UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Catedra Sociologie

Text de lecţie

TEMA: Sociologia economică

Disciplina: Sociologia generală

Specialitatea: Alte facultăţi

Autor: Cioinac Nionela, magistru, lector.

Chişinău, 2020
Planul lecţiei:
 CONCEPTELE DE BAZĂ ÎN SOCIOLOGIA ECONOMICĂ
 REPERE ALE SOCIOLOGIEI ECONOMICE
 CONCEPŢII DESPRE OM ŞI SOCIETATE ŞI ECONOMIE
 COMPORTAMENTUL ECONOMIC

Obiective:
- interpretarea evoluţiilor economice nu numai din punct de vedere economic, ci
şi din perspectivă sociologică;
- înţelegerea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor economice, care trebuie să
aibă în vedere şi perspectiva mai largă a celorlate domenii ale vieţii sociale,
determinantele şi influenţele extra-economice ale comportamentelor şi
mentalităţilor.

Literatura:
1. Goodman N. Întroducere în sociologie. - Bucureşti, 1992
2. Dobrescu E. „Sociologie economică”, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, ediţia a III-a – 2014
3. Dobrescu, Emilian M. (coordonator) – Dicţionar de sociologie economică,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006
4. https://www.youtube.com/watch?v=T0ZFCxVxNDY
5. https://www.youtube.com/watch?v=ICppFQ6Tabw
6. https://www.youtube.com/watch?v=9-4V3HR696k
https://www.youtube.com/watch?v=wslCc0Di978&t=42s
https://www.youtube.com/watch?v=3zAvyTKj5-0
7. https://www.youtube.com/watch?v=V2L7a4nYnTw

Lucru individual: De analizat statistica economică pe domenii de pe site-ul:

statistica.gov.md

1. Conceptele de bază în sociologia economică

Conform sociologului Alin Teodorescu sociologia economică studiază
fenomenele sociale ce aparţin domeniului economic sau altfel spus, studiază activitatea
economico-socială a oamenilor.
La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăşurare a
activităţii economice: 1) macroeconomia – care reprezintă evidenţierea la dimensiunea
întregii ţări a tuturor activităţilor economice desfăşurate şi, 2) microeconomia –
totalitatea activităţilor economice înregistrate la nivelul unei întreprinderi sau a unei
unităţi economice (firme).
După Dimitrie Gusti, mare sociolog român, întemeietorul Şcolii sociologice de la
Bucureşti, activitatea economică reprezintă “manifestarea societăţii în vederea
satisfacerii nevoilor materiale alemembrilor care o compun… Activitatea economică
începe, după cum se ştie din economia politică, de la trebuinţă. Orice lucru în stare să
satisfacă o trebuinţă, se numeşte bun economic. Acesta are ca atare o valoare
economică. Activitatea pentru crearea de bunuri economice se numeşte producţie,
aceasta ridică apoi problema repartiţiei şi circulaţiei. Problemele economiei iau sfârşit
cu consumaţia prin care trebuinţa este satisfăcută şi, deci, ciclul vieţii economice se
închide”.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile
esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct.
Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi
calitative ale unei activităţi economice, care pot fi cunoscute în timp şi spaţiu.
Prin factori de producţie înţelegem totalitatea resurselor naturale, materiale, energetice,
tehnice şi umane care, prin transformări succesive, servesc satisfacerii necesităţilor
individului.
Nevoile umane reprezintă cerinţele indivizilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi
servicii în conformitate cu necesităţile fiziologice, psihologice, sociale şi spirituale ale
fiinţei umane.
Psihologul Abraham Maslow, recunoscut pentru celebra sa “piramidă a trebuin ţelor sau
necesităţilor umane” deosebeşte:
􀂃 necesităţi de supravieţuire sau fiziologice (nevoi de bază): aerul, apa, adăpostul,
hrana, îmbrăcămintea, sexul;
􀂃 necesităţi de siguranţă sau securitate: economii băneşti, rezerve de bunuri, asigurări;
􀂃 necesităţi de afectivitate sau apartenenţă: acceptarea de către o persoană sau un grup,
participarea la activităţile respective, asocierea, comunicarea;
􀂃 necesităţi privind stima şi poziţia socială: statutul, rangul, însemnele distinctive;
􀂃 necesităţi privind împlinirea personală, autorealizarea:
valorificarea şi concretizarea potenţialului individual, a fi ceea ce eşti capabil să devii.
A. Maslow pune la baza piramidei trebuinţele fiziologice, urmate de cele de confort
social, de securitate materială şi spirituală. Pe cea mai înalt ă treapt ă a şeaz ă satisfacerea
spiritului uman. Toate aceste trebuinţe au o latură subiectivă, proprie fiecărui individ,
dar şi o latură obiectivă care ţine de specificul tipului de societate în care tr ăie şte
individul.
Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum şi nelimitarea ca num ăr;
sunt complementare, concurente şi substituibile (adică unele se dezvoltă în detrimentul
altora). În orice societate umană există nevoi individuale, de grup şi generale. În func ţie
de timp, nevoile pot fi: curente, de perspectivă, permanente, periodice şi întâmpl ătoare.
Nevoile umane cunosc o evoluţie spaţio-temporală specifică şi satisfacerea lor în cel
mai înalt grad reprezintă scopul activităţii economice.
Resursele umane reprezintă totalitatea potenţialităţilor fizice, profesionale şi spirituale
de care dispune o persoană sau un grup de persoane.
Bunurile economice reprezintă totalitatea mărfurilor şi serviciilor care pot satisface o
anumită trebuinţă umană. Conceptul de bunuri are două subdiviziuni: bunuri libere
(naturale), de exemplu apa, aerul, lumina şi bunuri economice, care se manifest ă numai
în legătură cu satisfacerea unor trebuinţe umane. În funcţie de diferite criterii de
clasificare, bunurile pot fi împărţite în: materiale (servicii); directe (de consum
personal); indirecte (de consum colectiv, de producţie, de investiţii, de transport). Între
necesităţile umane şi bunurile economice există o legătură reciprocă, în sensul că exist ă
o intercondiţionare a unora cu celelalte şi o modificare reciprocă a acestora.
Un concept cheie pentru sociologia economică îl reprezintă cel de reproducţie a
activităţilor economice (de reluare de fiecare dată, pe o scară mai largă a activităţii
economice anterioare cu scopul de a satisface un număr mai mare de trebuinţe). În
reproducţia activităţii economice intră următoarele sfere (diviziuni): producţia;
repartiţia; circulaţia; consumul bunurilor economice.
Producţia este acea activitate economică prin intermediul căreia se combină într-un
mod creator, original, factori de producţie, materiali şi umani în vederea ob ţinerii de
bunuri şi servicii economice. Producţia este de două feluri: de bunuri şi de servicii.
Repartiţia bunurilor economice reprezintă un proces de dirijare la nivel social, prin
mecanisme bine precizate, specifice fiecărui tip de societate umană, a bunurilor
economice obţinute de acea societate.
