CUPRINS

REPERE ISTORICE și DOCTRINARE PSIHIATRICE...................................................9

Date istorice..................................................................................................................................9
PRINCIPALELE DOCTRINE PSIHOPATOLOGICE..............................................................11

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR PSIHICE..............................................................13

CONCEPTUL DE TEREN IN PSIHOPATOLOGIE.......................................................15

PERSONALITATEA ȘI TULBURĂRILE DE PERSONALITATE...............................16

STRUCTURAREA PERSONALITĂȚII:..................................................................................17
PERSONOGENEZA:.................................................................................................................17
PERSONALITATEA NORMALĂ, ARMONIOS STRUCTURATĂ:......................................18
TULBURĂRILE PERSONALITĂȚII.......................................................................................18
PERSONALITĂȚILE DIZARMONICE SAU PSIHOPATICE................................................19

Rețeaua de suport social...................................................................................................24

INFLUENȚELE PSlHO-SOCIALE.................................................................................25
Influențele psihosociale negative:...............................................................................................25

CONȘTIINȚA..................................................................................................................27

TULBURĂRILE CONȘTIINȚEI:....................................................................................27
Tulburările cantitative ale stării de conștientă sau de luciditate:................................................27
Tulburările calitative includ modificări ale câmpului conștiinței și producției patologice ale
psihismului la nivelul percepției, gândirii și imaginației. Se descriu următoarele forme clinice:
.....................................................................................................................................................28

TULBURĂRILE SOMNULUI și VISELOR...................................................................31

Somnul:.......................................................................................................................................31
Somnul fiziologic:.......................................................................................................................31
tulburările somnului:...................................................................................................................31
Visul:...........................................................................................................................................32

FUNCȚIILE PSIHICE DE CUNOAȘTERE....................................................................34

SENZAțIA, PERCEPțIA șî TULBURĂRILE LOR ..................................................................34
Tulburările senzației....................................................................................................................34
Tulburările percepției .................................................................................................................35

ATENȚIA și TULBURĂRILE EI....................................................................................38

Atenția:........................................................................................................................................38
tulburările atenției = disprosexii:................................................................................................38

MEMORIA și TULBURĂRILE EI: ................................................................................40

Memoria:.....................................................................................................................................40
Tulburările memoriei = dismnezii, pot fi:...................................................................................40

GÂNDIREA și TULBURĂRILE EI: ..............................................................................43

Gândirea:.....................................................................................................................................43
Tulburările gândirii:....................................................................................................................44
Tulburările ritmului și coerenței gândirii:...................................................................................44
Tulburările predominant calitative:.............................................................................................45

LIMBAJUL și TULBURĂRILE LUI: ............................................................................48

Limbajul:.....................................................................................................................................48
Tulburările limbajului oral:.........................................................................................................48
Tulburările limbajului scris:........................................................................................................50
IMAGINAȚIA și TULBURĂRILE EI: ...........................................................................51
Imaginația:..................................................................................................................................51
Tulburările imaginației:..............................................................................................................51

AFECTIVITATEA și TULBURĂRILE EI .....................................................................52

Afectivitatea:...............................................................................................................................52
Tulburările afectivității sunt: ......................................................................................................53

SEMIOLOGIA VIEȚII INSTINCTUALE ......................................................................55

Instinctele:...................................................................................................................................55

SEMIOLOGIA VOINȚEI................................................................................................59
Voința:.........................................................................................................................................59

SEMIOLOGIA ACTIVITĂȚII VOLUNTARE ..............................................................60

Activitatea voluntară:..................................................................................................................60
Privirea:.......................................................................................................................................60
Mimica:.......................................................................................................................................60
Ținuta:.........................................................................................................................................61
Conduita motorie:.......................................................................................................................62

SINDROMUL ANXIOS .................................................................................................65

SINDROMUL FOBIC ....................................................................................................66

Include fobiile:............................................................................................................................66

SINDROMUL OBSESIV-COMPULSIV ........................................................................67

Include.........................................................................................................................................67
SINDROMUL DEPRESIV.........................................................................................................68
SINDROMUL MANIACAL......................................................................................................69
SINDROMUL ISTERIC ............................................................................................................71
SINDROMUL DELIRANT-HALUCINATOR..........................................................................73
SINDROMUL DISOCIATIV al dezorganizării schizomorfe....................................................75
SINDROMUL DE TRANSPARENȚĂ și INFLUENȚĂ XENOPATICĂ................................76
SINDROMUL APATO-ABULIC SAU DE SĂRĂCIRE PSIHICĂ..........................................76
SINDROMUL CATATONIC.....................................................................................................77
SINDROMUL DEMENȚIAL....................................................................................................78

ANORMALITATEA PSIHICĂ CIRCUMSTANȚIALĂ................................................79

REACȚIILE PSIHOPATOLOGICE..........................................................................................79

NEVROZELE – TULBURĂRILE NEVROTICE............................................................81

etiologic cele două repere majore sunt:......................................................................................81
patogenetic:.................................................................................................................................82
clinic:...........................................................................................................................................82
NEURASTENIA.........................................................................................................................82
NEVROZA PREDOMINANT DEPRESIVĂ - TULBURAREA NEVROTICĂ DEPRESIVĂ
.....................................................................................................................................................83
NEVROZA PREDOMINANT ANXIOASĂ – TULBURAREA NEVROTICĂ ANXIOASĂ.84
NEVROZA PREDOMINANT FOBICĂ – TULBURAREA ANXIOS-FOBICĂ.....................85
NEVROZA OBSESIV-COMPULSIVĂ - OBSESIV-COMPULSIVĂ.....................................86
NEVROZA ISTERICĂ DE CONVERSIUNE...........................................................................87
NEVROZELE MOTORII SAU MIXTE – TULBURĂRILE NEVROTICE MOTORII SAU
MIXTE........................................................................................................................................87

DEZVOLTĂRILE PATOLOGICE REACTIVE ALE PERSONALITĂȚII!...................90

Atitudinea terapeutică în reacțiile psihopatologice și tulburările nevrotice:..............................91

PSIHOZELE ENDOGEME PROCESUALE...................................................................92

SCHIZOFRENIILE – PSIHOZELE SCHIZOFRENICE.................................................93

PSIHOZELE AFECTIVE PERIODICE.........................................................................100

epidemiologic:...........................................................................................................................100
etiologia — incriminează:.........................................................................................................101
Clinic: (I, II)..............................................................................................................................102
diagnosticul pozitiv...................................................................................................................103
diagnosticul diferențial..............................................................................................................103
Evoluția.....................................................................................................................................103
Tratamentul psihozelor afective periodice; (I,II)......................................................................105

BOLILE SAU TULBURĂRILE SCHIZOAFECTIVE..................................................106

epidemiologie:...........................................................................................................................106
etiologic:...................................................................................................................................106
clinic:.........................................................................................................................................106
diagnosticul diferențial .............................................................................................................107
evolutiv;....................................................................................................................................107
tratamentul:...............................................................................................................................107

PSIHOZELE CRONICE DELIRANTE SAU TULBURĂRILE DELIRANTE

PERSISTENTE..............................................................................................................107

PARAFRENIA SAU PSIHOZA CRONICĂ DELIRANTĂ HALUCINATORIE.........110

ALCOOLISMUL...........................................................................................................112

TOXICOMANIILE SAU FARMACODEPENDENTELE............................................119

DEMENȚELE................................................................................................................125

RETARDĂRILE MINTALE - OLIGOFRENIILE........................................................130

TULBURĂRILE PSIHICE ÎN TRAUMATISMELE CRANIO-CEREBRALE............135

TULBURĂRILE PSIHICE ÎN EPILEPSII....................................................................141

TULBURĂRILE PSIHICE LEGATE DE MATERNITATE.........................................146

TULBURĂRILE PSIHICE DIN INFECȚIA CU VIRUSUL IMUNODEFICIENȚEI

UMANE (SIDA)............................................................................................................148

TULBURĂRILE PSIHICE ALE VÂRSTEI A TREIA..................................................150

TULBURĂRILE PSIHICE DIN BOALA HIPERTENSIVĂ.........................................157

URGENȚELE PSIHIATRICE.......................................................................................161

TERAPIILE PSIHIATRICE..........................................................................................166
CHIMIOTERAPIA:..................................................................................................................167
A. PSIHOLEPTICELE.............................................................................................................167
B. PSIHOIZOLEPTICELE.......................................................................................................173
C. Psihoanalepticele..................................................................................................................174
C. psihotonele:..........................................................................................................................176
D. PSIHODISLEPTICELE.......................................................................................................177

Terapiile biologice speciale............................................................................................177

indicațiile actuale sunt:.............................................................................................................178
contraindicațiile pot fi:..............................................................................................................178
Insulinoterapia:.........................................................................................................................179
Psihochirurgia:..........................................................................................................................179

PSIHOTERAPIILE:.......................................................................................................179

SOCIOTERAPIILE:.......................................................................................................181
NOȚIUNI INTRODUCTIVE IN PSIHIATRIA ACTUALĂ

Denumirea psihiatriei derivă din cuvintele grecești psyche = suflet și yatrea =

Medicină și a fost pentru prima dată formulată de REIL în 1803. Deși din punct de vedere
etimologic este o „medicină a sufletului", psihiatria studiază ființa umană ca pe un întreg
format dintr-o componentă biologică, una psihologică și una socio-culturală. Acestea se
întâlnesc și sunt oglindite în PSIHISMUL UMAN privit ca totalitatea funcțiilor psihice
supervizate de CONȘTIINȚA. Prin intermediul acesteia OMUL este capabil de
autocunoaștere și autoreflectare precum și de cunoașterea și reflectarea lumii,
confirmându-și astfel autenticitatea și individualitatea și primește numele de
PERSOANĂ.
Obiectul de studiu al psihiatriei este deci PERSOANA UMANĂ și PSIHISMUL
acesteia, privite prin prisma raporturilor dintre normalitate și anormalitate în dinamica și
varietatea ciclurilor și a rolurilor vieții.
Psihiatria are și alte particularități care o așează în rândul științelor antropologice deși
continuă să apeleze la un model medical de abordare a anormalității și a bolii. Astfel:
• în determinismul tulburărilor psihice intervin întotdeauna asocieri de factori, un
rol mereu preponderent avându-1 cei extrapersonali, de natură familială sau
socială;
• diagnosticul tulburărilor psihice apelează la modalități specifice anamnestice,
clinice și psihometrice, care confirmă aserțiunea conform căreia nu există boli ci
doar bolnavi;
• spiritul și activitatea în echipa sunt obligatorii în abordarea individualizată a
cazuisticii;
• calitățile relației dintre membrii echipei și pacient condiționează în mod deciși v
evoluția tulburărilor psihice și răspunsul terapeutic;
• diversitatea mijloacelor terapeutice și uneori incisivitatea lor se raportează și la
insuficienta cunoaștere a factorilor etiologici sau la modalitățile atipice de debut și
evoluție a tulburărilor psihice;
• terapia pacientului psihiatric este mereu urmată de un proces etapizat de
reabilitare a acestuia care se desfășoară în afara spitalului psihiatric și antrenează
pe lângă membrii echipei terapeutice, persoane din rețeaua de suport a pacientului,
asociații medicale și de asistență comunitară;
• tulburările psihopatologice afectează persoana umană în ansamblul trăsăturilor
și rolurilor sale iar descifrarea lor trebuie să pornească de la cunoașterea
conceptelor de normalitate și anormalitate, respectiv de sănătate și de boală.
Conceptul de NORMALITATE poate fi definit doar în condițiile în care se line seama
de:
• multitudinea interferențelor dintre persoană și lume;
• modalitățile individuale de reacție, expresie și comportament acceptate de către
grupul social;
• obiceiurile, tradițiile și mentalitatea care domină cantitativ într-o socio-cultură
dată.
Conceptul include trei tipuri de norme definitorii:
• norma statistică sau norma frecvenței maxime, conform căreia o manifestare
psiho-comportamentală este considerată normală cu cât este mai frecventă, deci
mai apropiată de media-statistică;
• norma valorică sau ideală care cuantifică normalitatea în raport cu gradul de
apropiere sau asemănare cu un "tip standard" sau "ideal" care include și
armonizează și valorile morale individuale și pe cele comunitare; această normă
rămâne mereu un deziderat dificil de atins deoarece este condiționată de contextul
social, istoric, geografic și cultural;
 • norma funcționala sau responsivă conform căreia normalitatea se definește prin
măsura în care sunt îndeplinite obligațiile și rolurile individuale de către o persoană
privită ca parte integrantă a unei comunități sociale.
Normalitatea devine astfel un concept dinamic, iar persoana normală este aceea care
corespunde într-o măsură cât mai mare normei statistice și celei ideale și funcționează în
rolurile sale în deplină armonie cu funcționalitatea comunității
ANORMALITATEA înseamnă îndepărtarea de la normele descrise în sens pozitiv sau
negativ. În ambele variante domeniul anormalității este mult mai restrâns decât cel al
normalității.
• anormalitatea pozitivă implică persoanele cu trăsături și aptitudini deosebite,
persoanele excepționale și geniile a căror participare și contribuție la viața
comunitară înseamnă întotdeauna progres și aport valoric pozitiv;
• anormalitatea negativă presupune îndepărtarea de la normele descrise în sens
negativ și include:
– persoanele ale căror trăsături structurale le dezavantajează prin lipsa
armonici dintre ele sau prin nedezvoltarca intelectuală;
– boala psihică prin care sunt afectate multidimensional persoana și viața
psihică individuală.

În diferitele ipostaze ale anormalității negative sunt afectate capacitățile de cunoaștere,

comunicare și randamentul personal și se produce dezorganizarea și denivelarea valorică
a psihismului și a personalității, exprimate prin modificarea atitudinii față de sine și față
de lume.
Conceptul de SĂNĂTATE se înscrie în perimetrul care definește normalitatea. Astfel
sănătatea:
• reprezintă starea de echilibru structurai și funcțional al persoanei privit dintr-o
perspectivă internă aferent raporturilor dintre subaiisambiele componente conform
normelor generale ale speciei, vârstei și sexului și dintr-una externă, definită prin
adaptarea echilibrată la mediul ambiant;
• poate fi privită și ca un proces dinamic dependent de maturizare și de înaintarea
în vârstă, de funcționarea în diversele roluri și de capacitatea de adaptare la stres a
persoanei;
• coalizează integritatea individuală cu integrarea comunitară incluzând și
capacitățile:
– de autopercepție, autoevaluare și autocontrol;
– de cultivare a aptitudinilor, de creație și de autorealizare în raport cu
idealul personal;
– de a învăța din experiență și de recunoaștere a propriilor erori;
– de a înțelege, de a se bucura și de a fi generos;
– de a stabili și întreține relații interpersonale bazate pe sentimentele de
prietenie și iubire;
– de a accede la valorile și aspirațiile reale ale umanității.
BOALA reprezintă o stare de anormalitate în minus care, într-un anumit moment
al vieții persoanei:
• are un substrat și cauze specifice, anumite caracteristici clinico-evolutive și de
răspuns terapeutic;
• perturbă funcționarea individuală în plan biologic-corporal și psihic-conștient.
BOALA PSIHICĂ este un proces care determină:
• un deficit și o dezorganizare evidente și persistente ale psihismului și persoanei
conștiente cu afectarea echilibrului personal în plan biologic, psihologic și social;
• reorganizarea vieții psihice la un nivel inferior cu apariția unor manifestări care
aparțin anormalității;
• perturbarea capacităților de autoadministrare, de comunicare și a randamentului
individual;
 • pierderea sentimentului de libertate interioară și afectarea prezenței în lume a
persoanei care sunt urmate de înstrăinarea de realitate numită ALIENARE (alienus
= străin, lat.);
• etiologic se asociază mereu factori organici, psihologici și sociali;
• tabloul clinic și evoluția sunt influențate de vârstă, experiență deviată, factorii
culturali și perioada istorică.
În descrierea unei boli psihice trebuie abordate noțiunile de teren, episod
psihopatologic, si are defectuală și model evolutiv.
TERENUL în psihopatologie reprezintă structura psiho-socială individuală pe care
apare primul episod psihopatologic. El include:
• parametrii demografici individuali: vârsta, sexul, statutul marital și profesional;
• constituția biotipală și psihotipală care pot fi vulnerabile și datorită încărcăturii
genetice sau deficiențelor ontogenezei în sensul nedezvoltării sau dezvoltării
dizarmonice a personalității;
• rețeaua de suport social a persoanei.
EPISODUL PSIHOPATOLOGIC cuprinde manifestări care:
• exprimă perturbarea psihismului;
• este favorizat și declanșat de factori particulari;
• are un tablou clinic specific în cadrul căruia se asociază, în diverse variante
sindroame psihopatologice formate din simptome și semne psihopatologice și
corporale specifice;
• tinde să evolueze spre o remisiune cu sau fără defect caracteristic;
• poate fi unic sau multiplu în viața unei persoane;
• uneori nu ajunge să beneficieze de tratament și internare.
STAREA DEFECTUALĂ:
• reprezintă o stare de anormalitate în minus, adinamică, cu expresie clinică
relativ constantă care apare întotdeauna secundar unui episod psihopatologic unic
sau recurent;
• se caracterizează printr-o deficiență a funcționalității psihice și corporale și
scăderea capacităților de autoîngrijire, de comunicare și adaptare armonioasă la
mediul social;
• uneori coincide cu trăsăturile unei personalități deficitar sau dizarmonic
structurate.
MODELUL EVOLUTIV pentru o boală psihică suferă mereu abateri de la o variantă
standard datorită intervenției factorilor extrapersonali; sunt descrise:
• episoade psihopatologice unice sau recurente fără defect postepisodic;
• episoade psihopatologice recurente cu defect clinic constant și defect social
progresiv după fiecare dintre ele;
• episoade psihopatologice recurente cu defect clinic și social agravat progresiv
după fiecare dintre ele;
• episoade psihopatologice recurente cu defect clinic și social persistent instalat
rapid și progresiv după primul episod.
BOALA PSIHICĂ TIPICĂ presupune;
• încărcătură genetică;
• trăsături de personalitate de același tip cu manifestările psihopatologice
evidențiate în timpul episoadelor;
• episoade cu determinism și aspect clinic asemănător;
• defect postepisodic de aspect asemănător episoadelor;
• model evolutiv caracteristic în cadrul căruia episodul unic are o durată mai
marc de 6 luni de zile sau episoadele se repetă într-un interval de 2 până la 5 ani;
• program profilactic și terapeutic-reabilitativ specific.
 Definirea noțiunilor de mai sus pledează pentru faptul că psihiatria actuală adopta un
modei medical de gândire și de acțiune. Privită ca o știință de largă deschidere
antropologică, psihiatria are două componențe care vin una în întâmpinarea celeilalte:
• partea teoretică sau psihopatologia, care studiază:
– normalitatea și anormalitatea psihică;
– etiopatogenia, tabloul clinico-evolutiv al tulburărilor psihice și problematica
diagnosticului;
– încadrarea nosologică a tulburărilor psihice printr-un apel elaborat la:
– doctrinele psihopatologice;
– modalitățile specifice de evaluare psihometrică.
• partea practică, în cadrul căreia sunt abordate:
– terapia, reabilitarea și profilaxia tulburărilor psihice;
– organizarea instituțiilor și a rețelei de asistență psihiatrică;
– raporturile dintre sistemul psihiatric și sistemul medical general.
Rezultă din cele prezentate până acum complexitatea aparte a statutului psihiatriei.
Din ea derivă roluri specifice dar cu largă implicare în viața comunitară și anume:
• necesitatea însușirii achizițiilor științelor medicale: genetica, farmacologia,
neurologia, endocrinologia și non-medicale: informatica, cibernetica, sociologia,
etologia, estetica, morala și axiologia;
• obligativitatea pregătirii cadrelor după cele mai înalte exigențe profesionale și
morale;
• organizarea sistemului de asistență psihiatrică într-o manieră care să permită
dezvoltarea componentei extraspitalicești a terapiei pentru că suferindul psihic nu
poate fi înțeles și recuperat decât în raport cu lumea, fapt ce subliniază pertinența
legăturilor dintre starea de sănătate și comportamentul față de sine și față de cei din
jur;
• promovarea cunoștințelor psihiatrice pe toate căile posibile în vederea
schimbării mentalității comunitare pe nedrept stigmatizante față de bolnavul și
boala psihică;
• cultivarea spiritului de toleranță și a înțelegerii dintre oameni ale căror motivații
existențiale să le confirme aderarea la idealurile umanității și statutul de ființe
spirituale.
REPERE ISTORICE și DOCTRINARE PSIHIATRICE

Date istorice
Istoria psihiatriei este o parte integrantă a istoriei medicinei. Ea nu poate 11 comentată
și înțeleasă decât prin prisma interferențelor cu concepțiile filozofice și cu relațiile social-
economice ale diverselor epoci istorice.
însoțind dintotdeauna istoria omenirii, preocupările legate de cunoașterea și asistența
suferințelor psihice pot fi subîmpărțite în următoarele etape:
• perioada prehipocratică:
– precede apariția noțiunilor medicale și a fost dominată de ignoranța
începuturilor și ca urmare de superstiții conform cărora tulburările psihice
sunt "semne" sau "pedepse" date oamenilor de către ființe sau forțe
supranaturale;
– vindecătorii-medici proveneau din rândurile clerului și apelau doar la
practici magice sau profeții;
– în Grecia, slujitorii templului lui ESCULAP = zeul medicinei, numiți
asclepiazi, asociau ceremoniilor religioase și măsuri de igienă mintală,
psihoterapie și kinetoterapie, dar ofrandele primite pentru a "îmbuna" zeii
denunțau principalele scopuri ale primilor "terapeuți".
• perioada antică:
– a fost dominată de personalitatea și contribuția cu atribute de unicat a lui
H1POCRATE din KOS, considerat pe bună dreptate "părintele medicinei"
secolul V î.e.n.;
– afirmația hipocratică prin care bolile psihice sunt boli ale creierului și ca
urmare trebuiesc tratatde medici și nu de preoți, subliniază pentru prima dată
în istoria medicinei caracterul științific al acestei științe;
– HIPOCRATE a descris cu acuratețe tablourile clinice ale delirului acut
febril, maniei, delirului hipocondriac, delirului alcoolic acut, isteriei și a
introdus printre primele substanțe psihotrope eleborul și mandragora.
• contribuțiile psihiatrice posthipocratice:
– în Alexandria Egiptului antic, sec. IV-III î.e.n. noțiuni de neurofiziologie;
– în Grecia și Roma antică, sec. II-I î.e.n. ASCLEPIADE separă iluziile de
halucinații și tulburările psihice acute = phrenitis de cele cronice și introduce
termenul de "alienatio mentis" pentru tulburările de intensitate psihotică;
– CELSIUS înlocuiește acest termen cu cel de "insania" iar SORANUS din
EFES și COELIUS AURELIANUS au descris tablouri clinice afective și au
pledat împotriva metodelor de constrângere aplicate bolnavilor psihici;
– GALEN sec II e.n. a descris modificările psihice apărute după lezarea unor
zone ale creierului pe care îl consideră centrul inteligenței, memoriei,
sentimentelor și al mișcărilor voluntare;
– în țările arabe sec. IX-X e.n., RAZES și AVICENA au reactualizat afirmațiile
lui GALEN și nu s-au aliat filozofiilor idealiste ale lui ARISTOTEL și PLATON
care au pregătit concepțiile religioase medievale ce considerau materia deci și
creierul uman un element rupt de suflet al cărui caracter primordial și origine
divină îi conferă o autoritate absolută.
• perioada Evului Mediu:
– istoria psihiatriei a fost marcată în mod nefast de obscurantismul concepției
scolastice care prin absolutizarea dictonului "crede și nu cerceta" a împiedicat
orice tentativă de evaluare și cunoaștere științifică a lumii;
– s-a revenit la explicațiile magic-animiste ale diferitelor tulburări psihice
care în ansamblul lor erau denumite demonomanii iar tratarea lor se făcea
pentru că rugăciunile nu și-au confirmat eficiența prin mijloace de coerciție și
pedepse care uneori luau forma celei capitale; aplicarea acestor "remedii"
terapeutice se făcea în închisorile mănăstirești sau de stat, în care erau
organizate contra cost și vizite pentru "distracția" celor înstăriți;
 – NIEDER a descris câteva particularități clinice ale melancoliei și fenomenul
de dedublare a personalității.
• epoca Renașterii sfârșitul secolului al XVI-lea:
– PLATER, ZACCHIAS și WILLIS reintroduc explicațiile hipocratice în studiul
– suferințelor psihice;
– SYLVIUS, SYDENHAM și BONET, VIEUSSENS și MORGAGNI descriu și
comentează corelații între tablouri psihopatologice și modificări genetice,
infecțioase, viscerale, endocrine și neuro-anatomice;
– SAUVAGE reunește tulburările psihice cunoscute până atunci sub termenul
generic de " Vesanies ";
– situația bolnavilor psihici respinși de societate și condamnați de autorități ca
și aceea a "instituțiilor" psihiatrice locuri de detenție, era nemodificată.
• perioada revoluției burghezo-democratice sfârșitul secolului al XVIII-lea:
– a permis structurarea progresivă a statutului de știință a psihiatriei datorită
unor concepții filozofice progresiste, impuse de capitalismul în ascensiune;
– primul și cel mai semnificativ eveniment a fost scoaterea bolnavilor psihici
de sub tutela bisericii și trecerea lor în îngrijirea sistemului medical: PINEL-în
Franța, CHIARUGI în Italia și TUKE în Anglia reorganizează instituțiile
psihiatrice sau înființează altele noi, bazate pe principiul "no restraint";
– RUSH în S.U.A. este cel care organizează asistența psihiatrică și elaborează
primul manual de psihiatrie american;
– sunt descrise și subliniate rolul organicității cerebrale GRIESINGER, al
eredității MOREL și MAGNAN, al observației și al experimentului clinic
ESQUIROL și MOREAU de TOURS;
– se descriu tablouri devenite entități psihiatrice melancolia, delirul indus,
isteria,
psihastenia, neurastenia, câteva tipuri de halucinații, de psihoze alcoolice și de
personalități
patologice;
– KRAEPELIN în Germania întocmește prima sistematizare științifică și prima
clasificare a bolilor psihice și pune bazele concepției nosologice în psihiatrie;
se dezvoltă învățământul și cercetarea psihiatrică în Germania, Rusia, Anglia,
Austria, fiind descrise cu acuratețe și tablouri clinice din perioadele infantilă și
involutivă.
• pe teritoriul țării noastre în istoria psihiatriei pot fi delimitate cinci perioade:
– perioadă feudală în care asistența bolnavilor psihici se tăcea pe lângă
schituri și mănăstiri, unde toate mijloacele de recuperare erau blânde și se
obținea un număr semnificativ de vindecări; din pravilele voievodului MATEI
BASARAB sec. al XVII-lea, rezultă o concepție deosebit de avansată, care
delimitează responsabilitatea penală a bolnavilor psihici internați și caracterul
reversibil al manifestărilor acestora care condiționează externarea;
– perioada influențată de ideile revoluției burghezo-democratice în care se
pun bazele asistenței psihiatrice românești și prin intermediul unui document al
prințului ALEXANDRU GHICA, prin care sunt numiți un medic și o infirmieră
la așezământul Malamuci de lângă București;
– perioadele a III-a și a IV-a din a doua jumătate a secolului al XlX-lea și
primele decenii ale secolului XX până la cel de-al doilea război mondial, în
care s-au dezvoltat în paralel învățământul psihiatric și un sistem de unități de
asistență psihiatrică cu profil clinic, ambulator și de recuperare prin metode de
ergoterapie și socioterapie a pacienților psihici, sistem ale cărui componente
deserveau în bună măsură toate regiunile istorice ale țării; întemeietorul școlii
Românești de Psihiatrie este considerat profesorul ALEXANDRU șUțU din
București care a colaborat sau a fost urmat de alte personalități de referință în
domeniu: AL. BRAESCU, AL. OBREGIA, CI. PAR HON, C. URECHI A, GH.
PREDA.
– ultima perioadă este cea care continuă și astăzi și este marcată de
contribuțiile de o deosebită valoare teoretică și practică ale profesorilor
PETRE BRÂNZEI și EDU ARD PAMF1L și ale continuatorilor lor din
 principalele centre psihiatrice ale țării.

PRINCIPALELE DOCTRINE PSIHOPATOLOGICE

Diversele doctrine care încearcă să explice determinismul și dinamica manifestărilor
patologice ale psihismului și persoanei umane pot fi subîmpărțite în doctrine de sorginte:
• biologică care implică:
– contribuția leziunilor organice cerebrale inclusiv a celor de tip degenerativ
-cu diferitele lor localizări;
– rolul perturbării activității reflex-condiționate a creierului, a raporturilor
dintre procesele de excitație și inhibiție corticală precum și cel al tipurilor de
activitate nervoasă superioară;
– factorii genetico-familiali în sensul transmiterii ereditare a tulburărilor
psihopatologice, inclusiv prin intermediul trăsăturilor morfologice
constituționale;
– rolul factorilor endocrino-metabolici care pot perturba vascularizația și
funcționarea sistemului nervos central;
– factorii toxici și infecțioși incluzând atât o toxină cu rol în procesul
aterosclerotic cât și virusul HIV;
– perturbările metabolismului neuromediatorilor cerebrali.
• psihogenetică:
– teoria psihanalitică și cele neo-psihanalitice care în sens psihodinamic
explică tulburările psihopatologice prin:
 eliberarea conținuturilor inconștientului de sub controlul conștiinței și
perturbarea raporturilor dintre Sine, Eu și Supraeu, privite ca și componente
ale personalității;
 nesatisfacerea tendințelor inconștiente individuale spre satisfacție sau
superioritate, securitate sau putere, integrare socială sau transformare morală
și remaniere axiologică.
– teoria behavioristă conform căreia comportamentele normale și cele
anormale inclusiv lacunele comportamentale apar și sunt menținute prin
mecanisme identice și conform legilor generale ale învățării;
– teoria existențialistă care consideră că individul trebuie privit ca o "ființă în
lume", care nu mai poate să-și influențeze relația cu destinul și trăiește, ca
urmare, angoasa izolării sociale și a derapajului psihopatologic;
– teoria cognitivistă conform căreia există uneori:
 predispoziție individuală spre distorsiuni cognitive negative
-corespunzător dobândirii, prelucrării și utilizării cunoștințelor care se
manifestă în raport cu sine, cu lumea din jur sau cu viitorul;
 tendința individuală de autodevalorizare și de exagerare a importanței unor
evenimente de viață negative însoțite de convingerea imposibilității
influențării acestora.
– teoria fenomenologică care ignoră cauzele manifestărilor psihopatologice și
postulează o abordare holistică, din cele mai variate perspective a
experiențelor trăite de individ, precum și elucidarea semnificațiilor acestora
componentele ei au devenit repere de primă importanță a metodelor de
evaluare a tulburărilor psihopatologice;
– teoria structuralistă conform căreia psihismul reprezintă o structură
complexă, dinamică și aflată într-o permanentă interdependență față de mediu,
perturbarea sa sub influențele acestuia determinând răspunsuri afective și
comportamentale sub forma simptomelor psihopatologice;
– teoria psihosomatică care comentează specificitatea, respectiv caracterul
nespecific al interacțiunilor reciproce dintre psihism și corp, atât din punct de
vedere funcțional cât și organo-lezional.
– socială conform cărora tulburările psihopatologice sunt favorizate,
declanșate sau întreținute de:
 evenimente negative existențiale și de alți factori de stres aparținând
mediului familial, profesional sau grupului social;
 deficiențele cantitative și calitative ale rețelei de suport social a
individului; tradiții, obiceiuri și mentalități culturale, etnice sau religioase.
CLASIFICAREA TULBURĂRILOR PSIHICE

Delimitarea și sistematizarea variatelor tipuri de tablouri psihopatologice trebuie să

țină cont de particularitățile terenului, personalitatea individuală și rețeaua de suport
social, de durata și varianta evoluției și de factorii favorizanți și declanșatori ai
fenomenologiei psihopatologice.
Astfel, pot fi descrise trei mari sectoare nosologice:
• stările de anormalitate psiho-comportamentală:
– conjuncturale și/sau tranzitorii;
 reacțiile psihopatologice sau episoadele psihopatologice de scurtă durată,
cu tablouri clinice variate, a căror intensitate și durată sunt în mod specific
dependente de particularitățile factorilor psihotraumatizanți declanșatori.
– de durată sau persistente.
 persoanele "hipernormale", aparent echilibrate, dar exagerat de rigide și de
perfecționiste, cu reduse capacități imaginative, de relaxare și de umor; ele
se identifică cu rolurile sociale și profesionale și pot face mai ușor
decompensări psihopatologice;
 persoanele supradotate intelectual și aptitudinal, subgeniale și geniale care
au o vulnerabilitate psihologică crescută și ar necesita măsuri de protecție
psihosocială speciale;
 persoanele cu trăsături particulare care se îndepărtează atât de la norma
statistică cât și de la cea ideală și prezintă un deficit adaptativ-relațional și de
funcționare în rolurile socioprofesionale; ele duc o viață tensionată și sunt
mai vulnerabile la decompensări psihopatologice;
 persoanele cu trăsături dizarmonice sau psihopatice care sunt incapabile
să-și conștientizeze deficitul structural și se află într-un cvasicontinuu
dezechilibru adaptativ față de mediul ambiant, dezechilibru care le întreține
o vulnerabilitate specifică pentru diverse tulburări psihopatologice;
 mai pot fi comentate și descrise aici și modificările durabile ale
personalității apărute după o trăire catastrofică sau după o afecțiune
psihiatrică.
• episoadele maladive și bolile psihice:
– nevrozele:
– tulburări psihice legate comprehensiv de existența individuală și favorizate
de perioadele ei de vulnerabilitate crescută;
– în cadrul lor persoana afectată își asumă și își comentează suferința,
conștientizând-o ca pe ceva exagerat, impropriu, străin și ca urmare invocă
intervenția terapeutică;
– sunt descrise:
– nevroze nediferențiate — care pot apărea pe orice teren, nefîind influențate
de structura personalității: neurastenia, nevroza depresivă și nevroza
anxioasă;
– nevroze diferențiate — în care particularitățile clinice, evolutive și
prognosticul sunt într-o măsură semnificativă legate de trăsăturile
personalității premorbide: nevroza fobică, nevroza obsesiv-compulsivă,
nevroza isterică și nevrozele motorii.
– psihozele:
– tulburări psihice majore în contextul cărora sunt perturbate perceperea,
înțelegerea și reprezentarea lumii subiective și a celei obiective, funcționarea
în roluri și capacitățile adaptative;
– particularitățile clinico-evolutive și prognosticul sunt dependente de
terenul premorbid și de creșterea conjuncturală a vulnerabilității individuale
datorată intervenției unor factori de natură biologică, psiho-socială sau
spirituală;
 – în funcție de criteriul etiologic dominant există:
 psihoze predominant endogene: schizofreniile, psihozele afective
periodice și psihozele paralogice sistematizate paranoia, parafreniile în cazul
cărora factorii terenului au rolul major;
 psihoze predominant exogene declanșate de factori psihotraumatici,
infecțioși sau toxici;
– în funcție de criteriul temporal există:
 psihoze episodice cu etiologie și tablou clinic variabil;
 psihoze procesuale care pot evolua pe toată durata vieții și sunt cu
precădere întreținute de factori endogeni.
• tulburările psihice cu substrat organic:
– episodice tablouri psihopatologice de intensitate și aspect clinic variabil,
care includ întotdeauna și tulburări de conștiință și sunt direct legate de
intervenția unor factori traumatici, infecțioși sau toxici, cu efect lezional
cerebral.
– de durată:
– tulburările de personalitate și comportament:
 determinate de factori cu efect lezional cerebral care acționează într-un
anumit moment existențial până la care personalitatea a fost armonios
structurată, denumite și psihopatii secundare sau organice care asociază
întotdeauna un anumit nivel de deteriorare cognitivă;
– retardările mintale sau oligofreniile caracterizate prin incapacitatea de a-și
însuși roluri, de a funcționa eficient și de a se adapta la mediu datorită
dezvoltării intelectuale deficitare și imaturității caracteriale;
– demențele dominate de un deficit cognitiv și adaptativ secundar proceselor
de regresiune intelectuală;
– tulburările psihice care apar în cadrul unor boli metabolice, endocrine,
neurologice, din perioada puerperală și în vasculopatiile aterosclerotică și
hipertensivă; ele au tablouri clinice de aspect variabil și particularități
evolutive și prognostice dependente de boala de bază.
Mai pot fi delimitate:
• tulburările tranzitorii ale dezvoltării psihologice prin întârzierea achiziției
abilităților motorii, a celor de limbaj și a celor școlare;
• tulburările comportamentale și emoționale cu debut în copilărie șl adolescență
incluzând tulburările hiperkinetice, afcctiv-relaționale și ticurile.
Ambele categorii maladive descrise pot contribui la constituirea unei vulnerabilități
particulare pentru alte tipuri de tulburări psihopatologice care evoluează la vârsta adultă.
CONCEPTUL DE TEREN IN PSIHOPATOLOGIE

Ca și alte tipuri de stări maladive, tulburările psihice sunt rezultatul interacțiunii dintre
anumiți factori declanșatori și un teren vulnerabil
Acesta include:
• trăsăturile personalității individuale cu atributele sale intelectuale, educativ-
culturale și statutul social;
• rețeaua de suport social;
• potențialul psihopatogen individual legat de factorii genetici și de experiența de
viață personală, incluzând-o pe aceea din perioada personogenezei sau din fazele
premergătoare instalării unui episod psihopatologic.
Terenul în patologia psihiatrică are o dinamică:
• influențată alternativ sau simultan de factori biologici, psihologici și socio-
culturali;
• suprapusă etapelor ontogenezei persoanei umane care este conștientă de
necesitatea cultivării unor raporturi armonioase și continue cu mediul social dar și
de intervenția potențială a unor evenimente de viață cu potențial psihopatogen;
• prin evaluarea căreia pot fi descrise două variante de vulnerabilitate individuală
pentru tulburări psihopatologice și anume o vulnerabilitate de fond și una
conjuncturală.
Vulnerabilitatea de fond este condiționată de:
• factori genetici și familiali;
• influențele biologice pre-, intra și postnatale;
• oscilațiile ritmurilor biologice și psihologice individuale;
• crește și poate determina un episod psihopatologic atunci când în antecedentele
familiale există tulburări asemănătoare sau când se confirmă existența unei
constituții biologice sau psihologice predispozante.
Vulnerabilitatea conjuncturală:
• se manifestă în cadrul inter relațiilor dintre persoană și mediul ambiant, cu
deosebire la vârsta adultă, care corespunde unei maxime implicări în rolurile
sociale și profesionale;
• se accentuează și poate determina un episod psihopatologic atunci când apare
un deficit structural sau de funcționare al rețelei de suport social și în situațiile în
care se intensifică factorii de stres psihosocial precum: conflicte, frustrări,
evenimente negative sau schimbări majore ale vieții familiale, habitatului, profesiei
sau ale ritmurilor săptămânale de odihnă și relaxare, ale tradițiilor culturale și
religioase.
PERSONALITATEA ȘI TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
Personalitatea umană și problematica aferentă ei constituie un subiect de importanță
majoră în psihologie și în psihiatrie prin faptul că reprezintă principalul model dinamic al
ființei umane conștiente și componenta fundamentală a terenului pe care apar și
evoluează tulburările psihopatologice.
PERSONALITATEA = sistem hipercomplex, subordonat mediului social și cultural,
alcătuit din totalitatea trăsăturilor de temperament, caracter, intelect și volitiv-energetice
individuale.
TRĂSĂTURILE PERSONALITĂȚII:
• se exteriorizează într-un comportament specific și prin răspunsuri specifice
individuale fată de evenimentele sau schimbările de viață stresante;
• au o dinamică dominată de trei atribute:
– totalitatea conform căreia orice fapt psihic se desfășoară raportat la
ansamblul trăsăturilor personalității sau la fiecare dintre ele luată separat;
– transformarea care presupune o dezvoltare continuă a trăsăturilor
personalității, cu înglobarea nivelelor inferioare în cele imediat superioare în
mod progresiv sau în salturi legate de etapele de vârstă și de intervenția unor
factori de mediu.
– reglajul:
▸ care corespunde codeterminismului permanent cu mediul extern;
▸ este suportul autoconstruirii și autoperfecționării conștiente a
personalității.
• sunt flexibile, pot fi modelate și ca urmare permit funcționarea în roluri și
adaptarea individului la viața socială.
Temperamentul:
• componenta constituțională, moștenită a personalității:
• include particularitățile înnăscute energetice, de reactivitate și relaționare
socială, dispoziția afectivă și variațiile ei;
constituie baza morfofuncțională a aptitudinilor individuale.
Caracterul:
• componenta dobândită personalității;
• este condiționat de factorii sociali și de perioada istorică, fiind rezultanta
proceselor de educație și implicare a individului în viața comunitară;
• include trăsături psihologice și morale personale care se manifestă prin
atitudinea față de sine și față de lume a individului;
• are un rol determinant în coordonarea conștientă și responsabilă a
comportamentului și în adaptarea la situațiile stresante.
Intelectul:
• capacitatea individuală de achiziționare și prelucrare a informațiilor;
• dependentă de:
– integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central;
– durata și calitatea educației.
• permite:
– autoevaluarea și autoînțelegerea;
– evaluarea și înțelegerea raporturilor cu mediul ambiant.
Voința:
• funcția psihică prin intermediul căreia se realizează mobilizarea resurselor
personale și are loc materializarea în comportament a conținutului psihismului;
• reprezintă suportul dinamico-energetic al psihismului individual, fiind
indisolubil legată de motivație și condiționată afectiv și cognitiv.
STRUCTURAREA PERSONALITĂȚII:
este rezultatul procesului de personogeneză; acest proces poate fi privit din
perspectiva a trei categorii de teorii:
• teoriile psihodinamice:
– consideră personalitatea ca pe o rezultantă a devenirii pulsiunilor primare și
a conflictului dintre inconștient și conștient, universalizând factorii biologici;
– dezvoltarea stadială a personalității este determinată de dinamica
raporturilor dintre cei trei poli structurali:
▸ SINELE dominat de principiul plăcerii;
▸ EUL identificabil cu principiul realității;
▸ SUPRAEUL corespunzător principiilor binelui și datoriei.
– diversele variante ale acestor teorii explică dinamica personalității prin
intermediul pulsiunilor spre afirmare personală! putere, comuniune
interpersonală sau dragoste umanitară.
• teoriile elementariste:
– consideră personalitatea o structură statică, preformată, în determinismul
căreia sunt dominante:
▸ constituția biologică și psihologică;
▸ mediul social și cultura sa;
▸ repetarea în comportament a asocierilor stimul-răspuns, care determină
deprinderi învățate;
– trăsături psiho-sociale care:
▸ scad tensiunile pulsionale;
▸ conferă echilibru structurii personalității.
• teoriile sociale:
– consideră că factorii sociali, economici, morali, juridici și axiologici
– favorizează formarea la toți membrii unei socio-culturi a unei personalități
de bază, care presupune:
▸ scheme cognitive;
▸ mecanisme de protecție contra angoasei de frustrare;
▸ credințe și mituri comune.
– personalitatea reprezintă ca urmare, rezultatul presiunii exercitate de mediul
cultural și a dorinței de securizare a individului, deci al identificării progresive
cu personalitatea de bază.
• teoriile moderne consideră personalitatea o structură complexă care integrează
factori biologici, psihologici și sociali.

PERSONOGENEZA:
• este inițial dependentă de calitatea structurării sistemului nervos central și de
aceea a trăsăturilor condiționate genetic;
• treptat prin imitație, identificare și introjecție imitarea inconștientă a unor
modele comportamentale, începe și avansează procesul socializării;
• se structurează treptat un EU coerent și unitar format dintr-o zonă intimă și una
publică;
• se. dezvoltă în paralel după vârsta de trei ani CONșTIINțA DE SINE prin
intermediul perceperii propriei identități, urmată de identificarea cu ceilalți și de
renunțarea la această identificare;
• în copilărie, pubertate și adolescență are loc deplasarea interesului de la
percepția corporală spre dobândirea unor note caracteristice și a unui statut în
cadrul grupului social, pe fondul transformărilor somatice și endocrine;
• trecerea de la o etapă la alta se face discontinuu, utilizându-se achizițiile
precedente, structurarea personalității fiind considerată încheiată ia adolescență
odată cu definitivarea caracterului, dar maturitatea deplină este atinsă doar după
 alegerea și pregătirea pentru profesie și o funcționare de câțiva ani în rolul
profesional; se câștigă astfel o anumită doză de independență, de libertate în raport
cu mediul.

PERSONALITATEA NORMALĂ, ARMONIOS STRUCTURATĂ:

• este o structură dinamică, integrată și integrativă, cu o bună adaptabilitate la
mediu, autonomă față de prejudecăți și constrângeri, asemănătoare cu cei din jur,
ale cărei componente se articulează fericit cu:
– statutul și rolurile sociale;
– experiența de viață personală;
– implicarea creatoare în viața socio-profesională.
• își dobândește autenticitatea prin modul în care se reflectă în conștiința
colectivității și prin acela în care cei din jur apar în propria conștiință;
• devine cu adevărat liberă ca ființă spirituală atunci când trăiește responsabil
sentimentul apartenenței la o colectivitate socială și își asumă tradițiile,
reglementările și valorile acesteia;
• nu poate fi definită și înțeleasă decât în raport cu participarea CONșTIINțEI
-proces psihic complex care asigură organizarea personalității într-o existență
concomitentă ca obiect și subiect, astfel încât există o conștiință a personalității
și o personalitate conștientă de sine.

TULBURĂRILE PERSONALITĂȚII
PERSONALITĂțILE PARTICULARE SAU ACCENTUATE sunt caracterizate prin:
• hiper sau hipotrofierea unor trăsături structurale pe fondul unei dezvoltări
intelectuale normale, trăsături care fiind conștientizate de subiect:
– întrețin dificultăți adaptative cvasicontinue;
– facilitează decompensări psihopatologice.
Deficiențele minore structurale sunt de două tipuri:
• Globale:
– Eu imatur, slab, cu autopercepție deficitară;
• Sectoriale:
– randament fizic sau psihic diminuat;
– capacitate scăzută de control a stresului;
– abilități diminuate de a stabili relații interpersonale;
– scăderea capacităților de a se relaxa, a se bucura și a înțelege;
– toleranță scăzută la frustrare;
– dezechilibru între:
▸ dorințele și pretențiile personale;
▸ autoexigență și spiritul critic.
În funcție de:
• trăsăturile temperamentale;
• dominanța motivațională;
• modalitățile de reacție și de raportare la sine și la lume se descriu următoarele
tipuri de personalități particulare:
1. extrapunitivul exploziv acuzator necontrolat și suspicios, cu reacții explozive;
2. suspiciosul expansiv bănuitor, rigid, perseverent, cu potențial agresiv;
3. suspiciosul evitant bănuitor, nesociabil, nesigur de sine, dependent de cei din jur;
4. indiferentul detașai decolorat afectiv, anhedonic, neimpresionabil, cu preocupări
abstracte, impersonale;
5. hipersociabilul euforic vesel, comunicativ, cu hiperactivism și sociabilitate
superficială;
6. pesimistul sobru, decent, profund, solitar, eficient și atașat în roluri;
7. instabilul afectiv cu dispoziție, sociabilitate, implicare și eficiență în roluri
oscilante;
 8. Hiperexpresivul egofil, inautaentic, dependent de cei din jur, a căror compătimire
sau admirație o caută;
9. formalistul ordonat, perfecționist, implicat în roluri, deficitar imaginativ; scăzută
capacitate de a se bucura, supus reglementărilor sociale;
10. astenicul ambițios cu deficit de funcționare corporală, de mobilizare mereu
amânată și de socializare, dar pretențios și dependent de aprecierile celor din jur;
11. supusul fără opinii personale lipsit de voință și slab motivat, dependent de
sprijinul grupului social;
12. Adezivul perseverent rigid, meticulos, cu simț practic, lipsit de spontaneitate, cu
acumulări tensionale și potențial agresiv;
13. ambivalentul nehotărât, ruminativ, cu implicare superficială în roluri, oscilând
între dorința de a fi dominat și cea de independență.

PERSONALITĂȚILE DIZARMONICE SAU PSIHOPATICE

= tulburări ale structurării personalității în sensul pierderii armoniei dintre trăsăturile
individuale, cu predominanța unora dintre ele.
• includ modificări cantitative și calitative ale funcțiilor afectiv-instinctuale,
volitive și morale care persistă toată viața și se exteriorizează prin comportamentul
dizarmonic, adică prin incapacitatea periodică sau permanentă de adaptare la
mediul social;
• rezultat al perturbării personogenezei care situează subiectul la jumătatea
drumului dintre individual și colectiv, dintre normalitate și psihoză;
• deficitul structural:
– se cristalizează în adolescență sau în tinerețe în funcție de durata procesului
de educație instituționalizată;
– este egosinton, deci nu este recunoscut ca atare de subiect; este rezistent la
educație, sancțiuni și terapie;
– situează subiectul pe poziția unui veșnic nemulțumit față de atitudinea celor
din jur și față de rolul oferit după criteriile colective, de obicei reale și
obiective;
– poate fi mascat prin obiceiuri individuale sau de grup, printr-o conjunctură
social-economică sau culturală compensatorie sau prin autocontrolul celor
supradotați intelectual;
– reprezintă aferent inadaptabilității cronice-o sursă de suferință pentru
individ și colectivitate;
– se decompensează psihopatologic în perioadele critice ale vieții sau la
intervenția unor influențe psiho-sociale adesea minore;
– sunt diagnosticabile și ou ajutorul anchetei sociale și a testelor
psihometrice;
– au fost delimitate și descrise începând cu 1809 de psihiatrii clasici: P1NEL,
ESQUIROL, MOREL, PRITCHARD, KOCH, KRAEPELIN, KRETSCHMER,
SCHNE1DER, LEONHARD, care au apelat și la denumiri dintre care cele mai
semnificative sunt: manie iară delir, nebunia degeneraților și demența morală.
• datele epidemiologice apreciază:
– frecvență de 8-10% printre pacienții psihici;
– o diferență nesemnificativă ca reprezentare a celor două sexe;
– dominanța cantitativă a celor proveniți din mediile cu nivel social-economic
– scăzut;
– creșterea prevalentei dacă se iau în considerare și complicațiile toxicofilice
și medico-legale.
• au un determinism multifactorial aferent căruia sunt descrise două tipuri de
personalități dizarmonice:
– psihopatiile nucleare, condiționate cu precădere de factori eredo-
constituționali, cu debut precoce și tulburări manifeste de comportament
intense și permanente;
– psihopatiile marginale, cu debut mai întârziat legat de factori psiho-
 sociogenetici și cu manifestări comportamentale mai estompate.
• caracteristicile clinice generale sunt:
– egocentrismul;
– instabilitatea psiho-comportamentală cu ignorarea experiențelor anterioare
și toleranța scăzută la frustrare;
– non-conformismul; impulsivitatea;
– lipsa sentimentului reciprocității și a responsabilității care este transferată
asupra celorlalți;
– model personal existențial și norme morale individuale care le ignoră pe
cele comunitare;
– dificultăți dc adaptare în rolurile |ociale și profesionale în care adeseori se
auto investesc;
– comportament non-empatic și agasant pentru cei din jur, care împiedică
relațiile de prietenie și iubire;
– în ansamblu nu își conștientizează defectul structural fiind deci egosintone.
În funcție de dominanța fenomenologică, personalitățile dizarmonice se divid în trei
categorii: bizare, excentrice și antisociale respectiv anxioase.
Prima categorie include:
• personalitatea schizoidă, caracterizată prin:
– răceală și detașare afectivă; anhedonie;
– ^s> tendințe introspective și preocupări meditativ-abstracte;
– inactivism și lipsă de simț practic;
– distanță și excentricitate în relațiile sociale;
– capacități comunicative și empatice reduse, exprimate printr-un
comportament
– solitar;
– indiferentism sexual.
• personalitatea schizotipală - întrunește caracteristicile celei precedente la care se
adaugă:
– iluzii de schemă corporală și senzații de depersonalizare;
– indiferentism, anxietate și fobii sociale însoțite de senzații de derealizare;
– gândire magică și convingeri de factură parapsihologică;
– idei de relație și limbaj digresiv, metaforic, hiperelaborat.
• personalitatea paranoică:
– orgoliu și încredere în sine hipertrofiate;
– exagerarea extremă a sentimentului adevărului propriu;
– suspiciune nemotivată și interpretări eronate ale atitudinii celor din jur;
– deficit de modulare afectivă, de tandrețe, duioșie și umor;
– rigiditate și intransigență în raporturile sociale, cu evitarea cvasipennanentă
a intimității;
– comportament anxiogen pentru cei din jur, dominat de ostilitatea latentă
– sau manifestă;
– include două variante:
 stenică sau activ dominatoare, caracterizată printr-un nivel de
conflictualitate crescut;
 astenică sau crispat-anxioasă care se orientează cu discreție spre mișcări
religioase, sectante sau filozofice.
– trăsăturile devin intens manifeste după orice tip de episod morbid
interferent.
A doua categorie include:
• personalitatea antisocială:
– inadaptabilitate precoce din perioada pubertății la normele și reglementările
comunitare;
– intoleranță la frustrare cu iritabilitate și agresivitate manifeste;
comportament dominator, disforic, neprietenos, impulsiv, imposibil de
 controlat chiar în absenta oricărei satisfacții;
– nepăsare și lipsa regretelor în raporturile sociale;
– tendințe sadice și toxicofilice.
• personalitatea borderline:
– instabilitatea imaginii de sine, a autocontrolului, a dispoziției și a
capacităților
– relaționale;
– raporturi sociale oscilante între intoleranță și dependență;
– comportament impulsiv, disforic, cu atitudini automutilante sau autolitice
– recurente;
– tulburări de identitate sexuală;
– episoade paranoice sau disociative;
– funcționare grav afectată în rolurile socio-profesionale.
• personalitatea narcisică:
– Eu hipertrofiat dar hipersensibil la critică și atașat aparențelor;
– fantezii bogate cu tematici megalomanice;
– stil arogant, cu pretenții exagerate; r
– lipsă de empatie și tendință de exploatare a celorlalți;
– invidie manifestă în raporturile interpersonale;
– asociază frecvent stări depresive și simptome aparținând psihopatiilor din
această categorie.
• personalitatea histerică sau pitiatică:
– egofilie și hedonism manifeste;
– comportament teatral, demonstrativ care invocă admirația sau sprijinul
anturajului social;
– imaturitate și labilitate afectivă cu atitudini captativ-seducătoare, care
confirmă simultan deficitul stimei de sine și desconsiderarea celor din jur;
– superficialitate afectivă și relațională; comportament intrigant și
manipulațiv;
– sugestibilitate exagerată confirmată în relațiile interpersonale sau
conjunctural;
– asociază simptome depresive și tulburări de somatizare.
A treia categorie include:
• Tulburarea de personalitatea de tip anxios-cvitant:
– autostimă scăzută și sentimente de inferioritate persistente;
– timiditate accentuată și nesiguranță tensionată în relațiile sociale, pe care le
evită copleșit de teama că va fi respins, dezaprobat sau criticat;
– autocriticism și simț al ridicolului exagerate în așteptarea aprobărilor și
garanțiilor de la cei din jur;
– stil atitudinal restrictiv, securizant pentru sine cu asocierea frecventă a
agorafobiei și fobiilor sociale;
– uneori elementul transcultural are un rol determinant major.
• Tulburarea de personalitate de tip dependent:
– deficit al stimei de sine cu tendință la autodevalorizare și subordonare față
de
– cei din jur;
– indecizie atitudinală, lipsa de inițiativă și spontaneitate;
– relații sociale sărace cu trăirea acutizată a sentimentului abandonului;
– căutarea perpetuă a unui nou sprijin înjur care facilitează raporturi
interpersonale conjuncturale;
– promiscuitate, perversiuni sexuale, abuz de droguri.
• Tulb de personalitate obsesiv-compulsivă:
– rigiditate, meticulozitate și tendințe perfecționiste în atitudini și roluri;
– hiperconștiinciozitate, scrupulozitate și devotament excesiv;
– indecizie și ineficientă în sesizarea întregului, cu tendințe ruminative
persistente;
 – crize de conștiință și comportament ironic-agresiv cu cei din jur pentru a-i
subordona principiilor sale;
– tendințe la izolare socială, anxietate difuză, sentimente de depersonalizare și
derealizare.
– Comorbiditate depresiva și anxioasă
• Tulb de personalitate de tip pasiv-agresiv:
– lipsa de încredere în sine, ineficientă decizională;
– pasivitate, trândăvie, încăpățânare în roluri și în relațiile interpersonale;
– opoziție pasivă la exigențele cotidiene sau atitudini de subminare a eficienței
și autorității celor din jur.
Există și o personalitate dizarmonică de tip mixt sau polimorf în cadrul căreia coexistă
în diferite combinații elemente aparținând tipurilor descrise până acum.
În cadrul tulburărilor de personalitate mai pot fi descrise:
• tulburarea de identitate sexuală, cu cele 3 variante:
– transsexualismul:
▸ contradicția dintre sexul biologic și cel psihologic, subiectul adoptând un
comportament care să le sugereze sau să-i convingă pe cei din jur că are o
altă identitate sexuală decât cea reală;
▸ este rezultatul unor grave carențe educațional-cullurale din perioada
infantilă și devine manifest la adultul tânăr.
– transvestitismul
▸ adoptarea îmbrăcăminții sexului opus deși sexul biologic este bine
▸ structurat;
▸ este mai frecvent la bărbați și se asociază adesea cu homosexualitatea;
– homosexualitatea egosintonă:
▸ Poarte denumirea de uranism sau pederastie la bărbați, safism sau
lesbianism la femei;
▸ deformare a imaginii partenerului cu transferarea dorinței sexuale asupra
unei persoane de același sex;
▸ tulburarea de conduită vizează doar un aspect al existenței personale,
adesea fară să influențeze eficiența în roluri și calitatea relațiilor sociale.
Tulburările de comportament și deficitul adaptativ al personalităților psihopatice au o
evoluție ondulantă de-a lungul vieții datorită:
• instabilității afectiv-atitudinale;
• moralității conjuncturale;
• permisivității din unele medii socio-culturale;
• compensării temporare în rolurile existențiale.
Personalitățile psihopatice fac mai frecvent decât media populației:
• reacții psihopatologice;
• tulburări nevrotice;
• psihoze endogene;
• toxicomanii;
• acte cu caracter medico-legal.
Atitudinea profilactică posibilă:
• măsuri de igienă mintală, armonia vieții familiale și a componentelor
demersului educativ, alături de sfatul genetic în cazul cuplurilor în care cel puțin
unul din parteneri au trăsături dizarmonice confirmate prin deficitul adaptativ
persistent.
Atitudinea terapeutică se adresează:
• manifestărilor comportamentale dissociale sau antisociale;
• episoadelor psihopatologice și se poate realiza prin:
– chimioterapie cu preparate neuroleptice, anxiolitice, antidepresive și
 anticonvulsivante;
– variante psiho și socioterapeutice care să includă sugestii privind adaptarea
conform propriei firi sau propriilor interese în diversitatea situațiilor și
rolurilor vieții privite toate și prin prisma raportării ia cei din jur;
• se apelează la:
– tehnici psihoterapeutice psihodinamice, suportive, comportamentale sau
cognitive;
– socioterapii care să implice și membrii rețelei de suport social, care au
dinlr-un motiv sau altul o anumită autoritate asupra pacientului, cu scopul de a
estompa rigiditatea comportamentului maladaptativ și de a-1 face pc pacient,
într-o cât mai mare măsură, conștient de consecințele negative ale acestuia.
Mai sunt descrise două categorii de tulburări ale personalității:
• schimbările durabile ale personalității după o trăire catastrofică:
▸ tortură, calamități, războaie sau expunerea prelungită la situații de pericol
existențial evident;
– se exprimă clinic prin:
▸ anxietate și suspiciozitate persistentă;
▸ fenomene de depersonalizare și derealizare;
▸ tendințe de izolare socială. au o durată mai mare de doi ani;
– sunt precedate uneori de reacții de stres posttraumatic.
• Schimbările durabile ale personalității după un episod sau o boală psihică
severă -adesea de intensitate psihotică, exprimate clinic prin:
– pasivitate atitudinală;
– instabilitate afectivă și relațională, având ca extreme dependența sau
pretențiile excesive față de anturaj;
– deteriorarea marcată a funcționării în rolurile socio-profesionale;
– autoîntreținerea unui statut de bolnav cu o durată de cel puțin doi ani
• tulburări de personalitate secundare intervenției unor factori cu efect lezional
cerebral psihopatii secundare sau organice de natură traumatică, vasculară,
tumorală, endocrino-metabolică, infecțioasă sau toxică, care se manifestă clinic
prin:
– tulburări de comportament de tip dominant exploziv-agresiv;
– manifestări instinctuale dezinhibate;
– fenomene deteriorative cognitive exprimând în ansamblu dizarmonizarea
personalității și degradarea intelectuală instalate progresiv pe un teren
premorbid normal până la data intervenției factorului organo-lezional
cerebral;
– beneficiază de măsuri profilactico-terapeutice adresate suferințelor psihice
sau somatice cu rol declanșator și au adesea consecințe medico-sociale și
medico-legale complexe și nuanțate.
Rețeaua de suport social
• reprezintă un set de interrelații în cadrul unui grup definit de persoane,
analizabile din perspectiva existenței uneia dintre ele = persoana centrală a
grupului;
• este o structură dinamică dependentă cantitativ și calitativ de:
– caracteristicile psiho-comportamentale ale persoanelor care o compun;
– ciclurile vieții, statutul social și profesional, tradițiile culturale și normele
morale comunitare.
• are în componența ei trei verigi:
– primară: 20-40 de persoane cu care există relații constante în cadrul
ciclurilor și rolurilor vieții;
– secundară: persoanele care în mod intermitent, conjunctural, întrețin
raporturi de reciprocitate;
– terțiară: persoanele care reprezintă autorități publice, administrative,
juridice sau politice și interferează ocazional existența individuală.
• are un dublu rol:
– protector față de factorii stresanți;
– suportiv și stimulativ material, afectiv și moral.
• este eficienta atunci când:
– persoana centrală este armonios structurată și funcționează corespunzător
în rolurile vieții;
– există o comunitate de interese între membrii;
– tipul și frecvența legăturilor sunt adaptate rolurilor individuale.
• este deficitară cantitativ sau calitativ în diverse episoade și boli psihice sau
devine deficitară secundar evoluției psihozelor procesuale cronicizate.
INFLUENȚELE PSlHO-SOCIALE
• reprezintă totalitatea factorilor proveniți din mediul social care acționează
asupra psihismului uman și pot avea un rol formator sau/și stimulativ respectiv
unul psihopatogen;
• însoțesc ciclurile vieții:
– familial;
– educativ-profesional;
– Locativ-gospodăresc;
– social.
• pot fi
– episodice sau secvențiale;
– de durată sau persistente;
– în determinismul și dinamica lor intervin:
▸ raportul dintre dorințele, nevoile și aspirațiile existențiale ale persoanei și
ofertele, solicitările și pretențiile societății;
▸ caracteristicile rețelei de suport social;
▸ suprastimularea sau substimularea mediului;
▸ calitatea motivațiilor personale care determină o atitudine pasivă sau
activă, cu hiperimplicare în activitate și rolurile sociale și profesionale.

Influențele psihosociale negative:

1. secvențiale:
• psihotraumele:
– evenimente acute, neprevăzute cu o durată de minute, ore, zile sau
săptămâni, în cazul calamităților sau revoltelor;
– afectează:
▸ starea de conștientă vigilitatea;
▸ starea afectivă;
▸ motricitatea;
▸ funcționalitatea somatică, umorală și neurovegetativă.
• evenimentele sau schimbările vieții:
▸ mai mult sau mai puțin previzibile;
▸ pot fi declanșate de psihotraume sau de episoade și boli psihice și sunt
precedate de anxietate anticipativă;
– afectează:
▸ funcționalitatea în roluri; ' raporturile cu membrii rețelei de suport social;
▸ capacitatea de coping de adaptare la stres a persoanei, care
▸ uneori poate participa, conștient sau nu, la derularea evenimentului
respectiv.
• Eșecurile - neîmplinirile unor proiecte de viață concrete sau în plan afectiv ca
urmare a discrepanței exagerate dintre aptitudinile sau posibilitățile personale și
nivelul lor de realizare.
2. de durată:
• conflictul tensiune, dezacord sau confruntare intrapsihică:
– cu propria identitate biografică, psihologică sau corporală;
– cu propriul statut socio-profesional;
– cu o altă persoană sau instanță socială.
• solicitările intense prelungite apar în condițiile în care este obligatorie
îndeplinirea unor roluri sau sarcini multiple și se manifestă prin fatigabilitate și
epuizare fizică, cognitivă și afectivă;
• ambianța psihologică nefavorabilă în condiții existențiale încărcate de tensiune,
nesiguranță, pericol continuu;
• frustrările existențiale trăiri negative determinate de dorințe și nevoi neîmplinite
pe fondul lipsei de implicare, a atitudinii pasive a persoanei;
• învățarea unor comportamente patologice prin modele de conduită anormale în
cazul cărora:
– sunt însușite nu doar date teoretice sau practice ci și modalități de
– autoevaluare și evaluare deformată a realității înconjurătoare;
– însușirea achizițiilor se poate face în mod necondiționat sau condiționat
– prin repetarea reacției stimul-răspuns, fapt ce explică autoîntreținerea și
autostimularea unor simptome psihopatologice;
– achizițiile făcute se înscriu de obicei în structura caracterului.
CONȘTIINȚA
Este descrisă dintr-o dublă perspectivă:
1. cantitativă:
• starea de conștientă sau de luciditate care:
• reprezintă nivelul minim de funcționare a psihismului ce permite schimbul de
informații cu lumea materială și umană, comunicarea și integrarea în realitate;
• are ca substrat neurofiziologic conexiunile cortico-subcorticale și activitatea
substanței reticulate a lobilor frontali, temporali, a regiunii centrencefalice și
contribuția zonelor de excitație optimă corticală.
2. calitativă reprezintă:
• viața psihică la un moment dat ca rezultantă a evoluției social-istorice;
• procesul de reflectare a propriei persoane, a funcționării în roluri și a
continuității ei, a lumii înconjurătoare ca și conținut și repere spațiale și temporale;
• este ilustrată sau exemplificată prin câmpul conștiinței, care integrează prezența
în lume și reflectarea prezentului.
Sunt descrise:
1. conștiința și variantele ei:
• elementară, echivalenta stării de veghe, care presupune luciditate, claritate,
perspicacitate;
• operational-logică prin intermediul căreia procesele cognitive coerente reflectă
obiectiv realitatea;
• morală care prin asumarea categoriilor etice de bine-rău, adevărat-neadevărat,
permite judecăți morale în conformitate cu normele morale comunitare;
• axiologică care prin însușirea și cultivarea valorilor permite diferențieri și
ierarhizări valorice.
2. subconștientul trăiri și pulsiu.ni care au fost și pot fi oricând conștientizate;
3. inconștientul trăiri și pulsiuni care în parte au fost conștientizate și pot în
anumite condiții trece din nou în câmpul conștiinței; există ca urmare un
inconștient refulat și unul cognoscibil.

