Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Geomorfologie Curs
Geomorfologie Curs
GENERALĂ
CURS
Curs 1
1. PROBLEME GENERALE
1.1. GEOMORFOLOGIA CA ŞTIINŢĂ
1.1.1. Obiectul de cercetare
Geomorfologia face parte din grupul ştiinţelor geografice. Ea este ştiinţa care se ocupă cu
studiul formelor suprafeţei Pământului şi a legilor genezei şi evoluţiei reliefului în toată
complexitatea sa.
Noţiunea de geomorfologie vine de la cuvintele greceşti gê = pământ, morphê = formă şi
logos = studiu. Ea a fost folosită pentru prima dată în anul 1854 de către germanul K. Fr.
Neumann.
Relieful reprezintă ansamblul asperităţilor sau inegalităţilor pe care îl îmbracă exteriorul
scoarţei terestre. Noţiunea de relief provine de la cuvântul latinesc “relevare” = a se ridica. Se
foloseşte noţiunea de relief fie atunci când ne referim la o foarte mică suprafaţă a scoarţei
terestre, fie când ne referim la relieful Terrei în general, la forma geoidului sau la contrastul
dintre relieful continentelor şi cel al fundului oceanului planetar.
Noţiunile de bază care se folosesc în geomorfologie sunt formele de relief şi tipurile de
suprafeţe de relief.
Forma de relief reprezintă o configuraţie geometrică simplă sau complexă a unei porţiuni a
suprafeţei terestre a cărei unitate rezultă din geneza comună a părţilor sale componente. Fiecare
formă de relief se compune din suprafeţe de teren foarte variate ca înclinare şi întindere. Tipurile
de suprafeţe sunt reduse ca număr şi ele se clasifică astfel:
- după geneză: de eroziune, de acumulare, tectonice;
- după gradul de înclinare: abrupte, plane sau orizontale, cu înclinări intermediare;
- după forma profilului: drepte, concave, convexe, complexe;
- după extindere: foarte mari, mari, mijlocii, mici.
1.1.2. Subdiviziuni
Geomorfologia ca ştiinţă are două subdiviziuni: geomorfologia generală şi geomorfologia
regională.
Geomorfologia generală studiază tipurile de forme de relief. Ea se subdivide în:
a) geomorfologia planetară se ocupă cu studiul formei Pământului, a continentelor şi
bazinelor oceanice (forme de ordinul I);
b) geomorfologia tectono-structurală studiază formele de relief imediat inferioare ca
dimensiuni: munţi, podişuri, câmpii (forme de ordinul II);
c) geomorfologia erozivo-acumulativă se ocupă cu formele create de agenţii externi.
Geomorfologia regională studiază aspectele concrete ale unui teritoriu anume. Ea pune
accent pe descrierea şi analiza diferitelor părţi teritoriale, specificul propriu acestora, precum şi
limitele unităţilor respective şi subîmpărţirea în unităţi de grad inferior. Studiul cuprinde analiza
formelor de relief care se întâlnesc în fiecare unitate geomorfologică, se realizează tipizarea lor
şi în final se stabilesc etapele evoluţiei reliefului teritoriului cercetat (paleogeomorfologia).
1.1.3. Relaţiile geomorfologiei cu alte ştiinţe
Geomorfologia împrumută de la alte ştiinţe atât date cât şi metode de cercetare.
Ştiinţele geologice ajută geomorfologia la înţelegerea unei categorii importante a
factorilor genetici ai reliefului şi anume agenţii interni. Marile forme de relief, continentele,
bazinele oceanice, lanţurile muntoase sunt o creaţie a factorilor interni.
Geomorfologia are legături cu ştiinţele geografice fiind ea însăşi o ştiinţă geografică,
relieful apare ca parte a peisajului şi ca suport al vieţuitoarelor şi al societăţii omeneşti. Fără
relief nici nu poate fi concepută geografia. Ştiinţele geografice se ocupă cu studiul geosferelor
exterioare în care îşi au locul agenţii externi, respectiv: cu hidrologia, climatologia,
biogeografia şi pedologia.
3. GEOMORFOLOGIA TECTONICĂ
3.1. ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE
ALE CONTINENTELOR
Continentele sunt formate din două elemente structurale de bază: zonele de orogen şi
platformele.
3.1.1. Zonele de orogen
Teoria geosinclinalelor şi formarea munţilor
Această teorie admite acumulări imense de sedimente în fose foarte adânci şi alungite,
care sunt apoi metamorfozate, cutate şi înălţate sub formă de lanţuri muntoase, ataşate unor
continente mai vechi. Acestea, la rândul lor, au trecut prin aceleaşi faze, dar au fost erodate şi au
devenit cele mai rigide şi mai vechi părţi ale scoarţei.
Geosinclinalele sunt regiuni mobile ale scoarţei terestre având o formă foarte alungită.
Sunt două tipuri de geosinclinale: de tip circumpacific, reprezentat de un sistem de fose alungite
situat la marginea unor continente sau sunt de tip mediteranean, reprezentat de arii de lăsare
cuprinse între două continente.
Caracteristicile geosinclinalelor:
▪ mobilitate mare, mişcări intense de coborâre sau ridicare (câţiva mm sau cm pe an) ce se
pot inversa;
▪ grosime mare a sedimentelor
▪ cutare puternică în spaţiul geosinclinal, sub formă de anticlinale şi sinclinale. Cutele
formate pot fi: normale, deversate cu încălecări sau şariaje;
▪ dezvoltarea largă a metamorfismului;
▪ dezvoltarea mare a magmatismului ( intruziv şi efuziv ).
Evoluţia geosinclinalelor:
Etapa de scufundare prezintă lăsări continue şi acumulări de sedimente groase.
Geosinclinalul prezintă:
▪ fosele - definite ca depresiuni lungi, înguste şi foarte profunde;
▪ cordilierele, ce sunt aliniamente mai înălţate, au sedimente de grosime mai redusă.
Etapa de ridicare, acum lăsările generale sunt înlocuite de înălţări, fosa principală se
transformă într-o cordilieră . Mişcările importante sunt de cutare, au loc şariaje, urcarea maselor
profunde pe principiul izostaziei, apar alunecări provocate de gravitaţie.
În partea finală pot apărea scufundări compensatorii a unor masive mediane, se formează
depresiunile interne (depresiunea Transilvaniei). Pe fracturi poate apărea un magmatism post
tectonic. După ridicările în bloc, când s-a constituit lanţul muntos, pot apărea, ca fază post
orogenă, fracturi în catena centrală, prăbuşiri cu formarea de depresiuni interne (Petroşani,
Braşov, Comăneşti).
Transformarea lanţului muntos în platformă.
Ridicarea munţilor este însoţită de o puternică denudare. Sunt perioade când predomină
mişcările de ridicare sau când predomină denudaţia reliefului ridicat. Când mişcările de ridicare
încetează, ca urmare a consumării energiilor care au determinat mobilitatea fostului geosinclinal,
blocul muntos devine tot mai rigid, eroziunea rămânând factorul principal de modelare a
reliefului. Aceasta va transforma treptat muntele într-o peneplenă.
3.1.2. Platformele
Platformele reprezintă un element principal al scoarţei continentale. Ele s-au format prin
consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase, care au fost peneplenizate şi care s-au adăugat
treptat, treptat vechilor scuturi precambriene.
Platformele, în general, se caracterizează printr-o structură în două etaje. În bază se află
fundamentul, constituit din depozite cutate puternic, care au fost erodate până la nivel de
peneplenă, iar deasupra sunt depozite sedimentare orizontale sau slab înclinate. Platformele au
mobilitate redusă (0,1-0,01 mm/an), relieful are altitudine mică, este monoton, iar vulcanismul
este redus.
Elementele de ordinul I ale platformelor sunt:
▪ scuturile sunt definite, în general, ca zone de platformă cu fundamentul la zi;
▪ plitele, ce reprezintă părţile mai joase ale platformelor, sunt acoperite cu strate de sedimente
groase.
Elemente de ordinul II:
▪ anteclizele - boltiri largi, pozitive ale platformelor formate prin mişcări de înălţare, ele au
aspectul unor anticlinale enorme sau a unor domuri uriaşe. Ex.: Dobrogea de Nord şi centrală,
scutul baltic etc.
▪ sineclizele - îndoituri largi, negative ale platformelor, sunt bazine de subsidenţă. Ex.:
depresiunea Valahă, depresiunea Bârladului, Sinecliza Caspicei.
3.1.3. Avantfosele
Avantfosele sunt nişte depresiuni înguste şi alungite situate între geosinclinale şi
platforme, ce apar în faza finală de evoluţie a geosinclinalului. În ele se depun formaţiuni de tip
molasă, constituite din gresii, conglomerate, argile, sedimente lagunare (sare). Ele au grosimi
foarte mari, de mii de metri.
Avantfosele sunt adesea ridicate odată cu ultimele înălţări ale zonelor geosinclinale. Din
punct de vedere morfologic ele formează coline, podişuri, piemonturi, câmpii piemontane,
câmpii. Ex.: Subcarpaţii, Piemontul Getic, Câmpia Română de subsidenţă.
Curs 2
3.2. RELIEFUL VULCANIC
Vulcanii sunt formaţi în urma expulzării din interiorul scoarţei a unor cantităţi însemnate
de lavă şi sfărâmături de rocă (piroclastite). Varietatea mare petrografică şi structura geologică
condiţionează aspectul reliefului rezultat în urma activităţii agenţilor externi.
Vulcanismul sau magmatismul reprezintă totalitatea fenomenelor şi manifestărilor
rezultate în urma străpungerii scoarţei de către topiturile magmatice sau de gazele din zone
profunde.
Prima fază în activitatea vulcanică este formarea magmei, care este o topitură de roci ce
conţine în materialul topit cristale în suspensie; vapori de apă şi gaze. Prin topirea rocilor,
volumul lor se majorează cu cca. 10%, în comparaţie cu volumul în stare solidă. Se creează
astfel în interiorul scoarţei o presiune mare care împinge magma către suprafaţă. Aceasta poate
să se solidifice, răcindu-se încet, mai jos de suprafaţa terestră sau poate să străpungă stratele
acoperitoare sub formă de erupţii vulcanice. Din acest punct de vedere putem vorbi de un
magmatism intruziv şi un magmatism efuziv.
3.2.1. Magmatismul intruziv
După unele date majoritatea magmei (peste 90%) se solidifică în interiorul scoarţei.
Masele de roci care se formează în aceste condiţii se numesc intruziuni. Ele se pot forma la
adâncime mare şi atunci se numesc mase plutonice sau se pot forma la adâncimi mici şi se
numesc mase hipoabisale.
Masele plutonice
Dintre formele plutonice cele mai
mari se evidenţiază batolitele (Fig.1). Ele
sunt localizate în nucleele munţilor
contemporani sau ale fragmentelor de munţi
vechi, fiind constituite din roci magmatice
intruzive macrogranulare.
