată în această unitate de învăţare reprezintă generalizarea problematicii
numeraţiei şi a operaţiilor cu numere naturale în baza 10, cum sunt tratate în
matematica şcolară. Reprezintă un element necesar al culturii matematice a
institutorului.

Divizibilitatea numerelor naturale
Cuprins pagina

9.2.Teorema împărţirii cu rest 64
9.3.Divizor. Multiplu 64
9.4.Relaţia de divizibilitate 65
9.5.Criterii de divizibilitate 66
9.6.Divizor comun. C.m.m.d.c. Numere prime între ele 68
9.7.Multiplu comun. C.m.m.m.c. 69
9.8.Numere prime 70
9.9.Teorema fundamentală a aritmeticii 70

• să înţeleagă relaţia de divizibilitate în mulţimea numerelor naturale;
• să discrimineze între un divizor / multiplu, c.m.m.d.c. / c.m.m.m.c.;
• să determine c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c. pentru două numere naturale
date;
• să aplice criteriile de divizibilitate;

9.2. Teorema împărţirii cu rest
Fie a,b∈N şi b≠0.

Atunci există şi sunt unice q,r∈N a.î. : a = bq+r, 0 ≤ r < b.
Sub altă formă este ceea ce ai învăţat în clasele III-IV, la împărţirea

cu rest, când învăţătoarea îţi spunea că, pentru a face proba împărţirii
trebuie să înmulţim câtul cu împărţitorul şi să adunăm restul, obţinând
deîmpărţitul; condiţia restului era (şi este şi acum) ca acesta să fie mai
mic decât împărţitorul.
9.3. Divizor. Multiplu
definiţii Fie a,b∈N. Spunem că b divide pe a dacă există c∈N astfel încât a =
bc. În acest caz, b este divizor al lui a, iar a este multiplu al lui b.
Notaţii: b|a ⇔ a ⋅ b V a =Mb

Da = mulţimea divizorilor lui a.
Numerele 1 şi a se numesc divizori improprii ai lui a.

Toţi ceilalţi divizori ai lui a (dacă există) se numesc divizori proprii.
număr Un număr care nu admite decât divizori improprii se numeşte număr
prim prim.
De exemplu, numărul 5 nu admite ca divizori decât pe 1 şi 5, deci, este

număr prim.
Mulţimea divizorilor unui număr natural nenul este finită.

Mulţimea multiplilor unui număr natural nenul este infinită.
De exemplu, mulţimea divizorilor lui 6 este formată din 4 elemente:

1,2,3 şi 6, iar mulţimea multiplilor (care se obţine prin înmulţirea lui 6 cu
orice număr natural) este infinită: 6, 12, 18, ………

9.4. Relaţia de divizibilitate
definiţie Relaţia de divizibilitate are următoarele proprietăţi:

• a|a , ∀a∈N* (reflexivitate)
• a|b Λ b|a ⇒ a=b (antisimetrie)
• a|b Λ b|c ⇒ a|c (tranzitivitate).
Aceasta înseamnă că: orice număr natural nenul îl divide pe el însuşi;
daca un numar natural a divide numărul natural b şi invers, atunci cele
două numere sunt egale; dacă numărul a divide numărul b, iar acesta
divide un alt număr c, atunci primul număr îl divide pe ultimul.
Deci relaţia “ | ” (divide) este o relaţie de ordine pe N. Deoarece
proprietăţi această relaţie nu are loc pentru orice două numere naturale, ea este o
relaţie de ordine parţială.
Proprietăţi:
• Dacă un număr natural a se divide cu un număr natural b, atunci a se
divide cu toţi divizorii lui b.
De exemplu, dacă un număr se divide cu 6 atunci el se divide şi cu 2 şi

