Jurisprudenţă CJUE

ZECE ANI DE JURISPRUDENȚĂ
A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

REFERITOARE LA CAUZELE
„ROMÂNEȘTI”
RETROSPECTIVĂ
A CURȚII DE JUSTIȚIE
A UNIUNII EUROPENE
REFERITOARE LA CAUZELE „ROMÂNEȘTI”
RETROSPECTIVĂ
Ț
Reproducerea este autorizată cu condiția menționării sursei. Fotografiile nu pot fi reproduse decât în
contextul acestei publicații. Pentru orice altă utilizare, trebuie să fie solicitată o autorizare de la Curtea
de Justiție a Uniunii Europene.
Numeroase alte informații despre Uniunea Europeană sunt disponibile pe internet pe serverul Europa
(http://europa.eu).
Luxemburg: Curtea de Justiție a Uniunii Europene / Direcția comunicare /

Unitatea publicații și presă electronice
curia.europa.eu
Paper QD-02-17-770-RO-C ISBN 978-92-830-3512-1 DOI: 10.2862/217208

PDF QD-02-17-770-RO-N ISBN 978-92-830-3511-4 DOI: 10.2862/24117
Redactor: Mirela Pop
© Uniunea Europeană, 2017
Printed in Luxembourg
Tipărit pe hârtie înălbită fără clor elementar (ecf)

CUPRINS
CUPRINS
PREFAȚĂ DE DOAMNA CAMELIA TOADER, JUDECĂTOR LA CURTEA DE JUSTIȚIE 6
INTRODUCERE 8
1. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE 11
a. Drepturile fundamentale 11
b. Aplicarea dreptului Uniunii în ordinea juridică internă 22
c. Dreptul de intrare și de ședere 27
2. CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE. DISPOZIȚII FINANCIARE 31
3. CONTENCIOSUL UNIUNII EUROPENE 39
a. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor 39
b. Acțiunea în anulare 40
c. Acțiunea în constarea abținerii de a acționa 49
d. Trimiterea preliminară 51
e. Acțiunea în despăgubire 60
4. LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR 65
a. Interzicerea măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative 65
b. Uniunea vamală 68
5. AGRICULTURA 71
6. LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A SERVICIILOR 75
a. Libera prestare a serviciilor 75
b. Securitatea socială 77
7. SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI JUSTIȚIE 89
a. Cooperarea judiciară în materie civilă 89
b. Cooperarea judiciară în materie penală 94
8. CONCURENȚĂ 103
a. Înțelegeri 103
b. Poziție dominantă 107
9. AJUTOARE DE STAT 111
10. DISPOZIȚII FISCALE 117
a. Chestiunea compatibilității taxei pe poluare cu dreptul Uniunii 117
b. Armonizarea dispozițiilor fiscale 132
5
ZECE ANI DE JURISPRUDENȚĂ A CURȚII DE JUSTIȚIE
A UNIUNII EUROPENE REFERITOARE LA CAUZELE „ROMÂNEȘTI”
11. APROPIEREA LEGISLAȚIILOR 151

a. Măsuri de apropiere 151
b. Marca Uniunii Europene 159
c. Achiziții publice 166
12. POLITICA SOCIALĂ 171
a. Egalitate și nediscriminare 171
b. Protecția securității și a sănătății lucrătorilor 176
c. Munca pe durată determinată 179
13. PROTECȚIA CONSUMATORILOR 183
a. Noțiunea „consumator” 183
b. Clauze abuzive 188
c. Creditul de consum 193
14. MEDIU 197
15. POLITICA COMERCIALĂ 205
TABEL CRONOLOGIC AL CAUZELOR FINALIZATE 208
INDEX ALFABETIC PE MATERII 218
NOTE DE DOCTRINĂ REFERITOARE LA DECIZII 224
6
A CURȚII DE JUSTIȚIE
A UNIUNII EUROPENE
RETROSPECTIVĂ
PREFAȚĂ DE DOAMNA
CAMELIA TOADER,
JUDECĂTOR LA CURTEA
DE JUSTIȚIE
Dacă dorim să analizăm structura jurisprudenței elaborate de mai bine de 60 de ani de

Curtea de Justiție, la care se adaugă, după anul 1989, cea elaborată de Tribunal, la prima
vedere, jurisprudența ultimilor zece ani ar putea avea o relevanță redusă în comparație cu
cea din anii de glorie, când hotărâri importante au contribuit decisiv la edificarea construcției
europene. Nu este însă mai puțin adevărat că în acești ultimi zece ani instanțele Uniunii au
avut ocazia să se pronunțe în cauze din ce în ce mai complexe, „spunând” dreptul în privința
unor tendințe și provocări ale societății actuale, atât pe planul libertăților fundamentale sau
pe plan economic general, cât și în materia cooperării judiciare în Europa.
În plus, atunci când o asemenea perioadă coincide cu cea a aderării unui stat membru la
Uniune, importanța acesteia pare în mod obiectiv diminuată, pentru că există un inevitabil
decalaj între data efectivă a aderării și momentul în care instanțele și justițiabilii din noul stat
membru își imaginează, progresiv, posibilitatea de a se adresa instanțelor Uniunii.
Situația a fost diferită în privința României, deoarece, conștienți de noua oportunitate

care le era oferită pentru a obține răspunsuri utile la chestiuni de drept având o legătură
8
PREFAȚĂ
strânsă cu o legislație care în acea perioadă prelua atât în esență, cât și în spirit acquis-ul
comunitar, instanțele și justițiabilii din România au sesizat relativ rapid Curtea de Justiție
și uneori Tribunalul: cererea de decizie preliminară introdusă la 17 ianuarie 2007 în cauza
Jipa constituie exemplul cel mai elocvent. Consider că explicația unei asemenea trimiteri
preliminare „precoce” poate fi identificată și în buna pregătire a judecătorilor din România în
perioada (destul de lungă) de preaderare la Uniune.
Tot în acest cadru, numărul relativ mare de decizii de respingere a unor acțiuni pentru motive
de inadmisibilitate ar putea fi privit cu mai multă înțelegere.
În acest context, începând cu anul 2007, un număr important de cauze, între care aproximativ
170 cu limba de procedură româna, având ca obiect atât trimiteri preliminare, cât și acțiuni
directe și recursuri, prezintă importanță în crearea unei anumite direcții jurisprudențiale,
uneori în materii sensibile, precum cauzele privind taxa pe poluare a autovehiculelor, aceasta
din urmă putând fi considerată unul dintre pilonii jurisprudenței consacrate în materia
impozitării interne.
Prezenta retrospectivă reprezintă o sinteză pertinentă și utilă a jurisprudenței privind

cauzele „românești” și doresc să îl felicit pe autorul acesteia pentru activitatea asiduă pe
care a desfășurat-o în vederea rezumării și a clasificării deciziilor și a prezentării în acest
mod a unei imagini globale a chestiunilor de drept invocate în fața Curții și a Tribunalului.
Dorindu-vă lectură plăcută, îi încurajez pe cititorii avizați să publice comentarii privind deciziile
instanțelor noastre pentru a contribui, dacă este cazul, la îmbunătățirea lizibilității activității
noastre jurisdicționale.
Luxemburg, ianuarie 2017

prof. dr. Camelia TOADER
9
INTRODUCERE
Lucrarea de față realizează o sinteză a jurisprudenței Curții de Justiție și a Tribunalului privind

cauzele „românești”, jurisprudență dezvoltată în decursul celor zece ani de la aderarea
României la Uniunea Europeană. Pentru motive practice, deciziile avute în vedere acoperă
perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 30 noiembrie 2016.
În acest context, calificarea unei cauze ca fiind „românească” are la bază două criterii. Pe de
o parte, în cazul unei cereri de decizie preliminară, această cerere trebuie să fie formulată de
o instanță din România. Pe de altă parte, în cazul celorlalte acțiuni cu care Curtea de Justiție
și Tribunalul au fost sesizate, în primul rând, pentru fi avute în vedere în prezenta lucrare,
ele au o legătură cu România și, în al doilea rând, părțile – sau cel puțin una dintre ele – sunt
resortisanți români. În plus, sunt avute în vedere și cauzele în care limba de procedură a fost
alta decât româna.
Nu sunt analizate cauzele în care, de exemplu, resortisanți români sunt implicați în alte
proceduri naționale decât cele pendinte în România (precum în cauza Dano, C‑333/13,
EU:C:2014:2358). Astfel, în pofida importanței orientărilor jurisprudențiale dezvoltate în
urma soluționării unor asemenea cauze, lucrarea de față are doar scopul de a evidența
răspunsurile oferite de Curte și de Tribunal la chestiunile de drept al Uniunii invocate de
resortisanți români fie în fața unei instanțe din România, fie direct în fața Tribunalului.
Nu sunt analizate nici cauzele care nu au un caracter inedit.
10
INTRODUCERE
Lucrarea este concepută astfel încât să fie expuse cauzele pertinente, contextul factual și
juridic al acestora, chestiunile de drept invocate, deciziile pronunțate și eventual concluziile
avocaților generali, precum și, în anumite cauze preliminare, deciziile instanțelor de trimitere
care au urmat hotărârilor preliminare pronunțate în cauzele respective.
Pentru a atinge acest obiectiv, prezentarea are la bază în esență textele deciziilor și ale
concluziilor, disponibile la adresa de internet a Curții (curia.europa.eu), în funcție de materie
și cronologic. De altfel, expunerea urmează în linii generale planul de clasificare sistematică
a jurisprudenței, disponibil de asemenea la aceeași adresă.
Lucrarea conține și un tabel cronologic al cauzelor finalizate, un index alfabetic pe materii

