Surse de inspiraţie
este conceput Luceafărul (şi in
Poemul Luceafărul a fost
conceput încă din timpul studenţiei
poetului, la Berlin, păstrat în
manuscris (până la 1880) şi reluat în 5
variante succesive (între 1880-
1883).Forma sa desăvârşită a apărut
întâi la Viena (în aprilie 1883), în
Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare intitulate “România
jună”.Ulterior va fi reprodus la Iaşi, în
revista “Convrbiri literare” (în august
1883), iar în decembrie 1883, Titu
Maiorescu publica poemul Luceafărul
în prima şi unica ediţie a poeziilor
antume eminesciene.
Ca orice poet romantic,
Eminescu a manifestat un interes
constant pentru folclorul naţional. El
a cules basme pe care le-a prelucrat,
versificându-le. În forme iniţiale, el
păstra tematica basmelor originale.
Ulterior, le-a modificat atât conţinutul,
cât şi semnificaţia, în raport cu
universul său poetic.
Eminescu a prelucrat un basm
românesc intitulat Fata în grădina de
aur, care apăruse într-un memorial de
călătorie, realizat de un german,
Richard Kunisch, în 1861. În acest
basm, personajul fantastic era unul
negativ, un zmeu care, îndrăgostindu-
se de o fată de împărat, a cerut-o de
soţie, promiţându-i să o facă
nemuritoare precum el.Fata l-a
refuzat, cerându-i zmeului să renunţe
la lumea sa veşnică şi să devină
muritor ca şi ea. Zmeul îi promite
aceasta şi călătoreşte spre Demiurg
pentru a-i cere dezlegarea de coondiţia
sa imuabilă. Între timp, tânăra
împărăteasă s-a îndrăgostit de semenul
ei, Florin.Văzând trădarea, zmeul a
prăvălit o stâncă asupra fetei
necredincioase. Florin a rămas lângă
stanca ucigaşă, murind de durere, iar
zmeul s-a întors în lumea lui
nepieritoare.
În prima variantă, Eminescu a
păstrat povestea identică, cu excepţia
finalului, pe care l-a modificat astfel:
Zmeul i-a blestemat pe fata de împărat
şi pe Florin să nu moară în acelaşi
timp şi să cunoască suferinţa
despărţirii şi a singurătăţii în iubire
În a doua variantă, Eminescu a
transformat pvestea folclorică într-o
meditaţie filozofică:fata de împărat
era menţinută ca eroină, dar îşi
dublează identitatea (feminitatea
ideală-femeia telurică), zmeul dispare
ca personaj malefic şi, în locul lui,
un artizan obsedat de perfecţiunea
ipostaza de Hyperion), reflectând
condiţia geniului în lumea comună şi
neâmplinirea sentimentului de
dragoste între două fiinţe aparţinând
unor lumi ireconciliabile
Izvoarele Luceafărului
1. Folclorice:
a) Basmul românesc Fata în grădina
de aur a fost prelucrat de poet între
1870 si 1872;
b) Motivul “Zburătorului” este
prezent în prima parte a poemului
filozofic, în care este imaginat visul
erotic al fetei de împărat ajunse la
vârsta iubirii (motiv comun cu poemul
Călin-file din poveste)
2. Filozofice:
a) Sunt folosite conceptele lui
A. Schopenhauer din volumul
Lumea ca voinţă şi reprezentare, şi
anume cele referitoare la diferenţele
dintre omul comun şi cel de geniu.
Filozoful german stabilea următoarele
antiteze între geniu şi fiinţa obişnuită:
Primul se distanţează de semeni prin
inteligenţă, putere de obiectivare, sete
de cunoaştere,(„Cogito, ergo sum!”)
capacitatea de a-şi depăşi condiţia,
forţa de sacrificiu pentru îndeplinirea
idealurilor sale şi singurătatea socială;
fiinţa obişnuită se caracterizează prin
mediocritate, subiectivitate în analiza
realităţii, incapacitatea de a-şi depăşi
sfera îngustă de acţiune, voinţa oarbă
de a trăi,(„Carpe diem!”) dorinţa de a
fi fericit în sensul împlinirii omeneşti
şi sociabiliate în exces;
b) Motive mitologice,
preluate din filozofia greacă (Platon,
Aristotel), din gândirea indiană
(Poemele Vedelor) şi din mitologia
creştină (Conceptul de “păcat
orginiar”, de cosmogonie creştină şi
de viziune apocaliptică).
3. Biografice:
Elementele biografiei
eminesciene sunt generalizate şi
ridicate la valoarea de simbol. Se
poate vorbi de o biografie sublimată
într-un act creator.
Răstimpul de treisprezece ani
(1870-1883), perioada în care a
conceput şi a şlefuit Luceafărul,
impresionează prin voinţa poetului de
a-şi desăvârşi opera fundamentală, ca
plăsmuirilor sale.
Interpretările Luceafărului
Cea mai veche interpretare a
înţelesurilor poemului îi aparţine lui
Eminescu însuşi, fiind notată într-o
filă de manuscris:”În descrierea unui
voiaj în ţările române, germanul
Kunisch povesteşte legenda
>>Luceafărului<<.Aceasta este
povestea [...], iar inţelesul alegoric ce
i-am dat este că, dacă geniul nu
cunoaşte nici moarte şi numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte, aici pe pământ, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc”. Din
perspectiva acestei mărturisiri,
Luceafărul devine alegorie pe tema
romantică a locului şi a rostului
geniului în lume. Prin întreaga
poveste, Eminescu demonstrează că
geniul câştigă eternitatea prin
renumele său, dar plăteşte - în sens
omenesc- prin izolare între semeni şi
prin nefericire individuală.
O altă interpretare a
Luceafărului consideră că toate
personajele poemului sunt “măştile
lirice” ale poetului însuşi. Eminescu s-
ar fi imaginat pe sine sub chipul lui
Hyperion (omul de geniu), sub chipul
lui Cătălin (reprezentând trăsăturile
obişnuite ale bărbatului îndrăgostit),
sub cel al Demiurgului ( forţa
universală, care este impersonală), şi
chiar sub cel al Cătălinei (poetul
meditând asupra condiţiei femeii
muritoare care tânjeste spre absolut).
Toate personajele reunesc
caracteristicile omului de excepţie,
care se simte, deopotrivă, slab şi
puternic, muritor şi etern, om şi zeu.
Această interpretare îi aparţine lui
Tudor Vianu, care defineşte
Luceafărul drept “Poemul
contrariilor reunite ca semn al
universalităţii.”
Eminescu înţelege drama
omului ca fiinţă duală, sfâşiată de
contradicţii între: faptă şi conştiinţă,
pasiune şi renunţare, soartă şi
nemurire, viaţă şi moarte. Datorită
acestor meditaţii în forme lirice,
pemul Luceafărul are şi un caracter
gnomic, cuprinzând reflecţii morale,
judecăţi conceptuale, sentinţe
formulate într-un stil clasic: întregul
dialog între Hyperion şi Demiurg
concentrează asemenea precepte
filozofice, care pun în antiteză soarta
muritorilor cu lumea imuabilă a
făpturilor veşnice.