Circulaţia este un ansamblu de procese, de dirijare precisă a bunurilor şi serviciilor într-
o societate.
Consumul bunurilor reprezintă un domeniu distinct al activităţii economice - actul care
constă în folosirea efectivă a bunurilor economice, activitate care verific ă utilitatea
acestora şi concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor. Consumul poate fi
individual sau social. Din altă perspectivă, consumul mai poate fi intermediar (care
constă în folosirea unor bunuri economice în procesul de producţie, ceea ce duce la
pierderea caracteristicilor esenţiale ale acestor bunuri şi obţinerea altora, cu alte
caracteristici) şi final (bunurile sunt folosite conform caracteristicilor pentru care au fost
produse).
O clasificare a ramurilor sociologiei economice poate fi făcută după structura procesului
economic, în:
- sociologia producţiei – studiază comportamentul uman, relaţiile dintre oameni şi
organizaţiile formate de aceştia în cursul desfăşurării producţiei de bunuri economice,
având ca disciplină de sine stătătoare sociologia muncii;
- sociologia schimbului şi repartiţiei economice – sudiază comportamentele activităţilor
de schimb, repartiţie şi circulaţie a bunurilor economice;
- sociologia consumului – are în atenţie studiul comportamentelor şi aspiraţiilor de
consum de bunuri mateiale şi culturale şi de servicii (comerciale, turistice, artistice etc).
Sociologia economică este deci, disciplina de graniţă aflată la intersecţia obiectelor de
studiu ale economiei politicie şi sociologiei, ce studiază activitatea umană desfăşurată
pe palierul economic al societăţii.
Relaţiile dintre societate şi economie se desfăşoară pe 3 nivele:
- macrosocial, în care sociologia economică studiază raporturile dintre tipul şi structura
societăţii şi subsistemul său economic (vezi lucrarea “Economie şi Societate”, scrisă de
T. Parsons şi N. J. Smelser în 1956);
- mezosocial (interinstituţional), în care sunt studiate relaţiile dintre diferitele
componente ale societăţii : sectoare (economic, social, politic şi cultural); institu ţii (stat,
armată, biserică); grupuri (familia, grupurile profesionale, de societate etc.) şi
organizaţii (oficiale, neguvernamentale) şi diviziunile corespunzătoare ale economiei
(producţie, repartiţie, circulaţie şi consum );
- microsocial (individual), nivel la care sociologia economică studiază comportamentele
şi valorile după care se ghidează membrii unei societăţi într-o epocă dată, în raport cu
sistemul economic respectiv ce induce: comportamentul de capitalizare, economisire,
cumpărare, raţionalitatea muncii individuale, locul muncii şi al consumului în viaţa
individuală etc.
2. Repere ale sociologiei economice.
Mercantilismul reprezintă un curent important al gândirii economice, a cărui paradigmă
era reprezentată de bani (paradigmă = noţiune esenţială)
Concomitent cu mercantilismul, cu gânditorii care socoteau că într-o economie contează
forţa banului, au existat şi alţi gânditori, fiziocraţii care considerau p ământul ca
principal element economic, productiv. Cel mai important reprezentant al fiziocraţilor a
fost medicul francez, de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, FrançoisQuesnay.
Liberalismului economic de pe poziţiile ştiinţei economice au început să nege ordinea
naturală existentă în societate. Dintre primii gânditori liberali, cităm pe englezii W.
Petty şi J. Locke. Pentru W. Petty, valoarea este creată de muncă: “munca este dată de
principiul avuţiei, în timp ce pământul îi este mamă”. Lucrarea sa de referin ţă este
“Aritmetica politică”, în care descrie pământul şi populaţia ca factori principali ai
economiei; el este primul care introduce principiile rentei şi salariului.
J. Locke era adept al concepţiei ordinii naturale, care trebuia să fie înlocuită însă de o
ordine economică şi socială nouă. Pentru J. Locke, societatea civilă este cea care
garantează dreptul la viaţă şi libertatea cetăţenilor, iar valoarea este un dat obiectiv,
dependent de mai mulţi factori legaţi de activitatea oamenilor în societatea civil ă. În
timp ce Petty era un adept al fiziocratismului, J. Locke avea o concepţie mercantilist ă,
fiind socotit un reprezentant al valorii cantitative a banilor, pe care avea să o defineasc ă,
puţin mai târziu, David Ricardo.
Dintre gânditorii francezi, precursori ai liberalismului economic cităm pe Richard
Cantillon şi Etienne Condillac. “Comerţ şi guvernare” - principala lucrare a lui
Condillac - încearcă să demonstreze importanţa valorii întemeiate pe schimbul cu
surplusul de bunuri (comerţ). Valoarea mărfurilor era dată de utilitatea,
numărul şi raritatea acestora.
Adam Smith (1723-1790) este unul din liberalii clasici. Cele mai importante lucr ări ale
sale sunt “Teoria sentimentelor morale” şi “Avuţia naţiunilor” (1776). Pentru Smith,
“munca manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care, dintotdeauna, o
aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă
anual şi care constau totdeauna fie în produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce
se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith este primul economist liberal
clasic, care vorbeşte despre productivitatea muncii mai mare în industrie (manufacturi),
decât în agricultură (munca la câmp). A. Smith a formulat primul teoria capitalului şi a
acumulării. El înţelege prin capital - partea de la care se a şteapt ă un venit. “Venitul brut
al locuitorilor unei ţări cuprinde produsul total anual al pământului şi muncii lor, iar
venitul net, ceea ce ne rămâne după ce se scad cheltuielile de între ţinere, mai întâi a
capitalului fix, apoi acelui circulant....”. Acumularea de capital şi de bunuri permite
reluarea activităţii respective la un nivel superior. Tot Smith este autorul teoriei
diviziunii muncii între naţiuni, a comerţului între ţări şi a avantajului absolut, dat de
condiţiile naturale diferite de existenţă şi de aprovizionare cu materii prime, la
fabricarea produsului respectiv. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Adam
Smith, primul mare economist clasic lansa, în una din cele mai importante lucr ări ale
sale şi ale gândirii economice – “Avuţia naţiunilor“ (1776)- conceptul de om economic.
David Richardo (1772-1823) este primul gânditor care prezintă cele trei calse ale
societăţii: proprietarul de pământ (care obţine renta); arendaşul pământului (obţine
profitul); muncitorii (ţăranii), obţin salariul pentru activitatea prestat ă; distribu ţia rentei,
a profitul şi a salariului constituie principala problemă în economia politică. Valoarea se
deosebeşte de bogăţie. Bogăţia se acumulează şi se stochează în timp ce valoarea este
un produs al muncii omului. A doua paradigmă a lui Ricardo se refer ă la impozite. Cele
patru maxime fundamentale referitoare la impozite sunt: a) supuşii să contribuie la
susţinerea statului în conformitate cu posibilităţile lor; b) impozitele s ă fie sigure, nu
arbitrale; c) impozitul să fie convenabil; d) să fie cât mai mic posibil.