și o sinteză a notelor de doctrină referitoare la decizii, aceste elemente putând fi utile în
conturarea unei imagini de ansamblu a cauzelor „românești”.
Cu speranța că lectura prezentei lucrări va contribui în mod util la înțelegerea problematicilor

expuse, înainte de a încheia doresc să îi mulțumesc doamnei Ioana Gheorghe‑Bădescu, șefa
Unității de traducere de limbă română din cadrul Direcției Generale de Traducere a Curții
de Justiție a Uniunii Europene, pentru sprijinul constant pe care mi l‑a acordat în realizarea
acestei lucrări, orice eventuală eroare aparținându‑mi în totalitate.
Tiberiu SAVU1
administrator, Curtea de Justiție a Uniunii Europene
1. Lucrarea exprimă doar opinia personală a autorului și nu angajează Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
11
ORDINEA JURIDICĂ
1 A UNIUNII EUROPENE
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
1. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
a. DREPTURILE FUNDAMENTALE
În două hotărâri pronunțate în anul 2016, Curtea a avut ocazia să precizeze conținutul
dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil în două cauze având ca obiect
taxa pe poluare și, respectiv, procedurile căilor de atac în cadrul achizițiilor publice. Tot în
anul 2016, Tribunalul s‑a pronunțat asupra refuzului Comisiei Europene de a înregistra o
propunere de inițiativă cetățenească europeană.
i) Dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil
1.1 – În Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma (C‑205/15, EU:C:2016:499), Curtea a analizat
chestiunea dacă articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(denumită în continuare „carta”), precum și principiile echivalenței și efectivității trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări care scutește persoanele juridice de
drept public de taxele judiciare de timbru atunci când acestea formulează contestație la
executarea silită a unei decizii judecătorești privind rambursarea unor taxe percepute
cu încălcarea dreptului Uniunii și de obligația de a depune cauțiunea prevăzută cu ocazia
introducerii cererii de suspendare a unei astfel de proceduri de executare silită, deși
cererile prezentate de persoane fizice și juridice de drept privat în cadrul acestor proceduri
rămân, în principiu, supuse taxelor judiciare.
În ceea ce privește cauza principală, trebuie menționat că, în anul 2008, o ordonanță
de urgență a guvernului a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din anumite
categorii, iar obligația de plată a acestei taxe lua naștere, printre altele, cu ocazia primei
înmatriculări a unui autovehicul în România2. Pârâtul din litigiul principal a plătit această
taxă cu ocazia înmatriculării în România a unui autovehicul înmatriculat anterior într‑un
alt stat membru. Ulterior, Tribunalul Sibiu a obligat Administrația Finanțelor Publice și
Administrația Fondului pentru Mediu (beneficiarul taxei) la restituirea în favoarea pârâtului
2. În ceea ce privește aplicarea în timp a diferitor reglementări în materie, în special conformitatea taxei pe poluare
cu dreptul Uniunii, a se vedea, mai jos, capitolul 10 litera a).
13
din litigiul principal a sumei menționate, la plata dobânzii legale aferente acesteia și la
rambursarea cheltuielilor de judecată.
Întrucât această sentință a rămas definitivă, ca răspuns la cererea de executare silită

introdusă de pârâtul din litigiul principal împotriva Administrației Finanțelor Publice și
Administrației Fondului pentru Mediu, Judecătoria Sibiu, instanța de trimitere din cauza
principală, a dispus executarea silită a obligației rezultate din sentință, executarea fiind
însoțită de acordarea de dobânzi legale calculate până la restituirea efectivă a sumelor
datorate.
Administrația Finanțelor Publice a formulat contestație împotriva acestei executări silite,

solicitând totodată anularea actelor de executare deja adoptate, precum și suspendarea
procedurii de executare silită, fără a fi obligată să plătească taxa judiciară de timbru
pentru această contestație și să depună cauțiunea aferentă cererii sale de suspendare
a procedurii de executare menționate. Având în vedere riscul ca restituirea menționată
să intervină într‑o procedură care, potrivit Administrației Finanțelor Publice, era nelegală
și ca urmare a existenței unor dispoziții speciale care prevăd o procedură de restituire
a taxelor percepute fără a fi datorate printr‑o plată eșalonată pe cinci ani, orice executare
silită trebuind să fie suspendată de drept pe această perioadă, administrația menționată
a solicitat suspendarea procedurii de executare inițiate.
Potrivit pârâtului din litigiul principal, contestația formulată împotriva executării silite
dispuse trebuia să fie respinsă, iar Administrația Finanțelor Publice trebuia, în orice caz, să
achite taxa de timbru pentru contestația sa introdusă împotriva acestei executări silite și
să depună cauțiunea aferentă cererii de suspendare a procedurii de executare silită. Din
moment ce reglementarea în cauză ar institui o discriminare între persoanele de drept
privat, care sunt obligate să achite aceste taxe judiciare, și persoanele de drept public, care,
asemenea Administrației Finanțelor Publice, sunt scutite de taxele respective, aceasta nu
ar fi compatibilă cu dreptul Uniunii.
Potrivit reglementării române privind taxele judiciare de timbru3, sunt scutite de taxa
judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac, formulate, potrivit legii, de
autoritățile publice centrale, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de
calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice. În plus, potrivit Codului
3. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013).
14
de procedură fiscală4, organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauțiuni
pentru cererile, acțiunile și orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării
creanțelor fiscale, cu excepția celor privind comunicarea actului administrativ fiscal.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 4

alineatul (3) TUE, precum și articolele 20, 21 și 47 din cartă pot fi interpretate că se opun
unei reglementări care statuează egalitatea în fața legii doar a cetățenilor persoane fizice,
iar nu și între aceștia și persoanele juridice de drept public, și scutesc a priori persoanele
juridice de drept public de la plata taxelor de timbru/cauțiunii pentru accesul la justiție, în
timp ce condiționează accesul la justiție al persoanelor fizice de plata unor taxe de timbru
și a unor cauțiuni.
În primul rând, respingând mai întâi excepțiile de inadmisibilitate a cererii de decizie

preliminară, Curtea a amintit jurisprudența sa în cauzele privind taxa pe poluare, potrivit
căreia dreptul de a obține rambursarea taxelor percepute de un stat membru cu încălcarea
normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite
justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic asemenea taxe, astfel cum
dispozițiile respective au fost interpretate de Curte. În consecință, statele membre sunt,
așadar, obligate în principiu să ramburseze impozitele percepute cu încălcarea dreptului
Uniunii și dobânda aferentă acestora, revenindu‑le atribuția de a desemna instanțele
competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate
să asigure protecția drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii.
În al doilea rând, analizând domeniul de aplicare al articolelor 20, 21 și 47 din cartă, Curtea
a constatat că, deși este adevărat că o reglementare care scutește persoanele juridice de
drept public de plata anumitor taxe judiciare, în timp ce persoanele fizice nu beneficiază de
o astfel de scutire, stabilește o distincție între aceste persoane în ceea ce privește tratamentul
procedural al cererilor lor introduse în cadrul unei proceduri precum procedura principală,
scutirea de taxa judiciară de timbru de care beneficiază persoanele juridice de drept public
în asemenea proceduri nu conferă, prin ea însăși, un avantaj procedural acestor persoane
juridice, în măsura în care plata acestei taxe de către asemenea persoane se efectuează din
bugetul național consolidat, care finanțează și serviciile oferite de instanțe.
În al treilea rând, în ceea ce privește scutirea de depunerea unei cauțiuni impuse cu ocazia
introducerii cererii de suspendare a unei proceduri de executare silită având ca obiect
4. Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007).
15
creanțe fiscale, potrivit argumentației expuse de guvernului român, cauțiunea în discuție

constituie o garanție pentru creditorul care a pornit executarea silită, aceasta din urmă
riscând să fie întreruptă prin formularea unei cereri de suspendare de către un debitor care
s‑ar putea regăsi ulterior în imposibilitatea de a‑și achita datoria din cauza insolvabilității
sale sau a intrării sale în faliment. Totuși, în opinia Curții, nu se poate admite ca un stat
membru, în calitatea sa de debitor într‑un litigiu precum litigiul principal, să se poată prevala
de o insuficiență a fondurilor pentru a justifica o imposibilitate de executare a unei decizii
judecătorești prin care unui justițiabil i se recunoaște dreptul la rambursarea cu dobândă a
unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii și, prin urmare, în măsura în care riscul
acoperit de cauțiune nu se poate realiza într‑o procedură precum procedura principală,
scutirea în discuție nu poate, astfel, să slăbească poziția unei persoane precum pârâtul
din litigiul principal în raport cu cea a adversarului său, în speță Administrația Finanțelor
Publice.
În consecință, Curtea a statuat că articolul 47 din cartă, precum și principiile echivalenței și

efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări precum cea în
discuție în litigiul principal.
Prin sentința pe care a pronunțat‑o în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de

trimitere a respins ca tardivă contestația formulată împotriva executării forțate, chiar
dacă a admis că aceasta era scutită de taxa judiciară de timbru și de depunerea cauțiunii.
Împotriva acestei sentințe, Administrația Finanțelor Publice a formulat apel la instanța de
grad superior, în fața căreia cauza este pendinte.
1.2 – Mai recent, în două cauze în care a fost pronunțată Hotărârea din 15 septembrie 2016,
Star Storage și Max Boegl (C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688; concluzii prezentate la 28
aprilie 2016, EU:C:2016:307), Curtea a fost solicitată să se pronunțe cu privire la chestiunea
dacă o garanție de bună conduită prevăzută de reglementarea română pentru accesul
la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante în materia achizițiilor publice
este conformă cu dreptul Uniunii, în special cu articolele 47 și 52 din cartă, cu articolul
16
1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE5, cu articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva
92/13/CEE6, precum și cu principiile echivalenței și efectivității.
În esență, directivele menționate prevăd obligația statelor membre de a asigura accesul la

căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care le pot stabili în acest scop, cel puțin
oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract
și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o pretinsă încălcare.
Potrivit reglementării române aplicabile situației de fapt din litigiul principal7, pentru
a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător,
contestatorul avea obligația de a constitui o garanție de bună conduită pentru întreaga
perioadă cuprinsă între data depunerii contestației ori a cererii adresate instanței
de judecată și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului Național de Soluționare
a Contestațiilor (CNSC) ori a hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia.
Garanția de bună conduită trebuia să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile,
să fie irevocabilă și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante
atunci când contestația era respinsă ca inadmisibilă. În plus, în cazul în care contestația
era respinsă de CNSC sau de instanța de judecată, în situația în care contestatorul se
adresa direct instanței, autoritatea contractantă avea obligația să rețină garanția de bună
conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei CNSC ori a hotărârii instanței de
judecată, iar reținerea se aplica pentru loturile la care contestația a fost respinsă. Pe de
altă parte, în situația admiterii contestației sau a plângerii formulate împotriva deciziei
CNSC de respingere a contestației, autoritatea contractantă avea obligația de a restitui
5. Directiva Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor
administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții
publice de produse și a contractelor publice de lucrări ( JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237),
astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie
2007 ( JO 2007, L 335, p. 31).
6. Directiva Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative
referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care
desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor ( JO 1992, L 76, p. 14, Ediție
specială, 06/vol. 2, p. 43), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66.
7. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor
de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii (Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 418 din 15 mai 2006), astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
51/2014 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 30 iunie 2014, rectificare în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 516 din 10 iulie 2014). Această ordonanță a fost abrogată prin Legea nr. 98/2016 privind achizițiile
publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016), care transpune noile directive în materia
achizițiilor publice și a concesiunilor.
17
contestatorului garanția de bună conduită în cel mult cinci zile de la momentul rămânerii
definitive a deciziei.
După sesizarea Curții în cele două cauze preliminare, prin două decizii diferite, Curtea
Constituțională, admițând excepțiile invocate de reclamantele din litigiile principale,
a declarat ca fiind neconstituționale, pe de o parte, dispoziția care prevedea că garanția
de bună conduită era reținută de la momentul rămânerii definitive a deciziei de respingere
a contestației și, pe de altă parte, dispoziția care prevedea ca garanția de bună conduită
să dispună plata necondiționată, la prima cerere a autorității contractante, atunci
când contestația era respinsă ca inadmisibilă. Curtea Constituțională a confirmat însă
constituționalitatea obligației de a constitui garanția de bună conduită ca o condiție de
admisibilitate a oricărei căi de atac.
În speță, în prima cauză (C‑439/14), pârâta din litigiul principal, în calitate de autoritate
contractantă, a publicat un anunț de deschidere a unei proceduri de cerere de ofertă
în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind achiziția unei infrastructuri
informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea
unei platforme de cloud computing, criteriul de atribuire a acestui contract fiind „prețul
cel mai scăzut”. În urma unor cereri formulate de mai mulți operatori economici, aceasta
a publicat o serie de clarificări ale prevederilor documentației de atribuire. Reclamanta
din litigiul principal a contestat anumite clarificări în fața CNSC, care i‑a respins contestația
ca inadmisibilă pentru motivul că reclamanta nu constituise garanția de bună conduită.
Prin urmare, reclamanta a sesizat Curtea de Apel București cu o plângere prin care
a solicitat, printre altele, anularea acestei decizii de respingere. În aceste împrejurări,
Curtea de Apel București a adresat Curții întrebarea dacă dispozițiile articolului 1 alineatul
(1) al treilea paragraf și cele ale articolului 1 alineatul (3) din Directiva 89/665 trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de
atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil
a unei asemenea garanții de bună conduită.
În a doua cauză (C‑488/14), pârâta din litigiul principal, în calitate de autoritate contractantă,
a publicat un anunț referitor la deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă în scopul
atribuirii unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare
a infrastructurilor Aeroportului Oradea, criteriul de atribuire fiind „oferta cea mai
avantajoasă din punct de vedere economic”. În urma evaluării ofertelor, oferta depusă
de asocierea din care făceau parte reclamantele din litigiul principal a fost declarată
neconformă. Întrucât contestația introdusă de această asociere la CNSC a fost respinsă
18
ca nefondată, ea a formulat plângere împotriva deciziei de respingere la Curtea de Apel

Oradea. Această instanță le‑a pus în vedere reclamantelor din litigiul principal că aveau
obligația de a constitui o garanție de bună conduită. Prin urmare, ele au solicitat sesizarea
Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate privind aceste două dispoziții,
decizia sa fiind prezentată mai sus, și sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară.
În aceste împrejurări, Curtea de Apel Oradea a adresat Curții întrebarea dacă dispozițiile
articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și, respectiv, din Directiva 92/13 trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de
atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil
a unei garanții de bună conduită.
În concluziile prezentate în aceste cauze conexate, avocatul general a apreciat că dispozițiile

articolului 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665 și ale articolului 1 alineatele (1) și (3) din
Directiva 92/13, interpretate în lumina articolului 47 din cartă, se opun unei reglementări
naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care impune contestatorului obligația
de a constitui o garanție de bună conduită pentru a obține accesul la o cale de atac împotriva
deciziilor autorității contractante privind atribuirea contractelor de achiziții publice și în
temeiul căreia autoritatea contractantă trebuie să rețină garanția respectivă în cazul în
care contestația este respinsă sau în cazul în care se renunță la contestație, indiferent dacă
contestația este sau nu este abuzivă.
Avocatul general a considerat de asemenea că aceleași dispoziții din dreptul Uniunii se opun
unei reglementări naționale care impune contestatorului obligația de a constitui o garanție
de bună conduită pentru a obține accesul la o cale de atac împotriva deciziilor autorității
contractante și conform căreia garanția se restituie în mod automat contestatorului la
soluționarea definitivă a contestației, indiferent de rezultatul acesteia.
În opinia avocatului general, o asemenea condiție procedurală nu protejează în mod