TULBURĂRILE CONȘTIINȚEI:
• perturbările capacității de reflectare a propriei persoane și a lumii externe;
• sunt dependente de capacitățile cognitive și de starea afectivă dispoziție și
stările afective elaborate;
• au drept model sindromul confuziv care include:
– detașarea de realitate;
– creșterea pragurilor senzoriale și estomparea limitelor câmpului perceptual;
– hipoprosexie voluntară;
– hipomnezii și amnezii de fixare, evocare și recunoaștere; dezorientarea în
timp, spațiu, autoși allopsihică secundară tulburărilor prosexice și mnestice;
– incoerență ideativă și motorie care reprezintă semne ale confuziei doar
atunci când evoluează acompaniate de celelalte elemente descrise.
Există tulburări cantitative și calitative ale conștiinței.

Tulburările cantitative ale stării de conștientă sau de luciditate:

• nu sunt însoțite de fenomene productive și asociază progresiv tulburări
vegetative;
• includ în ordinea crescândă a gravității:
– obtuzia bradipsihie ușoară cu latențe în înțelegerea întrebărilor și
formularea răspunsurilor;
– hebetudinea perplexitate sau nedumerire variabil tensionată și indiferentism;
– torpoarea somnolență cu indiferentism accentuat, bradikinezie și ușoară
 dezorientare;
– obnubilarea — bradipsihie semnificativă și creșterea pragurilor senzoriale
cu răspunsuri tardive apărute doar la stimuli puternici;
– stupoarea akinezie confuzivă cu scăderea marcată a vigilității, mutism și
negativism pasiv;
– soporul somnolență patologică, persistentă în cea mai mare parte a zilei;
– coma suspendarea totală a conștiinței, descrisă în epilepsie, lipotimie,
sincopă
– și comă:
▸ vigilă frecvent agitată;
▸ profundă sau carus cu perturbarea funcțiilor vegetative, respiratorii și
circulatorii.

Tulburările calitative
includ modificări ale câmpului conștiinței și producției patologice ale psihismului la
nivelul percepției, gândirii și imaginației. Se descriu următoarele forme clinice:
1. îngustarea câmpului conștiinței
• focalizarea capacității de reflectare a realității asupra unui număr redus de idei
sau evenimente trăite sau imaginate
• în tulburări obsesive, paranoia, sindromul de stres posttraumatic;
2. starea crepusculară:
• schimbarea paroxistică a capacității de reflectare a persoanei cu:
– afectarea vigilității;
– îngustarea câmpului conștiinței cu menținerea unei activități automate dar
desprinse de context;
– fenornene halucinator-delirante;
– exaltare sau disforie în plan afectiv.
• include automatismul ambulatoriu diurn sau nocturn și fugile patologice;
• este urmată de amnezie lacunară sau parțială;
• poate apare în:
– reacțiile psihopatologice;
– beția patologică;
– epilepsia temporală;
– tulburări isterice de intensitate psihotică precum sindromul Ganser și
pseudodemența isterică.
3. stările confuzive:
• onirismul
– substituirea realității cu producții fictive, ca într-un.vis. trăit, în care
persoana își schimbă comportamentul față de ambianță și acționează conform
conținuturilor acestuia;
– domină halucinațiile polisenzoriale, caleidoscopice, cu caracter discontinuu
și ideile delirante fragmentare frecvent cu conținut profesional, toate cu efect
intens anxiogen;
– în formele grave se instalează delirul musitant în cadrul căruia:
▸ agitația ideo-verbală și motorie este de amplitudine moderată sau redusă
și fragmentează comportamentul;
▸ tabloul clinic este mai intens vesperal și nocturn, fiind urmat de amnezie
parțială
• oneiroidia
– intricarea producțiilor halucinator-delirante în realitate cu reflectarea
discontinuă și parțială a acesteia;
– stare de vis la care persoana asistă fară să participe, existând deci o
discrepanță între trăirile și comportamentul individual.
• amentia:
 – stare confuzivă de maximă intensitate dominată de incoerența verbală și mai
puțin de cea motorie;
– include
▸ halucinații polisenzoriale complexe;
▸ perplexitate și incontinență afectivă;
▸ fenomene parakinetice urmate de amnezie lacunară.
Diferitele variante de stări confuzive pot fi întâlnite în:
• afecțiuni intracraniene de natură infiamatorie, tumorală sau vasculară;
• afecțiuni generale: stări febrile, intoxicații medicamentoase, profesionale,
alimentare;
• toxicomanii, adesea ca manifestări ale sevrajului;
• encefalopatii metabolice: diabet, insuficiență respiratorie, hepato-renală;
• boli endocrine: mixedem, boala Adison, hipertiroidism;
• stări de șoc cardiogen, traumatic sau postoperator;
• hemopatii;
• avitaminoze;
• psihozele schizofrenice;
• psihozele cronice delirante;
• psihozele post-partum.
4. tulburările conștiinței autopsihice sunt tulburări ale capacității de reflectare a
realității personale; includ:
• desanimarea:
– tulburarea conștiinței Eu-lui, a identității, unității și autenticității
individuale, însoțită de senzația de transformare psihică, de vid interior, de
spectacol dramatic al propriei existențe;
– trăirea anxiogenă a propriei devalorizări și a înstrăinării de sine,
exprimabile prin formularea "ca și cum", referitoare la propria persoană, fiind
astfel întreținută o analiză introspectivă care favorizează îndepărtarea de
realitate;
– piatra de încercare în diagnosticul psihiatric deoarece întrunește
perplexitatea, anxietatea și stranietatea;
– apare în:
▸ stările de surmenaj și de trecere de la veghe la somn;
▸ reacțiile psihopatologice;
▸ tulburări nevrotice;
▸ Depresii;
▸ la personalitățile psihopatice;
▸ debutul psihozelor.
• desomatizarea:
– senzația de transformare a propriului corp care pare ireal, inautentic, greu
de definit sau descris;
– include și:
▸ dismorfofobia:
– perceperea jenantă și anxiogenă a alcătuirii deformate și inestetice a
propriului corp;
– Nu este considerată patologică în adolescență, dar devine patognomonică
în tulburările obsesivo-fobice și în debutul psihozelor schizofrenice.
▸ heautoscopia:
– perceperea imaginii globale sau parțiale a propriului corp "în oglindă", cu
păstrarea sentimentului de apartenență;
– apare în stările de trecere de la somn la veghe = hipnapompice și de la
veghe la somn = hipnagogice; tulburările obsesivo-fobice; epilepsie;
 psihozele schizofrenice.
• tulburările de schemă corporală pot fi:
– de natură neurologică:
▸ sindromul Gerstmann apare în leziunile emisferului dominant: agnozie
digitală; agrafie; acalculie; dezorientare spațială dreapta/stânga.
▸ sindromul Anton-Babinski: apare în leziunile emisferului minor;
hemiasomatognozie; anozognozie
– de natură psihică:
▸ cenestopatiile:
– senzații corporale neplăcute, descrise și localizate variabil, care deși nu au
un substrat organic decelabil sunt prelucrate și trăite anxiogen de către
pacient;
– se întâlnesc în: tulburările nevrotice și depresive; m debutul psihozelor; a
tulburările psihice din ateroscleroza cerebrală.
▸ sindromul hipocondriac: include cenestopatiile; anxietatea; idei variabile
ca intensitate de cultivare a unei suferințe somatice, neurologice sau psihice,
care culminează cu delirul hipocondriac - convingerea absolută asupra
propriului statut de bolnav. Se intalneste: în tulburările nevrotice; la
personalități psihopatice; în psihozele de involuție.
▸ sindromul Cotard: si include triada: idei delirante de negație a morfo-
funcționalității; organelor interne; H idei de enormitate; 0 idei de imortalitate
nefericită. se întâlnește în depresiile de involuție.
• Personalitatea alternă
– tulburare a conștiinței Eu-lui de tip disociativ isteric cu îngustarea bruscă a
câmpului conștiinței și pierderea coeziunii psihismului;
– aparent și parțial componentele psihismului funcționează independent
determinând apariția de trăsături psihocomportamentale noi de care persoana
este dominată alternativ;
– se întâlnește tot mai rar, în tulburările isterice și este urmată de amnezie
lacunară.
• sindromul de automatism mintal include:
– halucinații intrapsihice;
– fenomene de influență, de control și de ecou al gândirii, stărilor afective
– și motricitatii;
– apare în schizofrenii; parafrenii; epilepsie; tulburările psihice pe fond
involutiv.
1. Tulburările conștiinței allopsihice de reflectare a realității înconjurătoare sunt
incluse în:
• sindromul de derealizare:
– perceperea deformată, estompată ca prin ceață a componentelor lumii
exteme și a raporturilor spațiale și temporale;
– dominanta senzațiilor de transformare nedefinită, inautentică și stranie a
lumii din jur, cu asocierea falselor recunoașteri și a falselor non-recunoașteri;
– se întâlnește în:
▸ stările confuzive de natură psihogenă sau organică;
▸ psihozele schizofrenice și psihozele cronice delirante;
▸ epilepsie.
TULBURĂRILE SOMNULUI și VISELOR

Somnul:
întreruperea ciclică a stării de vigilitate deci a activității sistemului reticulat activator
ascendent și a celui difuz de proiecție și înlocuirea acesteia cu funcții ale structurilor
neuro-anatomice subiacente;
"singurul dar gratuit pe care îl acordă zeii";
are două componente, care alternează:
• somnul lent:
– cu cele două variante: somnul lent superficial respectiv profund;
– cu unde lente EEG;
– cu rol în:
▸ sinteza macromoleculară;
▸ anabolism;
▸ odihna propriu-zisă a sistemului nervos central.
• somnul paradoxal sau somnul REM cu mișcări oculare rapide;are rol:
– de contracarare a scăderii tonusului cortical din perioada somnului lent și
de detoxifîere a sistemului nervos central;
– de reorganizare și formare a noi conexiuni, mai ales în sistemele neuronale
catecolaminergice, necesare proceselor atenției, memoriei, învățării și
modelării personalității.
– mișcările oculare:
▸ reprezintă expresia activității onirice;
▸ apar în salve de 60-80 pe minut;
▸ sunt însoțite de:
– mioză și midriază fazică;
– hipo sau atonie în ceafa și menton;
– manifestări clonice la nivelul feței, urechilor și degetelor;
– erecție peniană;
– fenomene vegetative.

Somnul fiziologic:
• are o durată zilnică de 3-8 ore;
• uneori deși durata este normală pot apărea insomnii datorită perturbării
raporturilor dintre fazele somnului prin prelungirea fazelor de somn lent superficial
și somn paradoxal, respectiv scăderea duratei fazelor de somn lent profund;
• calitatea somnului este condiționată biologic, psihologic și social, astfel încât
AUGUSTE TOURNAafirmă că: „Pentru a putea dormi bine trebuie sa avem
stomacul ușor, conștiința liniștită și picioarele la căldură".

tulburările somnului:
1. insomniile:
• sunt o caracteristică dominantă somnului REM;
• sunt frecvente în patologia psihiatrică;
• se descriu:
– insomnii de adormire:
▸ legate de epuizare și de frica de conținutul viselor;
▸ apar în: nevroze; depresiile dominant psihogene.
– insomnii de trezire în depresiile dominant endogene;
– insomnii mixte cu etiologic variabilă.
Medicația psihotropă alterează în genere somnul REM, iar antidepresivele îl suprimă
complet.
2. hipersomniile:
• sunt mult mai rare decât insomniile; foarte rar au o cauză psihogenă; pot fi:
– continue:
▸ cu determinism organic;
▸ apar în:
– encefalitele TBC, luetică, epidemică;
– psihoza KORSAKOV și encefalopatia GAYET-WERNICKE;
– tumorile trunchiului cerebral și hipotalamusului;
– insuficiența hepatică, renală și în mixedem.
– paroxistice sunt rare și includ sindromul PICKWICK:
▸ cu hipersomnii diurne;
▸ obezitate;
▸ dispnee;
▸ cianoză.
3. narcolepsia:
• crize de somn REM irezistibile:
• cu durată de sub 15 minute;
• apar în perioade de activism scăzut sau de solicitare afectivă și repetate în
cursul aceleiași zile;
• sunt mai frecvente la șoferi și între 15-30 ani.
4. catalepsia:
• cvasi constant asociată narcolepsiei;
• reprezintă abolirea bruscă a tonusului muscular cu abazie pentru 10-15 secunde;
• e declanșată de condiții afective deosebite sau de actul sexual;
• se termină uneori prin somn;
• starea de conștientă este păstrată atunci când nu se asociază cu narcolepsia.
5. paraliziile de somn — pot fi de trezire sau de adormire, durează 20-140 secunde
și pot însoți accesele narcoleptice;
6. hipersomnia isterică are durată variabilă, se însoțește de anestezie senzitiv-
senzorială, iar electroencefalograma are aspect normal.

Visul:
• "experiență obiectivă" care apare în timpul somnului REM;
• are un determinism complex fiind însă primordial legat de perioadele de sinteză
proteică la nivelul SNC și de memorizare;
• are un rol adaptativ major de eliminare a materialelor inutile fixate, de trezire
bruscă în caz de pericol și unul anxiolitic prin posibilitatea „împlinirii" unor dorințe
refulate;
• fiziologia și patologia sa sunt foarte dificil dc delimitat;
• se descriu astfel, cu precădere legate de fazele de somn paradoxal:
• coșmarurile:
– angoasă cu senzația de greutate prestemală și paralizia motricitatii;
– duc la trezire și adesea conținutul poate fi reprodus;
– sunt mai frecvente la adulți.
• somniloghia automatismele verbale;
• bruxismele automatisme masticatorii.
Tulburările visului sunt descrise:
• în nevroze:
– somn superficial și bogat în vise cu tematici legate de motivațiile
conflictului; intrapsihic;
 – se descriu:
▸ vise colorate la neurastenici;
▸ vise cu activarea și exaltarea senzorială la nevroticii isterici.
• în depresii: vise anxiogene și coșmaruri.
• în schizofrenii: vise terifiante, amenințătoare, bizare, cu imagini mutilante;
– ele sunt reproduse cu limpezime în fazele acute și cu incoerență progresivă
în evoluția cronicizată.
• în psihozele toxice:
– delirium tremens; la debut vise sărace datorită scurtării fazelor de somn
paradoxal, apoi în paralel cu prelungirea acestora visele devin extrem de
bogate și de anxiogene.
în genere creșterea duratei fazelor de somn REM determină o senzație de somn
neodihnitor, iar trezirea imediată la începutul acestor faze induce o reacție de apărare
pentru evitarea viselor angoasante.
FUNCȚIILE PSIHICE DE CUNOAȘTERE

SENZAȚIA, PERCEPȚIA și TULBURĂRILE LOR

Senzația și percepția:
oferă informațiile elementare asupra propriului organism și asupra lumii exterioare;
se desfășoară în interdependență cu alte funcții de cunoaștere, cu afectivitatea și sunt
condiționate de starea conștiinței.

Senzația:
procesul de transformare a excitației de la nivelul segmentului periferic, al analizatorului
în imagine subiectivă, la nivelul segmentului cortical al acestuia;
reflectă însușirile simple și separate ale obiectelor și fenomenelor prin intermediul unui
singur analizator;
fapt de conștiință care inițiază posibilitatea măsurării, comparării și clasificării
componentelor lumii personale și a celei externe.

Percepția:
proces complex, multimodal, de reflectare a ansamblului însușirilor obiectelor și
fenomenelor, precum și a raporturilor spațiale și temporale;
fapt de conștiință superior calitativ care integrează operațiile de analiză și sinteză a
elementelor senzoriale;
se desfășoară fazic, într-o succesiune logică de etape care se concretizează în imagini
obiective sintetice ce permit recunoașterea imaginii percepute doar prin intermediul unui
fragment al acesteia sau a uneia din însușirile sale;
permite:
• reducerea fazei de explorare a câmpului perceptual;
• diferențierea fami1iar-nonfami1iar și stabilirea de raporturi între imaginile din
cadrul fiecărei categorii;
• apelul la experiența anterioară în perceperea timpului;
• delimitarea timpului psihologic subiectiv de cel real obiectiv în funcție de starea
afectivă dominantă și de bogăția câmpului perceptual.
astfel se explică aferent timpului psihologic preponderența trecutului la vârstnici, a
prezentului la adulți și a viitorului la tineri precum și faptul că în procesul percepției
persoana joacă un dublu rol de actor și de spectator.

Tulburările senzației
hiperestezia:
• creșterea neplăcută a intensității senzațiilor pentru subiect corespunzător unui
singur analizator sau ansamblului lor datorată scăderii pragului senzorial;
• se întâlnește în stări de surmenaj, intoxicații, nevroze, în debutul psihozelor și în
episoadele maniacale, în tulburările psihice de natură infecțioasă și toxică, în
hipertiroidism.
hipoestezia:
• scăderea intensității senzațiilor și a numărului de stimuli receptați datorită
creșterii pragului senzorial;
• se întâlnește în reacțiile psihopatologice, depresii, schizofrenii, oligofrenii,
tulburările psihice posttraumatice, în tulburările conștiinței.
sinestezia:
• perceperea simultană pe o altă cale senzorială a unui stimul receptat printr-un
analizator audiția colorată;
• se întâlnește în intoxicațiile cu substanțe psihodisleplice: cocaina, mescalina,
LSD.
Tulburările percepției .

Iluziile
percepții deformate sau denaturate ale stimulilor reali, caracterizate prin obiectualitate
și prin faptul că sunt intensificate imaginativ;
se clasifică în:
• iluzii fiziologice prin modificarea condițiilor perceptuale:
– iluzii optico-geometrice: două linii paralele întretăiate de o a treia par
curbe, bățul introdus în apă pare frânt;
– iluzii de greutate și de volum;
– iluzii prin stimulare monotonă, suprasau subliminară sau prin deprivare
senzorială ele sunt corectabile de către subiect care sesizează eroarea
perceptuală prin modificarea condițiilor subiective;
– iluzii hipnapompice și hipnagogice din stările de oboseală și surmenaj sau
cele facilitate de stări afective intense euforice sau anxioase.
• iluzii patologice necorectabile de către subiect; se clasifică în:
– iluzii exteroceptive:
▸ Vizuale: macropsii, micropsii, dismegalopsii, metamorfopsii -obiectele
par mărite, micșorate, alungite sau lărgite, respectiv deformate; poropsii și
teleopsii distanța dintre obiecte pare modificată sau ele sunt mai îndepărtate.
▸ auditive cu sunete și zgomote modificate ca intensitate, timbru sau
distanță față de subiect;
▸ olfactive și gustative apar frecvent asociate și sunt greu de diferențiat.
– iluzii interoceptive sau vizuale — perceperea deformată a funcționării unor
aparate sau sisteme ale organismului;
– iluzii proprioceptive perceperea deformată a mișcărilor propriului corp;
– iluziile de modificare a schemei corporale perceperea deformată a formei,
greutății și a poziției propriului corp;
– pareidoliile iluzii de o deosebită intensitate și bogăție în care participarea
imaginativă și afectivă sunt deosebite;
– falsele recunoașteri și falsele non-recunoașteri:
– fenomene de tipul "deja" sau "niciodată", "văzut", "cunoscut" sau
"trăit" în producerea cărora principalul rol îl au tulburările memoriei;
– se întâlnesc în tulburările morfofuncționale ale analizatorilor, în
epilepsia temporală, în stări confuzive de diverse etiologii, în
nevrozele obsesivă, fobică și isterică, în depresii, debutul psihozelor
schizofrenice și a celor cronice delirante, în tulburările psihice pe fond
involutiv.

Halucinațiile:
percepții false fără obiect de perceput caracterizate prin:
• senzorialitate "percepere" prin modalitățile senzoriale obișnuite și pe căile
senzoriale normale;
• proiecție spațială în spațiul senzorial sau în afara acestuia; complexitate diferită;
intensitate diferită;
• convingerea personală asupra faptului că percepția este obiectivă și care
determină subiectul să se comporte "ca și cum";
• rezonanța afectivă mai mult sau mai puțin anxiogenă.
se clasifică în:
• halucinații fiziologice:
– apar în condiții de alterare a vigilității cum sunt fazele trecerii de la somn la
veghe hipnappmpice și de la veghe la somn hipnagogice sau în stările de
sugestie hipnotică;
 – sunt de scurtă durată și ușor corectabile de către subiect.
• halucinații funcționale:
– percepții false declanșate și întreținute de o percepție reală cu care se
desfășoară simultan
• halucinații eidetice:
– reprezentări în spațiul senzorial a unor imagini percepute recent în timpul
unor stări afective intense; sunt considerate fiziologice la copil
• halucinoze:
– halucinații al căror caracter patologic este recunoscut de subiectul care
– adoptă o atitudine critică față de ele și încearcă să le verifice autenticitatea;
– se întâlnesc în leziunlale, analizatorilor, în tulburările psihice de natură
toxică, infecțioasă și în ateroscleroza cerebrală.
• halucinații propriu-zise sau psihosenzoriale care au toate caracteristicile
descrise și se clasifică în:
– halucinații exteroceptive:
▸ auditive:
au frecvența maximă la adult spre deosebire de copil la care predomină cele vizuale;
pot fi episodice sau continue, de intensitate și cu răspuns afectiv variabile, acesta din
urmă de obicei nefavorabil subiectului, care adoptă poziții sau ia măsuri de evitare
specifice;
în funcție de complexitate distingem halucinații auditive:
elementare acoasme zgomote
nediferențiate; H comune sunete cu sursă și modalități de
producere bine definite pentru subiect; H complexe sau verbale voci și fraze pe care
subiectul le înțelege sau nu verbigerațic
halucinatorie.
se întâlnesc în patologia ORL, boli neurologice, stări confuzive, aura epileptică, depresii
de intensitate psihotică, psihoze schizofrenice cu vorbire la persoana a doua specifică,
psihoze halucinotice alcoolice vorbire la persoana a treia specifică;
reprezintă întotdeauna o urgență psihiatrică.
▸ vizuale:
domină la copil și determină întotdeauna o intensă reacție afectivă, comportamentul
halucinator vizual fiind ușor de evidențiat;
pot fi de intensitate și mărime variabilă;
accesuale sau continue;
cu o rezonanță afectivă pozitivă sau negativă; > în funcție de complexitate se descriu
halucinații vizuale:
elementare fosfene sau fotopsii; complexe, denumite:
fantasmoscopii atunci când imaginile nu sunt precis conturate;
halucinații figurate când sunt bine delimitate.
scenice panoramice sau statice și cinematografice atunci când sunt în mișcare.
se întâlnesc în patologia oftalmologică și neurologică: tumori, epilepsie, în stări
confuzive, în psihozele schizofrenice și parafrenice și în psihozele alcoolice delirium
tremens când poartă denumirea de zoopsii.
▸ olfactive și gustative care:
apar de obicei împreună datorită originii embriologice comune și strânselor legături cu
viața afectiv-instinctuala;
reprezintă mai mult de jumătate din totalul halucinațiilor; pot fi plăcute sau neplăcute și
se întâlnesc în crizele uncinate din epilepsia temporală, în nevrozele obsesive, fobice și
isterice, în psihozele afective, delirium tremens și în psihozele de involuție al căror
substrat organic îl confirmă întotdeauna.
▸ tactile:
algii, modificări de temperatură, parestezii, mișcări ale unor insecte subcutanat;
pot fi discontinue sau în rețea și se întâlnesc în intoxicațiile cu substanțe psihodisleptice,
în psihozele alcoolice și de involuție = sindromul EKBOM sau delirul cu ectoparaziți.
– interoceptive sau viscerale:
senzația de transformare sau de schimbare a poziției unor organe interne, culminând cu
fenomenul de posesiune zoopatică trăirea halucinatorie de metamorfozare într-un animal;
cel mai frecvent sunt resimțite neplăcut și sunt localizate în zona genitală inducând un
comportament halucinalfor cu măsuri de protecție variate;
se întâlnesc în tulburări le hipocondriace delirante, schizofreniile paranoide și în
psihozele de involuție.
– proprioceptive ~ motorii sau kinestezice:
descrise ca impresii de deplasare a unor segmente ale corpului sau ale acestuia în
întregime.

• halucinațiile psihice sau pseudohalucinațiile:

– sunt lipsite de proiecție spațială și nu au caracter de senzorialitate, fiind
percepute în minte, în interiorul corpului, având adesea forme și conținuturi
stranii;
– sunt trăite și descrise ca fenomene impuse din exterior, imposibil de
– controlat voluntar;
– se clasifică în ordinea frecvenței în pseudohalucinații:
▸ auditive:
sunete și voci interioare, auzite "cu urechile minții";
însoțite de ecoul gândirii și al lecturii care cultivă convingerea subiectului că alte
persoane îi cunosc conținuturile psihice = tranzitivism, care sunt explicate și prin
mecanismul transmiterii gândurilor prin diverse modalități care aparțin realității sau sunt
imaginare telepatie, sugestie, radiații. .
▸ vizuale:
imagini izolate sau panoramice, plăcute sau terifiante, care sunt percepute "cu ochii
minții".
▸ gustative și olfactive:
sunt dificil de diferențiat de cele psihosenzoriale de aceeași natură.
▸ tactile:
senzații extrem de penibile, provocate de la distanță, frecvent localizate în zona genitală.
▸ viscerale sau interoceptive:
induc subiectului convingerea că este posedat de animale sau ființe străine și că și-a
pierdut "libertatea interioară".
▸ motorii sau kinestezice:
reprezintă perceperea executării unor mișcări impuse, pe care subiectul poate într-adevăr
să le facă sau nu;
pot însemna și senzația că limbajul sau scrisul sunt dirijate de forțe exterioare, xenopatiec.
– se întâlnesc în mod caracteristic în schizofrenii, parafrenii și de asemenea în
stări confuzive de natură toxică sau infecțioasă și reprezintă întotdeauna un
semn de gravitate, care confirmă intensitatea psihotică a tulburărilor
psihopatologice.
• halucinațiile plurisenzoriale:
– asociază mai multe variante halucinatorii și în ansamblul lor aparțin
simptomatologiei psihopatologice productive;
– apar pe fondul tulburărilor de conștiință și modifică întregul sistem de
reflectare al realității aparținând persoanei umane.

în dinamica halucinațiilor există:

• fază adapiativă anxiogenă, în care subiectul adoptă atitudini de verificare a
realității și se decompensează psihopatologic reactiv;
• fază disimulatorie în cursul căreia se încearcă mascarea tulburărilor perceptuale;
• faza comportamentului halucinator în care persoana se manifestă conform
conținutului halucinațiilor, bizar și incoerent.
ATENȚIA și TULBURĂRILE EI

Atenția:
• funcție psihică prin intermediul căreia se realizează orientarea și concentrarea
psihismului spre un grup limitat de obiecte și fenomene din câmpul perceptual:
• asigură delimitarea imaginilor percepute unele față de altele precum și
delimitarea lor netă de câmpul perceptual;
• realizează autoreglarea activității psihice pe microintervale și în mod
intermitent;
• pregătește psihismul pentru contactul cu noi stimuli care sunt semnificativi într-
un fel sau altul pentru subiect, având un rol major în dirijarea anticipați vă psiho-
comportamentală;
• funcționează în strânsă interdependență cu natura motivațiilor persoanei și cu
factorii situaționali;
• dezvoltarea ei se face în paralel cu aceea a funcțiilor senzoriale de care este
susținută, începând cu luna a doua de viață;
• de la vârsta de 4 luni când apar prim.e[e.elemente ale curiozității, atenția se
dezvoltă progresiv până la pubertate prin activitatea ludică, prin educație și
socializare, trecând de la caracterul spontan și motivațiile afectiv-senzoriale la
caracterul voluntar și motivațiile sociale și spirituale.
se descriu:
• atenția involuntară spontan sau neintențională, antrenată de stimulii
• senzoriali;
• atenția voluntară deliberată și susținută de voință;
• atenția postvoluntară sau habituală, cu desfășurare reflexă, semiautomată, ca
urmare a transformării atenției voluntare în atenție involuntară prin repetiție;
însușirile atenției: (VCSSM)
– volumul numărul de obiecte și fenomene din câmpul perceptual asupra
cărora psihismul se poate orienta la un moment dat = 2-4 în condiții
fiziologice;
– concentrarea capacitatea de a delimita obiectele și fenomenele vizate de
fondul câmpului perceptual;
– selectivitatea capacitatea de a diferenția obiectele și fenomenele vizate unele
față de altele;
– stabilitatea durata perioadei în care se desfășoară procesul atenției până la
apariția oboselii fiziologice = 20-40 minute;
– mobilitatea capacitatea de comutare a atenției în câmpul perceptual în
funcție de motivația dominantă și de conjunctură.

Tulburările atenției = disprosexii:

Hiperprosexiile:
exagerarea atenției sau a unora din atributele sale; pot fi:
• fiziologice:
– în cazul unor motivații puternice și a unor scopuri majore imediate;
– în stările de excitație psihomotorie;
– în intoxicațiile ușoare cu alcool, cofeină.
• patologice:
– sunt de cele mai multe ori selective sau parțiale
– vizând un anumit sector al vieții psihice;
– se descriu în: neurastenia cenestopată, nevroza obsesivo-fobică, la
personalitățile patologice de tip obsesiv-compulsiv, în psihozele paranoice,
afective și în delirul hipocondriac.
Hipoprosexiile:
diminuarea atenției, în special a capacităților de concentrare și selectivitate;
pot fi:
• fiziologice:
– în stările de surmenaj;
– în stările afective intense;
• patologice:
– în nevrozele anxioasă și depresivă;
– la personalitățile instabile;
– în episodul maniacal, în care există o
– hipermobilitate și o hipotenacitate prosexică
– particular; m în psihozele schizofrenice; m în oligofreniile ușoare și debutul
demențelor.

aprosexiile:
• abolirea atenției;
• în stările confuzionale, în oligofreniile severe și în stadiile avansate ale
demențelor.

Substratul neurofiziologic al atenției este într-o măsură semnificativă reprezentat prin

activitatea formațiunii reticulate mezencefalice-sistemul reticulat activator ascendent,
respectiv diencefalice sistemul reticulat difuz de proiecție și a conexiunilor ei corticale, cu
rol în stabilitatea respectiv în mobilitatea atenției și în întreținerea stării de vigilitate.
MEMORIA și TULBURĂRILE EI:

Memoria:
funcția psihică prin care se realizează fixarea, conservarea și reactualizarea ~ prin
intermediul recunoașterii și reproducerii a experiențelor de viață anterioare cognitive,
afective și volitive ale persoanei umane;
asigură continuitatea și consecvența psihismului în ansamblu și exprimă unitatea celor
două modalități de cunoaștere senzorială și ideativă prin păstrarea și reactualizarea atât a
imaginilor senzoriale cât și a conținuturilor cognitive;
este condiționată de starea conștiinței, de suportul afectiv și de participarea operațiilor
gândirii;
trebuie diferențiată de învățare proces complex, conștient și voluntar, care antrenează
atenția, gândirea și imaginația;
permite distincția dintre trecut și prezent, dintre real și imaginar, precum și evocarea
trecutului în raport cu necesitățile prezentului;
se descriu în funcție de conținuturile mnestice, de participarea voinței, a gândirii,
respectiv de criteriul temporal:
• memoria senzorială, motorie, afectivă și cognitivă; memoria involuntară și
voluntară; memoria mecanică și memoria logică;
• memoria imediată sau spontană care asigură reactualizarea datelor într-un
interval de câteva secunde sau minute de la fixarea lor;
• memoria recentă, de fixare sau de scurtă durată care îndeplinește același rol
într-o perioadă de ore sau zile;
• memoria strategică, de evocare sau de lungă durată care asigură continuitatea
psihismului persoanei conștiente și acumularea de experiență de la începutul vieții
până în prezent.
dezvoltarea memoriei:
• începe de la vârsta de 6 luni dar recunoașterea și reproducerea sunt posibile
doar după vârsta de 3 ani vârsta maturizării SNC; se dezvoltă progresiv:
– memoria senzorio-motorie comună omului și animalelor;
– memoria autistică ~ strâns legată de afectivitate datorită căreia este posibilă
în anumite stări patologice reactualizarea experiențelor primei copilării;
– memoria socială legată de cunoașterea logică, de rolurile sociale și de
factorii culturali.
• regresiunea memoriei este un proces în care uitarea se face de la complex la
simplu și dinspre prezent înspre trecut, în ordinea inversă a achizițiilor;
• substratul neurofiziologic:
– include circuitele neuronale hipocampo-mamilo-talamo-cingulare, vacuolele
interfibrilare unități funcționale legate de un număr relativ constant de fibre
nervoase, cantitatea și distribuția acidului ribonucleic la nivel cerebral;
– este condiționat de integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central.

Tulburările memoriei = dismnezii, pot fi:

cantitative:

1.hipermneziile presupun fixări și reproduceri sau evocări cantitativ și calitativ

superioare, involuntare și apar în:
• condiții fiziologice:
– stări afective pozitive sau negative intense;
– în prezența unor motivații puternice.
• condiții patologice:
– la personalitățile psihopatice de tip paranoic, obsesiv-compulsiv, evitant și
 dependent;
– în nevroza obsesivo-fobică și isterică = "memoria hiperestezică",
– în delirurile interpretative și pasionale;
– în oligofrenii = "idioții savanți"; în toxicomanii;
– în aura sau echivalențele epileptice.
• condiții particulare:
– Mentismul - derularea incoercibilă și anxiogenă a unor amintiri pe fondul
pasivității atitudinale a subiectului, care rămâne un simplu spectator; apare în:
▸ în stări de surmenaj;
▸ În intoxicații cu alcool, cofeină sau preparate psihotrope;
▸ în debutul psihozelor schizofrenice.
– viziunea retrospectivă: forma extremă a hipermeziilor în care subiectul
retrăiește principalele evenimente ale vieții;apare în:
▸ paroxismele anxioase;
▸ stări de pericol vital iminent;
▸ în stările confuzive;
▸ în crizele de epilepsie temporală.

2.hipomneziile diminuarea capacităților de fixare și evocare legată întotdeauna și

de un deficit prosexic. Se descriu hipomnezii:
• fiziologice în stări de oboseală, surmenaj sau deficit motivational;
• patologice în neurastenie, oligofrenii, tulburările psihice posttraumatice, debutul
demențelor;
• Particulare:
– anecforia: în care subiectul reproduce cu ajutorul anturajului evenimente
care păreau uitate; apare în stări de solicitare psihică sau oboseală.
– Lapsusul: dificultate pasageră de reproducere posibilă în condiții similare
celor aferente anecforiei.
3.amneziile imposibilitatea fixării și evocării experiențelor existențiale care obligă
subiectul la soluții improvizate. Se clasifică în amnezii:
• anterograde sau de focare:
– abolirea capacităților de fixare și evocare după intervenția unui factor sau
eveniment perturbator al psihismului cu alterarea memoriei de fixare și
conservarea evocărilor în raport cu acesta;
– se întâlnesc în reacții psihopatologice, nevroze, stări confuzive, psihozele
afective bipolare, presbiofrenie.
• retrograde sau de evocare:
– abolirea funcției mnestice pentru perioada care precedă intervenția unui
factor sau eveniment perturbator al psihismului, cu păstrarea fixării și
alterarea memoriei de evocare;
– se întâlnesc în afazia WERNICKE, psihoza KORSAKOV, tulburările psihice
posttraumatice și în demențe.
• antero-retrograde sau progresive:
– alterare globală a funcției mnestice care implică atât memoria de fixare cât
și cea de evocare, pierderea amintirilor făcându-se dinspre prezent spre trecut,
cu ștergerea progresivă a conținuturilor memoriei socio-culturale, autistice și
senzorio-motorii;
– sunt specifice tulburărilor psihice involutive.
• Lacunare: hiatusuri sau goluri mnestice apărute prin deficitul procesului de
fixare;
– apar în stări confuzive, după traumatisme cranio-cerebrale, în echivalențele
epileptice.
• selective sau tematice: deficit de evocare corespunzător doar unui anumit
conținut mnestic, unui anumit aspect al experiențelor fixate;
 – sunt întotdeauna psihogene și reversibile, fiind legate de trăiri afective
intense sau de situații particulare.
calitative:
• paramneziile tulburări ale memoriei faptelor recente sau a celor îndepărtate fără
legătură cu realitatea obiectivă trăită de subiect, în cadrul cărora experiențele de
viață nu sunt evocate în ordinea cronologică sau corect raportate la subiectul care
încearcă să suplinească în diverse moduri deficitul evocărilor. Se clasifică în:
• paramnezii de fixare:
1 criptomneziile
apare datorită scăderii capacității de a diferenția experiențele proprii de cele străine, pe
cele trăite de cele auzite, văzute sau citite;
trebuie deosebită de plagiat și comparată cu fenomenul opus denumit "înstrăinarea
amintirilor";
se întâlnește în tulburările isterice și la personalități isterice, schizofrenii, psihozele
cronice delirante paranoia și parafrenia și în demențele aterosclerotice și senile.
2 falsa recunoaștere:
confundarea unei persoane sau situații necunoscute cu una cunoscută și apariția
impresiilor de: "deja văzut", "deja auzit", "deja trăit";
apare în: stări de surmenaj; episoade maniacale de diferite etiologii; schizofrenii;
psihozele cronice delirante; psihoza KORSAKOV.
3 falsa non-recunoaștere:
identificarea unei persoane cunoscute ca fiind necunoscută;
este mult mai rară și se descrie în: tulburările isterice și obsesivo-fobice; la
personalitățile patologice cu trăsături din seria respectivă; induce impresii de tipul:
"niciodată văzut", "auzit", "trăit".
4 iluzia sosiilor:
variantă de falsă non-recunoaștere în care subiectul consideră sosie o persoană pe care
o cunoaște cu siguranță;
se întâlnește în: stări confuzive; episoade maniacale; schizofrenii; psihoze cronice
delirante.
5 paramneziile de reduplicare:
identificarea unei persoane sau situații noi cu o altă persoană sau situație întâlnite
anterior; se întâlnește rar, în demențele presenile.
• Paramnezii de evocare:
1 pseudoreminiscențele:
reproducerea unor evenimente reale din trecut pe care subiectul le trăiește în prezent,
confundând coordonatele temporală și spațială;
se întâlnesc în psihoza KORSAKOV și în demențe.
2 ecmnezia:
opusă pseudoreminiscențelor prin faptul că subiectul se reîntoarce în trecut și trăiește
activ experiențe reale dar situate în acea perioadă;
se întâlnește în isterie, demențe aterosclerotice și senile.
3 confabulațiile:
tulburări mixte de memorie, gândire, intelect și imaginație în care subiectul falsifică
experiențele anterioare, trăite sau imaginare și se raportează la ele eronat și din punctul de
vedere al coordonatelor spațiale și temporale;
subiectul nu conștientizează faptul că denaturează adevărul dar fabulează cu scopul de
a compensa deficitul mnestic;
există, în funcție de starea conștiinței și de nivelul de dezvoltare sau nedezvoltare
cognitivă, confabulații mnestice, de perplexitate, de jenă, fantastice și onirice;
se descriu în stări confuzive de etiologie variată, psihoza KORSAKOV, oligofrenii,
demențe și episodul maniacal confabulații ludice.
GÂNDIREA și TULBURĂRILE EI:

Gândirea:
cea mai organizată și complexă funcție psihică prin intermediul căreia se realizează
integrarea și prelucrarea informațiilor referitoare la lumea externași cea internă a
persoanei;
asigură un nivel calitativ superior al cunoașterii prin caracterul său mijlocit și
generalizat abstract, confirmate de faptul că operează cu informații obținute prin percepție
și reprezentare, simplificând realitatea prin reducerea ei la trăsăturile esențiale și
restructurând-o prin modelare și generalizare;
prin integrarea afectivității și proceselor mnestice se realizează nu doar interpretarea ci
și îmbogățirea realității și se facilitează angajarea persoanei în conduite prospective;
apelează la un ansamblu de procedee de prelucrare a informațiilor denumite operațiile
gândirii:

1.analiza divizarea unui obiect sau fenomen în părțile componente și delimitarea

esențialului de neesențial;
2.sinteza opusă analizei, realizează reconstruirea obiectului ca întreg prin reunirea
însușirilor sale esențiale;
3.comparația distinge asemănările și deosebirile dintre obiectele și fenomenele
analizate;
4.abstractizarea prin care se desprind anumite însușiri ale unui obiect sau fenomen
considerat esențial și sunt ignorate celelalte;
5.concretizarea operația inversă, prin care descrierea unui obiect sau fenomen se
face în toată varietatea atributelor sale;
6.generalizarea trecerea de la reflectarea unui obiect sau fenomen la o categorie de
obiecte sau fenomene pe baza unor însușiri comune și esențiale;
7.sistematizarea clasificarea și ierarhizarea obiectelor și fenomenelor pe baza
însușirilor comune și a celor particulare.
prin operațiile descrise care se desfășoară într-o plurivalentă interdependență se
conferă procesului de reflectare a realității un caracter dinamic, de la simplu la complex,
de la necunoscut la cunoscut; aceste operații beneficiază de aportul noțiunilor;
Noțiunea:
• concept care concentrează însușirile comune și esențiale ale obiectelor și
fenomenelor permițând depozitarea informațiilor;
• prin corelarea activă a noțiunilor se realizează judecățile care:
– permit stabilirea de raporturi între obiectele și fenomenele realității prin
afirmații sau negații care exprimă adevărul sau falsul;
– depind de nivelul intelectual și educațional, de structura personalității și de
experiența biografică a subiectului;
– se asociază și formează raționamente:
▸ structuri logice independente de experiență, care reprezintă suportul
cunoașterii;
▸ pot fi: inductive; deductive; prin analogie.

Dezvoltarea gândirii începe de la vârsta de un an, paralel cu aceea a limbajului,

apelând inițial la reprezentări concrete ale obiectelor și fenomenelor;
Prin implicarea în diverse activități, de la cele ludice până la cele care vizează
dezvoltarea aptitudinilor subiectului, sunt cultivate spiritul de observație, intuiția și apelul
la modele de reguli în rezolvarea situațiilor problematice și ca urmare se structurează
capacitatea de construcție mintală deci de înțelegere a unei acțiuni sau a unei situații;
Sunt descrise ca tipuri de legături temporare între noțiuni asociațiile:
 • prin contiguitate între noțiunile prezentate simultan sau succesiv dar coexistente
în spațiu și timp;
• prin asemănare având ca variante rima și asonanta asocierea între noțiuni care
seamănă ca formă dar se deosebesc fn conținut;
• prin contrast între noțiuni cu conținut opus;
• prin cauzalitate—sunt cele mai complexe prin faptul că exprimă legătura dintre
un fenomen și factorul său declanșator.
• după tipurile de asociații dominante există:
• gândirea asociativ-mecanică bazată pe asociații prin contiguitate și asemănare și
exprimată prin fraze lungi adesea cu bogată încărcătură afectivă;
• gândirea asociativ-logică bazată pe asociații prin conținut și cauzalitate și
exprimată prin fraze scurte și clare.

Tulburările gândirii:

Tulburările ritmului și coerenței gândirii:

1.accelerarea ritmului gândirii, cu multiplicarea numărului asociațiilor care devin

mai superficiale = tahipsihie când se asociază și o dispoziție expansivă:
• în formele severe datorită și digresiunilor apare fuga de idei, care atunci când
asociațiile își pierd total legătura devine extremă și poartă numele de incoerență
ideativă;
• tulburările corespunzătoare ale limbajului sunt:
– tahifemia sau logoreea;
– salata de cuvinte;
– Verbigerația: repetarea stereotipă a unor cuvinte, propoziții sau fraze
neinteligibile;
• se întâlnește în stările de ușoară intoxicație cu nicotină, cofeină, amfetamine,
alcool, canabis, în surmenajul sever, episodul maniacal, în debutul paraliziei
generale progresive;
• o formă particulară este mentismul: desfășurare incoercibilă și tumultuoasă a
ideilor la care subiectul asistă pasiv, din stările de intensă trăire afectivă, surmenaj,
intoxicațiile ușoare, schizofrenii.

2.diminuarea ritmului gândirii:

• presupune o exprimare și răspunsuri lente bradilalie, cu tendință la repetarea
întrebărilor sau la întrebări cu voce tare;
• se întâlnește în: stările confuzionale, stările de surmenaj, depresii, schizofrenii,
oligofrenii, demențe, psihosindroamele posttraumatice, boala PARKINSON;
• lentoarea ideativă apare și în alte variante:
– fadingul mintal încetinirea progresivă a ritmului gândirii și a celui verbal:
în depresii, schizofrenii;
– barajul mintal (patognomonic în schizofrenie) oprirea bruscă a cursului
gândirii cu reluarea după un interval de timp variabil a aceleiași teme sau a
alteia semn patognomonic în schizofrenii, descris și în tulburările isterice și la
personalitățile omonime;
– vâscozitatea încetinirea ritmului gândirii și îngreunarea asociațiilor ideative
în stările confuzive și epilepsie;
– perseverarea—inerție ideatorie cu aderență la o idee ce trebuia înlocuită;
– ruminația mintală — perseverare monotematică de durată, obositoare și
anxiogenă în neurastenie, nevrozele obsesive, la personalitățile obsesiv-
compulsive;
– anideația ~ dispariția aproape totală a fluxului ideativ care devine uneori
imposibil de obiectivat în stările comatoase, în idioție și demențe.
Tulburările predominant calitative:

perturbările asociațiilor ideative, includ:

1.Asociațiile superficiale:
au caracter mecanic și o desfășurare semiautomată;
în episoadele maniacale, schizofrenii, oligofrenii, demențe.
2.Asociațiile circumstanțialei
au caracter formal și ignoră conținutul gândirii;
în epilepsie, demențe, schizofrenii.
3.Asociațiile polarizate:
reunesc conținutul gândirii în jurul unei teme dominante;
în nevrozele obsesive, fobice, psihozele cronice delirante.
4.Asociațiile bizare:
apar brusc, tară legătură cu contextul și determină fragmentarea gândirii;
în schizofrenii, isterie.
5.Incoerența ideativă:
pierderea legăturii dintre noțiuni, prop și fraze, a căror succesiune devine întâmplătoare;
în stările confuzive, episoadele maniacale, schizofrenii, demențe.
6.Raționalismul morbid:
detașarea conținutului gândirii de concret prin dezvoltarea unor judecăți și raționamente
extrem de minuțioase și riguroase, care sunt însă în mod paradoxal lipsite de importanță;
în nevrozele obsesive, fobice, debutul psihozelor schizofrenice și cronice delirante.
7.autismul:
gândire ruptă de realitatea obiectivă și concentrată spre lumea internă subiectivă, însoțită
și de rigiditate și decolorare afectivă; reprezintă un semn patognomonic în schizofrenii.
8.Ideile dominante:
idei detașate de context, care se impun în mod tranzitoriu gândirii și pot fi legate de
anumite particularități ale personalității subiectului;
apar în condiții normale în cadrul unor preocupări concrete sau în mod reactiv după
psihotraume, fiind favorizate de oboseală și consumul de alcool.

9.ideile obsesive:
idei care asediază și invadează gândirea, fiind recunoscute și resimțite ca străine de
către subiect deoarece contrastează atât cu personalitatea acestuia cât și cu situația dată;
induc trăiri anxioase, penibile, iar subiectul face un efort voluntar permanent pentru a
le îndepărta;
au ca variante:
• îndoielile și scrupulele obsesive verificări repetate ale unor acte sau conținuturi
ideative datorită hiperconștientizării posibilității de a greși;
• amintirile și reprezentările obsesive — legate de evenimente de viață sau trăiri
cu încărcătură afectivă negativă și desprinse de situația momentană;
• ruminațiile obsesive preocupări abstracte, nerezolvabile,
• extrem de chinuitoare pe teme precum: de ce și dacă există Dumnezeu, viața
extraterestră, suflet, nemurire;
• ideile de contrast contrazic sistemul etic, valorile și
• sentimentele subiectului;
• onomatomania nevoia imperioasă de a-și aminti nume sau
• termeni acontextuali;
• aritmomania tendința de a număra sau de a face operații aritmetice legate de
obiectele sau ființele din jur;
• compulsiunile sau intențiile de act obsesive preocupări intense
însoțite de o tensiune psihică insuportabilă de a executa acțiuni ridicole, lipsite de
 sens, care rămân, doar ca reprezentări mintale fiind substituite cu acte stereotipe cu
efect anxiolitic numite ritualuri; apar în stările de surmenaj, în nevrozele obsesive
și fobice, la personalilăți anxios-evitante, dependente, obsesiv-compulsive.

10. Ideile prevalente:

idei care domină câmpul conștiinței, nu sunt în concordanță cu realitatea, dar nu o
monopolizează și diferențiază, cursul gândirii;
spre deosebire de ideile dominante și cele obsesive, nu sunt percepute ca străine ci fiind
în concordanță cu conținuturile psihismului devin prevalente, subiectul încercând să le
argumenteze în cele mai diverse moduri, prin interpretarea greșită a realității
se întâlnesc în: psihozele reactive; în stările postconfuzionale onirice din toxicomanii;
epilepsie și în stările prepsihotice
11. Ideile delirante:
judecăți eronate ale realității obiective care domină conștiința subiectului și sunt
exprimate prin comportament
sunt ego-sintone, subiectul fiind capabil să sesizeze conținutul sau efectele lor
patologice și să adopte o atitudine critică, fapt care le face impenetrabile la
contraargumente;
apar pe fondul unei stări de conștientă păstrate și depind ca și conținut de nivelul de
maturizare a psihismului și a personalității, de experiența de viață a subiectului, de
ereditatea psihopatologică familială, de particularitățile funcționării în roluri a persoanei
și de mediul socio-cultural;
polarizează nu numai conținuturile gândirii ci și funcțiile afectivă și volitivă care
subordonează funcționarea psihismului interpretării delirante;
în funcție de modalitățile de debut și cele evolutive pot exista:
• idei delirante aparent verosimile și inteligibile cu punct de plecare în realitatea
trăită de subiect;
• idei delirante absurde, fantastice;
• idei delirante sistematizate și nesistematizate.
după conținutul tematic se clasifică în:
• expansive:
– de grandoare au ca repere majore mărirea în sensul hipervalorizării
calităților personale sau averea —în sensul exagerării posesiunilor personale;
– de invenție corespunzătoare convingerii delirante asupra paternității și
priorității absolute personale aferent unor invenții de importanță crucială
pentru destinul omenirii;
– de reformă constau în elaborarea unor planuri deosebite care vizează
binele omenirii, a unor sisteme politice sau filozofice cu particularități de
unicat;
– de filiație — reprezintă convingerea subiectului asupra descendenței din
familii sau persoane cu un statut economic, social, politic sau cultural de
prim rang;
– erotomanice — constau în convingerea delirantă a subiectului asupra
faptului că este iubit de o persoană cu o poziție socio-economică sau cu
aptitudini deosebite și net superioare lui; asociază o stare de exaltare și
polarizare afectivă, care determină un comportament exclusivist ce oscilează
între pasivitatea admirativă și atitudini expectative respectiv acțiuni și reacții
răzbunătoare și ostile;
– mistice sau religioase caracterizate prin convingerea absolută a subiectului
asupra faptului că datorită calităților sale spirituale este purtătorul unui mesaj
divin, transcendental, conform căruia trebuie să instaureze pacea și armonia
universală și să ducă la bun sfârșit misiuni de ordin religios; se întâlnesc în
episoadele maniacale de diverse etiologii, paralizia generală progresivă,
schizofrenia paranoidă, în paranoia și parafrenii.
• micromanice:
 – depresive — constau în preocupări incorigibile de autodevalorizare având
ca subiect starea psihică, cea somatică și funcționarea în roluri;
– de autoacuzare și autoculpabilizare referitoare la asumarea absolută a
responsabilității pentru situația dezastruoasă în care se află subiectul,
persoanele apropiate și relațiile dintre ele; culminează în tentative autolitice
sau heterosuicidare = omorul altruist;
– de persecuție — se referă la convingerea delirantă a subiectului asupra
faptului că este urmărit, comentat în acțiunile sale, fiind victima unui
potențial complot pe care într-o primă fază încearcă să-1 evite, dar ulterior
poate recurge la plângeri, acuzații, acțiuni reclamative, ostile și chiar
antisociale, realizând tranziția de la "persecutat" la "persecutor";
– de revendicare sunt expresia convingerii de nezdruncinat asupra faptului
ca subiectul a fost nedreptățit sau frustrat în diverse situații și roluri, induc
un comportament activ de reabilitare și de obținere a beneficiilor materiale
sau morale care presupune reclamații, procese sau acțiuni violente și
criminale;
– de relație — se referă la convingerea subiectului că persoanele din jur îl
influențează și-1 comentează negativ, corespunzător calităților, atitudinilor și
performantelor sale;
– de transformare și posesiune zoopatică — conțin convingeri absurde
având ca tematică transformarea corporală totală sau parțială într-o ființă
animală;
– hipocondriace: se referă la convingerea delirantă asupra amenințării sau
prezenței unei boli cu evoluție gravă, invalidantă; asociază tulburări de
percepție de tipul cenestopatiilor și halucinațiilor și o stare afectivă depresiv-
anxioasă.
– de negație: include convingeri patologice absurde referitoare la
imposibilitatea funcționării unor aparate sau sisteme ale organismului, la
care se asociază în sens autoculpabilizator credința în condamnarea la o viață
veșnică; triada formată din ideile delirante de negație, enormitate și
imortalitate nefericită – sindromul COTARD
– Ideile micromanice se întâlnesc în depresiile psihotice și involutive, în
schizofrenii, paranoia, parafrenii, demențe și stări confuzive de natură toxică
sau infecțioasă.
• Mixte - au un conținut ideativ și un suport afectiv ambiguu, dominate de bizar și
absurd și includ ideile delirante:
– de influență interpretări patologice ale existenței personale aflate sub
controlul unor forțe exterioare, xenopatice, care influențează negativ gândirea,
stările afective și comportamentul subiectului;
– metafizice și cosmogonice, fantastice sau de imaginație:
▸ cu preocupări referitoare la originea vieții,
a sufletului, la metempsihoză;
au o extremă diversitate și amploare tematică care se desfășoară în condițiile
coexistenței cu lumea reală și asociază elemente halucinatorii.
▸ se întâlnesc în schizofrenii, parafrenia fantastică psihoze de natură toxică
sau apărute pe fond involutiv.

Mai sunt descrise:

• ideile delirante induse:
conținuturile ideative patologice însușite de către un subiect de la o persoană de care
este dominat afectiv-volitiv, intelectual sau ca poziție socială și față de care se află într-o
relație de conviețuire sau de dependență conjuncturală mai îndelungată;
presupun și însușirea comportamentului delirant al inductorului, scindarea cuplului
fiind adesea singura atitudine terapeutică viabilă;
se întâlnesc în delirurile interpretative sau pasionale de tip paranoic.
 • ideile delirante reziduale:
idei delirante cu statut de simptom unic, care persistă după estomparea tuturor
celorlalte simptome psihotice;
cedează în câteva zile și devin sensibile la contraargumcnte.

LIMBAJUL și TULBURĂRILE LUI:

Limbajul:
activitatea de comunicare dintre oameni prin intermediul căreia se exprimă și se
manifestă gândirea națională specific umană;
are un caracter individual și trebuie deosebit de limbă fenomen supraindividual care
include totalitatea mijloacelor fonetice, lexicale și gramaticale, care asigură comunicarea
în cadrul unei socio-culturi;
are o dublă funcție:
• cognitivă prin care fuzionează cu gândirea;
• comunicativă prin care transmite informații și stimulează acțiuni.
i se descriu trei forme:
• limbajul oral sau de bază care are un caracter adresativ, unul situativ sau
conjunctural, o temă de expus și uneori nuanțe înțelese de interlocutor și îmbracă
forma monologului sau dialogului;
• limbajul intern care realizează fuziunea cu gândirea, dar care este identificabil
prin înregistrarea curenților de acțiune ai aparatului fonator și a unor mișcări
minime ale limbii în timpul desfășurării proceselor intelectuale;
• limbajul scris.

Tulburările limbajului oral:

se clasifică în: dislogii; disfazii sau afazii; dislalii.

Dislogiile: corespund modificărilor de formă și conținut ale gândirii și ca urmare includ:

I. tulburările activității verbale:
1.creșterea intensității, înălțimii și timbrului vocii în stările de agitație
psihomotorie, în unele stări reactive, în episodul maniacal;
2.diminuarea acestor atribute în depresii, la personalități anxios-evitante și
obsesiv-compulsive, psihosindroamele organice și uneori în schizofrenii;
3.patetism în stările delirante expansive;
4.prețiozitate și manierism în schizofrenia paranoidă și paranoia;
5.accelerarea ritmului verbal:
• fără suport tematic - bavardaj - întâlnit la personalități cu un comportament
extravertit femei cu trăsături isterice și în stările anxioase de diverse etiologii;
• celelalte variante, legate de accelerarea ritmului ideator sunt tahifemia,
logoreea și verbigerația când vorbirea devine incoerentă apar în stările de
intoxicație cu substanțe psihostimulante, în stările hipomaniacale și maniacale.

6.diminuarea ritmului verbal: hipoactivitatea verbală sau bradifemia — apare în

stările de inhibiție psihogenă, la persoane timide sau pe un fond afectiv depresiv,
anxios și la personalități evitante, dependente și obsesiv-compulsive;
7.abolirea ritmului verbal = mutism:
• de natură neurologică — mutismul akinetic; de natură psihică în care absența
comunicării verbale nu este însoțită de obicei de abolirea motricitatii;
există:
 • mutism absolut în boli neurologice și schizofrenia catatonică;
• mutism relativ — când se comunică prin pantomimă sau în scris, în tulburările
isterice și manie;
• mutism de joacă — în manie;
• mutism selectiv legat doar de anumite persoane din anturaj sau de trăiri afective
intense;
• mutism discontinuu în stările confuzive sau delirante.
trebuie diferențiat de:
• mutacism mutism deliberat și voluntar cu caracter adesea simulativ;
• musitație limbaj șoptit, greu inteligibil, întâlnit în schizofrenie;
• mutitate sau afemie abolirea limbajului cu substrat neurologic întreruptă uneori
de foneme care exprimă stări afective negative.

8.întreruperea bruscă acontextuală a vorbirii — blocajul verbal în schizofrenii;

9.stereotipiile verbale repetarea acelorași cuvinte sau propoziții;
10. palilalia ~ repetarea ultimelor cuvinte din frază;
11. ecolalia ~ repetarea întocmai a cuvintelor auzite;
12. onomatomania repetarea unor cuvinte sau expresii grosolane descrisf în
stările afective negative, schizofrenii, oligofrenii și în demențele din boala PICK ș.
ALZHEIMER;
13. psitacismul incoerența verbală extremă în oligofrenii le profunde ș în
stadiile finale ale dementelor.
II. Tulburările de conținut ale limbajului:
constau în schimbarea sensului cuvintelor care sunt afectate în structura lor, precum și
în faptul că subiectul le conferă o accepțiune inedită, deosebită de cea reală;

la nivelul cuvintelor se descriu:

1.paralogismele cuvinte folosite în altă accepțiune decât cea obișnuită - în
tulburările obsesivo-fobice și în schizofrenii;
2.neologismele:
• active - cuvinte inventate pentru exprimarea unui mesaj specific;
• pasive — atunci când se formează în mod automat prin asonantă, rimă sau
fuzionare și nu au nici un fel de semnificație simbolică.
• glosolalia sau jargonofazia limbaj deformat prin abundența neologismelor,
bizar, incomprehensibil, asemănător unei exprimări într-o limbă nou creată — se
întâlnește în schizofrenii.

la nivelul frazei se descriu:

1.agramatismul limbaj telegrafic, redus la substantive și verbe; în stări de
intoxicație, hipomaniacale, maniacale și în cele confuzive;
2.paragramatismele cuvinte bizare care pornesc însă de la rădăcini corecte în
schizofrenii, isterie;
3.embololalia sau embolofazia cuvinte lipsite de sens, inserate în discursul
subiectului în schizofrenii;
4.schizofazia asocieri superficiale sau întâmplătoare ale cuvintelor care determină
disocierea limbajului în schizofrenii, stări confuzive.

Disfaziile sau Afaziile:

tulburări ale înțelegerii și expresiei limbajului întâlnite cu precădere în leziuni
neurologice: hemoragii, abcese, tumori, traumatisme și ramolismente cerebrale pentru
diagnosticarea cărora este obligatorie eliminarea prezenței oligofreniilor, a deteriorărilor
de tip demențial și a stărilor psihotice;
sunt descrise:

I. afazii motorii abolirea posibilității de executare a comenzilor cu păstrarea capacității

de înțelegere a cuvintelor și de exprimare în scris însoțite de mimică și o pantomimă
exprimând neliniște și revoltă;
II. afazii senzoriale abolirea posibilității de înțelegere a limbajului vorbit și scris și de
exprimare inteligibilă, deși cuvintele pot fi corect articulate; includ:
• surditatea și cecitatea verbală imposibilitatea înțelegerii cuvântului vorbit,
respectiv scris, agrafia, acalculia;
• afazia amnestică uitarea cuvintelor.

III. afazii mixte — cel mai frecvent întâlnite.

Dislaliile:
dificultatea sau imposibilitatea exprimării anumitor sunete, silabe sau cuvinte într-un
anumit context, pronunțarea lor separată fiind posibilă;
se descriu:

1.rotacismul — dislalia pentru R;

2.sigmatismul pentru sunetele înalte J, S, Z;
3.rinolalia sau vorbirea pe nas datorată tulburărilor de contracție a vălului palatin
sau polipozei nazale;
4.balbismul sau bâlbâială când tulburările de articulare se asociază cu contracții
tonice sau clonice ale musculaturii fonatorii și respiratorii; există trei forme clinice
de balbism:
• clonică atunci când se repetă sacadat o silabă sau un cuvânt la începutul
pronunțării unui cuvânt sau unei fraze;
• tonică—când pronunțarea cuvântului sau frazei începe printr-o perioadă de
rezistență tensionată și este apoi continuată brusc, tumultuos;
• mixtă cel mai frecvent întâlnită în clinică, într-un context simptomatologie
nevrotic;
• extremă — tumultus sermonis — când prin suprimarea silabelor și cuvintelor,
prin inversiuni și repetiții compensatorii discursul verbal devine neinteligibil.
Induc în ansamblul lor teama patologică de a vorbi logofobia.

Tulburările limbajului scris:

însoțesc adeseori tulburările limbajului oral;
trebuie privite și prin prisma caracterului predominant contextual și a grijii pentru stil,
proprii exprimării grafice;
includ tulburările psihografice corespunzătoare dislogiilor, cu trei forme clinice:
1.tulburări ale activității grafice:
• hiperactivitatea grafică-graforeea, care ignoră grija pentru stil și poate fi adesea
lipsită de coerență în stări de intoxicație ușoară, hipomanie, manie;
• grafomania — în care sunt respectate rigorile stilistice și coerența exprimării în
psihozele cronice delirante cu deliruri interpretative sau pasionale sistematizate;
• stereotipiile grafice repetarea unor conjuncții, prepoziții, cuvinte sau fraze;
• incoerența grafică din schizofrenii și stări confuzive.

2.tulburările morfologiei grafice — modificări ale formei și dimensiunilor literelor

și cuvintelor în funcție de starea afectivă în stările de excitație psihomotorie,
hipomanii, manii și depresii:
• scrisul seismic; scrisul suprapus; scrisul în oglindă; scrisul în ghirlandă;
• grifonajul cu aspectul unei mâzgălituri apar în schizofrenii, psihoze cronice
 delirante și demențe.

3.tulburările semanticii grafice:

• paragramafismele — substituții, omisiuni sau inversiuni de litere sau cuvinte în
schizofrenii;
• neografismele corespunzătoare neologismelor, dar incluzând și modificări
psihografice în schizofrenii și parafrenii

IMAGINAȚIA și TULBURĂRILE EI:

Imaginația:
funcția psihică prin intermediul căreia se realizează prelucrarea și transformarea
ideilor și reprezentărilor cu scopul creării altora noi, pornindu-se de la obiecte, fenomene
și experiențe reale sau inexistente;
este susținută de operațiile gândirii și permite prospectarea viitorului, a unui alt trecut
sau a unui alt prezent;
are strânse interferențe cu afectivitatea, cu motivațiile subiectului și poate fi
caracteristică a personalității, situație în care cele mai abstracte idei se transformă în
imagini senzoriale;
are două variante:
• pasivă sau neintenționată visul și stările de reverie;
• activă sau intențională include reproducerile mnestice, proiectarea mentală în
viitor a dorințelor și aspirațiilor personale și potențialul creativ condiționat și socio-
cultural comentat ca variantă de gândire divergentă.