În paralel cu liberalismul economic, de-a lungul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat şi
alte teorii economice, dintre care cele mai importante au fost: socialismul utopic,
marxismul şi protecţionismul.
Reprezentanţii socialismului utopic susţineau dezvoltarea egală, accesul egal al tuturor
oamenilor la valorile create. Celebre utopii creaseră filosoful idealist antic Platon,
autorul lucrării “Republica” şi Thomaso Campanella, autorul lucrării “Cetatea soarelui”.
Cei mai cunoscuţi socialişti utopici au fost Saint Simon, Pierre Proudhomme, Charles
Fourrier şi Robert Owen. Toţi aceştia au propus, pornind de la principiile liberalismului
clasic, societăţi socialiste, egalitariste, care să asigure oamenilor libera dezvoltare a
facultăţilor lor şi care să aplice principiul de repartiţie - de la fiecare dup ă capacit ăţi,
fiecăruia după muncă.
Marxismul este o teorie economico-socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof,
economist, jurnalist și revoluționar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea,
Lucrarea lui de căpătâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critică a economiei
capitaliste. Marx a renunţat la termenul de societate, şi, utilizează termenul de
formaţiune social-economică, formulînd o lege universală a evoluţiei societăţii – legea
concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie.
Dintre adepţii protecţionismului, îl cităm pe germanul Fr. List (1779-1846), al c ărui
concept principal este cel de naţionalitate, ca verigă între individ şi omenire.
Darvinismul social este un curent sociologic apărut în a doua jum ătate a secolului al
XIX-lea, care încearcă să explice dezvoltarea socială şi raporturile dintre oameni prin
extinderea mecanică asupra vieţii sociale a legilor biologice ale luptei pentru existenţă şi
ale selecţiei naturale, descoperite de Darwin în lumea plantelor şi animalelor.
Darvinismul social neagă legitatea obiectivă specifică a dezvoltării societăţii şi încearcă,
pe această bază, să prezinte capitalismul ca o orânduire conformă naturii şi, prin urmare
veşnică.
Un fenomen cu profunde cauze şi semnificaţii economice şi sociale este cel al
sinuciderii, studiat de sociologi încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Fenomenul sinuciderii este influenţat de: a) comunitatea de reşedinţă, fiind mai intens la
oraşe, unde relaţiile sociale sunt mai “rarefiate”, decât la sate; b) convingerile religioase,
fiind mai pronunţat la liber cugetători, decât la credincioşi; c) mobilitatea social ă, iar în
acest sens, mobilitatea descendentă favorizează sinuciderea; d) stabilitatea vieţii de
familie – s-au înregistrat sinucideri mai frecvente la femeile divor ţate, decât la cele
căsătorite); e) imitaţia sau contagiunea socială; f) vârsta - sinuciderea creşte ca frecvenţă
o dată cu numărul de ani); g) sexul - s-au înregistrat sinucideri mai fecvente la b ărba ţi
decât la femei, ca act împlinit, dar ca tentativă, sinuciderea este mai frecvent ă la femei;
h) categoria socială căreia îi aparţine sinucigaşul, persoanele defavorizate economic şi
social fiind mai mult predispuse; i) perioadele de criză economică, de tranziţie socială
sau de război, care, de asemenea, favorizează sinuciderile. Astfel, crizele economice şi
sociale determină o stare de instabilitate familială, fiind urmate de creşterea numărului
de divorţuri în codiţiile înrăutăţirii statutului economic al familiei. Stările deviante ale
societăţii – criza şi opulenţa – produc, la rândul lor, creşteri ale num ărului de sinucideri.
Exagerarea caracterului competitiv al relaţiilor sociale, provoacă uneori, mai ales la
firile slabe, stări de nelinişte, care conduc la sinucidere.
În 1912, Joseph Alois Schumpeter, economist, sociolog şi istoric economic
austriac, susţinea în lucrarea “Teoria evoluţiei economice” că motorul progresului
economic este inovaţia, în lipsa căreia economia ar stagna şi s-ar rezuma la un simplu
circuit. Inovaţia determină dinamismul şi profitul, ea se află la originea dobânzii şi a
creditului.
Teorii economice specifice perioadei contemporane sunt:
- Teoria monetaristă, al cărei adept M. Friedman, reia pe baze moderne principiile
mercantilismului. Lucrarea sa “Economia liberă de piaţă privată” susţine că rolul cel
mai important în desfăşurarea proceselor economice îl au moneda şi manevrarea masei
monetare.
- Teoria statului de drept reprezentată de Friedrich Augustus von Hayek. Doctrina
statului de drept concepe o ordine spontană sau catalactică, ce trebuie să ac ţioneze într-
un stat. Această ordine spontană conduce la cunoaşterea incompletă şi incertă a
evenimentelor în evoluţie din societatea respectivă. De aceea trebuie construite o serie
de mecanisme juridice şi economice, care să prevină influenţa spontană, aleatoare a
factorilor economici şi sociali şi acest lucru se poate realiza numai într-un stat de drept
(un stat în care primează forţa legilor).
3. Concepţii despre om şi societate şi economie.
Omul este, deci, produsul economiei, mediului şi societăţii în care tr ăieşte, iar, la
rândul său, determină şi influenţează hotărâtor prin acţiunile şi ideile sale economia,
mediul şi societatea căruia îi este contemporan . Fiecare om are particularităţile sale, a
căror structură organizată determină personalitatea în cauză. Fiecare om este, totodată,
asemănător cu semenii săi, dar şi diferit de ei prin structura unică, irepetabilă în spaţiu şi
timp a personalităţii sale. În esenţă, omul este un ansamblu structurat al: dispozi ţiilor
înnăscute - transmise prin ereditate, condiţionărilor economice şi de mediu şi al
dipoziţiilor dobândite – transmise prin educaţie, cultură şi tradiţii. Stadiile de evolu ţie
prin care trece un individ la nivelul gospodăriei (familiei), din care face parte, au fost
minuţios analizate de către cercetătorul român Mălina Voicu. Conform autoarei ciclurile
vieţii reprezintă o succesiune de stadii prin care trece o gospodărie de la formarea sa
până la disoluţie. Stadiile sunt caracterizate prin patternuri diferite de consum şi prin
variaţia veniturilor, atât din punctul de vedere al mărimii, cât şi structurii. Trecerea de la
un stadiu la altul presupune o modificare a structurii gospod ăriei şi a rela ţiilor dintre
membrii acesteia, cum ar fi naşterea unui copil, plecarea acestuia din gospod ărie sau
dispariţia unuia dintre soţi. R. Wilkes (1995, 1999) arată că în aceste situaţii de tranziţie,
de la o etapă a vieţii la alta, au loc realocări ale resurselor gospod ăriei, în scopul
adaptării la noua situaţie. De asemenea, de-a lungul vieţii patternurile de venit ale
gospodăriei variază, ca urmare a schimbărilor în implicarea pe piaţa muncii şi a
modificării capacităţilor de câştig. Franco Modigliani (1947) a propus o teorie a
dimensiunii consumului actual în funcţie de veniturile prezente, experienţa veniturilor
anterioare şi veniturile prognozate pentru viitor, dezvoltată ulterior de James
Dussenberry (1967) şi dezvoltată şi în prezent. Indivizii, gospodăriile au tendinţa
naturală să îşi echilibreze consumul astfel încât suma cheltuielilor pe care ei le fac de-a
lungul vieţii să egaleze suma câştigurilor lor totale. Nivelul consumului prezent este
determinat de veniturile din perioadele anterioare: o gospodărie (A) care a câ ştigat pu ţin
în trecut va avea cheltuieli prezente mai reduse decât o altă gospodărie (B) care câ ştig ă
similar în prezent, dar a câştigat mai mult decât (A) în trecut. În al doilea rând, nivelul
câştigului aşteptat determină consumul prezent. O gospodărie de adulţi, care se apropie
de pensionare va tinde să îşi reducă cheltuielile, economisind pentru mai târziu. În mod
similar, o familie tânără anticipând câştiguri viitoare mai mari, va prezenta un
comportament de împrumut în contul veniturilor aşteptate. În al treilea rând, această
dimensiune a consumului, după cum arată Dussenberry, suferă ajustări în funcţie de
raportul dintre utilitatea asociată consumului unei unităţi în prezent şi utilitatea asociat ă
consumului unei unităţi în viitor. Hedoniştii vor consuma majoritatea veniturilor
prezente indiferent de veniturile prognozate în viitor. Gospodăriile care evit ă riscul şi
care îşi prognozează scăderi ale veniturilor în viitor vor manifesta comportamente de
economisire mai accentuate, reducându-şi consumul prezent, în comparaţie cu
gospodăriile hedoniste aflate într-o situaţie similară.