adecvat autoritățile contractante împotriva contestațiilor abuzive, deoarece, în temeiul
regimului tranzitoriu, autoritatea contractantă trebuie să restituie contestatorului garanția
de bună conduită în termen de cinci zile de la data la care decizia CNSC sau hotărârea
judecătorească devine definitivă, chiar dacă contestatorul abuzează în mod evident de
dreptul său de acces la căile de atac. În consecință, avocatul general a considerat că, deși
costurile pe care le implică regimul tranzitoriu ar putea să nu fie de natură să descurajeze
un operator economic care urmărește un alt obiectiv decât cele pentru care căile de
atac au fost instituite să depună o contestație – de exemplu, în scopul prejudicierii unui
19
concurent –, ele pot constitui totuși un obstacol în calea unui operator economic care are
o cerere legitimă, dar care dispune de resurse limitate.
În hotărârea pronunțată, Curtea a observat în primul rând că nici Directiva 89/665, nici
Directiva 92/13 nu conțin dispoziții care să reglementeze în mod specific condițiile în care
aceste căi de atac pot fi exercitate, amintind jurisprudența sa8 potrivit căreia Directiva
89/665 stabilește numai condițiile minime care trebuie să fie îndeplinite de procedurile
privind căile de atac reglementate în ordinile juridice naționale în scopul de a garanta
respectarea prevederilor din dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice.
Similar avocatului general, Curtea a constatat, în al doilea rând, că garanția de bună conduită
drept condiție prealabilă pentru examinarea oricărei căi de atac constituie o restrângere
a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului
47 din cartă, care, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta, nu este justificată
decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă,
cu respectarea principiului proporționalității, este necesară și răspunde efectiv obiectivelor
de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesității protejării drepturilor
și libertăților celorlalți.
Curtea a constatat că în speță toate aceste condiții erau îndeplinite, în special în ceea ce
privește combaterea exercitării abuzive a căilor de atac, care constituie un obiectiv legitim
ce contribuie nu numai la realizarea obiectivelor urmărite prin Directivele 89/665 și 92/13,
ci și, la o scară mai largă, la o bună administrare a justiției, deoarece o cerință financiară
precum garanția de bună conduită în discuție în litigiile principale reprezenta o măsură
de natură să descurajeze contestațiile abuzive și să garanteze pentru toți justițiabilii, în
interesul unei bune administrări a justiției, soluționarea căilor lor de atac în termene cât se
poate de scurte, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.
Pe de altă parte, Curtea a considerat că, deși o asemenea garanție constituie o povară
financiară pentru reclamant, reținerea automată și necondiționată a garanției de bună
conduită de către autoritatea contractantă și plata acesteia la prima cerere nu mai sunt
posibile, în temeiul deciziilor Curții Constituționale, astfel încât nu s‑ar mai putea afirma
că simpla obligație de a constitui această garanție drept condiție de admisibilitate
a oricărei căi de atac depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului
de combatere a căilor de atac abuzive pe care intenționează să îl urmărească. În plus,
8. Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex (C-327/00, EU:C:2003:109), Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT (C-315/01,
EU:C:2003:360), și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții (C-314/09, EU:C:2010:567).
20
Curtea a apreciat ca fiind modestă o asemenea povară sub forma unei garanții bancare,
reprezentând 1 % din valoarea contractului de achiziții publice, plafonată în funcție de
natura contractului, în special pentru ofertanții care trebuie în mod normal să justifice
o anumită capacitate financiară. În plus, această garanție nu trebuie să fie constituită decât
pentru perioada cuprinsă între introducerea acțiunii și soluționarea definitivă a acesteia.
În consecință Curtea a statuat că articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul
1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie
interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție
în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui
act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună
conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această
garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea
de atac.
ii) Dreptul la bună administrare
1.3 – În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 10 mai 2016,
Izsák și Dabis/Comisia (T‑529/13, EU:T:2016:282), reclamanții, dintre care unul cu domiciliul
în România, au solicitat anularea Deciziei C(2013) 4975 final a Comisiei din 25 iulie 2013
de respingere a înregistrării propunerii de inițiativă cetățenească a reclamanților pe care
o prezentaseră în conformitate cu dispozițiile de drept al Uniunii privind inițiativa
cetățenească, în special cu articolul 11 alineatul (4) TUE și cu Regulamentul (UE) nr. 211/20119.
Această propunere este intitulată „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor și
menținerea culturilor regionale” („Cohesion policy for the equality of the regions and
sustainability of the regional cultures”). Reclamanții au furnizat Comisiei informațiile minime
solicitate, în special în ceea ce privește expunerea sumară o obiectului și a obiectivelor
propunerii în litigiu.
Potrivit reclamanților, actul Uniunii propus trebuia să furnizeze o definiție a noțiunii „regiune
cu minoritate națională”, referindu‑se, în primul rând, la conceptele și la obiectivele enunțate
în anumite instrumente de drept internațional, în special la definiția noțiunii „minoritate
națională” cuprinsă în Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului
9. Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească
( JO 2011, L 65, p. 1).
21
Europei, adoptată la 1 februarie 1993, referitoare la un protocol adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului privind drepturile minorităților, în al doilea rând, la tradițiile
constituționale comune statelor membre, în al treilea rând, la jurisprudența creată în
temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, denumită în continuare „CEDO”), în al patrulea rând,
la articolul 3 TUE și la articolul 167 TFUE, precum și, în al cincilea rând, la voința exprimată
(prin referendum) de comunitățile interesate de a beneficia de un statut de autonomie în
cadrul statului membru în cauză.
Pe de altă parte, actul respectiv trebuia să desemneze nominal, în conformitate cu definiția

sus‑menționată, regiunile cu minoritate națională existente în cadrul Uniunii, care trebuiau
integrate ulterior în nomenclatorul statistic comun al unităților teritoriale (denumit în
continuare „NUTS”) care figurează în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1059/200310. În plus,
pentru a evita ca fondurile, resursele și programele politicii de coeziune a Uniunii să fie
utilizate de autoritățile administrative naționale pentru a finanța politici ostile minorităților
naționale, actul propus trebuia să declare că statele membre erau obligate să își onoreze
pe deplin, fără întârziere, obligațiile și angajamentele internaționale față de minoritățile
naționale și că încălcarea sau nerespectarea de către orice stat membru a acestor
angajamente ar echivala cu încălcarea valorilor enunțate la articolul 2 TUE, care intră în
domeniul de aplicare al procedurii descrise la articolul 7 TUE și care poate determina
Consiliul Uniunii Europene să suspende anumite drepturi ce rezultă din aplicarea tratatelor
statului membru în cauză.
Prin decizia adoptată, Comisia a refuzat să înregistreze această propunere deoarece,

dintr‑o examinare aprofundată a dispozițiilor tratatelor citate în această propunere,
precum și a tuturor celorlalte temeiuri juridice care puteau fi avute în vedere reieșea că
propunerea menționată se afla în mod vădit în afara domeniului său de competență care
permite prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în vederea aplicării tratatelor.
În aceste condiții, reclamanții au introdus la Tribunal o acțiune prin care au solicitat anularea
acestei decizii, invocând un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) litera
(b) din Regulamentul nr. 211/2011, în sensul că propunerea în litigiu nu se afla în mod vădit
în afara domeniului de competență care permitea Comisiei prezentarea unei propuneri de
act juridic al Uniunii în vederea aplicării tratatelor. Acest motiv a fost structurat în mai multe
critici, întemeiate, în primul rând, pe o interpretare eronată a articolului 4 alineatul (2) litera
10. Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 26 mai 2003 privind instituirea unui nomenclator
comun al unităților teritoriale de statistică (NUTS) ( JO 2003, L 154, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 101).
22
(c) TFUE și a articolului 174 TFUE, precum și a articolului 3 alineatul (5) din Regulamentul
nr. 1059/2003, citit în lumina considerentului (10) al aceluiași regulament, în al doilea rând,
pe o interpretare eronată a articolului 167 TFUE, în al treilea rând, pe o interpretare eronată
a articolului 19 alineatul (1) TFUE, în al patrulea rând, pe luarea în considerare eronată a
unor informații nemenționate la articolul 4 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 211/2011
și, în al cincilea rând, pe abuz de putere și pe încălcarea principiului bunei administrări.
Prin hotărârea pronunțată, în primul rând, Tribunalul a respins critica reclamanților

întemeiată pe luarea în considerare eronată a unor informații care nu sunt menționate la
articolul 4 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 211/2011.
În al doilea rând, Tribunalul a respins critica întemeiată pe o eroare de interpretare pretins

săvârșită de Comisie prin refuzul de a constata că dispozițiile privind politica de coeziune
a Uniunii puteau furniza un temei juridic care îi permitea să prezinte o propunere de act
juridic al Uniunii corespunzător propunerii în litigiu.
În această privință, Tribunalul a constatat că legiuitorul Uniunii nu ar putea adopta, fără

a încălca articolul 4 alineatul (2) TUE, un act care, precum actul propus, ar defini regiuni cu
minoritate națională care au vocație să beneficieze de o atenție deosebită în cadrul politicii
de coeziune a Uniunii, pe baza unor criterii autonome și, prin urmare, fără a ține cont
de situația politică, administrativă și instituțională existentă în statele membre în cauză.
În plus, Tribunalul a observat că, deși s‑ar presupune că regiunile cu minoritate națională
pot corespunde unor unități administrative existente în statele membre în cauză sau unor
agregate ale unor asemenea unități, menținerea caracteristicilor etnice, culturale, religioase
sau lingvistice specifice ale acestor regiuni nu este un scop care ar putea justifica adoptarea
unui act juridic al Uniunii pe baza articolelor 174 și 176-178 TFUE deoarece aceste dispoziții
nu împuternicesc legiuitorul Uniunii decât să adopte măsuri care urmăresc să promoveze
o dezvoltare armonioasă a întregii Uniuni și în special să reducă decalajele dintre nivelurile
de dezvoltare ale diferitor regiuni și rămânerea în urmă a regiunilor defavorizate.
În al treilea rând, Tribunalul a respins critica întemeiată pe interpretarea eronată

a articolului 167 TFUE, pentru motivul că adoptarea actului propus, care implica în mod
necesar definirea noțiunii „regiune cu minoritate națională” în vederea punerii în aplicare
a politicii de coeziune a Uniunii, nu corespundea niciuneia dintre modalitățile de acțiune
prevăzute la articolul 167 alineatul (2) TFUE pentru a contribui la realizarea obiectivelor
urmărite de politica culturală a Uniunii, și anume adoptarea unor acțiuni de încurajare,
23
cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale

statelor membre sau adoptarea de recomandări.
În al patrulea rând, Tribunalul a respins critica întemeiată pe interpretarea eronată

a articolului 19 alineatul (1) TFUE, constatând că propunerea în litigiu nu urmărea să combată
discriminări care afectau persoanele sau populațiile implantate în regiuni cu minoritate
națională ca urmare a apartenenței lor la o asemenea minoritate, ci să prevină orice decalaj
sau orice întârziere în dezvoltarea economică a regiunilor cu minoritate națională în raport
cu regiunile înconjurătoare ca urmare a handicapului pe care l‑ar constitui pentru primele
caracteristicile lor etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice.
În sfârșit, în al cincilea rând, Tribunalul a respins criticile întemeiate pe abuz de putere și pe