Suprafaţa batolitelor depăşeşte adesea 100
km2, unele având dimensiuni enorme. Fig. 1. Secţiune într-un batolit (După V. Obrucev)
Masele hipoabisale
Intruziunile hipoabisale sunt adaptate morfologiei rocilor în care sunt injectate. Mai
frecvente sunt dyk-urile, sill-urile, lacolitele şi neck-urile (fig. 2).
Gheizerele sunt izvoare ţâşnitoare, fierbinţi şi intermitente. Mai cunoscuţi sunt cei din
parcul Yellowstonne din SUA, din Noua Zeelandă şi din Peninsula Kamciatca.
Formarea lor este pusă pe seama apelor vadoase care se infiltrează pe fisuri până la
anumite adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere de căldura de origine vulcanică. Când
presiunea o depăşeşte pe cea a coloanei de apă de deasupra, aceasta este expulzată cu mare
putere. Apoi, procesul se repetă. Apa gheizerelor formează un precipitat de silice hidrată numit
gheizerit, depus sub formă de conuri, coloane sau terase în jurul gurii gheizerului.
Proiecţiile gazoase sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon,
azotaţi, hidrogen, hidrogen sulfurat, acid clorhidric etc. În funcţie de elementele predominante
aceste proiecţii gazoase au fost împărţite în: fumarole, solfatare, mofete. Unele proiecţii de gaze,
cu temperaturi de sute de grade au fost denumite nori arzători.
Proiecţiile solide sunt cunoscute sub numele de piroclastite.
• cenuşa - material pulverulent până la nisipos;
• piatra ponce - lava smulsă din craterul vulcanului şi răcită brusc în apă. Ea capătă o
porozitate foarte mare, astfel că, este uşoară şi poate pluti pe suprafaţa apei;
• scoriile (zgură) - au un aspect vacuolar;
• lapiliile - materiale de 2mm - 2 cm, alcătuite din lavă mai veche;
• bombele vulcanice - bucăţi mari de lavă răcită, iar dacă răcirea s-a făcut în atmosferă au
formă fusiformă.
Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă care se scurg pe versanţii
conului. Ele sunt acide sau bazice.
Curgerile noroioase (numite şi lahar în Indonezia) rezultă din îmbinarea cenuşilor cu apă din
atmosferă, din lacurile formate în conul vulcanului sau din topirea gheţurilor sau zăpezilor, creându-
se adevărate avalanşe de noroi. Aceste curgeri duc la formarea de ravene, de conuri de împrăştiere
sau de câmpii piemontane.
Erupţiile vulcanice sub-aeriene
Aceste erupţii se deosebesc în funcţie de tipul de lavă şi de forma de manifestare.
- vulcani efuzivi - cu expulzări liniştite;
- vulcani explozivi - cu expulzări violente;
- vulcani de tip intermediar.
Vulcanii efuzivi - se caracterizează prin expulzarea liniştită a lavelor pe fisuri de
dimensiuni mari, de tipul islandez sau prin coşuri vulcanice, de tipul hawaian.
Vulcanii explozivi - sunt caracterizaţi prin erupţii violente. Morfologia lor depinde de
natura materialelor expulzate. Ei se caracterizează prin marea vâscozitate a lavelor acide emise,
care se răcesc chiar în crater, formând domuri de lavă, spre ex: Vulcanul Monte Pelée sau
Vulcanul Krakatau.
Vulcanii de tip intermediar sau strato-vulcanii. Conurile acestor vulcani sunt alcătuite din
alternanţe de strate de lavă şi strate de piroclastite. Lavele sunt fluide, asemănătoare cu cele de tip
hawaian, dar datorită activităţii ritmice de erupţie se formează un mare con vulcanic. Aşa sunt
vulcanii: Vezuviu, Etna, Stromboli, Fuji Yama, Popocatepetl (Mexic) Kliucev (Kamceatca).
Erupţiile vulcanice submarine
Vulcanii submerşi sunt răspândiţi în zona dorsalelor medio-oceanice, în zonele de
subducţie şi în anumite zone de contact ale plăcilor oceanice.
3.2.2.1. Relieful vulcanic
Aparatul vulcanic este alcătuit
din coş, crater şi con (fig. 4).
Coşul vulcanic - este orificiul de
expulzare a materialelor.
Craterul - reprezintă prelungirea
externă, lărgită a coşului vulcanic.
Conul vulcanic - este o formă de
acumulare care depinde de tipul
activităţii vulcanice
Relieful acumulativ
Conurile vulcanice - sunt create
mai ales de erupţiile de lavă acidă. Fig. 4. Elementele unui aparat vulcanic. (După Gr. Răileanu)
4. GEOMORFOLOGIA EROZIVO-ACUMULATIVĂ
Această parte a geomorfologiei studiază relieful creat de agenţii externi în care
principalele acţiuni sunt cele de meteorizare, eroziune, transport şi sedimentare.
4.1. LEGILE GENERALE ALE GEOMORFOLOGIEI
EROZIVO-ACUMULATIVE
4.1.1. Legea zonalităţii morfoclimatice
Zonalitatea este o lege generală în geografia fizică. În geomorfologia erozivo-acumulativă
zonalitatea este cauzată de climă care condiţionează dezvoltarea şi intensitatea diverselor
procese fizice şi chimice. În geomorfologie zonalitatea se manifestă prin aspectele comune pe
care le au formele de relief într-o anumită zonă climatică.
Zonele morfoclimatice
Principalele zone morfoclimatice sunt:
a) Zona aridă este caracterizată de absenţa apei şi vegetaţiei. În această zonă sunt oscilaţii
mari de temperatură între zi şi noapte, morfogeneza datorându-se dezagregării fizice, vântului şi
foarte rar ploilor torenţiale.
b) Zona glaciară are temperaturi dominante sub 0° C. Rocile sunt dezagregate prin îngheţ-
dezgheţ, iar transportul materialelor dezagregate se face de către gheţari sau de către torenţii
formaţi în perioada caldă de vară.
c) Zona caldă şi umedă, a pădurii dese ecuatoriale, este numită şi zona lateritei. Acţiunea
principală morfogenetică este alterarea chimică şi transportul substanţelor în soluţie. Apa caldă
pătrunde în roci descompunând mineralele. Sunt spălate sărurile şi silicea şi rămân doar oxizii de fier
şi hidroxidul de aluminiu, astfel că zona are o culoare roşie-violacee.
d) Zona temperată are temperaturi şi ploi mai moderate, în anotimpul rece vegetaţia îşi
depune frunzele pe sol, care prin descompunere lentă formează humusul. Descompunerea
chimică este mai redusă, la fel, dezagregările. Prezenţa vegetaţiei şi a solului face ca
morfogeneza să fie mult încetinită. Rolul principal îl joacă apele curgătoare care prin adâncirea
văilor declanşează procesele de versant.
Între aceste zone sunt zone morfoclimatice de tranziţie.
e) Zona periglaciară sau de tundră este situată între zona glaciară şi cea temperată. Ea este
delimitată înspre zona temperată cu aproximaţie de izoterma de 10° C a lunii cele mai calde.
Morfogeneza are loc sub influenţa îngheţului şi dezgheţului, a curgerilor de noroi şi sol, a
vânturilor puternice şi a zăpezilor. Râurile în perioada de primăvară-vară evacuează o mare parte
din materiale.
f) Zona stepelor prezintă temperaturi şi umidităţi ce nu permit creşterea pădurii ci numai a
ierburilor. Este zona în care predomină depozitele de loess şi local nisip. Este importantă
acţiunea vântului, eroziunea prin şiroire, alternanţele de secetă şi umezeală.
g) Zona mediteraneană se caracterizează prin veri secetoase şi calde şi ierni cu ploi
torenţiale. Pădurea este rară şi cu frunze necăzătoare, adesea se întâlneşte şi o vegetaţie de
tufişuri. Morfogeneza este determinată vara de dezagregări, iar în timpul iernii predomină
dizolvările şi eroziunea.
h) Zona savanelor, dominată de un anotimp ploios şi unul secetos. Pădurea nu se poate
dezvolta, cresc însă ierburile în anotimpul ploios. În anotimpul secetos vegetaţia dispare fiind
favorizată acţiunea vânturilor şi apoi a şiroirilor din anotimpul ploios.
4.1.2. Legea etajării morfoclimatice
Etajele morfoclimatice sunt un fel de zone care se dispun în altitudine, determinate de
înălţimea reliefului.
Din punct de vedere climatic etajele rezultă din variaţia temperaturii şi precipitaţiilor în
altitudine. Din punct de vedere geomorfologic, elementul esenţial pentru etajele morfologice
este panta.
Etajele se pot caracteriza prin câteva elemente specifice:
▪ umiditatea creşte cu altitudinea până la un maxim pluvial după care aceasta scade;
▪ temperatura scade cu înălţimea, iar aerul se răceşte în acelaşi sens;
▪ insolaţia la sol este foarte puternică ziua, iar noaptea este ger, astfel că procesele de
dezagregare sunt foarte intense la înălţimi mari;
▪ apele curgătoare au un regim torenţial, astfel că erodează puternic în adâncime şi
transportă cantităţi mari de aluviuni;
▪ orientarea versanţilor faţă de vânturi şi insolaţie creează o diferenţiere deosebită în
dispunerea etajelor;
▪ etajele se succed repede, astfel că există influenţe ale unora asupra celorlalte, ex.:
adâncirea văilor din etajele inferioare accelerează eroziunea în etajele superioare.
Principalele etaje sunt: etajul glaciar, periglaciar şi temperat.
Etajul glaciar se găseşte deasupra limitei zăpezilor veşnice, 5000 m la ecuator sau 3000 m
în zona temperată şi 0 m dincolo de cercul polar. Gheţarii montani sunt mai reduşi decât cei de
calotă şi se deplasează mai repede.
Etajul periglaciar se întinde mai sus de limita pădurii. Un rol mare îl are torenţialitatea,
insolaţia şi îngheţul. Dezagregarea fiind foarte activă, pantele munţilor deasupra pădurii sunt
frecvent acoperite de grohotişuri, care sunt evacuate de ape. Pe pantele mai mici, cu o cuvertură
de sol, au loc procese de solifluxiune.
Etajul temperat se caracterizează prin prezenţa vegetaţiei de pădure şi a solului incipient -
bine dezvoltat. Etajul se întinde în regiunile muntoase ale zonelor temperate şi calde. Morfogeneza
este dirijată de apele curgătoare care adâncesc văile, iar pe versanţi, eroziunea chimică şi
dezagregarea se efectuează la contactul dintre sol şi rocă, acolo unde ia naştere pătura de alterare.
4.1.3. Legea eroziunii diferenţiate
Intensitatea proceselor geomorfologice, precum şi unele forme specifice prin care se
manifestă procesele şi agenţii de modelare sunt diferite de la o rocă la alta. Eroziunea chimică va
fi foarte activă pe calcare, indiferent de zona climatică, cu excepţia deşerturilor. În argile sunt
frecvente alunecările şi eroziunea prin şiroire, nisipurile sunt uşor modelate de acţiunea vântului
şi vor fi create forme eoliene.