3 (divizorii proprii ai lui 6).
• Dacă fiecare termen al unei sume (sau diferenţe) se divide cu un

număr, atunci şi suma (sau diferenţa) se divide cu acel număr.
De exemplu, dacă fiecare termen al fiecărei sume se divide cu 5,

atunci şi suma se divide cu 5. Analog pentru diferenţă.
• Dacă un număr natural a divide numerele naturale b şi c, atunci a

divide orice combinaţie liniară a acestora.
De exemplu, dacă 3 divide numerele naturale b şi c, atunci el divide

orice combinaţie liniară de tipul mb+nc, cu m, n numere naturale
nenule oarecare.
• Dacă un număr natural a se divide cu un număr natural b, atunci

produsul lui a cu orice număr natural se divide cu b.
De exemplu, dacă numărul natural a se divide cu 7, atunci produsul lui

a cu orice număr natural se divide cu 7.

9.5. Criterii de divizibilitate
cu 2 sau 5 1. Un număr este divizibil cu 2 sau 5 dacă numărul format din cifra
unităţilor acelui număr este divizibil cu 2 sau 5.
Deci, pentru a stabili divizibilitatea cu 2, observăm ultima cifră a

numărului: dacă aceasta este 0, 2, 4, 6 sau 8 atunci numărul este divizibil
cu 2.
Regula este analogă pentru divizibilitatea cu 5: ultima cifră trebuie să
fie 0 sau 5.
2. Un număr este divizibil cu 4 sau 25 dacă numărul format din ultimele

cu 4 sau 25 două cifre este divizibil cu 4 sau 25.
Deci, pentru a stabili divizibilitatea cu 4, observăm ultimele 2 cifre ale

numărului: dacă acestea reprezintă un număr divizibil cu 4, atunci numărul
dat este divizibil cu 4.
Analog cu divizibilitatea cu 25.
3. Un număr este divizibil cu 8 sau 125 dacă numărul format din ultimele
trei cifre este divizibil cu 8 sau 125.
cu 8 sau 125
Priviţi primele două criterii, adăugaţi-l pe al treilea şi încercaţi să
generalizaţi pentru divizibilitatea cu 2n, respectiv 5n.
4. Un număr este divizibil cu 3 sau 9 dacă suma cifrelor sale se divide cu 3

cu 3 sau 9 sau 9.
Deci, pentru a stabili divizibilitatea cu 3 calculăm suma numerelor

reprezentate de cifrele numărului dat. Dacă această sumă este divizibilă
cu 3 atunci numărul iniţial este divizibil cu 3.
Analog pentru divizibilitatea cu 9.
Nu uita că, dacă numărul este divizibil cu 9, atunci el este divizibil şi cu

3 (reciproca nu este adevărată!).

Stabileşte care dintre numerele 234, 235, 236, 237, 238 sunt divizibile cu:
a) 2;
b) 3;
c) 4;
d) 6.

9.6. Divizor comun. C.m.m.d.c. Numere prime între ele
divizor comun Se numeşte divizor comun al numerelor naturale a şi b un număr

d∈N cu proprietatea că d|a şi d|b.
c.m.m.d.c. Numărul natural d se numeşte cel mai mare divizor comun al

numerelor a şi b dacă satisface condiţiile:
• d|a Λ d|b
• dacă d | |a Λ d | |b ⇒ d | |d.
Notăm c.m.m.d.c al numerelor a şi b cu (a,b)
Aflarea celui mai mare divizor comun pentru două numere date se
aflare c.m.m.d.c. poate face pe două căi: descompunerea numerelor în factori primi sau
algoritmul lui Euclid.
Pe prima cale după descompunerea numerelor în factori primi se
determină c.m.m.d.c. ca produs al factorilor comuni (consideraţi o singură
dată), la puterea cea mai mică.
Cea dea doua cale reprezintă un şir de împărţiri succesive: se împarte
numărul mai mare la cel mai mic, apoi numărul mai mic la restul obţinut la
prima împărţire, apoi primul rest la cel de al doilea s.a.m.d. până se obţine
restul 0. C.m..m.d.c. al celor două numere este ultimul rest nenul.
Numerele naturale a şi b sunt prime între ele dacă (a,b) = 1
proprietăţi Proprietăţi:
• Dacă numărul natural a este prim cu fiecare dintre numerele naturale b
şi c, atunci a este prim cu produsul lor.
De exemplu, 2 fiind prim şi cu 7 şi cu 9, va fi prim cu produsul lor, 63.
• Dacă numărul natural a divide produsul numerelor naturale b şi c, iar a