Tulburările imaginației:
• sunt dependente de cele ale gândirii;
• includ:
– scăderea imaginației — în oligofrenii, demențe, psihosindroamele organice,
stările confuzive, depresii, nevrozele obsesive;
– exaltarea imaginației în stările de intoxicație ușoară, schizofrenia
paranoidă, psihozele cronice delirante și episoadele maniacale;
– are ca formă particulară mitomania sau pseudologia fantastică:
sindrom întâlnit în diferite tablouri psihopatologice sau ca și atribut al personalităților cu
trăsături isterice sau narcisice;
implică supraestimarea propriei persoane și falsitatea conținutului relatărilor vizând
impresionarea anturajului față de care mitomanul trăiește cu teama că nu poate realiza o
legătură interpersonală decât prin intermediul fabulației;
în cazul unor eșecuri repetate mitomanul care de fapt simte și acționează naiv, ca un
debutant perpetuu — se retrage sau apelează la conduite parasuicidare;
sunt descrise ca forme clinice: mitomania vanitoasă; mitomania perversă; mitomania
malignă.
trebuie diferențiată de minciună, șarlatanie și de confabulații;
se mai întâlnește în mod compensator la persoane cu un comportament sexual aberant și
în oligofreniile ușoare.
– simulația:
– falsificarea stării reale de sănătate cu mimarea unor suferințe somatice sau
psihice, în vederea obținerii unui beneficiu material, afectiv sau moral;
– depinde de nivelul intelectual și cultural, precum și de experiența de viață a
subiectului și a anturajului;
– se descrie clasic în tulburările isterice și în oligofrenii.
– suprasimulația — amplificarea unei suferințe somatice sau psihice reale;
metasimulația perseverarea in afișarea unor simptome somatice sau
psihopatologice după ce subiectul s-a refăcut, cu scopul obținerii unor
 beneficii;
– disimulația:
– mascarea unor simptome psihice sau fizice prin acuze de alt tip în vederea
evitării unei intervenții terapeutice, obținerii unui beneficiu sau materializării
unor conținuturi patologice ale psihismului;
– sunt descrise potențialul disimulativ al pacienților cu depresii delirante
aferent preocupărilor suicidare și tendința de ascundere a derapajului
cognitiv de către pacienții aflați în faza incipientă a unui proces demențial.

FUNCȚIILE PSIHICE DINAMIZATOARE

AFECTIVITATEA și TULBURĂRILE EI

Afectivitatea:
funcția psihică cel mai intim legată de personalitate, care exprimă subiectivitatea
omului și caracteristicile sale de originalitate și unicitate în lume;
reprezintă o formă de manifestare diferențiată a atitudinii persoanei umane față de
evenimentele existențiale aparținând prezentului, trecutului sau viitorului și în general
față de componentele realității înconjurătoare;
este considerată o componentă majoră a capacităților adaptative individuale și a celor
de comunicare interpersonală;
stările afective sunt condiționate bio-fiziologic și socio-cultural, fiind descrise din
această perspectivă două nivele ale afectivității:

1.trăirile afective primare:

• au ca bază neurobiochimică formațiunile subcorticale și sistemele de
ncurotransmițători și sunt legate de viața instinctuală;
• includ:
– dispoziția starea afectivă de fond, de intensitate și durată medie care
constituie rezultanta tuturor stimulilor extero-, interoși proprioceplivi,
conștientizați sau insuficient conștientizați.
– Emoțiile: stări afective particulare și specifice care exprimă raportul dintre
subiect și componentele realității înconjurătoare;
– pot fi de scurtă sau de lungă durată iar intensitatea medic a trăirilor
afective permite aprecierea logică și conștientizarea semnificației
fenomenelor;
– sunt descrise în funcție de nivelul de satisfacere a dorințelor și trebuințelor
personale și de efectul lor mobilizator:
 emoții pozitive bucuria, plăcerea;
 emoții negative tristețea, frica;
 emoții stenice — cresc randamentul psihic;
 emoții astenice scad capacitatea de efort psihic.
– Afectele : trăiri afective intense cu debut brusc și desfășurare tumultuoasă,
însoțite de modificări mimico-pantomimice și neuro-vegetative și de alterarea
stării de luciditate sau de îngustarea câmpului conștiinței, fiind afectat
discernământul subiectului.
2.trăirile afective secundare:
• au ca bază neurofiziologică cortexul cerebral, fiind o rezultantă a coalizării
proceselor cognitive și a însușirii normelor morale și valorice ale unei socio-
culturi;
• includ:
 – sentimentele:
– trăirile afective cele mai complexe, consistente și stabile, care au
întotdeauna un subiect bine definit și antrenează activitatea voluntară și
procesele cognitive;
– pot fi de o extremă diversitate, de la cele direcționate individual — de
prietenie, dragoste, până la cele colective al dragostei de țară sau al datoriei
și sunt încadrabile în triada formată din sentimentele intelectuale, estetice și
etico-morale.
– pasiunile:
– trăiri afective elaborate, mai intense și mai angajante decât sentimentele,
care determină conduite ofensive, hiperactive cu un generos suport volitiv și
sunt legate de structura personalității subiectului;
– Există:
 pasiuni pozitive, care asigură progresul individual sau colectiv;
 pasiuni negative degradante și cu consecințe antisociale.

În ansamblu, viața afectivă este apreciată în funcție de însușirile sale dominante sensul
pozitiv sau negativ al stărilor afective, intensitatea și stabilitatea acestora.

Tulburările afectivității sunt:

Cantitative:

I. hipertimii pozitive:
1.euforia:
• stare de exagerare pozitivă a dispoziției, de veselie, satisfacție și optimism,
însoțită de tahipsihie, logoree, idei macromanice instabile, dezinhibiție instinctuală
și hiperactivism puțin eficient ca repere majore ale sindromului maniacal;
• se întâlnește în intoxicațiile ușoare, în manie și hipomanie, în psihosindroamele
organice pe fond vascular, hipertensiv și traumatic, în oligofrenii și demențele
luetice și senile.

2.moria:
• euforie atipică, puțin expansivă și necontagioasă, cu familiarități puerile,
• calambururi;
• în leziunile și tumorile lobului frontal.

3.extazul:
• stare de beatitudine, de reverie fericită, puțin contagioasă;
• în intoxicațiile cu substanțe psihodisleptice, psihozele cronice delirante, isterie,
epilepsie.

II. Hipertimii negative:

1.depresia:
• stare de exagerare negativă a dispoziției, de tristețe, nemulțumire și pesimism,
însoțită de idei micromanice de diverse intensități, culminând cu cele de
autoculpabilizare și autosuprimare, bradilalie, modificări mimice și pantomimice
congruente cu starea afectivă, inactivism — ca repere dominante ale sindromului
depresiv;
• are ca formă extremă anestezia psihică dureroasă — pierderea capacității de
rezonanță afectivă de a se bucura sau întrista, însoțită de durerea morală a
subiectului, care "suferă pentru că nu mai poate suferi" din depresiile psihotice și
fazele de debut sau remisionale ale schizofreniilor;
• are drept complicație majoră raptusul melancolic, act impulsiv aparent spontan
de tip auto sau heteroagresiv, potențat de asocierea anxietății;
• poate fi de intensitate nevrotică sau psihotică sau poate fi mascată de simptome
 somatice;
• se întâlnește:
– ca reacție la evenimente negative ale vieții — fiind considerat cel mai comun
și mai frecvent simptom psihopatologic, în stările reactive;
– în decompensările unor categorii de personalități dizarmonice de tip afectiv,
anxios, obsesiv-compulsiv, narcisic sau isteric;
– în psihozele afective uniși bipolare;
– în schizofrenia afectivă și tulburările schizoafective;
– în patologia involutivă.
2.anxietatea:
• teama difuză, fară obiect, desprinsă de concret, proiectată în viitor și însoțită de
neliniște psihică și motorie și tulburări neurovegetative în cadrul sindromului
anxios;
• ea este un atribut recunoscut al existenței umane deoarece poate apare și în
prezența unui pericol, dar cu o intensitate total disproporționată față de
caracteristicile acestuia;
• în funcție de intensitate poate avea un rol adaptativ și mobilizator sau unul
inhibitor și dezorganizant al psihismului și conduitei;
• poate fi stabilă sau fluctuantă ca evoluție sau poate constitui o trăsătură afectivă
durabilă a personalității;
• atunci când este însoțită de simptome somatice resimțite penibil la nivelul
diferitelor organe și aparate ale corpului poartă numele de angoasă și devine mai
mult actuală decât potențială și mai mult trăită decât gândită, facilitând tranziția
spre patologia fobică;
• se întâlnește: în nevroze, decompensările unor personalități dizarmonice, în
depresii - cvasiconstant în cele involutive, în debutul psihozelor, în toxicomanii, în
tulburările psihopatologice din boli endocrine, infecțioase și din perioada
puerperală.

3.labilitatea afectivă:
• variația dispoziției între polul euforic și cel depresiv;
• în hipomanie și manie, în oligofrenii, demențe și la personalități dizarmonice de
tip borderline, isteric și afectiv ciclotim.

4.incontinența emotivă:
• trecerea bruscă, incoercibilă de la o stare afectivă la alta, opusă ei;
• în tulburările psihopatologice din ateroscleroza cerebrală, demențe și isterie;

5.disforia:
• tulburare mixtă de afectivitate care asociază tristețea, anxietatea și starea de
disconfort somatic cu neliniștea psihomotorie, logoreea și manifestările coleroase;
• în toxicomanii cu precădere în perioadele de sevraj, în alcoolismul cronic, în
psihosindroamele organice posttraumatice și postencefalitice, în perioadele
intercritice din epilepsie.

III. hipotimiile:
• scăderea de intensitate variabilă a intensității trăirilor afective și a capacităților
de modulare afectivă, mergând până la indiferență sau dezinteres și apatie față de
sine și față de lumea din jur; asociază reducerea expresivității mimice;
• se întâlnesc în oligofrenii, psihosindroamele organice deteriorative și în stările
confuzive de diverse etiologii.

IV. atimia
• forma extremă de indiferentism cu abolirea capacității de rezonanță afectivă și
scăderea severă a tonusului afectiv, însoțită de inexpresivitate mimico-
pantomimică;
• este descrisă în idioție, demențe, stări catatonice, stări confuzionale grave și în
 cele de defect schizofren și ilustrează întotdeauna o suferință somatică sau psihică
severă.

calitative denumite paratimii:

reacții afective aberante, imprevizibile sau paradoxale față dc motivația dominantă a
subiectului sau față de situația dată;
se întâlnesc în reacțiile psihopatologice și în mod patognomonic în schizofrenii;
includ și:
• ambivalența afectivă:
– coexistența simultană a două stări afective opuse calitativ: dragoste-ură;
– apare la vârsta a treia pe fondul scăderii libidoului și în schizofrenii.
• inversiunea afectivă:
– substituirea sentimentelor existente cu trăiri afective opuse, însoțită de
manifestări de ostilitate;
– apare în schizofrenii, parafrenii și în paranoia conjugală.

SEMIOLOGIA VIEȚII INSTINCTUALE

Instinctele:
complexe de însușiri moștenite ereditar care corespund nevoilor biologice ale
individului și asigură păstrarea integrității sale morfologice și funcționale;
au o bază neurofiziologică complexă înnăscută și permit păstrarea însușirilor specifice
speciei, fiind însă supuse controlului voluntar și normelor sociale;
se clasifică în instincte corespunzătoare integrității:
• individului:
– alimentar;
– de apărare.
• speciei:
– de reproducere;
– matern.

Tulburările instinctului alimentar:

I. exagerarea:
1.polifagia:
creștere a apetitului de aspectul unei lăcomii excesive, însoțită de ingerarea unor
substanțe nealimentare, în care starea de sațietate este atinsă tardiv;
este descrisă în schizofrenii, oligofreniile severe, demențe și la personalități
dizarmonice de tip borderline, anxios, obsesiv-compulsiv;

2.bulimia:
creșterea apetitului în care foamea nu poate fi satisfăcută;
se descrie în leziuni organice cerebrale, tumori diencefalice, în episoadele maniacale,
hipertiroidism.

3.potomania:
creștere a cantității de lichide ingerate, în absența unor cauze organice precum diabetul
zaharat sau insipid;
se întâlnește la personalități dizarmonice de tip isteric și borderline.

II. diminuarea pană ia abolire:

1.anorexia mintală:
apare la fetele tinere de 15-18 ani, cu trăsături accentuate de personalitate de tip
schizoid, isteric, obsesiv sau cu o imaturitate afectiv-comportamentală întreținută de
deficiențele raporturilor interpersonale cu mama;
se asociază scăderea ponderală, amenoreea și păstrarea sau chiar exagerarea
compensatorie a activismului;
sugerează teama de asumare a responsabilităților și rolurilor personale și poate
constitui o modalitate de debut pentru psihozele schizofrenice.

2.anorexia simptomatică:
apare în cadrul unor tablouri psihopatologice de tip depresiv, isteric, anxios,
hipocondriac, fobie și obsesiv, de intensitate nevrotică și are o semnificație contextuală.

3.sitiofobia:
refuzul alimentar datorat tulburărilor de tip halucinator-delirant;
este descrisă în psihozele depresive, schizofrenice, paranoice, în demențe și stări
confuzive.

III. pervertirea:
1.opsomania:
dorința nestăvilită de a abuza de dulciuri;
este descrisă la personalități și în stări anxioase.

2.pica:
consumul preferențial de alimente foarte sărate sau iuți și a unor substanțe
nealimentare săpun, cretă, pastă de dinți, cărbune;
apare la femeile gravide și dispare după naștere.

3.coprofagia, aerofagia și geofagia:

ingerarea de excremente, aer sau pământ;
se descriu în oligofreniile și demențele grave.

4.mericismul:
rumegarea alimentelor odată ingerate după ce în prealabil au fost readuse în cavitatea
bucală;
se întâlnește în oligofrenii, demențe și schizofreniile cronicizate.

tulburările instinctului de apărare:

I. exagerarea:
nevoia crescută de autoconservare;
se descrie la:
• personalități paranoice, narcisice, isterice, anxioase și dependente;
• în tulburările hipocondriace și fobice.

II. diminuarea:
• scăderea sau abolirea capacităților de autoconservare — cu ignorarea
pericolelor și a hazardului;
• se descrie în depresiile de diverse etiologii; reacții psihopatologice; psihozele
schizofrenice; epilepsie; alcoolism și toxicomanii.
• culminează cu ideația și tentativele suicidare:
– îngustarea câmpului conștiinței însoțită de judecăți și raționamente
micromanice, intens autodevalorizante care conduc subiectul spre o unică
opțiune actul autosuprimării;
– acesta este precedat de reprezentări mentale specifice, ignorarea rolurilor și
evitarea raporturilor interpersonale, subiectul fiind conștient întotdeauna de
consecințele gestului său.
• include și tentativele parasuicidare sau falsele sinucideri:
– tentative autolitice sau automutilante cu semnificații simbolice care vizează
impresionarea anturajului și/sau obținerea unor beneficii;
 – la personalități imature, cu trăsături isterice, în tulburările isterice și
hipocondriace;
– exclud:
– sinuciderile accidentale din stările confuzive, oligofrenii,
– demențe;
– sinuciderile "cronice" din alcoolism și toxicomanii;
– sinuciderile imperative din episoadele psihotice halucinator-delirante.

Tulburările instinctului de reproducere sau sexual:

sunt influențate și de participarea afectivității în viața sexuală căreia îi asociază astfel
și o funcție erotică alături de contribuția normelor și reglementărilor morale comunitare;
sunt considerate patologice atunci când reprezintă modalitatea unică sau dominantă de
desfășurare a vieții sexuale și perturbă comportamentul, eficiența în roluri și relațiile
interpersonale ale subiectului;
se clasifică în:

I. anomalii în alegerea obiectului sexualității:

• comportamente sexuale aberante induse de incapacitatea de a obține orgasmul
prin modalitățile obișnuite perversiuni sexuale;
• se întâlnesc la personalități dizarmonice, în nevroze, episoadele maniacale,
oligofrenii, demențe, tumori fronto-temporale, toxicomanii.

1.anomalii în alegerea partenerului care cuprind:

• autocratismul sau masturbarea:
– autosatisfacția erotică;
– în nevroze, oligofrenii, demențe, schizofrenii, la personalități de tip schizoid
și schizotipal;
– nu are semnificație patologică la începutul vieții sexuale și în condiții de
izolare.
• homosexualitatea:
– atracție erotică între persoane de același sex, însoțită sau nu de acte sexuale
în care unul dintre parteneri joacă rolul sexului opus;
– poartă denumirea de uranism sau pederastie la sexul masculin și de
lesbianism sau safism la sexul feminin.
• Pedofilia
– atracția sexuală față de copii de același sex sau de sex opus;
• gerontofilia
– atracția sexuală față de persoane mult mai în vârstă;
• Necrofilia
– atracție și practici sexuale față de cadavre;
• zoofilia sau bestialitatea
– întreținerea de acte sexuale cu animale sau păsări;
• Incestul
– întreținerea de raporturi sexuale cu rude de gradul I.
2.anomalii în desfășurarea actului sexual:
• sadismul
– obținerea satisfacției sexuale doar prin provocarea de suferințe
partenerului;
• masochismul
– obținerea satisfacției sexuale doar atunci când subiectul este batjocorit,
umilit sau chinuit fizic în diverse moduri;
• sado-masochismul
– asocierea variantelor descrise, dominantă ca frecvență;
• voaieurismul sau scaptofilia
 – obținerea satisfacției sexuale în afara practicării actului prin contemplarea
raporturilor sexuale dintre alte persoane;
• exhibiționismul
– cultivarea plăcerii sexuale prin expunerea în public a organelor genitale sau
a diverselor zone erogene;
• fetișismul
– căutarea satisfacției sexuale în contactul cu obiecte, de obicei de
îmbrăcăminte sau lenjerie intimă aparținând unor persoane cunoscute sau
necunoscute;
• pygmalionismul
– obținerea satisfacției erotice prin contacte apropiate cu statui sau grupuri
statuare.
II. anomalii în realizarea actului sexual:
1.hipersexualitatea
exagerarea manifestărilor instinctului sexual, include ca variante:
• satiriazisul — la sexul masculin;
• Nimfomania — la sexul feminin;
• o formă particulară o reprezintă donjuanismul sau ginecomania:
– atracție imperioasă dar lipsită de substrat afectiv față de sexul feminin, cu
incapacitatea de a stabili raporturi durabile și asocierea fobiei față de
căsătorie -ga mo fobie;
– se descrie în combinație cu diverse forme de inhibiție sexuală și la
personalități dizarmonice, în oligofrenii, hi pom an ie și manie.
2.hiposexualitatea scăderea capacităților sexuale:
• impotența la bărbat:
– poate fi totală sau parțială prin:
– absența dorinței sexuale;
– absența sau incompletitudinea erecției;
– ejaculare precoce;
– absența orgasmului cu sau fără ejaculare.
– apare la:
– personalități imature sau dizarmonice, în nevroze, depresii persistente sau
reactive, psihozele afective unipolare, schizofrenii, alcoolism, în
perversiunile sexuale, secundar unei anumite terapii medicamentoase.
• Frigiditate la femeie, care poate fi însoțită de:
– dispareunie—durere în timpul sau după desfășurarea actului sexual;
– vaginism spasm involuntar al treimii externe a vaginului;
– se descrie în reacții psihopatologice, nevroze, depresii, schizofrenii și la
personalități dizarmonice de tip isteric, borderline, anxios și evitant.

Tulburările instinctului matern:

• exagerarea
– cu un comportament hiperprotector față de copil la mamele cu trăsături
psihotipale de tip anxios sau obsesiv;
• diminuarea
– la mamele cu trăsături narcisice, isterice, obsesiv-compulsive sau schizoide;
– este adeseori confirmată corelația inversă dintre comportamentul erotic și
maternitate;
• pervertirea care presupune:
– abandonul copilului în reacții psihopatologice, la personalități imature, în
oligofrenii;
 – infanticidul-în psihoze puerperale, oligofrenii, schizofrenii, depresii
delirante, toxicomanii.

FUNCȚIILE PSIHICE EFECTOARE

SEMIOLOGIA VOINȚEI

Voința:
funcția psihică prin intermediul căreia se realizează în mod conștient trecerea de la o
idee sau raționament la declanșarea sau inhibiția unei activități, în vederea realizării unui
scop anume;
aferent scopului propus, permite depășirea unor obstacole interne sau externe și este
strâns legată de:
• afectivitate care îi asigură suportul dinamico-energetic;
• funcțiile de cunoaștere care oferă informațiile necesare formulării scopurilor
• personale;
• motivație care coalizează totalitatea cauzelor mintale sau mobilurilor interne ale
conduitei
– ce pot fi înnăscute sau dobândite,
– de natură biologică, materială și spirituală,
– incluzând deci atât trebuințele fiziologice cât și idealurile abstracte ale
persoanei umane;
– lupta motivelor
– generează scopul dominant care este întotdeauna conștientizat, modelat
socio-cultural și
– marchează debutul efortului volitiv care este legat de structura caracterială,
de exercițiu și de educație.
are o amplitudine variabilă în funcție de particularitățile obstacolului care trebuie
depășit;
are două componente care intervin în diferite proporții dar întotdeauna simultan în
actualizarea și materializarea scopurilor:
• voința activă, mobilizatoare sau de suport, care stă la baza perseverenței și
asigură depășirea obstacolului;
• voința pasivă sau inhibitorie, care permite controlul tendințelor impulsive sau a
realizării unor acțiuni indezirabile și este responsabilă de conduita amânării; ea
intervine cu precădere în dirijarea conduitei persoanelor mature, armonios
structurate și conștiente de responsabilitățile ce le revin în diversitatea rolurilor
vieții.
Are ca suport neurofiziologic, cortexul frontal, formațiunile subcorticale și
conexiunile lor dar este condiționată în mod predominant de mediul social și cultural.

Tulburările specifice - disbulii:

nu apar niciodată izolate ci sunt consecutive perturbărilor motivaționale sau unor
tulburări cognitive și afective; sunt:

I. cantitative:
1.hiperbulia:
• exagerarea globală a forței volitive;
• se descrie și este considerată fiziologică la anumite tipuri de personalități
dominate de tenacitate și fermitate sau în condițiile existenței unei motivații
puternice legate de scopuri existențiale deosebite;
• în patologia psihică este rar întâlnită în adevărata ei accepțiune pentru că
suportul motivațional este mereu dezorganizat;
 • se descriu forme cu caracter particular sau selectiv în:
– paranoia legată de materializarea interpretărilor delirante;
– în toxicomanii — aferent procurării toxicului dar pe un fond hipobulic
general;
– în tulburările obsesivo-fobice corespunzător compulsiunilor.
2.hipobulia:
• trebuie apreciată în funcție de starea de oboseală a subiectului și de aspectul
comun, repetitiv sau dimpotrivă nou și inedit al activității;
• scăderea până la dispariție a forței volitive și a capacității de acțiune;
• este descrisă la: personalitățile dizarmonice, nevroze, depresii, manie,
toxicomanii, oligofrenii, psihosindroame organice cronice și demențe.

3.abulia
• abolirea totală a capacităților de efort volitiv:
• în psihozele depresive în care previne temporar actul suicidar; în schizofrenii în
mod caracteristic în forma catatonică;
• în oligofreniile severe; în stadiul final al demențelor; în stările comatoase.

SEMIOLOGIA ACTIVITĂȚII VOLUNTARE

Activitatea voluntară:
se desfășoară sub controlul voinței și al conștiinței;
este condiționată de caracteristicile temperamental-caracteriale și de experiența de
viață a subiectului;
reprezintă expresia atributelor de unicitate, originalitate și eficiență în roluri a
persoanei umane;
include manifestările normale și patologice ale privirii, mimicii, ținutei și conduitei
motorii ca și variante ale comunicării non-verbale;

Privirea:
redă în mod spontan conținuturile ideo-afective ale psihismului;
este:
• hipermobilă și fugace în stările de intoxicație ușoară cu substanțe
psihostimulente, hipomanie și manie;
• hipomobilă, ștearsă, absentă — în depresii, psihosindroame organice de diverse
etiologii, demențe;
• înlăcrimată, temătoare sau larg deschisă — cu sprâncenele ridicate în reacțiile
depresive respectiv în stările de anxietate și angoasă;
• suspicioasă, ostilă sau dominatoare și necruțătoare în paranoia și la
personalitățile omonime;
• detașată de realitate, imobilă, bizară în schizofrenii și unele stări confuzive.

Mimica:
cuprinde ansamblul modalităților de expresie facială și este condiționată de nivelul
intelectual, de factorii educaționali, culturali și etnici;
modificările ei patologice pot fi:

I. cantitative:
1. hipermimia:
• mobilitate și expresivitate accentuată a mimicii; cu caracter:
– generalizat în stările de intoxicație ușoară, hipomanie și manie;
– localizat în isterie, episoade delirant-halucinatorii și în delirurile expansive
 și pasionale;
– compensator mimică dezinvoltă, nonșalantă a persoanelor cu trăsături
anxioase, evitante sau dependente și cea pseudoironică a persoanelor cu
trăsături obsesiv-compulsive dominante.
2.hipomimia:
• o scăderea mobilității și expresivității mimice; se descrie în:
• depresiile inhibate stupoarea melancolică;
• oligofrenii; demențe;
• sindroamele catatonice de diverse etiologii
• paralizia generală progresivă = masca paralitică sau faciesul laminat.

3.amimia:
• abolirea mobilității și expresivității mimice;
• apare în:
– stările stuporoase de intensitate psihotică;
– sindromul akinetic de impregnație neuroleptică;
– stadiul final al dementelor și în stările comatoase.
II. calitative:
1.paramimiile:
modificări mimice aflate în disonanță cu conținuturile ideatorii și afective, care
pervertesc expresivitatea mimică;
sunt descrise în schizofrenii:
• hemimimie — persistența unilaterală a unui gest mimic;
• neomimie — bizarerii mimice corespunzătoare neologismelor;
• jargonomimie — multitudine de expresii mimice bizare;
• psitacismul mimic mimica hipermobilă inadecvată și incomprehensibilă;
• ecomimie sau imitarea mimicii interlocutorului în demențe și în stările
catatonice;
• în isterie în varianta mimicii "de împrumut", care vizează impresionarea
anturajului.

Ținuta:
corespunde aspectului exterior al persoanei privitor la vestimentație și atitudinea în
raporturile interpersonale;
este evaluată întotdeauna în funcție de vârstă, sexului biologic, nivelul educațional, cel
cultural și rolul socio-profesional;
modificările ei includ:
• rafinamentul vestimentar — la personalități cu trăsături de tip isteric, narcisic și
paranoic sau cu conduite perverse sexuale homosexualitate, voyeurism, în isterie și
schizofrenie;
• excentricități și bizarerii vestimentare în hipomanie și manie, schizofrenii și
psihoze cronice delirante cu tematici expansive, pasionale sau fantastice;
• dezordinea vestimentară în stări confuzive de diverse etiologii, schizofrenia,
mania confuzivă și furia maniacală, oligofrenii, demențe;
• travestitismul pervertire a comportamentului sexual constând în folosire
îmbrăcăminții sexului opus se asociază adesea cu homosexualitatea și uneori cu
sado-masochismul, fiind mai frecventă la sexul masculin;
• cisvestitismul—utilizarea unei îmbrăcăminți nepotrivite cu vârsta sau cu situația
dată — la personalități dizarmonic structurate, în manie și schizofrenie.
Conduita motorie:
integrează o serie de acte care vizează împlinirea unui anumit scop cu maximum de
randament;
este dependentă de starea afectivă dominantă și caracteristicile stării de conștientă;
tulburările ei includ:

I. hiperkineziile sau stările de agitație psihomotorie:

asociază întotdeauna hipermimia și determină dezorganizarea motricitatii;
se întâlnesc în:
• episoadele maniacale în cazul cărora sunt precedate de iritabilitate și
ergasiomanie — tendința de a activa în continuu și culminează cu stări de furie
maniacală declanșate de stimuli minori din mediul extern;
• episoadele depresive endogene când se manifestă sub forma rapiusului
melancolic gest aparent spontan și imprevizibil cu scop hetcrosau autolitic;
• schizofrenii în care actele motorii au un caracter lipsit dc coerență sau simbolic
iar amplitudinea și ritmul lor sunt crescute în forma hebefrenică asemănător
agitației maniacale și în cea cat atoni că comparabilă cu mișcările unui robot agitat;
• reacții psihopatologice de diverse intensități;
• epilepsie ~ sub forma furiei epileptice căreia alterarea conștientei și severitatea
dezinhibiției motorii alături de amnezia lacunară postcritică îi conferă atributul de
cea mai severă urgență psihiatrică și medicală;
• oligofrenii în cazul cărora este evident aspectul disforic și
• potențialul heteroagresiv;
• demențe când sunt dominante manifestările verbale iar nivelul de periculozitate
este diminuat;
• personalitățile dizarmonice la care gravitatea manifestărilor este agravată de
deficitul volitiv, dar este condiționată uneori de impresia creată asupra anturajului
sau de atitudinea acestuia;
• stările confuzive de etiologie diversă în afecțiuni organice cerebrale de natură
tumorală, traumatică, toxică sau infecțioasă;
• sindroamele de impregnație neuroleptică:
– akatisia imposibilitatea de a păstra o poziție pasivă a corpului sau a
segmentelor sale;
– tasikinezia tendința de deplasare continuă.
II. hipokineziile sau stările de inhibiție psihomotorie:

sunt însoțite întotdeauna de hipomimie și bradilalie și presupun scăderea ritmului și

amplitudinii actelor motorii care asociază sau nu sărăcirea motorie;
se întâlnesc în depresiile inhibate, psihosindroamele organice deteriorative, boala
PARKINSON, epilepsie și în sindroamele de impregnație neuroleptică.

III. akineziile stări de inhibiție motorie extremă reprezentate prin:

• fadingul motor:
– diminuarea progresivă până la dispariție a activității motorii; în depresii și
schizofrenii.
• barajul motor:
– întreruperea bruscă și imprevizibilă a activității verbale și motorii;
– în isterie și în mod patognomonic în schizofrenii.
• starea stuporoasă:
– inerție motorie aproape totală sau subtotală, însoțită de hipo- sau amimie;
– poate fi de intensitate:
– nevrotică, așa cum se întâmplă în reacțiile anxioase, depresive și în isterie
 pseudonarcotismul isteric a cărui intensitate și durată variază în funcție de
reacția anturajului uman și care răspunde favorabil la psihoterapii sugestive;
– psihotică
– stările confuzive inhibate;
– depresiile delirante melancoliforme;
– epilepsie;
– fazele intercritice și în schizofrenii, cu precădere în forma catatonică.
• catalepsia:
– flexibilitatea ceroasă inerție motorie completă însoțită de o ușoară
hipertonie musculară, care permite păstrarea îndelungată a unor poziții
imprimate la a căror schimbare apare o rezistență asemănătoare celei aferente
modelării unor piese de ceară;
– se întâlnește în stările de sugestie hipnotică, isterie și ca o componentă de
prim ordin a sindromului catatonic.
• somnul cataleptic:
– inerție motorie totală și hipotonie musculară care creează impresia de
moarte aparentă;
– în isterie și epilepsie.
IV. parakineziile:
pervertirea sensului natural și logic al actelor motorii care sunt în disonanță cu
suportul ideo-afectiv și devin artificiale, bizare și acontextuale;
tulburări calitative ale conduitei motorii;
includ:

1.manierismul:
• acte motorii deformate sau parazitare care hipertrofiază într-un mod nepotrivit
expresivitatea gestuală, conferindu-i un aspect pueril și caricatural;
• se descrie în isterie, psihozele cronice delirante și schizofrenie.

2.bizareriile atitudinale:
• comportament motor care depășind ca intensitate manierismul — este dominat
de acte simbolice și izolate de context, cu un înalt grad de incomprehensibilitate;
apar în isterie și în schizofrenii.

3.stereotipul e:
• tendința de repetare a unui gest sau act motor de obicei bizar și nepotrivit
contextului = stereotipii de mișcare sau kinelice;
• tendința de păstrare îndelungată a unei poziții nefiziologice sau total incomode
cu substrat cataleptic = stereotipii de poziție sau akinetice:
– semnul berzei cu păstrarea îndelungată a echilibrului într-un singur picior;
– semnul botului de știucă sau semnul BLEUEER la nivelul buzelor;
– semnul pernei psihice — cu semiflexia capului în condițiile absenței unui
sprijin local;
– semnul "cocoșului de pușcă" — poziție cu genunchii flectați pe abdomen,
cap și corp încovoiate în pat.
• se întâlnesc în:
– schizofrenii îndeosebi în forma catatonică; a psihozele cronice delirante;
– în demențele presenile și senile;
– oligofrenii;
– encefalite și în boala PARKINSON.

4.ticurile:
• mișcări scurte, spontane, repetitive și inutile, localizate la nivelul unor grupe
musculare legate funcțional, care pot reproduce gesturi reflexe;
• sunt conștientizate de subiect dar sunt scăpate de sub
 • controlul voluntar;
– pot fi mai mult sau mai puțin complexe — de la modificări mimice minore
până la rectificări intempestive și repetate ale ținutei,
– onicofagie — rosul unghiilor;
– tricotilomanie răsucirea sau ruperea unor fire sau smocuri de păr.

V. apraxiile:
imposibilitatea realizării unor acte motorii simple sau complexe în absența unor
mișcări parazitare perturbatorii și a tulburărilor senzoriale și motorii elementare;
pot fi mascate temporar prin automatisme motorii;
au ca forme clinice apraxia:

1.ideatorie:
imposibilitatea executării unui gest complex, deși actele simple componente pot fi
efectuate, datorită perturbării planului său ideator la nivel cortical;
creează impresia unui om distrat.

2.ideomotorie:
imposibilitatea executării atât a actelor complexe cât și a celor simple, cu excepția
celor efectuate spontan sau automat;
creează impresia unui ataxic sau coreic.

3.constructivă:
perturbarea scrisului, a desenului și a construcției formelor geometrice plane sau
spațiale.

4. a îmbrăcatului și a mersului:
se întâlnesc în boli neurologice, în demențele presenile și senile.
SINDROAMELE PSIHOPATOLOGICE

reprezintă:
• un ansamblu de simptome care apar mereu împreună, formând o structură
coerentă și au un substrat neurobiologic comun;
• o expresie comprimată și uneori caricaturală a unei dimensiuni fundamentale a
existenței persoanei umane conștiente;
pot include trăsături modificate ale personalității sau pot fi expresia unui substrat
lezional cerebral;
au o complexitate structurală diferită și elemente semiologice comune;
episoadele psihopatologice includ întotdeauna mixturi de sindroame iar în dinamica
lor se conturează adesea sindroame de tranziție.

SINDROMUL ANXIOS
Include anxietatea:
tulburare afectivă de tip hipertimic care devine patologică atunci când nu este
condiționată de nici un stimul sau motiv evident, când este persistentă, incontrolabilă
voluntar și dezorganizează psihismul și activismul persoanei;
apare sub două variante clinice:

I. difuză sau generalizată, cu 2 componente:

• subiectivă reprezentată prin sentimentul persistent al unui pericol difuz și
iminent, care vizează propria persoană căreia îi dezorganizează percepția realității
exterioare și trăirea prezentului;
• obiectivă care include:
– o stare de tensiune corporală și hipervigilitate însoțită de o conduită de
investigare a mediului înconjurător în vederea detectării cât mai rapide a
sursei potențialului pericol sau a unor persoane de încredere, cu rol protector;
– modificări mimice cu privirea temătoare sau căutătoare și pliurile frunții
ridicate în linie orizontală;
– neliniște psihomotorie cu deplasări continue iară scop aparent, într-o stare
de alertă care perturbă eficiența intelectuală și capacitățile adaptative și de
funcționare în rolurile sociale și profesionale;
– asociază mereu insomnii mixte predominant de adormire, mialgii și tulburări
neurovegetative de tip hipersimpaticoton;
– este mai accentuată în primele ore ale serii, în fața unei situații necunoscute
și în condiții de izolare, subiectul trăind intens teama de a rămâne singur =
ipsofobie;
– se întâlnește:
– ca și componentă structurală caracterială la personalități de tip anxios,
evitant și dependent;
– în reacțiile psihopatologice anxioase, depresive și cele de intensitate
psihotică;
– în depresii, debutul psihozelor și demențelor;
– în sindroamele de sevraj ale toxicomaniilor și în psihosindroamele
organice de diverse etiologii.

II. paroxistică sau criza de panică include:

• în plan subiectiv o stare de teamă și de încordare paroxistică dominată de
senzația morții iminente prin stop cardiac, respirator sau prăbușire în gol, cu
pierderea cunoștinței;
• în plan obiectiv sunt caracteristice modificări somatice și neurovegetative
– tahicardie 120 bătăi/minut;
 – tahipnee;
– hipertensiune arterială;
– transpirații profuze reci, pe fondul palorii periferice, secundare
– vasoconstricfiei;
– cefalee;
– amețeli;
– algii abdominale și tranzit accelerat digestiv cu pseudo-
– incontinență sfincteriană;
– hipotonie musculară periferică cu senzația de "prăbușire în gol";
– blocaj motor cvasicomplet sau dimpotrivă mobilizare rapidă și fugă într-un
spațiu sau anturaj liniștitor și protector, adesea medical.
• apare spontan în condiții de singurătate, seara sau în cursul nopții și durează
minute sau ore;
• se impune diferențierea ei de condițiile non-psihiatrice, cu un tablou clinic
asemănător: crizele anginoase și infarctul miocardic, crizele astmatice, sindromul
MENIERE, tumori cerebrale, hipertiroidism, feocromocitom, prolapsul de valvă
mitrală, pancreatită acută;
• este favorizată de episoade psihopatologice nevrotice, psihotice, cu substrat
organo-lezional cerebral și de structurările dizarmonice ale personalității.

SINDROMUL FOBIC

Include fobiile:
stări de frică patologică, insuficient motivată sau nemotivată, cu obiect bine defin',
deci având un caracter specific;
teama este intensă, persistentă, ilogică și invalidantăpentru subiect și deci imposiH' de
controlat voluntar;
apare de cele mai multe ori în contextul unor tulburări anxioase și împarte lumea
personală în două sectoare distincte unul sigur și protejant, celălalt nesigur și plin de
pericol
se leagă în general de fricile naturale ale oamenilor, astfel încât fobiile de animale
mari se consideră relicve ale fricilor din prima copilărie, cele față de animale mici și
insecte, a fricilor din a doua copilărie iar unele fobii sociale ale fricilor sau temerilor din
pubertate și adolescentă;
se clasifică în:

I. fobii spațiale:
• claustrofobia fobia de spații închise și înguste;
• agorafobia fobia de spații largi, deschise, care pot fi parcurse doar împreună cu
o persoană cunoscută sau străină;
• acrofobie fobia de spații și locuri înalte;
• acroaerofobia fobia de spații înalte și deschise;
• batofobia — fobia de adâncimi.

II. fobii sociale frici patologice în raport cu prezența și manifestarea în public într-un
mediu insuficient cunoscut sau necunoscut; includ:
• neofobia teama de nou;
• antropofobia teama de oameni;
• ereutofobia — teama de a roși în public;
• hipengiofobia teama de responsabilitate;
• scafofobia — teama de a fi remarcat, teama de a vorbi în public, de a fi
examinat oral, de a recita, de a sta într-un prezidiu sau de a-și satisface necesitățile
fiziologic altundeva decât acasă sau în locuri foarte izolate.
 III. fobii speciale reprezintă o grupă foarte heterogenă care include:
1.fobii de animale și de fenomen naturale:
• apifobiateama de albine;
• arahnefobia teama de păianjeni;
• cynofobia — teama de câini;
• galeofobia teama de pisici;
• musofobia — teama de șoareci;
• zoofobia teama de animale;
• cronofobia — teama de timp;
• tonitrofobia teama de tunet;
• aurorofobia — teama de zori;
• nictofobia — teama de noapte;
• siderofobih — teama de cer;
• ombrofobia — teama de ploaie;
• aquafobia — teama de apă.

2.fobii de boli, elemente și situații speciale:

• nozofobia teama de boală în general;
• phtisiofobia — teama de tuberculoză;
• cancerofobia teama de cancer;
• sifdofobia teama de sifilis;
• anginofobia teama de sufocare;
• lisofobia — teama de nebunie;
• misofobia — teama de murdărie;
• olfactofobia teama de mirosuri;
• tanatofobia teama de moarte;
• hematofobia teama de sânge;
• haplofobia teama de a fi atins, de a fi consultat sau de a urma un tratament
medical.

3.ca forme particulare sunt descrise:

• pantofobia -teama difuză declanșată de cele mai variate obiecte și fenomene în
nevroza anxioasă, delirul alcoolic acut și subacut;
• fobofobia teama de a nu apărea teama care poate însoți oricare categorie fobică.

pot fi considerate normale la copii dacă rămân discrete și la oligofreni, fiind descrise
de asemenea ca și consecințe ale unor învățări patologice în copilărie și pubertate, la
personalități patologice de tip anxios, evitant, dependent, în nevroza fobică, în psihozele
depresive, debutul celor schizofrenice și în psihosindroamele organice cerebrale;
anxietatea apare sub forma crizelor de panică favorizate de contactul real sau
anticipat cu obiectul fobiei, în scopul evitării lui subiectul elaborând conduite de apărare;
codeterminismul reciproc dintre anxietate și fobii reprezintă un reper psihopatologic
de mare valoare.

SINDROMUL OBSESIV-COMPULSIV

Include

1.Ideile obsesive:
• idei persistente străine sau contrare nevoilor, intereselor și situat iei subiect ului,
 care asediază psihismul, nu pot fi controlate voluntar și parazitează câmpul
conștiinței și libertatea de acțiune;
• în dinamica lor aceste idei conduc spre o nesfârșită serie de ipoteze sterile,
lipsite de sens boala lui "de ce", "dacă", "poate";
• ca urmare apare un comportament nesigur, ambitendent, lipsit de spontaneitate,
cu intenții de act obsesive compulsiuni, prin intermediul cărora subiectul pentru a-
și diminua starea tensională înlocuiește acțiunea legată de conținutul temei
obsesive cu acte deformate, ridicole, stereotipe, cu efect anxiolitic numite ritualuri;

2.amintirile obsesive
• rememorarea penibilă a unor momente și experiențe jenante existențiale;

3.reprezentările obsesive
• idei parazite care contrazic realitatea și dezvoltă scenarii imaginare cu tematici
negative — așa cum se întâmplă în cazul obsesiei prin contrast idei obsesive
contrare sentimentelor, normelor etice și valorice ale subiectului;

4.ruminațiile ideative
• preocupări sterile, fără finalitate, extrem de anxiogene — hipnomania sau
problematizarea infinită a somnului, precum și a altor teme referitoare la originea
vieții și a divinității supreme;

5.aritmomania și onomatomania
• cu acordarea de semnificații improprii sau funeste cifrelor și numelor repetate;
• verificările obsesive legate de instalațiile de apă și gaz sau de accesul în
locuință;

6.ritualurile:
• cu motivație obsesivă în mania compensării repetarea întotdeauna simetrică a
unui gest;
• în boala scrupulelor pedanteria extremă în toate actele cu organizarea fixă și
securizantă a ambianței, în atingerea cuiva de un anumit număr de ori;
• au motivație fobică în ablutomanie spălarea repetată a mâinilor și a părților mai
expuse ale corpului din misofobie și bacilofobie;
• nu au motivație aparentă ritualurile magice.

Elementele sindromului descris se întâlnesc în:

• stările de surmenaj;
• nevrozele anxioasă, fobică și obsesivă;
• debutul schizofreniilor;
• depresiile vârstei a treia;
• la personalități anxioase, obsesiv-compulsive.

SINDROMUL DEPRESIV
are ca și componentă centrală tristețea patologică, ale cărei particularități o deosebesc
de tristețea normală, considerată o variantă hipertimică negativă a dispoziției de fond,
tranzitorie, conjuncturală și cu un suport motivațional deficitar;
în plan subiectiv alături de tristețe sunt întâlnite:
• pesimismul;
• anhedonia pierderea capacității de a se bucura, de a simți plăcerea; idei
micromanice de intensitate variabilă de autodevalorizare, autoculpabilizare și de
negație în depresiile delirante — care culminează cu cele suicidare;
• dezinteres progresiv față de diversitatea stimulilor și rolurilor cotidiene;
• senzația scurgerii lente și monotone a timpului;
• o neliniște interioară de factură anxioasă;
 • un câmp perceptual vag, greu de definit;
• fatigabilitate, astenie;
• tendința de evitare a celor din jur.
în plan dominant obiectiv există inhibiție psihică globală intelectuală, instinctuală și
atitudinală, manifestată prin:
• hipoprosexie, care însă asociază o hiperprosexie selectivă asupra propriului
corp, cu facilitarea preocupărilor cenestopat-hipocondriace și datorită unei
sensibilități crescute la durere;
• hipomnezie de fixare și evocare precum și scăderea ritmului și fluxului ideator
alături de aceea a forței imaginative până la monoideism;
• inapetență;
• inhibiție sexuală ca libido și act;
• insomnii constante, coșmaruri',
• sărăcirea limbajului ca ritm, fluență și conținut;
• hipomimie exprimând tristețe și disperare;
• neliniște sau inhibiție motorie, culminând cu stări psedostuporoase sau
stuporoase.
în plan somatic:
• hipersecreție lacrimală în formele de intensitate nevrotică, mergând până la
absența lacrimilor în depresiile delirante inhibate; hiposalivație; dispnee;
palpitații; cefalee; dureri epigastrice; meteorism; constipație; algii uro-genitale;
mialgii.
poate avea intensități variate: de la cea nevrotică în care se asociază întotdeauna
anxietatea până la cea psihotică, dominată de delirul micromanic mixt și riscul major auto
și uneori heterolitic;
poate fi dominant agitat, respectiv inhibat sau uneori mascat de simptome somatice;
inhibă sistemul imuni tar al persoanei și crește vulnerabilitatea individuală fațade
infecții și diverse maladii;|
se întâlnește izolat sau asociat cu alte variante sindromologice în:
• stări de surmenaj;
• reacții psihopatologice dominant afective;
• perioadele de decompensare ale unor personalități patologice afective, isterice,
narcisice, obsesiv-compulsive;
• psihozele afective uniși bipolare;
• tulburările psihice cu substrat organic cerebral;
• boli somatice.

SINDROMUL MANIACAL
are ca nucleu euforia care trebuie însă delimitată de veselia normală, privită ca și
variantă hipertimică pozitivă a dispoziției;
starea euforică = veselie contagioasă, optimism debordant cu încredere nelimitată în
viitor și în forțele proprii, hiperimplicare afectivă în prezent, cu perceperea rapidă a
scurgerii timpului spre deosebire însă de starea depresivă euforia este labilă, cu posibile
permutări spontane spre episoade de furie și agresivitate manifestă;
include și:
• tahipsihia cu hiperestezie;
• atenție hipervigilă dar hipotenace;
• hipermnezie de fixare și evocare;
• ritm ideator accelerat cu asociații bogate dar superficiale:
– prin asonantă;
 – rimă;
– contiguitate.
• idei megalomanice polimorfe alături dc abundența producțiilor imaginative;
• logoree, pornolalie, jocuri de cuvinte, onomatopee; sentimentul de energie
inepuizabilă;
• autoîncrederea nelimitată și lipsă de reticență induc un hiperactivism ineficient;
• hipererotism manifest;
• comportament ludic, adesea însă la limita tolerabilului, care pot degenera în
stări de agitație psihomotorie severă;
• nevoia scăzută de somn;
• rezistență crescută la frig și la efort;
• scăderea ponderală;
• hipersalivația și hipersudorația precum și amenoreea sunt caracteristice.
• poate varia ca intensitate de la hipomanie dezinhibiție globală și performanțe
psihosociale crescute, până la mania confuzivă;
se întâlnește în:
• psihozele afective unipolare omonime și în cele bipolare;
• tulburările schizoafective;
• sifilisul cerebral; tulburările psihice din perioada puerperală;
• tumori diencefalice și mezencefalice; tulburările organice de personalitate
posttraumatice;
• unele intoxicații; poate însoți boli somatice:
– Hipertiroidie; anemie pernicioasă;porfirie; reumatism;
• poate fi indus de unele medicamente:
– Antidepresive; corticosteroizi; hidrazidă; cicloserină.

SINDROMUL CENESTOPAT-HIPOCONDRIAC
dominat de:
• condiționarea reciprocă dintre unele tulburări de percepție interoși
proprioceptivă aferente preocupării exagerate față de propria corporalitate și
complexul ideo-afectiv centrat pe tema unei suferințe imaginare;
• intenționalitate care coalizează fuga în boală și refuzul vindecării.
include:

a. ideea hipocondriacă:
convingerea obsesivă pur subiectivă sau bazată pe interpretarea hipertrofiată a unei
simptomatologii banale-în existența unei boli somatice sau psihice grave;
grija și preocupările legate de morfofuncționalilalea corporală se adresează întregului
organism sau doar unuia dintre aparatele componente.

b. cenestopatiile:
• senzații corporale neplăcute și greu de definit, având caracteristici și localizăii
de o mare variabilitate;
• sunt descrise cu un limbaj a cărui bogăție și expresivitate depind și de nivelul
educativ-cultural sau de experiențele biografice patologice și care nu reușește de
obicei să sugereze o boală anume, hipocondrul fiind acel pacient care "niciodată nu
se simte bine, dar nici nu-i merge prea rău";
• pot fi centrate doar pe anumite zone corporale așa precum în "nevroza cardiacă"
sau în "nevroza digestivă".

c. anxietatea întreținută de afecțiuni somatice benigne reale sau prin mecanisme

iatrogene;
 d. crize migrenoase;
e. amețeli și tremurături.

Are următoarele variante clinico-evolutive:

a. asteno-hipocondriacă:
• dominată de astenie și iritabilitate;
• în: neurastenie; psihosindroamele organice posttraumatice; debutul și fazele
remisionale ale schizofreniilor; întârzierile mintale ușoare; boli somatice.

b. obsesiv-hipocondriacă:
• cu idei și reprezentări obsesive pe teme nozofobice;
• în: decompensările personalităților cu trăsături patologice de tip obsesiv-
compulsiv;debutul schizofreniilor și a parafreniilor.

c. depresiv-hipocondriacă:
• în: psihozele afective periodice;depresiile organice și involutive în cadrul cărora
devin de o gravitate deosebită prin asocierea cu ideile delirante de enormitate și de
negație în cadrul sindromul ni COTARI).

d. paranoiac-hipocondriacă:
• integrează delirul revendicativ hipocondriac în care subiectul acuză personalul
medical și reclamă compensații aferente suferinței chinuitoare apărute ca urmare a
deficiențelor actului medical;
• trebuie diferențiată de sindromul MUNCHAUSEN-suferința imaginară
provocată de subiectul care dă date patobiografice false și se autovatămă simultan
cu încercările reușite de a fi supus unor multiple explorări și intervenții
chirurgicale;
• este descris la:
– personalități dizarmonice de tip isteric; în isterie;

SINDROMUL ISTERIC
de conversiune și disociativ de conștiință are o simptomatologie de o variabilitate
extremă care:
• este declanșată de factori psiho-sociali pe fondul unor trăsături particulare ale
personalității:
– hiperexpresivitate;
– egocentrism;
– egofilie;
– imaturitate afectivă;
– demonstrativitate.
• variază în funcție de nivelul intelectual, cel educațional și contextul socio-
cultural;
• poate apare sau se remite prin intermediul sugestiei sau/și hipnozei.
Include:

IV. tulburările paroxistice subdivizabile în:

7.marea criză isterică:
tulburări de echilibru cu astazo-abazie;
îngustarea câmpului conștiinței; contracturi tonico-clonice;
agitație psihomotorie dezordonată;
tahiaritmie respiratorie alternând cu faze de apnee;
limbaj spasmodic, țipete, crize de râs sau plâns;
atitudini pasionale;
 este declanșată întotdeauna de un eveniment aparent banal dar care pentru subiect
dobândește o semnificație deosebită și se desfășoară în prezența unui anturaj spectator,
având o durată de la câteva minute până la câteva zeci de minute;
uneori îmbracă forma unei stări de agitație hiperexpresivă în cadrul căreia subiectul se
poate autovătăma și perturbă intens ambianța.

8.mica criză isterică:

dominată de senzația de sufocare cu nod în gât globus hisiericus, însoțită de fenomene
neurovegetative, contracturi musculare la nivelul feței și zonei cervicale și mișcări de tip
coreic.

V. tulburările funcționale de durată senzitiv-senzoriale:

1.paraliziile funcționale:
• mono-, hemiși paraplegii, astazo-abazia fără hipotonie;
• sunt evident condiționate psihogen și se constată afectarea mai frecventă a
hemicorpului stâng la dreptaci, explicabilă din perspectivă psihodinamică prin
dominanța influențelor inconștiente asupra acestei zone corporale care se află sub
permanentul control al conștiinței precum și prin semnificațiile diferite de "corect"
respectiv "greșit" ale noțiunilor de "dreapta" și "stânga".

2.anesteziile:
• tactile, termice, dureroase sau combinate care nu respectă inervația anatomică a
zonei în "mănușă", "în deget", în "ciorap", în "maiou".

3.mutismul sau afonia isterică:

• abolirea comunicării verbale datorită unor spasme sau contracturi funcționale
ale musculaturii organelor fonatoare, subiectul apelând în schimb la limbajul scris
sau pantomimic.

4.cecitatea " și "surditatea " isterică:

• cu evoluție trecătoare condiționată de atitudinea anturajului social.

5.tulburări neurovegetative și somatice crize de hipertermie, anorexie, vărsături,

polisau oligurie, edeme sau eczeme inexplicabile, tulburări trofice.
VI. tulburările psihotice:
1.stupoarea isterică:
• cu blocaj verbal și psihomotor complet;
• apare imediat consecutiv unei psihotraume sau unei tulburări paroxistice;
• poate dura minute sau ore;
• are drept caracteristică faptul că detașarea de ambianță nu este totală, subiectul
putând-o ulterior reda fragmentar.

2.stările crepusculare:
• explicate prin îngustarea câmpului conștiinței și dominate de automatisme,
stereotipii și fugi patologice;
• corespund personalității alternante a istericului care asociază identitatea sa reală
cu aceea corespunzătoare perioadelor "imaginate".

3.amneziile selective:
• vizează doar un anumit aspect existențial.

4.sindromul GANSER j al răspunsului alături;

5.stări delirant-halucinatorii:
• cu tematică erotică, mistică sau interpretativ-revcndicativă;
• apar pe fondul unor modificări de tip oniric ale conștiinței și asociază uneori o
anxietate extremă.

Tulburările funcționale, cele neurovegetative și cele somatice apar împreună, se

întrețin și se potențează reciproc;
anxietatea lipsește de obicei, subiectul fiind aparent detașat de starea lui "la belle
indiference" dar lăsându-se în grija celor din jur le sugerează dorința de a fi ocrotit și
înțeles;
persistența în timp a manifestărilor depinde de promptitudinea reacției celor din jur
care acordă în măsură variabilă "beneficiul secundar" afectiv sau instrumental vizat de
subiect, care altfel nu poate fi obținut;
impresionează adeseori anturajul și se manifestă diferit în diverse situații la aceeași
persoană;

clinic
manifestările isterice primitive, paroxistice au cedat treptat locul unora mai nuanțate
sau mai specifice, corespunzător creșterii nivelului de civilizație și cultură în lumea
modernă;
poate favoriza dezvoltarea unor tulburări psihosomatice de tip hipertensiv, astmatic,
ulceros, colitic sau dermatologic;
se întâlnește în:
• decompensările personalității patologice omonime;
• nevroza isterică;
• debutul psihozelor schizofrenice, toxice, infecțioase;
• epilepsie intercritic;
• reacțiile psihopatologice cu tulburări de conștiință.

SINDROMUL DELIRANT-HALUCINATOR
include cele două categorii de fenomene psihotice productive majore care apar
frecvent împreună și se condiționează reciproc în cadrul unor episoade sau boli psihice de
intensitate psihotică.

Delirul:
tulburare de conținut a gândirii care exprimă o falsă sau eronată interpretare a realității
obiective;
convingerea patologică:
• este rigidă, neinfluențabilă conjunctural sau prin argumente și polarizează
întregul psihism;
• nu are nici o legătură cu un conținut ideo-afectiv anterior;
• este comunicată celorlalți printr-un limbaj și un comportament particulare,
acontextuale, bizare;
• perturbă și simplifică raporturile dintre subiect și lumea externă, favorizând
disoluția realului în imaginar, reflectată în planul conștiinței.
Reprezintă rezultatul unei dinamici care coalizează:

1.dispoziția delirantă:
• stare difuză, fară conținut ideator precis în cadrul căreia subiectul trăiește
senzația detașării de experiențele existențiale anterioare și dc schimbare stranie și
chinuitoare a ambianței imediate care îl împiedică să-și mai coordoneze liber
conduita;
• poate fi formulată interogativ astfel: "se întâmplă ceva cu mine și în jurul meu,
nu știu ce, ajutați-mă să aflu".

2.percepția sau interpretarea delirantă:

• atribuirea nemotivată a unor semnificații anormale, de cele mai multe ori
 negative în legătură cu propria persoană -unor percepții reale, obișnuite;
• poziția subiectului devine centrală în cadrul ambianței geocentrică -iar
componentele lumii externe își pierd neutralitatea și sunt percepute ca modificate și
raportate misterios doar la propria persoană.

3.intuiția delirantă:
• idei și reprezentări cu caracter spontan, cu o semnificație stranie, nepotrivită,
referitoare la subiect și la cei din jurul său;
• au caracter de revelație și prin schimbarea radicală a experiențelor trăite au o
influență covârșitoare asupra destinului personal.

4.delirul de influență:
convingerea absolută a persoanei asupra faptului că este dirijată și condusă de forțe
sau fenomene externe, care o vizează în mod unilateral;
percepția sau intuiția delirantă favorizează structurarea unui delir primar pe fondul
dispoziției delirante, în cadrul căruia pot fi descrise următoarele variante tematice:
• referitoare la propriul corp:
– dismorfofobice;
– hipocondriace;
– de posesiune zoopatică sau demoniacă;
– de transformare coiporală și sexuală.
• referitoare la propria identitate și viață spirituală — De transformare parțială
sau totală, tranzitorie sau permanentă a propriei identități în sensul prezenței unor
calități sau a unor statute și roluri deosebite:mistice;sociale, politice; cosmogonice,
• sau dimpotrivă a convingerilor de: autodevalorizare;autoculpabilizare; ruină.
• referitoare la relațiile cu cei din jur de tip senzitiv, prin poziția centrală a
subiectului în atenția lumii, din care derivă convingeri patologice având ca
tematică:
– persecuția;
– urmărirea;
– punerea sub control;
– gelozia;
– interpretările erotomanice.
există și un delir secundar atunci când apare în cadrul episoadelor afective endogene
de tip maniacal sau depresiv, are un conținut congruent cu starea afectivă și uneori e
însoțit de halucinații cu tematici similare;
Din perspectiva nivelului de structurare există:
• deliruri sistematizate de tip paranoiac:
– când convingerea patologică are un suport endogen și este susținută afectiv
sau favorizată de tulburări perceptuale congruente în așa fel încât are o logică
și o coerență evidente, dominând necondiționat existența și conduita
subiectului.
• deliruri nesistematizate de tip paranoia:
când convingerea delirantă este ilogică, fară suport afectiv, întreținută de halucinații și
asociind alte tulburări cognitive și depersonalizarea.

Halucinațiile:
tulburări calitative majore de percepție care pot precede, însoți sau urma fenomenele
delirante;
determină subiectul să se comporte "ca și cum", corespunzător convingerii că trăirea
este obiectivă;
includ:
• halucinațiile funcționale, eidetice și fiziologice;
• halucinozele:
– halucinații al căror caracter anormal este recunoscut de subiectul a cărui
 conștiință este păstrată sau doar discret modificată;
– cele mai importante tablouri clinice sunt:
– halucinoza alcoolică;
– halucinoza pedunculară;
– halucinoza luetică sau sifilitică. halucinațiile propriu-zise sau
psihosenzoriale extero-, intero și proprioc ep t i ve;
• halucinațiile intrapsihice sau pseudohalucinațiile:
– autoreprezentări aperceptive independente de experiența perceptuală
anterioară, cu caracter străin, impus din exterior, cărora subiectul nu li se
poate opune.

Se întâlnește sub forma diverselor sale variante sau părți componente în:
– reacțiile psihopatologice de intensitate psihotică;
– schizofrenii;
– psihozele afective periodice;
– psihozele cronice delirante;
– psihozele toxice și infecțioase;
– psihozele din perioada involutivă..
Se asociază constant tulburărilor conștiinței, celor afective, imaginative și
fenomenelor deteriorative.

SINDROMUL DISOCIATIV al dezorganizării schizomorfe

include în structura sa standard:

I. ambivalența:
divizarea în termeni contradictorii a tuturor stărilor psihologice în plan cognitiv,
afectiv și interpersonal;
astfel pot fi concomitente afirmația și negația, dorința și repulsia, implicarea și
abandonul»

II. dezorganizarea ideo-verbală:

fading și baraje ideatorii -în cazul cărora la reluare apare o temă diferită;
dezordine ideativă prin pierderea legăturilor logice dintre idei, ezitări, substituții,
interferențe;
scăderea tonusului și clarității ideatorii și verbale cu idei și zgomote parazite sau
spontane, monologuri fără adresă, neologisme, tulburări în articularea cuvintelor;
tulburări logico-semantice cu alterarea și aglutinarea semnificațiilor conceptuale
supuse unui sistem modificat de valori personale și demonstrații de logică și
meticulozitate, în totală discrepanță cu banalitatea și inutilitatea lor.

III. dezorganizarea afectiv-comportamentală:

bizareriile, ambivalența și inversiunea afectivă inclusiv transfe 1 sentimentelor asupra
unor obiecte sau fenomene impersonale;
decolorare și detașare afectivă;
ținuta neglijentă și comportament lipsit de naturalețe, teatral sau exagerat de manierat;
negativism atitudinal pasiv sau activ, stereotipii de poziție și mișcare care conferă un
aspect caricatural, cu o simbolică neinteligibilă mișcărilor subiectului;
contradicția dintre conținutul și motivațiile gândirii, afectivității, motricitatii și
modalitățile lor de expresie, care explică tributul de sindrom discordant, acord"t
fenomenologiei descrise;
se descrie în mod patognomonic în psihozele schizofrenice și reprezintă explicația
fundamentală a:
• atributelor de stranietate și impenetrabilitate a tabloului clinic; pierderii unității
 psihismului, a originalității și identităț
• persoanei;
• perturbării grave a randamentului, capacităților de comunicat a persoanei și a
raportării la realitatea obiectivă.
Elem sd disociativ vizează capacitatea de sinteză a conștiinței și corespund pierderii
corespondenței dintre acțiunile si motivațiile individuale conferind atributele de
incomprehensibilitate și stranietate manifestărilor psiho-comportamentale

SINDROMUL DE TRANSPARENȚĂ și INFLUENȚĂ XENOPATICĂ

aparține tulburărilor conștiinței autopsihice referitoare la percepția și orientarea asupra
propriei persoane;
se mai numește și "de automatism mintal" sau "de acțiune exterioară" pentru că este
dominat de producții spontane idei, impresii, reproduceri insolite impuse subiectului care
• se simte dirijat din exterior, de forțe xenopatice străine;
• își pierde libertatea de gândire, simțire și acțiune.
include:
• idei impuse din exterior de către forțe care țin sub control subiectul, cu conțini
neobișnuit, acontextual;
• ecoul și anticiparea gândurilor și a lecturii, reprezentări abstracte și ruminaț
mentale, cu flux și conținut ideator imposibil de controlat de către subiect care
asistă pasiv dar anxios la derularea conținuturilor psihismului;
• emoții și sentimente negative, anxiogene, impuse din exterior;
• enunțul unor gesturi și mișcări impuse din afară;
• halucinații intrapsihice vizuale, tactile, gustative, intero și proprioceptivi
conform cărora subiectul asistă neputincios la schimbarea gustului alimentelor, la
provocarea unor algii sau la modificarea formei propriului corp.
se conturează astfel un triplu automatism:
• ideativ;
• afectiv;
• motor;
incluzând și fenomene xenopatice senzitiv-senzoriale;
în funcție de nivelul intelectual-educațional și de contextul socio-cultural, subiectul
încearcă să-și explice fenomenele trăite prin acțiunea undelor radio sau laser, a telepatiei
și telekineziei sau le atribuie unor forțe oculte sau supranaturale;
elementele sale componente se întâlnesc în postura de nucleu al psihozelor
schizofrenice și parafrenice, precum și în psihozele alcoolice, în epilepsie și în patologia
involutivă.

SINDROMUL APATO-ABULIC SAU DE SĂRĂCIRE PSIHICĂ

deși pare dominat doar de lipsa de rezonanță afectivă, are un tablou clinic complex
care afectează autopercepția și conștiința de sine, conținuturile ideo-afective, motivația,
activismul și capacitățile relaționale ale subiectului;
include:
• depersonalizarea:
– considerată un sindrom al tulburării conștiinței autopsihice cu o componentă
referitoare la transformarea psihică dezanimarea și una aferentă transformării
corporale desomatizarea;
– coalizează:
– senzația de nesiguranță, referitoare la propria persoană, de vid interior, de
 apatie, de inautenticitate a gândurilor și amintirilor, de devalorizare
personală;
– senzații legate de transformarea corporală stranie, ireală, cu ignorarea
igienei personale.
• în mod compensator, într-un efort de regăsire are loc o analiză introspectivă
care favorizează îndepărtarea de lumea reală și perceperea deformată a acesteia —
în cadrul sindromului de derealizare;
• deficitul cognitiv dominant prosexic și corespunzător înțelegerii mesajelor și
situațiilor;
• deficitul afectiv cu senzație de vid interior, indiferentism, rigiditate emoțională;
• deficitul motivațional și acționai cu apatie, astenie persistentă, apragmatism;
• deficitul de relaționare și adaptare socială cu tendințe la izolare față de anturajul
uman, scăderea marcată cantitativă și calitativă a relațiilor interpersonale, care
culminează în autism închiderea în sine patologică;
• bradipsihia în sensul încetinirii globale a funcționării psihismului.
Se întâlnește cu preponderență în:
• fazele incipente și cele remisionale ale psihozelor schizofrenice;
• într-o formă mai mult sau mai puțin completă în oligofrenii;
• demențe;
• tumori frontale;
• epilepsie;
• stări confuzive de origine toxică—oxid de carbon sau infecțioasă febră tifoidă;
• hipotiroidism;
• boala ADISON;
• psihozele involutive.
trebuie diferențiat mereu de sindromul depresiv, asocierile lor impunând o evaluare
complexă clinico-anamestică și psihometrică.