Eroziunea în depozitele constituite din strate de roci diferite se manifestă selectiv faţă de
acestea. Începând cu dezagregarea şi alterarea şi continuând cu acţiunea vântului şi apei apare un
relief specific, cum sunt formele antropomorfe de pe vârful munţilor (babe, călugări, sfincşi
etc.), apoi văile cu bazinete şi chei sunt tot un răspuns la acţiunea selectivă a eroziunii fluviale
faţă de rocile pe care le întâlnesc în cale. Rezultat al acţiunii eroziunii diferenţiate este realizarea
reliefului petrografic şi structural.
4.1.4. Legea echilibrului
Echilibrul tectono-eroziv
Procesele geomorfologice se supun în spaţiu legilor zonalităţii, etajării şi eroziunii
diferenţiate. Acţiunea contradictorie a agenţilor interni şi externi are tendinţa de echilibru. Legea
echilibrului prevede că evoluţia reliefului în timp tinde către un echilibru. Dacă înălţarea se
accelerează, eroziunea creşte şi ea, astfel încât, se ajunge la un maxim, peste care, chiar dacă
ridicarea continuă, altitudinile nu mai cresc. Dacă înălţarea se încetineşte sau se opreşte,
eroziunea va continua un timp în mod accelerat, ca apoi să se diminueze în intensitate.
Eroziunea tinde să creeze suprafeţe tot mai uniforme, de la suprafeţe mici spre suprafeţe netede
tot mai extinse.
4.1.5. Legea nivelului de bază. Bazele de eroziune
Tendinţa generală de realizare a suprafeţelor de echilibru este strâns legată de nivelul
oceanului, nivelul platformei continentale şi nivelul zăpezilor permanente. Sub aceste nivele
eroziunea încetează, deoarece încetează însăşi mişcarea mediului care execută eroziunea şi
transportul.
▪ Oceanul planetar formează nivelul general de bază pentru orice teritoriu. În aspectele de
amănunt apar însă nivele regionale şi nivele locale.
▪ La apele curgătoare se fixează două categorii de baze de eroziune, una o reprezintă gura
de vărsare (ocean, mare, lac, râu) şi alta care se identifică cu fiecare ruptură de pantă care de
obicei corespunde cu unităţile principale petrografice şi structurale sau cu etapele de eroziune.
▪ Gheţarii, limbile gheţarilor erodează în funcţie de punctul de topire, de principalele
praguri şi rupturi de pantă, dar o eroziune puternică se produce mai sus de la limita zăpezilor
veşnice, ce corespunde cu linia generală a circurilor glaciare.
▪ Marea are limita de eroziune până unde ajung valurile şi mareele.
▪ Vântul erodează până la nivelul pânzei freatice.
▪ Bazele de denudaţie ale versanţilor (după A. Penck şi W. Penck) se plasează la poala
versanţilor, constituind baze imediate ce activează eroziunea de versant, ele pot coincide cu
talvegul râurilor sau pot fi independente.
4.2. FACTORII MORFOGENETICI
Relieful este creat de acţiunea concomitentă pe care o exercită factorii interni şi cei externi
asupra scoarţei terestre.
Acţiunea acestor factori este contradictorie, iar în funcţie de influenţa predominantă a
unora sau altora, relieful evoluează către accentuarea liniilor sale dominante sau din contră către
diminuarea sau estomparea sa .
Factorii interni creează în principal lanţuri de munţi, platouri, dealuri, câmpii sau
depresiuni. Aceste forme nu sunt însă pur tectonice. Spre exemplu, pe măsură ce lanţul muntos
se ridică, asupra lui acţionează denudaţia care îndepărtează strate de roci de mii de metri
grosime; sau o depresiune este umplută cu sedimente şi transformată în câmpie. Deci putem
vorbi de un relief tectono-eroziv sau tectono-acumulativ.
Factorii exogeni creează un relief erozivo-acumulativ. În general, acţiunea factorilor
exogeni este materializată prin erodarea regiunilor înălţate şi acumularea materialelor erodate în
părţile mai joase.
Fig. 13. Alunecări consecvente şi asecvente potenţiale Fig. 14. Val de alunecare (a), cu evoluţie în
(După Gr. Posea şi colab., 1970) copârşaie (b) (După Gr. Posea şi colab.,1970)
▪ Alunecările asecvente se petrec pe capul stratelor, deci contrar înclinării lor. Are loc, de
fapt, surparea de roci care apoi alunecă.
Alunecările de complexe de strate au forme variate, de limbă, de valuri, ştrangulate, în
trepte foarte alungite etc. Aceste alunecări afectează strate cu grosimi de zeci de metri. Ele se
mai numesc glimee. În zonele de podiş cu structuri tabulare sunt frecvente alunecările în valuri
(fig. 14). Ele sunt tipice Transilvaniei. Prin eroziune, din aceste valuri rămân doar nişte
mameloane, numite grueţi sau ţiglăi, când sunt ascuţite. Prin eroziune torenţială, baza
versantului poate fi atacată şi un nou val se poate declanşa.
Curgerile
▪ Curgerile de lave - Magma din adâncul scoarţei, în stare topită la peste 1000°C, când
iese la suprafaţă curge ca un lichid vâscos, incandescent.
▪ Curgerile de cenuşă vulcanică au loc în timpul sau după erupţiile vulcanice, când apa
lacurilor formate în craterul vulcanului este aruncată afară sau precipitaţiile bogate formează
torenţi noroioşi pe pantele craterului, torenţi în care cenuşa reprezintă 80%.
▪ Curgerile de nisip - Nisipul este o rocă deosebit de permeabilă. Când se suprasaturează
cu apă, fiecare particulă se înconjoară cu o peliculă de apă în care ea “pluteşte”.
Apariţia curgerilor de nisip este favorizată de existenţa unui pat impermeabil dispus sub
ele, pat ce impune acumularea apei în pătura de nisip pe care o suprasaturează. În stratele groase
de nisip, curgerea se poate realiza la nivelul stratului acvifer, acolo unde acesta iese la zi.
▪ Curgerile noroioase sau torenţii noroioşi,
sunt mase argiloase îmbibate cu apă care depăşesc
limita superioară a plasticităţii şi încep să curgă. Ca
formă de relief, torentul noroios are un bazin de
alimentare, un canal de curgere bine delimitat care
prezintă o lăţime de câţiva metri, iar în partea
inferioară are un con de împrăştiere, ce se clădeşte
pe primul loc neted, terasă sau luncă, de zeci sau
sute de metri lăţime (fig. 15). Deplasarea se face
relativ rapid, câţiva metri pe zi sau chiar pe oră.
Fenomenul este favorizat în arealele
despădurite şi cu păşunat intensiv. Cele mai
frecvente declanşări de torenţi noroioşi au loc
primăvara când se topesc zăpezile. În ţara noastră
torenţii noroioşi sunt frecvenţi mai ales în
Subcarpaţi şi în Podişul Moldovei. Fig. 15. Torent noroios
(După Gr. Posea şi colab., 1970)
Curs 6
4.5.3.2. Deplasările lente
Ele se produc pe versanţi cu pantă foarte mare cât şi pe cei cu pantă foarte mică (2-3°). Ele
au loc în special pe versanţi cu pantă uniformă şi care prezintă o pătură de alterare. Mişcarea
maselor are loc datorită schimbărilor de temperatură, umezirea şi uscarea particulelor argiloase,
îngheţul şi dezgheţul, excesul de umiditate, presiunea rădăcinilor, acţiunea animalelor,
îngroşarea şi creşterea greutăţii păturii de alterare şi toate au loc sub acţiunea gravitaţiei.
▪ Deplasările uscate lente sunt specifice regiunilor aride şi semiaride. Se observă pe pante
mai mici de 25°. Mişcarea se face fără intervenţia apei, sub influenţa gravitaţiei, cauza fiind
variaţiile de temperatură care mărunţesc roca în permanenţă. Prin aceasta roca îşi modifică
volumul şi greutatea, ceea ce duce la reorganizarea continuă a păturii de alterare. În acelaşi timp,
materialele alohtone, ce vin din partea de sus a versantului, sunt amestecate cu cele autohtone.
Se observă, de asemenea, că materialele mai grosiere, mai grele, coboară în adâncime, iar cele
mai fine urcă spre suprafaţă. Datorită neuniformităţii versanţilor au loc concentrări de pietriş,
formându-se un fel de văiugi de pietre. Văiugile se pierd în aval în pătura de dezagregare de la
poalele versantului, unde formează conuri aplatizate foarte extinse.
▪ Creepingul reprezintă o automişcare de rearanjare lentă, dar continuă a fiecărei particule
în raport cu cele din jur. Mişcarea este întâmplătoare şi depinde de circumstanţe locale. Nu
există o acumulare de viteze şi deci, nici o accelerare a deplasării. Aceste mişcări se produc
datorită schimbărilor de volum cauzate de variaţiile de temperatură şi umiditate, de îngheţ şi
dezgheţ, de activitatea plantelor şi animalelor.
Fig. 16. Rezistenţa (A) şi îndoirea pomilor Fig. 17. Aplecarea arborilor provocată de creeping
prin creeping (După Gr. Posea şi colab., 1970) (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Mişcarea este mai puternică în stratul de la suprafaţă şi este tot mai mică spre adâncime,
unde şi rocile sunt mai puţin alterate. Creepingul are loc mai ales pe terenurile cu pantă
moderată şi acoperite cu vegetaţie. Rădăcinile arborilor şi plantelor erbacee prin creşterea sau
putrezirea acestora provoacă creeping.
Pe seama fenomenului de creeping este explicată înclinarea sau îndoirea copacilor (fig. 16
şi 17). Unii dintre ei, care sunt mai bine ancoraţi în substrat, reuşesc să oprească particulele,
acestea acumulându-se în spatele lor sub forma unei trepte.
▪ Deraziunea sau încovoierea capetelor de strat
Acest fenomen se produce pe strate puternic înclinate, dar cu înclinare inversă faţă de
panta generală a reliefului (fig. 18).
Deraziunea este evidentă în stratele subţiri, cu
densităţi medii (gresii, şisturi) care alternează cu
strate mai moi. Încovoierea stratelor are loc datorită
păturii de alterare în mişcare, a unui material solid
care se află în mişcare pe un alt material solid. Deşi
este o mişcare mecanică, ea nu provoacă zgârieturi
sau şlefuiri, semn că mişcarea este foarte înceată,
încadrându-se deplasărilor lente. Această deplasare
nu are loc pe un plan delimitat, ca în cazul Fig. 18. Deraziunea – îndoirea stratelor
alunecărilor de teren, care să fie zgâriat sau şlefuit. (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Pătura de alterare presează pe capetele de strat în direcţia de înclinare a versantului,
îndoind stratele şi rupând bucăţi din ele, pe care le antrenează în mişcare.
La noi în ţară fenomenul este frecvent în zona subcarpatică şi carpatică, dar şi în zonele
de podiş, piemontane şi de câmpie.
▪ Solifluxiunea este o deplasare superficială a terenului care se produce lent, pe sub
covorul vegetaţiei ierboase. Fenomenul este pus în evidenţă în partea finală a mişcării, unde se
formează movile neregulate. Solifluxiunea este un proces care se întâlneşte mai ales în regiunile
reci, polare, unde subsolul rămâne îngheţat în scurta vară polară. El este răspândit şi în regiunile
temperate, mai ales în zonele muntoase, unde se pot realiza condiţiile producerii fenomenului.