Ciclurile vieţii gospodăriei au fost investigate în cadrul sociologiei şi al
marketingului. Cercetările din sfera sociologiei s-au focalizat mai ales pe riscul crescut
pentru intrarea în sărăcie în anumite stadii, în timp ce studiile de marketing au vizat mai
ales comportamentul de consum şi variaţiile acestuia de-al lungul diferitelor stadii prin
care trece gospodăria. Primele studii care s-au focalizat asupra problematicii ciclurilor
vieţii gospodăriei îi aparţin lui S. Rowntree (1901). Acesta identifică cinci stadii ale
vieţii gospodăriei, pornind de la alternanţa între perioade de deprivare şi perioade de
prosperitate, care caracterizează anumite etape ale vieţii. Rowntree distinge cinci
perioade: copilăria, adultul tânăr care lucrează, creşterea copiilor, perioada de muncă
după ce au crescut copii şi bătrâneţea, observând modelul vieţii muncitorului englez de
la începutul secolului. Trei dintre aceste perioade prezintă un risc crescut de săr ăcie:
copilăria, creşterea copiilor şi bătrâneţea.
Modificările survenite în epoca postbelică la nivelul demografic şi în structura
familiei au dus la necesitatea reconsiderării etapelor ciclului vieţii. Scăderea fertilităţii, a
nupţialităţii, a mortalităţii şi creşterea divorţialităţii au avut un impact puternic asupra
etapelor prin care trece o gospodărie. A crescut astfel numărul gospodăriilor compuse
dintr-o singura persoană, precum şi numărul familiilor monoparentale, categorii care nu
erau deloc luate în considerare de către clasificările anterioare. Implicarea crescut ă a
femeilor pe piaţa muncii a determinat, pe de o parte, scăderea sau amânarea fertilit ăţii
şi, pe de altă parte, scăderea perioadei destinate îngrijirii copilului fapt care presupune o
serie de costuri suplimentare pentru familie.
Studiile realizate (Murphy, Staples, 1979) semnalează prelungirea primelor două stadii,
adică o creştere a vârstei la prima căsătorie şi o amânare a naşterii primului copil. Astfel
se stabilesc cinci cicluri mari (tânărul singur, tânărul căsătorit, alte tipuri de tineri,
adultul de vârstă medie şi bătrânul).
Wilkes foloseşte drept principal criteriu vârsta adulţilor din gospodărie. Pornind
de la acest criteriu autorul stabileşte trei stadii mari ( gospodării sub 35 de ani,
gospodării peste 35 ani în care bărbatul nu este pensionat şi gospodării peste 35 de ani
în care bărbatul este pensionat) pe care le împarte apoi în func ţie de starea civil ă
(căsătorit, divorţat, necăsătorit) şi de prezenţa sau absenţa copiilor.
Întemeierea familiei este însoţită de creşterea cheltuielilor destinate dotării
gospodăriei cu obiecte de folosinţă îndelungată. Apariţia copiilor în gospodărie
modifică patternul de consum. În etapa Cuibului Plin I cresc cheltuielile destinate
îngrijirii medicale, îngrijirii copiilor (hrană, îmbrăcăminte, jucării) şi descresc
cheltuielile pentru achiziţionarea de orice fel de alte produse. Creşterea în vârst ă a
copiilor este însoţită de o nouă modificare a comportamentului de consum, gospodăria
începând să investească în aparatura electro-casnică, în călătorii, distracţii. Stadiile
caracterizate de prosperitate sunt cea a cuplului tânăr fără copii şi cea de dup ă plecarea
copiilor din gospodărie. Perioadele cu risc maxim de sărăcie pentru gospodărie sunt
apariţia copiilor şi bătrâneţea. Cuplurile care au copii sub 16 ani şi b ătrânii sufer ă grade
similare de deprivare. Impactul pe care îl are apariţia copiilor asupra standardului de
viaţă al familiei este profund, „copiii reprezintă un cost economic pentru părinţi”
(Mitchell, Cooke, 1988, pag.29). Creşterea unui copil implică două tipuri de costuri:
directe şi indirecte, arată Mitchell şi Cooke. Costurile directe sunt reprezentate de
cheltuielile de consum făcute pentru copii, cumpărarea de hrană în plus, de
îmbrăcăminte, medicamente, jucării etc. Costurile indirecte reprezintă costurile
oportunităţii de a avea copii şi se măsoară prin diferenţa între veniturile potenţiale ale
familiei dacă nu ar avea copii şi veniturile familiei dacă are copii. Retragerea, chiar şi
temporară, a mamei de pe piaţa muncii duce la diminuarea veniturilor familiei. Un alt
mod de a calcula costurile indirecte îl reprezintă estimarea costurilor necesare pentru a
plăti îngrijirea copilului de către altcineva decât de către părinţi. Deci, apari ţia unuia sau
mai multor copii în gospodărie diminuează veniturile familiei şi impune costuri
suplimentare crescând riscul de intrare în sărăcie al familiei.
4. Comportamentul economic.
Piaţa este locul de întâlnire dintre oferta de bunuri ale agenţilor economici şi
cererea existentă din partea consumatorilor. În sens practic, piaţa este locul în care se
tranzacţionează vânzarea sau cumpărarea unui bun economic. În sens abstract, piaţa
reprezintă o sumă de informaţii despre cum se vinde sau se cumpără un bun economic.