încălcarea principiului bunei administrări. Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește abuzul
de putere invocat, Tribunalul a constatat că reclamanții nu au furnizat indicii obiective,
pertinente și concordante care să permită să se concluzioneze că decizia atacată ar fi fost
adoptată în alte scopuri decât cele declarate, și anume pentru că condițiile de înregistrare
enunțate la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011 nu erau îndeplinite
întrucât propunerea în litigiu se afla vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea
ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare
a tratatelor. Pe de altă parte, referitor la pretinsa încălcare a principiului general al bunei
administrări, Tribunalul a constatat că, întrucât condițiile de înregistrare a propunerii
în litigiu nu erau îndeplinite, astfel cum reieșea din examinarea criticilor întemeiate pe
o interpretare eronată de către Comisie a articolelor din tratate, aceasta avea dreptul să
refuze înregistrarea propunerii în litigiu.
În consecință, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.
Cauza este pendinte în fața Curții, în recurs, fiind înregistrată cu numărul C‑420/16 P.
b. APLICAREA DREPTULUI UNIUNII ÎN ORDINEA JURIDICĂ
INTERNĂ
1.4 – În Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie (C‑565/11, EU:C:2013:250), Curtea a avut ocazia
să se pronunțe în privința plății dobânzilor aferente taxei pe poluare pentru autovehicule
care trebuia să fie restituită persoanei impozabile, calculată la de la data plății acestei
24
taxe. În speță, Tribunalul Sibiu a considerat că nu era posibilă admiterea acestei cereri
din cauza dispozițiilor Codului de procedură fiscală și a jurisprudenței aferente acestuia,
potrivit cărora dobânzile aferente sumelor care trebuie restituite de la bugetul de stat nu
sunt acordate decât începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire.
În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a solicitat Curții să se pronunțe asupra chestiunii dacă
principiile echivalenței, efectivității și proporționalității remediilor pentru încălcările
dreptului Uniunii puteau fi interpretate ca opunându‑se unor dispoziții de drept intern
care, ca în cauza principală, restrâng cuantumul prejudiciului susceptibil de a fi recuperat
de particularul al cărui drept a fost încălcat.
Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea a amintit mai întâi jurisprudența sa constantă
potrivit căreia dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru
cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite
justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe și, prin urmare,
statul membru este în principiu obligat să ramburseze taxele percepute cu încălcarea
dreptului Uniunii. În plus, potrivit aceleiași jurisprudențe, atunci când un stat membru
a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea
nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de
acesta în legătură directă cu taxa respectivă, care cuprind și pierderile reprezentate de
indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei.
Raportându‑se la contextul factual și juridic al cauzei principale, Curtea a observat, în ceea

ce privește principiul echivalenței, că regimul în discuție în litigiul principal, care acordă
dobânzi doar începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei
percepute fără temei, se aplică tuturor sumelor care trebuie restituite de la buget, atât celor
percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor percepute cu încălcarea dreptului
național, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere. Pe de altă parte, în ceea
ce privește principiul echivalenței, subliniind că acesta impune, într‑o situație de restituire
a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele
naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect
privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin
plata nedatorată a taxei, Curtea a constatat că, în speță, acest regim care limitează dobânzile
la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire
a taxei percepute fără temei nu îndeplinește această cerință deoarece pierderea depinde în
special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și
survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză
și data restituirii acesteia.
25
Pentru aceste motive, Curtea a statuat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul
că se opune unui regim național precum cel prevăzut de Codul de procedură fiscală,
care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea
dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii
de restituire a acestei taxe.
1.5 – Tot în contextul taxei pe poluare, în Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula (C‑331/13,
EU:C:2014:2285; concluzii prezentate la 15 mai 2014, EU:C:2014:332)11, Curtea s‑a pronunțat
asupra chestiunii dacă dispozițiile articolului 6 TUE, ale articolelor 17, 20 și 21 din cartă,
ale articolului 110 TFUE, precum și principiile securității juridice și non reformatio in peius
rezultate din dreptul Uniunii și din jurisprudența Curții puteau fi interpretate în sensul că
se opun unei reglementări care dispune în special că o persoană care și‑a înmatriculat
autovehiculul pentru care a plătit taxa pe poluare nu este îndreptățită să recupereze taxa
pe poluare și dobânzile aferente, suma corelativă fiindu‑i reținută de autoritățile fiscale
și de mediu cu titlu de timbru de mediu, instituit prin sus‑amintita reglementare, având
în vedere valoarea acestuia, care este mai mare decât cea a taxei pe poluare achitate la
înmatricularea autovehiculului său.
Curtea a considerat că un asemenea sistem de rambursare are ca efect, în cazul unui

autovehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru, limitarea și chiar eliminarea
totală a obligației de restituire a taxei pe poluare percepute cu încălcarea dreptului Uniunii,
fiind de natură să mențină discriminarea pe care Curtea a constatat‑o în hotărârile sale
anterioare în această materie. Pentru aceste motive, Curtea a statuat că dreptul Uniunii
trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute
cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel instituit de această reglementare.
1.6 – În aceeași materie a taxei pe poluare, în Hotărârea pronunțată la 6 octombrie 2015,

Târșia (C‑69/14, EU:C:2015:662; concluzii prezentate la 23 aprilie 2015, EU:C:2015:269)12,
Curtea a statuat că dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie
interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de
11. În ceea ce privește istoricul acestui litigiu și cadrul juridic specific, a se vedea, mai jos, capitolul 10 litera a),
în special secțiunea 10.4.
12. În ceea ce privește istoricul acestui litigiu și cadrul juridic specific, a se vedea, mai jos, capitolul 10 litera a)
secțiunea 10.6.
26
a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură

civilă în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare
a dreptului Uniunii reținută de Curte ulterior datei la care hotărârea menționată
a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile
judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni
de natură administrativă.
1.7 – În Hotărârile din 30 iunie 2016, Câmpean (C‑200/14, EU:C:2016:494), și Ciup (C‑288/14,
EU:C:2016:495), Curtea s‑a pronunțat din nou asupra interpretării principiilor care trebuie
respectate cu ocazia rambursării taxelor naționale percepute cu încălcarea dreptului
Uniunii.
În anul 2014, guvernul român a adoptat o nouă ordonanță de urgență care prevede
norme speciale în domeniul taxei pe poluare13. Astfel, această ordonanță dispune printre
altele că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea
taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la
autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată,
precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la
31 decembrie 2015, se realizează pe parcursul a cinci ani calendaristici, prin plata în fiecare
an a 20 % din valoarea acestora. Guvernul român a motivat instituirea acestei măsuri prin
dificultățile întâmpinate în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca
obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare, având în vedere influența negativă pe care
o are executarea silită a titlurilor executorii, care ar fi avut drept consecință imposibilitatea
menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor
interne asumate de Administrația Fondului pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor
în domeniul protecției mediului pe care România le are în calitate de stat membru al Uniunii.
Similar celorlalte cauze anterioare în această materie, reclamanții din litigiile principale
au cumpărat vehicule de ocazie din alte state membre ale Uniunii, pentru care au plătit
la momentul respectiv taxele pe poluare corespunzătoare reglementărilor în vigoare.
Problema principală ridicată în speță, spre deosebire de toate cauzele precedente, era
dacă eșalonarea prevăzută de noile dispoziții era compatibilă cu dreptul Uniunii, deoarece,
în primul rând, în ceea ce privește principiul echivalenței, regula eșalonării rambursării pe
cinci ani s‑ar fi aplicat numai cererilor de rambursare întemeiate pe încălcarea articolului
13. Ordonanța

de urgență a Guvernului nr. 8/2014 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014).
27
110 TFUE, iar nu și celor întemeiate pe încălcarea dreptului intern, în al doilea rând, în
ceea ce privește principiul efectivității, regula eșalonării ar constitui o fracționare excesivă
a sumelor datorate de stat, care nu permite rambursarea într‑un termen rezonabil și îi
poate descuraja pe justițiabili să introducă astfel de cereri, și, în al treilea rând, o asemenea
reglementare ar aduce o atingere disproporționată dreptului de proprietate al justițiabililor.
În acest context, trebuie subliniat că, în fapt, cauza Câmpean constituie o continuare a unei
cauze din anul 2012, care a rămas pendinte la Tribunalul Sibiu și în cadrul căreia Curtea
a dat Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu (C‑97/13 și C‑214/13,
EU:C:2014:29)14. În urma acestei ordonanțe, în cadrul aceluiași litigiu principal, exprimând
îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a noii reglementări din anul 2014,
Tribunalul Sibiu a decis să se adreseze din nou Curții.
În cele două cauze, răspunzând la diferite întrebări adresate de Tribunalul Sibiu și de