Pentru ca solifluxiunea să se producă, trebuie ca solul să conţină un procent destul de ridicat de
particule fine. De asemenea, relieful să prezinte pante de 5-10°, dar în zonele polare fenomenul
se întâlneşte şi pe pante de 3-5° sau chiar mai mici.
Solifluxiunea are loc prin dezgheţarea păturii superficiale a scoarţei de alterare, a solului,
în timp ce subsolul rămâne îngheţat. Acest strat îngheţat este impermeabil, astfel că apa rezultată
din topirea zăpezii şi din dezgheţul solului îmbibă foarte puternic orizontul superior dezgheţat,
trecându-l în final în stare semifluidă. Punerea în mişcare a materialului depinde de grosimea
stratului dezgheţat, de pantă, de densitatea şi profunzimea rădăcinilor de iarbă.
La noi în ţară, procesele de solifluxiune au loc mai ales în zona pajiştilor alpine, unde
procesul este pus în evidenţă de prezenţa microreliefului de muşuroaie înierbate
▪ Sufoziunea este procesul de deplasare a particulelor de material sub presiunea exercitată
de curgerea apelor subterane. Transportul subteran de materiale duce la formarea în adâncime de
cavităţi, care cu timpul produc surpări şi apariţia la suprafaţa terenului a unor forme negative
numite pâlnii de sufoziune. Denumirea provine de la cuvântul latinesc „suffodio” a săpa pe
dedesubt.
Pentru dezvoltarea procesului sufozional este necesară prezenţa unei roci poroase, de tipul
loessului sau depozitelor loessoide, sau a nisipurilor fine slab cimentate sau a nisipurilor argilo-
prăfoase. De asemenea, dacă roca de bază este impermeabilă şi slab înclinată ea favorizează
sufoziunea prin faptul că asigură un drenaj lateral activ. Climatul semiarid, cu ploi torenţiale,
duce la infiltraţii puternice prin stratul de loess, ajungând să se formeze la baza loessului şuvoaie
puternice care activează puternic procesul de sufoziune.
Procesul sufozional începe printr-o scurgere rapidă a apei ce se infiltrează în roca friabilă,
care are loc pe crăpăturile apărute după o perioadă lungă secetoasă, sau prin golurile create de
dizolvarea calcarului din loess şi îndepărtarea lui. Pe aceste trasee apa se infiltrează şi se
concentrează la bază. Circulând sub formă de şuvoaie apa erodează puternic malurile şi formând
tunele subterane. Reţeaua subterană se extinde regresiv sub câmpul de loess, captând alte firicele
de apă care se infiltrează.
Un aparat sufozional se compune în partea superioară dintr-o adâncitură de 3-4 m (uneori 5-
6 m) diametru şi adâncă cam la jumătate din diametru pâlniei (fig. 19), urmează un canal vertical
îngust ce ajunge până la nivelul apei freatice, acesta este hornul de sufoziune (fig. 20). De obicei,
aparatele sufozionale se înşiruie în lungul traseelor principale de curgere a apelor freatice. Acestea
creează prin eroziune hrube sufozionale, înalte de 0,5-2 m.
Pâlniile de sufoziune sunt dispuse adesea pe unele aliniamente care marchează tunelul
subteran. Cursurile subterane debuşează în lunca unei văi. Prin eroziune torenţială şi prin
prăbuşiri, pâlniile dispar, fiind incluse la o vale în formare – vale sufozională (fig. 21 şi 22).
Fig. 21 Formarea unei văi de sufoziune Fig. 22. Înaintarea răsfirată a ravenelor prin
(După Gr. Posea şi colab., 1970) sufoziune (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română, pe malurile din loess
ale văilor din Câmpia Burnasului, în zona Brăila – Galaţi pe malul dunărean, în Dobrogea pe
valea Carasu şi pe multe alte văi.
▪ Tasarea este un proces prin care se produc scufundări de mică amploare la suprafaţa
pământului, datorită micşorării volumului rocilor cauzate de acţiunea diferiţilor factori.
Denumirea procesului provine de la cuvântul francez tassera – a se îndesa.
Tasările se petrec mai ales pe suprafeţe orizontale, ducând la îndesări de sus în jos. Rocile pe
care au loc tasările sunt cele friabile, afânate, poroase de tipul loessului, depozitelor loessoide,
argilelor nisipoase, depozitelor deluviale sau aluviunilor. Prezenţa golurilor, porilor din roci face
ca sub greutatea materialelor volumul acestora să se micşoreze. Procesul se accentuează atunci
când intervin factori externi, construcţii, alunecări, saturare cu apă etc.
Tasările produse prin intermediul apei se petrec mai ales pe loessul şi depozitele loessoide din
zona de stepă. Procesul începe prin îndepărtarea sărurilor solubile şi apoi a carbonatului de calciu, ce
prezintă în loess un procent de cca. 10-12 %. Prin îndepărtarea lui din masa loessului, aceasta îşi
reduce prin urmare volumul. De asemenea, lipsa calciului, care are efect coagulant asupra particulelor
minerale, duce la modificarea structurii loessului cu aşezarea particulelor tot mai strânsă (fig. 23).
Procesul acesta continuă cu migrarea părţii celei mai fine, a argilei, dar aceasta începe după
îndepărtarea calciului din complexul adsorbtiv al orizontului de suprafaţă. Fenomenul este evident în
arealele situate într-un climat mai umed.
Dacă în climate semiaride – de stepă –
tasarea este realizată doar prin îndepărtarea
CaCO3 şi modificarea structurii depozitului, în
climate semiumede şi umede ea este realizată
şi prin migrarea argilei. În acest caz,
debazificarea orizontului superior este foarte
avansată, are loc o migrare a argilei, rămânând
în loc mai ales particulele de praf şi nisip, care
sunt lipsite de peliculele coloidale de argilă. Fig. 23. Secţiune transversală printr-un crov (După
M. Grigore, 1970)
1 şi 2 reprezintă faze în adâncirea crovului
Urmare a procesului de tasare la suprafaţa terenului se formează acele excavaţii, denumite
crovuri. Ele au dimensiuni de la câţiva metri diametru la zeci şi chiar sute de metri. Se întâlnesc
însă şi crovuri mult mai mari, de câţiva kilometri diametru, acestea purtând denumirea de
găvane sau padine. Uneori, prin îngemănarea crovurilor, facilitată şi de o anumită pantă a
reliefului, iau naştere văiugi de tasare.
Cele mai răspândite areale cu forme tipice de tasare, crovuri şi padine se întâlnesc în
Câmpia Română, în Dobrogea, în Câmpia Vingăi şi în Câmpia Semlacului.
4.6. PLUVIODENUDAŢIA
Pluviodenudaţia este un proces specific versanţilor, prin care particulele de la suprafaţa
scoarţei de alterare sunt deplasate de acţiunea apei din ploi sau din topirea zăpezilor. Este un
proces care se desfăşoară areal, mişcarea aceasta, sub acţiunea unui agent, nu a ajuns la stadiul
de curgere concentrată.
Pluviodenudaţia cuprinde o acţiune de izbire, dislocare şi împrăştiere a particulelor de
către picăturile de ploaie şi una de transport pe pantă. Acţiune eficientă o au ploile torenţiale,
mai ales acolo unde ating direct suprafaţa solului. Ea este puternică în regiunile semiaride, unde
vegetaţia este rară sau solul este desţelenit. De asemenea, pluviodenudarea este puternică în
perioada topirii zăpezilor sau în timpul averselor de ploaie.
Acţiunea de izbire a picăturilor de ploaie are ca efect deplasarea şi împrăştierea
particulelor de la suprafaţa solului. Ea depinde de mărimea picăturii şi de viteza cu care cade.
Cea mai eficientă frână în desfăşurarea procesului este vegetaţia. Dacă ploaia este de intensitate
mare, abundenţa apei căzute face ca ea să se deplaseze sub forma unei pânze sau unde. Această
deplasare la suprafaţa solului sub formă de pânză, face ca apa să antreneze particulele de la
suprafaţă. Procesul acesta se numeşte eroziune areolară, eroziune difuză sau ablaţie.
Eroziunea areolară depinde de climă, vegetaţie, pantă, lungimea versantului şi rocă.
▪ Clima acţionează prin tipurile de ploaie, dintre care doar cele torenţiale au efect
denudaţional, prin faptul că apa care nu s-a putut infiltra, se scurge la suprafaţa solului şi dă
efecte de spălare. Importanţă mare o are momentul de maximă intensitate al ploii, pentru că de el
depinde gradul de spălare. Astfel, dacă momentul maxim este la mijlocul sau către sfârşitul
ploii, atunci denudaţia va fi mare, pentru că solul s-a îmbibat cu apă şi capătă o permeabilitate
foarte mică. De obicei, prima ploaie torenţială care vine după un sezon secetos, are un efect
denudaţional foarte mare, deoarece solul fiind puternic uscat, aerul din sol la începutul ploii are
efect de impermeabilizare a stratului superficial. Dacă volumul de apă căzut într-un timp scurt
este foarte mare, scurgerea sub formă de pânză se poate transforma în scurgere sub formă de
undă sau de val. Aceasta are o putere de denudare şi mai mare, deoarece scurgerea, din laminară
devine turbulentă.
▪ Vegetaţia se opune atât scurgerii sub formă de pânză cât şi efectelor sale denudaţionale.
Pădurea reţine o mare cantitate de apă pe coronamentul arborilor, o parte ajunge la sol şi se
infiltrează, iar altă parte se evaporă. Zăpada se topeşte mai lent în pădure, se infiltrează aproape
toată apa, deoarece sub pădure substratul rămâne adesea neîngheţat. În cazul terenurilor
desţelenite, cantitatea de sol îndepărtată prin spălare este foarte mare, mai ales primăvara, când
topirea bruscă a zăpezii sau ploile care cad pot duce la o eroziune puternică, mai ales dacă
fenomenul se petrece când substratul este încă îngheţat.
▪ Înclinarea versantului şi lungimea mai mare a acestuia fac ca viteza de scurgere să
crească. Spălarea este mai intensă pe pantele mai mari şi spre baza versantului, deoarece în
partea inferioară scurgerea este cumulativă şi efectul este mai mare. Forma versantului are de
asemenea importanţă, pe versanţii convecşi apa tinde să se disperseze, deci eroziunea este mai
slabă, pe când pe cei concavi sau sub formă de bazinet, apa se concentrează şi eroziunea este
mai puternică. Pe un versant în trepte eroziunea este mai slabă ca pe unul liniar, deoarece
treptele micşorează viteza. Versanţii mai lungi sunt mai intens erodaţi decât cei scurţi. Pentru că
pe ei spălarea creşte datorită cumulării apei venită din amonte.
▪ Roca este un factor pasiv, dar denudaţia acţionează mai intens pe rocile afânate, care
sunt mai friabile. Cele care permit o infiltraţie rapidă a apei (nisipul, pietrişul) reduc spălarea.