SINDROMUL CATATONIC
ansamblu de tulburări psihomotorii cu etiologie variată care afectează cu precădere
motricitatea voluntară și conturează trei forme clinice:
• lucidă;
• oneiroidă;
• de natură neuroleptică.
include:

I. catalepsia sau flexibilitatea ceroasă:

inerție motorie cu hipertonie ușoară care conferă o rezistență de tip plastic la
mobilizarea pasivă și permite păstrarea atitudinilor impuse.

II. sugestibilitatea:
proprietatea de a răspunde la sugestie care devine patologică atunci când se produc cu
maximă receptivitate răspunsuri la comenzi exterioare sau se imită necondiționat limbajul
sau atitudinile mimico-gestuale ale persoanelor dinecolalie, ecomimie, ecopraxie care
formează împreună sindromul ecopatic.

III. negativismul:
tendința de a opune rezistență pasivă sau activă la satisfacerea propriilor nevoi
fiziologice și la diverși stimuli externi;
se descriu două forme de negativism:
• pasiv:
 – inerție și areactivitate aferent:
– m comunicării verbale negativism verbal; B alimentației negativism
alimentar; m executării unor mișcări negativism motor; m relaxării
sfincterelor — negativism intern,
• activ tendința de a executa sau execuția unui act sau gest opus celui sugerat, cu
fermitate și ostilitate uneori.

IV. stereotipiiie de poziție și mișcare: descrise în cadrul parakineziilor.

V. tulburări neurovegelative:
• căderi tensionale;
• cianoză periferică;
• reacții vasomotorii;
• reacții paradoxale la lumină;
• hipersecreție salivară, sudorală și seboreică;
• tulburări endocrino-metabolice.
Se întâlnește complet sau parțial reprezentat:
– la personalități dizarmonice de tip schizoid, schizotipal, borderline,
isteric,dependent
– în isterie;
– în schizofreniile hebefrenică și catatonică; în paranoia;
– în depresiile delirante stuporoase;
– în oligofrenii și demențe;
– în stările confuzive stuporoase.

Varianta sindromului catatonic de natură neuroleptică este:

• secundară tratamentului cu neuroleptice incisive și poate apare datorită unei
reactivități individuale particulare, deficiențelor schemei terapeutice sau lipsei de
complianță terapeutică;
• se manifestă clinic sub patru forme principale:
– sindromul akinetic:
– diminuarea aproape completă a inițiativei motorii.
– sindromul akinetic-hiperton:
– hipokinezîe; » nipertonie; rigiditate; tremurat uri.
– sindromul diskinetic-hiperton:
– diskinezii buco-linguo-faciale; deglutiție și masticație spastică.
– sindromul hiperkinetic-hiperton:
– torticolis spasmodic;
– crize hipertonice isteriforme și epileptiforme.

SINDROMUL DEMENȚIAL
are un tablou clinic comun pentru diversele tipuri de demențe;
include trei faze evolutive:

I. de debut;
• atenție voluntară hipotenace și atenție involuntară dispersată;
• hipomnezii și amnezii de fixare urmate de hipomnezii de evocare
• progresive;
• ritm ideator încetinit, judecăți și raționamente progresiv îngreunate, cu erori în
evaluarea evenimentelor reale;
• limbaj cu perseverații, digresiuni și dificultăți intermitente în utilizarea
structurilor semantice și sintactice;
 • monotonie imaginativă și sărăcirea lumii valorilor personale;
• labilitate afectivă cu impulsivitate manifestă intermitent, cu indiferentism
• progresiv;
• hipobulie, scăderea suportului motivațional și a tonusului psihic;
• accentuarea progresivă a trăsăturilor caracteriale premorbide cu apariția
intermitentă a unor manifestări de tip egocentric, a interpretativității, ostilității și
agresivității, precum și a unei rigidități și meticulozități excesive sau a unor
conduite imorale;
• simptome neurologice și somatice de natură vasculară;
• decalaj progresiv evident între vârsta biologică și cea cronologică.

II. de stare:
• deteriorare severă și globală a funcțiilor de cunoaștere cu sărăcie și incoerență
ideo-verbală;
• dezorientare temporo-spațială persistentă pe fondul unei apati i întrerupte doar
de reacții spontane declanșate conjunctural;
• neglijarea aproape totală a alimentației, vestimentației și igienei
• personale;
• apragmatism;
• ignorarea normelor sociale și comportament imprevizibil, iresponsabil, care
pune în pericol subiectul și uneori anturajul.

III. terminală:
• abolirea aproape totală a funcțiilor psihice mergând până la apsihism;
• abolirea activității motorii inclusiv a stercotipiilor;
• inerție completă a vieții instinctuale și incontinența sfincteriană care
completează dramatismul tabloului clinic;
• scăderea marcată a apărării imunitare cu receptivitate maximă la infecții
• intercurente;
• semne neurologice diferențiate pentru fiecare model etiologic de dementă.
Simptomele demențiale indiferent de etiologia lor, de cele mai multe ori
plurifactorială, corespund mereu atributelor de cronicitate și ireversibilitate ale unui
destin psihopatologic.

ANORMALITATEA PSIHICĂ CIRCUMSTANȚIALĂ

REACȚIILE PSIHOPATOLOGICE
sunt tablouri psihopatologice reversibile:
care au caracteristicile unui episod maladiv;
sunt în legătură directă cu trăirea unui eveniment psihotraumatic de diferite intensități;
pot fi favorizate de momente sau perioade de vulnerabilitate individuală crescută:
• prin surmenaj fizic sau psihic;
• datorită prezenței în antecedente a unui eveniment similar refulat în
subconștient, care poate favoriza repetarea situației;
• corespunzător unor trăsături predispozante ale personalității premorbide,
cunoscut fiind faptul că psihismul reacționează mereu în "consens" cu
personalitatea subiectului;
• datorită deficiențelor rețelei de suport social.
modalitățile lor de manifestare și conținutul lor simt comprehensibile iar durata lor
este de ore sau zile, exceptând:
• tulburările de adaptare — manifestările apărute datorită unor evenimente
existențiale cum sunt schimbările de statut și rol social sau profesional pe care
subiectul le poate anticipa, iniția și accepta;
• reacțiile de stres postlraumatic:
– răspunsuri întârziate sau/și prelungite la o situație stresantă cu caracter
catastrofic, care poate traumatiza psihic orice persoană accidente majore,
luptă, dezastre naturale sau cauzate de om, viol, tortură, terorism;
– clinic includ:
– stare ele obtuzie sau de hebetudine cu îngustarea câmpului conștiinței, cu
blocaj motor sau agitație psihomotorie;
– tulburări neurovegetative;
– după o latență de zile sau săptămâni apar:
– anxietatea generalizată; detașarea afectivă de mediul social;
– amintiri și reprezentări obsesive ale evenimentelor trăite;
– fobii față de situațiile care ar putea favoriza aceste reactualizări;
– trăiri și idei depresive uneori cu potențial suicidar;
– Anhedonie; coșmaruri; astenie persistentă;
– consum abuziv de alcool sau medicamente;
– scăderea randamentului global; manifestări psiho-somatice.
– apar în primele 6 luni după evenimentul catastrofic, iar atunr când acest
interval este depășit devin încadrabile în categoria tulburărilor de
personalitate c aceeași etiologic

Se clasifică în următoarele patru categorii:

1.reacțiile dominate de tulburările de conștiință:

a. agitația psihomotorie reactivă:
mimică și limbaj hiperexpresiv; motricitate dezordonată; crize epileptiforme.

b. stupoarea reactivă:
diminuarea marcată sau abolirea motricitatii voluntare subiectu. "împietrește" și a
capacităților de răspuns la stimuli vizuali, auditivi sau tactili, vulnerabilitate.' 1 individuală
devenind maximă.

c. starea confuzivă reactivă:

incoerența ideo-verbală și motorie; halucinații;
abolirea instinctelor de autoconservare.

d. amnezia și fuga disociativă:

pierderea selectivă și parțială a amintirii evenimentulu 1 traumatizant, urmată de
deplasări aparent Iară scop în afara spațiului folosit cotidian, dar cu păstrarea igienei
personale și a aptitudinilor relaționale simple cu persoanele străine.

e. crize astazo-abazice reactive însoțite de tulburări de vorbire și de mers;

f. anestezii, surditate și cecitate disociative;
g. Sindromul GANSER sau al "răspunsului alături":
cu răspunsuri greșite dar nu absurde;
bizarerii mimice și atitudinale sau alte simptome disociative;
descris inițial la subiecți cu nivel intelectual și cultural redus, aflați în condiții de
anchetă sau detenție;
are ca variante:
pseudodemența dezorganizarea și caricaturizarea de aspect demențial a
comportamentului și răspunsuri absurde, însoțite de agitație sau inhibiție psihomotorie;
puerilismul comportament de tip regresiv, infantil, cu manifestări verbale și motorii
specifice.
 2.reacțiile de tip afectiv cu două forme clinice:
depresivă inhibată;
anxioasă agitată.

3.reacțiile de tip delirant

debutează în primele 2 săptămâni după un eveniment psihotraumatizant și se remit în
câteva săptămâni până la 3 luni de zile; include:

a. reacțiile de tip paranoid-halucinator:

– au tematici și intensități variabile în timpul unei zile sau de la o zi la alta dar
adesea ideile delirante și halucinațiile sunt stabile pe toată durata episodului;
– clinic sunt descrise:
– delirul prizonieratului;
– delirul de grațiere;
– paranoidul situațional;
– paranoidul acut al drumului de fier;
– paranoidul de izolare prin necunoașterea limbii;
– halucinoza acută de închisoare.
b. reacțiile paranoide induse sau delirul indus:
– însușirea prevalențială a ideilor delirante de obicei sistematizate — ale unei
persoane dominante cu rol de inductor, de către un subiect indus care:
– are un nivel intelectual și cultural mai redus;
– se află într-o relație prelungită și strânsă cu inductorul;
– adeseori fiind izolați prin spațiu sau limbaj de mediul social.
– cedează de obicei la separarea celor două persoane;
– asociază anxietate marcată și manifestări comportamentale zgomotoase.
4.iatrogeniile:
tulburări psihopatologice reactive apărute datorită deficiențelor actului medical și cu
preponderență a relației medic-pacient;
clinic se descriu tulburări de intensitate nevrotică și rareori psihotică de tip depresiv,
anxios, obsesiv și hipocondriac,| acestea din urmă culminând ca severitate cu
fenomenologia paranoiei hipocondriace.

Ca forme particulare ale reacțiilor psihopatologice mai pot fi descrise:

1.tentativele suicidare reactive:

comportament autolitic declanșat de un factor psihotraumatizant sau cu efect agravant
al evoluției, la subiecți cu vulnerabilitate crescută conjunctural sau structural, respectiv în
psihozele afective, schizofrenii și în toxicomanii;
tentativele domină la femei dar cele reușite sunt mai frecvente la bărbați.

2. tentativele p a ras u icidare:

intenție sau act suicidar simulat, "mimat" care se desfășoară în apropierea sau prezența
unui anturaj uman și vizează impresionarea acestuia;
se descrie cu precădere la personalități cu trăsături dizarmonice de lip dominant
isteric, în isterie.și la debilii mintali.

NEVROZELE – TULBURĂRILE NEVROTICE

Reprezintă,o categorie de suferințe psihice declanșate de factori psihosociali și legate
comprehensiv de existența individuală a persoanei.

etiologic cele două repere majore sunt:

influențele psihosociale negative de tipul psihotraumelor, eșecurilor, stărilor
conflictuale, frustrărilor, suprasolicitărilor intelectuale sau afective și schimbările de
viață;
 terenul individual reprezentat prin personalitatea subiectului în contextul ei
existențial, teren care poate fi vulnerabilizat:
conjunctural prin stări de epuizare fizică sau psihică, parcurgerea unor etape critice
legate de vârstă, ciclurile vieții sau bilanțurile acestora;
structural prin trăsături psihologice dezavantaj ante precum imaluritatea afectivă,
deficitul de identitate psiho-corporală inclusiv sexuală, tendința constituțională a
sistemului nervos vegetativ de a reacționa intens și prelungit sau structurări dizarmonice
ale personalității de tip isteric, anxios-evitant și obsesiv-compulsiv.

patogenetic:
intervenția factorilor psiho-sociali descriși asupra persoanei vulnerabilizală
circumstanțial sau structural determină constituirea în subconștient a unui sediu al
trăirilor și experiențelor refulate numit "'centru de acumulare " sau "eu secund";
între acest "corp străin intrapsihic" și conștiința subiectului se desfășoară conflictul de
tip nevrotic cu sine însuși, care organizează și întreține simptomatologia nevrotică.

clinic:
simptomatologia debutează insidios, particularitățile ei etiologice și de intensitate
permițând subiectului să-și comenteze și să-și asume suferința pe care adeseori o
hiperconștientizează;
se structurează progresiv ego-distonia și ego-fobia cu trăiri subiective neplăcute care
angajează "nu doar afectiv" ci și cognitiv și relațional subiectul, acesta structurându-și un
comportament dependent, repliat sau lamentativ care îi afectează global randamentul și îl
determină să se raporteze penibil la rolurile sociale și profesionale;
raportându-se în permanență la starea anterioară de bine subiectiv și obiectiv, adevărat
estet al comparațiilor, nevroticul tot mai conștient de deficiențele sale-își diversifică și
amplifică conflictul intrapsihic cultivându-și incapacitatea adaptativă;
în funcție de fenomenologia dominantă și de caracteristicile terenului, nevrozele se
clasifică în două categorii:
nediferențiate care pot apare la orice tip de personalitate premorbidă și includ
neurastenia, nevroza predominant depresivă și nevroza predominant anxioasă;
diferentiaie care apar și evoluează la personalități premorbide cu trăsături favorizante
și includ nevroza predominant fobică, nevroza obsesivă, nevroza isterică și nevrozele
motorii.

NEURASTENIA
psihogenie centrată, pe sindromul astenic = astenie, fatigabilitate, cefalee, disconfort
subiectiv;
descrisă ca o "patologie a lipsei de energie" și ca "boală a civilizației" este mai
frecventă la sexul feminin în decadele a 3-a, a 4-a și a 5-a de viață;

etiopatogenetic:
sunt implicați factorii psiho-sociali responsabili de declanșarea tablourilor nevrotice,
cu precădere suprasolicitarea în rolurile profesionale sau familiale care apare:
datorită discrepanțelor dintre obiectivele propuse și capacitățile fizice și intelectuale;
prin nepotrivirile dintre caracteristicile activității și stilul personal;
prin lipsa satisfacțiilor sau/și a condițiilor de afirmare;
corespunzător condițiilor improprii de activitate;
suprasolicitarea se autoîntreține prin faptul că impune creșterea intensității și duratei
angajării în activitate.
clinic:
• astenia:
– este caracteristică atât debutului cât și fazei de stare;
– e independentă de efort și e declanșată la cele mai mici solicitări;
– este maximă dimineața și e însoțită de un ușor deficit de atenție și memorie
exceptând sectorul corespunzător propriei corporalități, resimțită mereu
neplăcut.
• cefaleea descrisă tipic este "în cască" dar și occipito-cervicală și este accentuată
de emoțiile negative;
• tulburările de somn hipersomnii neodihnitoare și somnolență diurnă urmate de
insomnii mixte;
• disconfort afectiv și corporal manifest îndeosebi în faza de stare și caracterizat
prin dispoziție tristă, pesimism, sentimente de incompletitudine și neputință,
scăderea progresivă a curiozității și interesului pentru viața cotidiană, iritabilitate
cvasipermanentă care motivează denumirea de "slăbiciune iritabilă" dată tabloului
clinic;
• tulburări neurovegetative și tulburări funcționale poliviscerale cu manifestări
– cardiovasculare — cord iritabil, crize pseudoanginoase;
– respiratorii — paroxisme de tuse sau astmatiforme;
– digestive spasme faringiene sau intestinale, sete sau foame paroxistică;
– genito-urinare — inhibiție sexuală, algii pelviene, polakiurie;
– neurosenzoriale și musculare — hiperestezie generalizată, crize de vertij,
mialgii și tulburări de mers.

diagnosticul pozitiv
este facilitat și de o bună relație medic-pacient, acesta fiind deosebit de cooperant și
dornic de vindecare;

diagnosticul diferențial
trebuie făcut cu alte tipuri de nevroze și reacțiile psihopatologice, cu fazele de debut
ale psihozelor endogene depresive și schizofrenice, cu toxicomaniile precum și cu boli
neurologice și organice cu manifestări astenice;

evoluția
este favorabilă în peste 2/3 din cazuri, în rest simptomatologia putând deven. trenantă,
cu recăderi intermitente.

NEVROZA PREDOMINANT DEPRESIVĂ - TULBURAREA NEVROTICĂ

DEPRESIVĂ
entitate discutabilă care ocupă o poziție aparte între reacția depresivă comprehensibili
și episodul depresiv endogen;

etiopatogenetic:
psihogenie cu etiologie multifactorială care coalizează evenimente de viața negative,
psihotraume și o vulnerabilitate bioși psihotipală care o fac mai frecventă la tineri și la
sexul feminin.

clinic:
sindromul depresiv cu tristețe, anhedonie, lentoare ideativă și motorie, insomnii și
coșmaruri care pot persista săptămâni sau luni de zile și sunt intercalate de intervale de
normalitate dar nu îndeplinesc criteriile unei depresii recurente ușoare sau medii;
iritabilitate și anxietate întreținută de tulburările neurovegetative și viscerale -oscilații
tensionale, termice, ale ritmului cardiac și respirator, paroxisme algice precordiale sau
musculare;
fatigabilitate rapidă cu scăderea randamentului intelectual și fizic;
simptome somatice cu localizare variabilă;
manifestările sunt mai accentuate seara când subiectul este epuizat și apelează uneori
la alcool sau automedicație în căutarea echilibrului afectiv și a odihnei.

diagnosticul diferențial
se face cu celelalte nevroze, cu episoadele depresive incipente din psihozele afective și
schizoafective, cu stările de defect schizofren, cu depresiile cu substrat organic și cu
decompensările unor personalități patologice;

evoluția
este favorabilă la 3/4 din cazuri și datorită dorinței de vindecare complex exprimate a
subiectului care încearcă să-și compenseze tendințele spre solitudine cu o angajare
constantă în dialogul terapeutic.

NEVROZA PREDOMINANT ANXIOASĂ – TULBURAREA NEVROTICĂ

ANXIOASĂ

etiopatogenetic:
• psihogenie declanșată de intervenția unor factori psihotraumatizanți sau
stresanți care:
– perturbă raportul dintre personalitatea subiectului ce prezintă uneori
deficiențe sectoriale privitoare la calitatea imaginii de sine, autopereepție,
autocontrol și rețeaua sa de suport social;
– pot fi legați în mod specific pentru această formă de nevroză de tulburări ale
instinctului sexual, de frustrări existențiale prin separare, abandon sau prin
pierderea unor valori materiale sau afective.
clinic:
domină anxietatea generalizată sau difuză, cu așteptarea tensionată a unui pericol
nedefinit, neliniște investigatorie, dificultăți de relaxare și hipersimpaticotonie,
manifestări care se intensifică seara și în condiții de izolare conjuncturală;
se asociază uneori fobii fiziologice — de boală, de întuneric sau de înălțime și
patologice — tanatofobia, lysofobia și fobii sociale selective referitoare la contactul cu
persoane străine și cu mare probabilitate rău intenționate în raport cu subiectul;
apar în mod caracteristic conduite de securizare prin căutarea vecinătății și sprijinului
unor persoane cunoscute sau de încredere;
este descrisă și anxietatea paroxistică sau atacul de panică cu debut spontan diurn sau
nocturn, o durată de câteva minute sau zeci de minute, însoțit de senzații de
depersonalizare și derealizare și uneori de poliurie sau diaree;
echivalențele somatice ale anxietății alternează cu atacurile de panică și includ
manifestări cardiovasculare, respiratorii, digestive, genito-urinare, tulburări de dinamică
sexuală, de echilibru și mers;
insomnii mixte și fatigabilitate accentuată.

diagnosticul pozitiv
se pune și prin intermediul unor examinări paraclinice de excludere a unor alte
explicații etiologice, acestea însă putând avea ele însele un efect anxiogen;
diagnosticul diferențial
se face cu anxietatea din alte tipuri de nevroze, cu cea din schizofrenii, oligofrenii,
demențe, toxicomanii și cu atacurile de panică din urgențele non-psihiatrice, infarctul
miocardic, angina pectorală, boala trombembolică, astmul paroxistic, porfirie, tetanie;

evoluția
este variabilă și în mare măsură dependentă de participarea anturajului social iar
vindecările reprezintă o regulă.

NEVROZA PREDOMINANT FOBICĂ – TULBURAREA ANXIOS-FOBICĂ

are multe asemănări cu nevroza anxioasă dar spre deosebire de aceasta apare la
personalități:
anankaste = riguroase, ordonate, perfecționiste, lipsite de spontaneitate, umor și
imaginație, cu trăiri afective sărace, incapabile de prietenie și dragoste autentice care
trăiesc după o ordine prestabilită și exersată permanent;
anxios-evitante cu autostimă scăzută, neîncredere în propriile capacități,
hipersensibilitate, un exagerat simț al ridicolului și un stil de viață restrictiv care să
confere maximum de siguranță subiectului.
etiologic este rezultatul intervenției unor psihotraume repetate sau a unor factori care
modifică sau perturbă rețeaua de suport social sau condițiile securizante de viață ale
persoanei pe terenul favohzant reprezentat de trăsăturile anankaste și evitante, care în
contact cu noul și neprevăzutul induc trăiri anxioase intense și durabile; în condițiile
descrise subiectul tinde să perceapă realitatea ca fund subîmpărțită în două zone — una
de siguranță relaxantă în care funcționează firesc și una neprotejanlă și nesigură care îi
întreține neliniștea și suspiciunea favorizând apariția fobiilor;
clinic domină:
• fobiile — frici patologice cu obiect bine precizat dar iraționale și copleșitoare
care — se subîmpart în trei categorii:
– fobii spațiale dintre care trebuie subliniată gravitatea agorafobiei care
asociază atacuri de panică apărute în locuri publice, pe străzi, în magazine sau
în mijloacele de transport în comun care blochează afectivitatea elaborată,
activismului persoanei și realizează tranziția între episoadele succesive ale
nevrozei fobice;
– fobii sociale mai frecvente la adolescenți și adulți tineri;
– fobii speciale de animale, fenomene naturale, murdărie și boli.
• conduite de asigurare și de evitare a situațiilor fobogene care includ
organizarea programului cotidian astfel încât să nu iasă din limitele unui spațiu
familiar, să ocolească condițiile generatoare de trăiri fobice adesea și prin căutarea
asiduă a companiei unei ființe sau obiect securizant;
• anxietatea concentrica focalizată pe elementul fobogen, care este delimitată în
timp de durata contactului cu acesta, asociază fenomene vegetative intense și nu
poale fi controlată voluntar.

Diagnosticul pozitiv
este facilitat de particularitățile sindromului fobie și de cele ale terenului predispozant;

diagnosticul diferențial
se face cu nevroza anxioasă și depresivă, cu debutul schizofreniilor, cu
decompensările personalităților dizarmonice de tip anxios, evitant și obsesiv și cu
manifestările fobice din bolile vasculare cerebrale, boala PARKINSON, tulburările
psihice posttraumatice și postencefalitice și fazele intereritice ale epilepsiei;
evoluția
tabloului clinic este extrem de oscilantă, fenomenologia putându-se agrava prin abuzul
de alcool și tranchilizante iacul în scop anxiolitic și prin complicații afective;
se ameliorează sub tratament în decurs de câteva săptămâni sau în timp în cazul
formelor persistente o dată cu înaintarea în vârstă.

NEVROZA OBSESIV-COMPULSIVĂ - OBSESIV-COMPULSIVĂ

psihogenie centrată pe elementele sindromului obsesiv, considerată cea mai rară, cea
mai bine structurată și cea mai gravă formă de nevroză care afectează în mod egal cele
două sexe;

etiopatogenetic:
implică intervenția unor psihotraume repetate pe un teren favorizam reprezentat de
personalități cu trăsături particulare:
• de tip anankast rigurozitate, ordine, meticulozitate, simț hipertrofiat al datoriei
și al economiei, monotonie imaginativă, sărăcire și lipsă de modulare afectivă;
• de tip psihasten nesiguranță, ambivalență, ambitendință, dezorganizare în
gândire și activitate, tendință de a se lăsa condus alternând cu atitudini de revoltă și
agresivitate manifestă, trăsăturile fiind practic complementare celor anankaste.
se produce în urma intervenției descrise o creștere a nesiguranței, a nevoii de
autocontrol și de verificare a subiectului care sunt responsabile de autosuprasolicitarea
prin verificări obsesive extinse treptat în toate sectoarele existenței individuale.

clinic:
idei, amintiri și reprezentări obsesive cu tematici tehnico-științifice, artistice, morale,
religioase, de ordine, de complexitate, de autoprotecție sau legate de perceperea scurgerii
timpului; ele converg uneori spre manifestări ruminative care:
• parazitează activismul subiectului;
• îndeamnă la acte particulare, ridicole, cu semnificații simbolice, respinse de
conștiință:
• compulsiuni sau intenții de acte obsesive însoțite de anxietate
• accentuată și ostilitate latentă datorită nematerializării lor;
• ritualuri:
– acțiuni mai complexe, aparent voluntare cu desfășurare invariabilă, fixă,
însoțite de o stare de anxietate care cedează odată cu ele;
– pot include unele acțiuni îndreptate împotriva tematicilor obsesive realizând
astfel strategii de apărare elaborate;
– pot fi congruente cu obsesiile ablutomaniu și ritualuri de verificare sau
incongruente cu acestea — ariimomania, onomatomania, ritualuri de
îmbrăcare, repetarea unor cuvinte "'cheie ".

diagnosticul diferențial
se face cu ideile obsesive pasagere, cu alte nevroze, cu decompensările personalităților
cu trăsături patologice de tip anxios, anankast, psihasten, cu debuturile schizofreniilor, cu
psihozele afective unipolare depresive și cu tulburările obsesive din ateroscleroză,
epilepsia intereritică, stările postmeningocncefalitice, scleroza multiplă și paralizia
generală progresivă;

evoluția
este persistentă, adeseori invalidantă în peste 1/2 din cazuri, poate avea o anumită
periodicitate în perioadele critice ale vieții sau este caracterizată prin paroxisme obsesive
de scurtă durată — îndeosebi la vârstnici, la 1/6 dintre subiecți fiind identificabilă cu
debutul unor psihoze schizofrenice.

NEVROZA ISTERICĂ DE CONVERSIUNE

psihogenie cu tablou clinic polimorf care:
• apare cu preponderență la personalități cu trăsături particulare egofilie,
imaturitate și labilitate afectivă, hiperexpresivitate, viață imaginativă bogată și
sugestibilitate;
• are o fenomenologie care reprezintă expresia unor trăiri subiective neplăcute
dar neconștientizate și poate fi reprodusă sau cedează prin sugestie.

etiologic
sunt implicați două categorii de factori:
declanșatori = psihotraume și stări tensionale persistente;
favorizanți = trăsături caracteriale de seric isterică, suferințe organice
oligosimptomatice sau subclinice și prezența unui anturaj "receptiv".

patogenetic:
stările tensionale intrapsihice care interesează prezentul sau pot invoca trecutul
sunt reprimate și refulate în subconștient de unde sunt convertite în manifestări care
"vizează" impresionarea anturajului;
sub influența unor intense sentimente de autocompătimire
care îi sunt specifice subiectul se abandonează complet în seama celor din jur
invocând înțelegere, ocrotire și sprijin;
atenția anturajului social reprezintă un beneficiu secundar care conjunctural poate fi
material, afectiv sau moral și completează un cerc vicios care cultivă rolul de bolnav al
subiectului.

clinic:
tablou de o extremă variabilitate care imită diverse stări maladive și este dependent de
nivelul intelectual și de contextul socio-cultural al subiectului;
include toate elementele sindromului isteric cu aspect paroxistic sau persistent alături
de tulburări psihice disociative amnezii selective sau lacunare, sindromul GANSBR, fugi
și stări crepusculare isterice.

diagnosticul diferențial
se face: cu trăiri și manifestări hiperexpresiv-captative încadrabile în sfera
normalității, cu alte nevroze, cu decompensările personalităților dizarmonice de tip
isteric, cu psihozele schizofrenice, cu bolile psihosomatice — în determinismul cărora
manifestările isterice pot avea o contribuție semnificativă, cu boala comițială,
isteroepilepsia, crizele sincopale și spasmofilice în cazul tulburărilor paroxistice;

evoluția
fenomenologiei este persistentă ~ îndeosebi prin simptomelc de conversiune somatică-
și există o evidentă tendință la cronicizare în condițiile "permanentizării" beneficiului
secundar.

NEVROZELE MOTORII SAU MIXTE – TULBURĂRILE NEVROTICE MOTORII

SAU MIXTE
apar cu predilecție la vârsta copilăriei;
sunt declanșate și întreținute atât de influențe psihosociale negative cât și de factori
somatogeni locali;
au un tablou clinic de o mare diversitate dominat de manifestările somato-motorii și
vegetative la care se asociază fenomene astenice, anxioase, fobice și obsesive;
includ:

1.crampele profesionale:
• variantă clinico-etiologică al cărui debut se situează la vârsta adultă după
angajarea în unele roluri profesionale cum sunt cele care impun atât cantitativ cât și
calitativ apelul la acte motorii stereotipe precum scrisul, dactilografiatul sau
cântalul la diverse instrumente;
• apar datorită acțiunii unor psihotraume, suprastimulării psihice sau fizice sau
unei atmosfere psihologice nefavorabile legate de condițiile improprii de activitate,
de caracterul neplăcut sau nepo.trivit cu aptitudinile personale al acesteia pe un
teren caraclerial fragil sau imatur afectiv-volitiv incluzând trăsături accentuate sau
dizarmonice de tip anxios;
• substratul patogenetic constă într-o perturbare a sistemului reglator al
contracțiilor musculaturii sinergice care aferent comenzii primite are o formă de
manifestare spastică și una paralitică',
• clinic se descriu:
– contracturi intermitente ale musculaturii membrelor superioare care
imobilizează în poziții forțate degetele mâinii, antebrațului și brațului afectând
principalele stereotipii motorii profesionale;
– anxietate difuză și anticipativă, labilitate emotivă, scăderea eficienței
cognitive, tulburări neurovegetative constante;
– examenul neurologic nu evidențiază modificări ale sensibilității
– profunde sau superficiale;
– conduite, ritualuri sau diverse remedii cu rol compensator ale subiectului
care hiperconștientizează ridicolul situației și datorită faptului că mișcarea
respectivă poate fi executată corect în orice context non-profesional.
• evoluția este trenantă, cu frecvente recăderi care conduc adeseori la schimbarea
profesiei respective;
• diagnosticul diferențial se face cu alte tipuri de tulburări nevrotice sau
neurologice cu manifestări asemănătoare, apărute cu precădere la sexul masculin
deși datele epidemiologice nu sunt concludente.

2.nevroza ticurilor:
dominată clinic de tulburări diskinetice ticuri mișcări bruște, repetitive, fără sens, cu
localizare unică sau multiplă care reproduc schematic parțial, sau total o mișcare sau un
gest voluntar;
afectează cu precădere fața și extremitatea cefalică, nu pot fi controlate volitiv decât
pentru o scurtă perioadă de timp dar sunt conștientizate uneori penibil de subiecT
apar mai frecvent la băieți decât la fete, de obicei în primul deceniu de viață dar se pot
instala și la vârste critice cum sunt pubertatea și climaxul;
dispar în somn sau la distragerea atenției;
etiologic sunt incriminați:
• factori declanșatori psihotraume, eșecuri, conflicte, excese educative;
• factori favorizanți stările de surmenaj, trăsături psihologice precum imaturitatea
afectivă asociată unui super-ego puternic, nesiguranță, anxietate,
hiperexpresivitate, teatralism sau rigiditate psihocomportamentală, boli somatice.
• au ca substrat mecanisme imitative sau fixarea unei reacții de apărare la
asocierea factorilor etiologici descriși;
clinic:
• debutează insidios la diverse grupe musculare de la care pot însă migra ulterior
și pot fi legate de o jenă vestimentară sau de o afecțiune preexistentă blefarită,
conjunctivită, eczeme, alergii;
 • asociază manifestări nevrotice precum astenia, anxietatea, elemente fobice și
obsesive, insomnii, cefalee, tulburări neurovegetative yi în aproape o treim-din
cazuri alte tablouri clinice de nevroze motorii;
• parazitează în mod tranzitor sau persistent activismul, prezenți și raporturile
sociale ale subiectului.
diagnosticul diferențial trebuie făcut cu ticurile cu substrat organic cunoscut local sau
cerebral, coreea acută și cronică, spasmele musculare și miocloniile, stereotipiile motorii
și cu boala ticurilor sau sindromul GILLES de la TOURETTE;
evoluția este acută la copii și persistentă la adulți.

3.logonevrozele — balbismele nevrotice:

psihogenii caracterizate prin tulburări ale ritmului și fluenței vorbiri, ca urmare a
perturbării coordonării musculaturii fonatorii prin mecanism anxios, depresiv sau obsesiv;
apar mai frecvent la băieți, îndeosebi la stângaci, la debutul celei de-a doua copilării
când se realizează trecerea la vorbirea în fraze, dar întreaga perioadă infanlo-juvenilă este
una de maximă vulnerabilitate datorită discrepanței dintre posibilitățile de exprimare și
capacitățile cognitive;
etiologic sunt incriminate psihotraumcle din prima copilărie, deficiențele comunicării
intrafamiliale, suprastimularea verbală din partea unor mame anxioase sau imature afectiv
și debilitatea funcțională a aparatului jFonator;
clinic:
• se descriu patru forme de balbism sau bâlbâială nevrotică:
– forma inhibată — caracterizată prin blocajul brusc alvorbirii;
– forma clonică eu repetarea primei silabe a primului cuvânt din propoziție;
– forma tonică — în care pronunțarea primei silabe a cuvântului este
precedată de un vizibil efort tensionat urmat de o expunere precipitată și
penibilă;
– forma mixtă care îmbină manifestările clonice și tonice și este cel mai
frecvent întâlnită.
• se asociază de cele mai multe ori:
– tulburări fonatorii și respiratorii spasm laringian, al limbii, buzelor și
vălului palatin și tahiaritmie respiratorie;
– sincinezii musculare și gesturi parazite clipit, grimaserii, contracții ale
musculaturii cervicale;
– tulburări neurovegetative tahicardie, transpirații, oscilații termice cutanate;
– stări de anxietate anticipativă, logofobie și chiar sociofobie;
• tulburările cedează în somn sau atunci când subiectul intens motivat relatează
date bine cunoscute sau cântă.
diagnosticul diferențial se face cu întârzierile în dezvoltarea vorbirii și cu oligofreniile
iar evoluția este cronică deși aproximativ jumătate din cazuri se pot vindeca în mod
spontan.

4.enurezisul nevrotic:
micțiune completă, involuntară și repetată survenită în somn, în perioada celei de-a
doua copilării, având un determinism psihogen;
apare mai frecvent la băieți iar etiopatogenetic este condiționat de contribuția
influențelor socio-familiale în controlul și disciplinarea actului micțional; astfel sunt cu
preponderență incriminate psihotraumele, frustrările, inconsecvențele educative, armonia
ambianței și trăirilor afective — ultimele direct legate de pierderea accidentală a
controlului sfincterian;
poate avea un caracter primar atunci când incontinența fiziologică continuă peste
limita de vârstă admisă sau secundar când apare după o perioadă de control sfincterian
normal de câteva luni până la un an de zile;
clinic — pierderi de urină în timpul somnului de noapte, foarte rar de zi care asociază
manifestări nevrotice nocturne și diurne;
diagnosticul diferenția! se face cu enurezisul cu substrat organic clin malformațiile
congenitale urogenitale și ale coloanei vertebrale, infecțiile urinare persistente,
parazitozele intestinale, leziunile posttraumatice, diabetul, epilepsia și bolile somatice
care scad rezistența organismului și pot fi considerate factori favorizanți etiologici;
evoluția și prognosticul sunt favorabile cu atât mai mult cu cât vârsta debutului este
mai mică.

5.encoprezisul nevrotic:
pierderi repetate, puțin abundente și incomplete de materii fecale cu caracter diurn la
vârsta de peste 3 ani — la care controlul sfincterian este deja instalat;
are particularități etiopatogenetice și evolutive foarte asemănătoare enurezisului
nevrotic.

6.pavorul nocturn nevrotic:

tulburare de tip crepuscular a conștiinței având aspectul unei crize de panică ce
întrerupe somnul în primele trei ore de la instalare, de obicei în faza de somn lent
profund;
apare la copii și mai rar la adolescenți, este favorizat de psihotraumele cotidiene sau
de programul de seară cu lecturi și filme de groază, poate fi însoțit de automați sme
precum mersul sau fuga și e urmat de amnezie lacunară;
trezirea progresivă determină retrocedarea simptomatologiei dar este obligatoriu
diagnosticul diferențial cu manifestările asemănătoare declanșate de supraalimentația
vesperală, epilepsia temporală, vegetațiile adenoide, afecțiunile gastrointestinale,
spamofilie sau din fazele remisionale ale psihozelor reactive.

7.automatismul ambulator nocturn nevrotic sau somnambulismul:

tulburare de tip crepuscular a conștiinței cu executarea unor mișcări complexe și
coordonate în spațiul imediat sau la distanță;
apare în prima parte a nopții și este urmat de amnezie lacunară, factorii
psihotraumatizanți fiind decisivi în determinismul fenomenologiei;
are o evoluție favorabilă cu vârsta sau sub tratament ca și pavorul nocturn nevrotic și
trebuie diferențiat de manifestările asemănătoare cu substrat comițial.

DEZVOLTĂRILE PATOLOGICE REACTIVE ALE PERSONALITĂȚII!

psihogenii caracterizate prin stabilitatea și persistența simptomatologiei;
etiopatogenetic:
• în determinismul lor intervin mecanisme prevalente conform cărora factorii
psihopatogeni se integrează în structura personalității și favorizează dezvoltarea
unor trăsături preexistente;
• rolul factorilor declanșatori scade pe măsură ce devine dominant cel al
personalității premorbide.
clinic pot fi descrise următoarele forme:

1.dezvoltările depresive:
sunt frecvente și se structurează prin stabilizarea conflictului intrapsihic care induce în
timp o fenomenologie de intensitate nevrotică persistentă identificabilă unei modalități
existențiale autodevalorizante, cu repercursiuni negative asupra prezenței în lume și a
funcționalității în rolurile socio-profesionale;

2.dezvoltările hipocondriace:
sunt frecvent descrise și pot avea manifestări de intensitate nevrotică sau psihotică;
se structurează corespunzător dezvoltării diverselor variante ale sindromului
hipocondriac pe terenul premorbid al unei personalități cu trăsături isterice, anxioase,
anankaste sau psihastenice care au și un stil cognitiv magic-animist, primitiv;
pot fi comentate ca și variante fenomenologice formele cu dominanță anxioasă,
obsesivo-fobică, interpretativ-revendicativă și sindromul MUNCHAUSEN, în toate rolul
compensator sau agravant evolutiv al anturajului social fiind decisiv.

3.dezvoltările senzitiv-relaționale:
apar la personalități cu trăsături de tip senzitiv sub forma unor convingeri delirante,
care sunt congruente cu trăirile subiectului, conform cărora sentimentele și experiențele
personale pot fi cunoscute de cei din jur;
sunt descrise:

a. delirul masturbanților — declanșat atunci când subiectul simte că a fost descoperit

sau pârât de cei apropiați și încearcă să se izoleze de lume făcând însă greșeli care îi
accentuează trăirile penibile și intensitatea interpretărilor;
b. delirul erotomanie alfetelor bătrâne — structurat prin proiectarea propriilor
sentimente neîmpărtășite asupra unei persoane străine care devine victima convingerii
patologice de a fi iubit, cu toate consecințele sale negative existențiale;
c. delirul defectului fizic apărut la cei cu invalidități fizice semnificative care își pot trăi
în mod tensionat izolarea de anturajul social, atitudinea empatică a acestuia și
înaintarea în vârstă fiind factorii de prognostic favorabil.
4.dezvoltările prin izolare socială:
sunt dominate de trăiri anxios-micromanice și interpretative ale unor persoane cu
deficiențe senzoriale majore surditate-hipoacuzie sau cu invalidități grave care premorbid
sunt dominate de trăsături de tip paranoiac;
se realizează treptat o izolare de mediul social perceput ca ostil prin prisma
comentariilor și nedreptăților focalizate pe subiect.

Atitudinea terapeutică în reacțiile psihopatologice și tulburările nevrotice:

I. reacțiile psihopatologice:
beneficiază independent de intensitatea lor nevrotică sau psihotică:
de contribuția decisivă a îndepărtării în timp de factorul psihotraumatizant;
de chimioterapie cu preparate anxiolitice, antidepresive, iar în cazurile complicate de
neuroleptice incisive sau sedative și în mod strict individualizat de tratament
clectroconvulsivant.

II. Nevrozele (tulburările nevrotice)

profilaxia se impun măsuri de igienă mintală vizând cu precădere particularitățile de
funcționare în roluri la debut și la vârsta adultă și perioadele vârstelor critice — pubertate
și climacteriu;
chimioterapia apelează la diversitatea de preparate anxiolitice, hipnotice,
normotimizante, psihotone și roborante administrate de cele mai multe ori în combinații;
tratamentul electroconvulsivant poate deveni util în formele grave de nevroză obsesivă
sau/și fobică;
terapii logopedice și superficiali zarea somnului cu antidepresive, cofeina sau efedrina
se impun în nevrozele motorii;
psihoterapiile:
– sunt considerate metode terapeutice de elecție în nevroze și sunt
fundamentate pe relația medic-psihoterapeut-pacient;
– ele trebuie să antreneze și membrii rețelei de suport social ai subiectului,
îndeosebi partenerul sau partenera de viață și membrii familiei;
– de o deosebită diversitate, tehnicile psihoterapeutice trebuie să respecte o
anumită succesiune în timp adresându-se inițial individului, apoi grupului
terapeutic și în faza finală iarăși subiectului, abordat separat;
– variante aplicate în diversele forme clinice de nevroze:
– în neurastenie psihoterapii sugestive, tehnici de relaxare și psihoterapii
comportamentale activant-mobilizatoare la care se asociază în mod specific
cura sanatorială;
– în nevroza depresivă—psihoterapii comportamentale activatoare și terapii
 cognitive care să corecteze deficitul de autoevaluare și de raportare la mediul
social;
– în nevroza anxioasă — tehnici de relaxare și comportamentale: metoda
inhibiției reciproce;
– în nevroza isterică psihoterapii sugestive: sugestia hipnotică, sugestia
armată, subnarcoza barbiturică;
– în nevroza fobică psihoterapii de sorginte psihanalitică și tehnici
comportamentale de desensibilizare progresivă față de obiectul sau situația
fobogenă și tehnici prin invazie care vizează "epuizarea" capacităților de
reacție anxios-fobică;
– în nevroza obsesivă — tehnici comportamentale care să restructureze
programul și strategiile mentale ale subiectului;
– în nevrozele motorii tehnici de relaxare și psihoterapii comportamentale:
de inhibiție sau de aversiune condiționată.
socioterapiile ergoterapia, artterapia, meloterapia, cultcrapia precum și diversele
variante de kinctoterapii sunt de o deosebită valoare reabilitativă în toate tipurile de
nevroze.

III. dezvoltările patologice ale personalității:

se folosesc în mod combinat și strict individualizat metode chim io-, psilioși
socioterapeutice în fazele de acutizare a simptomatologiei dar prognosticul de durată
rămâne grav datorită terenului premorbid predispozanl și congruent cu dominanta
fenomenologică.

PSIHOZELE ENDOGEME PROCESUALE

constituie domeniul nuclear al psihiatriei și sunt caracterizate de perturbarea
perceperii, înțelegerii și reprezentării realității obiective și subiective, a capacităților de
adaptare și a randamentului în roluri a persoanei umane;
contribuția etiologică majoră o are vulnerabilitatea de tip endogen care coalizează
factori genetici, eredo-familiali și constituționali biotipali și psihotipali la care se adaugă
factori psiho-sociali:
• a căror acțiune situată îndeosebi în copilărie și pubertate distorsionează
personogeneza;
• dintre care pot fi enumerați:
– stimularea deficitară a noului-născut în primul an de viață;
– deficitul de afectivitate tranzitivă a mamei;
– tulburările de comunicare intrafamilială verbală și non-verbală în raport cu
copilul în prima și a doua copilărie;
– absența unui imago parental și datorită absenței prelungite a părinților în
primii 7-10 ani de viață;
– ambiguitatea rolurilor familiale cu modele educative parentale
– distorsionate;
– recompense, sancțiuni ilogice sau abuzul fizic, sexual sau moral asupra
– copilului;
– atmosfera de insecuritate familială prelungită;
– învățări patologice în cadrul raporturilor sociale;
– evenimente de viață psihotraumatizante repetate.
vulnerabilitatea astfel constituită poate corespunde unei persoane aparent normale,
uneia cu trăsături particulare ego-distone sau uneia dizarmonice de tip schizoid,
schizotipal, paranoic, afectiv, borderline, obsesiv-compulsiv;
creșterea conjuncturală a vulnerabilității declanșează fenomenologia psihotică și are
loc în trei condiții:
– prin creșterea supraliminară a intensității factorilor psihotraumatizanți sau
 stresanți;
– prin deteriorarea cantitativă sau calitativă a rețelei de suport social; prin
influențele negative ale biopsihoritmurilor antropologico-cosmice a căror
clarificare științifică este încă un deziderat.
în fazele de acutizare a manifestărilor psihotice ele trebuie diferențiate de tulburările
psihotice acute și tranzitorii care:
– corespund reacțiilor psihopatologice astfel încât debutează în primele 2 zile,
sunt clar manifeste în decurs de 14 zile de la un eveniment psihotraumatizant și
remisioncază în câteva săptămâni până la 3 luni de zile;
– au un tablou clinic polimorf cu sau Iară simptome schizofrenice -cu un
caracter parțial și de o accentuată instabilitate.
simptomatologia nu poate fi explicată prin suferințe organice cerebrale sau
toxicomanii.
Clasic sunt descrise psihozele schizofrenice, afective și delirante care agregă o
cazuistică tipică.

SCHIZOFRENIILE – PSIHOZELE SCHIZOFRENICE

categorie de psihoze predominant endogene, de etiologie încă insuficient clarificată,

pentru care sunt definitorii:
disoluția progresivă și generalizată a unității psihismului și a personalității precum și
a comunicării cu lumea reală — corespunzător termenului grecesc schizis —
fragmentare, dezintegrare, rupere;
evoluția ondulantă sau progredientă care duce la o stare de defect cronic clinic și
social;
înstrăinarea bizară de condiția umană aferent închiderii în sine patologice = autism
cu invazia intempestivă a pulsiunilar elementare și a imaginilor simbolice în câmpul
conștiinței și instalarea fenomenelor halucinator-delirante.
au fost cunoscute sub denumirea de "demență precoce" dată de MOREL în 1851,
terminologia actuală aparținând lui BLEULER începând cu anul 1911;
pot fi comentate:
• prin prisma simptomelor:
– primare care aparțin cu precădere sindromului disociativ;
– secundare din cadrul sindromului delirant-halucinator. din perspectiva
fenomenelor:
• productive ~ schizofrenia cu simptome pozitive care aparțin sindroamelor
delirant-halucinator și de influență xenopatică;
– deficitare = schizofrenia cu simptome negative care aparțin cu predominență
sindroamelor disociativ, apato-abulic și de depersonalizare.

clinic
diversele variante sindromologice descrise se combină concomitent sau succesiv;

epidemiologie:
prevalenta bolii în populația generală este de 1-1,5%, iar un procentaj de 0,025-0,050
din populație se află sub tratament psihiatric specific în fiecare an;
sunt afectate în mod egal ambele sexe dar debutul este mai precoce la bărbați între 15-
25 ani decât la femei 25-35 ani, 90 dintre cazurile tratate având între 15-55 ani;
schizofrenia este mai răspândită în emisfera nordică decât în cea sudică și apare mai
frecvent la persoanele născute iarna și la începutul primăverii;
indicele de natalitate printre schizofreni este apropiat datorită sistemului de îngrijire
comunitară de cel al populației generale, dar cel de mortalitate este mai ridicat datorită
asocierii în 80 din cazuri a unor afecțiuni somatice, nediagnosticate în proporție de 50%;
este descrisă de asemenea o frecvență crescută a nicotinismului și a consumului abuziv
de alcool și droguri față de populația generală;
prevalenta bolii este mai ridicată în zonele urbane aglomerate și în segmentele de
populație cu un nivel social-economic redus, de asemenea domină în socio-culturile de tip
occidental în raport cu cele orientale sau din țările lumii a treia.

etiologia:
este multifactorială și explică varietatea clinico-evolutivă a schizofreniilor și
diversitatea răspunsurilor terapeutice;
sunt incriminați:
• factori genetici prezența bolii la unul sau ambii părinți crește riscul de
transmitere la rudele de gradul întâi de 8 până la 47 de ori;
factori biologici:
• anormalități de dezvoltare sau degenerescenta neuronilor sistemului limbic,
cortexului frontal și ganglionilor bazali exprimată prin mișcările anormale oculare
sub influența unor factori de mediu;
• modificări ale metabolismului unor neurotransmițători -dopamina,
noradrenalina, serotonina și a sistemului GABA;
• prezența unei atrofii corticale peri ventriculare prin anomalii de dezvoltare sau
cu substrat degenerativ;
• modificări de origine virală a sistemului imunitar cu diminuarea celulelor,T, a
reacției limfocitare și apariția unor anticorpi anticreier;
• scăderea concentrațiilor hormonilor LH, FSH corespunzător debuturilor tardive
și duratei bolii, precum și a prolactinei și hormonului somatotrop în cazul
predominenței simptomelor negative;
• hiperexcitabilitate EEG care implică lobul temporal și explică capacitatea
redusă de diferențiere senzorială auditivă.
factori constituționali:
• biotipali frecvența crescută a bolii la tipul astenic-lcptosom; o psihotipali rolul
favorizant al psihotipului schizoid.
factori psihosociali — modele comportamentale negative, disfuncționalitatea relațiilor
parentale, suprasau substimularea emoțională a copiilor, stresul secundar industrializării
și urbanizării, evenimente de viață psihotraumatizante intense sau repetate.

debutul schizofreniilor poate fi:

I. insidios:
pseudopsihopatic prin accentuarea trăsăturilor personalității premorbide de tip
schizoid sau schizotipal;
pseudonevrotic de tip neurasteniform, hipocondriac, isteric, obsesivo-fobic, anxios;
prin structurarea progresivă a delirului primar pe un teren premorbid cu sau iară
trăsături predispozante.

II. psihotic acut:

de tip confuziv, afectiv, atipic sau prin bufee delirant-halucinatorii;
monosimptomatic (medico-legal) prin fugi, dezinhibiție sexuală, comportament
autosau heteroagresiv de gravitate extremă.

clinic:
se asociază în diverse combinații simptome aparținând sindroamelor delirant-
halucinator, disociativ, de influență xenopatică, apato-abulic, de depersonalizare și
derealizare
fenomenologia dominată de simptome pozitive sau negative dezorganizează psihismul
și personalitatea și izolează subiectul de lumea exterioară;
tulburările perceptuale halucinații și pseudohalucinații auditive cu caracter imperativ
negativ care sunt patognomonice, halucinații și pseudohalucinații corporale și vizu; 5
respectiv olfactive și gustative, acestea din urmă fiind mai puțin semnificative;
tulburările atenției sunt nespecifice hipoprosexia spontană și voluntară sunt secundare
detașării și dezinteresului față de ambianță;
hipomnezia de fixare este de asemenea nespecifică și este secundară hipoprosexiei; în
hebefrenie și în forma paranoidă a schizofreniei se descrie mentismul hipermnezie iar
paramneziile reprezintă de fapt interpretări delirante ale unor conținuturi mnestice;
tulburările gândirii sunt rezultatul structurării delirului primar și se desfasop'-ă pe
fondul păstrării stării de luciditate a conștiinței:
• cantitativ inconsecvență și incoerență ideativă însoțită de cea verbală mergând
până la schizofazic, ambivalență ideativă, fading mintal, perseverații și slcrcoti ii
ideative și verbale, baraje mintale și verbale;
• calitativ:
– idei delirante nesistematizate, ilogice, bizar argumentate, cu tematici
variate;
– idei de persecuție, urmărire, mistice, de invenție, cosmogonice care se
potențează reciproc cu fenomenele halucinatorii;
– se pierde legătura între ceea ce este esențial respectiv neesenu.l. devin
dominante metaforele, abstractizările și conceptualizările subiective;

limbajul conține simboluri, neologisme și paralogisme, c k ermetic, hiperelaborat,

straniu, își pierde capacitatea de comunicare și are adeseori aspect dc monolog vorbirea
cu sine însuși = solilocvia fiind patognomonică schizofreniilor.
tulburările afectivității decolorare și rigiditate afectivă cu fragmentarei dispoziției și a
emoțiilor elaborate, trăiri afective paradoxale incluzând ambivalenț. ș inversiunea
afectivă, modalități de expresie bizare și imprevizibile;
viața instinctuală:
• este global pervertită confirmând dezorganizarea psihismului;
• sunt afectate instinctul alimentar și cel de apărare prin episoade bulimice sau
anorexice, parorexii, ignorarea pericolelor, precum și instinctul sexual și cel matern
prin modalități viciate de desfășurare a actului sau de alegere a partenerului sexual,
respectiv prin abandonul copilului sau infanticid cu ignorarea oricăror norme sau
reglementări comunitare
mimica și comportamentul exprimă sau disimulează uneori tematicile halucinator-
delirante fiind bizare, desprinse de context, incomprehensibile pentru anturaj, caricaturale
datorită fenomenelor parakinetice și catatonice prezente în diverse combinații;
se asociază — cu precădere în cazurile cronicizate modificări somatice nespecifice
secundare ignorării regulilor de igienă personală, medicației neuroleptice sau dereglărilor
neurovegetative precum oscilații ale pulsului și temperaturii corporale, ale apetitului și
curbei ponderale, ale tranzitului digestiv și funcției excretorii renale, cianoza periferică,
amenoreea și în mod cvasipatognomonic — midriaza și analgezia, aceasta din urmă fiind
explicația posibilă a automutilărilor.

paraclinic:
Examenul pneumo encefalografic a permis stabilirea unei corelații pozitive între
severitatea simptomelor negative și aceea a atrofiei corticale exprimată prin dilatarea
ventriculului al treilea, fiind descrisă chiar și o formă de "schizofrenie cenestezică"
dominată de parestezii și acuze cenestopate cu substratul neurologic descris;
examinările electroencefalografice oferă date controversate, fiind descrise elemente
paroxistice în fazele de reacutizare și în cele catatonice, descărcări de unde lente sau
înlocuirea ritmului alfa cu unde mai lente întrerupte în mod neregulat de frecvențe rapide.
formele clinice:

I. schizofrenia hebefrenică sau dezorganizată:

apare cel mai precoce, de obicei la sfârșitul decadei a doua și începutul celei de a treia
decade a vieții;
mai este denumită și "demența neroada" și trebuie diferențiată în primul rând de
"crizele adolescentine" pentru că are drept caracteristici clinico-evolutive:
• stări de reverie și ruminații pe teme abstracte;
• idei delirante megalomanice sau interpretative ilogice, fugace, incongruente cu
dispoziția și cu expresia mimico-pantomimică;
• decolorare și inversiune afectivă;
• limbaj coprolalic, cu glume absurde, însoțit de râs sau plâns acontextual;
• comportament caricatural, impertinent, stupid, un semn caracteristic fiind
privitul prelungit și nemotivat în oglindă;
• în ansamblu, dominanța sindromului disociativ induce o degradare cognitivă
severă care conferă acestei forme clinice prognosticul cel mai nefavorabil.

II. schizofrenia catatonică:

• formă cu o frecvență în scădere progresivă care asociază clinic elementele
sindromului catatonic și cele aparținând sindroamelor delirant-halucinator și
disociativ;
• ca extreme fenomenologice sunt prezente imobilitatea sau agitația motorie iar
ca și semne cvasipatognomonice ecomimia, ecolalia și ecopraxia.

III. schizofreniaparanoidă:
cea mai tipică și mai frecventă formă clinică, care debutează după încheierea
personogenezei la sfârșitul celei de-a doua sau în cea de-a treia decadă de viață;
clinic sunt dominante elementele sindromului delirant-halucinator și a celui de
transparență-influență dar lipsa suportului afectiv și nivelul de maturizare și d funcționare
în roluri a persoanei nu permit dezorganizarea psihismului și îndepărtarea progresiv., de
realitate;
evolutiv, deși existența subiectului este dominată uneori de stăi tensionale,
suspiciozitate, replieri și ostilitate, păstrarea capacităților intelectuale și parțial a celor
relaționale conferă acestei forme clinice prognosticul cel mai favorabil.

IV. schizofrenia simplă:

este caracterizată prin scăderea progresivă a motivațiilor, curiozității ș a aptitudinilor
cognitive și relaționale, fiind dominată clinic de simptome negative cu afectarea
persistentă dar stabilizată după un anumit număr de ani a funcționării în rolurile sociale ș
profesionale.

V. schizofrenia tardivă:
formă controversată cu debut în decada a cincea de viață în condițiile absenței
fenomenelor de deteriorare cognitivă;
clinic sunt caracteristice elementele sindromului delirant-halucinatoi dar cu idei
delirante bine sistematizate, ancorate în conflicte prepsihotice cu mare încărcătură
afectivă iar halucinațiile auditive și tactile au conținut erotic și localizare uro-genilală;
se asociază episoade anxioase sau confuzive de scurtă durată dar evoluția este
favorabilă, cu o relativ bună remisie socială.

VI. schizofrenia nediferențiată:

clinic este caracterizată prin asocieri de simptome aparținând celorlalte forme clinice
fară reprezentarea dominantă a vreuneia dintre ele.

VII. schizofrenia latentă:

definită prin manifestări de tip schizofrenic care nu ating intensitatea clinică și
corespund particularităților personalităților patologice schizoidă și schizotipală.

VIII. schizofrenia reziduală:

 dominată clinic de simptome negative persistente dar nu ireversibile care urmează
unui episod cu durată de cel puțin un an de zile sau mai multor episoade cu simptome
pozitive, floride.

IX. schizofrenia afectivă:

formă clinică controversată în cadrul căreia se combină în diverse variante simptome
aparținând sindroamelor depresiv și maniacal respectiv delirant-halucinator disociativ și
de transparență-influență;
sindroamele de serie discordantă nu sunt congruente cu cele afective și persistă cel
puțin o luna după remisiunea acestora;
evoluția este ciclică, asemănătoare psihozelor afective, cu remisiuni interepisodice
cvasicomplete, complicația majoră rămânând însă riscul suicidar.

diagnosticul pozitiv
este susținut de date anamnestice, hetero-anamnestice și clinice care confirmă:
prezența asociațiilor de simptome pozitive și negative grupate în sindroamele delirant-
halucinator, disociativ, de influență xenopatică, catatonic, schizo-defectual, de derealizare
și depersonalizare;
un teren premorbid vulnerabilizat endogen;
intervenția — uneori inaparentă a unor factori psihotraumatizanți sau a unor
evenimente de viață stresante, date psihometrice care confirmă premorbid trăsături de
personalitate de tip schizoid, schizotipal, borderline sau paranoic sau/și fenomene
deteriorative intelectuale care progresează paralel cu evoluția bolii.

diagnosticul diferențial:
se face cu manifestări asemănătoare:
– tulburări schizofreniforme de natură organică și neurologică, induse de
toxice: alcool, droguri;
– posttraumatice;
– infecțioase: pelagra, sifilis, SIDA, encefalita herpetică;
– medicale: avitaminoze, porfirie, lupusul eritematos diseminat;
– neurologice: tumori intracraniene, hidrocefalia cu presiune normală,
epilepsia, coreea HUNTINGTON, boala CREUTZFELDT-JAKOB, lipoidoza
cerebrală, vasculopatiile cerebrale;
– psihiatrice crizele adolescentine, personalitățile patologice de grup A și
borderline, tulburările psihotice reactive și cele tranzitorii cu simptome
schizofrenice, psihozele afective uniși bipolare, psihozele isterice, psihozele
cronice delirante și tulburările schizoafective.

evolutiv:
este specifică evoluția persistentă și tendința de cronicizare a simptomatologiei:
de cele mai multe ori exceptând forma hebefrenică evoluția este ondulantă cu faze de
exacerbare și de remisiune alternante;
adeseori după primul episod morbid remisiunea este durabilă și aproape completă
permițând reintegrarea în rolurile socio-profesionale;
recăderile sunt însă aproape o regulă în următorii cinci ani de zile iar simptomele
defectuale devin treptat tot mai bine reprezentate împiedicând reîntoarcerea la nivelul de
funcționare anterior fapt care diferențiază în mod semnificativ psihozele schizofrenice de
cele afective;
în timp simptomele pozitive devin mai puțin intense în cursul fazelor de reacutizare iar
acestea:
– se remit total sau parțial;
– sunt urmate de stări de defect care rămân stabile sau progresează în timp.
O treime dintre cazuri ating un nivel de remisiune clinică și socială care să le permită
reintegrarea chiar și parțială sau marginală în comunitate;
 la două treimi din cazuri, frecvența internărilor, nivelul semnificativ al stărilor
defectuale și mentalitatea colectivă determină și întrețin un permanent deficit de inserție
socială;
factorii de prognostic pozitiv sunt:
– debutul acut și tardiv;
– factori precipitanți evidenți;
– asocierea elementelor afective;
– ereditatea familială afectivă;
– integrarea corespunzătoare în rolurile premorbide familial, profesional și
social;
– rețeaua de suport social eficientă;
– prezența dominantă a simptomelor pozitive.
factorii agravanți ai prognosticului sunt:
– debutul insidios la vârstă tânără;
– absența unor factori precipitanți aparenți;
– ereditate familială discordantă;
– statut familial, profesional și social deficitar premorbid;
– rețea de suport social deficitară cantitativ și calitativ;
– dominanța simptomelor negative;
– recăderi frecvente în primii trei ani de evoluție;
– existența unor complicații perinatale, a carențelor afective și a
psihotraumelor în prima copilărie.
După 5-10 ani de evoluție a bolii doar o zecime dintre cazuri au o remisiune bună iar
în 40-60 dintre ele simptomatologia persistă toată durata vieții. atitudinea terapeutică:
trebuie să se adreseze atât fenomenologiei productive cât și celei defectuale și să
favorizeze o cât mai completă și durabilă reinserție a subiectului în ambianță;

profilactic:
se aplică supravegherea medicală a grupelor cu risc crescut:
copiii născuți din mame schizofrene, cei cu ereditate familială afectivă sau
dizarmonică precum și copiii cu mari carențe educațional-afective variabil motivate;
personalitățile patologice de tip schizoid, schizotipaî, paranoic, borderline, obsesiv-
compulsiv.

curativ:

I. chimioterapie
reprezintă veriga terapeutică principală, deși ea se adresează simptomelor și nu bolii
propriu-zise;
apelează la medicația neuroleptică sau antipsihotică cu efect sedativ central aplicată
inițial întotdeauna în condiții de spitalizare;

1.sunt utilizate în prezent două categorii de neuroleptice, în funcție de profilul

psihofarmacologic:
• antagonista receptorilor dopaminergici: CLORPROMAZIN, HALOPERIDOL,
TIORIDAZIN, SULPIRID care se dovedesc utile în 1/4 din cazuri și au efecte
extrapiramidale secundare, complicațiile majore fiind diskinezia tardivă și
sindromul neuroleptic malign;
• antagoniștii dopaminergici — serotoninergici: CLOZAPINA, RISPERIDONA
și OLANZAPINA care se dovedesc eficienți pentru un număr mai mare de
pacienți, sunt la fel de utili ca și HALOPERIDOLUL în simptomele pozitive, dar
în mod specific se adresează și celor negative, nu produc efecte extrapiramidale ci
doar uneori hipotensiune, somnolență, creștere ponderală și agranulocitoză
CLOZAPINA; ele aparțin categoriei neurolepticelor atipice.
sunt importante:
• definirea simptomelor țintă;
 • alegerea neurolepticului în funcție de eficiența sa anterioară în cazul dat;
• administrarea în doză adecvată a preparatului 4-6 săptămâni și asocierea
neurolepticelor între ele sau cu preparate anticonvulsivante CARBAMAZEPINA,
VALPROAT SODIC, săruri de Litiu, tranchilizante minore doar în cazurile
rezistente.