Tribunalul Timiș, care urmăreau în esență același obiectiv, Curtea a interpretat principiile
cooperării loiale, echivalenței și efectivității.
Cu privire la principiul cooperării loiale, Curtea a considerat că acesta se opune ca un stat

membru să adopte dispoziții care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat
contrar dreptului Uniunii printr‑o hotărâre a Curții sau a cărui incompatibilitate cu acest
drept rezultă dintr‑o astfel de hotărâre unor condiții care privesc în mod specific acest
impozit și care sunt mai puțin favorabile decât cele care s‑ar fi aplicat, în lipsa lor, unei
asemenea rambursări, sarcina verificării acestui aspect revenind în fiecare speță instanței
de trimitere.
Referitor la principiul echivalenței, Curtea a considerat că acesta se opune ca un stat

membru să prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de
rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele
aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern și că instanței de
trimitere îi revine sarcina să efectueze verificările necesare pentru a garanta respectarea
acestui principiu în ceea ce privește reglementarea aplicabilă litigiului aflat pe rolul său.
În sfârșit, cu privire la principiul efectivității, Curtea a considerat de asemenea că acesta se

opune unui sistem de rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului
Uniunii al căror cuantum a fost constatat prin decizii judecătorești executorii precum
sistemul în discuție în litigiul principal, care prevede o eșalonare pe cinci ani a rambursării
acestor taxe și care condiționează executarea unor astfel de decizii de disponibilitatea
14. A se vedea, mai jos, capitolul 10 litera a) secțiunea 10.3.
28
fondurilor încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca justițiabilul să dispună de posibilitatea
de a constrânge autoritățile publice să își îndeplinească obligațiile dacă acestea nu și le
îndeplinesc de bunăvoie. În plus, în Hotărârea Câmpean, Curtea a apreciat că instanța de
trimitere trebuie să verifice dacă reglementarea aplicabilă în cauza principală în lipsa unui
asemenea sistem de rambursare îndeplinește cerințele principiului efectivității.
c. DREPTUL DE INTRARE ȘI DE ȘEDERE
1.8 – Cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa (C‑33/07,
EU:C:2008:396; concluzii prezentate la 14 februarie 2008, EU:C:2008:92), are o semnificație
specială și merită o atenție deosebită întrucât privește prima cerere de decizie preliminară
introdusă de o instanță din România, Curtea fiind solicitată să interpreteze articolul 18 CE
și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE15.
În anul 1995, guvernele Belgiei, Luxemburgului și Țărilor de Jos, pe de o parte, și guvernul

României, pe de altă parte, au încheiat un acord privind readmisia persoanelor aflate în
situație ilegală16, potrivit căruia guvernul român se angaja să readmită intrarea pe teritoriul
său, la cererea guvernului Belgiei, al Luxemburgului sau al Țărilor de Jos și fără formalități,
a oricărei persoane care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare sau
de ședere aplicabile pe teritoriul Belgiei, al Luxemburgului sau al Țărilor de Jos, în măsura
în care s‑a stabilit sau este prezumat că aceasta are cetățenia română.
Potrivit legii române privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate17,
restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate reprezintă interdicția
temporară, de maximum trei ani, de a călători în anumite state, dispusă de autoritățile
competente române și poate interveni numai cu privire la persoana care a fost returnată
dintr‑un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat și cu privire
la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară
15. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și
ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare
a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE,
73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE ( JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în
JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
16. Aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 825/1995 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 20 octombrie 1995).
17. Legea nr. 248/2005 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005).
29
sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz,
relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.
În speță, pârâtul din litigiul principal a părăsit România în luna septembrie 2006 pentru a se
deplasa pe teritoriul Belgiei. În luna noiembrie 2006 a fost returnat în România deoarece
se afla în situație de „ședere ilegală” pe teritoriul acestui stat membru, în conformitate cu
termenii acordului de readmisie. În luna ianuarie 2007, Tribunalul Dâmbovița, instanța de
trimitere în această cauză, a fost sesizat cu o cerere, formulată de Ministerul Administrației
și Internelor – Direcția Generală de Pașapoarte, prin care a fost solicitat să dispună
o măsură prin care să i se interzică pârâtului din cauza principală, resortisant român, să
călătorească în Belgia pe o perioadă de până la trei ani.
Constatând că cererea nu preciza natura „șederii ilegale” care a determinat readmisia

acestuia, instanța de trimitere a adresat Curții trei întrebări privind aspectul dacă articolul
18 CE și articolul 27 din Directiva 2004/38 se opuneau unei reglementări naționale care
permite restrângerea dreptului unui resortisant dintr‑un stat membru de a se deplasa pe
teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din
acest stat deoarece se afla acolo în situație de „ședere ilegală”.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general, pe de o parte, a apreciat că, în

împrejurări precum cele specifice cauzei principale, articolul 18 alineatul (1) CE și articolul 4
din Directiva 2004/38 se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în speță,
care prevede instituirea de limitări ale dreptului cetățenilor Uniunii de a părăsi propriul
stat membru de origine pentru a se deplasa în alt stat membru. Pe de altă parte, avocatul
general a considerat că, dacă un stat membru nu stabilește în mod specific, în raport
cu unul dintre propriii resortisanți, respectând principiul proporționalității și exclusiv în
temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat
prin articolul 18 alineatul (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa
într‑un alt stat membru poate constitui o amenințare reală și suficient de gravă la adresa
ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societății, statul
membru de origine nu poate impune, pentru motive de „ordine publică” sau de „siguranță
publică” în sensul articolului 27 din directiva menționată, limitări ale libertății de circulație
a persoanei respective. Avocatul general a concluzionat astfel că neexaminarea de către
un stat membru a conduitei unei persoane atunci când limitează, pentru motive de ordine
publică sau de siguranță publică, dreptul de liberă circulație și de ședere al acestei persoane
pe teritoriul unui alt stat membru înlătură validitatea oricărei justificări a limitării în cauză.
30
În hotărârea pronunțată, Curtea a statuat că articolul 18 CE și articolul 27 din Directiva

2004/38 nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului
unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru,
în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo
în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant
să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes
fundamental al societății și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă
să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea
ce este necesar pentru atingerea acestuia. Curtea a apreciat însă că îi revine instanței de
trimitere sarcina să verifice dacă o asemenea situație există în cauza cu a cărei soluționare
este sesizată.
Astfel, Curtea a constatat că cererea prin care se urmărea limitarea dreptului de liberă
circulație a pârâtului din litigiul principal avea ca unic temei măsura de returnare care
s‑a dispus față de acesta pe teritoriul Belgiei întrucât se afla în situație de „ședere ilegală”
în acest stat membru, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză și
orice referire la vreo amenințare pe care aceasta ar constitui‑o pentru ordinea publică
sau pentru siguranța publică. În aceste împrejurări, Curtea a considerat că instanței de
trimitere îi revenea sarcina de a efectua constatările necesare în această privință, pe baza
elementelor de fapt și de drept care au motivat în cauza principală cererea de limitare
a dreptului de a ieși de pe teritoriul național și în special de a aprecia dacă această limitare
era proporțională cu scopul urmărit.
Prin sentința pronunțată după această hotărâre preliminară, Tribunalul Dâmbovița

a respins cererea introdusă de Direcția Generală de Pașapoarte.
31
CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII
2 EUROPENE. DISPOZIȚII FINANCIARE
CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE. DISPOZIȚII FINANCIARE
2. C
ADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE.
DISPOZIȚII FINANCIARE
În această materie, două decizii merită o atenție specială. Prima, pronunțată în cadrul
procesual al unei trimiteri preliminare, privea proceduri de achiziții publice în legătură
cu proiecte subvenționate prin fonduri ale Uniunii Europene. A doua viza răspunderea
financiară a României în cadrul obligației de a plăti Comisiei o sumă care corespundea
pierderii unor resurse proprii ale Uniunii.
2.1 – În Hotărârea din 26 mai 2016, Județul Neamț și Județul Bacău (C‑260/14 și C‑261/14,
EU:C:2016:360; concluzii prezentate la 14 ianuarie 2016, EU:C:2016:7), Curtea a avut ocazia
să se pronunțe asupra noțiunii „«abatere» și/sau «neregularitate»” în sensul Regulamentului
(CE, Euratom) nr. 2988/9518 și al Regulamentului (CE) nr. 1083/200619, în două litigii ce
opuneau aceste două județe Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice
în legătură cu legalitatea a două acte administrative care le‑au fost adresate de acesta din
urmă prin care erau obligate, în calitatea lor de autoritate contractantă care a organizat
proceduri de atribuire a unor contracte de achiziții publice privind operațiuni subvenționate,
să ramburseze o parte din valoarea subvențiilor de care au beneficiat.
În cele două cauze principale, Curtea de Apel Bacău a ridicat în esență problema dacă
nerespectarea de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din
fonduri structurale a unor dispoziții naționale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții
publice poate constitui o abatere sau o neregularitate care ar determina adoptarea unor
corecții financiare.
Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și articolului 2 punctul 7 din
Regulamentul nr. 1083/2006, constituie abatere ori neregularitate orice încălcare a unei
dispoziții de drept al Uniunii, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic,
care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii sau bugetele gestionate de
18. Regulamentul Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților
Europene ( JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).
19. Regulamentul Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european
de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 1260/1999 ( JO 2006, L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64).
33
aceasta. Conform articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95, orice abatere atrage după sine
retragerea avantajului obținut nejustificat, măsura aplicată nefiind considerată sancțiune,
spre deosebire de măsurile luate în conformitate cu articolul 5 din același regulament, care
prevede că abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență pot să determine sancțiuni
administrative.
Potrivit articolului 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006, statele membre efectuează
corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în
operațiunile sau în programele operaționale, corecții care constau în anularea totală sau
parțială a participării publice pentru programul operațional, ținând seama de natura și de
gravitatea neregularităților și a pierderii financiare ce rezultă pentru fondurile respective.
În speță, în cadrul programului operațional regional pentru perioada 2007-2013, cele două
unități administrativ‑teritoriale au fost beneficiarele unei finanțări din Fondul european de
dezvoltare regională (FEDER). Acordarea acestei finanțări a fost realizată prin intermediul unui
contract de finanțare încheiat între Ministerul Dezvoltării Regionale, în calitate de autoritate
de management pentru Programul Operațional Regional 2007-2013, și fiecare dintre cele
două unități administrativ‑teritoriale.
În cauza C‑260/14, contractul de finanțare a privit reabilitarea, extinderea și modernizarea unui