este prim cu b, atunci a divide pe c.
De exemplu, 3 divide produsul numerelor 7 şi 9 (63), fiind prim cu 3,

deci 3 divide pe 9.
• Dacă fiecare dintre numerele naturale a şi b divide numărul natural c,

iar a şi b sunt prime între ele, atunci produsul ab divide pe c.
De exemplu, 6 şi 7 divid fiecare pe 84 (verifică!), 6 şi 7 fiind prime între

ele; atunci produsul lor, 42, divide pe 84.

9.7. Multiplu comun. C.m.m.m.c.
multiplu comun Se numeşte multiplu comun al numerelor naturale a şi b un

număr m∈N cu proprietatea că m = Ma Λ m = Mb.
c.m.m.m.c.
Numărul natural m se numeşte c.m.m.m.c al numerelor a şi b
dacă satisface condiţiile:
• a|m Λ b|m
• ∀m | ∈N, a|m | Λ b|m | ⇒ m|m |.
Notăm c.m.m.m.c al numerelor a şi b cu [a,b].
Teoremă. Fie a, b∈ N*. dacă d este c.m.m.d.c. al numerelor naturale

a şi b, atunci numărul natural m = ab:d este c.m.m.m.c al lui a şi b.
Aflarea celui mai mic multiplu comun pentru două numere date se
Aflare poate realiza pe două căi: descompunerea numerelor în factori primi
c.m.m.m.c. sau aplicarea teoremei anterioare.
Pe prima cale, după descompunerea numerelor în factori primi,
se determină c.m.m.m.c. ca produs al factorilor comuni (consideraţi o
singură dată) la puterea cea mai mare şi a celor necomuni.
Pe cea de a doua cale, conform teoremei, pentru aflarea
c.m.m.m.c. este suficient să împărţim produsul celor două numere la
c.m.m.d.c. al lor.
Să se determine (prin câte două metode) c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c. al numerelor:
a) 20 şi 50; b) 20 şi 63; c) 360 şi 108.

9.8. Numere prime
definiţie Se numeşte număr prim un număr natural p≥2 care are ca divizori
numai numerele 1 şi p (divizori improprii).
Teoremă. Un număr natural p≥2 este prim dacă şi numai dacă oricare
ar fi a,b∈N cu proprietatea că p|ab implică p|a sau p|b.
Mulţimea numerelor prime este infinită.
Determinarea numerelor prime se realizează printr-un procedeu numit

ciurul lui Eratostene.
Constă în scrierea ordonată a tuturor numerelor naturale din intervalul
în care vrem să găsim numerele prime, apoi eliminarea din şir a multiplilor
lui 2,3,5,7 ş.a.m.d. (multipli ai numerelor prime). Numerele rămase sunt
prime.
9.9. Teorema fundamentală a aritmeticii
Teorema fundamentală a aritmeticii: Oricare ar fi numărul natural n,

n≥2, acesta admite o descompunere unică în produs de factori primi
(excepţie făcând ordinea factorilor).
9.10. Rezultatele testelor de autoevaluare
a) 234, 236, 238; b) 234, 237; c) 236; d) 234.
Prima modalitate consta în descompunerea numerelor în factori primi şi aplicarea

algoritmului anterior precizat, iar cea de a doua, porneşte de la aplicarea
algoritmului lui Euclid şi utilizarea proprietăţii ce leagă c.m.m.d.c. de c.m.m.m.c. Se
obţine:
a) 10 şi 100; b) 1 şi 1260; c) 36 şi 1080.