Există mai multe accepţiuni şi tipuri ale termenului de piaţă: piaţă de mărfuri, piaţă de
capital şi piaţă de valori. Preţul bunurilor economice se formează pe pia ţă, în func ţie de
cererea şi oferta existente pentru bunul economic respectiv. O astfel de economie în care
preţul bunurilor economice se formează pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă este
economia de piaţă.
În economia de piaţă clasică acţionează, de regulă, legea generală a ofertei, care
reglează relaţia existentă între cantitatea de bunuri economice oferite spre consum şi
preţul unitar mediu al acestora. În economia de piaţă perfectă, echilibrul tuturor for ţelor
pieţei, dintre cerere şi ofertă este cel care influenţează hotărâtor evoluţia economiei şi
societăţii. În realitate există concurenţa, competiţia între agenţii economici şi
consumatorii care participă la activităţi de piaţă. Concurenţa - reprezintă o confruntare
specifică între agenţii economici, atunci când în cadrul mecanismului economic existent
se încearcă funcţionarea pentru obţinerea de profit de către agenţii economici respectivi.
Esenţa oricărui tip practic de economie de piaţă este deci, obţinerea de profit în urma
proceselor economice de vânzare sau cumpărare de pe piaţa respectivă.
Walter Euken, principalul ideolog al economiei sociale de piaţă, este cel care a formulat
teoria tipurilor ideale de economie – tipuri care reflectă economia concretă, tipuri reale
ce caracterizează organizaţia economică sau treapta dezvoltării economice, modele
create de mintea oamenilor, forme ideale, adevărate tipuri ideale.
Cele două tipuri ideale de economie propuse de Euken erau:
􀀹 un sistem de pieţe libere unde guvernează competiţia sau legea cererii şi a ofertei;
􀀹 un regim de economie centralizată sau monopol de stat.
Economia socială de piaţă reuneşte sistemul de pieţe libere cu interven ţia statului
în domeniul social, în special în ceea ce priveşte echilibrarea veniturilor, asistenţa
socială, gratuitatea unor servicii sociale. Cele patru tipuri de intervenţii pozitive ale
statului sunt: de reglare, de compensare, de protecţie şi de satisfacere a unor nevoi
colective, iar cele trei tipuri de efecte negative se măsoară în: impactul politicilor
sociale asupra dinamismului economic, atitudinea de pasivitate creată de sistemul de
protecţie socială, agravarea unor situaţii tratate social.
Cele mai importante obiective ale economiei sociale sunt: reorganizarea muncii şi
participarea lucrătorilor la procesul de decizie în întreprinderi şi servicii publice;
dezvoltarea regională, locală şi comunitară; orientarea strategiilor desfăşurate de actori
sociali, sindicate şi asociaţii patronale.
Analizând separat cei doi termeni ai conceptului economie socială constatăm că, primul
dintre ei se referă la producţia concretă de mărfuri sau servicii, la o creştere net ă a
bogăţiei colective, iar al doilea, la măsura în care se ameliorează calitatea vie ţii
populaţiei, la modul în care se crează posibilităţi de activitate pentru persoanele f ăr ă loc
de muncă în cadrul unor servicii publice sau prin intermediul unor prestaţii sociale.
Sectorul economiei sociale nu poate fi considerat nici public, pentru că este
finanţat în cea mai mare parte din surse neguvernamentale, nici privat pentru că nu
aparţine cuiva ,ci, tuturor. Economia socială regrupează activităţi economice exersate de
întreprinderi sau asociaţii a căror etică se traduce prin principiile următoare: finalitatea
serviciilor pentru membrii sau colectivitatea respectivă, înaintea profitului; autonomia
de gestiune; procesul de decizie democratică; primatul persoanelor şi al muncii asupra
capitalului, în repartiţia veniturilor; luarea în sarcină a responsabilităţilor individuale şi
colective.
Economia socială poate să se dezvolte în toate sectoarele care răspund unor nevoi
ale populaţiei şi ale colectivităţii. În unele din aceste sectoare şi, mai ales, în cele care
răspund nevoilor sociale, economia socială constituie acel sector intermediar între stat şi
piaţa privată. Forţele economiei sociale sunt: capacitatea sa de a detecta noi nevoi şi de
a le satisface; capacitatea de a transforma nevoile în locuri de muncă; capacitatea de a
mobiliza forţele şi reţelele cele mai diverse şi mai numeroase; marea sa capacitate de
democratizare; capacitatea de a asigura o mai bună utilizare a resurselor sociale
redistribuite.
Economia mixtă de piaţă social-umanistă este o economie deschisă ce combină
interesele economice şi sociale naţionale cu cele internaţionale. Ea foloseşte regulile
economice ale pieţei concurenţiale, dispunând, prin intevenţia statului, de pârghiile
necesare pentru corectarea erorilor sau eşecurilor pieţei; alături de concurenţă şi libera
iniţiativă, dezvoltă parteneriatul economicosocial, coordonând mişcările de ansamblu
ale economiei şi societăţii.
Consumul reprezintă secvenţa ultimă (ciclul fiind: producţie, circulaţie, repartiţie
şi consum) a activităţii economice, care constă în folosirea bunurilor economice
(mărfuri sau servicii) de către persoane sau stat, pentru satisfacerea trebuin ţelor lor
individuale sau colective.
Dacă bunul economic este folosit pentru a produce alte bunuri, atunci consumul este
productiv, iar dacă este folosit pentru satisfacerea unor trebuinţe personale, este consum
final. Consumul este şi un act social, deoarece reflectă tradiţii, sisteme de valori,
obişnuinţe, ritualuri. Autoconsumul reprezintă ceea ce consumă individul şi este produs
în gospodăria proprie; în special în zonele rurale, autoconsumul constituie un procent,
uneori însemnat al consumului total al individului sau familiei respective. Consumul
individual sau privat se referă la persoana care foloseşte un bun economic în folosul său.
Consumul public este alcătuit mai mult din servicii (precum cele educative,
administrative, iluminatul public etc) adresate mai multor persoane sau chiar întregii
colectivităţi (societăţi).
Modul de consum exprimă forma pe care o ia consumul într-un anumit moment al
evoluţiei economico-sociale, ţinând seama de resursele individuale şi sociale
disponibile. Modul de consum reprezintă şi un mod de reflectare a tradiţiilor,
obiceiurilor şi culturii unei societăţi, într-un anumit moment al evoluţiei sale.
Venitul obţinut de un individ (persoană fizică) sau de un agent economic
(persoană juridică), în urma activităţilor economice şi sociale desfăşurate, poate să fie
consumat sau economisit (o parte din economii pot fi, apoi investite). O egalitate
economică fundamentală ne spune că:
Venitul = Consum + Economisire
Înclinaţia spre consum măsoară procentul din venit destinat consumului.