Efectul vizibil al ablaţiei este spălarea părţilor înalte ale reliefului şi acumularea
materialelor în părţile mai joase. Eroziunea areolară se manifestă şi în partea joasă a versantului,
dar în momentele maxime de scurgere, spre sfârşitul ploii, aspectul general însă este acumulativ.
4.6.1. Unităţile funcţionale ale versantului
Acţiunea de modelare a versanţilor se petrece diferenţiat pe diferitele sale părţi. În partea
superioară a versantului, predomină spălarea şi autodeplasarea. În partea mijlocie, unde pătura de
alterare este mai groasă datorită aportului de materiale venite de mai sus, la procesele de spălare şi
autodeplasare amintite se adaugă şi deraziunea. În partea inferioară a versantului, datorită unui
surplus de apă, procesul dominant este cel de spălare şi evacuare în soluţie a materialelor, iar în
bază predomină evacuarea, proces realizat prin transportul efectuat de apele curgătoare.
Pe un versant cu profil regulat, se deosebesc din punct de vedere al înclinării, al
uniformităţii suprafeţei, al structurii şi compoziţiei materialelor şi al proceselor denudaţionale
trei unităţi transversale: superioară, medie şi inferioară. Materialele ce le acoperă au fost
denumite eluvii, deluvii şi coluvii.
Eluviile sunt materiale dezagregate şi alterate rămase pe loc. Ele au dimensiuni variate, de
la blocuri la nisip, praf sau argilă.
Deluviile sunt materiale coborâte din părţile superioare ale versantului, cu o structură şi
compoziţie diferită de roca subiacentă şi care sunt supuse unei mişcări lente sau rapide când apar
unele dezechilibrări. Mişcările dominante sunt cele de creeping, deraziune, spălare, alunecări sau
curgeri noroioase.
În acest sector al versantului principalele procese sunt cele de evacuare.
Coluviile sunt materiale acumulate la baza versanţilor. Panta suprafeţelor coluviale este mică.
Suprafaţa coluviilor este netedă, materialele coluviale fiind predominant fine, prezintă o umiditate
mai ridicată, ceea ce accentuează procesele de alterare. Când coluviile au grosimi mari, alterarea
rocii subiacente este încetinită sau chiar oprită. Atunci când în cadrul coluviilor se intercalează şi
conuri de dejecţie ale unor organisme torenţiale (proluvii), se formează un glacis coluvio-proluvial.
Curs 7
4.7. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE TEMPORARE
Prin apă curgătoare se înţelege orice organism hidrologic, indiferent de mărimea lui, care
se realizează printr-o scurgere unitară, concentrată pe o fâşie de teren, denumită talveg, albie,
vale. Apele curgătoare pot fi permanente şi temporare.
Apa curgătoare este un agent principal al modelării reliefului, deoarece transportă către
ocean materialul erodat de către toţi ceilalţi agenţi sau prin diverse procese geomorfologice.
4.7.1. Şiroirea
Scurgerile la suprafaţa uscatului îmbracă la început forma de pânză sau scurgere difuză,
care apoi trece treptat în scurgeri concentrate, aşa numitele torente. Între aceste două categorii se
intercalează şiroirea, având loc trecerea de la eroziunea în suprafaţă la cea lineară. Şiroirea este
foarte răspândită în climatele semiaride sau semiumede unde aversele scurte de ploaie sunt
foarte frecvente. De asemenea, în climatul temperat, terenurile în pantă şi dezgolite de vegetaţie
sunt foarte expuse procesului de şiroire.
Formele care rezultă din procesul de şiroire sunt rigolele, ogaşele şi ravenele.
▪ Rigolele sunt forme elementare de eroziune. Ele sunt şanţuri de câţiva centimetri
adâncime şi lăţime, apar în grupuri paralele unele de altele şi au direcţie perpendiculară pe
curbele de nivel. Ele îşi schimbă poziţia de la o ploaie la alta, sau în cursul aceleiaşi ploi. În
perioada uscată sunt astupate de mişcarea areală a materialelor prin creeping sau de către
vegetaţie. Pe terenurile cultivate, astuparea se face prin lucrările solului.
Procesele, ce se desfăşoară în lungul lor, sunt cele de eroziune liniară, de transport şi
depunerea materialului erodat în partea de jos a pantei.
▪ Ogaşele sunt forme de relief rezultate prin eroziunea liniară, cu adâncimi de ordinul de
zeci de centimetri ce ajung uneori până la 1 sau 2 m. Ele au talvegul paralel cu suprafaţa
topografică a versantului, fiind nivelate prin lucrările agricole când au dimensiuni mai reduse.
Ogaşele se întâlnesc mai ales în regiunile cu vegetaţie săracă, cu două anotimpuri: umed şi
uscat. În ţara noastră ogaşele sunt prezente de obicei pe versanţii cu pantă uniformă şi foarte
prelungi, mai ales pe piemonturi şi pe glacisuri.
▪ Ravenele sunt forme de relief cu aspect de şanţ care iau naştere pe suprafeţele înclinate
formate din roci friabile în urma scurgerii torenţiale.
Ravenele au dimensiuni de la 2-3 m la câţiva zeci de metri în adâncime. Talvegul lor
prezintă adesea mici trepte, repezişuri sau marmite. Eroziunea conformă este completată de
eroziunea regresivă. Ravenele sunt specifice bazinelor superioare ale văilor contribuind la
extinderea acestora. În roci argiloase, pe un relief cu pantă accentuată, revenele se dezvoltă într-
o mare densitate, versanţii lor se intersectează adesea, formând ceea ce se numeşte “bad-lands”,
adică pământuri rele.
4.7.2. Torenţii
Torentul, din punct de vedere hidrologic este un curs de apă temporar format pe
suprafeţele înclinate ale terenului în urma concentrării şiroirilor într-un singur curent. Torentul
se defineşte ca o scurgere temporară, concentrată de apă, cu mare viteză, rezultat a unor ploi
puternice sau a topirii zăpezii. Viteza mare de scurgere este dată de panta accentuată a terenului,
ca şi de volumul mare de apă ce trebuie evacuat într-o unitate scurtă de timp. Acest tip de
scurgere se numeşte scurgere torenţială.
Torentul execută o acţiune de eroziune, transport şi acumulare. Din punct de vedere
geomorfologic interesează forma de relief rezultată, pentru care G. Vâlsan (1933, 1945) propune
denumirea de organism torenţial (fig. 24).
Prin acţiunea de eroziune,
torentul creează o vale îngustă
cu versanţi abrupţi dispuşi în
formă de V. În zona de obârşie a
văii această vale se ramifică sub
formă de ogaşe, ravene, viroage,
abrupturi, adesea cu alunecări şi
prăbuşiri. În partea inferioară
torentul creează o depunere - Fig. 24. Organism torenţial (După Gr. Posea şi colab., 1970)
con de dejecţie. B – bazin de recepţie, C. Canal de scurgere, Cd. Con de dejecţie
Organismul torenţial se compune din:
▪ Bazinul de recepţie este teritoriul de pe care torentul îşi adună apele. Bazinul de recepţie
se extinde treptat prin eroziune regresivă, provocând mici prăbuşiri sau alunecări. În cadrul
bazinului vegetaţia este foarte rară, sau lipseşte, eroziunea lineară şi areolară este predominantă.
Bazinul de recepţie alimentează torentul cu apă şi cu materialele erodate de pe versanţii săi.
▪ Canalul de scurgere porneşte din partea cea mai joasă a bazinului de recepţie şi se
prezintă ca un jgheab pe care se scurge apa împreună au aluviunile. Acţiunea importantă este cea
de transport, dar se execută şi o acţiune de eroziune liniară, de adâncire a canalului de scurgere.
În fazele finale de evoluţie a torentului se dezvoltă eroziunea laterală.
▪ Conul de dejecţie are forma unui semicon şi este constituit din materialele transportate
de torent.
Când apa torentului ajunge pe o pantă redusă, viteza scade brusc şi materialele sunt
depuse, cele mai grele, grosiere la început şi cele mai fine în partea terminală a conului (fig. 25).
Conul format domină regiunile vecine, la o nouă viitură torentul îşi va croi drum pe altă cale
spre dreapta sau stânga conului anterior, formând un nou con (fig. 26). Se creează astfel un con
complex care are o structură lenticulară (fig. 27).
Adâncirea talvegului are loc şi prin retragerea cascadelor, apa căzând de pe cascadă izbeşte
rocile de la baza abruptului pe care le sfărâmă, în acelaşi timp apa antrenează şi bucăţile rupte.
La baza abruptului ia naştere o firidă, care lărgindu-se favorizează desprinderea porţiunii de
deasupra firidei, cascada retrăgându-se spre amonte (fig. 28).
Viteza de curgere a apei fiind mai mare către suprafaţa apei şi către malul concav, ea va
produce o acţiune de eroziune a malurilor (fig. 29), mai intensă prin urmare asupra celui concav,
accentuând în plan orizontal sinuozităţile albiei. Aceasta este eroziunea laterală a apei.
Acţiunea de eroziune a râurilor este influenţată de duritatea rocilor. Rocile masive, cum
sunt cele magmatice, sunt foarte rezistente, pe când nisipurile, pietrişurile, argilele etc. sunt
foarte puţin rezistente la eroziune.
▪ Acţiunea de transport se realizează de râu prin consumul unor părţi din energia
cinetică. Materialul transportat provine de pe versanţi sau din albia râului. El constituie debitul
solid şi se exprimă în m3/s sau kg/s. Debitul solid este constituit din debitul mecanic (particule
de diferite dimensiuni) şi debitul chimic (sărurile dizolvate în apă).
Mărimea particulelor solide care pot fi transportate de râu exprimă competenţa râului. Ea
depinde de viteza de curgere a apei şi de grosimea stratului de apă. În măsura în care un bolovan
este acoperit de apă, el pierde o parte din greutatea lui, conform principiului lui Arhimede, iar
presiunea apei în mişcare se exercită pe toată secţiunea expusă curentului, încât blocul poate fi
rostogolit şi deplasat.
Deplasarea materialului solid se face în mai multe moduri: prin târâre şi rostogolire (pietriş
şi bolovăniş), prin salturi şi în suspensie. Transportul în soluţie se referă la deplasarea sărurilor
dizolvate în apă.
▪ Depunerea materialelor se întâmplă când viteza apei scade şi competenţa râului este
mai mică decât diametrul particulelor transportate.
Materialul depus de râuri se numeşte aluviune. În funcţie de mărimea particulelor el
poartă denumirea de bolovănişuri, pietrişuri, nisipuri, luturi sau argile. Se constată o sortare a
particulelor, dinspre amonte spre aval, pe măsură ce scade panta râului. În amonte domină
bolovănişurile şi pietrişurile, iar spre aval diametrul particulelor scade treptat. Sortarea nu este
perfectă, pietrişul şi bolovănişul amestecându-se cu nisipuri mai grosiere sau mai fine.
4.8.2. Formele de relief create de procesele fluviale
Apa râurilor exercită asupra reliefului terestru acţiuni de eroziune, transport şi depunere a
materialelor, râurile fiind astfel agenţi modelatori ai scoarţei terestre. Principalele forme de relief
create de procesele fluviale sunt văile.