centru școlar. Județul Neamț, beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă,
a organizat o procedură de cerere de ofertă în vederea atribuirii unui contract de achiziții
publice de servicii de audit. În cauza C‑261/14, contractul de finanțare a vizat reabilitarea
unui drum județean. Județul Bacău a organizat o procedură de cerere de ofertă în vederea
atribuirii unui contract de achiziții publice de lucrări, procedură în urma căreia s‑a încheiat un
contract de executare de lucrări.
În cadrul celor două proceduri, Ministerul Dezvoltării Regionale a considerat că atât condițiile
stabilite de Județul Neamț, cât și cele stabilite de Județul Bacău erau nelegale în raport cu
legislația națională privind atribuirea contractelor de achiziții publice20. În aceste condiții,
ministerul menționat a aplicat o corecție financiară reprezentând 5 % din valoarea fiecăruia
dintre contractele în cauză. În consecință, Județul Neamț și Județul Bacău au formulat
contestații împotriva deciziilor de aplicare a corecțiilor financiare. Întrucât Ministerul
20. Având ca temei Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea
neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente
acestora (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011).
34
Dezvoltării Regionale a respins contestațiile, Județul Neamț și Județul Bacău au sesizat Curtea
de Apel Bacău cu cereri de anulare a deciziilor menționate.
În concluziile prezentate în aceste cauze conexate, avocatul general a apreciat, pe

de o parte, că nerespectarea de către o autoritate contractantă care beneficiază de
o subvenție din fonduri structurale a normelor naționale privind atribuirea contractelor
de achiziție publică cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii
subvenționate poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din
Regulamentul nr. 1083/2006 în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un
prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli
necorespunzătoare. Pe de altă parte, avocatul general a considerat că articolul 98 alineatul
(2) din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare pe
care statele membre sunt ținute să le adopte în cazul constatării unei neregularități care
afectează operațiunea cofinanțată constituie „măsuri administrative” în sensul articolului 4
din Regulamentul nr. 2988/95.
În primul rând, urmând propunerile avocatului general, Curtea a statuat că articolul 1 alineatul
(2) din Regulamentul nr. 2988/95 și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006
trebuie interpretate în sensul că nerespectarea de către o autoritate contractantă care
beneficiază de fonduri structurale a dispozițiilor naționale în cadrul atribuirii unui contract
de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7
litera (a) din Directiva 2004/18/CE21 poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract,
o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul
articolului 2 punctul 7 amintit în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea
ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate.
Astfel, Curtea a constatat că, deși din formularea articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 2988/95 și a articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 rezultă că o încălcare
a dreptului Uniunii constituie o abatere, respectiv o neregularitate, nu se poate exclude totuși
ca o asemenea abatere sau neregularitate să poată rezulta și dintr‑o încălcare a dreptului
național și că noțiunea „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 2988/95 și, respectiv, noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din
Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate ca vizând nu numai orice încălcare
a acestui drept, ci și încălcarea dispozițiilor de drept național care contribuie la asigurarea
21. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de
atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii ( JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială,
06/vol. 8, p. 116).
35
bunei aplicări a dreptului Uniunii referitor la gestionarea proiectelor finanțate din fondurile
Uniunii.
În al doilea rând, Curtea a statuat, similar concluziilor pe care avocatul general le‑a
prezentat cu privire la acest aspect, că articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua
teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare
efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli
cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii
unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4
din Regulamentul nr. 2988/95, iar nu sancțiuni, deoarece obligația de a restitui un avantaj
primit în mod nejustificat printr‑o neregularitate este simpla consecință a constatării că
nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din
reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat.
În al treilea rând, Curtea a răspuns la o întrebare adresată de instanța de trimitere în cauza

C‑260/14 cu privire la aspectul dacă principiile securității juridice și protecției încrederii
legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor
corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce
a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții
publice.
Curtea a amintit mai întâi jurisprudența sa constantă22 potrivit căreia, primo, atunci când
statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, au obligația să
respecte principiile generale ale acestuia, printre care figurează în special principiile securității
juridice și protecției încrederii legitime, secundo, deși principiul securității juridice se opune
aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situații anterioare intrării sale în
vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le‑ar putea avea o astfel
de aplicare asupra persoanei interesate, același principiu impune ca orice situație de fapt să
fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, în lumina normelor de
drept în vigoare la data producerii sale, dat fiind că legea nouă își produce efectele numai
pentru viitor, însă se aplică, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute
sub imperiul legii vechi, și, tertio, domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu
poate fi extins într‑atât încât să împiedice la modul general o nouă reglementare să se aplice
efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare.
22. Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A (C‑89/14, EU:C:2015:537).
36
În consecință, Curtea a statuat că principiile securității juridice și protecției încrederii

legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru
a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după
ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de
achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele
viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare. Prin urmare, Curtea
a considerat că verificarea acestui aspect este de competența instanței de trimitere, care
trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.
Prin sentințele pronunțate ulterior acestei hotărâri preliminare, Curtea de Apel Bacău
a respins cererile în anulare ca nefondate.
2.2 – În cauza în care a fost dată Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia
(T‑784/14, EU:T:2015:659), România a introdus o cerere de anulare a unei pretinse decizii
a Comisiei Europene cuprinse într‑o scrisoare adresată autorităților române de șeful
Direcției „Resurse proprii și programare financiară” din cadrul Direcției Generale Buget
a acestei instituții, prin care autoritățile române au fost invitate să pună la dispoziția
Comisiei resurse proprii în cuantum brut de 14 883,79 euro (din care trebuiau deduse 25 %
cu titlu de costuri de colectare), cel târziu până în prima zi lucrătoare care urma celei de a
nouăsprezecea zile a celei de a doua luni de la trimiterea scrisorii menționate.
În cererea introductivă și în observațiile pe care le‑a formulat cu privire la pretinsa

inadmisibilitate a acțiunii, România a susținut în esență că în dreptul Uniunii nu există
niciun temei juridic care să prevadă o obligație de a plăti resurse proprii tradiționale în
împrejurările cauzei. Pe de altă parte, scrisoarea atacată i‑ar afecta situația juridică și
ar aduce atingere intereselor sale financiare atunci când, în cadrul ei Comisia constată
o obligație a acestui stat membru de a compensa o pierdere de resurse proprii, atunci
când indică cuantumul exact care trebuie plătit, atunci când stabilește un termen de plată
și atunci când menționează eventuala plată a unor dobânzi de întârziere. În plus, România
a invocat situația de incertitudine juridică în care se află în ceea ce privește obligațiile care
îi revin și riscul pecuniar la care este expusă ca urmare a cumulului eventualelor dobânzi
de întârziere. În această privință, România a arătat în special că nu era în interesul său să
aștepte inițierea de către Comisie a unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor
în temeiul articolului 258 TFUE, având în vedere puterea discreționară de care dispune în
materie această instituție.
37
În ordonanța dată, Tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă, apreciind că scrisoarea în

litigiu nu constituie un act care poate face obiectul unei acțiuni în anulare.
Astfel, Tribunalul a considerat în principal că scrisoarea în litigiu constituie o simplă

manifestare a unei opinii scrise cu scop informativ, completată cu o invitație adresată
României de a pune la dispoziție resurse proprii tradiționale, și, așadar, nu poate constitui
o decizie de natură să facă obiectul unei acțiuni în anulare întrucât nu poate produce efecte
juridice și nici nu urmărește să producă asemenea efecte.
Cauza este pendinte în fața Curții, în recurs (declarat de România), fiind înregistrată
cu numărul C‑599/15 P.
38
3 CONTENCIOSUL UNIUNII EUROPENE
CONTENCIOSUL UNIUNII EUROPENE
3. CONTENCIOSUL UNIUNII EUROPENE
a. ACȚIUNEA ÎN CONSTATAREA NEÎNDEPLINIRII