Comportamentul reprezintă, după N. Sillamy, conduita unui subiect luat în
considerare într-un timp mediu şi într-o unitate de timp dată. Comportamentul, care
depinde atât de individ cât şi de mediu, are întotdeuna un sens. El corespunde căutării
unei soluţii sau unui obiect susceptibil să reducă tensiunile şi să satisfacă trebuinţele
individului. După H. Pieron, comportamentul desemnează modul de a fi şi de a ac ţiona
al omului, reprezentâtnd o manifestare obiectivă a întregii activităţi umane.
Comportamentul consumatorului reprezintă un ansamblu de atitudini care au ca
scop satisfacerea – în cel mai înalt grad – a necesităţilor şi trebuin ţelor individului în
cauză. După Ph. Kotler comportamentul consumatorului corespunde ieşirilor unui
sistem ale cărui intrări sunt: situaţia economică generală, calitatea bunului economic
(produs sau serviciu), utilitatea acestuia, prezentarea, probabilitatea de alegere, tradiţiile,
obiceiurile şi cultura individului respectiv. Oamenii se deosebesc între ei după sex,
vârstă, ocupaţie, mod de viaţă, ceea ce le determină idei, sentimente, emoţii, deprinderi
diferite, deci comportamente de consumatori diferite.
Publicul consumator reprezintă totalitatea persoanelor care posedă gusturi şi preferinţe
comune pentru anumite bunuri economice, pe care le cumpără în vederea consumului.
Preferinţa pentru anumite mărfuri sau servicii se modifică în funcţie de ac ţiunea unor
factori de influenţare a achiziţionării acestora şi de nivelul de
satisfacere a trebuinţelor fiecărui individ, membru al publicului.
După Paul Popescu-Neveanu, comportamentul economic al consumatorului
reprezintă actele şi hotărârile consumatorului privind utilizarea veniturilor pentru
diferite cumpărături curente, bunuri de uz îndelungat sau economii, precum şi în
legătură cu atitudinile acestuia.
Factorii de influenţare ai comportamentului consumatorului, în economia socială
de piaţă, pot fi clasificaţi astfel:
􀀹 factori biologici: sex, vârstă, rasă;
􀀹 factori economici: veniturile individuale, preţurile bunurilor, modul de dezvoltare al
economiei, modul de consum, inflaţia;
􀀹 factori psihologici: afectivitate, nivel al gusturilor, sensibilităţilor, preferinţelor şi
trebuinţelor, temperament şi caracter;
􀀹 factori sociali: număr de membri ai familiei, număr de copii, mediu de provenienţă,
mod de viaţă;
􀀹 factori profesionali: ocupaţie/profesie, condiţiile de exercitare;
􀀹 factori spirituali: tradiţii, obiceiuri, cultură, religie.
De exemplu, persoanele de sex feminin se caracterizează prin afectivitate pronun ţat ă,
sensibilitate şi participare sufletească, receptivitate şi preocupare sporită în actul alegerii
şi cumpărării unui bun economic.
Dintre factorii sus-menţionaţi, inflaţia are o influenţă considerabilă, mai ales în ţările cu
o economie în tranziţie; inflaţia loveşte în special categoriile defavorizate ale popula ţiei
şi încurajează achiziţia de bunuri existente deja pe piaţă. Cu alte cuvinte, de şi infla ţia îi
face pe oameni mai orientaţi spre consum, îi şi diferenţiază în acelaşi timp după
capacitatea acestora de a consuma.
Astfel, comportamentul economic poate fi considerat ca efectul a dou ă categorii
principale de factori:
􀂃 factori exogeni, corespunzători mediului social în care trăieşte consumatorul, care
cuprind: nevoi, valori, obiceiuri, credinţe sociale etc. şi,
􀂃 factori endogeni, corespunzători personalităţii consumatorului respectiv şi care
cuprind: nevoi, aspiraţii, percepţii, atitudini, motivaţii individuale etc.
Când omul şi-a satifăcut nevoile fiziologice, spune cunoscutul gânditor şi economist,
John Kenneth Galbraith, nevoile psihologice le iau locul; acestea sunt de mai mică
importanţă, dar pot să fie la fel de presante ca şi nevoile fiziologice.
În funcţie de temperament, consumatorul poate fi un:
􀂉 tip slab, visător, corespunzător temperamentului melancolic;
􀂉 tip puternic, neechilibrat, coleric;
􀂉 tip echilibrat, inert, flegmatic;
􀂉 tipul echilibrat, mobil, sanguinic.
Având în vedere, trăsăturile pozitive sau negative de caracter, Elisabeta Nicorescu
desprinde următoarele categorii de consumatori:
• consumatorul atotştiutor, care nu pierde vreo ocazie de a-şi etala cunoştinţele, are
multă încredere în competenţa sa şi nu suportă să fie contrazis;
• consumatorul dificil, este pretenţios, se hotărăşte greu, descoperă tot timpul defecte ale
mărfurilor şi serviciilor, are reacţii negative la argumentele vânzătorului;
• consumatorul econom, care apreciază bunul economic dorit şi se hotărăşte să-l
cumpere după o îndelungată chibzuinţă;
• consumatorul timid, care nu are curajul să-şi manifeste micile sale dorinţe şi se simte
jenat dacă i se acordă prea multă atenţie la achiziţionarea unei mărfi;
• consumatorul entuziast, care admiră în mod nejustificat produsele şi laudă exagerat
mărfurile şi serviciile solicitate;
• consumatorul impulsiv, ce ia decizii fără o judecată prealabilă, avâd în vedere numai
anumite trăsături ale ale mărfii sau serviciului (marca, aspectul estetic etc.);
• consumatorul grăbit, care nu are răbdare şi i se pare mereu că servirea este prea lent ă,
iar dacă este nevoit să se aşeze la rând, renunţă;
• consumatorul nemulţumit, care nu este satisfăcut de nici un serviciu sau produs;
• consumatorul nedecis, care nu ştie ce anume să aleagă şi apelează la recomandarea
vânzătorului;
• consumatorul ideal este cel ce are un scop precis, ştie bine ce doreşte, vrea să fie servit
repede şi dă indicaţii scurte şi precise în legătură cu bunul solicitat.
Determinante esenţiale ale variabilelor exogene, nevoile sociale reprezintă ansamblul
cerinţelor sau trebuinţelor de consum productiv sau neproductiv al unităţilor economice,
instituţiilor şi populaţiei.
Investigarea fenomenelor şi proceselor economice şi sociale se concentrează pe două
direcţii principale:
􀂾 studierea ofertei de bunuri de consum, precum şi a fenomenelor sociale, prin
intermediul unor metode de măsurare cantitativă şi constativă;
􀂾 cercetarea cererii de bunuri de consum şi a omului ca fiinţă socială, prin intermediul
unor metode de măsurare calitativă şi proiectivă.