Văile fluviale sunt forme negative de relief care sunt alungite pe distanţe de zeci, sute sau
mii de kilometri, cu lăţimi de zeci sau sute de metri, uneori de zeci de kilometri sau depăşind
chiar 100 km.
Valea este constituită din două elemente principale, fundul văii sau albia râului şi versanţii. La
râurile cu variaţii mari de debit şi nivel, se individualizează o albie minoră, prin care apa se
scurge la nivele mici şi o albie majoră, prin care apa se scurge în timpul viiturilor (fig. 30). Albia
minoră prezintă în interiorul ei un canal, numit canal de etiaj, ce corespunde, în mare, cu linia
celor mai mari adâncimi prin care apele curg la debite minime. În lungul canalului de etiaj se
realizează talvegul râului.
4.8.2.1. Albia minoră
Are aspectul unui canal cu maluri line sau abrupte. Linia care uneşte punctele cele mai
joase de pe fundul albiei minore constituie linia de talveg sau talvegul râului.
În plan orizontal forma albiei minore este cel mai adesea ondulată. Atunci când ondularea
devine foarte pronunţată spunem că râul are meandre (fig. 31). Fâşia de teren delimitată de
tangentele la buclele meandrelor se numeşte patul meandrelor. Gradul de meandrare a unui râu
reprezintă raportul între lungimea albiei minore şi lungimea patului meandrelor.
Formarea meandrelor se datorează modului de deplasare a moleculelor de apă în timpul
curgerii. Procesul de meandrare este influenţat de panta longitudinală a albiei. La râurile cu
pantă mai mică de 1m/km se produce o meandrare foarte puternică, apărând chiar meandre
compuse (fig. 32). Meandrarea depinde şi de debitul râului, la aceiaşi pantă un râu cu debit mic
are o meandrare mai puternică decât un râu cu debit mare. Meandrarea este influenţată şi de
duritatea rocilor, cu cât acestea sunt mai dure, cu atât meandrarea este mai mică.
Fig. 31. Meandru pe valea Werra (afl. al Wesserului) Fig. 32. Meandre simple (A) şi compuse (B)
(După Gr. Posea şi colab., 1970, foto, H. Weber) (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Un meandru este constituit din bucla meandrului, formată de albia minoră care s-a abătut
de la direcţia generală de curgere a râului, pentru a reveni iarăşi la aceeaşi direcţie ceva mai în
aval. Bucla meandrului cuprinde în interiorul ei o porţiune de uscat numită popină sau lob al
meandrului. Porţiunea care uneşte popina cu restul şesului se numeşte peduncul.
Fig. 33. Îndreptarea cursului (a); captare de meandru (b); Fig. 34. Eroziunea laterală şi formarea
luncii terase de meandru (c) (După Gr. Posea şi colab., 1970) (După Gr. Posea şi colab.,
1970)
Albia minoră în zona buclei meandrului prezintă malul concav, abrupt, iar malul convex,
lin. Asupra malului concav râul exercită o continuă eroziune laterală, iar pe malul convex are loc
depunerea de aluviuni, formându-se o renie. Eroziunea laterală duce treptat la îngustarea
pedunculului care până la urmă este străpuns, râul rectificându-şi cursul (fig. 33). Bucla rămâne
lateral faţă de cursul principal şi este izolată de râu prin aluviunile depuse în capetele buclei,
constituindu-se astfel un meandru părăsit, numit şi belciug, potcoavă sau colac. El păstrează
apă o lungă perioadă de timp. Prin eroziunea laterală a râului are loc o deplasare continuă, lentă
a meandrelor către aval. În acelaşi timp, eroziunea laterală a râului acţionează asupra versanţilor,
care treptat se retrag, râul creându-şi albia majoră (fig. 34).
Mişcările scoarţei influenţează de asemenea evoluţia meandrelor. Mişcările de subsidenţă
duc la creşterea meandrării râurilor. Mişcările de înălţare duc la adâncirea albiei minore şi la
formarea aşa numitelor meandre încătuşate. Când înălţarea se accentuează, meandrele
încătuşate se transformă în meandre de vale (Valea Iantra, din Bulgaria).
În albia minoră, pe lângă renii (depuneri de aluviuni pe malul convex al albiei), se
întâlnesc ostroave. Ele sunt forme pozitive constituite din aluviuni. Ostroavele au o formă
alungită, cu axa mare pe direcţia de deplasare râului.
Profilul longitudinal al albiei minore este dat de linia de talveg. Profilul poate avea
forme diverse, cu repezişuri, praguri, pante abrupte sau line. Râul în deplasarea sa tinde să-şi
formeze un profil longitudinal de formă concavă, foarte abrupt la izvoare şi cu pante tot mai
mici către vărsare. Capătul de jos al acestei curbe se numeşte nivel de bază.
Nivelul de bază general este reprezentat de nivelul mării, către care tinde să ajungă toate
apele curgătoare. În afară de nivelul de bază general, se întâlnesc nivele de bază locale,
reprezentate de confluenţele râurilor sau apariţia unor praguri de roci dure.
În procesele de eroziune, transport şi depunere, râul tinde mereu către un echilibru al
forţelor care intervin. Aceste forţe acţionează asupra sectoarelor de albie, încât, treptat, panta
albiei să capete o asemenea valoare ca să nu se genereze nici surplus, nici deficit de energie
cinetică. În acest fel asigurându-se deplasarea apei şi a încărcăturii solide fără eroziune sau
aluvionare. Acest profil longitudinal se numeşte profil de echilibru.
Profilul de echilibru începe să se realizeze dinspre nivelul de bază către amonte. Apar
mereu factori care deranjează realizarea echilibrului (mişcări tectonice, schimbări climatice, roci
dure etc.). De aceea profilul de echilibru este un profil ideal. În realitate există un profil de
echilibru provizoriu sau dinamic care este în continuă evoluţie.
4.8.2.2. Albia majoră
Este înţeleasă mai mult ca noţiune hidrologică, reprezentând acea porţiune a văii prin care
se scurg apele la viituri. Această porţiune se mai numeşte zona inundabilă a văii sau luncă. În
luncă sunt forme de relief care nu sunt inundabile, ca: martorii din terase sau interfluvii, conurile
de dejecţie şi glacisurile.
Lunca este o formă de relief relativ netedă, cu înclinare din amonte spre aval. Profilul
longitudinal al luncii este oarecum paralel cu cel al talvegului. Profilul transversal este mai
complicat, prezentând o serie de microforme de relief, pozitive şi negative, grinduri şi depresiuni.
Grindurile iau naştere prin depunerea materialelor mai grosiere în timpul viiturilor. Când râul
depăşeşte malurile, viteza apei scade brusc şi materialele mai grosiere sunt depuse imediat, iar cele
mai fine sunt transportate mai departe de mal. Astfel, de regulă, grindurile sunt constituite din
depozite mai grosiere, pe când în arealele depresionare se depun materiale mai fine.
În zona depresionară de dincolo de grind, se întâlnesc adesea meandre părăsite sau vechi
albii minore umplute cu apă. Spre marginea luncii, terenul este mai înalt datorită materialelor
aduse de pe versanţi şi a conurilor de dejecţie. Uneori în cadrul luncii se mai pot individualiza
unele trepte denumite terase de luncă. Unele mai pot fi inundabile la viituri foarte mari, dar
altele rămân neinundabile.
Lungimea albiilor majore variază în funcţie de lungimea râurilor, ele de obicei lipsesc în
sectorul dinspre izvoare, sau în sectoarele de îngustare a văii, cum sunt defileurile. Ex. Trotuşul
în defileul Cireşoaia, Dunărea la Cazane, Oltul în defileul Turnu Roşu - Cozia etc. Lăţimea
luncilor variază şi ea foarte mult, dar, în general, lăţimea lor creşte din amonte către aval.
Fig. 35. Structura luncii: a – roca în loc; b – pietriş aluvial; c – lut…argilă aluvială; d – coluviu şi conuri de
dejecţie (După Gr. Posea şi colab., 1970)
O luncă este alcătuită din patul văii, adică suprafaţa de eroziune sculptată în rocile de
bază. Peste această suprafaţă sunt depuse materialele aluvionare (fig. 35). Ele sunt mai grosiere
în amonte şi mai fine în aval şi, de obicei, mai grosiere în baza luncii şi mai fine în partea
superioară. Aluviunile mai grosiere din bază reprezintă aluviul de albie, ele depunându-se în
albia minoră, iar aluviunile mai fine constituie aluviul de luncă, ele depunându-se în cadrul
luncii în timpul viiturilor.
Eroziunea liniară şi laterală, meandrarea şi deplasarea laterală a râului adâncesc şi lărgesc
valea. Lărgirea accentuată a văii se realizează când talvegul râului se apropie de profilul de
echilibru.
Curs 8
4.8.2.3. Terasele fluviale
Terasa este o formă de relief cu aspect de treaptă, alungită, desfăşurată mai mult sau mai
puţin fragmentar în lungul văii unui râu şi care a funcţionat iniţial ca una din albiile sale majore.
Cauzele care duc la formarea teraselor sunt legate de schimbările climatice sau tectonice.
Acestea scot râul din profilul de echilibru, obligându-l să se adâncească. Astfel, lunca devine din ce
în ce mai puţin inundabilă şi cu timpul rămâne suspendată faţă de noua albie. Este posibil ca acest
proces să se repete şi astfel, în lungul unui râu să întâlnim mai multe nivele de terasă (fig. 36).
Elementele morfologice şi structurale ale teraselor
Terasele prezintă patru elemente specifice: podul, ţâţâna, muchea şi fruntea (fig. 37).
▪ Podul terasei reprezintă partea superioară a terasei, suprafaţa fostului şes care a rămas
suspendată. El are aspect plan, cu o slabă înclinare către avalul văii. Când te rasa este parazitată
de glacisuri coluvio - proluviale, atunci prezintă şi o înclinare către axul văi.
▪ Ţâţâna terasei este linia de unire a podului terasei de versantul pe care se sprijină. La
terasele mai vechi acest contact poate fi mascat de coluvii sau proluvii.
▪ Muchea terasei reprezintă marginea podului către axul văii sau linia de contact dintre
podul terasei şi fruntea terasei. Muchea poate avea un contur foarte diferit, în funcţie de prezenţa
unor ravene, torenţi etc.
▪ Fruntea terasei (taluzul) reprezintă planul înclinat care mărgineşte terasa spre axul văii.
Fruntea terasei se formează atât prin eroziunea în adâncime a râului, cât şi prin eroziunea
laterală a acestuia, eroziune ce lărgeşte valea propriu-zisă şi creează posibilitatea de formare a
unei noi terase.