1. Află (prin două metode) c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c. al numerelor 168 şi 540.

2. Află numerele de forma 43x divizibile cu: a) 2; b) 6; c) 18.
3. Determină numerele de forma abba divizibile cu 15.
4. Determină numerele de patru cifre care împărţite la 34x să dea câtul 10 şi
restul 12, ştiind că 34x de divide cu 6.

9.12. Bibliografie:
1) Roşu M.,Roman M., Matematică pentru perfecţionarea învăţătorilor, Editura ALL, 1995
2) Cucurzeanu I., Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura Tehnică, 1976
3) Radovici-Mărculescu P., Probleme de teoria elementară a numerelor, Editura Tehnică,
1976
4) Vraciu C., Vraciu M., Elemente de aritmetică, Editura ALL, 1998
Tema abordată în această unitate de învăţare aprofundează împărţirea cu rest 0,

regăsind relaţia de divizibilitate, pe care elevii o vor întâlni în clasele gimnaziale. Face
parte din cultura de specialitate a institutorului.

Bibliografie minimală
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
1. Asaftei P., Chirilă C., Asaftei D.C., Elemente de aritmetică şi teoria numerelor pentru
licee şi colegii pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
2. Roşu M., Roman M., Matematică pentru perfecţionarea învăţătorilor, Editura All,
Bucureşti, 2000;
3. Roşu M., Matematică pentru formarea profesorilor din învăţământul primar şi

preşcolar, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2005;
4. * * * Manualele de matematică (în vigoare) pentru clasele IX-XII.

Mihail Rosu Matematica-2005

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihail Rosu Matematica-2005

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Program universitar de formare a profesorilor

pentru învăţământul primar

III. Relaţii binare 20

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

VI. Aritmetică şi teoria numerelor 42

VII. Structuri algebrice 46

VIII. Sisteme de numeraţie 56

IX. Divizibilitatea numerelor naturale 63

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Proiectul pentru Învăţământul Rural IV

ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ

1.1.Obiectivele unităţii de învăţare 1

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Propoziţie (în logica matematică) = un enunţ despre care ştim că

1.2.2. Operatori logici

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3

p q p→q ⎤p ⎤pVq α≡ß

1.2.3. Legile calcului propoziţional

• ⎤(⎤p)↔p (legea dublei

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Demonstrează legea dublei negaţii şi comutativitatea conjuncţiei.

Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5

Nu da această definiţie la gramatică!

Predicatele pot fi: unare (de o singură variabilă), binare(de două

Două predicate sunt echivalente (şi scriem p(x, y, z,…)↔q(x, y, z,…))

1.3.2. Propoziţii universale şi existenţiale

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Fie predicatele p(x): „x-2=3”, cu x număr întreg.

Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7

În general, orice teoremă apare sub forma unei implicaţii: “dacă p,

Fie teoremă: „Bisectoarea de la vârful unui triunghi isoscel trece prin

Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare.

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare

p q PΛq qΛp PΛq↔qΛp

a) p(o) este o propoziţie şi are valoarea de adevăr falsul;

Proiectul pentru Învăţământul Rural 9

1. Determină valorile de adevăr ale următoarelor formule:

Sugestii pentru acordarea punctajului

Elementele de logică matematică îţi vor fi necesare în viitoarea profesie, începând

10 Proiectul pentru Învăţământul Rural

2.1.Obiectivele unităţii de învăţare 11

2.1. Obiective ale unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:

Proiectul pentru Învăţământul Rural 11

2.2. Noţiunea de mulţime

Mulţime nu înseamnă neapărat mulţi!

Noţiunea de mulţime este o noţiune fundamentală, care nu se defineşte.

apartenenţă Dacă un element face parte dintr-o mulţime, atunci se spune că

notaţii Mulţimile se notează cu litere mari, iar elementele cu litere mici.

2.3. Moduri de determinare a unei mulţimi

. O mulţime poate fi determinată în două moduri:

12 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1) Scrie următoarele mulţimi, indicând elementele lor:

2) Scrie următoarele mulţimi, indicând elementele lor:

Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 13

2.4. Egalitatea mulţimilor

2.5. Relaţia de incluziune