2.Cura neuroleptică propriu-zisă pentru cele două subclase de preparate descrise

implică:
• administrarea inițial parenterală a preparatului inhibitor al receptorilor
dopaminergici timp de 3-7 zile după care se tatonează doza zilnică per-orală, în
ambele variante administrarea fiind făcută de 2-3 ori pe zi;
• dozele se înjumătățesc la vârstnici și de asemenea în faza ambulatorie a
tratamentului care poate apela și la preparate depot cu efect persistent de 1 -4
săptămâni, precum FLUANXOL, MODECATE, MODITEN, 1IALDOL-
DECANOAT;
• efectele extrapiramidale sau diskinezia tardivă pot apărea în orice fază a curei
descrise de aceea se asociază de la început preparate antiparkinsoniene;
• administrarea per-orală a dozei zilnice utile de neuroleptic atipic o dată sau de
două ori pe zi care continuă într-un dozaj identic sau scăzut cu 30-50 în faza
extraspitalicească;
• efectele antipsihotice apar în primele două săptămâni de tratament dacă a fost
stabilită doza optimă și există o bună complianță terapeutică de obicei răspund
primele fenomenele psihomotorii și apoi cele productive;
• după două săptămâni în care nu apar modificările așteptate se impune
schimbarea neurolepticului cu alt preparat iar dacă nu se produce o remisiune
semnificativă sub neuroleptice în decurs de 3 luni de zile cazul este considerat
refractar la această variantă terapeutică;
• cazurile rezistente impun apelul la tratamentul electroconvulsivant, acesta fiind
electiv în tablourile catatonice și schizoafective când negativismul și agitația
psihomotorie reprezintă un pericol vital; după o corectă evaluare a stării somatice,
cu precădere a sistemului nervos și cardiorespirator, se aplică serii de 8-1G ședințe
cumulate de electrosomn cu renunțarea la chimioterapie pentru perioada respectivă;
fac excepție dozele mici de tranchilizante sau hipnotice; după trei ani de evoluție a
bolii, efectele terapiei electroconvulsivante diminua vizibil;
• pentru a preveni recăderile tratamentul chimioterapeutic trebuie aplicat timp de
un an de zile după primul episod, doi ani de zile după cel de-al doilea și apoi fară
întrerupere tot restul vieții.

3.psiho-socioterapiile:
sunt favorizate de dozele mici de neuroleptice și completează efectele curei
neuroleptice deschizând calea reabilitării și reinserției sociale și uneori profesionale a
schizofrenilor;
cele mai eficiente variante aplicabile sunt:

a. psihoterapiile individuale suportive care vizează diminuarea detașării emoționale și

dezvoltarea capacităților de înțelegere și prelucrare pozitivă a mesajelor
interlocutorului;
b. psihoterapiile comportamentale care cultivă încrederea în sine, aptitudinile și
abilitățile motrice și relaționale interpersonale;
c. psihoterapiile cognitive prin care se încearcă corijarea erorilor de judecată și
estomparea dezinteresului pentru lumea obiectivă;
d. terapiile de grup familial care se adresează relațiilor, obiceiurilor și mentalităților
intrafamiliale raportate la pacient și la boala sa; ele trebuie să evite acele familii în care
există un nivel ridicat de "expresie emoțională'" în sensul că cel puțin unul dintre
membrii manifestă față de subiectul reîntors la domiciliu atitudini exagerat de
binevoitoare sau de critice și ostile; prelungirea acestor condiții mai mult de 35 ore pe
 săptămână a favorizat o creștere a frecvenței recăderilor în următoarele 9 luni;
psihoterapiile de grup care antrenează pacienții în vederea creșterii sociabilității, a
spiritului de apartenență la viața comunitară și a capacităților de testare a realității;

e. ergoterapiile terapiile prin activitate vizează mobilizarea abilităților restante în

scopul reorganizării și eficientizării conduitei.
4.meloterapia, artterapia, cultterapia și kinetoterapiile
completează arsenalul terapeutic-reabilitativ și facilitează integrarea progresivă într-
un sistem de asistență psihiatrică comunitară care include: cămine și apartamente
protejate, centre de zi dar și de intervenție în criză, cluburi și asociații de voluntari sau
de foști pacienți care colaborează cu echipa terapeutică și cu membrii familiei
constituindu-se într-un sistem complex care dispensarizează, supraveghează și sprijină
pacienții din comunitatea respectivă.
Mijloacele terapeutice folosite și eficiența lor în psihozele schizofrenice sunt
dependente de particularitățile terenului premorbid, de forma clinică și stadiul evolutiv,
de aptitudinile restante individuale dar și de calitatea și durata relației terapeutice cu o
echipă bine structurată, disponibilă și lipsită de prejudecăți, care să coalizeze personal
medical și non-medical într-un demers reabilitativ cu particularități unice.

PSIHOZELE AFECTIVE PERIODICE

categorie de psihoze predominant endogene caracterizate prin tulburarea ciclică a
afectivității în sens hipertimicpozitiv-maniacal, respectiv negativ-depresiv care se
manifestă la același subiect, pot avea o intensitatepsihotică, se remit clinic aproape
complet sau incomplet și au tendință la recurență;
există:
4 psihoze afective periodice bipolare — corespunzătoare modelului clinico-
evolutiv clasic al psihozei maniaco-depresive în cadrul cărora se succed la intervale
variabile episoade depresive și maniacale;
5 psihoze afective periodice unipolare în cadrul cărora alternează fie doar episoade
depresive fie doar episoade maniacale;
6 psihoze afective mixte caracterizate prin episoade afective cu o durată de mini-
mum două săptămâni, în care se asociază sau alternează foarte rapid simptome depresive
și maniacale.
durata episoadelor maniacale este de 1-4 luni de zile iar a celor depresive de 6-12 luni;
episoadele maniacale predomină la vârste mai tinere iar cele depresive la vârste mai
înaintate;
pe măsura evoluției bolii, durata episoadelor crește, remisiunile sunt mai puțin
complete și pot apare stări de defect clinic și social care nu sunt însă specifice psihozelor
afective;

epidemiologic:
creșterea progresivă a prevalentei psihozelor afective este determinată de
transformările rapide sociale, economice și culturale, de vulnerabilizarea individului prin
pierderea unor modalități de protecție în grupuri familiale sau profesionale tradiționale,
de creșterea duratei medii de viață dar și a morbidității prin afecțiuni cerebrale și
cardiovasculare și toxicomanii precum și aferent îmbunătățirii cantitative și calitative
actuale a mijloacelor de diagnostic și dispensarizare;
o treime din cazuri reprezintă forme bipolare iar restul forme clinice monopolare care
însă pot include și tablouri clinice iară un determinism cert endogen;
psihozele afective bipolare au o prevalentă de 0,3-1,5 în populația generală, afectează
în mod egal ambele sexe și debutează de cele mai multe ori înainte de vârsta de 30 de ani;
ele se subîmpart în forme bipolare I și II, în cadrul cărora alternează episoade depresive și
maniacale respectiv episoade depresive și hipomaniacale;
psihozele afective unipolare într-o majoritate covârșitoare de tip depresiv -au o
prevalentă de 1,5-20%, afectează sexul feminin de două ori mai frecvent iar primele
manifestări apar cu precădere după vârsta de 30 de ani;
o treime din cazuri mai asociază un diagnostic de tulburare psihopatologică, < pătrime
unul secundar de boală somatică iar două treimi consumă abuziv alcool sau/și
medicamente;
incidența psihozelor afective crește de la poli înspre ecuator și este mai crescute la
categoriile cu un nivel socio-cultural mai ridicat;
cele mai severe complicații sunt:
– comportamentul suicidar prezent sub forma a cel puțin unei tentative la un
sfert până la jumătate din cazuri;
– scăderea nivelului calității vieții pacienților corespunzător ratei ridicate a
disfuncționalităților vieții familiale și profesionale.

etiologia — incriminează:
• datele genetice care confirmă acumularea familială a cazurilor, aceast;
condiționând atât precocitatea debutului, cât și gravitatea evoluției; probabilitatea
apariției psihozelor afective la descendenți rude de gradul I atunci când ambii
părinți suferă de psihozr afectivă bipolară I, variază între 50-70%, transmiterea
tacându-se pe linia mamă-fiu; procentu scade la jumătate dacă doar un părinte este
bolnav precum și pentru următoarea generație;
– corelațiile dintre psihozele afective bipolare și modificările de la nivelu
cromozomului X sau a perechii cromozomiale 18;
– prezența biotipului picnic la care psihozele afective apar mai frecvent
• factori biologici:
– modificări neuroanatomice lezionale la nivelul sistemului limbic
ganglionilor bazali și hipotalamusului cu precădere în emisfera non-
dominanlă;
– dilatarea ventriculilor cerebrali în psihozele bipolare și atrofia moderați a
lobilor frontali și a nucleilor caudați în depresiile unipolare, evidențiate prin
tomografie cerebrală computerizată și rezonanță magnetică nucleară;
– scăderea fluxului sanguin cerebral, dominant la nivelul lobului frontal
evidențiată prin PET și/sau SPECT;
– perturbarea eterogenă a metabolismului neuromediatorilor cerebrali
noradrenalina și serotonina care sunt scăzute în depresie și crescute în manie,
respectiv serotonina scăzută în depresie;
– modificări neuroendocrine, precum scăderea cortizolului, a funcției
tiroidiene și a hormonului de creștere;
– creșterea concentrației ionului de calciu intracelular moderată în manie și
accentuată în depresie;
– perturbarea arhitecturii somnului la nivelul fazelor REM și prezența undelor
delta anormale de somn evidențiate prin înregistrări EEG;
– perturbările ritmurilor circadiene;
– deficiențele sistemului imunitar secundare disfuncției hipotalamice;
– modificări electrochimice la nivelul lobului temporal sugerate de utilitatea
tratamentului cu anticonvulsivante în psihozele afective.
• factori psihosociali:
– trăsături de personalitate de tip dependent, obsesiv-compulsiv, isteric,
favorizante pentru toate variantele de psihoze afective și structurări
dizarmonice ale personalității de tip depresiv și ciclotim, implicate doar în
etiopatogenia psihozelor bipolare I;
– antecedente heredocolaterale de tipul personalităților patologice și a
toxicomaniilor la membrii familiei parentale;
– stresul psihic sau fizic care precede sau acompaniază primul episod sau
evenimente considerate psihotraume majore, precum pierderea unui părinte
înainte de vârsta de 11 ani și decesul soțului sau soției;
– conflicte și schimbări în cadrul rolurilor sociale și profesionale cu rol
 dominant declanșator;
– erori de judecată și raționament minore, adeseori comune dar repetate, care
cultivă în timp un pesimism structural, un stil de autoevaluare și strategii
cognitive negative.

Clinic: (I, II)

I. psihozele afective bipolare — de tip I si II

se caracterizează prin alternanța episoadelor depresive și maniacale, respectiv
hipomaniacale condiționată sezonier: episoadele afective apar mai frecvent și evoluează
mai grav primăvara și toamna; episoadele depresiva sunt mai durabile și mai intense în
anotimpurile reci iar cele maniacale în anotimpurile calde. (1-2)

1.episodul depresiv:
include elementele sindromului depresiv care sunt independente de factorii
conjuncturali și sunt reprezentate cu predominența prin dispoziția tristă, anhedonie ~
incapacitatea de a se bucura și de a simți plăcerea, fatigabilitate, hiporeactivitate la
slimuli, hipoprosexie globală, ritm ideativ încetinit, idei micromanice autodevalorizanle-
cu scăderea încrederii și stimei de sine, idei și potențial autolitic, anxietate, insomnii de
trezire foarte caracteristice, cefalee, inapetență, pierdere ponderală mai mare de 5 în
ultimele 4 săptămâni, constipație, amenoree, scăderea libidoului;
manifestările au o intensitate variabilă, de la cea nevrotică la cea psihotică și pot fi
însoțite sau mascate de stări de agitație sau inhibiție psihomotorie stuporoasă care
prezintă un risc autolitic maxim;
paraclinic sunt descrise hipercolesterolemia, inversarea raportului a!bumine/globuline
și scăderea 17-cetosteroizilor urinari, a cărei persistență este expresia cronic izării
simptomato 1 ogiei;
durata unui episod depresiv care să permită stabilirea diagnosticului este de minimum
2 săptămâni;
sunt descrise diferite variante clinice în cadrul cărora apar ca dominante:
• anxietatea somatizată sau paroxistică cu risc auto și heteroagresiv;
• stupoarea melancoliformă cu blocaj idcoverbal și motor, mimica disperată,
durere morală profundă și risc maxim autolitic;
• ideile delirante micromanice de autoculpabilizare, de ruină, de doliu,
hipocondriace, de posesiune, de transformare și negare corporală însoțite sau nu de
halucinații auditive voci acuzatoare sau defăimătoare și olfactive-mirosuri
dezagreabile de murdărie și de putrefacție;
• acte suicidare spontane, imprevizibile care pot reprezenta singura manifestare a
episodului depresiv;
• la tineri, depresia este frecvent asociată sau mascată de tulburări de
comportament, atitudini toxicofilice și angajare deficitară în procesul educațional
iar la vârstnici ea este adesea subdiagnosticată datorită unor suferințe somatice
asociate și izolării sociale.

2.episodul maniacal:
include elementele sindromului omonim care se pot instala brusc sau insidios când
sunt precedate de simptome prodromale, precum ergasiomania = tendința de a se mișca și
a fi activ, iritabilitate, trăiri depresive, schimbarea spontană și nemotivată a atitudinii față
de cei din jur și a preocupărilor cotidiene;
sunt caracteristice succesiunea tumultuoasă a trăirilor și conținulurilor idcative
euforic-megalomanice cu idei delirante nesistemalizate de hipervalorizare personală și
halucinații congruente tematic dezinhibiția instincliv-pulsională și motorie, ineficienta în
rolurile cotidiene, exceptându-1 pe acela de "clovn care nu-și respectă publicul",
insomnii, scădere ponderală, subfebrilitate, hipersalivație și o rezistență proverbială la frig
și efort;
se pot asocia iritabilitatea, suspiciozitatea, episoade disforice;
principalele variante clinice sunt: (a-e)
 a. hipomania caracterizată prin euforie ușoară, hiperaclivism, cu o bună dar puțin
durabilă eficiență în rolurile personale, hipersociabilitate, comportament toxicofilic și
sexual exacerbat, nevoie scăzută de somn;
b. mania fără simptome psihotice în cadrul căreia sunt dominante hiperestezia
senzorială, extravaganțele vestimentare și comportamentale, impulsivitatea;
c. mania delirantă sau cu simptome psihotice caracterizată prin idei delirante
megalomanice și/sau interpretative, tranzitorii și nesistematizate, fuga de idei,
halucinații vizuale și mai rar auditive, congruente cu starea afectivă sau neutre afectiv,
hiperexcitație motorie cu neglijarea totală a igienei, alimentației și deshidratare
consecutivă;
d. mania confuzivă în cadrul căreia domină deficitul prosexic și mnestic și incoerența
ideo-motorie;
e. mania supraacută sau furia maniacală caracterizată prin îngustarea câmpului
conștiinței, dezinhibiție motorie extremă și un ridicat potențial agresiv.

Există și tablouri clinice afective mixte care asociază simptome depresive și maniacale,
precum depresia cu fuga de idei, mania coleroasă, mania neproductivă, stupoarea
maniacală.

diagnosticul pozitiv
se pune pe baza criteriilor clinice ale sindroamelor depresiv și maniacal alternând la
același pacient care prezintă o vulnerabilitate structurală sau conjuncturală la tulburări
afective;

diagnosticul diferențial
se face cu episoadele depresive și maniacale recurente induse de:
– factori psihosociali: psihotraume, conflicte, frustrări, stres intens sau
prelungit;
– factori organici: boala aterosclerotică și hipertensivă, boli neurologice,
endocrine, infecțioase, boli de sistem și neoplasme, boli din perioada
puerperală;
– apărute secundar în cadrul altor tablouri psihopatologice: schizofrenii,
psihozele cronice delirante de tip paranoic sau parafrenic, alcoolism și alte
toxicomanii sau după tratamente cu substanțe antihipertensive, corticoizi,
psihotrope clasice și depot și preparate psihotone.

Evoluția
psihozelor afective bipolare se caracterizează prin:
• succesiunea episoadelor depresive și maniacale într-un raport de 3/1, adeseori
episodul maniacal fiind cel de debut;
• episoadele maniacale au un început și un sfârșit mai brusc decât cele depresive;
• durata medie a episoadelor este de 6 luni de zile cele depresive fiind de obicei
mai lungi dar sub tratament se reduce la 2-3 luni;
• remisiunea clinică este de obicei completă, dar un anumit tip de episod este
adesea urmat de unul de scurtă durată de tip opus iar pe măsura trecerii anilor,
intervalele libere dintre episoade diminuează ca durată; după trecerea a cinci-șase
episoade, intervalele libere se stabilizează la 6-9 luni;
• este cunoscută posibilitatea recăderilor din perioada convalescenței de gravitate
aparte în cazul depresiilor, datorită riscului suicidar precum și aceea a "virajului'"
postterapeutic spre fenomenologia opusă de tip maniacal respectiv depresiv;
• frecvența episoadelor este mai mare la tineri, iar gravitatea lor este mai mare la
vârstnici și datorită asocierii unui anumit grad de deteriorare cognitivă;
 • în formele bipolare 1 se descrie și alternanța rapidă a episoadelor afective la
intervale de zile sau săptămâni;
• jumătate dintre cazuri au mai mult de 10 episoade pe parcursul întregii vieți,"
iar o zecime sunt considerate cazuri cronicizate datorită remisiunilor incomplete și
simptomelor defectuale persistente interepisodice;
• factorii de prognostic negativ-agravanți ai evoluției psihozelor afective bipolare
de tip 1 si 11 sunt:
– prezența unor trăsături premorbide de tip afectiv ciclotim sau hipomaniacal;
– disfuncționalitatea rolurilor profesional și familial;
– prezența simptomelor de intensitate psihotică;
– remisiuni incomplete cu persistența unor simptome depresive interepisodice;
– debutul tardiv al simptomatologiei;
– apartenența la sexul masculin;
– asocierea comportamentului toxicofilic față de alcool sau medicația
– psihotropă.

II. Psihozele afective unipolare de tip depresiv denumite și depresii recurente:

sunt mult mai frecvente decât formele maniacale și predomină în emisfera nordică;
debutul este tardiv de obicei după vârsta de 40 de ani, este precipitat întotdeauna de
evenimente stresante de viață și favorizat de trăsături premorbide de personalitate de tip
anankast;
sunt net prevalente în emisfera nordică și sunt de două ori mai frecvente la sexul
feminin;
durata episoadelor este mai mare decât în psihozele bipolare ajungând la un an de
zile și sunt descrise și forme clinice cu un singur episod;
clinic intensitatea simptomatologiei este variată dar domină tablourile de intensitate
nevrotică, la care se asociază cvasiconstant anxietatea, consumul abuziv de alcool și
medicamente și multiple acuze somatice care pot masca fenomenologia depresivă;
evolutiv pot apare remisiuni spontane, dar de obicei există tendința de prelungire a
episoadelor și de scădere a intervalelor libere, cu afectarea performanțelor în rolurile
sociale și profesionale; se crează astfel condițiile declanșării unui conflict intrapsihic
datorită contrastului față de trăsăturile caracleriale premorbide, fapt care se constituie
într-un factor agravant evolutiv; vindecarea se constată la 50 din cazurile spitalizate la
primul episod depresiv iar după 5 ani de evoluție 1/6 din cazuri se consideră cronicizate;
prognosticul este favorizat de absența unor trăsături premorbide favorizante și a unor
boli asociate, de eficiența terapiei intraspitaliccști a primului episod și în mod deosebit de
calitatea rețelei de suport social a pacientului și de aceea a funcționării lui în rolurile
socio-profesionale în ultimii 5 ani dinaintea debutului;
complicația majoră o reprezintă actul suicidar, realizat în cadrul unor paroxisme
anxioase.

III. psihozele afective unipolare ~ de tip maniacal:

sunt mai frecvente în regiunile subtropicale un rol etiologic dominant avându-1
factorii socio-culturali;
durata episoadelor este cuprinsă între câteva săptămâni și câteva luni de zile iar clinic
domină tablourile maniacale delirante cu delir congruent sau incongruent cu starea
afectivă acesta din urmă având adesea o tematică interpretativă; se asociază cvasiconstant
consumul abuziv de alcool sau droguri;
evolutiv, durata fazelor acute este mai scurtă la tineri 2-3 săptămâni iar cronicizarea
simptomatologiei constituie o excepție, remisiunile fiind complete și din punct de vedere
social;
diagnosticul diferențial pentru ambele variante de psihoze afective unipolare este
identic cu cel aferent formelor bipolare.
Tratamentul psihozelor afective periodice; (I,II)
trebuie să se adreseze atât episodului afectiv cât și bolii propriu-zise, corespunzător
evitării recăderilor și diminuării cantitative și calitative a simptomelor defectuale;
rolul etiopatogenetic major al factorilor stresanți și al rețelei de suport social impune și
măsuri profilactice care antrenează sistemul de îngrijire comunitară;
atunci când episoadele depresive sau maniacale sunt de intensitate psihotică este
obligatorie spitalizarea și asocierea metodelor chimio și psihosocioterapeutice;

I. episodul depresiv este abordat:

• chimioterapeutic în funcție de particularitățile fenomenologiei dominante, care
poate fi anxios-agitată sau inhibată în prima variantă se administrează antidepresive
cu efect anxiolitic-sedativ: AMITRIPTILIN, DOXEP1N, LUDIOMIL, ZOLOFT
iar în cea de-a doua preparate cu efect activator: ANTIDEPRIN, ANAFRANIL,
NORTRIPTILIN, PROZAC; unele dintre antidepresivele menționate se găsesc și
sub formă injectabilă, astfel ca în cazul lor tratamentul începe cu administrarea
parenterală intramuscular sau în perfuzie intravenoasă, după evaluarea funcțiilor
cardio-respiratorie și hepato-renală și continuă cu administrarea per-orală într-un
dozaj individualizat care să nu depășească 250 mg/zi pentru antidepresivele clasice
și 100 mg/zi pentru cele atipice;
– se administrează de regulă un singur preparat la care se pot asocia
pentru potențarea efectului sau pentru diminuarea efectelor secundare un
tranchilizant sau/și un neuroleptic sedativ sau incisiv, îndeosebi atunci când
există un potențial suicidar - CLORPROMAZIN, NEULEPT1L, ZYPREXA,
respectiv HALOPER1DOL, SULPIRID,
RJ SPERI DON;
– în cazul obținerii efectului dorit, se trece la doza de întreținere, care
reprezintă 2/3 sau 1/2 din doza inițială și este indicat să fie continuată
minimum 6 luni de zile;
– efectele secundare ale antidepresivelor clasice sunt dominant de tip
anticolinergic și hipotensor iar a preparatelor atipice = inhibitorii recaptării
serotoninei tulburările de dinamică sexuală;
– dacă după 2-3 săptămâni simptomatologia nu se modifică semnificativ:
– se schimbă preparatul antidepresiv;
– se asociază un alt antidepresiv sau un neuroleptic;
– se mărește dozajul neurolepticului administrat în paralel;
– se asociază preparate anticonvulsivante: CARBAMAZEPINA,
VALPROAT SODIC;
– se asociază pentru 14 zile TRIIODT1RONINĂ sau L-TRIPTOFAN;.
– se trece la tratamentul electroconvulsivant:
– >util și atunci când există un risc vital inițial evident și cu precădere în
depresiile inhibate;
– >se aplică sub forma ședințelor cumulate 6-12 pe parcursul a 3-6 zile și
rămâne cea mai eficientă metodă terapeutică prin promptitudinea efectelor și
riscurile minime implicate.
– se apelează și la terapii prin băi de lumină, utile îndeosebi în depresiile
sezoniere din emisfera nordică;
– pentru prevenirea recăderilor în formele bipolare se administrează săruri de
litiu — carbonat sau citrat într-un dozaj care să corespundă unei litemii de 0,5-
1,5 mEq/1.
– supradozajul cu antidepresive sau hipersensibilitatea variabil motivată a
subiectului pot determina un "viraj maniacal" al simptomatologiei.
• psiho-socioterapeutic sunt întotdeauna utile în depresiile de intensitate
nevrotică de la debut iar în cele psihotice, în fazele remisionale, tehnici psiho-
terapeutice precum:
– terapii interpersonale care cu precădere în depresiile uni po 1 are permit
refacerea disfuncționalității raporturilor cu cei din jur care au declanșat sau
 întrețin tabloul depresiv;
– terapii comportamentale prin care se încearcă mobilizarea și stimularea
activismului subiectului până la un nivel care să permită consolidarea
persistentă a capacității de funcționare în roluri și chiar obținerea de
performanțe;
– terapii cognitive care vizează modificarea evaluărilor cognitive deformate în
sens autodevalorizant ale pacientului care acordă aceeași semnificație și
atitudinii anturajului față de el;
– terapii de grup familial atunci când tabloul depresiv al subiectului și
disfuncționalitatea vieții de familie care culminează cu destrămarea ei în 50 din
cazuri se condiționează reciproc;
– integrarea pacientului în programe de ari-, melo-, ergo și kinetoterapie
poate fi utilă în depresii prin facilitarea emoțiilor pozitive și stimularea
capacităților fizice și relaționale.
II. episodul maniacal:
este obligatoriu să fie abordat în condiții de spitalizare, datorită consecințelor negative
asupra ambianței socio-profesionale;
Chimioterapia este singura variantă terapeutică aplicabilă și implică apelul la
preparate neuroleptice sedative și incisive — în diverse combinații — la care se pot
asocia tranchilizante, beta-hlocante și săruri de litiu; acestea din urmă:
• reprezintă tratamentul de elecție al fenomenologiei maniacale, dar efectul lor
devine evident doar după 8-10 zile de administrare independentă sau în asociere cu
neuroleptice sedative;
• este obligatorie monitorizarea administrării litiului pentru a asigura efectul
antimaniacal, care apare de obicei între 0,6-0,8 mEq/1 la un dozaj de 900-1200
mg/zi;
– în prima lună — dacă litiumterapia este eficace se determina litemia
săptămânal iar în următoarele 6 luni lunar; durata tratamentului cu preparate
de litiu este indicat să fie de un an de zile după remisiunea episodului maniacal
în vederea prevenirii eventualelor recurențe depresive.
Psihoterapiiie sunt ineficiente în episodul maniacal, precum și în perioadele
remisionale datorită absenței conștiinței bolii și/sau suferinței și superficialității conduitei.

BOLILE SAU TULBURĂRILE SCHIZOAFECTIVE

au fost delimitate nozologic și descrise inițial de KASANIN în 1933 ca tablouri
psihopatologice de intensitate psihotică în cadrul cărora sunt prezente simultan timp de
cel puțin câteva zile simptome schizofrenice și afective de tip depresiv sau maniacal;

epidemiologie:
au o prevalentă de 0,5-0,8 și sunt mai frecvente la sexul feminin, la care însă
debutează mai tardiv în raport cu bărbații;
formele bipolare sunt mai frecvente la adulții tineri iar cele depresive la vârstnici.

etiologic:
sunt considerate o categorie nozologică heterogenă care aparține sau nu schizofreniilor
sau psihozelor afective dar care are certe legături cu ambele categorii de psihoze
predominant endogene;
debutează frecvent la vârste tinere și la persoane cu o implicare corespunzătoare în
rolurile socio-profesionale iar în antecedentele familiale sunt descrise tulburări afective.

clinic:
episoadele schizoafective asociază simptome depresive, maniacale sau mixte cu
simptome aparținând sindroamelor delirant-halucinator și de transparență-influență,
conturându-se ca și forme clinice tulburările schizoafective:
• de tip depresiv — cu debut insidios și prognostic mai puțin favorabil;
• de tip maniacal cu debut acut, manifestări floride și prognostic mai favorabil;
• de tip mixt sau bipolar cu o poziție intermediară ca intensitate a manifestărilor
și ca prognostic.
pentru confirmarea diagnosticului, simptomele schizofrenice trebuie să persiste cel
puțin 2 săptămâni după remisiunea celor afective;

diagnosticul diferențial
se face cu toate tablourile psihopatologice față de care sunt diferențiate psihozele
schizofrenice și cele afective;

evolutiv;
remisiunile sunt complete, dar în formele depresive sau bipolare se poate instala după
câțiva ani o stare defectuală discordantă dominant de tip social;
factorii de prognostic nefavorabil sunt:
• debutul insidios la vârste tinere;
• implicarea deficitară în rolurile vieții în perioada premorbidă;
• antecedente schizofrenice familiale;
• absența unor factori psiho-sociali precipitanți evidenți;
• predominența simptomelor psihotice negative;
• remisiunile incomplete a fazelor acute.
complicația majoră o reprezintă riscul suicidar la 10 din cazuri mai frecvent descris la
sexul feminin.

tratamentul:
este diferențiat în funcție de forma clinică; în tulburările schizoafective:
• de tip depresiv sunt utile tratamentul electroconvulsivant și asocierile de
antidepresive;
• de tip maniacal se administrează neuroleptice: HALOPER1DOL,
RÎSPERIDON asociate sau nu cu preparate de litiu, CARBAMAZEPIN sau
VALPROAT DE SODIU;
• de tip mixt se combină variantele descrise.
metodele psihosocioterapeutice sunt indicate în formele care evoluează cu recăderi
frecvente și care lasă simptome defectuale persistente.

PSIHOZELE CRONICE DELIRANTE SAU TULBURĂRILE DELIRANTE

PERSISTENTE
reprezintă un grup de tablouri psihopatologice dominate de sindromul delirant, care
este în mod inconstant însoții de halucinații și de elemente aparținând altor sindroame
psihopatologice, cu precădere de cel depresiv;
durata fenomenologiei delirante trebuie să fie de. cel puțin 3 luni de zile în condițiile
în care aceasta nu este explicabilă printr-o suferință organică cerebrală și nu este
precedată de simptome schizofrenice;
includ:
PARANOIA SAU PSIHOZA CRONICĂ DELIRANTĂ INTERPRETATIVĂ ~ denumită
astfel și descrisă inițial de KAHLBAUM în 1863 ca o stare de anormalitate stabilizată cu
idei delirante care afectează un anumit sector al psihismului;
este o psihoză delirantă dominată de un sistem delirant bine sistematizat și
impenetrabil la argumente, experiențele existențiale și la persuasiune la care nu se
asociază halucinații;
este rar întâlnită în clinica psihiatrică, pentru că subiecții nu simt niciodată nevoia unui
consult medical și au o rigiditate comportamentală proverbială; prevalenta este de 0,02-
0,03%, incidența cazurilor noi anuale fiind de 1-3 la 100.000 de locuitori;
vârsta medie a debutului este între 35-45 de ani iar raportul între sexe este ușor
favorabil sexului feminin;
etiopatogenetic sunt incriminați:
• factori biotipali și psihotipali = biotipul picnic și personalitățile cu trăsături
dizarmonice de tip paranoic și senzitiv;
• factori biografici = experiențe de viață negative, legate de discrepanța dintre
aspirațiile personale și posibilitățile de fond sau conjuncturale de realizare a
acestora, situațiile prelungite de izolare socială care facilitează diminuarea stimei
de sine sau proiectarea propriilor defecte asupra celor din jur așa cum se întâmplă
și în unele domenii profesionale -învățământ, cercetare, carieră militară, atmosfera
suspicioasă sau ostilă din familia parentală;
• convingerea patologică se constituie insidios pornind de la intuiții patologice și
interpretări eronate ale informațiilor din ambianța care, favorizate de orgoliul,
suspiciozitatea și egocentrismul personalității premorbide, contribuie la
structurarea sentimentului adevărului propriu paranoismul; între faptul trăit sau
intuit și interpretarea lui poate exista o perioadă de latență de luni sau ani de zile în
cursul căreia subiectul acordă în mod progresiv semnificații negative secvențelor
existențiale în raport cu sine însuși; se organizează aparent logic o tematică
delirantă argumentată până la un moment dat rațional, care însă elimină alte
preocupări și organizează existența subiectului într-o lume separată de cea reală;
principalele tematici delirante sunt cele megalomanice și de persecuție conștiința
bolii psihice este absentă, dar atenția și memoria sunt intacte, fiind însă orientate
selectiv spre conținutul delirant; sunt descrise iluzii și halucinații olfactive și
gustative congruente cu tematica delirantă; aceasta are un suport afectiv care
închide un cerc vicios — astfel stările hipertimice pozitive întrețin delirurile
megalomanice de invenție, de misiuni deosebite iar anxietatea și depresia susțin
delirul de persecuție, respectiv pe cel hipocondriac; convingerile delirante
sistematizate modifică structura caracterială și conferă o altă identitate
subiectului.

formele clinice principale ale paranoiei sunt:

III. delirurile de interpretare:
• debutul este insidios, dificil de stabilit în timp, declanșat și întreținut de
fenomenele percepției delirante extrași intracorporale și de interpretări
retrospective;
• delirul este bine sistematizat și este structurat "în rețea" pentru că părțile sale
componente au puncte de plecare multiple în realitatea înconjurătoare și se
constituie într-un mozaic insinuat profund în personalitatea subiectului;
• tematicile delirante au un conținut persecutoriu, interpretările patologice ale
subiectului fiind legate de ideile sale de mărire, forță, bogăție sau superioritate
spirituală;
• în afara delirului subiectul poate avea un comportament normal, dar de cele mai
multe ori el poartă amprenta ostilității și agresivității latente sau manifeste, fapt
care favorizează inducerea convingerilor patologice unora dintre persoanele din jur,
care sunt dependente într-un fel sau altul de inductor, sunt mai sugestibile
structural sau conjunctural sau fac parte din anturajul imediat al inductorului =
delir indus sau delir colectiv;
• se asociază cu intermitență episoade anxioase și depresive de intensitate
variabilă.

IV. delirurile pasionale:

 • se structurează cu precădere la personalități premorbide cu trăsături paranoice,
obsesiv-compulsive sau senzitive, la care apare mai mult sau mai puțin spontan o
idee prevalentă, care se îmbogățește "în lanț" prin elemente care provin din același
domeniu al realității;
• senzația de frustrare inițială generează prin supracompensare o exaltare în plan
ideator și afectiv, cu dezvoltarea binomului megalomanie-persecuție agresivă în
cadrul unui sistem delirant "în sector" ce alienează comportamentul și relațiile cu
cei din jur;
• principalele forme clinice delirurilor pasionale sunt:

3.delirul senzitiv de relație:

• delir interpretativ, instalat insidios la personalități senzitive, ca urmare a
perturbării raporturilor interpersonale prin repetatele situații umilitoare care rănesc
un orgoliu exacerbat;
• se dezvoltă astfel convingerea patologică, conform căreia, cei din jur cunosc,
anticipează și comentează negativ gândurile și acțiunile subiectului;
• structurarea delirantă este facilitată de condițiile de izolare socială, de boli
somatice sau defecte fizice invalidante, care favorizează tematicile de persecuție
sau de culpabilitate, inclusiv sexuală, așa cum se întâmplă în delirurile persoanelor
cu invalidități grave și în delirul masturbanților.
• evoluția este strict dependentă de atitudinea anturajului și pentru că reactivitatea
subiecților este de tip hipostenic ei se obișnuiesc să trăiască "alături de delir' sau în
cursul unor paroxisme anxioase pot încerca tentative autolitice.

4.delirurile de revendicare:
• se caracterizează prin debutul brusc, într-o conjunctură care provoacă
nemulțumire subiectului și care poate fi mai mult sau mai puțin obiectivă ș
obiectivabilă;
• pe fondul hipersensibilității structurale, exagerate de contactul cu cei din jur,
devin dominante ideea prejudiciului și necesitatea imperioasă de a face dreptate;
• ca variante tematice sunt descrise:
– delirurile de invenție care postulează — pe terenul megalomanie —
monopolul absolut asupra unor descoperiri extraordinare;
– delirurile revendicative care sunt însoțite de un comportament cverulent și
ostil, exprimat și prin grafomanie și procesomanie;
– delirurile idealiștilor pasionali dominate de fanatismul religios sau politic și
de o incisivitate extremă în raporturile sociale;
– delirurile revendicative ale celor cu ascendență ilustra;
– delirul paranoiac hipocondriac în care ideea de prejudiciu este centrată pe
personalul medical;
– "nevroza" de rentă descrisă la cei cu tulburări psihice secundare
traumatismelor cranio-cerabrale care revendică beneficii nejustificate;
• această categorie de deliruri au remisiuni minime și rare și ca urmare un
prognostic rezervat; uneori factorii conjuncturali sau vârsta pot facilita remisiuni
sociale parțiale.

5.delirul erotoman — psihoza pasională:

• corespunde convingerii patologice a subiectului că este iubit de o persoană cu
calități de excepție sau cu o înaltă poziție socială sau profesională care dorește să se
căsătorească cu el;
• apare spontan sub forma unei revelații, cel mai frecvent la femei în vârstă,
nemăritate dar și la bărbați care duc o existență izolată, au un statut socio-
profcsional și o viață sexuală deficitară în cazul lor sunt descrise majoritatea
covârșitoare a complicațiilor medico-legale;
• interpretând toate reținerile și refuzurile presupusului partener, drept verificări
ale sentimentelor sale, subiectul trece treptat de la faza de speranță la cele de
dezamăgire și ură precum și la convingeri persecutorii care pot determina conduite
 de răzbunare culminând cu tentative de omucidere;
• prognosticul este rezervat.

6.delirul de gelozie paranoia conjugală:

• convingerea patologică a subiectului că este înșelat de către partener cu
verificarea minuțioasă a raporturilor interpersonale și a programului acestuia;
• este mai frecvent la sexul masculin, iar debutul este brusc și favorizat de abuzul
de alcool care poate și întreține simptomatologia;
• simțindu-se ineficient și ironizat în căutarea probelor dorite, persecutatul devine
persecutor și poale avea manifestări agresive față de partener sau rival, astfel că
internarea devine obligatorie;
• evoluția este cronică, remisiunile fiind parțiale și de scurtă durată; singura
modalitate de vindecare rămâne uneori decesul partenerului.

diagnosticul pozitiv
se pune pe baza caracterului sistematizat și plauzibil inițial al ideilor delirante apărute
pe un teren caracterial predispozant, durata simptomatologiei fiind de minimum 3 luni de
zile;

diagnosticul diferențial
se face cu schizofreniile și cu alte tulburări delirante de origine psihogenă, toxică sau
cu substrat organic;

abordarea terapeutică
a delirurilor paranoice este întotdeauna de maximă dificultate pentru că ele sunt
practic incorigibile:
• chimioterapia cu neuroleptice sedative, tranchilizante, antidepresive și
anticonvulsivante se adresează doar manifestărilor secundare delirului iar
internările trebuie făcute cât mai târziu pentru a nu cultiva suspiciozitatea, pentru a
putea exclude condițiile favorizante non-psihiatrice sau pentru a preveni
comportamentul auto sau heteroagresiv;
• psihosocioterapiile pot fi utile în delirul senzitiv de relație, când pol favoriza
după ani de zile chiar vindecarea; terapiile individuale par să fie mai utile decât
cele de grup, dar ambele trebuie să câștige pe cât posibil înțelegerea și o fațetă a
încrederii subiectului prin tehnici suportive, cognitive și comportamentale;
• se poate apela la schimbarea locului de muncă, la recompense neașteptate, la
satisfacerea dorințelor și chiar a unor revendicări posibile, aportul grupului familial
fiind de mare valoare prin facilitarea unor remisiuni sociale în pofida păstrării
convingerilor delirante ale subiectului.

PARAFRENIA SAU PSIHOZA CRONICĂ DELIRANTĂ

HALUCINATORIE
grup de psihoze predominant endogene, dominate de un delir sistematizai si
persistent, a cărui extraordinară bogăfie este în concordanță cu absurditatea
conținutului dar contrastează cu o bună adaptabilitate la ambianță;
sunt considerate de unii autori variante ale schizofreniilor paranoide sau tardive
datorită asemănărilor patogenetice;
debutul este tardiv între 35-45 de ani și alături de absența frecventă a trăsăturilor
paranoice premorbide permite o bună inserție în realitate a subiectului și păstrarea
nucleului personalității;
delirul se structurează progresiv prin interpretări patologice repetate ale
evenimentelor ambientale, facilitate de dispoziția delirantă și însoțite de fenomenele de
depersonalizare și derealizare, fiind urmat după luni sau ani de zile de apariția
halucinațiilor predominant auditive și uneori de fenomenele de automatism mintal;
subiectul realizează o "dublă contabilitate "prin delimitarea fazelor delirante de
obicei bine disimulate de lumea reală, manifestându-se doar atunci când devin dominante
producțiile halucinatorii și imaginative;
afectivitatea variază în funcție de faza evolutivă și de tematica delirantă oscilând între
iritabilitatea inițială, anxietatea din fazele persecutorii și exuberanța din fazele
megalomanice, iar activitatea este mult timp corespunzătoare rolurilor socio-profesionale;

formele clinice principale sunt:

7 parafrenia sistematizată cu debut insidios, dominat de elaborarea secundară
precoce a interpretărilor primare prin intermediul fenomenelor de triplu automatism
mintal; se sistematizează progresiv un delir cu conținut persecutoriu, la care în timp se
asociază teme megalomanice prin care subiectul se detașează într-o realitate mai ușor de
acceptat; evoluția prelungită determină după ani de zile închistarea delirului și detașarea
subiectului de conținutul său;
8 parafrenia expansivă — debutează tot insidios, aproape exclusiv la sexul feminin
și este caracterizată de prezența unui delir megalomanie polimorf, instalat pe un fond
afectiv euforic instabil; halucinațiile sunt precoce, intense și predominant vizuale, sub
forma unor viziuni onirice care perturbă activismul subiectului prin cvasicontinua
neliniște psihomotorie;
9 parafrenia confabulatorie apare mai precoce decât celelalte forme și este egal
reprezentată la cele două sexe; este frecvent întâlnită personalitatea premorbidă, cu
trăsături mitomanice, iar sistemul delirant cu tematici persecutorii și megalomanice este
generat de exaltarea imaginativă, de interpretări și intuiții delirante, localizate în trecut
sau având punct de plecare în lecturi sau conversații recente;
10 parafrenia fantastică denumită clasic delir de imaginație, este cea mai
apropiată de schizofrenia paranoidă prin absența sistematizărilor, dar își păstrează
individualitatea prin păstrarea raportării la realitate a subiectului și prin lipsa fenomenelor
deficitare; fenomenele de derealizare inițiale sunt urmate de manifestările sindromului de
automatism mintal; halucinațiile psihosenzoriale și cele intrapsihice au un caracter
absurd, bizar iar gândirea este pronunțat paralogică, cu tematici de mărire și persecuție,
amplificate imaginativ până la producții mitice, suprarealiste, având ca subiect
metamorfoze corporale, torturi, comploturi și catastrofe cosmice; ele sunt situate în afara
dimensiunilor spațio-temporale și datorită tulburărilor cantitative și calitative de
memorie; clinic este frapant contrastul între lumea delirantă și cea reală și faptul că
subiectul se adaptează bine ambelor; evoluția este prelungită cu sărăcirea progresivă a
conținuturilor delirante și instalarea unor stări pseudodefectuale de tip apato-abulic;
11 parafrenia tardivă poate apare la sexul feminin în decadele a 7-a și a 8-a
de viață, fiind favorizată de trăsături caracteristic schizoide sau paranoice și de un deficit
senzorial vizual sau auditiv; delirul se instalează insidios, fiind însoțit de elementele
sindromului de transparență-influență, cu halucinații predominant auditive; tematicile
delirante simt erotice și de prejudiciu, iar starea afectivă asociată este de tip depresiv; în
timp se descrie asocierea fenomenelor de deficit organic care relativizează delimitarea
acestei forme clinice.

diagnosticul diferențial
trebuie făcut în primul rând cu schizofreniile și tulburările schizoafective, dar și cu
psihozele maniacale pentru forma expansivă;

tratamentul include:
• chimioterapia care apelează la combinații de neuroleptice, sedative și incisive
în fazele manifeste ale producțiilor delirant-halucinatorii;
• tratamentul electroconvulsivant poate fi aplicat în decompensările formei
sistematizate
 • măsuri de îngrijire și asistență comunitară care:
– să prevină manifestările productive;
– să întrețină buna adaptabilitate și eficiența în roluri ale subiectului;
– să permită evitarea unor contacte socio-profesionale defavorizante.
• are mereu rezultate tardive și parțiale datorită nivelului aparent corespunzător
de integrare socială a pacientului și absenței conștiinței bolii.

ALCOOLISMUL

cunoscut încă din antichitate alcoolismul a început să fie studiat la mijlocul secolului
al XlX-lea prin contribuția clinicienilor francezi și a lui MAGNUSS HUSS care folosește
pentru prima dată termenul, derivat din omonimul arab "alkuhl", arabii fiind primii care l-
au distilat în jurul anului 600 î.e.n.;
consumat ocazional sau constant, alcoolul și-a confirmat efectele sale anxiolitice,
normotimizante, euforizante, dar și pe cele toxice asupra stării fizice și psihice;
deși este considerat un "liant social" alcoolul prin efectele sale asupra
comportamentului consumatorilor devine un factor perturbator major al eficienței în
roluri a persoanei și a armonici comunitare;
alcoolul
• în majoritatea covârșitoare a cazurilor pătrunde în organism pe cale per-orala și
în aproximativ o oră atinge nivelul maxim sanguin fapt condiționat însă și de
concentrația băuturii respective și de conținutul de alimente din tubul digestiv apoi
alcoolemia scade progresiv și lent cu 70% în primele 12 ore și complet în 24 de
ore;
• este eliminat pe cale respiratorie și renală, fiind însă în mod predominant
metabolizat prin degradare enzimatică, cu formarea de produși toxici pentru
organism;
• interferează:
– cu metabolismul aminelor biogene blocându-1 la stadiul de produși de
natură aldehidică;
– cu metabolismul vitaminic, glucidic și lipidic producând o intoxicație cu
radicali acetat a întregului organism și o stare carențial-dismetabolică
persistentă.
• are o acțiune toxică directă asupra sistemelor enzimatice cerebrale, hepatice și
renale, asupra membranelor celulare și mitocondriilor, care fiind însă precedată de
un efect dinamizant și euforizant expresie a dezinhibiției corticale este ignorată sau
deformat comentată;
Deși consumul de alcool este o toxicofilie universal acceptată, prin gravitatea și
complexitatea complicațiilor sale, atunci când devine abuziv și prelungit ca durată,
primește un statut nozologic distinct, conform căruia este situat pe a patra poziție —
după accidente, bolile cardio-vasculare și cele psihice între cauzele de morbiditate și
mortalitate generală;
modalitățile de consum abuziv de alcool variază în funcție de:
• oferta de băuturi alcoolice și de accesibilitatea populației;
• de nivelul social-economic estompat însă prin producția de băuturi ieftine dar
de calitate îndoielnică;
• de tradițiile, obiceiurile sau interdicțiile dintr-o socio-cultură sau de domeniul
profesional;
• de vârstă și sex — deși în ultimele două decenii a crescut în mod îngrijorător
consumul de alcool la tineri și la sexul feminin;
• de incompatibilități biologice descrise la eșantioane semnificative de populație,
îndeosebi de origine asiatică sau religioase la populația islamică.
există un:
 I. alcoolism acut corespunzător intoxicației alcoolice acute, care induce o stare de
beție ale cărei semne dispar după eliminarea alcoolului;
II. alcoolism cronic sau maladiv, care:
• însumează totalitatea deficitelor biologice, psihologice și sociale instalate
consecutiv consumului abuziv episodic sau continuu de alcool față de care există o
stare de dependență psihică și fizică;
• presupune apariția toleranței — necesitatea creșterii progresive a cantități i de
alcool pentru obținerea aceluiași efect de circa 3-4 ori față de cea inițială;
• este diagnosticat doar în condițiile prezenței dependenței fizice față de
alcool:
– manifestă prin apariția simptomelor de sevraj la reducerea sau la
întreruperea bruscă a consumului;
– este mai severă și mai tardivă decât cea psihică aferentă senzației de bine
subiectiv care condiționează imperios consumul.
III. alcoolism primar
• în cazul căruia nu poate fi identificată o tulburare psihică clinic manifestă care
să preceadă consumul abuziv și instalarea dependenței dar care în forma sa tipică,
nucleară se constituie într-un model maladiv pentru care pot fi specifice:
– caracterul familial ai abuzului de alcool;
– trăsături caracteriale premorbide de tipul imaturității și instabilității psiho-
afective sau de tip pasiv-dependent.
IV. alcoolism secundar care apare ca o consecință a unei alte tulburări psihice de tip
nevrotic sau psihotic, respectiv ca și fațetă a tulburărilor comportamental-adaptative
ale unor personalități dizarmonice nucleare sau dizarmonizate secundar intervenției
unor factori organo-lezionali cerebrali traumatici, infecțioși, inflamatorii sau vasculari;

Conform clasificării clasice a lui JELLINEK, se descriu următoarele tipuri de

alcoolism:
1 alfa motivat de disconfortul fizic sau/și afectiv dar controlabil voluntar prin
posibilitatea opririi consumului;
2 beta instalat după un consum cotidian prelungit în timp și în condițiile unui aport
alimentar corespunzător dar caracterizat prin apariția unor complicații somatice secundare
digestive, cardiace și neurologice;
3 gama dominat de stabilizarea dependenței fizice, pierderea controlului asupra
consumului și de adaptarea metabolismului cerebral și hepatic la alcool;
4 delta forma de maximă gravitate, în cazul căreia consumul de alcool este
imposibil de oprit, chiar și pentru 1-2 zile;
5 epsilon — include variantele consumului periodic abuziv de alcool.

epidemiologic:
răspândit în toate zonele geografice, consumul uzual de alcool a devenit apanajul a
peste 50% din populația statelor occidentale, fiind considerat un obicei comun și
acceptabil social;
alcoolismul maladiv este de 3-4 ori mai frecvent la sexul masculin decât la cel
feminin, formele cu evoluție gravă fiind întâlnite la adulții tineri sub 30 de ani;
decadele de vârstă cele mai afectate cantitativ și calitativ sunt: 20-30 ani și 40-50 ani;
consumul uzual de alcool este cu 1/3 mai mare la cei cu un nivel social-economic mai
ridicat, dar formele cronicizate, cu evoluție severă sunt de două ori mai frecvente la cei
proveniți dintr-o categorie socio-economică inferioară;
diferențele dintre prevalenta în mediul urban și cel rural sunt nesemnificative;
cele mai frecvente variante de comorbiditate sunt cu alte tipuri de toxicomanii 1/3 din
cazuri, cu tulburările de comportament sau de personalitate de tip antisocial, cu
tulburările depresive majore și cu cele anxioase;
 complicațiile majore sunt reprezentate de:
• perturbarea relațiilor interpersonale și a eficienței funcționării în rolurile
profesionale;
• comportamentul suicidar descris la 25% dintre alcoolici;
• decesul prin boli hepatice, cardiace, neoplasme, accidente vasculare cerebrale,
infecții intercurente întâlnite cu o frecvență de două ori mai mare la bărbați și de
trei ori mai mare la femei în raport cu populația generală, durata medie de viață
fiind cu 10 ani mai scăzută.

etiologia toxicomaniei etilice

se distinge prin heterogenitatea ei și implică următoarele categorii de factori:
• genetico-familiali:
– scăderea concentrațiilor unor neurotransmițători în LCR: serotonina,
dopamina și GABA precum și a metaboliților lor la copii proveniți din părinți
alcoolici;
– frecvența de 3-4 ori mai mare a alcoolismului și a complicațiilor sale la cei
proveniți din familii de alcoolici în raport cu cei fără antecedente familiale
etilice.
• metabolici:
– carențele alimentare și vitaminice — cu precădere VITAMINA B ; prin
intermediul nivelului mai scăzut de aldehid-dehidrogenază — enzima care
asigură conversia alcoolului în acetaldehidă întâlnit la femei, acești factori
explică severitatea crescută a intoxicației la sexul feminin produsă de aceeași
doză de alcool în raport cu bărbații.
• factori psihologici și personologici:
– sindroamele disprosexice sau hiperkinetice ale copilăriei, imaturitatea și
labilitatea psiho-afectivă, conduite imitativ-compensatorii cu predominență
raportate la congeneri; trăsături dizarmonice de tip anxios, dependent,
psihastenie și antisocial.
• factori socio-culturali:
– condiții social-economice precare, obiceiuri și tradiții colective,
accesibilitatea ridicată a băuturilor alcoolice și nivelul crescut de toleranță al
opiniei publice, inclusiv cu substrat religios.

clinic se descriu:
alcoolismul acut:
• include variantele intoxicației acute cu alcool, care ingerat în cantități mici are
un efect excitant și vasoconstrictor iar în doză crescută un efect vasodilatator,
anestezic, depresor și narcotic, fiind simultan un element perturbator al arhitecturii
somnului prin scăderea fazelor de somn REM și a latenței somnului;
• tablourile clinice sunt:

I. beția simplă starea de intoxicație etilică produsă de un consum abuziv de alcool la

un nebăutor sau prin supradozaj la un consumator cronic; dinamica ei include:
• faza subclinică cu scăderea performanțelor psihomotorii la evaluarea
psihometrică și alcoolemie sub 0,8 g‰;
• faza hipomaniacală - cu excitație psihomotorie și euforie la o alcoolemie înjur
de 1g‰;
• faza ebrioasă - cu incoerență și dezinhibiție ideo-verbală, hipoestezie senzorială
globală și amnezie episodică la o alcoolemie de 1-2g‰
• faza de somn la o alcoolemie de peste 2g‰ care dacă depășește 4g‰, duce la
comă și deces prin inhibarea centrilor respiratori sau prin fenomenul de aspirație a
produselor vomei.
6 beția patologică intoxicație alcoolică acută produsă de ingestia unei cantități mici
100-200 g de băutură distilată apărută la băutorii problemă persoane cu o sensibilitate
particulară față de alcool sau pe fond encefalopat, inclusiv cel aferent alcoolismului
cronic;
• clinic se instalează un sindrom confuziv de tip crepuscular cu excitație
psihomotorie și automatisme motorii care creează impresia unui "automat
periculos", la care se pot asocia halucinații și idei delirante mixte nesistematizate;
durata manifestărilor se situează între câteva minute și câteva ore perioada în care
subiectul are un comportament complet dezinhibat, violent și ostil față de anturaj,
episodul terminându-se prin somn comatos și fiind urmat de o amnezie lacunară
totală; aceste particularități fac din beția patologică sau complicată o entitate de
mare importanță medico-legală prin faptul că -înainte de a fi diagnosticată exclude
responsabilitatea subiectului în pofida gravității actelor sale.

II. alcoolismul periodic include:

• alcoolismul exploziv și cel de la sfârșit de săptămână — de "week-end", care
presupun un consum abuziv de alcool individual sau colectiv după etape de
abstinență prelungită motivate socio-cultural sau religios;
• dipsomania consum abuziv de alcool de tip paroxistic și evoluție intermitentă:
– cu episoade cu durată de până la șapte zile separate de perioade inegale de
timp în care abstinența este totală;
– precedată sau "anunțată" de simptome nevrotice sau depresive, cu o durată
de zile sau săptămâni, la un individ abstinent la care dorința de a bea lipsește;
– manifestă clinic printr-un tablou dominat de automatisme ambulatorii: fugi,
vagabondaj și acte hetero sau autoagresive urmate de un somn profund,
amnezie lacunară și un disconfort psihic și somatic intens.
III. alcoolismul cronic sau alcoolismul boală:
• tablou maladiv complex cu manifestări psihopatologice, neurologice și
somatice secundare pierderii controlului asupra cantității de alcool ingerate care
explică și instalarea dependenței fizice, confirmată prin apariția fenomenelor de
sevraj la întreruperea consumului;
• tulburările psiho-comportamentale determină degradarea progresivă, și de
obicei ireversibilă a randamentului și capacităților adaptative personale și
marginalizarea socială și profesională a subiectului;
• include ca subvariante clinice: (1,2,3)

1. tulburarea organică de personalitate de natură toxică etilică:

• modificare a personalității și a psihismului, apărută după minimum 15 ani de
consum abuziv de băuturi alcoolice, la subiecți aflați în a 4-a sau a 5-a decadă de
viață;
• clinic sunt dominante:
– tulburarea sau dizarmonizarea caracterială -comportament egocentric,
impulsiv, lipsit de autocontrol dar și de empatie și responsabilitate în relațiile
interpersonale și tendința irezistibilă de satisfacere a trăirilor hedonice prin
intermediul consumului de alcool, care devine singura motivație existențială și
pervertește paleta valorilor personale;
– tulburările cognitive cu denivelare intelectuală și sărăcire imaginativă,
patognomonice fiind crizele de "black-out" episoade de amnezie anterogradă
apărute după consumul de alcool care pledează pentru afectarea hipocampului
și a lobilor temporali; a disfuncționalitatea persistentă în rolurile familiale,
profesionale și sociale.
• pot apărea fenomene de sevraj și decompensări afective sau/și interpretative, de
intensitate psihotică;
• se asociază progresiv:
– tulburări neurologice tremor fin generalizat și simptome polinevritice:
mialgii, parestezii, crampe musculare mai ales în molet, reflex rotulian viu și
reflex ahilian abolit, hipotrofîe musculară și nevrită optică;
– tulburări digestive: gastrită, pancreatită, ulcer gastroduodenal, ciroză
 hepatică hipertrofică sau atrofică;
– tulburări cardiovasculare: miocardiopatia toxică etilică cronică cu semne de
insuficientă cardiacă, oscilații tensionale și aritmii cardiace, care pot explica o
parte din decesele subite ale alcoolicilor.
2.psihozele alcoolice tablouri psihopatologice caracteristice alcoolismului maladiv
care apar secundar abstinenței impuse sau conjuncturale, respectiv în condițiile
unui stres psihic sau fizic; includ: (a-e)
f. delirul alcoolic subacut:
– tablou confuziv, cu debut vesperal sau nocturn, dominat de:
– tulburările de conștiință: obnubilare și dezorientare auto și allopsihică;
– tulburările de percepție: halucinații polisenzoriaie anxiogene, cu precădere
vizuale, cu conținut profesional sau de tipul zoopsiilor imagini de animale
ale căror dimensiuni scad direct proporțional cu distanța la care sunt
percepute;
– amnezie postcritică totală sau parțială.
– cu manifestări somatice minime și evoluție spre vindecare în câteva zile sau
agravarea fenomenologiei în sensul instalării delirului acut alcoolic.
g. delirul alcoolic acut sau delirium tremens:
– tablou clinic de tip confuziv, asemănător celui descris anterior, dar de
intensitate mărită, la care se asociază constant tulburări neurologice -inclusiv
crize epileptiforme — și somatice care agravează mult prognosticul;
– este un delir oniric caracterizat prin participarea subiectului la acțiunile
motivate delirant-halucinatorii;
– cuprinde de la debut o fenomenologie onirică anxios-agitată și alterarea
severă a stării somatice, cu tremor amplu generalizat, transpirații,
hipertermie, midriază, diminuarea reflexului fotomotor, deshidratare
accentuată, congestie muco-tegumentară și tendințe la colaps vascular,
– alături de modificări paraclinice care atestă insuficiența funcției hepato-
renale creșterea potasiului intracelular, hipoprotrombinemie, limfocitoză,
eozinopenie, hipercatabolism azotat cu hiperazotemie, scăderea pH-ului și a
rezervei alcaline care anunță delirul acut azotemic cu o evoluție de maximă
gravitate;
– netratat, are o evoluție fatală în 20% din cazuri, dar sub tratament corect și
precoce instituit, în 6-8 zile starea generală se ameliorează primele semne fiind
dispariția insomniilor și a hipertermiei și ameliorarea tulburărilor de percepție și
de conștiință în această ordine; alte posibilități evolutive este cea de tip subacut,
cu instalarea fenomenologiei psihozei KORSAKOV sau a unor stări sechelare
tranzitorii,
h. sechelele postonirice:
– tablouri clinice oligosimptomatice care pot apărea în fazele remisionale ale
episoadelor de sevraj descrise anterior;
– includ reprezentări recurente ale trăirilor onirice față de care subiectul este
ambivalent sau încearcă să le corijeze pentru a-și estompa disconfortul afectiv;
– atunci când persistă mai multe zile sub forma unor idei postonirice pot
constitui punctul de plecare al unor deliruri cronice.
i. halucinoza alcoolică WERNICKE:
– tablou psihotic instalat după un consum abuziv care debutează vesperal prin
halucinații auditive elementare,
– pe fondul păstrării stării de conștientă apar halucinații auditive cu un
conținut ostil, amenințător formulat la persoana a III-a, care sunt intens
anxiogene și datorită faptului că uneori sunt însoțite de fenomene de influență
xenopatică;
– lipsește amnezia lacunară postcritică dar pot persista idei nesistematizate
obsesive de persecuție sau urmărire care pot evolua spre un tablou
schizofreniform simptomatic sau se remit în câteva săptămâni.
 j. psihozele alcoolice cronice:
– debutează frecvent postoniric și au ca tematică principală gelozia — pe
fondul disfuncționalităților vieții sexuale a pacientului -ideile interpretative
fiind variabil sistematizate;
– în formele sistematizate apar frecvent impulsivitatea și manifestările
agresive, iar în alte variante în cadrul cărora sunt descrise halucinații și
pseudohalucinații auditive și verbale — comportamentul subiectului este pasiv;
pot apare și manifestări disociative, care pledează pentru psihozele
schizofreniforme alcoolice sau pentru schizofrenii latente relevate de consumul
abuziv de alcool.
3.encefalopatiile alcoolice:
sunt tablouri anatomo-clinice secundare carențelor vitaminice de grup B în special
tiaminice: B1, instalate datorită consumului cronic de alcool și nu aferent efectelor toxice
ale alcoolului; includ:

a. forme cu evoluție acută:

• encefalopatia GAYET-WERNICKE:
– apare pe fondul impregnației cronice cu alcool, ca o exacerbare a acesteia,
declanșată de un șoc biologic: traumatism, intervenție chirurgicală, afecțiuni
somatice intercurente;
– clinic în faza de stare este caracteristic un tablou confuziv, cu torpoare
cvasicontinuă și bradipsihie care asociază simptome neurologice: mioză,
fotofobie, modificarea reflexelor pupilare, dizartrie, mioclonii, hipertonie
generalizată și tulburări neurovegetative de origine centrală: hipertermie,
transpirații, tahicardie, tahipnee;
– sub tratament intensiv corect evoluează spre vindecare în 10-14 zile, cu sau
fără sechele de tip polinevritic sau deteriorative, cognitive; netratată duce la
comă și deces în câteva luni de zile.
b. forme cu evoluție subacută:
• psihoza polinevritică KORSAKOV:
– apare pe fondul impregnației etilice cronice; urmează unui episod confuziv
de sevraj sau complică evoluția unei encefalopatii GAYET-WERNICKE;
– clinic:
– debutează cu o fenomenologie nevrotiformă și simptome polinevrilice,
ulterior instalându-se o triadă caracteristică: dezorientare temporo-spațială,
auto și allopsihică; hipoprosexie spontană și hipomnezie de fixare sau
antero-retrogradă; confabulații mnestice.
– asociază constant o stare hipertimică de tip euforic, cu ignorarea parțială a
deficitului cognitiv;
– se remite spontan în 6-8 luni, sub tratament în 1-2 luni de zile, dar poate
evolua și spre un sindrom amnestic de tip demențial sau spre exitus prin
cașectizare progresivă și infecții intercurente.
• demența alcoolică:
– rămâne o entitate controversată datorită implicării etiopatogenetice a unor
factori traumatici, vasculari și endocrino-metabolici; v caracterului parțial
reversibil al deficitului care poate retroceda după o abstinență prelungită; v
clinic sunt descrise trei variante:
– cu manifestări confuzive persistente;
– cu manifestări neurologice și idei delirante absurde de tip megalomanie;
– cu deficit cognitiv și tulburări de comportament, care confirmă
iresponsabilitatea și degradarea etico-morală a subiectului.

diagnosticul pozitiv al diverselor tipuri de alcoolism se pune pe

baza:
datelor clinico-anamnestice care confirmă legătura cauzală dintre consumul de alcool
de tip toxicomanie și tulburările psihopatologice și somatice specifice;
 datelor paraclinice care confirmă afectarea hepatică și sindromul policarențial,
respectiv atrofia corticală difuză și cea subcorticală, anterioară din alcoolismul maladiv.

diagnosticul diferențial
se face pentru fiecare dintre formele clinice cu: alte tipuri de intoxicații acute sau
subacute; tulburările afective de tip hipomaniacal și depresiv; episoadele confuzive de
etiologie psihogenă, traumatică, infecțioasă; cu epilepsia mai ales datorită existenței unei
"epilepsii alcoolice ", care apare ca fenomen de sevraj sau complică evoluția
alcoolismului maladiv prin scăderea de către alcool a pragului convulsivant; psihozele
cronice delirante sau cu cele schizofrenice; psihosindroamele organice și demențele de
alte etiologii; unele stări de șoc;

evoluția alcoolismului maladiv depinde de factori:

individuali: starea de sănătate fizică și psihică alături de structura caracterială
premorbidă;
ambientali: calitatea rețelei de suport social și aceea a funcționării în rolurile
profesionale și sociale, experiența biografică personală, precum și mentalitatea și normele
aparținând socio-culturii de proveniență;
este caracteristică alternanța remisiunilor parțiale și a recidivelor, care în funcție de
factorii menționați determină după o perioadă variabilă de timp degradarea biologică și
psiho-socială a subiectului;
factorii agravanți ai evoluției sunt: vârsta precoce a debutului consumului, asocierea
altor toxicomanii, antecedentele familiale etilice sau dizarmonice, modele de conduită
toxicofilică și profesii predispozante precum cele de ospătar, lucrători în industria
prelucrătoare a băuturilor alcoolice sau în condiții de muncii fizică grea, prezența unor
boli somatice invalidante;
la complicațiile somatice și psihopatologice descrise se asociază tulburări depresive,
anxioase ale instinctului sexual și manifestări auto și heteroagresive care situează
alcoolismul pe locul doi al cauzelor suicidului reușit după psihozele afective bipolare și
pe primul loc în determinismul actelor infracționale, a căror paletă se extinde între
atentatele la pudoare și crimă;
o complicație în extindere progresivă este sindromul alcoolic fetal cu: microcefalie,
malformații craniofaciale și cardiopulmonare și o vulnerabilitate afectiv-atitudinală
persistentă care poate apărea la copiii născuți din mame alcoolice în 35% din cazuri.

atitudinea terapeutica în alcoolism:

trebuie diferențială în funcție de forma clinico-evolutivă;
în episoadele confuzive de sevraj
• este obligatoriu tratamentul rehidratant și roborant la care se asociază cu un bun
efect și asupra excitației psihomotorii: SULFAT DE STRICNINĂ subcutanat,
HEMINEURIN intravenos, tranchilizante DIAZEPAM, NAPOTON, HIDROXIZIN,
CLONAZEPAM, neuroloptice HALOPERIDOL, TIORIDAZIN, NEULEPTIL;
• este necesară terapia cu preparate corectoare ale insuficienței hepatice cu
ASPATOFORT, METIONINĂ, soluții de aminoacizi, vitamine din grupa B sau
chiar alcooloterapie per os sau intravenos în soluții glucozate, în condiții de
spitalizare;
• uneori se impune și asocierea de preparate cortizonice, tonicarditice și
antibiotice cu efect asupra fenomenologiei somatice;
• tratamentul intoxicațiilor acute ocazionale sau a celor aferente alcoolismului
cronic este asemănător;
• abordarea terapeutică a episoadelor dipsomanice și a crizelor comițiale
impune mereu și măsuri de protecție a subiectului prin spitalizare obligatorie, dar și
o evaluare neurologică complexă a cazului, urmată de instituirea medicației
anticonvulsivante de durată;
în alcoolismul cronic schema terapeutică trebuie să includă:
• medicație anxiolitică, normotimizantă — cu precădere antidepresive inhibitoare
ale recaptării serotoninei PROZAC, ZOLOFT, SEROXAT, CITALOPRAM și
psihoenergizantă, care să se adreseze decompensărilor afective și comportamentale,
la care se asociază atunci când fenomenologia devine de intensitate psihotică
preparate neuroleptice;
• medicație de repulsie:
– aparține tehnicilor de decondiționare care vizează crearea unui reflex
condiționat de tip aversiv prin asocierea alcoolului cu substanțe împreună cu
care provoacă manifestări somato-psihice extrem de neplăcute;
– cele mai cunoscute cure de aversiune sunt cele cu APOMORFINĂ,
METRONIDAZOL și ANTALCOL sau DISVLFIRAM acesta din urmă inducând
un sindrom hipersimpaticoton aferent intoxicației acetaldehidice a
organismului, metabolizarea alcoolului fiind întreruptă de către preparatul
amintit la stadiul de aldehidă acetică.
• tehnici psihoterapeutice individuale cognitive și comportamentale -și de grup
care vizează oferirea de soluții alternative, reconsiderarea motivațiilor și valorilor
dominante personale și cultivarea aptitudinilor relaționale restante în lipsa
alcoolului;
• tehnici socioterapeutice care apelează la sprijinul membrilor familiilor
alcoolicilor, a asociațiilor de foști alcoolici, de voluntari și la mijloacele mass
mediei; este recunoscută actualmente contribuția reabilitativă deosebită a
Grupurilor de Alcoolici Anonimi și a Grupurilor AL-ANON care activează după
programe elaborate, coalizând eforturile alcoolicilor și partenerilor lor de viață în
recuperarea socială și profesională a subiecților precum și a unor instituții cu profil
ergoterapeutic și de asistență de tip comunitar care facilitează recuperarea
aptitudinală și îngrijirea separată a alcoolicilor în centre de zi și locuințe protejate.