După Elisabeta Nicorescu, cercetarea calitativă, respectiv cercetarea
motivaţională se concentrează asupra cunoaşterii cât mai adâncite a răspunsurilor la
întrebări fundamentale, precum: de ce?, pentru ce?, cum?, în ce măsură? A răspunde la
aceste întrebări echivalează cu “a explica” sau “a înţelege” mecanismele care se
desfăşoară în psihicul consumatorului sau al cetăţeanului ca fiinţă socială; a găsi
înlănţuirile necesare şi legăturile cauză-efect, care sunt determinate de existenţa
anumitor nevoi ce impun decizii constituite în scopuri pentru consumator.
Cercetarea de tip calitativ, motivaţional şi proiectiv poate răspunde la întreb ările de mai
sus, propunând măsurile pentru construcţia feed-back-ului necesar şi depăşind astfel
măsurarea cantitativă şi pur constatativă. Rezultatele cercetărilor de tip motivaţional au
permis construirea unor scheme şi modele ale comportamentului consumatorului, care
descriu procesele comportamentale în funcţie de acţiunea unor stimuli. O modalitate de
a contrui şi aplica un sistem de măsurare a comportamentelor economice sociale o
constituie indicele libertăţii economice. Adevărata libertate constă în capacitatea de a
acţiona şi în respectul pe care societatea îl dă iniţiativelor pornite din exerciţiul libertăţii.
O formă importantă a exerciţiului libertăţii este libertatea economică.
Libertatea economică poate fi definită ca un act conştient al persoanei, ce presupune
absenţa unor îngrădiri exterioare a căror sursă este, cel mai adesea, autoritatea de stat.
De aceea, libertatea economică poate fi definită ca absenţa coerciţiei sau constrângerilor
guvernamentale asupra producţiei, distribuţiei sau consumului de bunuri şi servicii, în
măsura în care această absenţă e menită să protejeze şi să menţină libertatea cetăţenilor.
Pentru a calcula indicele libertăţii economice, autorii evaluărilor anuale efectuate de
Heritage Foudation au în vedere circa 50 de variabile economice pe care le grupeaz ă în
10 categorii sau factori ai libertăţii economice. Aceşti factori sunt următorii: politica
comercială; fiscalitatea; intervenţia Guvernului în economie; politica monetară;
fluxurile de capital şi investiţiile străine; finanţele şi sistemul bancar; salarii şi preţuri;
dreptul de proprietate; reglementările; piaţa neagră (economia subterană). Aceşti zece
factori au pondere egală în evaluarea gradului de libertate economică în fiecare ţară.
În continuare vom realiza o analiză a acestora:
1. Politica comercială este un factor-cheie în măsurarea libertăţii economice. Gradul în
care Guvernul împiedică fluxurile comerciale externe poate avea o legătură directa cu
abilitatea de a-şi urmări scopurile economice. Evaluările au în vedere modul de utilizare
a taxelor şi tarifelor comerciale, a protecţionismului netarifar. Autorii consider ă c ă
limitările la import reduc libertatea economică, descurajând agenţii economici în
iniţiativele lor. De asemenea, limitările la import reduc capacitatea consumatorului de a
alege. Evident că nivelul taxelor vamale nu poate fi unicul indicator în ceea ce prive şte
calitatea politicii comerciale. Alte variabile avute în vedere sunt barierele netarifare şi
coruptia din serviciile vamale.
2. Fiscalitatea. Măsurarea acestui factor se face prin examinarea a două variabile: rata
fiscalităţii şi nivelul cheltuielilor guvernamentale. Rata fiscalităţii măsoară "preţul"
plătit de iniţiativa privată pentru a se putea implica în mediul economic. Cheltuielile
guvernamentale, ca procent din PIB, exprimă adevăratul cost al guvernării. Cheltuielile
guvernamentale semnifică faptul că anumite resurse sunt preluate din mediul privat şi
utilizate în scopuri publice, fie pentru Guvernul însuşi, fie pentru redistribuirea acestor
resurse între cetăţeni. Potrivit scalei utilizate de experţii de la Heritage Foundation, o
fiscalitate foarte scăzută, pentru veniturile individuale, este aceea în care rata fiscalit ăţii
este nulă, o fiscalitate scazută este aceea în care rata se situează între 0 şi 25 la sut ă, o
fiscalitate moderată situează rata fiscalităţii între 25 la sută şi 35 la sut ă, o fiscalitate
înaltă poate avea rata fiscalităţii între 35 la sută şi 50 la sut ă, iar una foarte înalt ă, la
peste 50 la sută. În ceea ce priveşte societăţile comerciale, o fiscalitate foarte sc ăzut ă
poate fi socotită mai mică sau egală cu 20 la sută, scăzută - pentru intervalul 20 la sut ă-
25 la sută, moderată pentru intervalul 25-35 la sută, înaltă pentru intervalul 35-45 la sută
şi foarte înaltă la peste 45 la sută.
3. Intervenţia statului în economie Acest factor măsoară utilizarea directă de c ătre
Guvern a resurselor rare şi controlul asupra tuturor celorlalte resurse prin intermediul
proprietăţii de stat. Se au în vedere atât consumul guvernamental, cât şi producţia din
sectorul de stat. Consumul guvernamental constă în achiziţiile nete de bunuri, servicii
sau infrastructura (drumuri, poduri, imobile etc.), salariile plătite funcţionarilor publici,
precum şi activele firmelor de stat. Aşadar, variabilele avute în vedere pentru evaluarea
acestui factor sunt consumul guvernamental, ca procent din PIB, ponderea proprietăţii
de stat, cota veniturilor guvernamentale din firmele de stat şi outputul produs de
sectorul de stat. Potrivit procentelor ce rezultă din evaluarea variabilelor de mai sus,
intensitatea intervenţiei guvernamentale poate fi aşezată pe următoarea scală: foarte
scăzută - mai puţin de 10 la sută din PIB, scăzută - între 10 la sută şi 25 la sut ă,
moderată - între 25 la sută şi 35 la sută, înaltă - între 35 la sut ă şi 45 la sut ă şi foarte
înaltă - peste 45 la sută.
4. Politica monetară Acest factor se referă la evoluţia monedei naţionale. Cu cât politica
monetară favorizează formarea preţurilor pe piaţa liberă, cu atât mai mare este libertatea
economică. Constrângerea evoluţiei preţurilor generează, cel mai adesea, o formă de
inflaţie care poate crea un transfer de putere de cumpărare de la cetăţeni către stat.
Inflaţia nu numai că duce la confiscarea de avuţie, dar distorsionează preţurile, duce la o
alocare greşită a resurselor şi îngrădeşte, prin incertitudine, libertatea economică. Scala
acestui factor este următoarea: foarte scăzută - rata medie a inflaţiei sub 3 la sut ă;
scăzută - între 3 la sută şi 6 la sută; moderată - între 6 la sută şi 12 la
sută; înaltă - între 12 la sută şi 20 la sută; foarte înaltă - peste 20 la sută.