Fig. 36. Terase pe o vale Fig. 37. Elementele unei terase: P – podul; F - fruntea
(După Gr. Posea şi colab., 1970) M – muchia; Ţ – ţâţâna (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Structura unei terase poate fi variată (fig. 38). De obicei, o terasă poate fi formată dintr-un
soclu, care constituie roca de bază. Suprafaţa soclului reprezintă vechea talpă a văii. Peste soclu
se suprapune aluviul de terasă. Acesta reprezintă stratul de aluviuni care intra în alcătuirea
luncii. Acest aluviu are de obicei în bază un strat de pietrişuri şi apoi un strat mai fin nisipo-
lutos, depus în perioada când râul inunda mai rar şi mai puţin lunca. Uneori sunt depuse depozite
loessoide sau chiar loessuri, ce conţin intercalate orizonturi de soluri fosile.
Fig. 38. Structura teraselor: A – terasă aluvială
(1. strat în loc; 2. pietriş de terasă; 3. lut-argilă
aluvială;
4. coluvii; 5. sol); B – terasă în rocă; C – terase în
aluviuni (a. aluvionară; b şi c; retezate în aluviuni)
(După Gr. Posea şi colab., 1970)
Tipurile de terase
Terasele pot fi împărţite după natura alcătuirii lor în:
▪ Terase în rocă, care nu au aluviu sau doar un strat foarte subţire;
▪ Terase mixte, care au un soclu şi un aluviu foarte bine dezvoltat;
▪ Terase aluviale, constituite numai din aluviuni. Ele se formează atunci când în faza de
aluvionare a râului se depun stive groase de aluviuni. Apoi râul, în evoluţia sa se adânceşte în
propriile aluviuni, sculptându-şi terase. Acestea pot fi rezemate sau îmbucate (fig. 39). Ex.
Bistriţa la ieşirea din munte la Piatra Neamţ, a depus un strat de cca. 40 m aluviuni, în care
ulterior râul a sculptat terasele de 20 – 25 m, 10 m, 7 – 8 m, frunţile acestora fiind alcătuite
numai din aluviuni.
Cursul 9
5. RELIEFUL PETROGRAFIC
Orice formă de relief este constituită dintr-un anumit tip de rocă. Rocile au fost clasificate
de geologi în trei mari grupe: sedimentare, eruptive şi metamorfice.
Diferitele tipuri de roci reacţionează în mod variat la acţiunea agenţilor externi. Rocile
sedimentare sunt mai rezistente la alterare şi mai puţin rezistente la eroziune. Cele eruptive şi
metamorfice sunt mai rezistente la eroziune, dar mai uşor dezagregate şi alterate. Rocile cristaline
microgranulare şi monominerale sunt mai rezistente la dezagregare şi alterare decât cele
poliminerale şi macrogranulare. Granitul, o rocă poliminerală, se alterează mai intens decât cuarţitul,
ce este o rocă monominerală. Rocile acide sunt mai rezistente la alterare decât cele bazice.
Permeabilitatea rocilor influenţează procesele de eroziune. Cele permeabile reduc
scurgerea superficială, versanţii păstrându-şi mai mult timp profilul iniţial. Versanţii alcătuiţi din
roci impermeabile sunt supuşi eroziunii. Alternanţele de roci permeabile şi impermeabile
determină dezvoltarea alunecărilor. Solubilitatea rocilor are importanţă în procesele carstice.
Fig. 44. Dezagregare diferenţiată; Fig. 45. Stâncă oscilantă pe Igniş (foto: Gr. Posea)
ziduri de gresie.
Fig. 46a. Forme de relief de tip pinnacle dezvoltate pe conglomerate – Kalambaka – Grecia (foto: C. Grigoraş)
Fig. 46b. Forme de relief de tip pinnacle dezvoltate pe conglomerate – Kalambaka – Grecia (foto: C. Grigoraş)
5.3. RELIEFURI DEZVOLTATE PE ROCI ARGILOASE ŞI MARNOASE
Rocile argiloase şi marnoase sunt constituite din particule minerale foarte fine,
predominant sub 0,002 mm diametru. Ele se caracterizează prin impermeabilitate, duritate mică,
rezistenţă redusă faţă de eroziune, plasticitate mare la îmbibarea cu apă etc.
Impermeabilitatea favorizează scurgerea de suprafaţă, cu realizarea unei reţele
hidrografice dense, care duce la modelarea unui relief foarte fragmentat. Văile au o pondere
mare, interfluviile fiind adesea înguste, sub forme de creste sau dealuri izolate. Eroziunea pe
astfel de roci este foarte activă, versanţii văilor sunt ei înşişi brăzdaţi de ogaşe, ravene şi alte
forme de eroziune. Uneori, terenurile sunt aşa de fragmentate de ravene încât nu mai pot fi
utilizate economic, sunt denumite “pământuri rele” sau “badlands” - denumire luată din statul
Dakota, SUA.
Trăsătura cea mai caracteristică a morfologiei dezvoltate pe argile şi marne este dată de
alunecările de teren. Ele au fost caracterizate şi explicate la capitolul privind deplasarea
materialelor pe pante. Declanşarea alunecărilor dovedeşte intrarea versantului într-o fază de
dezechilibru. Restabilirea echilibrului se realizează când alunecările îşi reduc simţitor acţiunea,
până ajung să nu mai funcţioneze, ca urmare a dispariţiei cauzelor.
5.4. RELIEFURI DEZVOLTATE PE LOESS ŞI DEPOZITE LOESSOIDE
Loessul este o rocă detritică, nestratificată, afânată, străbătută de pori, constituită
predominant din particule prăfoase (30-50%), nisipoase fine şi argiloase. El conţine cuarţ,
minerale argiloase şi carbonat de calciu.
Datorită texturii prăfoase şi porozităţii ridicate, loessul absoarbe apa cu multă uşurinţă,
făcându-l să fie mai rezistent la eroziune. Loessul prezintă o serie de însuşiri datorate
componentelor sale de bază. Cuarţul contribuie la ridicarea gradului de permeabilitate, argila
cimentează uşor particulele, făcându-l mai rezistent la eroziune, iar CaCO3, prin dizolvările sale,
creează spaţii libere în rocă.
Principalele procese în geneza şi evoluţia reliefului format pe loess şi depozite loessoide
sunt tasarea şi sufoziunea.
Formele de relief
Apa curgătoare creează pe loessuri văi strâmte şi adânci, de tip chei. Aceasta datorită
faptului că versanţii văilor se prăbuşesc şi se surpă vertical.
Ca urmare a sufoziunii, se formează pâlnii de sufoziune şi râpe de sufoziune, iar la baza
loessului apar canale şi hrube subterane. Datorită circulaţiei lesnicioase a apei, are loc levigarea
carbonaţilor, modificarea structurii loessului şi formarea de crovuri. La baza loessului se
formează concreţiuni calcaroase numite “păpuşi de loess”. Pe loessurile mai compacte, datorită
şiroirilor, pe versanţi se formează coloane sau piramide.
Curs 10
6. RELIEFUL STRUCTURAL
Rocile influenţează eroziunea nu numai prin însuşirile lor litologice, ci şi prin contrastul
dat de poziţia lor, prin dispunerea stratelor şi a altor discontinuităţi.
Formele structurale sunt acelea al căror contur exterior s-a degajat sub influenţa dispunerii
stratelor, cauzată de eroziunea diferenţiată.
Tipurile de structuri care interesează în mod deosebit sunt: concordante, discordante,
cutate, şi faliate (fig.47).
Fig. 49. Suprafeţe şi trepte structurale pe o vale simetrică (După Gr. Posea şi colab., 1970).
Fig. 51. Cuestă (După Gr. Posea şi colab., 1970). Fig. 52. Hogbak (După Gr. Posea şi colab., 1970).
La o cuestă deosebim: fruntea sau coasta, spinarea structurală, creasta sau linia care
uneşte cele două planuri ale cuestei şi cornişa ce reprezintă partea cea mai abruptă a cuestei.
Morfologia văilor este mult influenţată de structura monoclinală, elaborându-se o tipologie
a lor după raporturile acestora cu structura.
• Văile consecvente sunt create de râuri care au direcţia de curgere similară cu direcţia de
înclinare a stratelor de roci. Profilul lor transversal este simetric, iar relieful longitudinal nu
prezintă rupturi de pantă apreciabile. Exemplu: Tutova, Zeletinul etc. din Podişul Moldovenesc.
Văile consecvente reprezintă hidrografia primară a unor bazine de sedimentare.
• Văile subsecvente sunt modelate de râuri a căror direcţie de curgere este perpendiculară
pe direcţia de înclinare a stratelor de roci. Ele se extind la baza cuestelor, fiind paralele cu
frontul de cuestă. Profilul lor transversal prezintă un versant abrupt şi unul lin. Versantul abrupt
retează stratele în cap, are caracter de cuestă - mai este cunoscut şi sub numele de cuestă de
flanc de vale. Aşa este valea Bahluiului, valea Racovei, pe unele porţiuni valea Bârladului şi
altele. Văile subsecvente reprezintă cel mai adesea a doua generaţie de văi.
Fig. 53. Profil de vale obsecventă (După Gr. Posea şi colab., 1970).
• Văile obsecvente sunt create de râuri care au direcţie de curgere inversă înclinării
stratelor (fig. 53). Sunt văi scurte care au profilul transversal simetric, iar profilul longitudinal
prezintă multe praguri şi cascade, rezultate din stratele dure pe care le retează.
Depresiunile subsecvente sunt forme
de relief care apar atunci când spaţiul dintre
două şiruri de cueste devine foarte larg (fig.
54).Aceste depresiuni se formează când
râurile au ajuns la profilul de echilibru şi
valea subsecventă se lărgeşte foarte mult
sau când eroziunea râurilor a ajuns la roci
dure, care întârzie mult adâncirea văilor,
făcând ca stratele moi să fie îndepărtate
prin eroziune laterală pe mari suprafeţe.
Fig. 54. Relief în structură monoclinală (După Gr.
Posea şi colab., 1970).
6.1.3. Relieful structurilor larg ondulate
Aceste structuri apar tot în regiuni de platformă, unde scoarţa terestră prezintă deformări
cu rază mare de curbură, sub forma unor cupole, bolţi sau sub formă depresionară, cuvete. Ele
pot fi rotunde sau alungite. În cazul cupolelor sau domurilor, înclinarea stratelor este radiară -
centrifugă, iar în cazul cuvetelor circulare este radiară-centripetă.
Domurile sunt specifice în bazinul Transilvaniei. Structurile de dom sunt puse în evidenţă
de forme de relief pozitive, care reflectă bombarea stratelor. Pe domuri, reţeaua de văi este
dispusă radiar, având caracter consecvent. Unii afluenţi modelează văi subsecvente, versantul
orientat spre centrul domului având caracter de cuestă. Când o vale se adânceşte, prin eroziune
regresivă, în lungul axului boltirii rezultă o vale cu ambii versanţi în formă de frunte de cuestă,
vale ce poartă numele de butonieră.
În cazul cuvetelor, depresiunilor, pot apărea văi consecvente-centripete, orientate spre axul
cuvetei şi văi subsecvente. Fronturile de cuestă, create de văile subsecvente, sunt orientate spre
exterior, spre periferia cuvetelor. Astfel de depresiuni sunt spre exemplu Bazinul Parizian şi
Bazinul Londonez.