TOXICOMANIILE SAU FARMACODEPENDENTELE

concept multidimensional care include totalitatea tablourilor clinice diferite ca
severitate provocate de utilizarea uneia sau mai multor substanțe psihoactive;
trebuiesc comentate prin prisma:

I. intoxicațiilor acute:
• care reprezintă un consum abuziv ocazional, cu efecte psiho-comportamentale
și uneori somatice tranzitorii și remisiuni complete;
• au caracteristici de intensitate și durată nespecifice în raport cu diferitele
substanțe psihoactive, dar dependente de dozajul acestora;
• includ așa-numitele "bad trips" sau "călătorii neplăcute'' produse de drogurile
halucinogene și tulburări ale stării de conștientă până la starea comatoasă cu
precădere atunci când se asociază mai multe substanțe psihoactive.

II. sindroamelor de dependență stări de intoxicație periodică sau cronică produse de

consumul repetat al unui drog natural sau sintetic caracterizate prin:
• tendința compulsivă de consumare și procurare a drogului;
• fenomenul de toleranță conform căruia dozele sunt mărite progresiv;
• fenomenul dependenței fizice și psihice față de efectele drogului care se
manifestă prin sindromul de abstinență apărut la întreruperea consumului;
• consecințe negative complexe asupra individului și societății.

III. consumului habitual abuziv sau obișnuinței care presupune:

• folosirea repetată dar non-compulsivă a unui drog pentru efectele sale
eutimizante sau stimulante;
 • absența dorinței de a mări dozele;
• prezența unui anumit grad de dependență psihică și absența fenomenelor de
sevraj;
• efecte negative limitate la individ.

În cazul farmacodependențelor propriu-zise motivațiile individuale vizează procurarea

necondiționată a drogului cu ignorarea oricăror considerații medicale, profesionale sau
sociale, precum și tendința de mărire progresivă a dozelor în cadrul fenomenului de
toleranță care poate avea ca variante:

a. toleranța încrucișată pentru efectele unor droguri diferite dar cu acțiune similară;
b. toleranța inversată care apare în cazul marijuanei și substanțelor halucinogene și
constă in obținerea efectului dorit cu doze mai mici de substanță, pe măsura
cronicizării consumului.

datele epidemiologice:
sunt puțin concludente, dar se consideră ca prevalentă în populația generală; a ajuns la
cel puțin 50% din aceea a toxicomaniei alcoolice, afirmația ignorând nicotinismul
considerat cea mai răspândită toxicomanie;
cea mai afectată este vârsta adolescenței și prima jumătate a decadei a 3-a de viață,
după 45 de ani incidența scăzând la ambele sexe;
incidența cea mai mare este la sexul masculin deși datele sunt relativizate de cuplurile
asortative, în mediul urban și în mediile cu un nivel socio-economic scăzut;
nu sunt cunoscute diferențe semnificative ca incidență în funcție de rasă.

din perspectiva etiopatogenetică există o serie de factori

favorizanți, precum:
trăsături de personalitate premorbide de tip borderline, antisocial, anxios-evitant și
dependent;
antecedente heredocolaterale dizarmonice sau toxice; prezența unor boli somatice
algogene sau invalidante; profesii ca medicina și industria farmaceutică; modelele
vicioase de conduită în anturajul imediat.

clasificarea substanțelor psihoactive:

într-o variantă clasică sunt descrise cinci grupe de substanțe:
• euforice induc o stare psihică și fizică agreabilă: opiul și derivații săi, cocaina și
derivatele sale;
• fantastice inductoare a unei stări de excitație psihomotorie și a unor intense
fenomene productive, de tip oniric sau oneiroid: marijuana, mescalina, psilocibina;
• inebriante inițial induc o stare de excitație psiho-motorie, urmată de deprimare
secundară: alcool, cloroform, eter, benzină;
• hipnotice inductoare ale somnului: bromuri, cloral, veronal, paraldehidă;
• excitante cu efect psihostimulator dar neînsoțit de tulburări de conștiință:
cafeina, teina, tutunul, camforul;
• produși de origine sintetică: LSD-ul și amfetaminele.
în funcție de originea lor substanțele psihoactive se subîmpart în:
• produși naturali: opiul și derivații săi, derivații de Cannabis și alcoolul;
• produse farmaceutice utilizate în alte scopuri decât cele inițiale: hipnoticele,
anxioliticele, amfetaminele, antiparkinsonienele și antimigrenoasele;
• produse psihodisleptice — cu efect psihotomimetic, utilizate și în cercetare,
precum: LSD-ul, mescalina, psilocibina și STP-ul (metoxi-metil-amfetamina).
 Ele produc în ansamblu așa-numitele toxicomanii majore. Toxicomaniile minore sunt
date de substanțele excitante menționate, la care se adaugă barbituricele și cloralul.

Opiul și derivații săi:

opiul este extras din Papaver somniferum o plantă cultivată inițial în Mesopotamia
care conține și alți aicaloizi ai opiului, printre care morfina;
principalii derivați sunt: heroina, codeina, hidromorfonul și methadona -preparat
sintetic folosit în tratamentul dependenței la opiacee, alături de buprenorphine-
BUPRENEX derivat sintetic cu efect mixt agonist și antagonist la nivelul receptorilor
pentru opiacee;
se consumă sub formă de pulbere: pipe de opiu sau prize nazale, injecții subcutanate
sau intravenoase morfină, heroină; în Orient și în Europa secolului XIX fumătorii de opiu
aparțineau frecvent unor grupuri sociale cu preocupări spirituale aparte sau boemei
artistice și literare;
efectele clinice dominante sunt cel analgetic și euforic, urmate de inhibiție
psihomotorie cu bradipsihie și deprimarea funcțiilor vitale;
efectele adverse dominante sunt: reacțiile alergice și potențialul infectării cu virusurile
hepatitei B si HIV;
supradozajul provoacă în mod caracteristic deprimare respiratorie, mioză, parestezii,
comă și se combate cu NALOXON sau NALORPHIN, administrate intravenos;
sindromul de sevraj cuprinde manifestări de tip hipersimpaticoton, însoțite de
anxietate și labilitate emotivă și cedează la administrarea de morfină sau heroină
parenteral;
tratamentul dependenței se face cu METHADONA per oral, LAMM (Levo-alfa-
acetylmethadol), administrat doar de trei ori pe săptămână și BUPRENORPHINĂ.

Derivații de Canabis:
se extrag dintr-o rășină secretată la înflorire din plantele femele de cânepă;
rășina uscată și fasonată în cuburi și plachete poartă diferite denumiri, în funcție de
zona geografică, cele mai cunoscute fiind marijuana sau grifa în America de nord, hașiș
sau bhang în Orient, kif, djomba sau dagga în Africa;
drogul se consumă ca atare, introdus în dulciuri și băuturi sau sub forma unei pulberi
care poate fi fumată împreună cu tutunul;.
efectele clinice sunt analgetic, anticonvulsivant și hipnotic, la doze mici instalându-se
o stare euforică cu tahicardie, tahipnee și ușoară incoordonare motorie, iar la doze mari
episoadepsihotice de un polimorfism simptomatologie și evolutiv speciile;
efectele adverse dominante sunt: hipotensiunea ortostatică, creșterea apetitului și
uscarea mucoaselor, la care se adaugă în timp—la fumători insuficiența respiratorie
cronică, neoplasmul pulmonar și scăderea pragului convulsivant;
supradozajul provoacă tulburări de percepție: iluzii și halucinații — uneori adevărate
stări onirice, depersonalizare, derealizare și pierderea coordonării motorii;
drogul nu determină dependență fizică și ca urmare manifestările de sevraj sunt
minore sau absente;
nu există antagoniști specifici, ba dimpotrivă marijuana este prescrisă și astăzi în
unele state ca și tratament adjuvant la pacienți cu neoplasme, HIV, sindroame astenice
somatogene persistente;
în intoxicațiile cronice sunt specifice manifestările impulsive și antisociale, cu un
ridicat grad de criminalitate în rândurile fitoxicomanilor.
Tranchilizantele minore:
reprezintă o categorie de substanțe psihotrope cu efecte sedative la doze mici și
moderate, respectiv hipnotice în doze mari, anticonvulsivante, miorelaxante și
anestezice;
au un potențial toxicomanie ridicat, farmacodependențele aferente reprezentând o
pătrime din totalul toxicomaniilor cunoscute; utilizarea lor extensivă — dar mult
restrânsă în prezent s-a datorat eficienței confirmate din terapia manifestărilor de sevraj la
alcoolici;
toate preparatele — inclusiv cele cu efect hipnotic specific prezintă fenomene de
toleranță încrucișată cu alcoolul iar efectele sunt reciproc adiționale;
se clasifică în:
– preparate barbiturice: VERONAL (barbital), AMOBARBITAL (amital),
NEMBUTAL (pentobarbital), LUMINAL (fenobarbital); la ele se adaugă un
derivat cu o structură asemănătoare MANDRAX (methaqualone) cu efecte
stimulatoare asupra activității sexuale;
– preparate benzodiazepinice: VALIUM (diazepam), NAPOTON
(clordiazepoxid), SERAX (oxazepam), DALMANE (flurazepam),
MEPROBAMAT, HIDROXIZIN.
administrarea se face per os sau parenteral și poate fi în cazul instalării în timp a
dependenței — comentată ca o iatrogenie medicamentoasă;
efectele adverse sunt în principal reprezentate prin instalarea dependenței, dar includ
și:
– pentru barbiturice tulburări mnestice și prosexice, labilitate emotivă și
comportament dezinhibat-impulsiv, tulburări de coordinație;
– pentru benzodiazepine — comportament dezinhibat, cu manifestări
antisociale; apar de obicei în caz de supradozaj și se însoțesc de semne
neurologice precum dizartrie, diplopie, nistagmus, ataxie, hipotonie musculară
și ROMBERG pozitiv. supradozajul benzodiazepinelor este relativ bine
suportat, doza letală fiind de peste 200 de ori mai mare decât cea terapeutică;
raportul însă scade la 3-30:1 pentru barbiturice, în cazul cărora accidentele
mortale — prin deprimare respiratorie sunt frecvente;

sindroamele de sevraj:
• la barbiturice:
– apar în primele 3 zile ale abstinenței, impuse sau conjuncturale și sunt
dominate de manifestări nevrotiforme și de crize epileptiforme, urmate de stări
confuzive, colaps cardiovascular și deces;
– durata fenomenologiei variază între 3 -14 zile, în funcție de doza
de medicament utilizată abuziv.
• la benzodiazepine:
– apar în primele două zile de abstinență, exceptând situația diazepamului
când apar mai târziu după 5-6 zile și variază clinic în funcție de doza folosită;
– domină hiperestezia senzorială, disconfortul digestiv, crampele musculare și
o marcată anxietate, manifestările convulsive fiind rare îndeosebi după doze de
50 mg de DIAZEPAM/zi;

tratamentul specific al dependenței la barbiturice se inițiază scăderea progresivă a

dozelor cu 10pe zi și se încearcă substituirea preparatelor cu durată scurtă de acțiune cu
FENOBARBITAL sau cu o benzodiazepină, administrate într-un dozaj de trei ori mai
mic; se reduc progresiv dozele și se administrează CARBAMAZEPINĂ.

Amfetaminele:
simt amine sintetice având ca substanță activă fenilizopropilamina, cu acțiune
asemănătoare adrenalinei;
principalii derivați sunt:

a. sulfatul de amfetamina (BENZEDRIN).

b. dextroamfetamina (DEXEDRIN),
c. methamfetamina (DESOXYN) cu cea mai intensă și durabilă acțiune,
d. methylphenidale (RITALIN) și
e. efedrina;

diversele preparate se administrează cu precădere per-oral și mai rar intravenos,

efectele lor fiind de tip euforizant, psihostimulant și anorexigen;
subnarcoza amfetaminică este folosită în clinica psihiatrică în scop diagnostic și
terapeutic în stările de inhibiție de intensitate psihotică;
efectele adverse apar pe măsura creșterii dozajului și sunt reprezentate de pierderea în
greutate și episoade psihotice de tip confuziv și paranoid foarte caracteristice și dificil de
diferențiat de reacutizările variantei omonime a schizofreniilor ele răspund favorabil la
HALOPERIDOL — antagonist al receptorilor dopaminergici;
manifestările de sevraj apar în primele 2-4 zile de la debutul abstinenței și durează
aproximativ 7 zile, fiind dominante disforia, astenia, coșmarurile, crampele musculaturii
netede și striate, cefaleea, exagerarea extremă a apetitului și depresiile cu risc suicidar
major;
tratamentul specific al dependenței apelează la HALDOL și TIORIDAZIN, dar și la
benzodiazepine, utile în sedarea stărilor de agitație psihomotorie.

Substanțele psihodisleptice sau halucinogene:

sunt consumate ca și opiul din antichitate, îndeosebi în cadrul unor ritualuri
religioase și sunt reprezentate astăzi prin peste 100 de variante naturale și sintetice;
cele mai utilizate și mai cunoscute sunt:
• mescalina alcaloid extras din peyotl component al cactusului Lophopphora
williamsi;
• psilocibina alcaloid extras din ciuperci;
• ibogaina alcaloid al unei plante congoleze și primul preparat de sinteză
• LSD-ul — dietilamida acidului lisergic, derivat al secarei cornute, administrarea
facându-se oral sau parenteral intravenos.

structura chimică a mescalinei este asemănătoare cu adrenalina și am/etaminele iar cea

a psilocibinei și LSD-ului cu serotonina;
efectul clinic principal este o "beție halucinatorie " cu halucinații dominant auditive,
producții imaginative stranii, angoasă, tulburări neurovegetative și fenomene de
depersonalizare, îndeosebi de tipul dedublării imaginii proprii, toate însă descrise cu un
oarecare criticism de către subiect; comportamentul este inadecvat și ineficient în final,
după 10-12 ore instalându-se somnolența; uneori pot apărea complicații grave de tip
autosau heteroagresiv, care însă confirmă existența unor tendințe latente exacerbate de
abuzul de toxic; ele pot fi însă și expresia supradozajului;
fenomenul de toleranță se dezvoltă și dispare rapid în câteva zile; nu sunt descrise
cazuri de reală dependență fizică și nici psihologică, datorită manifestărilor particulare
care nu includ și o componentă eutimică sau psihostimulantă; sunt specifice flash-back-
urile - retrăirea spontană, timp de câteva zile, a experiențelor psihedelice, mai ales în
condiții de stres sau de asociere a ailor toxice;
tratamentul specific al intoxicației acute constă în liniștirea verbală a subiectului și
uneori în administrarea de neuroleptice sedative sau benzodiazepine.
Cafeina:
substanță toxică minoră care are însă cea mai extinsă utilizare în țările occidentale;
are efecte psihostimulente și chiar euforizante în doze mici, dar la peste 300 mg/zi este
anxiogenă și induce stări de excitație psihomotorie, insomnii, tahiaritmii cardiace și
tulburări ușoare de percepție;
poate determina dependență fizică iar fenomenologia de sevraj constă în cefalee,
astenie marcată, anxietate, spasme digestive, mialgii — care cedează complet în 7 zile.

Nicotină:
substanță cu binecunoscute efecte psihostimulante și miorelaxante care produce rapid
un sindrom de dependență;
complicațiile psihopatologice ale consumului abuziv sunt eclipsate de cele
somatice, de tip cardio-respirator și neoplazic care conferă tabagismului atribute de
toxicomanie cu prognostic sever;
supradozajul provoacă crize hipertensive, manifestări confuzive și tulburări
neurovegetative iar fenomenologia de sevraj care cedează în 2-60 de zile sau chiar mai
mult - e dominată de anxietate, tulburări de concentrare, apetit exagerat și creștere
ponderală.

Substanțele inhalante:
a. eterul, solvenții organici au un binecunoscut potențial toxicomanie;
• efectele clinice:
– în cazul intoxicațiilor acute sunt reprezentate prin euforie și excitație
psihomotorie, halucinații vizuale și comportament impulsiv;
– în intoxicațiile cronice—favorizate adeseori de mediul profesional - se
instalează progresiv fenomenele deteriorative cognitive, însoțite de episoade
confuzive și alterare morală cu comportament impulsiv, caracteristic.
• cele mai severe complicații somatice sunt: afectarea funcțiilor cardiace,
respiratorii, hepatice, renale și atrofia corticală cerebrală.

b. bromurile tot mai rar utilizate astăzi induc în caz de supradozaj tulburări ale stării de
conștientă, deficit cognitiv, tremurături și incoordonare motorie, adesea fiind posibilă
apariția episoadelor confuzive sau schizofreniforme;
c. trihexifenidilul (ROMPARKIN) preparat antiparkinsonian care poate fi consumat
abuziv datorită efectelor sale psihostimulante;

Diagnosticul pozitiv al farmacodependențelor

se face prin evidențierea fenomenelor de toleranță și de sevraj la o substanță utilizată
abuziv pentru proprietățile sale psihoactivc, precum și prin evidențierea acesteia în sânge
sau urină;

Diagnosticul diferențial
trebuie să vizeze episoade confuzive, disociative sau afective, al căror determinism nu
incriminează factorul toxic;

Evoluția
diferitelor variante de toxicomanii este întotdeauna agravată de:
• existența unei tulburări de personalitate premorbidă, inclusiv a uneia de tip
psihopatoid - secundară acțiunii unui factor lezional cerebral;
• prezența unei boli somatice sau psihice cu evoluție prelungită sau invalidantă,
fiind binecunoscută răspândirea deosebită a unor toxicomanii minore cafeinismul și
tabagismul — printre pacienții psihici;
 • asocierea consumului abuziv al unui alt toxic, cel mai frecvent incriminat fiind
alcoolul;
• existența unor modele apropiate de comportament toxicofilic în condițiile
disfuncționalitățîi relațiilor interpersonale și a rolului profesional.

Atitudinea terapeutică include:

• Terapia adresată sindroamelor de intoxicație și de sevraj, care se face în mod
obligatoriu în condiții de spitalizare și este specifică fiecărei substanțe;
• Abordarea tulburări lor cognitive, somatice și de nutriție, secundare cu
preparate roborante, psihotone și viiaminoterapie;
• terapia tulburărilor anxioase, depresive și comportamentale tranzitorii sau
persistente cu antidepresive, anxiolitice, neuroleptice și anticonvulsivante;
• controlul abstinenței și reorganizarea motivațiilor și valorilor existențiale prin
intermediul psihoterapiei suportive și cognitiv-comportamentale individuale sau a
celei de grup;
• reabilitarea aptitudinală și relațională a subiectului în cadrul unui sistem de
asistență comunitară care apelează la unități de ergoterapie și de îngrijire
semiambulatorie precum și la asociații de voluntari, de foști toxicomani și la cele
mai apropiate persoane din rețeaua de suport individual.

Profilaxia toxicomaniilor
nu este doar apanajul serviciilor psihiatrice sau medicale non-psihiatrice ci a societății
în ansamblu, care poate acționa prin mijloace educative, prin mass-media și prin
programe dirijate și finanțate de instituții cu atribuții locale și naționale.

DEMENȚELE
reprezintă o categorie de afecțiuni psihice cu substrat organic lezional cerebral care
se manifestă clinic prin degradarea progresivă și de obicei ireversibilă a psihismului -în
mod particular a funcțiilor de cunoaștere, a personalității și a comportamentului;
este evidentă alterarea funcționării în rolurile sociale și profesionale a subiectului, deși
aceasta din urmă este relativizată ca și criteriu diagnostic de diferențele de accesibilitate și
de cele transculturale;
în 15% din cazuri modificările pot fi reversibile și anume, atunci când ele nu ating
gradul de severitate al unor leziuni definitive ca urmare a intervenției terapeutice precoce;
fenomenologia de tip demențial nu este însoțită de alterări ale câmpului conștiinței și
poate fi identificată fals-pozitiv datorită unor factori perturbatori ai eficienței intelectuale
precum surmenajul, stările depresive, deficitul motivațional sau prezența unor suferințe
somatice cu evoluție severă;
în majoritatea cazurilor factorii etiologici incriminați sunt decelabili și în prezența
componentelor sindromului demențial permit încadrarea nosologică;
conform celei mai recente clasificări care apelează la criteriile etiologice și
anatomopatologice, sunt descrise demențele din boala ALZHEIMER, demențele
vasculare și cele din cadrul altor boli;

Epidemiologie:
a. demența de tip ALZHEIMER
• reprezintă 50-60% din totalul demențelor și 5% din demențele întâlnite peste
vârsta de 65 de ani, incidența crescând paralel cu vârsta;
• factorii de risc specifici sunt: sexul feminin cu mare probabilitate și datorită
longevității mai ridicate, antecedente psihopatologice similare la rude de gradul
întâi, antecedente traumatice cranio-cerebrale personale, antecedentele familiale de
 sindrom DOWN sau de limfom;

b. demența vasculară
• constituie 15-30% din totalul demențelor, factorii de risc specifici fiind sexul
masculin și boala hipertensivă;

c. În 15% din cazuri cele două forme descrise coexistă;

d. restul demențelor sunt consecința intervenției unor factori infecțioși, virali, toxici,
traumatici și metabolici, care provoacă leziuni cerebrale de aspect variat, dar
întotdeauna localizate bilateral.

particularități clinico-etiologice și patogenetice:

I. Demențele din boala ALZHEIMER:
• în peste 40% din cazuri este confirmată contribuția factorilor genetici aferent:
– caracterului familial al bolii;
– ratei de concordanță pentru gemenii monozigoți care este de șase ori mai
mare decât pentru gemenii di zi goți;
– confirmării transmiterii familiale printr-o genă autosomală dominantă.
• anatomo-patologic sunt descrise ca specifice:
– plăci senile cu structură amiloidică;
– degenerescenta granulovasculară a neuronilor cu atrofii neuronale extinse
la nivelul întregului cortex și la nivelul hipocampului;
– degenerescenta neurofibrilară;
– pierderi sinaptice care afectează peste 50% dintre legăturile interneuronale;
– scăderea metabolismului acetilcolinei și noradrenalinei la nivelul SNC prin
deficitul de acetilcolintransferază și atrofierea neuronilor colinergici și
noradrenergici.
• clinic:
– după vârsta debutului se descriu: o demență ALZHEIMER cu debut precoce
între 45-65 de ani, una cu debut tardiv peste 65 de ani și una mixtă care
asociază etiopatogenetic modificări vasculare;
– simptomatologia debutează insidios cu tulburări de memorie, urmate de o
dezorientare temporo-spațială care face ca subiectul să se piardă în propria
locuință sau să nu-și găsească patul în cameră sau în salon; sunt tot mai
evidente dispersia atenției spontane, tulburările de judecată și raționament și
uneori simptome anxioase, depresive sau interpretative;
a. faza de stare
– se instalează mai rapid la cei cu debut precoce și transmitere familială a
bolii de la câteva luni până la 1-2 ani e dominată de un sindrom demențial
sever cu degradarea globală a psihismului și a personalității cu:
– dezorientare auto și allopsihică;
– afazie senzorială imposibilitatea înțelegerii limbajului vorbit, însoțită de
ecolalie, polilalie, logoree și jargonofazie;
– apraxie cu dezorganizarea motricitatii și comportament caricatural;
– agnozie vizuală pentru forme, culori și fizionomii - prosopagnozie;
– episoade confuzive sau paranoide cu halucinații polisenzoriale și idei
delirante nesistematizate de prejudiciu;
– manifestări impulsive și heteroagresivitate intermitentă;
– crize epileptiforme și o hipertonie de tip extrapiramidal cu semnul roții
dințate pozitiv.

b. faza terminală se instalează după o evoluție lent progresivă cu posibile faze de

platou după 8-10 ani, cu fenomene cașectice, gatism și deces prin accidente sau infecții
intercurente.
II. Demențele vasculare:
 apar de obicei după vârsta de 60 de ani și incriminează din punct de vedere etiologic
accidentele vasculare de tip hipertensiv sau ischemic, alături de factorii de risc familial
de același tip și factori favorizanți precum excesele alimentare și toxice, sedentarismul și
stresul; se consideră că la aproximativ o zecime din persoanele care au suferit un accident
vascular cerebral după vârsta de 60 de ani se instalează modificările de tip demențial;
anatomopatologic sunt descrise multiple distrucții tisulare cu caracter diseminat,
secundare atacurilor ischemice succesive, care au impus utilizarea și a termenului de
demență multiinfarct;
debutul este în marea majoritate a cazurilor brusc, după un ictus apoplectic sau o
criză convulsivă și coalizează manifestări confuzive și semne de focar tranzitorii, urmate
de fenomene astenice și depresiv-anxioase, secundare conștientizării propriei degradări
psihice și somatice;
în faza de stare este caracteristic un tablou lacunar de unde și denumirea de demență
lacunară — cu degradarea inegală și variabilă a funcțiilor psihice, îndeosebi a memoriei
și a capacităților de orientare temporală, labilitate afectivă marcată, accentuarea unor
trăsături ale personalității premorbide, deși în mod caracteristic acestui lip de demență
nucleul personalității este păstrat timp îndelungat;
manifestări de tip parkinsonian și cerebelos precum și un pseudobulbarism, de
asemenea specific, cu râs și plâns spasmodic, dizartrie și disfagie; se asociază constant
modificări somatice secundare vasculopatiilor cerebrală și sistemică, evidențiabile și
paraclinic;
evoluția este ondulantă cu acutizări episodice ale fenomenologiei psihopatologice și
neurologice iar în fazele finale după 2-3 ani de zile se descrie un sindrom care include
obtuzie, dezorientare temporo-spațială, ataxie și căderi accidentale; decesul se produce
printr-un ictus final sau prin accidente și complicațiile lor.

III. Demențele din cadrul altor boli:

au o etiologie variată iar unele forme clinice cum sunt cele din hipotiroidism,
hidrocefalia cu presiune normală și unele tumori cerebrale au o simptomatologie care
poate regresa, starea generală a subiectului ameliorându-se în timp;
includ:

1.demența din boala PICK:

apare cel mai frecvent între 50-60 de ani la sexul feminin și reprezintă 5% dintre
demențele ireversibile;
etiopatogenia este necunoscută dar cu mare probabilitate există o transmitere ereditară;
anatomopatologic se întâlnesc în mod specific o balonizare a neuronilor cu apariția
bulelor argentofile intracitoplasmatic — corpusculi PICK și o înmulțire accentuată a
celulelor gliale glioza; atrofiile corticale sunt bilaterale și simt bine delimitate fronto-
temporal;
clinic - debutul este insidios cu labilitate afectivă, episoade euforice, dezinhibiție
instinctuală și tulburări de comportament precum furturi, piromanie și delicte sexuale; la
acestea se adaugă o bulimie caracteristică ce precede faza de stare în care domină o
fenomenologie demențială de tip frontal cu apatie, stereotipii și perseverații verbale și
motorii, ecolalie, paîilalie, mutism; modificările neurologice, asemănătoare cu cele din
boala ALZHETMER se instalează doar în faza finală, după 4-6 ani de evoluție și se
asociază cașexiei și gatismului; lipsesc dezorientarea temporo-spațială, deficitul cognitiv
sever și crizele epileptiforme.

2.Demențele din boli neurologice:

apar în fazele finale ale evoluției acestora;
sunt de remarcat următoarele entități:

a. Demența din boala JAKOB-CREUTZFELDT sau pseudoscleroza spastică

suferință neurologică degenerativă indusă de un virus lent, pe cât de rară pe atât de
gravă datorită unei fenomenologii deteriorative, însoțită de stări confuzive persistente
și manifestări de tip piramidal sau extrapiramidal, simptome care după o evoluție
subclinică de 1 -2 ani de zile duc în câteva luni la comă și deces; se pot asocia ataxie,
 ambl iopie, atrofii de tip neuron motor central iar modificările EEG de tip trifazic sunt
caracteristice;
b. Demența din boala HUNTINGTON sau coreea cronică — este o formă dominant
subcorticală în care, pe primul plan nu se află deficitul cognitiv ci lentoarea
psihomotorie și pierderea progresivă a abilității de a efectua gesturi complexe la care se
asociază episoade confuzive și halucinator-delirante intense și persistente; mișcările
coreiforme preced de obicei demența sau pot domina tabloul clinic atunci când acesta
debutează la vârste tinere rigiditate striată sau la vârste înaintate tremorul intențional;
demența din boala PARKINSON are un tablou clinic asemănător cu cel precedent, dar
în evoluție sunt evidente și deficitul cognitiv și bradifemia;
c. Demența epileptică;
Pare un tablou clinic particular în care domină bradipsihia ~ încetinirea ritmului și
eficienței funcțiilor psihice cu precădere a celor de cunoaștere, fiind specifică trecerea
greoaie de la o idee la alta-vâscozitatea ideatorie, exprimată și în limbaj; treptat, pe
măsura neglijării preocupărilor și responsabilităților profesionale și sociale se instalează o
îngustare caracteristică a motivațiilor și intereselor, o monotonie imaginativă și
atitudinală, subiectul fiind dominat de grija pentru propria sănătate exprimată printr-un
comportament egoist și egocentric;
Etiopatogenetic sunt implicate anoxia și traumatismele cranio-cerebrale consecutive
manifestărilor paroxistice, precum și efectele secundare ale medicației anticonvulsivante
și asocierea posibilă a unor paroxisme subclinice care explică evoluția ondulantă,
variabilă ca intensitate a fenomenologiei deteriorative.

3.Demențele toxice:
sunt dominate cantitativ de demențele alcoolice, alți factori etiologici precum
monoxidul de carbon, solvenții organici, metalele grele fiind mult mai rar implicați și
aceasta îndeosebi în anumite medii profesionale;
sunt descrise câteva variante clinico-evolutive cu substrat anatomopatologic specific și
anume:

a. Psihoza KORSAKOV sau sindromul amnestic-confabulator organic în care tabloul

clinic caracteristic este dominat de hipomnezie de fixare, false recunoașteri,
dezorientare temporală și confabulații având ca substrat anatomopatologic leziuni la
nivelul circuitului lui PAPEZ, situat în zona hipocampo-mamilo-talamo-cingulară și
considerat sediul memoriei; se asociază fenomene polinevritice, hipotonie și hipotrofie
musculară, sub tratament manifestările psiho-patologice putând remisiona în câteva
luni până la un an de zile;
b. Boala MARCHIAFA VA-BIGNAMI este caracterizată clinic prin episoade confuzive
persistente și tulburări de comportament care asociază o fenomenologie neurologică
severă cu dizarlrie, hipertonie spastică, astazo-abazie —pierderea bruscă a tonusului
poslural și crize epileptiforme; evoluția este rapid progresivă, în faza finală tabloul
demențial fiind însoțit de mutism și akinezie; anatomopatologic a fost confirmată
demielinizarca treimii anterioare a porțiunii axiale a corpului calos și atrofia acestuia;
c. Scleroza laminară MOREL clinic este caracterizată printr-un tablou demențial cu
evoluție progresiv rapidă și ireversibilă, având ca substrat glioza lobului frontal,
confirmată anatomopatologic.
4.Demențele din bolile infecțioase:
• pot apare ca sechele deteriorative și neurologice, indiferent de vârstă, după
tablouri de tip meningoencefalitic produse de bacilul piocianic, bacilul KOCH,
virusul herpelic; cele mai cunoscute și comentate variante clinice sunt:

a. Demența luetică — care corespunde sifilisului cerebral și este caracterizată clinic

prin deficit sever al memoriei de fixare, idei delirante nesistematizate de grandoare și
enormitate, comportament pueril și sugestibilitate accentuată la care se asociază
anizocorie, dizartrie, tremor, hipotonie și hipotrofii musculare; treptat se instalează un
tablou demențial sever având ca particularitate contrastul dintre gravitatea deteriorării
psihice și somatice și euforia megalomanică atitudinală a subiectului; serologic reacția
 BORDET-WASSERMANN este pozitivă în lichidul cefalorahidian;
b. Demența din infecția cu virusul imuno deficienței dobândite în cadrul căreia sunt
descrise un deficit de concentrare și unul mnestic, care afectează în mod specific
capacitatea de rezolvare a problemelor cotidiene și cititul; sunt de asemenea
caracteristice apatia, deficitul motivațional si cel al relațiilor interpersonale, afectate
și de episoadele disforice sauparanoide; se asociază neurologic tremor cu mișcări
rapide și repetitive, hipertonie, tulburări de echilibru întreținute șiftde mișcările
spastice oculare și hiperreflexie generalizată; evoluția este rapid progresivă cu
degradare globală, mutism și deces în câteva săptămâni sau luni de la instalarea
fenomenologiei descrise.
5.Demența posttraumatică:
• dificil de delimitat ca entitate de sine stătătoare datorită posibilei interferențe a
unor factori degenerativi, toxici sau a unui proces înlocuitor de spațiu intracerebral
de tipul hematomului subdural;
• clinic domină labilitatea afectivă și paroxismele anxioase, fenomene de tip
pseudoparkinsonian și convulsiv care evoluează lent adeseori la foștii boxeri =
punch-syndrom și se stabilizează în timp.

6.Alte tipuri de demențe

• apărute ca și manifestări sau consecințe ale unor boli cerebrale sau somatice:
• au particularități clinico-evolutive legate de suferința declanșatoare;
• se descriu în lipiodoza cerebrală, intoxicația cu monoxid de carbon sau alte
substanțe psihoactive, degenerescenta hepato-lenticulară boala WILSON,
hipotiroidismul dobândit, hipercalcemie, lupusul ehlematos diseminat, poliarterita
nodoasă, deficiența de vitamina Bl2 și de vitamina PP pelagra.

Diagnosticul pozitiv
al demențelor este facilitat adeseori de posibilitatea stabilirii unei corespondențe între
factorul etiologic dominant implicat și fenomenologia de tip demențial confirmată clinic,
psihometric prin intermediul indicelui deteriorativ și adeseori și paraclinic prin examenul
fundului de ochi, electroencefalografie, angiografii cerebrale, radiografii craniene simple,
examenul LCR, explorarea metabolismelor intermediare, reacții biologice în infecții;
actualmente se poate apela la tehnici evoluate de explorare precum rezonanța magnetică
nucleară și computer tomografia craniană cu emisie de fotoni, care permit și o mai bună
delimitare a principalelor tipuri de demențe degenerative respectiv vasculare;

Diagnosticul diferențial:
se face cu precădere clinico-anamnestic, paraclinic și psihometric prin scale și teste
care evaluează și componentele non-cognitive ale psihismului, uneori fiind posibile și
explorările anatomopatologice;
este utilă diferențierea dintre demențele de tip ALZHEIMER și cele vasculare prin
intermediul tehnicilor radiologice moderne, precum și aceea față de stările confuzive de
altă etiologie, depresii, stările de defect schizofren, patologia simulativă, intoxicațiile
cronice cu substanțe psihoactive și retardările mintale.

Evoluția demențelor în ansamblu:

depinde de precocitatea debutului și de particularitățile etiologice, atributele de
gravitate, fiind date de prezența antecedentelor familiale identice și de o anumită
vulnerabilitate psihologică sau somatică preexistentă;
este favorizată de calitatea integrării și funcționării în rolurile profesionale și sociale,
de nivelul educativ și cultural, de complexitatea relațiilor interpersonale care alături de
terapii psihofarmacologice și psihosociale pot încetini uneori sau chiar stabiliza pentru
perioade de timp variabile fenomenologia deteriorativă;
 este reversibilă în hipotiroidismul dobândit, în hidrocefalia cu presiune normală și în
unele tumori cerebrale;
este întotdeauna agravată de asocierea consumului de alcool sau benzodiazepine,
consum care uneori poate releva un tablou demențial sub clinic.
atitudinea terapeutică deși în plan conceptual pare improprie într-un sector nosologic
care implică degradarea de obicei ireversibilă a psihismului și a personalității, coalizează
în realitate mijloace profilactice și reabilitative necesare și utile;

Profilactic:
se impune terapia corectă a afecțiunilor potențial generatoare de modificări de tip
demențial și sfatul genetic în cazurile cu ereditate familială;
sunt utile măsurile de educație sanitară alături de cele care asigură un nivel
corespunzător de civilizație materială accesibilă unor extinse colectivități umane;
se apelează la strategii și modele de factură psiho-socioterapeutică, care pot asigura un
regim de viață echilibrat ce asociază armonios activismul elaborat, repausul și petrecerea
plăcută a timpului liber, precum și evitarea condițiilor stresante și a toxicelor.

Terapeutic sunt utile:

• chimioterapia:
– cu anxiolitice cu timp de înjumătățire scurt: OXAZEPAM, ALPRAZOLAM,
– antidepresive inhibitoare ale recaptării serotoninei PROZAC, ZOLOFT
– Antidepresive duale venlafaxine (EFECTIN)
– neuroleptice îndeosebi TIORIDAZIN pentru asistarea manifestărilor afective
și halucinator-delirante; dozajul trebuie să fie individualizat în funcție de
starea somatică generală dar este indicat să nu depășească jumătate din doza
administrată la vârsta adultă;
– preparate care se adresează deficitului cognitiv TACRIN, ARICEPT
(Donezepil) stimulează metabolismul colinergic alături de VITAMINA E în
doze mari de 1 g/zi și SELEGILIN (un IMAO) ce poate induce hipotensiune
ortostatică, despre care se consideră recent că încetinesc derapajul cognitiv;
– psihotone,
– energizante,
– vasodilatatoare și
– antiagregante plachetare: ACID ACETIL SALICILIC.
• psihoterapii suportive și ergoterapii care să întrețină aptitudinile individuale;
• psihoterapii familiale de majoră importanță în acceptarea situației pacienților și
în asigurarea unei ambianțe protectiv-stimulative;
• socioterapii și îngrijire de tip comunitar la nivelul caselor și căminelor de
bătrâni în organizarea cărora un rol major revine și asociațiilor de voluntari, care
pot de asemenea să se implice în schimbarea mentalității și moralei colective față
de fenomenologia de tip demențial și complicațiile ei.

RETARDĂRILE MINTALE - OLIGOFRENIILE

sub denumirea generică de întârzieri mintale sau oligofrenii aparțin împreună cu
demențele patologiei psihiatrice deficitare;
sunt stări de nedezvoltare sau dezvoltare incompletă a psihismului și a personalității
în ansamblu care:
• afectează în mod variabil subiecți de aceeași vârstă, aflați în aceleași condiții de
dezvoltare;
• implică cu precădere un deficit cognitiv și adaptativ social la care se asociază
simptome somatice cu specificitate relativă, a căror frecvență și intensitate sunt
 corespunzătoare gradului deficitului;
• se instalează până la vârsta de 3 ani și se manifestă până la 18 ani;
• sunt diagnosticate independent de coexistența unor suferințe psihice sau fizice,
a căror frecvență însă este de 3-4 ori mai mare la subiecții cu retardări mintale
decât în populația generală.

Epidemiologie:
datele sunt neconcludente datorită lipsei de uniformitate a metodologiilor de evaluare
și relativizării lor de către factori afectivi, conjuncturali sau culturali, precum și aferent
dificultăților de identificare a debutului manifestărilor;
în populația infantilă incidența este de 1 iar în populația generală prevalenta este de 4-
6%;
frecvența este mai mare la sexul masculin și este invers proporțională cu gravitatea
nedezvoltării intelectuale.

clasificarea retardărilor mintale:

se face în funcție de:
• coeficientul intelectual:
– raportul dintre vârsta mintală a subiectului și cea cronologică;
– valoarea sa la copilul normal dezvoltat este 100 iar diagnosticul de
oligofrenie se pune atunci când Ql este sub 70.
• vârsta mintală, dezvoltarea limbajului, rezultatele școlare și capacitățile de
adaptare socială.

Include patru forme: ușoară: QI = 50-70; medie: QI = 30-50; gravă: QI = 20-30;

profundă: Ql sub 20.

Etiologia retardări lor mintale include

factori genetici — endogeni:
• determină cele mai severe forme de oligofrenii, reprezentând 80-90% din total;
• se clasifică în:
– forme produse prin mecanisme poligenice cu dominanța unor gene
defavorabile inteligenței, care se manifestă clinic prin fenomenologia debilității
mintale, fără asocierea altor tulburări;
– forme produse prin gene majore mutante care determină un tablou clinic
grav însoțit de simptome neurologice și somatice specifice, precum:
acondroplazia, arahnodactilia = sindromul MARFAN, microcefalia primitivă,
neurofibromatoza VON RECKLINGHAUSEN, distrofia musculară
DUCHENNE;
– forme produse prin anomalii cromozomiale de număr sau formă care au un
tablou clinic de intensitate variabilă, influențat negativ de vârsta înaintată a
mamei sindroamele DOWN, TURNER, KLINEFELTER.
factori exogeni:
• de natură fizică, chimică, infecțioasă, traumatică, carențială, metabolică și
hipoxică și acționeazăpre-, intrașipostnatalproducând efecte lezionale ireversibile
asupra SNC—pânâ la vârsta de 3 ani — cei mai cunoscuți fiind substanțele
radioactive, medicamentele, inclusiv cele psihotrope, alcoolul, virusul rubeolic și
cel citomegalic, traumatismele obstetricale, malnutri(ia calorică și/sau proteică;
• factorii socio-culturali care întârzie sau opresc dezvoltarea psihismului prin
intermediul deficitului economic, afectiv, educativ sau cultural, fiind bine
cunoscută frecvența semnificativ mărită a debilității mintale la copiii proveniți din
familii dezorganizate.
 determinismul retardărilor mintale are drept caracteristică acțiunea combinată a unor
factori endo și exogeni;
există o corelație pozitivă între severitatea retardării mintale și:
• precocitatea intervenției factorului sau asocierilor de factori etiologici;
• prezența unui factor etiologic confirmat.

patogenetic
diferitele mecanisme implicate legate de particularitățile factorilor etiologici nu induc
modificări specifice ci se diferențiază prin severitatea deficitului de dezvoltare;

clinic sunt descrise:

I. Intelectul de limită:
corespunde unui QI între 70-85 și reprezintă cantitativ 10din întârzierile mintale dar
cifra este relativizată de deficiențele procesului educațional și de suprastimularea
provocată de ritmurile societății moderne;
subiectul prezintă deficiențe ale gândirii abstracte și o fragilitate a structurilor verbale,
cu apeluri repetate la denumiri pretențioase și nepotrivite situației;
are dificultăți semnificative în fața exigențelor școlare ale claselor a 5-a și a 6-a și la
începutul implicării în rolul profesional;
are capacități normale de învățare și adaptare la viața în colectivitate iar un context
social și cultural favorabil permite o integrare mulțumitoare în rolurile existențiale și
estomparea diferențelor față de indivizii cu un intelect normal.

II. întârzierea mintală ușoară:

corespunde debilității mintale descrisă clasic și unui QI între 5070 și reprezintă
cantitativ majoritatea oligofreniilor = 75%;
vârsta mintală este de 9-10 ani și corespunde nivelului primelor patru clase
elementare, dificultățile de învățare apărând la vârsta preșcolară sau școlară;
funcțiile de cunoaștere sunt afectate în mod neomogen dar gândirea este în mod
constant deficitară, având un caracter concret, cu dificultăți în elaborarea de judecăți și
raționamente și în procesele de abstractizare, generalizare, în analize și sinteze, ritmul
fiind încetinit;
atenția spontană, uneori foarte vie și funcțiile mnestice, puțin modificate, pot
compensa parțial insuficiențele gândirii, care rămâne însă rigidă, ancorată în prezent,
incapabilă de a utiliza experiența anterioară;
limbajul reflectă deficiențele gândirii și sărăcia imaginativă fiind specifică utilizarea
acontextuală a unor termeni memorizați mecanic;
afectivitatea este imatură, dominată de componențe de factură holotimică, instabilă, cu
impulsivitate recurentă, nevoia de a obține satisfacții imediate fiind cea care cultivă un
stil care coalizează egocentrismul și dependența de anturaj; în permanență trăirile afective
sunt condiționate de atitudinea persoanelor din jur care pot sugestiona conduite imorale
sau/și acte delictuale;
există inconstant o insuficiență a coordonării motricității voluntare, hiperreflectivitate
osteotendinoasă și sinkinezii;
adaptarea socială este mai bună în societățile slab dezvoltate și în mediul rural unde
stimulii externi sunt reduși calitativ și cantitativ în concordanță cu expectațiilc
colectivității;
în condițiile unei educații sistematice în unități speciale sau în medii familiale
simultan tolerante și stimulative pot fi cultivate unele aptitudini manuale și pot 11 însușite
meserii simple, care să permită o autoîntreținere minimală, afectată însă în condiții de
stres economic sau social și în situații neprevăzute;
viața instinctuală și cea familială sunt mereu afectate de instabilitatea și
sugestibilitatea comportamentală precum și de nevoia de apreciere și valorizare socială,
fiind dominate de promiscuitate.
 III. întârzierea mintală medie:
corespunde imbecilității descrise clasic și unui QI între 30-50 iar cantitativ reprezintă
10% dintre retardările mintale;
dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei de 6-7 ani iar subiecții își
însușesc doar limbajul oral, nu și pe cel scris;
deficitul intelectual este evident din primii ani de viață și asociază tulburări de
motricitate și alte fenomene neurologice — paralizii de nervi cranieni, hemiplegii
spastice, sinkinezii, paratonii;
atenția spontană nu este de obicei afectată și sunt descrise uneori capacități de
memorare mecanică excepționale prin intermediul cărora subiecții pot reține șiruri
întregi de cifre sau date aritmetice = calculatorii calendaristici;
gândirea este concretă și incapabilă sa elaboreze judecăți, să prelucreze raporturile
temporale sau spațiale, să înțeleagă noțiunea de număr, iar limbajul, datorită dislaliilor și
dizartriei, ignoră orice acord gramatical = asintacsie;
afectivitatea e instabilă, cu paroxisme disforice de scurtă durată și cu trăiri emoționale
vii, în contextul în care subiectul simte nevoia de atenție, mângâiere și protecție; sub
imperiul impulsivității pot fi comise acte antisociale ale căror consecințe nu sunt
conștientizate de subiect;
imbecilii pot fi educați să se îngrijească singuri, să se ferească de pericolele fizice
imediate, să efectueze munci simple sau chiar operații stereotipe în ateliere protejate sau
în cămine "școală";
nu sunt capabili să se autoconducă în viața socială unde sunt mereu potențiale
"victime" și au nevoie de supraveghere în cadrul familiei sau în instituții protejate de lip
comunitar, dependența lor socială fiind mereu reconfirmată.

IV. întârzierea mintală gravă:

corespunde idioției descrisă clasic și unui coeficient intelectual cuprins între 20-30,
vârsta mintală a subiectului fiind inferioară celei de doi ani; cantitativ acest eșantion
reprezintă 1-2din oligofrenii și mai este etichetat și sub denumirea de idiot superior-"omul
animal", fapt la care contribuie și cvasi constantele malformații cranio-faciale, scheletale
și hipotrofia staturală;
deficitul psihomotor este grav cu — pervertirea senzorialității, caracterizată prin
nevoia de senzații acute și intense — subiecții se lovesc de corpurile din jur, își smulg
părul, se automutilează;
funcțiile de cunoaștere sunt nedezvoltate, viața afectivă și cea instinctuală sunt
primitive, anarhice, cu excese și perversiuni care alternează cu perioade de apatie;
expresiile verbale nearticulate asemănătoare sunetelor animalelor însoțesc adesea
dezorganizarea motricității și diversele tulburări neurologice de tip senzitiv-senzorial și
convulsiv;
subiecții sunt complet dependenți de anturaj, sunt irecuperabili, la cei superiori cu un
QI apropiat de 30, fiind posibilă educarea unor deprinderi minime de autoservire și igienă
personală sau executarea unor gesturi elementare, alături de pronunția deformată a
câtorva cuvinte;
posibilitatea permanentă a autoaccidentărilor și rezistența scăzută la infecții scad
durata de viață a acestui eșantion de oligofreni la mai puțin de două decenii.

V. întârzierea mintală profundă:

corespunde unui QI mai mic de 20 și așa-numitului "om plantă" care reprezintă
cantitativ 1-2% dintre oligofreni;
existența subiectului este pur vegetativă cu abolirea reflexelor condiționate și a
oricăror capacități de autoîngrijire;
vulnerabilitatea extremă la diversele noxe scurtează mult durata medie de viață și
impun supraveghere și îngrijire complexă permanentă.

diagnosticul pozitiv:
este relativ simplu în oligofrenii și apelează la anamneză și heteroanamneză, la
evaluarea deficitului intelectual și adaptativ prin scale și chestionare specifice ele permit
un diagnostic clinic în susținerea căruia trebuie să se țină seama întotdeauna de:
capacitatea de a valorifica cunoștințele și nu în primul rând — de volumul lor;
caracteristicile social-economice și culturale ale mediului de proveniență ai subiectului;
starea afectivă a subiectului în perioada examinării;
de prezența asociată a unor deficiențe neurologice; de examenul neurologic și somatic
și de examinările de laborator genetice și serologice relevante în unele cazuri — care
facilitează de cele mai multe ori un diagnostic etiologic;
este susținut — mai ales într-un context etiologic decelabil de instabilitatea psiho-
afectivă, modalitățile de expresie sărace și caricaturale, comportamentul sugestibil și
neelaborat, lipsa de angajare și eficiența în rolurile — mereu minore și nesemnificative —
în profesie, viața familială și socială.

diagnosticul diferențial
se face pe baza datelor etiologice, clinico-anamnestice și psihometrice cu:
tulburările organice de personalitate și anume cu stările psihopatoide de dezvoltare;
nevrozele infantile determinate de factori psiho-sociali nefavorabili;
encefalopatiile și demențele determinate de factori infecțioși, inflamatori, traumatici,
toxici, endocrino-metabolici care acționează după vârsta de trei ani, respectiv după aceea
a maturizării somatice și psiho-sociale a subiectului;
imaturitatea somato-psihică secundară distrofiilor cu efecte semnificative asupra
limbajului și coordonării motricității care este recuperată de obicei până la vârsta de 3 sau
cel mult 6 ani;
carențele afective secundare separării cu durata mai mare de 3 luni de părinți;
carențele informaționale prin izolare socială de natură geografică sau secundară
instituționalizării precoce a subiectului;
dislexia și discalculia de natură genetică sau microlezională; schizofrenia infantilă și
autismul infantil KANNER; stările de handicap senzorial primare.

evoluția oiigofreniilor:
este complicată în 1/3 până la 2/3 din cazuri de diverse tipuri de de tulburări
psihopatologice care sunt de câteva ori mai frecvente decât la populația normală, fapt ce
confirmă vulnerabilitatea conferită de deficitul intelectual;
gravitatea episoadelor psihopatologice este în general în concordanță cu gradul
retardării mintale, astfel că în formele mai ușoare se descriu cu precădere manifestări
nevrotiforme și afective iar în oligofreniile severe tulburări psihotice;
complicațiile cele mai frecvente sunt date de autovătămări, de contactarea unor boii
infecțioase sau somatice, cu evoluție agravată de deficiențele cognitiv-adaptative și de
actele cu caracter antisocial, legate direct de nivelul ridicat al sugestibilității;
formele ușoare și medii au un prognostic mai bun datorită adaptării mai flexibile la
condițiile de mediu și la programul terapeutic.

atitudinea terapeutic-reabilitativă are:

o componentă profilactică:
• sfatul genetic și familial care sugerează măsuri anticoncepționale în familiile cu
boli ereditare;
• măsuri de educație și igienă adresate gravidelor și actului nașterii
-inclusiv.întreruperea sarcinii dacă în primele 3 luni gravida este contactă de
rubeolă și asigurarea unei legislații protective față de acestea;
• măsuri de educație sanitară a populației având ca subiect cunoașterea și evitarea
factorilor etiologici preși postnatali implicabili în determinismul retardărilor
mintale.
O componentă curativă se adresează factorilor etiologici decelați:
 • prin terapia precoce și corectă a icterului nuclear, toxoplasmozei, mixedemului
și fenilcetonuriei;
• după instalarea deficitului Cognitiv se combină:
– metode chimioterapeutice:
– adresate deficitului prosexic: methylphenidate (RITALIN);
– comportamentului impulsiv și agresivității: CARBAMAZEPIN, acidul
valproic, neuroleptice clasice: HALDOL, TIOR1DAZIN și moderne:
RISPERIDON; beta-blocante: PROPRANOLOL și BUSPIRON;
– fenomenologiei obsesiv-compulsive care însoțește uneori stereotipiile
motorii - antidepresive inhibitoare ale recaptării serotoninei: PROZAC,
ZOLOFT.
– Metode psihoterapeutice — care se aplică inițial în unități speciale și de
obicei după atingerea vârstei școlare și includ:
– tehnici comportamentale și în formele mai ușoare de retardări mintale și
cognitive individuale;
– psihoterapii de grup și familiale care se adresează deficitului relațional și
persoanelor care în cea mai mare măsură trebuie să accepte, să înțeleagă și să
ofere un suport material, afectiv și moral permanent deficitului mintal.
– metode socioterapeutice — care vizează protecția, educarea și îngrijirea
comunitară a retardatului mintal și trebuiesc aplicate eșalonat în cămine-
internat, cămine-școală, școli ajutătoare, cămine-spital pentru formele grave și
în unități productive protejate care pot adeseori întreține sau cultiva abilități și
aptitudini restante vizând completarea suportului motivațional al subiectului și
uneori șansa unei existențe decente și a apartenenței la viața comunitară.

TULBURĂRILE PSIHICE ÎN TRAUMATISMELE

CRANIO-CEREBRALE
se datorează modificărilor funcționale și organice ale țesuturilor nervoase afectate
direct sau indirect de agentul traumatic;
importanța lor actuală este deosebită dintr-o dublă perspectivă medicală și socială și
corespunde ritmurilor dezvoltării vieții economice, transporturilor, turismului și
sporturilor;
ele afectează cu precădere populația de vârstă cuprinsă între 15-25 ani și implică de 3
ori mai frecvent sexul masculin în raport cu cel feminin;

cele mai des întâlnite cauze sunt:

• accidentele de circulație care ocupă primul loc și prin prisma gravității
consecințelor deoarece afectează sistemul nervos central în 81din cazuri, față de
procentajul mediu de 2%;
• accidentele industriale și casnice;
• vătămările secundare conduitelor agresive;
• căderile accidentale și accidentele sportive;
• accidentările în lupte și războaie.

factorii favorizanți implicabili sunt:

• în 80% din cazuri particularități temperamental-caracteriale, precum o
reactivitate de tip impulsiv în situații stresante, instabilitatea imaginii de sine,
tendințe agresive latente, dificultăți adaptative întreținute și de lipsa de experiență,
oboseală și consum frecvent de toxice, inclusiv alcool;
• în 10% din situații rolul întâmplării pare să fie dominant;
• epilepsia, toxicomania etilică, psihosindroamele deteriorative și tratamentul
 prelungit cu neuroleptice sunt condiții cu risc crescut pentru traumatismele cranio-
cerebrale.

clasificarea traumatismelor cranio-cerebrale se face după:

• locul agresiunii:
– traumatisme directe — prin lovirea nemijlocită a craniului;
– traumatisme indirecte prin transmiterea efectului unei lovituri produsă în
altă regiune decât cea craniană asupra conținutului cutiei craniene.
• durata și severitatea tulburărilor de conștiință există traumatisme:
– minore;
– medii;
– Grave.
• criteriul chirurgical:
– traumatisme închise fără soluție de continuitate la nivelul pielii capului — în
cazul lor compresiunea creierului este mai intensă;
– traumatisme deschise care lezează pielea capului și pot fi:
– nepenetrante nu depășesc duramater;
– penetrante sau perforante intracerebral.
– tulburările psihice secundare traumatismelor cranio-cerebrale, acestea
apelând la intervalul de timp dintre acțiunea agentului traumatic și apariția
manifestărilor clinice și având forme:
– acute;
– subacute;
– tardive.

patogenetic — efectul traumatismului depinde de:

particularitățile factorilor mecanici, locul și durata acțiunii, direcția de transmitere a
energiei traumatice;
particularitățile somatice și psihologice ale subiectului: vârsta, prezența unor boli
somatice sau a unor leziuni cerebrale anterioare, a unor stări de intoxicație sau de
surmenaj, a unei instabilități afective constituționale;
atitudinea anturajului familial și calitatea înțelegerii și sprijinului oferit de restul
componentelor rețelei de suport individual.

anatomopatologic sunt descrise ca principale modificări:

• edemul cerebral localizat sau generalizat care:
– în formele severe duce la instalarea unui sindrom de hipertensiune
intracraniană;
– pare responsabil de manifestările psihotice confuzive și are o evoluție
deseori imprevizibilă spre resorbție sau spre lichefiere și necroză.
• vasodilatație paralitică;
• hemoragii prin diapedeză sau vasoconstricție prelungită;
• hematoame intraparenchimatoase;
• focare de necroză;
• fenomene reparatorii de cicatrizare care au însă un potențial evolutiv specific,
se extind prin reacții conjunctive gliale și sunt responsabile de apariția epilepsiei
posttraumatice.

clinic:
I. tulburările psihice acute:
1.afectează constant cantitativ și calitativ conștiința, principalele manifestări
 psihopatologice fiind:
a. delirul traumatic = psihoza confuzivă de tip oneiroid cu halucinații vizuale și idei
delirante mobile uneori cu tematici profesionale la care se asociază o labilitate afectivă
marcată și tendințe perseverative; atunci când durata evoluției depășește 7 zile se
consideră că leziunile anatomopatologice sunt extinse;
b. stupoarea traumatică dominată de negativism și detașarea completă de realitate;
c. starea crepusculară — mai frecventă la copii, la adult ea fiind adeseori înlocuită de
manifestări neurasteniforme, fobii și automatisme ambulatorii schițate.

2.Corespund celor trei tablouri clinice descrise clasic:

a. comoția cerebrală zguduirea creierului efect primar al traumatismului cranian
caracterizat prin:
– pierderea de scurtă durată câteva minute a conștientei care poate atinge
intensitatea comatoasă;
– reversibilitate completă cu:
– amnezie lacunară și retrogradă;
– amețeli, cefalee, vărsături și oscilații ale parametrilor cardio-circulatorii cu
durată de câteva zile.
– diagnostic doar retrospectiv având în vedere particularitățile clinico-
evolutive.
b. contuzia cerebrală strivirea creierului se manifestă printr-o pierdere a stării de
conștientă până la comă cu o durată de ore sau zile la care se asociază:
– semne neurologice de focar și semne de iritație meningeană;
– stări de agitație psihomotorie de tip euforic sau disforic alternând cu
perioade de apatie și detașare față de ambianță.
c. compresia cerebrală hematomul cerebral — apare după un anumit interval de timp
față de traumatism și se manifestă printr-un tablou de suferință cerebrală cu evoluție
progresivă și gravă.
3.simptomatologia:
inițial poate fi de aspect nevrotiform adăugându-sc treptat tulburări de conștiință de tip
confuziv, de o extremă variabilitate și semnele sindromului de hipertensiune
intracraniană: cefalee accentuată matinal, vărsături pseudoincoercibile, amețeli, respectiv
edem și stază papilară la examenul fundului de ochi;
include semne de iritație meningeană și semne neurologice de focar în peste 50% din
cazuri, confirmate și paraclinic prin:
• examenul electroencefalografic care evidențiază un focar lezional cu unde lente
de mică amplitudine;
• echoencefalografie care arată deplasarea unei emisfere cu minimum 2 mm;
• tomografia computerizată pune în evidență colecția sanguină și deplasarea
masei cerebrale;
• examenul arteriografic care confirmă deplasarea sistemului vascular unilateral;
• examenul radiologic — ce poate arăta linia de fractură.
în variantele evolutive grave sau netratate la timp prin intervenție neurochirurgicală se
instalează starea comatoasă cu midriază paralitică unilaterală și hemipareză
controlaterală caracteristică și alterarea ireversibilă a funcțiilor vitale.

II. tulburările psihice subacute includ:

1.tulburările de memorie de tipul amneziilor:
• lacunare;
• anteroretrograde rare;
• selective;
• de fixare specializate — deficitul memoriei vizuale corepunde afectării
 emisferei drepte iar cel al memoriei auditive afectării emisferei stângi.

2.sindromul KORSAKOVposttraumatic:
• caracterizat prin amnezie de fixare, dezorientare temporo-spațială, false
recunoașteri, confabulații mnestice și o dispoziție labilă oscilând între euforie și
apatie;
• evoluează spre o ameliorare lentă în 6-12 luni de zile sau spre tabloul demenței
traumatice.

III. tulburările psihice tardive posttraumatice:

se instalează în continuarea celor acute sau subacute sau după o perioadă de latență
de săptămâni sau luni de zile; includ:

a. oligofrenia posttraumatică — apare după traumatisme grave produse în primii 3 ani

de viață și are manifestări de intensitate variabilă care asociază mereu semne de deficit
neurologic;
b. demența posttraumatică:
• se instalează după episoade confuzive prelungite și este favorizată de repetarea
traumatismului, vârsta înaintată, terenul aterosclerotic sau toxic etilic;
• este dominată de un tablou deteriorativ cognitiv, parțial exprimat și cu evoluție
mai lentă la tineri, respectiv cu un caracter global și evoluție rapidă la vârstnici;
• sunt caracteristice oscilațiile afective urmate de inerție și tendințe perseverative
motorii, restrângerea progresivă a interesului pentru ambianță și manifestări
comportamentale exprimând caricatural un egoism absolut.

c. encefalopatia traumatică a boxerilor punch-drunk — sindromul

pseudoebriosposttraumatic descrisă la boxerii profesioniști după 1-2 decenii de
practicare a acestui sport:
• are ca substrat mici focare hemoragice secundare loviturilor -care se transformă
în zone atrofice;
• include două categorii de simptome:
– psihiatrice: obtuzie, paroxisme disforice, tulburări de atenție și memorie
care progresează timp de un an de zile apoi rămân staționare în final
conturând un tablou demențial;
– neurologice: dizartrie, tremor, tulburări de echilibru și în fazele avansate o
fenomenologie de tip piramidal și extrapiramidal.
d. tulburarea organică de personalitate posttraumatică:
reprezintă modificări caracteriale și cognitive secundare efectului lezional cerebral al
agentului traumatic cu o simptomatologie clinică nuanțată în funcție de sediul leziunii;
cel mai frecvent ijnplicate și mai expresive clinic sunt zonele fronto-orbitare și
temporale;
fenomenologia clinică poate fi dominată de manifestări euforic-expansive;§i
dezinhibiție comportamentală cu ignorarea regulilor de igienă și conviețuire în
colectivitate sau de apatie, diminuarea suportului motivațional și a randamentului
intelectual, în ambele situații se asociază treptat un stil egocentric, care alături de
exploziile coleroase și episoadele interpretative întrețin deficitul relațional.

e. epilepsia posttraumatică:
apare cel mai frecvent după traumatisme deschise cu penetrarea dura materului,
întotdeauna la un interval de minimum 6 luni până la 5 ani de la traumatism deoarece are
ca substrat modificările cicatriciale sau procesele de scleroză difuză sau localizată;
manifestările convulsive specifice îmbracă forma crizelor majore generalizate și a
celor de tip jacksonian și însoțesc frecvent stările psihopatoide sau demențiale
posttraumatice;
interaccesual domină instabilitatea afectiv-atitudinală, vâscozitatea ideativă, reacțiile
de tip impulsiv;
vascularizația săracă a zonei cicatriciale împiedică accesul și difuziunea medicației
anticonvulsivante și scade în mod semnificativ responsivitatea terapeutică.

f. cerebrastenia posttraumatică:
are un tablou clinic:
• care se instalează frecvent după traumatisme cranio-cerebrale minore sau medii,
care produc doar modificări cerebrale cu caracter funcțional astfel încât mai este
cunoscută și sub denumirile de sindrom postcomoțional sau postcontuzional;
• este favorizat și întreținut de:
– factori psihogeni precum reacția subiectului față de traumatism, atitudinea
anturajului apropiat, precocitatea și calitatea raporturilor cu terapeutul sau
echipa terapeutică care pot avea un potențial iatrogen ridicat;
– factori personologici trăsături ale personalității premorbide de tip isteric,
anxios, obsesiv-compuîsiv sau paranoic.
• include simptome neurastenice—cefalee, arnețeli, astenie, fatigabilitate, ușor
deficit mnestico-prosexic, labilitate afectivă și anxietate, fiind caracteristică reacția
catastrofică descrisă de GOLDSTEIN care constă în paroxisme anxioase de mare
intensitate, care:
– asociază manifestări vegetative și dezinhibiție comportamentală cu
manifestări elastice pe fondul îngustării câmpului conștiinței;
– este declanșată de stimuli minori, precum sunt evenimentele cotidiene
banale, nesemnificative;
– are o durată de câteva zeci de secunde sau minute și este urmată de regrete,
conduite egocentrice persistente și reacții interpretative.
• semne neurologice discrete: tremurături, exagerarea reflexelor osteotendinoase,
tulburări de acomodare vizuală, hiposau hiperexcitabilitate labirintică.
Apare în primele săptămâni după traumatism și evoluează lent spre vindecare în
decurs de 2 ani de zile; în 25% din cazuri se cronicizează datorită severității
traumatismului și trăsăturilor dezavantajante caracteriale preexistente.