5. Fluxurile de capital şi investiţiile străine. Restricţiile în ce prive şte accesul
investiţiilor străine limitează dezvoltarea capitalului şi, astfel, limitează libertatea
economică. Variabilele utilizate pentru evaluarea acestui factor sunt: legislaţia
referitoare la investiţiile străine; exercitarea dreptului de proprietate al str ăinilor;
restricţionarea sectoarelor economice deschise investiţiilor străine; restricţii sau
performanţe solicitate discriminatoriu investiţiilor străine; dreptul de proprietate al
străinilor asupra pământului; tratamentul egal al afacerilor autohtone si straine; restric ţii
la repatrierea veniturilor; accesibilitatea finanţărilor locale pentru str ăini. Scala, în cazul
acestui factor, are următoarea înfăţisare: foarte scăzută - tratament deschis şi impartial
pentru investiţiile străine, legislaţie permisivă, acces neîngrădit, cu excepţia sectoarelor
ce privesc securitatea naţională; scăzută - restricţii pentru investiţiile str ăine în câteva
sectoare, cum ar fi utilităţile vitale pentru securitatea naţională şi resursele naturale,
proceduri de înfiinţare sumare şi eficiente; moderată - restricţii pentru o seam ă de
investiţii, proceduri birocratice de înfiinţare; înaltă - investiţii permise de la caz la caz,
birocraţie şi corupţie; foarte înaltă - guvernul obstrucţionează penetrarea investiţiilor
străine, iar corupţia este ridicată.
6. Activitatea din domeniile financiar şi bancar. Băncile furnizează servicii care
favorizează creşterea economică. Cu cât băncile sunt mai controlate de Guvern, cu atât
libertatea economică este mai îngrădită. Acelaşi lucru se petrece şi atunci când
activitatea bancară este reglementată în exces. Variabilele avute în vedere în evaluarea
acestui factor sunt: ponderea proprietăţii de stat în sectorul bancar, restricţii la
deschiderea, de către băncile străine, de sucursale şi filiale; influenţarea, de către
Guvern, a alocării creditului; reglementările guvernamentale; libertatea de a oferi orice
tip de servicii financiare, obligaţiuni şi poliţe de asigurare. Iată şi scala pentru acest
factor: foarte scăzut - implicarea guvernamentală în sectorul bancar este neglijabilă,
investiţiile străine nerestricţionate, iar băncile pot derula orice tip de serviciu financiar;
scăzut – implicare minimală a Guvernului în sectorul bancar, limite reduse în calea
investiţiilor străine, unele bariere în calea activităţii bancare; moderat - influenţa
guvernamentală substanţială, statul posedă sau influenţeaza anumite bănci, guvernul
controlează creditul şi activitatea bancară se confruntă cu bariere; înalt - implicare
masivă a guvernului, sistem bancar în tranziţie, corupţie; foarte înaltă – sistem financiar
în haos.
7. Salariile şi preţurile În economia de piaţă, preţurile sunt cele care contribuie la
alocarea resurselor. Acelaşi lucru se petrece pe piaţa muncii, prin evolu ţia pre ţului
muncii. Variabilele în evaluarea acestui factor sunt: legislaţia salariului minim;
formarea liberă a preţurilor pe piaţă; controlul guvernamental al preţurilor şi modul în
care el este utilizat; ajutoare de stat care afectează preţurile; influenţa guvernamentală
asupra mărimii salariilor. Conform evoluţiei acestor variabile, scala este următoarea:
foarte scăzută - preţurile se formează pe piaţă, nu există legislaţie a salariului minim şi
Guvernul poate participa la negocieri colective, fără să impună condiţii; scăzută –
Guvernul controlează anumite preţuri, salariul minim funcţionează în anumite sectoare
şi Guvernul se implică activ în negocierile colective; moderată - Guvernul controlează
preţurile în mod semnificativ şi reglementează o parte importantă a negocierilor
salariale; înaltă - Guvernul determină o mare parte a preţurilor şi salariilor; foarte înaltă
- preţurile şi salariile sunt aproape complet controlate de Guvern.
8. Dreptul de proprietate Abilitatea de a acumula proprietate privată este cea mai
importantă motivaţie în economia de piaţă. Garantarea dreptului de proprietate dă
încredere cetăţenilor şi stabilitate mediului economic.
Variabilele avute în vedere sunt: liberalismul juridic; calitatea codului comercial:
sancţionarea arbitrariului în disputele contractuale; legislaţia exproprierii; corupţia în
justiţie; întârzieri în elaborarea sentinţelor juridice; protecţia legală a proprietăţii private.
Scala acestui factor este următoarea: foarte înaltă – proprietatea privată garantată;
funcţionarea corectă şi eficientă a justiţiei; corupţie aproape nulă şi inexistenţa
exproprierilor; înaltă - proprietatea privată garantată, justiţia nu funcţionează cu
rapiditate, corupţie scăzută şi pericolul exproprierii nul; moderată - sistemul judiciar
ineficient, corupţie, justiţia poate fi influenţată de Guvern şi pericolul exproprierii
existent; scăzută - dreptul de proprietate slab protejat, sistemul juridic ineficient,
corupţie, influenţa guvernamentală asupra justiţiei şi pericol de expropriere; foarte
scăzută - proprietatea privată neprotejată, aproape toate proprietăţile aparţin statului,
corupţie şi exproprieri frecvente.
9. Reglementările şi restricţiile pot crea dificultăţi pentru crearea de noi afaceri.
Variabilele avute în vedere sunt: procedurile necesare pentru a opera; facilitatea de a
obţine autorizări; corupţie şi birocraţie; codul muncii; sistemele de asigurări sociale;
limitările impuse prin lege afacerilor. Iată şi scala corespondentă a acestui factor: foarte
scăzută - reglementări stabile şi uniforme, care nu limitează afacerile, corupţie ca şi
inexistentă; scăzută - proceduri de autorizare, reglementările destul de stabile şi
uniforme, anumite limitări şi corupţie existentă, dar scăzută; moderată - proceduri
complicate, reglementările impun limitări mediului de afaceri şi sunt neuniforme,
corupţie; înaltă - existenţa cotelor de producţie şi a planificării, bariere în calea
afacerilor, corupţie înaltă; foarte înaltă – Guvernul împiedică apariţia unor noi afaceri,
corupţie galopantă, reglementările se aplică întâmplător.
10. Piaţa neagră Chiar dacă uneori piaţa neagră compensează deficienţele pieţelor
reglementate, ea este un semnal clar al nefuncţionării pieţelor şi al abuzurilor
guvernamentale. Variabilele avute în vedere sunt: contrabanda, pirateria intelectuală;
producţia agricolă, ori manufacturată, ori serviciile vândute pe piaţa neagră; munca la
negru. Scala acestui factor arată astfel: foarte scăzută - piaţa neagră limitată doar la
activităţi precum traficul de droguri şi de armament; scăzută - nivel redus al pieţei
negre, cum ar fi în agricultură şi pe piaţa muncii; moderată - piaţa neagr ă în majoritatea
sectoarelor; înaltă – nivel ridicat al pieţei negre ca şi contrabandă; foarte înalt ă - pia ţa
neagră este comparabilă, dacă nu chiar depăşeste economia formală.