Curs 11
7. RELIEFUL PSEUDOVULCANIC
Sunt forme de relief similare cu cele vulcanice, dar provocate de alte cauze
Craterele meteoritice
Asemănarea unor forme de relief terestru cu craterele lunare, a condus la explicarea lor
prin căderea şi explozia meteoriţilor. Meteoritul lovind cu o viteză foarte mare scoarţa terestră
provoacă o explozie puternică, în urma căreia materialele sunt zvârlite în toate direcţiile.
Totodată se degajă şi o temperatură foarte înaltă care duce la topirea rocilor expulzate, lăsând
impresia unor fenomene vulcanice. Aşa este craterul din Arizona cu un diametru de peste 1,2 km
şi o adâncime de 200 m. Valul circular din jurul craterului are altitudinea relativă de cca. 50 m
faţă de nivelul podişului. În Ciad, un crater meteoric are un diametru de 12 km. La graniţa libiano-
egipteană, pe un teren constituit din gresii vechi de 100 milioane de ani, s-a descoperit în urma
analizelor imaginilor satelitare un crater cu diametrul de 31 km, numit craterul Kebira. Existenţa aşa
numitelor „cioburi ale deşertului”, adică fragmente sticloase galben-verzui de siliciu apărute prin
topirea bruscă a solului saharian la o temperatură extrem de ridicată, denotă că acestea au luat
naştere în urma impactului cu solul a unui meteorit de mai multe sute de metri în diametru.
Vulcanii noroioşi
Vulcanii noroioşi au aspectul unor conuri de dimensiuni mici, pentru apariţia lor fiind
necesar să existe în acelaşi loc emanaţii de gaze, roci argiloase sau marnoase, şi apă de infiltraţie
sau pânze de apă pe direcţia emanaţiilor. Gazele pot proveni din emanaţii vulcanice (Italia,
Islanda, America Centrală), din zăcăminte de CO2 sau gaze petroliere situate pe domuri sau
anticlinale.
Când în stratele ce închid gazul se află crăpături, apa din precipitaţii sau cea freatică,
înmoaie argila, materialul acesta fluid este împins de gazele din subsol la suprafaţă şi răspândit
sub forma unui mic vulcan. Se clădeşte un con care are în centru un mic crater, de obicei perfect
rotund umplut cu apă mâloasă, având aspectul unui ochi de apă. Când noroiul este mai vâscos, el
astupă craterul, gazele ieşind la suprafaţă la anumite intervale, când se măreşte presiunea şi
aceasta poate să împingă o nouă cantitate de material. Pe fundul craterului se formează o
umflătură, ca o semisferă. Când se sparge, ea face un zgomot de răbufnire. Aceste conuri sunt
mai înalte şi tot mai înguste către vârf. Când noroiul este subţire, conurile sunt aplatizate,
situaţia se realizează mai ales în perioadele ploioase. Gazele ies aproape continuu, iar ochiul de
apă mâloasă bolboroseşte într-una. Dimensiunile vulcanilor variază de la 1 m la câţiva zeci de
metri lăţime şi înălţime. În timpul ploilor domină eroziunea prin şiroire. Rigolele, ravenele, se
dezvoltă foarte repede datorită faptului că terenurile sunt lipsite de vegetaţie. În perioadele
uscate, suprafaţa conurilor crapă în poligoane. Dacă activitatea încetează, vulcanul este distrus
repede de eroziune.
Când rocile pe care le străbat gazele nu dau mâluri, nu iau naştere conuri, ci numai nişte
excavaţii rotunde în care apa bolboroseşte intermitent sau continuu. Aceste fenomene se numesc
bolboroşi sau fierbători.
Conurile pot fi răzleţe sau se grupează în anumite areale, sau se înşiruie pe unele linii de
falie.
În România, vulcanii noroioşi se întâlnesc la Berca-Arbănaşi, jud. Buzău, fiind situaţi pe
un anticlinal al stratelor pliocene. Se numesc şi pâcle, zalţe sau fierbători. Din subsol sunt aduse,
săruri şi petrol, ceea ce face ca pe aceste terenuri să nu crească nimic.
În Transilvania, vulcanii noroioşi sunt legaţi de cutele diapire (zona Turda-Sibiu) şi de
domurile gazeifere din Podişul Târnavelor, unde apar sub formă de bolboroşi.
Curs 12
8.2. RELIEFUL PERIGLACIAR
În sensul actual, procesele şi formele periglaciare sunt caracteristice regiunilor cu climat
rece excesiv, în care rolul principal îl joacă îngheţul şi dezgheţul apei în sol şi subsol şi prezenţa
îngheţului peren, cunoscut şi sub numele de permafrost. Acest climat face tranziţia între climatul
polar şi cel temperat.
• Acţiunea zăpezii (nivaţia) se manifestă prin eroziunea mecanică (avalanşe), dizolvare
(apele de topire), protejarea solului şi a rocilor sub acumulările de zăpadă.
• Acţiunea vântului (eolizaţia) este legată de ariditatea climatului, ce impune un covor
vegetal redus şi o pătură subţire şi discontinuă de zăpadă. Vântul acţionează prin coroziune şi
deflaţie. El creează suprafeţe şlefuite, alveole, pietre făţuite de tipul dreikanterelor, sapă
excavaţii în loess sau în aluviuni. În alte locuri vântul depune praf, formând acumulări loessoide
sau nisipoase.
• Acţiunea fluvială (fluvio-periglaciaţia, gelifluviaţia) are un efect limitat, fiind prezentă o
scurtă perioadă de timp. Vara sunt caracteristice inundaţiile de mari proporţii şi transportul
masiv de aluviuni. Pe rocile moi se dezvoltă ravene.
• Acţiunea biochimică este redusă şi limitată la fâşiile de vegetaţie pipernicită, perenă,
ceea ce face ca pedogeneza să se realizeze în mică măsură.
5.2.1. Formele de relief periglaciare dezvoltate pe versanţi
Acestea sunt legate de procesele de crioclastism, solifluxiune, nivaţie, fluvio-periglaciaţie.
Cele mai multe forme au caracter poligenetic.
Grohotişurile reprezintă mase de pietre colţurate acumulate la baza versanţilor abrupţi.
Blocurile mari se dispun la exterior, iar cele fine către partea superioară şi mai ales în centrul ei,
ca urmare a proceselor de fragmentare şi resortare ulterioară. Rezultă conuri, tăpşane sau poale
de pietre, iar unde procesul este la început, apar blocuri izolate sau mici grămezi.
În etajul alpin sunt caracteristice râurile de pietre în care gelifractele desprinse din partea
superioară a versanţilor se dirijează pe mici văiugi.
Grézes-litées-urile numite şi “rostogoliri ordonate”, se dezvoltă la baza versanţilor slab
înclinaţi şi sunt formate din elemente de diferite dimensiuni dispuse stratificat. În secţiune apar
alternanţe de benzi, fiecare cu elemente de anumite dimensiuni (fig. 64).
Blocurile glisante se întâlnesc pe versanţi cu pantă redusă pe care nu se produc rostogoliri.
La dezgheţ şi umectare intensă, prin deplasarea blocului se formează în faţa acestuia un val în
formă de semilună sau de U şi în spatele blocului o micro-depresiune alungită (fig. 65).
Curs 14
9. RELIEFUL MARIN
Terra este acoperită pe 70,8% din suprafaţă de mări şi oceane. În acest spaţiu scoarţa
prezintă un relief creat de acţiunea forţelor interne şi a apelor marine. Ansamblul acestor forme
este dispus în trepte morfotectonice, grupate în două domenii: litoral şi submarin.
Domeniul litoral se manifestă în general până la 200 m adâncime, iar cel submarin sub
această adâncime.
Fig. 73. Retragerea unui ţărmînalt prin acţiunea complexă a valurilor. a – acţiunea principală (presiune,
izbire, bombardare); b – surplombă la baza abruptului falezei; c – material prăbuşit şi acumulat la baza falezei.
(După Gr. Posea şi alţii 1970)
Mişcările tectonice de ridicare a uscatului sau coborâre a nivelului mării duc la
transformarea platformei litorale în terasă marină. Terasele marine pot fi: de abraziune, mixte şi
acumulative.
9.1.2. Relieful litoral de acumulare
Procesele acumulative se desfăşoară cu precădere în lungul ţărmurilor joase, formându-se
plaje, cordoane litorale, dune litorale etc.
Plaja reprezintă o fâşie de ţărm acoperită cu nisip, pietriş, fragmente de cochilii, particule
mai fine. Plaja se dezvoltă mai ales în lungul ţărmurilor joase, dar şi sub ţărmurile înalte, dar aici
este mai îngustă (fig. 74).
Plaja are trei sectoare:
• Plaja submersă (avant plaja) alcătuită din materiale fine, este situată sub nivelul minim
al mareei joase. Pe această plajă se formează riduri sub acţiunea valurilor paralele cu ţărmul -
numite ripple-marks.
• Plaja joasă este marcată de nivelul mediu maxim şi cel minim.
• Plaja înaltă este segmentul din preajma uscatului care este acoperită de ape doar la
furtuni sau maree maximale. Plaja înaltă reprezintă un cordon litoral cu suprafaţă convexă sau în
trepte. În spatele acestui cordon în anumite condiţii se formează lagune.
Fig. 74. Profil schematic reprezentând diferitele sectoare ale plajei (După F. P. Shepard)
În sectoarele plajelor submerse, în urma spargerii valurilor, se formează cordoane
submerse paralele ce se întind pe distanţe de la câteva sute de metri, până la câţiva km şi lăţimi
de 1-4 m.
În regiunile joase ale litoralului,
crestate de golfuri, se formează bare
maritime sau bariere, cauzate de
transportul transversal al materialelor. Ele
pot atinge 15-30 m înălţime, din care 4-7
m la suprafaţa mării (fig. 75).
Când valurile ajung la ţărm sub un
unghi ascuţit, are loc un transport
longitudinal de materiale. Se formează
terase acumulative în golfuri, sau cordoane Fig. 75. Golfuri închise de bare litorale
(După W. M. Davis).
de tip săgeată, coasă etc.
Refracţia valurilor în zona
litorală din spatele unui obstacol,
cauzează acumularea depozitelor şi
apariţia unuia sau a două trei
cordoane cu aspect de săgeată, ce
pot uni ţărmul cu insula. Ele se
numesc tombolo (fig. 76).
Dunele litorale sunt acumulări
de nisip marin, mai ales pe plaja
înaltă, datorită acţiunii vântului.
9.3. INSULELE
Insulele reprezintă teritorii ale uscatului de dimensiuni variate, care sunt înconjurate de
apele mării. Se deosebesc mai multe tipuri de insule:
• insule de platformă continentală, cu contur foarte sinuos, rezultate în urma ridicării
postglaciare a nivelului mării (Marea Britanie);
• insule horsturi (Sardinia) al cărei contur este dat de linii de falie;
• insule tectonice de mari dimensiuni, individualizate din epoci vechi prin fragmentarea
unor continente (Madagascar, Australia);
• insule vulcanice;
• ghirlande de insule rezultate prin fracturări sau vulcanism;
• insule coraligene.