În legătură cu traumatismele cranio-cerebrale mai sunt descrise:

I. tulburări nevrotice care:
alături de fenomenologia cerebrastenică sunt cele mai frecvente complicații și sunt
descrise cu precădere la sexul feminin;
sunt dominate clinic de sindroamele isteric, hipocondriac, anxios și depresiv; o formă
particulară o reprezintă nevroza de revendicare sau de rentă favorizată de trăsăturile
dizarmonice premorbide și caracterizată de dorința manifestă de a obține o compensație
materială sau morală nemeritată în raport cu gravitatea suferinței secundare
traumatismului cranio-cerebral: sume de bani, concedii, protecție în mediul familial și
profesional, schimbarea locului de muncă.

II. tulburări psihotice

de tipul psihozelor afective, schizofrenice sau cronice delirante al căror prim episod
sau ale căror recăderi sunt declanșate de intervenția agentului traumatic, chiar dacă uneori
faptul poate fi o simplă coincidență.

diagnosticul pozitiv:
este relativ ușor:
• pentru tulburările psihice în cazul cărora se poate stabili o legătură cauzală cu
un traumatism cranio-cerebral;
• pentru manifestările care apar precoce.
este mult mai dificil în cazul traumatismelor ușoare cel mai adesea la copii -care nu
sunt comunicate și de asemenea în unele tablouri clinice care au ca substrat compresia
cerebrală de tipul hematoamelor subdurale subacute sau cronice;
trebuie să apeleze la o anamneză corectă, la examenul clinic psihiatric, la cel
psihometric și neurologic, precum și la un examen somatic care să evidențieze eventuale
leziuni la nivelul altor organe.

diagnosticul diferențial:
se face pentru flecare formă clinică cu toate tablourile psihopatologice nevrotiforme
de intensitate psihotică sau deteriorative, precum și cu tipurile de tulburări de
personalitate amintite aflate în faze de decompensare, în cazul cărora anamneză și
examenul clinico-psihometric nu pledează pentru o etiologie traumatică cerebrală;
utilizează curent radiografiile craniene fără substanță de contrast, computertomografia
cerebrală, examenul electroencefalograflc alături de testele psihometrice.

evoluția și prognosticul:
sunt influențate de faptul că majoritatea traumatismelor cranio-cerebrale nu ajung în
serviciile medicale iar la copil există posibilitatea unor viraje rapide înspre bine sau rău
datorită labilității sistemelor homeostazice;
elementul de care depind cvasiconstant diversele variante evolutive este severitatea
modificărilor morfoanatomice și fiziopatologice cerebrale posttraumatice;
• factorii de prognostic negativ sunt:
– durata prelungită a tulburării de conștiință mai mult de câteva ore;
– persistența tulburărilor mnestice;
– gravitatea semnelor clinice inițiale, inclusiv a celor de focar;
– preexistenta unor tulburări metabolice sau vasculare determinate de
toxicomanii sau de boli sistemice cu evoluție prelungită;
– trăsături de personalitate premorbidă de tip dominant introvert;
– evoluția subclinică, latentă a unei tulburări psihotice schizofrenice sau
afective care devine manifestă după traumatism.
• factorii de prognostic pozitiv sunt:
– intervenția terapeutică precoce;
– trăsăturile de personalitate premorbidă de tip dominant extrovert;
– starea de sănătate fizică bună a subiectului;
– atitudinea empatic-suportivă a anturajului familial și social.
– recuperarea psihică se desfășoară spontan sau asistat cel mai intens în
primele 6 luni după traumatismul cranio-cerebral iar după un an de zile ritmul
achizițiilor stagnează.

atitudinea terapeutică:
• în fazele acute imediat după traumatism:
– implică spitalizarea obligatorie în decurs de 48 de ore;
– administrarea de psihotrope în doze mici pentru terapia tulburărilor de
conștiință și a agitației psihomotorii: HALO PERIDOL, TIORIDAZIN,
CLORDELAZIN, alături de benzodiazepine: NAPOTON, OXAZEPAM,
HELEX;
– asocierea vitaminelor din grupa B și a psihotonelor metabolice: LECITIN,
ENCEPHABOL, P1RACETAM și în funcție de situație a vasodilatatoarelor:
PAPAVERINĂ, SANTAMIN care se adresează și deficitului mnestic.
• în fazele sechelare este deosebit de importantă asigurarea unei ambianțe care să
faciliteze:
– îngrijirea și recuperarea motorie prin: fizioterapie, gimnastică medicală,
ergoterapie;
– terapia medicamentoasă a paroxismelor comițiale, a tulburărilor de
comportament și a fenomenologiei depresive și anxioase asociate, precum și a
celei bradipsihice cu:
– anticonvulsivante: CARBAMAZEPIN, VALPROAT SODIC;
– neuroleptice: NEULEPTIL, LEVOMEPROMAZIN;
 – antidepresive: MIANSERIN, LUDIOMIL, PROZAC, ZOLOFT și
preparate psihotone.
– tehnici psihoterapeutice individuale și de grup familial de tip suportiv;
– programe socioterapeutice de reabilitare socio-profesională care să vizeze
refacerea aptitudinilor relaționale și chiar reorientarea profesională alături de
refacerea ierarhiei valorilor existențiale personale.

TULBURĂRILE PSIHICE ÎN EPILEPSII

epilepsia este considerată o afecțiune cronică a sistemului nervos central cu etiologic
variată, dominată clinic de manifestări complexe neurologice și psihice;

manifestările de lip paroxistic:

• sunt cele mai .specifice tulburări epileptice, fiind necesare și suficiente pentru
diagnostic;
• în practică ele interferează în diverse combinații cu tulburări intercritice
tranzitorii și cu tulburări psihice permanente, favorizate de:
– trăsăturile personalității premorbide;
– intervenția unor influențe psihosociale negative;
– coexistența altor suferințe neurologice sau psihiatrice.

epidemiologie:
datele privind incidența reală a bolii sunt relativizate de diversitatea opiniilor
privitoare la delimitarea nosologică și de mentalitatea generală defavorabilă în raport cu
aceasta;
incidența se situează între 0,5 și 1% din populație cu o prevalentă maximă între 25 și
45 de ani, fără diferențe semnificative între cele două sexe;
aproape jumătate din cazuri debutează în primul deceniu de viață dar cifra se
dublează în următorii 10 ani de viață.

etiopatogenetic ~ sunt descrise:

• epilepsia simptomatică sau organică de etiologie cunoscută datorată unor
leziuni cerebrale epileptogene induse de:
– complicații intra și postnatale și malformații congenitale, precum
porencefalia sau microgiria;
– meningoencefalite virale sau non-virale din lues și cisticercoza
– cerebrală;
– traumatismele cranio-cerebrale;
– tulburări vasculare cerebrale: arterioscleroza, encefalopatia hipertensivă,
trombozele cerebrale;
– tumori cerebrale;
– boli neurologice degenerative datorate coafectării cerebrale din:
– boli metabolice;
– boli endocrine;
– intoxicații exogene cu alcool, metale grele, medicamente. epilepsia
idiopatică sau genuină — de etiologie necunoscută care reprezintă 30din
cazuri;
• epilepsia ereditară care este comentată prin prisma apariției familiale; este
foarte rară și astăzi este considerată nu o entitate clinică ci o expresie a transmiterii
transgeneraționale a unui prag convulsivant scăzut al creierului.

clasificarea epilepsiilor
se poate face în afara criteriului etiologic după:
 – criteriul vârstei în: epilepsie infantilă, pubertară și tardivă a adultului;
– modalitatea evolutivă în: epilepsie staționară și procesuală;
– factorii declanșatori în: epilepsie morfeică, fotică, muzicogenă, de citit sau
"febrilă" - 5% din accesele hipertermice ale copilului declanșează crize de
grand mal și reprezintă variante ale epilepsiei infantile.

clinic:
1.manifestările de tip paroxistic:
• debutează brusc, au durată scurtă, dispar spontan și se repetă la intervale
variabile de timp;
• au o mare varietate de forme clinice, dificil de clasificat și cu importanță
diferită pentru clinica psihiatrică;
• o variantă de sistematizare bazată pe criterii electro-clinice ce include:
– crizele generalizate convulsive și neconvulsive incluzând și absențele tipice
și atipice fiind precedate de fenomene prodromale și de aură epileptică care se
descriu mai frecvent la copii;
– crizele epileptice parțiale sau localizate:
– reflectă anomalii ale activității bioelectrice cerebrale delimitate la anumite
zone ale uneia din emisferele cerebrale;
– sunt mai frecvente la adulți și pot deveni secundar generalizate.
– crizele epileptice neclasificabile care prin lipsa unor criterii definite,
clinice sau electrice nu pot fi încadrate în nici una din categoriile precedente.
2.tulburările intercritice tranzitorii:
sunt descrise la 5-10% dintre epileptici și sunt dominate de fenomene psihopatologice;
preced sau urmează manifestările critice de care se deosebesc prin durata prelungită,
sfârșitul mai puțin brusc, inconstanța prezenței modificărilor EEG și relativa rezistență la
medicația anticomițială;
se diferențiază cu dificultate de tulburările psihopatologice propriu-zise, pentru
apartenența lor la boală comițială pledând antecedentele comițiale, caracterul episodic și
recurent și absența evoluției către cronicizare;
includ:
• stările crepusculare:
– au o durată de ore sau zile, precedă sau urmează unei crize epileptice și sunt
urmate de amnezie lacunară sau de amnezie întârziată;
– asociază clinic fenomene asemănătoare automatismelor ambulatorii cu
tendințe perseverative, comportament bizar, nepotrivit cu felul de a fi al
subiectului și o vâscozitate ideo-afectivă care poate fi întreruptă de paroxisme
disforice și manifestări agresive de o extremă periculozitate pentru anturaj.
• stările delirant-halucinatorii sunt variante ale tulburărilor de conștiință de tip
crepuscular în care devin dominante fenomenele productive nesistematizate care la
adult pot primi un caracter de persecuție, prejudiciu sau mistic-manifest în conduite
de apărare agresivă în raport cu anturajul;
• stările confuzive — au ca și caracteristică afectarea variabilă a stării de
conștientă și conduitele anxios-agitatc sau inhibat-stuporoase care corespund
adeseori unor stări de rău petit mal, nefiind diferențiabile decât prin examenul
EEG;
• tulburările afective episodice:
– sunt relativ specifice deși pot fi confundate cu fenomenele prodromale sau cu
manifestări ale modificărilor caracteriale secundare epilepsiilor;
– au o durată scurtă de câteva ore în marea majoritate a cazurilor;
– este evidentă instabilitatea dispoziției cu reacții impulsive imprevizibile și de
asemenea stările depresiv-anxioase, de o intensitate care explică frecvența de
peste patru ori mai mare a sinuciderilor la epileptici față de populația
generală, mai ales în formele cu focar temporal.
 • dipsomania și dromomania care pot fi considerate echivalente comițiale atunci
când apar ca și componente ale tabloului clinic speciile și sunt precedate de
manifestările afective descrise.

3.tulburările psihice permanente:

sunt descrise la 30% dintre epileptici și afectează întotdeauna randamentul și
capacitățile adaptative socio-profesionale;
sindroamele deteriorative retardările mintale sunt descrise la copilul și adultul
epileptic cu precădere în epilepsiile simptomatice cu crize generalizate frecvente, dar
diagnosticarea lor este relativizată de efectele administrării medicației anticonvulsivante,
de durata intervalului dintre crize și de unele particularități caracteriale cum sunt: latența
răspunsurilor la stimuli și instabilitatea psiho-motorie; ele se pot manifesta și sub forma
unor deficiențe instrumentale de tipul afaziei, dislexiei, discalculiei și disgrafiei;
demențele epileptice dominate de o degradare intelectuală progresivă cu marcată
lentoare psihomotorie și îngustarea treptată a intereselor și conturarea unui comportament
egoist-egocentric specific;
psihozele cronice la epileptici:
• sunt rare — la 1-2% din cazuri dar au o frecventă mai mare față de populația
generală;
• pot apărea după o evoluție de cel puțin 10 ani a bolii, îndeosebi în formele de
epilepsie temporală cu localizare în emisfera dominantă și în cazurile cu crize mai
puțin frecvente;
• prezintă în mod constant manifestări clinice atipice — de tip schizofrenic sau
afectiv care pot fi privite ca și expresii psihopatologice ale epilepsiei, ca rezultantă
a unor predispoziții activate de boala comițială sau ca entități distincte, asociate
acesteia;.
• etiopatogenia lor este de o heterogenilate aparte care implică factori organo-
lezionali cerebrali, factori endogeni și psihosociali.

diagnosticul pozitiv:
trebuie să apeleze de fiecare dată la:
• anamneză și heteroanamneză amănunțită;
• examen clinic psihiatric și neurologic atent;
• examinări paraclinice care:
– să faciliteze și un diagnostic etiologic astăzi prin computer tomografie
cerebrală și evaluările irigației cerebrale;
– să evidențieze reperele patognomonice ale bolii:
– fenomenele paroxistice sau echivalentele lor;
– modificările specifice electroencefalografice;
– tulburările psihice critice și intercritice.
este sigur în prezența manifestărilor paroxistice recurente și a celor psiho-
comportamentale intercritice chiar în absența corelației eleclro-clinice.

diagnosticul diferențial
se face pe baza datelor clinico-anamnestice, electroencefalografice, de laborator și
psihometrice cu:
– sincopele cardiovasculare; crizele hipoglicemice; crizele de tetanie;
convulsiile febrile;
– spasmul hohotului de plâns; crizele migrenoase;
– pavorul și automatismul ambulator nocturn neepileptic;
– Narcolepsia;
– Catalepsia;
– Crizele de agresivitate — care trebuiesc comentate în legătură cu:
– fenomenele paroxistice în cazul cărora sunt rare, se manifestă sub forma
 unor acte simple, stereotipe, nepremeditate și nedirecționate, urmate de
amnezie postcritică;
– tulburările psihice intercritice cu precădere tulburările de personalitate în
cazul cărora pot fi adeseori declanșate de factori psihosociali ale căror
particularități nu justifică însă intensitatea comportamentului agresiv și nici
invocarea ulterioară a iresponsabilității faptelor uneori cu implicații medico-
legale comise.
– crizele isterice al căror polimorfism îl concurează pe cel al manifestărilor
paroxistice comițiale, de care se pot diferenția prin:
– etiologia psihogenă;
– prezența unor trăsături de personalitate predispozante de tip histrionic;
– aspect caricatural și de o mare variabilitate, în funcție de atitudinea
– anturajului;
– instalare și durată prelungite, cu evidente note de demonstrativitate și de
căutare a unui beneficiu secundar;
– responsivitate bună la sugestie;
– absența unui substrat organic cerebral evidențiabil clinic sau paraclinic;
– lipsa modificărilor reflexe și a celor clectroencefalograficc înregistrate
– intracritic;
– substituirea amneziei lacunare cu o simptomatologie depresivă însoțită de
plâns.

evoluție și prognostic:
sunt dificil de apreciat după prima criză comițială care poate rămâne unică, dar atunci
când se repetă devine în 75% din cazuri orientativă pentru forma clinică;
depind de:
– factorul sau factorii declanșatori și favorizanți;
– gravitatea leziunilor cerebrale;
– complexitatea tulburărilor neurologice și psihice aferente;
– precocitatea și calitatea măsurilor terapeutice și de îngrijire.
există posibilitatea de:
– agravare progresivă a bolii inclusiv a tulburărilor psihopatologice -cu
deteriorarea capacităților cognitiv-adaptative;
– stabilizare evolutivă sub tratament bine dirijat — cu rărirea manifestărilor
paroxistice și păstrarea cu-restricțiile specifice a unui nivel de viață și
implicare în activitate acceptabil, dar cu o vulnerabilitate mărită la
evenimentele neprevăzute;
– control permanent al crizelor sub un tratament strict și permanent, care
favorizează o existență pe măsura particularităților fizice și psihice, cu minime
restricții;
– deces în urma unui status epileptic sau accidental traumatisme grave,
defenestrare, arsuri, înec prin crize survenite în situații deosebite.
Particularitate evolutivă a manifestărilor comițiale o constituie faptul că — în
evoluțiile de lungă durată — apariția crizelor, însoțită de eliberarea de opioide
endogene, diminuează irascibilitatea și agresivitatea comportamentală în timp ce
suprimarea prin terapie a paroxismelor poate favoriza manifestările amintite.

Atitudinea terapeutică:
are două componente:
• profilactică:
– în cadrul căreia sunt incluse toate măsurile de asistență și combatere a
factorilor infecțioși, traumatici, inflamatori, toxici, vasculari și metabolici care
pot induce leziuni cerebrale epileptogene;
– apelează la măsuri de educație sanitară, la sfatul genetic în cazul familiilor
 de epileptici și la mass-media.
• curativă — include:
– în puține cazuri abordarea factorului etiologic implicat; de cele mai multe
ori vizează:
– controlarea apariției și frecvenței crizelor;
– asistența tulburărilor neurologice și psihice intcrcritice;
– Programul de reabilitare socio-profesională.
Trebuie să coalizeze într-un mod strict individualizat

I. terapia medicamentoasă cu preparatele anticomițiale și având următoarele

particularități:
– diminua activitatea focarului epileptogen sau crește pragul convulsivant al
creierului;
– este indicat să utilizeze un singur preparat anticomițial deși nici unul dintre
acestea nu are calități psihofarmacologice ideale;
– orarul administrării și dozajul trebuie să țină cont de frecvența crizelor, de
condițiile cu risc crescut — crize febrile, morfeice, catameniale și de efectele
secundare;
– administrarea este de durată — ani de zile — iar întreruperea tratamentului
se face progresiv, în funcție de criteriile clinice și electroencefalografie, nu mai
devreme de 3-5 ani de la ultima criză;
– adeseori nu există o corelație directă pozitivă între eficiența medicației și
traseul EEG astfel în cazul CARBAMAZEPINEI, efectele clinice favorabile sunt
însoțite de accentuarea anomaliilor EEG;
– în crizele convulsive generalizate și în cele parțiale cele mai utile preparate
sunt: FENOBARBITAL, FENITOIN, CARB AMAZEPIN și PRIMIDON;
– în crizele petit mal: SUXILEP, TREPAL și VALPROAT DE SODIU;
– în absențele atipice: RIVOTRIL, DIAZEPAM, NITRAZEPAM;
– în status epilepticus: DIAZEPAM i.v. și FENOBARBITAL i.m. Sau
anestezice;
– în tulburările psihice intercritice se pot aplica eficient neuroleptice precum:
NEULEPTIL, HALOPERTDOL, LEVOMEPROMAZIN asociate sau nu cu
benzodiazepine;
– în tulburările de comportament — alături de neuroleptice în doze mai mici,
CARBAMAZEPIN a devenit un preparat aproape electiv;
– pentru prevenirea sau diminuarea efectelor secundare se utilizează
VITAMINA C, B6, PP, psihotone și psihoenergizante.
II. psihoterapiile de tip suportiv
– individual și familial care să permită subiectului să ducă o viață aproape
normală, dar cu respectarea unor restricții specifice și anume:
– să-și structureze pe cât posibil un program de viață ordonat, cu evitarea
exceselor de orice fel;
– să consume cu multă reținere lichide și sare;
– să evite consumul de alcool;
– să ocolească stimulii luminoși, îndeosebi pe cei intermitenți și excesul de
activitate fizică precum și sporturile cu risc crescut de accidente.
III. socioterapiile:
– vizează reabilitarea socială și profesională a epilepticului care trebuie să fie
înțeles și acceptat de anturaj pentru că de cele mai multe ori el suferă mai mult
din cauza atitudinii rejective sau indiferente a acestuia decât din cauza bolii;
– ele apelează la asociații de pacienți, de foști pacienți, de voluntari sau la
personal de asistență socială calificat, care monitorizează programul cotidian al
pacienților și facilitează deculpabilizarca și motivarea elaborată a membrilor
familiei și a altor persoane foarte apropiate de care depinde într-o măsură
covârșitoare calitatea remisiunilor.
TULBURĂRILE PSIHICE LEGATE DE

MATERNITATE
includ o mare varietate de manifestări psihopatologice de intensitate nevrotică,
psihotică sau de natură comportamentală legate direct de modificările endocrino-
metabolice, psihologice și sociale corespunzătoare sarcinii;
caracterul lor specific pentru acest episod particular din viața femeii rămâne
controversat și pentru că pot fi confundate cu decompensările facilitate de maternitate ale
unor afecțiuni psihice preexistente;
au fost observate și descrise cu acuratețe încă din antichitate, dar abordarea lor
științifică a început la mijlocul secolului al XlX-lea prirpcontribuția clinicienilor francezi.

epidemiologic:
în ansamblu incidența lor actuală este mai mică de 1%, iar prevalenta lor între cazurile
internate în spitalele psihiatrice la sexul feminin este cuprinsă între 2-4%;
peste 90% din manifestările psihopatologice apar în postpartum confirmând rolul
protector al sarcinii din această perspectivă;
cele mai predispuse sunt primiparele de vârstă mai înaintată peste 35 de ani;
la primipare sunt mai frecvente tulburările psihotice în postpartum iar la multipare cele
din perioada gravidității.

etiopatogenetic sunt implicați factori:

toxici: toxemia gravidică;
infecțioși: infecții perinatale;
endocrino-metabolici și biochimici: modificări ale neuromediatorilor și ale
metabolismului hormonilor steroizi care însă fie că au devenit extrem de rare datorită
măsurilor de igienă a nașterii fie nu explică tipul sau intensitatea tabloului clinic sau nu
confirmă proba terapeutică;
constituționali:
– psihotip labil datorită unui Eu slab, imatur, cu un nivel crescut de
vulnerabilitate la nou și la stres;
– personalități premorbide cu trăsături accentuate sau dizarmonice de tip
schizoid, borderline, anxios sau obsesiv.
psihosociali experiențe biografice negative repetate, deficiențe ale rețelei de suport
social, sarcina nedorită, modele de comportament matern sau mentalități inadecvate,
insecuritatea materială sau profesională.

clasificarea
se face în funcție de etapa de apariție a manifestărilor clinice în trei categorii:

1.tulburări psihice din perioada gravidității pot fi:

• psiho-fiziologice: parosmii, parorexii dar și capricii și intoleranțe alimentare,
iritabilitate și creșterea agresivității prin scăderea pragului de toleranță la frustrare,
exacerbări imaginative care culminează cu "mitomania gravidică", comportament
captativ sau dominator care să confere avantaje psihologice;
• de intensitate nevrotică cu fenomene obsesivo-fobice și isterice legate de igiena
sarcinii și a nașterii, precum și de starea de sănătate și "prezența în lume" a nou-
născutului;
• de intensitate psihotică — episoade depresive cu ideație delirantă congruentă
sau incongruentă cu dispoziția, mult mai frecvente în a doua jumătate a sarcinii și
care pot persista și în postpartum.
 2.tulburări psihice alepostpartumului — se subîmpart în două categorii, în funcție
de precocitatea apariției:
• tulburările din postpartumul precoce primele 6 săptămâni după naștere au de
obicei debut brusc și includ:
– episoade nevrotice depresia post-partum sau "post-partum blue",
considerată o reacție la suprasolicitarea complexă a organismului femeii la
naștere;
– episoade psihotiforme de tip dominant confuzi v care apar în primele 3-14
zile și pot preceda sau masca uneori tulburări afective dominant depresive -sau
schizofreniforme care se instalează mai tardiv, după 4 săptămâni și pot
reprezenta decompensări favorizate de sarcină ale unor schizofrenii autentice;
– crize comițiale care debutează imediat după naștere.
• tulburările din postpartumul tardiv — dintre vârsta de 6 săptămâni și cea de 1
an sunt mult mai rare decât cele precedente și includ:
– episoade nevrotice de tip dominant depresiv care asociază frecvent elemente
anxioase, obsesive și fobice legate de îngrijirea nou-născutului;
– episoadepsinotice de tip schizofrenic cu evoluție prelungită de 6-8 luni și de
lipdepresiv, care însă adeseori sunt dificil de diferențiat și datorită
interferențelor confuzive, mai frecvente totuși în decompensări le afective.
3.tulburările psihice postabortum:
pot apărea după avorturi spontane sau provocate;
au fost mult timp ignorate de asistența psihiatrică și datorită deficitului de
accesibilitate și adresabilitate;
au o intensitate nevrotică în majoritatea covârșitoare a cazurilor și sunt mereu
favorizate de:
– trăsături de personalitate premorbidă de tip anxios;
– dezvoltarea sentimentului de culpabilitate condiționată și de factorii
conjuncturali, socio-culturali dar și de calitatea relațiilor interpersonale.

diagnosticul pozitiv este susținut de:

legătura directă ce poate fi stabilită între tulburările psihopatologice cu particularități
clinice și evolutive de o mare variabilitate și sarcină; caracterul tranzitoriu al
fenomenologiei;
lipsa unor antecedente psihiatrice asemănătoare sau de altă natură.

diagnosticul diferențial vizează:

psihozele predominant endogene nediagnosticate anterior sarcinii sau cu debut posibil
în această perioadă în cazul cărora un rol decisiv îl au anamneză și heteroanamneza;
hipotiroidia datorită raportului dintre sarcină și disfuncția tiroidiană; sindromul
CUSHING care poate debuta uneori în postpartum; epilepsia nediagnosticată — din
motive variate anterior sarcinii;
eclampsia prin evidențierea incompatibilității Rh; tromboflebita cerebrală — în care
apar semne neurologice de focar.

evoluția și prognosticul:
sunt favorabile pentru tulburările de intensitate nevrotică din pre și postpartum și
pentru cele de intensitate psihotică din perioada sarcinii;
• sunt diferite în funcție de fenomenologia clinică dominantă în cazul tulburărilor
psihotice postpartum, astfel:
– evoluția cea mai scurtă și remisiunile cele mai complete le au episoadele
confuzive, urmate de cele depresive;
– episoadele schizofreniforme evoluează prelungit și în cazul existenței unor
condiții de endogenitate decelabile pot constitui debutul unor psihoze
schizofrenice.
 • factorii de prognostic pozitiv sunt:
– precocitatea și calitatea intervenției terapeutice;
– absența complicațiilor nașterii;
– sarcini anterioare necomplicate;
– personalitate premorbidă echilibrată și armonios integrată în roluri;
– calitatea remisiunii primului episod psihopatologic;
– intensitatea nevrotică a manifestărilor;
– prezența unui tablou confuziv intens exprimat care de obicei are rcmisiuni
totale și nu dă recidive.
• factorii de prognostic nefavorabil sunt:
– prezența antecedentelor psihiatrice personale sau heredocolatcrale;
– apariția tulburărilor psihice la primipare și în prepartum deoarece crește
– riscul recidivelor;
– tablouri clinice depresive sau schizofrenice de intensitate psihotică;
– vârsta înaintată a mamei;
– prezența leziunilor organice cerebrale sechelare nașterilor complicate.

atitudinea terapeutică:
chimioterapia cu preparate anxiolitice, hipnotice, antidepresive și neuroleptice:
– este contraindicată în primul semestru al sarcinii;
– se aplică cu multă precauție numai în episoadele de intensitate psihotică —
în a doua parte a sarcinii și în postpartum.
tratamentul electroconvulsivant reprezintă metoda de elecție în depresiile psihotice
rezistente la tratament;
reechilibrarea hidro-electrolitică și metabolică sunt aplicate în cazul nașterilor
complicate;
psihoterapiile suportive, cognitive și sugestive individuale sunt utile în tulburările
nevrotice atât în perioada gravidității cât și în postpartum;
psihoterapia cuplului și a familiei care să favorizeze integrarea în noul rol -cel matern
— și reevaluarea pozitivă a raporturilor interpersonale;
sfatul marital și metode contraceptive care să prevină o nouă sarcină atunci când
complicațiile biologice sau psihice impun acest lucru.

TULBURĂRILE PSIHICE DIN INFECȚIA CU

VIRUSUL IMUNODEFICIENȚEI UMANE (SIDA)

virusul HIV:
este un retrovirus descoperit în 1983 cu acțiune asupra sistemului imunilor și a celui
nervos;
are mai multe tipuri dintre care cele mai cunoscute sunt cele numerotate cu 1,2 și 0;
la persoanele infectate se găsește în sânge, urină, spermă, secreția vaginală, salivă,
lacrimi, laptele matern și lichidul cefalorahidian; se transmite prin:
• sex vaginal sau anal neprotejat, rareori și prin cel oral iar apelul la mijloace de
protecție nu exclude posibilitatea infecției;
• alăptare în peste 95% din cazuri;
• injecții, transfuzii de sânge sau plasmă și manopere chirurgicale.
• infecția boală se instalează în 8-11 ani de zile având ca celule țintă limfocitele
T4 și poate fi diagnosticată în prezența unui deficit imuni tar care nu poate fi
explicat prin alte afecțiuni imunodeprimatoare precum sarcomul KAPOSI sau
pneumonia cu Pneumocystis carini;
boala omonimă are particularități de gravitate care:
• sunt legate de manifestările somatice, neurologice și psihice constant prezente;
• sunt favorizate de dificultatea aplicării măsurilor profilactice care ar trebui să
modifice radical mentalități și practici sexuale precum și modalitățile de utilizare a
medicației în genere.

anatomopatologic
afectarea sistemului nervos central este confirmată în peste 80% din cazuri iar
complicațiile neuropsihice sunt descrise la cel puțin 50% dintre pacienți, în 10% din
situații ele reprezentând primele manifestări ale bolii;

epidemiologie:
se consideră că astăzi există în întreaga lume 30-40 milioane de persoane infectate cu
virusul HIV iar boala propriu-zisă afectează aproximativ 5 milioane dintre acestea;
sunt afectați cu precădere bărbații raportul între sexe fiind de 5-6/1, persoanele cu
comportament homo sau heterosexual din marile orașe, toxicomanii și copiii.

clinic:
există o fază inițială asimptomatică care poate dura un deceniu și în cursul căreia la o
treime din cazuri sunt descrise simptome asemănătoare infecțiilor gripale, însoțite
inconstant de splenomegalie și adenopatii limfatice, astenie, diaree, scădere în greutate,
transpirații nocturne; paraclinic se confirmă însă scăderea marcată a limfocitelor T de la
peste 1000/mm3 la sub 200/mm3;
în faza de stare sunt descrise:
• tablouri clinice precum pneumoniile cu Pneumocystis carinii, infecții cu
protozoare — Toxoplasma gondii, ciuperci Candida albicans, bacterii
Mycobacterium avium intracellulare și virusuri virusurile citomegalic și herpes
simplex; ele pot afecta psihismul prin hipoxia cerebrală produsă în cazul
pneumoniei cu Pneumocystis sau aferent tulburărilor anxioase și depresive
secundare frecvent întâlnite;
• encefalopatia virală SIDA corespunde anatomopatologic unei demențe
subcorticale și se manifestă printr-o simptomatologie:
– psihică -fenomene depresive și bradipsihie moderată cu interferențe
confuzive și diminuarea progresivă a capacitățior relațional-adaptative;
– neurologică hiperreflexie osteotendinoasă, hipertonie musculară, mers
spastic sau ataxic și fenomene paraparetice.
• manifestări psihopatologice persistente:
– anxietate difuză sau paroxismală;
– depresii cu risc suicidar crescut întreținut și de degradarea statutului social
sau de "modelele" oferite de prieteni afectați de aceeași boală;
– comportament toxicofilic sau politoxicofilic care îl poate continua sau
diversifica pe cel premorbid;
– tablou demențial eu evoluție rapid-progresivă și deces prin complicații
infecțioase sau accidente vasculare în decurs de 6 luni de la evidențierea
primelor manifestări clinice.

diagnosticul pozitiv:
este posibil doar prin evidențierea în ser a anticorpilor anii-HIV cu ajutorul a două
teste, al căror rezultat confirmă prezența infecției și nu a imunității față de aceasta, cum
este tentant să credem;
este urmat de sfaturi adresate persoanei infectate și aparținătorilor vizând practicile
sexuale, modul de folosire al acelor hipodermice și contactul cu cei din jur, sfaturi date în
condiții de confidențialitate absolută.
atitudinea terapeutică — include:
I. componenta profilactică:
totalitatea mijloacelor de avertizare asupra infecției cu virusul HIV și de evitare a
acesteia: sex protejat, educație sexuală, controlul nașterilor și al consumului abuziv de
substanțe psihoactive;
se adresează categoriilor de populație cu risc de expunere crescut: copii, bărbați din
marile aglomerări urbane, homosexuali, toxicomani, hemofilicii sau bolnavi cronici care
urmează tratamente parenterale frecvente;
vizează schimbarea unor deficiențe educaționale, a unor obiceiuri și mentalități greșite
în raport cu viața sexuală și a atitudinii față de droguri și medicație.

II. componenta psihoterapeutică

apelează la tehnici psihoterapeutice de tip suportiv, cognitiv și comportamental:
care să combată tendințele autoculpabilizatoare și să încetinească derapajul stimei de
sine și anarhia axiologică;
își confirmă eficiența în cazul homosexualilor prin asocierea cu psihoterapii de grup
dar rămân mereu deficitare la toxicomani;
acordă o importanță majoră psihoterapiei conjugale și de grup familial, de o
importanță particulară în reintegrarea chiar parțială a unor persoane, pentru care
confirmarea diagnosticului poate declanșa uneori o fenomenologie de dramatismul
aceleia din stările de stres posttraumatic.

III. chimioterapia:
• are ca obiectiv major suprimarea pe termen cât mai îndelungat a efectelor
retrovirusului;
• utilizează combinații medicamentoase care să diminueze replicarea virusului și
să faciliteze înmulțirea limfocitelor T 4 afectate;
• preparatul cel mai des folosit deși are efecte secundare nedorite intense este
ZIDOVUDINE (RETROVIR) care se asociază cu:
– inhibitori ai proteazei și transcriptazei: INDINAV1R și DELAVIRDINE;
– antibiotice și antifungice care să prevină complicațiile infecțioase:
BACTRIN, ZOVIRAX.
• tulburările depresive, cele anxioase și fenomenele productive intermitente
posibile pot beneficia de administrarea de benzodiazepine cu timp de înjumătățire
scurt: XANAX, OXAZEPAM, antidepresive triciclice sau inhibitoare ale recaptării
serotoninei, HALOPERIDOL, TEGRETOL SI DEPAKINE în recurențele
psihotiforme afective, dar într-un dozaj cuprins între 1/4 și 1/2 din doza uzuală;
• progresele făcute în ultimii ani în studiul infecției cu virusul HIV permit
producerea unui vaccin antiviral în următorul deceniu.

TULBURĂRILE PSIHICE ALE VÂRSTEI A TREIA

datorită creșterii duratei de viață vârsta a treia a devenit o problemă deosebită de
sănătate comunitară care impune măsuri particulare de prevenție și de asistență social-
economică și medicală;
involuția sau îmbătrânirea reprezintă dominanța acestei vârste și presupune declinul
biologic și psihologic al ființei umane;
există o îmbătrânire fiziologică si una patologică, între care, uneori diferențierile sunt
dificile și a căror patogenie rămâne încă un subiect de studiu;
este cunoscut faptul că din punct de vedere somatic și neurologic se produc
următoarele modificări:
• îmbătrânirea afectează organismul în ansamblu și are drept caracteristici
pierderile celulare și diminuarea progresivă a activității sistemelor enzimatice, a
schimburilor intercelulare, a metabolismelor intermediare și a consumului de
 oxigen la nivel cerebral;
• masa musculară diminua cu până la 80% iar țesutul adipos crește cu până la
35% și este redistribuit cu precădere perivisceral;
• pierderea efectului protector al hormonilor ovarieni după menopauză expune
mai precoce cu până la 10 ani de zile organismul femeii la osteoporoză și
ateroscleroză;
• la nivelul sistemului nervos central:
– pierderile neuronale sunt difuze, dar localizate cu precădere în stratul III al
cortexului, hipocamp, locus coeruleus, substanța neagră, cerebelul și bulbii
olfactivi;
– modificările de la nivelul sistemului vascular cerebral sunt asemănătoare
celor din boala ALZHEIMER și din demența senilă șt nu au legătură cu boala
vasculară a creierului;
– biochimic se consideră că are loc o scădere a aminelor biogene, a activității
colin-acetiltransferazei și a metabolismului ADN-ului la nivel cerebral.
• din punct de vedere psihic:
– are loc un declin inegal al diverselor funcții psihice, condiționat de nivelurile
de funcționare și performanță anterioare, de trăsăturile dominante ale
personalității și de calitatea și diversitatea relațiilor interpersonale și a
rolurilor existențiale;
– diminuă performanțele senzoriale, funcția auditivă fiind prima afectată
începând cu sfârșitul deceniului al cincilea de viață și inducând scăderea
aptitudinilor informaționale;
– capacitățile operatorii ale funcțiilor cognitive diminua începând cu fixarea
mnestică și distributivitatea atenției;
– este progresiv evidentă lentoarea ideatorie cu rigiditate și tendințe per sever
ative, exprimate și printr-un limbaj sărăcit și lexical, dar cu tendințe
compensatorii la bavardaj; cunoștințele acumulate în mod elaborat sau sub
imperiul unor motivații dominant spirituale sunt în mod nesemnificativ
afectate;
– dispoziția devine labilă cu trăiri micromanic-anxioase și scăderea
capacităților de rezonanță afectivă;
– viața instinctuală este dominată de accentuarea instinctului de apărare în
sensul exacerbării tendințelor egoiste și egocentrice și a preocupărilor legate
de starea de sănătate în sens hipocondriac, precum și de reducerea activității
sexuale care o precede în timp pe aceea a interesului sexual;
– comportamentul este de obicei caracterizat prin:
– scăderea curiozității și a suportului motivațional în genere, un
conservatorism exprimat și prin retrăirea și povestirea amintirilor sau prin
replierea din raporturile cu cei din jur, față de care își exprimă adeseori fățiș
neîncrederea sau intoleranța;
– atitudini de refuz a îmbătrânirii sau de acceptare senină a acesteia
împreună cu un management al pierderilor aferente;
– reacții disproporționate în raport cu semnificațiile diverselor evenimente,
compensate însă de obiectivitate și capacități decizionale deosebite.
Factorii de risc ai procesului de îmbătrânire care pot facilita și marea varietate de
decompensări psihopatologice sunt:
• gravitatea sau evoluția cronicizată a bolilor somatice preexistente; experiențele
existențiale dureroase din perioadele tinereții și îndeosebi a maturității;
– scăderea bruscă a veniturilor și situației materiale;
– perturbarea unor stereotipii adaptative de majoră importanță prin ieșirea
din rolul profesional;
– trăsăturile caracteriale premorbide de tip narcisic, histrionic, anxios,
afectiv-depresiv sau obsesiv-compulsiv;
– rarefierea rețelei de suport social personal.
Deși îmbătrânirea este un proces continuu, au fost delimitate trei etape care se succed
cronologic:

a. climacteriul modificările somatice și psihice ale femeii care debutează la menopauză

între 45-55 ani, au un substrat neuro-endocrin cunoscut și sunt dominate de manifestări
nevrotiforme și de perturbarea vieții sexuale și uneori în consecință a relațiilor cu
partenerul masculin la care climacteriul se instalează mult mai târziu, suprapunându-se
involuției tardive;
b. presenescența etapa cuprinsă între 45-65 de ani în care devine progresiv manifestă
uzura întregului organism și în cadrul căreia se conturează uneori un stil introvert. cu
dominanțe distimice și mizantropice;
c. senescența etapa care începe după vârsta de 65-70 de ani și corespunde bătrâneții
propriu-zise.

epidemiologie:
prin creșterea duratei medii de viață și scăderea mortalității infantile în mai mică
măsură în țările nedezvoltate decât în celelalte populația în vârstă de peste 65 de ani a
ajuns să reprezinte astăzi între 12 și 20% din populația totală a diferitelor țări iar
procentajul său a devenit un indicator al nivelului de civilizație al statelor respective;
numărul persoanelor în vârstă incapabile de muncă a crescut de asemenea de două ori
în ultimii 30 de ani;
tulburările psihopatologice sunt cu precădere de tip deteriorativ și depresiv și sunt
întâlnite la o cincime din populația vârstnică, statisticile americane confirmând că la o
triplare a numărului de vârstnici corespunde o creștere de 9 ori a numărului celor internați
pentru diverse episoade sau boli psihice;
peste vârsta de 65 de ani 10-15% din populație prezintă o fenomenologie deteriorativă
de tip demențial de intensitate ușoară și moderată iar 5tablouri demențiale severe;
peste vârsta de 85 de ani prevalenta demenței crește la 25-45% — procentaj din care
2/3 ar corespunde bolii ALZHEIMER;
prevalenta depresiilor este de asemenea mult crescută, la persoanele peste 65 de ani
procentul fiind cuprins între 18-28%;
la cei peste 65 de ani sunt descrise peste 25% dintre sinucideri, deși această categorie
de vârstă nu reprezintă decât 11din populație;
la persoanele de sex masculin peste 80 de ani rata suicidului este de trei ori mai mare
decât în populația generală, la care este de 13 la 100.000 de locuitori.

clinic:
există o mare diversitate de tulburări psihopatologice care sunt lipsite de specificitate,
datorită faptului că se pot succed în diferitele etape ale involuției la aceeași persoană și
sunt influențate patoplastic de factorul vârstă și de factorul organic cerebral;
tulburările ce apar la această vârstă pot fi subîmpărțite în următoarele categorii:

1.tulburări ale personalității

în sensul particularităților evolutive ale personalităților patologice din perioada
involuției; în cadrul lor psihopatiile nucleare sunt puțin influențate deși aparent deficitul
adaptativ diminua, dar faptul este în primul rând explicabil prin scăderea evidentă a
raporturilor sociale;
psihopatiile marginale sociopatiile sunt în mai mare măsură dependente de factorul
vârstă care poate accentua sau diminua trăsăturile dizarmonice;
în funcție de apartenența la cele trei grupe de tulburări de personalitate cele aparținând
primelor două tind să diminueze odată cu vârsta, pe când cele din grupa a treia își
accentuează manifestările în timp.

2.tulburările nevrotice:
sunt frecvent abordate în ambulator și în cadrul rețelei medicilor de familie;
incidența lor este în scădere deși sunt descrise la 30% dintre vârstnici datorită creșterii
frecvenței tablourilor mixte în care simptomele interferează cu manifestări organice,
psihosomatice și comportamentale;
includ episoade nevrotice cu debut la vârsta adultă și evoluție recurentă și episoade
care debutează în presenescență prin contribuția următorilor factori:
– declinul biologic și psihologic;
– schimbarea — uneori relativ bruscă, neașteptată și nedorită a statutului
socio-cultural prin: pensionare, separarea de generația tânără, decesul
partenerului, pierderi materiale;
– hiperconștientizarea frustrărilor și eșecurilor anterioare și a inevitabilității
sfârșitului.
pricipalele forme clinice descriptibile au o serie de particularități:
– neurastenia — este cel mai frecvent întâlnită dar este adeseori
superpozabilă asteniei specifice vârstei și asociază mereu simptome de origine
vasculară sau degenerativă involutivă;
– nevroza anxioasă:
– poate fi dominată de stări de anxietate difuză sau paroxismală care în mod
specific nu sunt însoțite de sindromul vegetativ, așa cum se întâmplă la alte
vârste sau invers, manifestările vegetative apar independent de anxietate =
disociațiapsiho-vegetativă:
– este în mod frecvent caracterizată prin stări de angoasă - anxietate
somatizată.
– nevroza depresivă este la fel de frecventă ca și neurastenia, apare cu
precădere în senescență și este frecvent mascată de simptome somatice;
– nevroza fobică include ca principale simptome: agorafobia, antropofobia,
climacofobia teama de a urca scările, amaxofobia teama de a călători cu un
vehicul, topofobia-iciimix de anumite locuri, acestea favorizând o atitudine de
retragere socială, de însingurare, greu de abordat deoarece subiectul apelează
constant la disimularea fricilor patologice cxplicându-și comportamentul prin
acuze senzoriale sau somatice;
– nevroza obsesiv-compulsivă:
– este favorizată ca și forma precedentă de trăsături de personalitate
premorbidă predispozante de serie anxioasă și se asociază la această vârstă
frecvent cu fenomene depresive, fiind dominată de ritualuri și compulsiuni
având ca obiect igiena și respectarea unor norme tradiționale existențiale;
– este însoțită frecvent de sindromul depersonalizare-derealizare.
– nevroza isterică:
– este rareori întâlnită ca episod bine definit pentru că asociază frecvent
simptome depresive, manifestări de tip psihosomatic și preocupări
hipocondriace;
– include fenomene conversive de care pacientul este detașat -"la belle
indiference" și manifestări disociative care se instalează după situații
psihotraumatizante sub forma unor tablouri pseudomelancoliforme sau
catatoniforme cu mutism, negativism alimentar, clinofilie.
– tulburările hipocondriace:
– se asociază frecvent celorlalte tablouri nevrotice îndeosebi neurasteniei —
fiind însoțite de elemente ale sindromului de depersonalizare;
– evoluează:
– spre vindecare — formele cu debut tardiv;
– persistent, cu remisiuni incomplete — formele cu debut precoce și cele cu
manifestări astenice dominante.
– prognosticul este în general nefavorabil datorită coalizării factorilor
organici și psiho-sociali care întrețin conflictul nevrotic.

3.Reacțiile psihopatologice au ca principale forme:

reacțiile depresive de intensitate nevrotică și mai rar psihotică, însoțite frecvent de
ideație sau/și comportament suicidar, la bărbați metodele folosite fiind mai sigure
-defenestrare, spânzurare;
reacțiile paranoice care sunt adeseori însoțite de manifestări coleroase și de
agresivitate manifestă și în condițiile existenței unui teren caracterial predispozant sau a
unei con fii dualități persistente pot evolua prelungit cu structurarea unor tablouri clinice
precum:
– delirul senzitiv de relație;
– delirul conjugal favorizat și de antecedentele toxice etilice;
– delirul erotomanie al fetelor bătrâne;
– diverse variante ale delirului defectului fizic, mai ales la cei cu deficiente
auditive,vizuale sau/și motorii.
4.tulburările psihotice
includ recăderi ale unor psihoze predominant endogene afective sau schizofrenice cu
debut înainte de 45-50 de ani dar și psihoze cu debut tardiv:
• schizofrenia tardivă:
– debutează brusc, reactiv, zgomotos;
– delirul este relativ bine sistematizat fiind întreținut și de o componentă
afectivă depresivă persistentă, încorporează conflicte prepsihotice și este
dominat de temele de prejudiciu, de relație, erotice, hipocondriace și
confabulator-fantastice;
– halucinațiile auditive și cele tactile au frecvent conținut sau localizare
sexuală și poate fi de asemenea prezent sindromul ectoparaziților cutanați;
– vârsta poate agrava evoluția prin asocierea elementelor deteriorative
psihoorganice și prevalenta fenomenologiei depresive sau poate întreține
detașarea și resemnarea în raport cu lumea din jur.
• parafrenia tardivă:
– apare cu precădere la femei și nu e condiționată de personalitatea
premorbidă;
– ideile delirante au ca tematică prejudiciul și viața erotică dar este bine
conservată raportarea la realitatea cotidiană în pofida episoadelor
halucinalorii intermitente asociate;
– coloratura afectivă este de tip depresiv sau euforic — incongruentă cu
delirul;
– manifestările se stabilizează în timp Iară a asocia tulburări de conștiință sau
fenomene deteriorative evidente.
5.paranoia tardivă:
debutează reactiv la situații psihotraumatizante sau conflictuale specifice vârstei a treia
și este favorizată de trăsături premorbide caracteriale de tip paranoic sau senzitiv;
include idei delirante sistematizate interpretative de persecuție și prejudiciu și idei
delirante pasionale de gelozie și erotomanice;
sunt prezente halucinațiile cu tematici congruente cu cele delirante, ele putând la un
moment dat să domine tabloul clinic;
evoluția este îndelungată și de obicei se agravează progresiv prin pregnanța deficitului
cognitiv sau brusc prin instalarea unui tablou demențial global de tip vascular sau senil.

6.psihozele afective tardive includ două categorii majore:

• psihozele depresive cu debut tardiv:
• în etiopatogenia cărora se intrică în măsură variabilă factorii endogeni și cei
organici caracterizate prin:
– debut reactiv-situational;
– episoade prelungite care asociază cvasiconstant anxietate și crize disforice,
elemente isterice-în sensul hiperexpresivității și tealralismului, fenomene
hipocondriace și numeroase componente somatice ale depresiei.
• au o formă clinică descrisă clasic sub denumirea de melancolie de involuție care
este încă și astăzi controversată dar are o serie de particularități care o conturează
ca entitate psihopatologică:
 – apare în presenescență la persoane cu trăsături caracteriale premorbide de
tip anankast care până atunci nu au prezentat antecedente psihiatrice afective
personale;
– este de două ori mai frecventă la sexul feminin;
– antecedentele afective heredocolaterale sunt neglijabile
– ca frecvență;
– debutul este de obicei insidios și însoțit uneori de simptome de tip
aterosclerotic, dar aparent este favorizat de factori situaționali specifici
vârstei.
• clinic sunt descrise trei forme principale:
– forma acută malignă — "psihoza fricii1', descrisă de autorii germani cu
manifestări de tipul celor din delirul acut, stare de agitație psiho-motorie cu
marcat potențial autoagresiv, întreruptă de faze de acalmie, însoțite de
tulburări moderate ale stării de conștientă, evoluție scurtă ~ săptămâni sau luni
de zile care progresează spre o stare cașectică și deces prin infecții
intercurente sau accidente;
– forma stuporosă cu inhibiție psihomotorie severă și fenomene de negativism
global, evoluție de lungă durată care în perioada senescenței se caracterizează
prin scăderea tensiunii afective și instalarea unui tablou demențial veritabil;
– forma delirantă cu:
– idei delirante de autoacuzare, vinovăție și persecuție, legate de fărădelegile
și greșelile enorme comise până atunci;
– idei delirante hipocondriace care foarte frecvent îmbracă forma
sindromului COTARD;
– episoade confuzive intermitente cu halucinații și pseudohalucinații
auditive, vizuale și cenestezice cu efect marcat anxiogen;
– tentative suicidare reușite frecvente, posibile atât în fazele confuzive cât și
sub formă de raptusuri în cursul fazelor stuporoase;
– modificări somatice secundare deshidratării și afectării cu substrat
aterosclerotic a aparatului cardiovascular.

7.Psihozele maniacale cu debut tardiv:

sunt rare în formă pură pentru că la vârsta a treia manifestările maniacale devin mai
grosiere și mai stereotipe;
clinic tabloul maniacal are drept particularități labilitatea marcată a dispoziției și
iritabilitatea precum și asocierea elementelor paranoide, confuzive și deteriorați pe care îi
conferă un caracter polimorf;
uneori aspectul dominant devine moriatiform și asociază o dezinhibiție erotică
grotescă;
stările de agitație psihomotorie sunt predominant nocturne și se asociază cu
manifestări care pot culmina într-un delir acul terminal;
durata episoadelor este mult mai scurtă decât a celor depresive dar prognosticul lor
este nefavorabil datorită substratului organic.

8.psihozele depresive cu debut anterior vârstei a treia

și evoluție recurentă îmbracă un aspect atipic prin diminuarea tensiunii afective,
monotonia tematică, prelungirea duratei episoadelor și asocierea elementelor
deteriorative;

9.psihozele maniacale cu debut anterior vârstei a treia:

sunt agravate de factorul vârstă prin accentuarea fenomenologiei productive cu
asocierea de elemente paranoide și confuzive și accentuarea dezinhibiției din raporturile
sociale;
uneori fenomenologia capătă un aspect dominant ludic sau "sărăcește" devenind mai
stereotipă și mai monotonă.
diagnosticul pozitiv
al tulburărilor psihice ale vârstei a treia se pune în cazul fiecărei entități separat pe
baza datelor clinico-anamnestice, a evoluției progrediente și a absenței unui substrat
organic cerebral decelabil;

diagnosticul diferențial
se face cu entitățile aparținând aceluiași spectru nozologic dar cu debut anterior
presenescenței;

atitudinea terapeutică:
are o serie de particularități datorită modificărilor somatice și psihice ale vârstei;
profilaxia îmbătrânirii rămâne un deziderat medical și social de primă importanță și
trebuie să vizeze toți factorii favorizanți de natură biologică și psiho-socială implicați;
este esențială structurarea unui regim de alimentație, de activitate și de odihnă
echilibrat care să țină cont și de particularitățile temperamentale individuale și de
diminuarea pe cât este posibil a acțiunii factorilor de stres psiho-social, inclusiv prin
cultivarea umorului și a înțelepciunii;

a. chimioterapie, tulburărilor psihice:

• trebuie de asemenea să țină cont de modificările farmacocinetice și
farmacodinamice datorate vârstei care cresc incidența și intensitatea efectelor
secundare ale preparatelor psihotrope și în primul rând de efectul depresor asupra
sistemului nervos central;
• impune:
– administrarea unor doze care reprezintă 1/3 din dozele vârstei adulte care
pol fi crescute progresiv, dar cu mul$i prudență;
– evitarea polipragmaziei și a modificărilor brutale ale posologiei.
• în administrarea neurolepticelor trebuie să se țină seama de efectele sedativ-
hipotensoare și anticolinergice ale preparatelor predominant sedative și de riscul
apariției manifestărilor extrapiramidale și a diskineziei tardive în cazul preparatelor
incisive, risc mult crescut la vârsta a treia îndeosebi la subiecții eu fenomene
deteriorațive de lip demențial;
• antidepresivele clasice au ca efecte secundare negative principale manifeste la
vârsta a treia: toxicitatea cardiacă, hipotensiunea ortostatică și efectul anticolinergic
cel mai bine tolerat preparat este NORTRIPT1LIN, iar dintre inhibitorii
monoaminoxidazei TRAZODON;
• inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei sau a acesteia și a noradrenalinei
PROZAC, ZOLOFT respectiv EFECTIN sunt mai bine tolerați;
• preparatele anxiolitice produc la vârstnici sedare, tulburări de conștientă și
ataxie, de aceea fiind preferate cele cu un timp de înjumătățire scurt: OXAZEPAM,
LORAZEPAM și ALPRAZOLAM SAU BUSPIRON un anxiolitic non-
benzodiazepinic cu efecte secundare nesemnificative;
• PROPRANOLOLUL și CARBAMAZEPINA sunt de asemenea utile în
abordarea stărilor anxios-agitate la vârstnici;
• preparatele roborante, psihotone și vasodilatatoare pot contribui la încetinirea
fenomenelor degenerative organice și a tulburărilor circulatorii mereu asociate.

b. psihoterapiile sunt necesare și obligatorii atât sub forma celor cognitive,

comportamentale și suportive individuale cât și a celor de grup familial, care trebuie să
asigure un climat afectiv armonios și să ofere un constant și mobilizator sprijin moral
vârstnicului;
c. terapiile comunitare apelează la cluburi și centre de îngrijire care cultivă și
redirecționează aptitudinile fizice și psihologice restante precum și capacitățile
relaționale.
TULBURĂRILE PSIHICE DIN BOALA
HIPERTENSIVĂ
hipertensiunea arterială esențială este — alături de arterioscleroză principala cauză de
morbiditate și mortalitate peste vârsta de 50 de ani;
hipertensiunea poate constitui faza incipientă a arteriosclerozei iar aceasta din urmă
apare ca și o complicație obligatorie în stadiile II și III ale bolii hipertonice;

etiologic sunt implicați:

• factori ereditari — sunt bine cunoscute familiile de hipertensivi;
• factori psihologici—trăsături de personalitate de tip anxios și obsesiv-compulsi
v;
• factori de mediu stresul cotidian și cel profesional mai ales atunci când opțiunea
profesională nu corespunde aptitudinilor individuale sau în profesiile care solicită
un intens efort intelectual, regimul de viață și alimentație neechilibrat, obezitatea,
sedentarismul și consumul abuziv de toxice.

în toate fazele evolutive ale bolii sunt descrise tulburări psihice

după cum urmează:
I. în stadiul 1:
• simptome neurasteniforme însoțite de oscilații tensionale frecvente;
• sunt dominante:
– cefaleea sub forma unor crize migrenoasc, însoțită de amețeli;
– scăderea randamentului intelectual;
– tulburările senzoriale — fotoame, fosfene, acoasme și foneme.
II. în stadiul II — sunt descrise episoade psihotice cu aspect clinic polimorf și evoluție
tranzitorie care includ:
– stări depresive cu durată de 2-3 săptămâni și tendință la recidivă,
caracterizate prin idei delirante de autoacuzare, umilire, hipocondriace și
uneori de relație și persecuție care asociază halucinații vizuale și auditive și
intermitent alterări ale stării de conștientă pe fondul timic depresiv-anxios;
– stări confuzive de tip oneiroid sau crepuscular cu debut și sfârșit brusc, care
asociază simptome neurologice dizartrie, cecitate, surditate, afazii, hiper sau
hipoestezii și hemiplegii;
– stări de pseudoincontinență afectivă cu treceri bruște de la disforie la euforie
ușoară, cu tendință la calambururi, asemănătoare "moriei" din tumorile
frontale.
III. în stadiul III de visceralizare tabloul clinic seamănă cu cel din paralizia generală
progresivă și coalizează:
– deficitul cognitiv cu scăderea marcată a randamentului intelectual, a
curiozității, simțului critic și a conștiinței bolii, conturându-se uneori un tablou
de tip KORSAKOV în cadrul căruia tulburările mnestice sunt mult mai intense
decât în ateroscleroza cerebrală și evoluează în raport cu oscilațiile tensiunii
arteriale;
– dispoziție euforică și idei megalomanice de mărire, putere și bogăție cu
caracter nesistematizat;
– simptome neurologice precum afazii, pareze și uneori crize epileptifonne.

diagnosticul pozitiv:
impune stabilirea corespondenței dintre tulburările psihopatologice descrise și boala
hipertonică, cvasiconstant asociată cu ateroscleroza;
apelează la examinări paraclinice care să permită stabilirea stadiului evolutiv
examenul fundului de ochi, electroencefalograma, electrocardiograma, sumar de urină,
clearance urinar, uree.

diagnosticul diferențial
se face ținând cont de caracterul tranzitoriu și dependent de oscilațiile tensionale al
simptomatologiei precum și de interferențele confuzive cu:
– episoade psihopatologice asemănătoare din ateroscleroza în care tulburările
psihice sunt mai stabile și urmate de fenomene deficitare ireversibile;
– nevrozele propriu-zise;
– psihozele afective periodice;
– epilepsia;
– bolile oftalmologice sau ORL.

atitudinea terapeutică:
apelează la medicație hipotensoare, în urgențele hipertensive un preparat de elecție
fiind sulfatul de magneziu, administrat parenteral intravenos dizolvat în soluție de
glucoza 33%;
se evită pe cât posibil administrarea preparatelor reserpinice care au efecte
depresogene mai ales în episoadele depresive apărute pe fond hipertensiv; se utilizează:
• neuroleptice: HALOPERIDOL, TIORIDAZIN, LEVOMEPROMAZIN - cu
prudență și în doze mai mici decât cele uzuale, pentru a evita căderile tensionale și
stările confuzionale, mai ales în stadiul III al bolii hipertonice;
• antidepresive triciclice AMITRIPT1LIN sau tetraciclice -MIANSERIN care nu
au efecte anxiogene;
• preparate anxiolitice: HIDROXIZIN, NAPOTON;
• psihotone și roborante cerebrale.

TULBURĂRILE PSIHICE IN ARTERIOSCLEROZA

CEREBRALĂ
termenul de arterioscleroză definește o arteriopatie cronică caracterizată prin
îngroșarea, îndurarea și sclerozarea pereților arteriali;

arterioscleroză cerebrală:
– corespunde localizării omonime a aterosclerozei boală metabolică ce
afectează sistemul circulator arterial în ansamblu;
– afectează atât arterele mari de la baza creierului cât și arterele mici
intracerebrale, fapt ce explică tablourile demențiale aterosclerotice care au ca
substrat leziunile difuze.

anatomopatologic:
modificările inițiale sunt funcționale și se manifestă prin arterioloconstricții tranzitorii
urmate de vasodilatație paralitică cu apariția unor zone de edem cerebral și a leziunilor
anoxice neuronale care explică tulburările tranzitorii de conștiință;
agravarea procesului arteriolosclerotic prin contribuția coalizată a trei factori
-ateromatoza, hipertensiunea arterială și vârsta determină zone de necroză cerebrală mai
mult sau mai puțin întinse care reprezintă substratul morfologic al demenței
"multiinfarcf';
leziunile peretelui vascular și cele parenchimatoase pot coexista sau nu la nivel
cerebral, diagnosticul anatomopatologic confirmându-1 pe cel clinic doar în prezența
ultimelor.
etiologia arteriosclerozei este multifactorială și include:
factori eredo-constituționali familiile de vasculari;
apartenența la sexul feminin care este protejat hormonal până la menopauză, ulterior
riscul fiind același ca pentru sexul masculin;
vârsta poate explica apariția mai tardivă a manifestărilor clinice, deși această
observație tinde să fie astăzi uneori infirmată;
hipertensiunea arterială;
hipotiroidismul;
bolile care evoluează cu dislipidemie: hipercolesterolemia și hiperlipidemia esențială,
obezitatea și diabetul;
regimul alimentar dezechilibrat;
un regim de viață care asociază suprasolicitarea nervoasă și sedentarismul; ^sun factor
local vascular încă neconfirmat care ar pregăti debutul procesului aterosclerotic.

clinic:
I. în faza de debut
• este descris un tablou neurasteniform care are drept particularități debutul după
vârsta de 45 de ani, scăderea randamentului intelectual, scăderea autocontrolului cu
dezinhibiție instinctuală, preocupările hipocondriace și simptome neurologice
precum tremorul fin al mâinilor, exagerarea reflexelor osteotendinoase și
diminuarea reflexului pupilar;

II. în faza de stare după câțiva ani de evoluție:

• deteriorarea funcțiilor cognitive devine constantă cu afectarea marcată a
activismului și a capacităților comunicative care se limitează la stereotipii și
răspunsuri scurte, aprobative;
• episoade psihopatologice de tip:
– confuziv oniric — apar vesperal sau postnictal;
– depresiv cu:
– anxietate și idei delirante micromanice ce devin tot mai absurde ca și
conținut pe măsura progresivității fenomenelor deteriorative;
– tentative suicidare favorizate uneori de interferențele confuzive.
– maniacal cu simptomatologie mai grosieră în cadrul căreia pot apărea și
idei delirante nesistematizate interpretative sau cu conținut fantastic, alături de
manifestări coleroase persistente care favorizează accidente letale, ca urmare a
agitației extreme;
– paranoia sau delirant-halucinalor descris clasic de autorii francezi apare
după vârsta de 60 de ani și include:
– halucinații auditive persistente și uneori și halucinații olfactive și viscerale;
– idei delirante de prejudiciu, urmărire dar și de autoacuzare și chiar
fenomene de automatism mintal, dar strâns legale de contextul existențial
concret al subiectului.
– pseudodemențial în sensul unei asocieri de tulburări dc conștiință și
deteriorative care au o evoluție tranzitorie, fiind expresia acutizării
insuficienței circulatorii cerebrale.
• crizele epileptiforme sunt descrise de asemenea cel mai frecvent în contextul
fenomenelor confuzive.

III. în faza finală este descrisă demența aterosclerotică care:

presupune permanentizarea unui deficit ireversibil și inegal al funcțiilor psihice;
poartă și denumirea de demență lacunară datorită păstrării îndelungate a nucleului
personalității și conservării conștiinței bolii, trăirilor afective elaborate și a raportării la
normele de conviețuire;
după debutul neurasteniform și manifestările din faza de stare devin evidente:
 – amneziile și dezorientarea temporală conștientizate însă de pacient;
– iritabilitatea și pseudoincontinența emotivă cu izbucniri coleroase;
– deficitul motivațional și scăderea marcată a randamentului activ;
– asocierea constantă a modificărilor somatice = gerotipul -subiecții arată
mult mai în vârstă decât sunt în realitate;
– semne de focar neurologic secundare accidentelor vasculare; sindromul
pseudobulbar aterosclerotic.
evolutiv — după 5-10 ani pacientul trece în stadiul de gatism, nu se mai poate îngriji
deloc, devine cașectic și poate deceda prin infecții intercurente sau ictusuri apoplectice.

diagnosticul pozitiv este confirmat clinic, anamnestic și paraclinic

prin:
fenomene neurastenice persistente însoțite de deficit cognitiv progresiv, confirmat și
psihometric;
manifestări aterosclerotice ale aortei și vaselor periferice;
semne clinice și paraclinice de arterioscleroză coronariană și afectare renală;
prezența accidentelor vasculare cerebrale majore;
prezența reflexelor patologice MARINESCU-RADOVICI și TOULOUSE;
creșterea semnificativă și persistentă a colesterolului, lipidelor totale și beta-
lipoproteinelor, a trigliceridelor și scăderea fosfolipidelor serice;
semnul SALUS-GUNN prezent, degenerescenta maculară la examenul fundului de
ochi și deficit al funcției optice mergând până la cecitate.

diagnosticul diferențial se face cu:

hipertensiunea arterială, frecvent însă ele evoluând asociat;
recăderile tardive ale psihozelor afective bipolare și celor schizofrenice;
melancolia de involuție;
demența paralitică o raritate astăzi, demența senilă în forma ei alzheimerizată,
demențele toxice, epileptice, traumatice.
beneficiază de particularitățile clinice ale arteriosclcrozei cerebrale și de sindromul
biologic specific.

atitudinea terapeutică include:

tratamentul bolii de bază ateroscleroza, cu măsuri profilactice complexe vizând
armonia regimului de activitate și de odihnă și evitarea abuzului de toxice, îndeosebi la
persoanele care provin din familii cu dereglări ale metabolismului lipidic;
tratamentul psihiatric simptomatic care are o serie de particularități derivate din cele
ale terenului lezional specific și anume trebuie să țină seama de faptul că la vârstnic:
• atât efectele utile ale medicației psihotrope cât și cele adverse apar mai rapid și
sunt mai intense iar pe de altă parte diminua mai încet față de vârstele mai tinere;
• în genere psihotropele pot accentua procesul de îmbătrânire prin scăderea
neurotransmiterii colinergice cerebrale, pot produce suprasedare, stări confuzive,
efecte extrapiramidale, tulburări senzoriale, de vorbire și mers, manifestări
convulsive sau pot avea efecte paradoxale opuse celor farmacologice cunoscute;
• există posibilitatea unor interacțiuni cu medicația administrată pentru afecțiuni
asociate și care impun tratament concomitent: hipertensiunea arterială, insuficiența
cardiacă, diabetul zaharat, boli reumatice sau digestive;
• poate apela la aceeași diversitate de preparate care se utilizează la vârste mai
tinere, al căror doză inițială nu trebuie să depășească 1/4 până la 1/2 din doza
adultului și este crescută progresiv până la obținerea efectului terapeutic optim sau
până la apariția unor efecte secundare intolerabile;
• sunt de preferat neurolepticele cu efecte intermediare, antidepresivele
 tetraciclice și cele inhibitoare ale recaptării serotoninei, anxioliticele cu efecte
sedative și risc de dependență scăzute, psihotonele și vasodilatatoarele.

URGENȚELE PSIHIATRICE
reprezintă totalitatea manifestărilor psihopatologice care instalate în cele mai variate
condiții:
întrunesc caracteristicile unui pericol iminent, uneori vital, față de integritatea
psihologică și somatică a persoanei și/sau a colectivității;
necesită o evaluare corectă și o intervenție terapeutică imediată;
trebuie să fie cunoscute și recunoscute nu doar de psihiatrii ci și de medicii și
personalul medical aparținând tuturor specialităților;
impun existența unor condiții de asistență speciale în centre de intervenție în criză sau
în unități amenajate în cadrul spitalelor psihiatrice sau a celor generale.
includ

I. suicidul:
cel mai dramatic aspect al atitudinii față de sine a ființei umane care a fost etichetat
de către stoici ca gest final al omului liber și considerat păcat suprem de către biserică;
are explicații multiple, de la cele genetice care îl motivează prin intermediul
depresiilor predominant endogene, până le cele morale conform cărora autosuprimarea
este expresia redirijării agresivității spre propria persoană deoarece manifestarea ei asupra
cauzelor exterioare este interzisă de normele etice;
semnificațiile actului suicidar precum și acelea ale modalității folosite sunt variate
astfel suicidul poate fi:
• un gest de fugă din fața unor situații aparent insurmontabile legate de starea de
sănătate sau de particularitățile statutului socio-profesional;
• un act de șantaj prin care se încearcă manipularea anturajului;
• expresia unei autoculpabilizări întemeiate corespunzător unor erori sau greșeli
personale recente sau repetate;
• expresia unui narcisism dezamăgit în sensul că individul este pur și simplu
deziluzionat de situația sa prezentă care indiferent din ce punct de vedere ar fi
abordată s-a îndepărtat definitiv de expectațiile și idealurile sale;
• manifestare regretată ulterior în cazul nereușitei a unei impulsivități
• structurale personale;
• expresia dramatică a unui model cultural - artiști celebri, opere literare;
• rezultatul unui raționament logic extrapolat "filozofic" în expresia "de ce nu
acum?"
Sinuciderea
• prin spânzurare exprimă tendința de autoumilire;
• prin înec compensează o senzație somatică penibilă de arsură - la bolnavii de
pelagră;
• mijloace "blânde" — venesecție, ingestie de medicamente, refuzul alimentației
sau îngrijirii din partea celorlalți în caz de boală - vizează sugestionarea anturaj
ului și obținerea unui avantaj printr-un joc care rămâne mereu riscant;
• prin defenestrare sau alte mijloace șocante poate însemna dorința de răzbunare
asupra celor din jur care doar astfel vor fi impresionați și vor regreta atitudinea de
până atunci.

epidemiologie:
incidența suicidului reușit variază între - mai puțin de 10 la suta de mii de locuitori în
țările mediteraneene și Olanda și peste 25 la suta de mii de locuitori în țările europene
occidentale, unele dintre cele estice - Ungaria - și Japonia; în Statele Unite ale Americii
numărul este cvasiconstant între 12-13 la suta de mii de locuitori, suicidul reprezentând a
noua cauză de deces pe plan național;
indiferent de zona geografică, numărul tentativelor este de 8-10 ori mai mare decât al
sinuciderilor reușite dar statisticile nu includ așa-numitele sinucideri "cronice" ale
toxicomanilor sau ale diabeticilor, hipertensivilor sau obezilor, care nu respectă
indicațiile medicale;
suicidul reușit este de 3 ori mai frecvent la bărbați decât la femei dar tentativele sunt
de 4 ori mai frecvente la sexul feminin;
numărul sinuciderilor crește cu vârsta și relativizează semnificațiile "crizei de la
mijlocul vieții"; la bărbați frecvența maximă este după vârsta de 45 de ani iar la femei
după 55 de ani; prevalenta maximă se întâlnește la bărbații peste 65 de ani = 40/100.000
locuitori;
în ultimul deceniu se constată o creștere continuă a frecvenței tentativelor la persoane
între 15 și 44 de ani și a suicidului reușit la bărbații cu vârste cuprinse între aceste limite;
rasa albă este de două ori mai frecvent afectată de comportamentul suicidar decât alte
rase, suicidul fiind de asemenea mai frecvent la imigranți în raport cu populațiile
băștinașe;
apartenența religioasă la creștinism se dovedește a fi un factor protector în raport cu
actul suicidar;
privitor la statutul familial se constată o frecvență de 2 ori mai mare a sinuciderilor
printre persoanele necăsătorite și Iară copii; rata suicidului este crescută, de asemenea, în
familiile cu antecedente de aceeași factură în cadrul cărora se descrie așa-numitul suicid
"aniversar" care are loc în ziua omonimă a săptămânii cu actul precedent;
rata suicidului este mult mai scăzută la persoanele cu un statut profesional
corespunzător în raport cu cei neangajați și a crescut întotdeauna în perioadele de
recesiune economică; există profesii cu risc suicidar crescut — muzicieni, persoane care
activează în domeniul juridic, în administrație, în cercetare și medici - cu precădere:
psihiatrii, oftalmologi, anesteziști și stomatologi, deși datele recente indică o uniformizare
a frecvenței suicidului la personalul medical;
în raport cu anotimpul cele mai frecvente tentative au loc — contrar mentalității
colective - în perioada caldă a anului cuprinsă între lunile aprilie și septembrie.

etiologic sunt implicați:

• factori genetico-familiali:
– este confirmat riscul suicidar mărit de 4-8 ori la rudele de gradul întâi ale
celor cu antecedente familale de suicid sau la rudele pacienților psihici cu
comportament suicidar;
– intervin și prin contribuția etiopatogenetică în psihozele afective bipolare de
tip I, schizofrenii și alcoolismul maladiv dar și printr-un posibil factor genetic
al impulsivității legat de perturbările metabolismului serotoninei.
• factori biochimici - scăderea activității sistemului serotoninergic cerebral,
disfuncționalități ale metabolismului neurohormonilor hipofizari, a celor tiroidieni
și a monoaminooxidazei cerebrale;
• factorii demografici și cei socio-culturali descriși;
• trăsături accentuate sau dizarmonice de personalitate de tip narcisic, histeric,
antisocial, borderline, anxios și afectiv-depreșiv sau ciclolim;
• boli neurologice, endocrine, urogenitale, neoplasme, toxicomanii și algii
cronice, care asociază un disconfort afectiv persistent și favorizează reacții afccliv-
comportamentale de o gravitate particulară prin contextul desfășurării și
consecințele lor;
• episoade și boli psihice - care pot explica peste 90% din sinucideri și din
tentativele suicidare în următoarele procente aproximative - tulburările depresive
80%, schizofreniile și tulburările schizofreniforme 10%, sindroamele
psihoorganice acute și cele cronice, inclusiv demențele 5%; în toate aceste situații
 consumul abuziv conjunctural sau dc tip toxicomanie de alcool sau droguri are un
rol favorizant de primă importanță;
• riscul suicidar maxim este descris în legătură cu:
– depresiile delirante;
– subiecți cu deteriorări cognitive și suprasolicitări psihice intense în vârstă de
peste 30 de ani;
– cei care au prezentat tentative asemănătoare, îndeosebi în cele 3 luni
anterioare;
– pacienții psihiatrici la care frecvența suicidului este de 3-12 ori mai mare
decât în populația generală - și anume de până la 10 ori mai mare la cei
internați - mai ales în prima săptămână după internare și de până la 4 ori mai
mare la cei tratați în ambulator;
– perioada zilei cuprinsă între orele 6 dimineața și 6 seara.
• evenimentele de viață negative și abuzul de alcool pot deveni adeseori factorii
declanșatori ai actului suicidar;
• metodele folosite:
– diferă în funcție de caracterul elaborat sau impulsiv al sinuciderii dar în
general bărbații apelează la spânzurare, împușcare sau defenestrare, iar
femeile la autointoxicația cu medicamente sau diverse substanțe toxice;
– pot fi precedate sau nu de modificări de tip presuicidar ale
comportamentului și ciclurilor circadiene individuale precum: renunțarea la
vechi obiceiuri sau ritualuri personale, schimbarea totală a atitudinii față de
persoanele cunoscute, stări de reverie prelungite, hiperimplicare sau
dimpotrivă -izolare socială, donații nemotivate, insomnii rebele sau schimbarea
spontană a preferințelor alimentare.
– profilaxia suicidului impune cunoașterea factorilor de risc specifici, care
într-o ordine arbitrară a contribuției lor sunt:
– vârsta peste 45 de ani;
– apartenența la sexul masculin;
– structurarea dizarmonică a personalității;
– prezența unor boli somatice sau psihice și a comportamentului toxicofilic;
absența sau disfuncționalitatea statutului marital - familial și profesional;
– condiții de izolare socială sau deficiențe persistente în relațiile
interpersonale; confirmarea existenței unor tentative anterioare sau a unor
internări în secții
– psihiatrice;
– psihotraume recente.

atitudinea terapeutică - presupune:

evaluare complexă anamnestică și heteroanamnestică, clinică și paraclinică a
subiectului — inclusiv prin examinări toxicologice- și vizează cu precădere tentativele
nereușite;
asocierea unor psihoterapii scurte suportive poate facilita relația terapeutică și
evidențierea factorilor de risc implicați;
decizia internării subiectului este obligatorie atunci când riscul vital persistă și este
luată cu participarea aparținătorilor;
subiectul odată internat trebuie să se afle sub supraveghere de specialitate 24 de ore
din 24 pentru a preveni repetarea actului care este posibilă atât la debutul internării, când
intensitatea ideației depresive este maximă, cât și anterior externării când refacerea
tonusului fizic poate facilita comiterea unei noi tentative aparent paradoxală;
cunoașterea factorilor de risc de natură personală sau ambientală permite inițierea unui
program terapeutic și reabilitativ care:
– să includă metode chimio- și psihoterapeutice și să asocieze intervenția
responsabilă a familiei sau/și a rețelei de asistență psihiatrică comunitară;
 – să vizeze amânarea planurilor de autosuprimare și substituirea lor treptată
cu motivații afective sau/și spirituale noi care să permită creșterea stimei de
sine și o raportare cât mai optimistă la realitatea ambientală.

alte urgențe specific psihiatrice sunt:

II. homicidul:
care poate fi nepremeditat - în majoritatea covârșitoare a situațiilor -sau premeditat,
când impune obligatoriu de la început o abordare medico-legală;
este descris - în peste 50% din cazuri în zilele de la sfârșitul săptămânii,
după ora 8 seara;
locul desfășui^ării actului este cel mai frecvent domiciliul victimei sau al autorului
crimei, destul de des aceștia fiind persoane care se cunosc sau chiar membrii ai aceleiași
familii;
bărbații sunt de 5 ori mai frecvent implicați în tentative de homicid decât femeile dar
în ultimii ani raportul tinde să scadă;
• are ca principali factori de risc:
– trăsăturile de personalitate de tip antisocial și antecedentele de
– comportament agresiv;
– prezența unor tulburări psihotice îndeosebi de tip paranoid sau
– paranoic;
– prezența antecedentelor toxicofîlice etilice sau de altă natură;
– psihotraume sau stări conilictuale în rolurile familiale sau sociale;
– profesii în cadrul cărora se manipulează diverse tipuri de arme.
• impune întotdeauna expertiza medico-legală psihiatrică și măsuri punitive
exemplare față de autorul crimei sau tentativei.

III. Stările acute de agitație psihomotorie:

pot avea o etiologic variată care implică în mod izolat sau asociat factori de natură
organică, toxică, endogenă și psihosocială;
includ prin urmare și diversele tipuri de reacții psihopatologice, precum și recăderile
cu manifestări zgomotoase ale psihozelor predominant endogene;
sunt favorizate de:
– abuzul de toxice sau dimpotrivă de abstinență impusă sau conjuncturală;
– abuzurile și psihotraumele trăite în copilărie;
– dizarmonia structurii caracteriale;
– decompensările unor boli somatice.
sunt însoțite întotdeauna de tulburări de conștiință - îngustarea câmpului conștiinței,
depersonalizare, derealizare - și de afectivitate, tristețe, anxietate, ambivalență sau
inversiune afectivă care trebuiesc atent evaluate;
trebuiesc examinate și tratate în condiții particulare în servicii de urgență dotate
corespunzător;
principalele repere ale intervenției terapeutice vizează:
– protecția terapeutului și a membrilor echipei sale;
– evitarea autovătămării sau autosuprimării incidentale a subiectului;
– prevenirea manifestărilor heteroagresive prin:
– afișarea unei atitudini care să îmbine deschiderea spre dialog, calmul și
fermitatea;
– ofertă chimioterapeutică;
– imobilizarea forțată a pacientului dai- cu observarea stării lui somatice și
supravegherea funcțiilor vitale.
beneficiază — în condițiile descrise de:
– administrarea parenterală — intramuscular sau intravenos - a unei
combinații de neuroleptice și benzodiazepine: HALOPERIDOL+DIAZEPAM
sau LORAZEPAM, fenobarbitalul administrat intramuscular este de asemenea
 util; se pot asocia CARBAMAZEPIN, PROPRANOLOL și BUSPIRON;
– de tratament cu neuroleptice incisive atunci când fenomenologia anxios-
agitată aparține unui episod psihotic predominant endogen.
IV. actele de violență intrafamilială:
au drept victime în majoritatea cazurilor femeile fiind cunoscut faptul că peste 50%
din crimele care au drept victime femeile căsătorite au ca autori pe soții acestora;
sunt favorizate de disfuncționalitatea persistentă a relațiilor conjugale și de consumul
de alcool;
favorizează la rândul lor, în cazul victimelor, tulburări anxioase, depresive și chiar
preocupări autolitice și produc uneori traumatisme cranio-cercbralc cu consecințe
imprevizibile în timp, deși în multe cazuri contuziile sunt loealizale "intenționat"'1 în
zonele corporale neexpuse vederii;
impun măsuri de intervenție care să țină cont de particularitățile raporturilor și
rolurilor intrafamiliale și care trebuie să vizeze uneori și proiecția în timp a victimei sau
asigurarea condițiilor necesare separării definitive de agresor.

V. abuzurile fizice, sexuale sau morale asupra copiilor:

sunt expresia disfuncționalității vieții familiale și a trăsăturilor dizarmonice ale
personalității părinților;
sunt raportate doar într-o proporție de 5% și sunt adeseori descoperite accidental cu
ocazia unor consulturi medicale pentru simptome nespecifice;
discreția victimelor - care se tem de repercursiuni - și aceea a părinților sau rudelor
agresoare se reflectă și în atitudinea terapeutică care trebuie să:
– abordeze separat victima și agresorul;
– evalueze corect situația intrafamilială;
– evite acuzațiile directe;
– asigure separarea copilului de agresor sau abordarea lor psiho-
socioterapeutică îndelungată în centre speciale.
VI. violurile:
reprezintă încercările forțate de a întreține relații sexuale cu un partener de sex
opus sau de același sex, în cursul cărora se pot produce vătămări corporale de
gravitate variabilă și chiar decesul victimei;
din motive variate 90% dintre ele rămân neraportate, printre eJe situându-se
complicatele proceduri medicale și juridice ulterioare și acuzația de provocare sau
încurajare a agresorului de către potențiala victimă;
evaluarea victimei trebuie să includă și examenul somatic și cel ginecologic inclusiv
din punctul de vedere al prevenției sarcinii;
psihopatologic victima trece printr-o fază acută imediată, dominată de anxietate, fobii,
tristețe cu autoculpabilizare, suspiciozitate, stări de depersonalizare și derealizare și una
tardivă - după un interval liber - dominată de simptome de stres posttraumatic,
perturbarea accentuată a randamentului în roluri, atitudini de tip dependent sau de izolare
socială;
terapeutic - subiectul trebuie să beneficieze de:
– psihoterapii individuale suportive și cognitive în cursul cărora să fie
avertizat asupra particularităților evoluției stării sale și să nu fie solicitat să
descrie evenimentul traumatizant;
– psihoterapia cuplului conjugal are uneori o importanță deosebită;
chimioterapie anxiolitică și uneori normotimizantă.
VII. stările de intoxicație sau de sevraj legate de substanțele psihotrope:
sunt frecvent întâlnite în serviciile de urgență;
sunt apanajul abuzului accidental sau de tip toxicomanie de alcool, droguri, medicațic
psihoactivă sau se datoresc unei reactivități individuale particulare la medicația
neuroleptică, respectiv supradozării acesteia;
clinic pot apare episoade confuzive, depresive, psihotice discordante, însoțite de stări
de slupor sau agitație psihomolorie, precum și fenomene de tip extra-piramidal;
 sunt obligatorii examenul clinic, datele anamnestice și hetero-anamnestice complexe și
determinări de laborator;
impun o intervenție imediată cu:
– lavaj gastric, administrare de substanțe antidot - inclusiv de preparate
antiparkinsoniene - și asistarea funcțiilor vitale în serviciul de urgență;
– supraveghere de minimum 48 de ore și/sau internare atunci când starea
somatică, fenomenologia psihopatologică și deficiențele suportului social al
subiectului impun aceasta;
– tratament chimio- și psihoterapeutic prelungit atunci când este confirmată
contribuția unei psihoze sau a unui tablou de tip toxicomanie.
VIII. Apelurile telefonice la serviciile de urgență:
pot avea semnificații diferite - de la exprimarea unei stări de disconfort sau a unui
conflict interpersonal trecător până la mascarea unei simptomatologii psihotice sau a unor
tendințe agresive latente;
de obicei reprezintă o modalitate de invocare a unui ajutor calificat din partea unor
subiecți care din diferite motive nu pot sau nu vor să vină în contact direct cu terapeutul;
impun o atitudine particulară din partea membrilor echipei de intervenție în criza care
trebuie să încerce:
– inițierea unui dialog edificator pentru stabilirea identității, pentru starea
psihică și intențiile solicitantului;
– aducerea persoanei solicitante în incinta serviciului de urgență sau cel puțin
identificarea postului telefonic utilizat atunci când apelul pare motivat de
decompensâri psihopatologice ce impun intervenție imediată sau perturbă în
mod semnificativ anturajul;
– înregistrarea apelurilor telefonice "recurente" și a adreselor corespun-
zătoare pentru a nu perturba activitatea serviciului de urgență.
indiferent de natura lor, urgențele psihiatrice se pot asocia cu alte tipuri de urgențe
medicale sau chirurgicale și necesită o intervenție terapeutică promptă și eficace de care
depinde ulterior în mare măsură echilibrul biologic și psihologic, precum și integrarea în
roluri a individului.

TERAPIILE PSIHIATRICE
includ totalitatea modalităților de asistență a diversității tulburărilor psihopatologice
condiționate biologic, psihologic și socio-cultural și delimitate sub forma episoadelor și
bolilor psihice;
în ansamblul lor sunt dependente de:
– calitatea și precocitatea diagnosticului;
– calitatea relației terapeutice.
sunt mereu dezavantajate de:
– relativitatea datelor asupra etiologiei tulburărilor psihopatologice sau de
absența oricăror indicii din acest punct de vedere;
– lipsa conștientizării sau hiperconștientizarea suferinței psihice de către
pacient;
– deficiențele de abordare a cazului datorită aspectului dezinhibat sau
stuporos al conduitei acestuia;
– tendințele disimulative sau suprasimulative ale pacientului;
– mascarea sau deformarea tulburărilor psihopatologice prin acuze somatice,
comportament toxicofilic sau prin consulturi și tratamente anterioare în cadrul
altor specialități;
– deficiențele cantitative sau calitative ale rețelei de suport social a
pacientului;
– mentalitatea colectivă dezavantaj antă în raport cu bolnavul și boala
psihică.
întrunesc o serie de atribute particulare referitoare la:
 – responsabilitatea deosebită a psihiatrului și a colaboratorilor sau a căror
intervenție nu vizează doar modificările psihismului ci și reabilitarea persoanei
suferinde față de sine și față de lume;
– necesitatea apelului la cele mai recente cunoștințe medicale și la
colaborarea interdisciplinară;
– continuitatea perfecționării profesionale a psihiatrului care trebuie să fie
însă și un om de cultură și de largă deschidere spirituală;
– cultivarea mentalității de muncă în echipa deoarece contribuția
psihologului, sociologului, asistentului social, ergoterapeutului sau juristului
sunt decisive în asigurarea eficienței durabile a demersului terapeutic.
includ:
• terapiile biologice:
– chimioterapia;
– terapiile biologic active.
• terapiile psiho-sociale:
– psihoterapiile;
– socioterapnle.

Componentele descrise:
• își completează și își potențează reciproc acțiunea în cadrul unui program
terapeutic complex și strict individualizat;
• sunt aplicabile atât intraspitalicesc cât și în ambulator;
• vizează în mod progresiv corectarea perturbărilor cu substrat biologic, a celor
psihologice și a celor socio-culturale și morale aferente cazului psihiatric;
• trebuie să ignore marile doctrine psihiatrice și să se adreseze în mod cât mai
pragmatic evidențelor clinice, nevoilor și expectațiilor pacientului.

CHIMIOTERAPIA:
• trebuie să beneficieze de:
– acuratețea diagnosticului;
– definirea unor simptome țintă;
– colaborarea pacientului în cadrul consensului terapeutic și/sau cu
aparținătorii acestuia.
• apelează la substanțele psihotrope:
– produse naturale și sintetice care influențează psihismul uman prin
intermediul acțiunii lor asupra metabolismului neuronal și mecanismelor
sinaptice, cu preponderență la nivelul cortexului și a substanței reticulate
diencefalice și din trunchiul cerebral;
– se impune a fi selectate în funcție de efectele lor utile, respectiv adverse, de
eventualele interacțiuni medicamentoase și de particularitățile cazului.
• și-a început istoria modernă prin sintetizarea în 1950 a primului neuroleptic
-CLORPROMAZINA;
• clasifică actualmente psihotropele în patru categorii principale, și anume:
– cu efect psihic:
– sedativ: psiholepticele;
– stabilizator: psihoizolepticele;
– stimulator: psihoanalepticele;
– perturbator: psihodislepticele.

A. PSIHOLEPTICELE
categorie de psihotrope cu structură chimică polimorfa și efect principal inhibitor
asupra activității SNC și a psihismului în ansamblu; se împart în trei categorii:

I. medicamentele sedative și anticonvulsivante

 1.care la rândul lor includ: sedativele fără efect hipnotic:
sunt foarte rar folosite astăzi datorită discrepanței dintre efectele utile și cele toxice
hepatice și renale, fiind înlocuite de tranchilizante și neuroleptice;
sunt substanțe de origine vegetală sau bromuri;
cele mai cunoscute preparate sunt: EXTRAVERAL, BERGONAL,
D1STONOCALM, BROMOVAL, iar HIPNOGALUL și PASINALUL au și un ușor
efect hipnotic datorită blândeții acțiunii lor fiind preferate la persoanele în vârstă.

2. sedativele cu efect hipnotic:

au ca primii predecesori alcoolul, opiul și derivatele sale: morfina - dar cele mai
cunoscute preparate sunt sărurile acidului barbituric: MEPROBAMAT și
GLUTHETIMID;
în ultimele trei decenii utilizarea lor a scăzut mult din aceleași motive ca aceea a
sedativelor nehipnotice ta care se adaugă potențialul toxicomanie;
barbituricele - se subîmpart în trei categorii:
• după durata acțiunii:
– scurtă: CICLOBARBITAL;
– medie: DORM1TAL;
– prelungită: FENOBARBITAL.
efectul lor clinic se bazează pe potențarea acțiunii inhibitorii a acidului
gamaaminobutiric - GABA la nivel cerebral dar pot produce și aritmii cardiace, depresie
respiratorie și - prin diminuarea acțiunii enzimelor hepatice - scăderea metabolizării altor
medicamente;
supradozajul provoacă stări confuzive de diferite intensități, cefaîee, iritabilitate,
diminuarea reflexelor, ataxie, nistagmus, dar de o gravitate particulară sunt riscul
dezvoltării dependenței și cel letal, diferența dintre doza eficace și cea toxică letală fiind
minimă;
interferează cu antidepresivele, anticonvulsivantele, anticoagulantele, antiaritmicele,
antibioticele, preparatele contraceptive și imunosupresoare și
sunt contraindicate la cardiaci, în insuficiențele respiratorii, hepatice și renale,
glaucom, miastenie, porfirie, diabet și la vârstnici;
Se administrează per os - FENOBARBITAL și intramuscular - în stările de agitație
marcată, iar DORMITALUL și intravenos - în narcoanaliză;
MEPROBAMATUL și GLUTETH1MIDUL: se folosesc ca și barbituricele foarte rar
astăzi; au aceleași efecte adverse ca și barbituricele dar mult mai intense, supradozajul
putând produce și manifestări convulsive sau șoc anafilactic.

3.Tranchilizantele și neurolepticele -
în doze mici au efect sedativ iar în doze mari efect hipnotic;

4.Anticonvulsivante
reprezintă o categorie heterogenă de substanțe care au un efect anticonvulsivant direct
sau secundar — când apare prin creșterea dozei;
se clasifică în două subgrupe, și anume:
• preparate barbiturice: FENOBARBITAL, DORMITAL, CICLOBARBITAL;
• preparate nebarbiturice:
– sedative: BROMOVAL;
– benzodiazepine: DIAZEPAM, RIVOTRIL, CARBAMAZEPIN;
– hidantoine: FENITOIN;
– dione: PRIMIDON, TREPAL;
– succinimide: SUXILEP, MORFOLEP.
ca și indicații
– în crizele convulsive generalizate sunt utile: FENOBARBITAL și FENITOIN;
– în crizele epileptice minore se preferă SUXILEPUL și MORFOLEPUL iar în
cazurile rezistente TREPALUL, CARBAMAZEPINA este singurul preparat
eficace în toate formele de comițialitate.
 în ansamblu, indicațiile acestei prime categorii de psihotrope sunt tulburările
somnului, cele anxioase și diversele forme de epilepsie.

II. tranchilizantele - psihotrope heterogene din punct de vedere chimic cu acțiune

anxiolitică, sedativă, miorelaxantă și anticonvulsivantă;
alcoolul, passiflora și valeriana sunt primele tranchilizante naturale cunoscute;
preparatele sintetice includ:
– barbituricele - puțin folosite astăzi;
– produse non-benzodiazepinice: MEPROBAMAT, H1DROXIZIN și
PROPRANOLOL;
– produse benzodiazepinice: NAP O TON, DIAZEPAM, TRANXENE,
OXAZEPAM, LORIVANE, XANAX = ALPRAZOLAM, HALCION, RIVOTRIL
care acționează ca sedative și anxiolitice în doze mici respectiv ca hipnotice în
doze mari.
farmacodinamic
– cresc activitatea GABA cerebral iar ALPRAZOLAMUL scade și
metabolismul noradrenergic cerebral;
– recent au fost descoperiți două categorii de receptori benzodiazepinici
implicați în funcțiile hipnice, cognitive și în coordonarea motricitatii;
– sunt absorbite integral în tubul digestiv iar repetarea administrării
determină dublarea concentrației;
– au minime efecte secundare în dozele terapeutice: somnolență, hipomnezie
de fixare - la vârstnici, incoordonare motorie, tulburări de dinamică sexuală,
enurezis, hiperglicemie și foarte rar pot induce st&ijdepresive, confuzive, icter,
agravarea glaucomului - care pot fi combătute astăzi cu un antagonist al
receptorilor benzodiazepinici: FLUMAZENIL = ROM AZICON;
– supradozajul produce efect depresor respirator, convulsii și comă, situațiile
respective beneficiind de preparatul amintit mai sus și de măsuri, de terapie
intensivă;
– pot fi asociate și în cele mai variate combinații medicamentoase -îndeosebi
cu neurolepticele și antidepresivele, impunându-se precauțiuni
corespunzătoare în cazul alcoolului, psihotropelor sedative, anticolinergicelor,
hidantoinelor, a căror efect îl potențează și în asocierea antiacidelor care le
întârzie absorbția;
– indicațiile terapeutice majore sunt
– tulburările anxioase și depresive -XANAXUL fiind de remarcat în această
a doua situație, în fobiile sociale,
– tulburările obsesiv-compulsive
– Akatisie
– ca adjuvante în terapia psihozelor și a sindroamelor de sevraj ale
alcoolicilor și toxicomanilor;
– LORIVANUL administrat intramuscular și DIAZEPAMUL administrat
intramuscular sau intravenos sunt utile în stările de agitație psihomotorie și în
sindroamele extrapiramidale de origine neuroleptică.
III. neurolepticele:
categorie de substanțe psihotrope cu acțiune centrală sedativă care:
– induc o stare de indiferență josihomotorie specifică;
– diminuează tulburările psihotice cu evoluție acută sau persistentă;
– inhibă stările de agitație psihomotorie.
primul preparat antipsihotic utilizat în terapia episoadelor maniacale a fost
RESERPINA:
– ale cărei efecte bazate pe inhibarea presinapțkă^neurotransmițătorilor
catecolaminergici au fost descrise în 1931, ea fiind utilizată începând cu anul
1953;
– care a fost înlocuită datorită în primul rând efectelor sale depresogene
intense, cu primul preparat antipsihotic antagonist al receptorilor
 dopaminergici->
CLORPROMAZINA Sintetizat de DELA și DENIKER în 1952, a cărui acțiune este
mult mai intensă și mai promptă
se subîmpart în două categorii majore în funcție de efectul farmacologic:
– neurolepticele clasice - antagoniști ai receptorilor D2 dopaminergici;
– neurolepticele moderne sau atipice - antagoniști ai receptorilor
dopaminergici și serotoninergici;
1.neurolepticele clasice:
sunt încă utilizate pe scară largă în întreaga lume, deși efectele lor secundare
neurologice, uneori ireversibile le dezavantajează tot mai mult aplicabilitatea;

din punct de vedere farmacologic blochează - într-un procent

variabil -receptorii dopaminergici astfel încât:
• efectul clinic antipsihotic apare atunci când blocajul afectează 60% dintre
receptorii D ;
• efectele secundare parkinsoniene apar atunci când acest procent depășește
70%.
• CLOZAPINA = LEPONEX este singurul preparat care ocupă în proporție mai
mică receptorii D2 dar blochează simultan receptorii D4 și pe cei serotoninergici și
receptorii adrenergici, colinergici și histaminergici, fenomen responsabil de
efectele extracerebrale ale acestor psihotrope;

se clasifică:
• în funcție de structura chimică în:
– fenotiazine: CLORPROMAZIN, LEVOMEPROMAZIN, ROMERGAN,
EMETIRAL, TIORIDAZIN, NEULEPTÎL, MAJEPTIL, LYOGEN, PIPORTIL;
– thioxantene: FLUANXOL, NAVANE;
– dibenzoxazepine: LOXITANE;
– dihidroindoli: MOBAN;
– butirofenone: HALOPERIDOL, DROPERIDOL și SPIROPERIDOL
(Spiperone) - utilizat - prin legarea de un atom radioactiv în cercetările care
apelează la tomografia cu emisie de pozitroni - PET;
– difenilbutilpiperidine: ORAP, IMAP, SEMAP;
– benzamide: SULPIRID;
– neuroleptice cu acțiune prelungită: neuroleptice depozit: MODECATE,
FLUANXOL, IMAP, SEMAP, IIALDOL-DECANOAT - care se administrează
intramuscular la intervale cuprinse între 1-4 săptămâni.
• în funcție de efectul clinic în neuroleptice:
– sedative cu efecte secundare extrapiramidale minime și vegetative maxime;
– medii - cu efecte secundare mixte;
– incisive - cu efecte secundare mixte intense;
– dezinhibitorii - cu efecte secundare vegetative minime și extrapiramidale
maxime.
în funcție de tipul caracteristic de efecte secundare - extrapiramidale sau vegetative
(figura nr.l).

principalele efecte ale preparatelor descrise sunt de tip:

– antipsihotic;
– sedativ și de potențare a psihotropelor sedative;
– parkinsonian - prin blocarea receptorilor dopaminergici de la nivelul
– nucleilor bazai i;
– antiemetizant;
– analgetic;
– hipotermizant;
 – de antagonizare a substanțelor psihostimulatoare;
– hipotensiv și de deprimare a funcției cardiace.

efectele secundare pot fi:

• psihice:
– apatie și depresie - la preparatele sedative;
– anxietate - la preparatele incisive și dezinhibitorii;
– tulburări de conștiință de la somnolență la stări confuzive onirice - la
preparatele sedative și la pacienți în vârstă.
• neurologice - la preparatele incisive și dezinhibitorii:
– de tipul sindroamelor akinetic, akinetic-hiperton, diskinetic-hiperton și
hiperkinetic-hiperton care include tulburări variate ale conduitei motorii - de la
blocajul motor total până la tremorul generalizat și crize de opistotonus sau
epileptiforme;
– scăderea pragului convulsivant;
– diskinezia tardivă - complicație gravă și ireversibilă a terapiei prelungite cu
neuroleptice:
– explicată prin hipersensibilizarea receptorilor
– dopaminergici;
– favorizată de terenul organo-lezional cerebral, administrarea prelungită de
antiparkinsoniene, sexul feminin și vârsta peste 50 de ani a pacientului.
– sindromul ncuroleptic malign - complicație gravă cu potențial letal:
– cu etiologic necunoscută;
– care poate apărea în orice etapă a tratamentului cu neuroleptice;
– se manifestă clinic printr-o fenomenologie confuzivă și bradipsihică
însoțită de: hipertermie marcată, paroxisme hipertensive, tahicardie,
transpirații.
– poate evolua 10-14 zile și poate fi confundat cu manifestările psihotice
propriu-zise dar sub tratament precoce și intensiv cu antiparkinsoniene,
miorelaxante și de reechilibrare hidroelectrolitică și acido-bazică
simptomatologia diminua în câteva zile în majoritatea cazurilor; mortalitatea
rămâne semnificativă - 20-30% doar în cazul neurolepticelor depot.
– un sindrom paraclinic sever cu hiperleucocitoză, creșterea
creatinfosfokinazei, a enzimelor hepatice, a mioglobinei plasmatice - cu
mioglobinurie și probe renale pozitive;
• somatice:
– cardio-vasculare: prelungirea timpului de conducere atrio-ventriculară și a
perioadelor refractare, tulburări de ritm care în anumite condiții - supradozaj
sau asocierea cu unele antibiotice - pot favoriza decese subite, hipotensiune
ortostatică;
– endocrine: galactoree, amenoree, impotență, inhibiția ejaculării - la
TIORIDAZIN;
– oftalmologice: pigmentarea retinei — care poate fi progresivă și ireversibilă
după doze de peste 800 mg TIORIDAZIN pe zi;
– metabolice: creștere ponderală și glicozurie;
– hematologice: leucopenie tranzitorie și agranulocitoză, îndeosebi la
CLORPROMAZIN, TIORIDAZIN și CLOZAPIN;
– dermatologice: variate dermatite alergice, erupții urticariene și
fotosensibilitate;
– anticolinergice periferice: tulburări de acomodare vizuală, midriază,
uscăciunea gurii, grețuri, icter colestatic, constipație, retenție urinară.

Efectele supradozării neurolepticelor:

– manifestări extrapiramidale;
– midriază;
 – tahicardie;
– hipotensiune;
– hiporeflexie osteotendinoasă;
– stări confuzive, depresie respiratorie și crize convulsive în cazurile grave.
• prevenirea sau tratarea efectelor secundare sau ale celor provocate de
supradozaj se face cu:
– Antiparkinsoniene:
– preparate anticolinergice: alcaloizi de belladonă;
– preparate de sinteză: ROMPARKIN, AKINETON, ORFENADRIN;
– LEVODOPA și agoniștii săi: AMANTADINA și
BROMOCRIPTINA.
– beta-blocante:
– PROPRANOLOL - singurul care - spre deosebire de toate celelalte - nu
diminua eficacitatea clinică, nu favorizează apariția de stări confuzive și nu
are potențial toxicomanie care trebuiesc avute mereu în vedere;
– prin asocieri medicamentoase care implică neuroleptice incisive și sedative,
tranchilizante, antidepresive care au și efect anxiolitic.

indicațiile terapeutice majore sunt:

– psihozele schizofrenice și afective;
– psihozele toxice de sevraj;
– stările de agitație psihomotorie;
– tulburările nevrotice cu componente anxioase și obsesivo-fobice;
– decompensările comportamentale ale personalităților dizarmonice;
– tulburări ale motricitatii - coreea HUNTINGTON și sindromul lui GILLES
de la TOURETTE.

interacțiunile medicamentoase sunt multiple:

• efectele clinice:
– sunt potențate de psihotropele sedative, unele antidepresive -îndeosebi de
cele inhibitoare ale recaptării serotoninei, de unele antihipertensive, de
PROPRANOLOL, de alcool și de substanțele opioide;
– sunt diminuate de a|itiacide, anticolinergice și de nicotină.
administrarea se face per os sau parenteral, efectul sedativ fiind evident după o oră iar
cel antipsihotic propriu-zis după 7-14 zile dar consolidarea acțiunii dorite are loc doar
după 6 săptămâni; după acest interval doza poate fi mărită semnificativ sau se poate alege
alt preparat.

contraindicațiile majore ale administrării sunt:

terenul alergic, insuficiența cardiacă sau respiratorie, glaucomul, adenomul de prostată
și primul semestru al sarcinii;
relative — suferințele hepatice sau renale decompensate și vârsta înaintată.

cura neuroleptică reprezintă terapia prelungită cu neuroleptice:

impune inițial condiții de spitalizare;
Include:
• faza de atac:
– presupune administrarea unui neuroleptic incisiv în doză crescândă
progresiv până la stabilirea dozei optime și a toleranței individuale;
– include și asocierea unui preparat sedativ pentru diminuarea efectelor
secundare, a anxietății și agitației psihomotorii atunci când este prezentă;
– durează 3-7 zile și poate să fie însoțită și de apariția efectelor secundare
neuroleptice.
 • faza de platou - durează tot aproximativ 7 zile și corespunde stabilizării
efectelor dozei terapeutice utile;
• faza terapeutică - reprezintă perioada administrării dozei minime eficace - cu
toate efectele secundare specifice - și are o durată cuprinsă între 1-6 luni de zile;
• faza de întreținere - poate dura 1-2 ani de zile sau toată viața —în cazul
psihozelor procesuale și presupune:
– administrarea unei doze ce reprezintă 50% din cea administrată în primele 2
săptămâni;
– asocieri medicamentoase cu preparate antidepresive, beta-blocante,
benzodiazepine, litiu și CARBAMAZEPINĂ, psihotone și roborante care
potențează acțiunea utilă și diminua unele dintre efectele secundare;
– evitarea activităților care impun coordonare motorie și a expunerii la lumina
solară.
În cazul neurolepticelor depot:
• se începe de asemenea cu doze mici - jumătate din cele uzuale în cazurile
rezistente la administrarea per os;
• se asociază de la început antiparkinsoniene avându-se în vedere precocitatea și
intensitatea efectelor secundare extrapiramidale sau alergice.

2.neurolepticele moderne sau atipice:

au o serie de particularități care au făcut ca utilizarea lor să ia o amploare '
deosebită în ultimii ani;
acționează atât pe simptomele pozitive cât și pe cele negative care se însoțesc mereu
evoluțiile cronicizate și ca urmare favorizează componența resocializantă terapeutică;
nu au decât efecte secundare nesemnificative în raport cu eficacitatea clinică și anume:
• CLOZAP1N: posibile efecte hematologice;
• ZYPREXA: creștere ponderală la administrarea îndelungată;
• RISPERIDON: posibile efecte extrapiramidale.
au minime interacțiuni medicamentoase care să le dezavantajeze aplicabilitatea;
se pot administra și numai de două ori pe zi sau în doză unică cotidiană.

B. PSIHOIZOLEPTICELE
au ca reprezentant de primă importanță sărurile de litiu: carbonat, citrat, sulfat și
gluconat - cu denumiri comerciale variate: LITHOBID, LITHONATE, ESKALITH;
sunt cunoscute pentru efectul lor antimaniacal și de prevenire a oscilațiilor patologice
ale dispoziției din anii 50', respectiv anii 60;
farmacologic - ionul de litiu:
• este absorbit complet în tubul digestiv, nu este legat de proteinele plasmatice,
nu este metabolizat și este eliminat în întregime pe cale renală;
• acționează prin:
– inhibarea metabolismului noradrenergic cerebral și în mod tranzitoriu a
celui serotoninergic;
– creșterea potențialului de repaus a membranei neuronale și scăderea
consecutivă a excitabilității celulei nervoase;
• diminua de asemenea funcțiile cardiacă, tiroidiană, renală și induce leucopenie
tranzitorie.
• efectele secundare principale sunt:
– astenie, somnolență, inhibiție ideo-afectivă și sexuală, scăderea
– toleranței la alcool;
– tremor fin al extremităților;
– grețuri, vărsături, creștere ponderală, poliurie, acnee, alopecie.
 clinic:
indicațiile de elecție sunt episoadele maniacale și depresive ale psihozelor afective
bipolare, fiind binecunoscut și efectul de prevenire a recăderilor în psihozele amintite;
este recomandat ca tratament adjuvant în schizofreniile rezistente și tulburările
schizoafective, în tulburările obsesiv-compulsive, stările de agitație psihomotorie,
insomniile rebele și în tulburările instinctului alimentar;
este contraindicat în psihozele afective cu cicluri de scurtă durată, boala comițială,
insuficiența cardiacă, hepatică și renală acută sau cronică, în regimurile diuretice sau
desodate și are drept contraindicații relative sarcina și hipotiroidismul.

preparatele de litiu:
se administrează per-oral într-un dozaj care să corespundă unei litemii cuprinsă între
0,5-1,5 mEq/1, verificată săptămânal în prima lună, lunar în primul trimestru și apoi la 2
luni de zile;
sunt în mod identic absorbite și eliminate, la 1 mEq litiu corespunzând 6,94 mg sare
de litiu;
doza inițială — administrată de trei ori pe zi - corespunde la 8-12 mEq litiu = 300-
450 mg litiu și se dublează în prima săptămână, în continuare dozajul fiind stabilit în așa
fel încât litemia să nu depășească 1 mEq/1;
efectele timostabilizatoate apar după 5-14 zile de tratament, absența lor după 4
săptămâni confirmând ineficacitatea preparatului respectiv;
durata terapiei cu litiu este nelimitată în timp în cazul psihozelor afective bipolare;
se controlează - la debut - starea sistemului cardio-vascular, ureea, creatinina
pîasmatică și ionograma care sunt verificate apoi periodic, odată la 6 luni;
efectele toxice:
pot apare la o litemie de 8 mEq/1 - grețuri, vărsături, diaree, sindrom poliurie-
polidipsie;
la o litemie de 10 mEq/1 apar tremurăturile și hipotonia musculară dar și semne de
hipotiroidie, diabet zaharat, convulsii epileptiforme și agravarea unor afecțiuni
dermatologice preexistente;
la 20 mEq/1 se instalează coma vigilă care răspunde la întreuperea temporară a
administrării litiului, la vârstnici fiind necesare precauții speciale datorită aritmiilor
cardiace și stărilor confuzive prelungite posibile.

Preparatele de acid valproic sunt

– Depakine, Orfiril
– Bine tolerate
– Fără efecte secundare sau de supradozaj menționabile

C. Psihoanalepticele
categorie de substanțe psihotrope care au drept acțiuni principale stimularea dispoziției
sau/și a vigilitații;
se subîmpart în două categorii:
– antidepresivele;
– psihotonele.
I. antidepresivele - se clasifică la rândul lor în două categorii și anume: antidepresivele
triciclice, tetraciclice și inhibitorii de monoaminoxidază = IMAO:
– acționează prin inhibarea recaptării noradrenalinei, serotoninei și a
activității MAO - enzima care degradează catecolaminele cerebrale;
– includ ca preparate:
– triciclice: ANTIDEPRIN, ANAFRANIL, HERPHONAL,
 CARBAMAZEPIN, AMITRIPTILIN, NORTRIPTILIN, TRIPTIL,
NOVERIL, DOXEPIN;
– tetraciclice: LUDIOMIL, MIANSERIN;
– IMAO: NARDIL, PARNATE, CLORGYLINE și SELEGILINE.
pot fi clasificate și în funcție de dominanța efectului psihostimulent, respectiv sedativ

farmacologic:
– sunt bine absorbite în tubul digestiv și sunt metabolizate în întregime la nivel
hepatic - proces inhibat de neuroleptice și de FENOBARBITAL;
– preparatele tri- și tetraciclice au un efect anticolinergic central și prin
inhibarea recaptării monoaminelor scad pragul convulsivant;
– IMAO nu au efect anticolinergic central și au un efect anticomitial moderat;
– în ansamblu aceste antidepresive potențează acțiunea simpaticomimeticelor,
anticolinergicelor, fenotiazinelor și hormonilor tiroidieni, fiind contraindicată
asocierea IMAO cu alimentele care conțin tiramină, aferent potențării
reciproce a efectului hipertensiv;
– datorită acțiunilor antagonizante trebuie lăsat un interval liber de 7 zile
între administrarea unui preparat triciclic și a unui IMAO, respectiv de
minimum 14 zile în situația inversă.

efectele secundare pot apărea în 2/3 din cazuri și sunt:

– psihice: virajul maniacal, anxietate, activarea simptomelor psihotice
subclinice și a potențialului suicidar, episoade confuzive - la pacienții
vârstnici;
– neurologice: tremurături, exagerarea ROT, crize comițiale - la triciclice și
pe un teren favorizant vascular sau lezional cerebral;
– somatice: cardiovasculare - hipotensiune arterială ortostatică,
NORTRIPTILINA fiind preparatul cu cel mai puțin semnificativ efect
hipotensor, crize hipertensive la 1MAO, tulburări de ritm și de conducere;
uscăciunea gurii, grețuri, retenție urinară la bărbații vârstnici, erupții
urticariene, amenoree, tulburări de ejaculare, tulburări de coagulare, efecte
teratogene asupra embrionului.

indicațiile terapeutice majore:

– episoadele depresive de diverse etiologii și intensități, în cele psihotice fiind
necesară asocierea unui neuroleptic;
– tulburările anxioase difuze sau paroxistice cu sau fără agorafobie;
– nevroza obsesivo-fobică;
– anorexia și bulimia nervoasă;
– sindroamele de stres posttraumatic;
– enurezisul, pavorul nocturn și tulburările de ejaculare;
– algiile rebele;
– alcoolismul maladiv.
• administrarea se face:
– ținând seama de:
– prezența sau absența anxietății;
– vârsta și starea somatică a pacientului;
– terapiile antidepresive anterioare;
– faptul că efectul antidepresiv apare după 2-4 săptămâni de tratament;
– contraindicații - glaucomul și retențiile urinare pentru preparatele tri- și
tetraciclice și vasculopatiile cerebrale pentru IMAO;
– inițial pe cale parenterală și în condiții de spitalizare - în episoadele
depresive endogene, apoi se continuă per os o perioadă de timp variind între 4-
 6 luni de zile;
– în depresiile ușoare și medii precum și în ambulator antidepresivele se
prescriu per os și în doze care reprezintă mai puțin de 2/3 din cele
intraspitalicești;
– se fac asocieri frecvente și cu hipnotice, beta-blocante, psihotone dar și
hormoni tiroidieni, litiu sau acid valproic în depresiile rezistente - care pot
beneficia și de tratament electroconvulsivant.
II. inhibitoare ale recaptării serotoninei:
au devenit actualmente cea mai prescrisă categorie de antidepresive datorită efectelor
secundare nesemnificative și avantajelor administrării;
au ca reprezentanți: PROZAC - primul introdus în ordine cronologică, ZOLOFT,
SEROXAT și CITALOPRAM - care diferă în principal prin timpul de înjumătățire și se
găsesc sub formă de comprimate sau capsule administrabile per os;
spre deosebire de antidepresivele tri- și tetracicilice - se administrează cel mai adesea
în doză unică cotidiană care rămâne nemodificată pe toată durata tratamentului fiind
similară celei cu eficacitate confirmată în timp;
nu impun posologii diferite intraspitalicesc și în ambulator, efectele utile apărând în 4-
6 săptămâni;
au minime efecte secundare: grețuri, anorexie, diaree, tulburări de dinamică sexuală și
oscilații ponderale, care dispar Ia întreruperea administrării;
au aceleași indicații terapeutice ca și celelalte antidepresive la care se adaugă
sindroamele disforice premenstruale, tulburările somatoforme și disociative, conduitele
auto- și heteroagresive recurente, decompensările personalităților patologice, obezitatea și
ca adjuvante în schizofreniile procesuale;
potențează acțiunea LEPONEXULUI, CARBAMAZEPINEI și
PROPRANOLOLULUI și nu se asociază cu IMAO datorită posibilității apariției unui
sindrom serotoninergic fatal.

C. psihotonele:
reprezintă cea mai diversă categorie de psihotrope care au în ansamblu un efect
stimulator direct sau indirect asupra sistemului nervos central prin:
– creșterea vigilității;
– acțiune antihipnotică;
– stimularea circulației cerebrale.

sunt indicate în:

– antagonizarea efectelor depresoarelor centrale;
– psihosindroamele organice cerebrale de diverse etiologii;
– stările confuzive de diverse etiologii;
– narcolepsie;
– depresii;
– tulburări nevrotice cu dominanță astenică;
– nedezvoltările intelectuale și instabilitatea psihomotorie a copiilor.

sunt contraindicate în:

– glaucom, hipertensiune arterială, hipertiroidism, feocromocitom,
cardiopatie ischemică, tulburările de ritm cardiac, primul semestru de sarcină;
nu se asociază cu IMAO sau alte stimulente centrale;

se clasifică în:
preparate antihipnotice:
• analeptice simple:
– clasice: cafeina, picrotoxina, stricnina, camforul și derivații săi - utilizate în
intoxicațiile cu barbiturice, neuroleptice și alcool;
– moderne: AHYPNON, KARION, HEPT-A-MYL - folosite în combaterea
efectelor secundare ale neurolepticelor și în activările electroencefalografice.
• psihoenergizante - includ:
– aminele simpatomimetice: BENZEDRINA - puțin utilizată astăzi și datorită
riscului crescut de dependență;
– psihotone cu acțiune simpaticomimetică redusă - CENTEDRIN, RITALIN,
LIDEPRAN, ORFENADRIN (DISIPAL) - sunt mai frecvent indicate fiind mai
puțin incisive;
– psihotonele de reglare metabolică = nootrope - au o acțiune selectivă de
creștere a rezistenței neuronale, de facilitare a conexiunilor interemisferice și
cortico-subcorticale precum și de favorizare a proceselor de învățare; includ:
– PIRACETAMUL, MECLOFENOXATUL - azi puțin folosit,
– PIRITINOLUL (ENCEPHABOL), preparate vasculotrope:
PAPAVERINA, DH-ERGOTOXIN, REDERGIN;
– psihotonele nespecifice: GLUTAROM, VINCAMIN, FOSFOBION,
TANAKAN, ACIDUL FOLIC, VITAMINELE B1, B6, C și LECITINA - sunt
frecvent folosite datorită efectelor protectoare și stimulatoare neuronale, fiind
și bine tolerate.

D. PSIHODISLEPTICELE
substanțe perturbatoare ale psihismului, aparținând categoriei drogurilor naturale sau
sintetice care pot fi utilizate:
– în psihiatria experimentală;
– în tentative terapeutice conjuncturale și mereu deficitar argumentate
științific.

Terapiile biologice speciale

metode terapeutice care provocau disoluția bruscă și profundă a conștiinței - urmată de
revivarea acesteia - cu evidente efecte pozitive asupra psihismului;
marea lor majoritate sunt doar de interes istoric, exceptând tratamentul
electroconvulsiv ani sau convulsioterapia care:
– constă în producerea unor paroxisme de tip comițial prin introducerea cutiei
craniene într-un circuit electric, manifestările convulsive nefiind necesare însă
efectului terapeutic - fapt confirmat prin eficacitatea identică a
convulsioterapiei protejate;
a fost introdusă de CERLETTI și BINI în 1937 și deși controversată, s-a perfecționat
progresiv odată cu tehnica medicală și prin selectarea judicioasă a indicațiilor ei
terapeutice;
dintre variantele mecanismelor de acțiune sunt de reținut:
– blocarea paroxismală a substratului momentan al psihismului
-metabolismul și conexiunile interneuronale - responsabil de manifestările
psihopatologice;
– reglarea calitativă a conștiinței prin provocarea repetată a unor stări
comatoase reversibile.
 aplicarea ei:
– se face doar în condiții de spitalizare de către un personal competent și
numai după obținerea consimțământului scris a pacientului sau a unui
aparținător apropiat;
– impune în prealabil examenul clinic și neurologic complex al cazului -cu
accente particulare pe aparatul dento-maxilar, cardio-circulator și locomotor;
presupune:
– imobilizarea corectă a articulațiilor simetrice mari ale corpului și a celei
temporo-mandibulare după ce pacientul și-a golit sfîncterele;
– aplicarea bitemporală a doi electrozi umectați și instalarea manifestărilor
tonico-clonice caracteristice unei crize de Grand-mal — acestea pot fi evitate
-la pacienții cu contraindicații majore prin,aplicarea electroșocului protejat -
realizat prin administrarea prealabilă a unui preparat bronholitic, urmat de un
anestezic de scurtă durată și de un miorelaxant.
– cura cuprinde 6-12 ședințe provocate zilnic la 2 zile sau de două ori pe zi —
în serii cumulate cu eficacitate confirmată;

indicațiile actuale sunt:

– depresiile de intensitate psihotică;
– tulburările psihotice acute;
– psihozele schizofrenice - în faza de debut;
– psihozele maniacale rezistente la tratamentul chimioterapeutic;
– tulburări psihopatologice ale căror particularități clinico-evolutive sunt
periculoase pentru pacient sau cei din jur: anorexia nervoasă, algii rebele,
episoade psihotice pe fond comițial sau involutiv.

contraindicațiile pot fi:

• absolute:
– sindromul de hipertensiune intracraniană;
– • anevrisme cerebrale și aortice;
– antecedentele vasculare cerebrale sau coronariene.
• relative:
– hiper- și hipotensiunea arterială:
– vârsta înaintată
– suferințele pulmonare;
– anemiile severe;
– afecțiunile sistemului osteo-articular;
– psihosindroamele organice cerebrale;
– stările febrile;
– stările de deshidratare și convalescența unor boli infecțioase, hepatice sau
renale.

incidentele posibile sunt reduse în raport cu brutalitatea aparentă

a metodei:
stări confuzive prelungite de tip oniric sau korsakovian și tulburări mixte de memorie
care cedează progresiv într-un interval de timp cuprins între 3 săptămâni și 6 luni de zile;
accidente mecanice: fisuri, fracturi, luxații sau tasări vertebrale sau sternale - rare în
condițiile aplicării corecte a metodei;
tulburări tranzitorii de ritm cardiac sau stări sincopale;
stopul cardio-respirator care impune măsuri prompte de reanimare și oxigenoterapie
dar este extrem de rar întâlnit, riscul letal fiind mai mic decât în cazul terapiilor cu
neuroleptice și antidepresive.

Rămâne o metodă terapeutică de primă importanță în asistența psihiatrică, cu

riscuri minime în pofida mentalității laice dar și medicale care îi condamnă incisivitatea și
unele dintre efectele secundare.

Insulinoterapia:
introdusă de SAKEL în 1927 constă în producerea unor stări de șoc hipoglicemic prin
injecții cu insulina;
este utilă uneori în aplicare alternantă cu chimioterapia sau cu tratamentul
electroconvulsivant-în debuturile rezistente la tratament ale schizofreniilor sau
tulburărilor schizoafective;
nu mai este aplicată astăzi datorită:
– unei eficiente reduse — confirmată în timp;
– condiționării ei de o stare de sănătate somatică bună;
– accidentelor convulsive sau stărilor comatoase prelungite posibile.

Psihochirurgia:
este o metodă terapeutică particulară prin caracterul ireversibil al modificărilor induse;
a fost introdusă în 1936 de neurologii portughezi MONIZ și LIMA;
în timp au fost confirmate riscurile metodei care modifică doar reactivitatea sau
atitudinea individului și nu fenomenologia clinică propriu-zisă dar produce schimbări
ireversibile ale personalității sau/și ale psihismului;
în diferitele variante perfecționate de-a lungul ani lor rămâne o metodă utilizabilă —
în condițiile respectării unor norme profesionale și morale specifice - în asistarea unor
suferințe medicale sau psihiatrice rebele la orice alt tip de intervenție și invalidante pentru
pacient precum psihozele depresive, tulburările obsesiv-compulsive, algiile rebele și
comportamentul agresiv sau criminal.

PSIHOTERAPIILE:
coalizează totalitatea metodelor terapeutice care influențează psihismul individual:
– prin intermediul unor teorii sau doctrine psihologice;
– pornind de la un contact - dominant verbal cu pacientul - intermediat de
trăsăturile personalității sale;
– vizând tulburări psihopatologice în determinismul cărora sunt implicate
influențele psiho-sociale negative.
se adresează funcțiilor de cunoaștere, afectivității și suportului volitiv al persoanei și
trebuie să țină seama de nivelul educațional și cultural, dar și de apartenența etnică și
religioasă;
în ansamblu vizează remanierea conștiinței de sine și a autostimei, precum și refacerea
motivațiilor și redirecționarea pozitivă a conduitei;

se clasifică în:
psihoterapii individuale - care la rândul lor includ:
• tehnicile psihanalitice:
– bazate pe metoda asociațiilor libere, conform cărora pacientul își expune -
ignorând de obicei persoana psihoterapeutului — conținuturile mnestice,
experiențele existențiale și fanteziile imaginative;
– sunt indicate în tulburările nevrotice, depresiile ușoare și medii, tulburările
anxioase și obsesive care nu afectează mai mult decât unul dintre rolurile
 existențiale individuale: familial, profesional sau recreațional;
– sunt dificil de aplicat aferent contribuției structurii și maturității psihologice
a pacientului, precum și datorită duratei prelungite în timp și/sau costurilor
ridicate.
• psihoterapiile psihodinamice:
– apelează la reactualizarea și comentarea conținuturilor inconștientului
individual în cadrul unui raport "față în față" cu terapeutul;
– vizează tulburările de adaptare, cele nevrotice și trăsăturile patologice ale
personalității trăite ego-distonic, într-o permanentă raportare la viața
cotidiană a subiectului și la viitorul imediat personal, în sensul optimizării
imaginii de sine și a rezolvării problemelor majore.
• psihoterapiile suportive:
– includ tehnici de consiliere, educare și convingere a subiectului - cu
participarea lui voită și conștientă;
– se bazează pe dorința de autoevaluare realistă și de schimbare a pacientului
și vizează stimularea capacităților autoprotective și adaptative individuale în
defavoarea conduitelor autodezavantajante;
– sunt utile în episoadele psihopatologice declanșate reactiv, în depresii și
tulburările de adaptare.
• psihoterapiile cognitive:
– se adresează interpretărilor eronate ale informațiilor provenite din mediul
ambiant sau personal - inductoare de trăiri și convingeri patologice;
– vizează reeducarea pacientului care trebuie ajutat să recunoască caracterul
patologic al interpretărilor sale și să utilizeze stimulii primiți după principii
raționale și autostimulative;
– pot fi utile în depresii, tulburările anxioase și fobice.
• psihoterapiile comportamentale:
– vizează corectarea tulburărilor psihopatologice privite ca răspunsuri
condiționate la stimulii externi - prin crearea unui alt tip de comportament care
suprimă condiționarea inițială;
– includ:
– tehnici de structurare a unui răspuns condiționat, incompatibil cu primul
prin recompense sau crearea unei ambiante securizante;
– tehnici de obținere a unui răspuns negativ față de răspunsul primar
patologic - prin repetarea excesivă a excitantului și apariția unei inhibiții
condiționate;
– tehnici de combatere a condiționării patologice prin intermediul
răspunsurilor punitive.
– sunt utile în tulburările anxioase, obsesivo-fobice, în tulburările de dinamică
sexuală, nevrozele motorii și toxicomanii.
• psihoterapiile de relaxare:
– vizează raporturile dintre psihism și corporalitate aflate într-o permanentă
schimbare;
– apelează la tehnici diverse - dirijate voluntar și conștient — care asigură
reglarea funcțiilor viscerale și autodisciplinarea somatică;
– realizează - prin intermediul relației cu terapeutul -relaxarea psihică
mediată de cea corporală și musculară.
• psihoterapii de grup:
– se adresează în mod specific dificultăților relaționale inter per sonate —
indiferent de tehnica folosită;
– se vizează cultivarea atitudinilor empatice și a intrajutorării reciproce între
6-10 subiecți care se întâlnesc zilnic în perioada internării și de două ori pe
săptămână în condiții de ambulator;
– trăsăturile de tip narcisic, obsesiv și paranoic perturbă întotdeauna
funcționarea grupului psihoterapeutic;
– includ și grupurile de autoajutorare ale alcoolicilor, toxicomanilor,
 psihoticilor defectuali - lipsite de influența psihoterapeutului calificat dar
motivate de destinul comun medical și existențial.
• psihoterapiile conjugale și de grup familial:
– se adresează celor mai apropiate și potențial implicate persoane din
anturajul subiectului suferind psihic;
– se bazează pe tehnici de consiliere și suportive care să:
– faciliteze înțelegerea și acceptarea noii situații și să evite tendințele de
victimizare ale pacientului sau/și ale familiei sau partenerului;
– permită utilizarea perioadei de vulnerabilitate manifestă individuală pentru
o autoevaluare și o automobilizare întreținute de raporturile pozitive cu cei
apropiați.

În ansamblu pentru aplicarea diverselor metode psihoterapeutice se impun ca

măsuri constant necesare:
– câștigarea încrederii pacientului care nu trebuie privit doar prin prisma
statutului de bolnav;
– informarea pacientului asupra particularităților și scopului relației
psihoterapeutice;
– căutarea unor subiecte de interes aparent comun care să deschidă dialogul
și să confirme interesul sincer și neostentativ față de problemele pacientului în
ansamblu.

Selectarea pacienților pentru psihoterapie se face ținând seama de:

– particularitățile temperamental-caracteriale, nivelul educațional-cultural și
experiența biografică a subiectului;
– poziția metodei psihoterapeutice alese în raport cu celelalte componente ale
programului terapeutic.

SOCIOTERAPIILE:
ansamblu de metode terapeutice - care:
– vizează reabilitarea în roluri a pacientului psihiatric și reintegrarea sa -
chiar și parțială - în viața grupului social;
– se adresează aptitudinilor somatice și psihice restante ale subiectului;
– acordă o importanță majoră modalităților de comunicare și de relaționare
interpersonală;
– apelează la un personal calificat dar și la membrii rețelei de suport social a
pacientului, la foști pacienți și la voluntari, care completează o echipă
terapeutică care mai include psihiatrul, psihologul și juristul;
– sunt aplicate — în mod individual sau în grup — în unități specializate și în
cele aparținând rețelei de psihiatrie comunitară care realizează legătura
treptată între spitalul psihiatric și habitatul inițial al subiectului și include -
centrele de sănătate mintală și de intervenție în criză, centrele de zi, locuințe și
locuri de muncă protejate;
– asigură continuitatea programului terapeutic, fiind cele mai durabile
componente ale acestuia și datorită faptului că pot antrena și persoane sau
grupuri de populație cu risc crescut pentru tulburări psihopatologice;
– cuprind - în cadrul unui program elaborat - tehnici de kinetoterapie,
ergoterapie, artterapie, meloterapie, biblioterapie, cultterapie cu rol
mobilizator, relaxant, resocializant și de facilitare a unor posibile și necesare
noi achiziții.