OBLIGAȚIILOR
3.1 – În Hotărârea din 14 aprilie 2011, Comisia/România (C‑522/09, EU:C:2011:251)23, Curtea

a avut ocazia să precizeze condițiile care trebuie îndeplinite de procedura precontencioasă
pentru a putea să constate regularitatea acesteia și neîndeplinirea obligațiilor imputate
statului membru în cauză.
În speță, Comisia a transmis României o scrisoare de punere în întârziere prin care i‑a
reproșat că nu îi comunicase ariile de protecție specială (APS) a unor teritorii suficiente ca
număr și ca suprafață pentru a asigura o protecție corespunzătoare a tuturor speciilor de
păsări enumerate în anexa I la Directiva 79/409/CEE24. La această scrisoare de punere în
întârziere, România a răspuns că între timp fusese adoptată o hotărâre a guvernului privind
desemnarea APS. Considerând că APS nu erau suficiente ca număr și ca suprafață ținând
seama de obiectivele de protecție a speciilor de păsări, Comisia a emis un aviz motivat
prin care invita România să adopte măsurile necesare pentru a se conforma acestuia.
România a răspuns susținând printre altele că obiectul procedurii fusese modificat de
Comisie, întrucât scrisoarea de punere în întârziere se întemeia pe necomunicarea listei
APS, în timp ce avizul motivat privea desemnarea unor asemenea zone insuficiente ca
număr și ca suprafață. În final, Comisia a decis să introducă împotriva României o acțiune
în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.
Admițând excepția invocată de România, Curtea a respins acțiunea în constatarea

neîndeplinirii obligațiilor ca inadmisibilă.
Astfel, Curtea s‑a pronunțat în esență în sensul că procedura precontencioasă are ca scop
să acorde statului membru vizat posibilitatea, pe de o parte, de a se conforma obligațiilor
sale ce decurg din dreptul Uniunii și, pe de altă parte, de a invoca în mod eficient mijloacele
sale de apărare împotriva obiecțiilor formulate de Comisie. În opinia Curții, posibilitatea
23. Pentru mai multe detalii referitoare la această cauză, a se vedea, mai jos, secțiunea 14.1.
24. Directiva Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice ( JO 1979, L 103, p. 1,
Ediție specială, 15/vol. 1, p. 77, denumită în continuare „Directiva păsări”).
41
statului în cauză de a‑și prezenta observațiile reprezintă, chiar dacă acesta consideră că
nu trebuie să o utilizeze, o garanție esențială urmărită de Tratatul FUE, iar respectarea
sa constituie o normă procedurală de fond a regularității procedurii de constatare
a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru.
În această privință, Curtea a diferențiat în mod clar această cauză de o cauză similară
invocată de Comisie25. Astfel, în această din urmă cauză, statul membru respectiv omisese să
menționeze în cursul procedurii precontencioase vreo măsură de transpunere a directivei
în cauză și se limitase la a sugera că măsurile necesare pentru transpunere erau pe punctul
de a fi luate. Numai după ce Curtea a fost sesizată de Comisie, acest stat membru a arătat,
în memoriul în apărare, că fusese adoptată o lege care asigura o transpunere corectă
a Directivei păsări. În această cauză, Curtea a apreciat că, dacă procedura precontencioasă
își atinsese obiectivul de a proteja drepturile statului membru respectiv, acesta din urmă
nu putea imputa Comisiei faptul că a extins sau că a modificat obiectul acțiunii astfel cum
a fost definit în procedura precontencioasă respectivă pentru motivul că, după ce imputase
statului membru netranspunerea unei directive, Comisia a precizat în memoriul în replică
faptul că transpunerea, invocată pentru prima dată de statul membru în cauză în memoriul
său în apărare, este incorectă sau incompletă în ceea ce privește anumite dispoziții ale
aceleiași directive.
Or, în speță nu era incidentă o asemenea situație, deoarece, în mai puțin de două luni de la
data la care primise scrisoarea de punere în întârziere, România a comunicat Comisiei lista
națională a APS, pe care le clasificase între timp. Curtea a considerat că, întrucât Comisia
reproșase României prin intermediul avizului motivat că efectuase o clasificare a APS care
nu erau suficiente ca număr și ca suprafață în raport cu Directiva păsări, această imputare
a fost făcută fără ca în prealabil să îi fi dat posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu
privire la acest aspect.
b. ACȚIUNEA ÎN ANULARE
În cadrul numeroaselor acțiuni în anulare cu care a fost sesizat, Tribunalul a avut ocazia
de mai multe ori să precizeze condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 TFUE,
printre care se înscriu competența de soluționare a unor asemenea acțiuni, cerințele care
25. Hotărârea din 30 noiembrie 2006, Comisia/Luxemburg (C-32/05, EU:C:2006:749).
42
trebuie îndeplinite de cererea de sesizare a instanței în raport cu normele de procedură,

precum și respectarea termenelor de introducere a acțiunii.
i) Necompetența instanței Uniunii
3.2 – Începând cu anul 2008, Tribunalul a respins ca inadmisibile, pe motiv de necompetență

vădită, un număr însemnat de acțiuni formulate împotriva unor acte emise de diferite
autorități române, inclusiv instanțe, întrucât emitentul actului în litigiu nu era nici instituție,
nici organ, nici agenție a Uniunii Europene. În jurisprudența pe care a dezvoltat‑o în această
privință, Tribunalul a amintit în mod repetat că articolul 256 TFUE, astfel cum este precizat
la articolul 51 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, prevede competențele
sale, care constau în judecarea acțiunilor introduse în temeiul articolului 263 TFUE doar
împotriva actelor emise de instituțiile, organele și agențiile Uniunii.
În această materie trebuie semnalate, printre altele, Ordonanța din 13 martie 2008,
Neculai/România (T‑504/07, EU:T:2008:76), prin care Tribunalul a respins o acțiune prin
care s‑a solicitat anularea unei decizii emise de Consiliul de judecată al Serviciului Român
de Informații, Ordonanța din 22 iulie 2009, Hârsulescu/România (T‑234/09, EU:T:2009:283,
menținută în recurs prin Ordonanța Curții din 4 martie 2010, C‑374/09 P, EU:C:2010:123),
prin care Tribunalul a respins o acțiune prin care s‑a solicitat anularea unei sentințe a
Curții de Apel Craiova și a unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ordonanța din
11 martie 2011, ANCMRR – Filiala 5 București/România (T‑73/11, EU:T:2011:87), prin care
Tribunalul a respins o acțiune în anulare prin care s‑a solicitat anularea unor dispoziții
naționale cu privire la alinierea pensiilor din sistemul militar cu cele din sistemul public,
Ordonanțele din 16 octombrie 2012, Suriscom/România și alții (T‑286/12, EU:T:2012:547),
și Pranacat Management/România și alții (T‑289/12, EU:T:2012:548), prin care Tribunalul
a respins acțiuni prin care s‑a solicitat anularea unuia sau a mai multe acte emise de
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT),
sau Ordonanța din 21 octombrie 2015, Păcuraru/Moneyval și România (T‑487/15,
EU:T:2015:807), prin care Tribunalul a respins o acțiune prin care s‑a solicitat în esență ca
acesta să se pronunțe asupra legalității unei recomandări cuprinse într‑un raport referitor
la România al comitetului de experți Moneyval din cadrul Consiliului Europei.
43
3.3 – Mai recent, în cauza soluționată prin Ordonanța din 15 septembrie 2016,
Niculae și alții/România și alții (T‑256/16, EU:T:2016:524), Tribunalul a fost sesizat pentru
a se pronunța asupra unei cereri prin care s‑a solicitat în esență constatarea nelegalității
impunerii de către autoritățile române a unui serviciu public obligatoriu reclamanților și
repararea prejudiciilor aferente.
În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea, reclamanții au solicitat în principal

Tribunalului să constate și să sancționeze atitudinea României și a Autorității Naționale de
Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), care ar fi încălcat dreptul Uniunii prin faptul
că le‑au impus în mod nelegal un serviciu public obligatoriu, și anume confiscarea unor
cantități de gaze provenind din producția internă a țării în scopul protecției consumatorilor
în perioadele reci, prin faptul că au adoptat în privința lor o atitudine discriminatorie
constând într‑o agravare importantă a condițiilor lor de livrare în raport cu cele aplicabile
altor consumatori, precum și prin faptul că le‑au aplicat o expropriere directă și indirectă
fără justă despăgubire.
Amintind că, în temeiul articolului 13 alineatul (2) și al articolului 19 TUE, instanțele Uniunii
nu sunt competente să acționeze decât în limitele atribuțiilor care le sunt conferite prin
tratat, Tribunalul a constatat că nu este competent să judece acțiuni introduse de persoane
fizice sau juridice împotriva altor persoane fizice sau juridice, precum ANRE, și că instanțele
Uniunii nu sunt competente nici să judece un litigiu între o persoană fizică sau juridică și
un stat membru.
În plus, Tribunalul s‑a pronunțat asupra cererii reclamanților de a constata incompatibilitatea

dispozițiilor Directivei 2004/67/CE26 cu principiul liberei prestări a serviciilor prevăzut
la articolul 56 TFUE, incompatibilitatea dispozițiilor directivei menționate cu principiul
securității juridice, precum și neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la articolul 267 TFUE,
amintind că, în cadrul controlului legalității întemeiat pe articolul 263 TFUE, nu este
competent să pronunțe hotărâri declarative.
26. Directiva Consiliului din 26 aprilie 2004 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaz natural
( JO 2004, L 127, p. 92, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 120).
44
ii) Acte care pot fi supuse unei acțiuni în anulare
3.4 – În Hotărârile din 16 octombrie 2014, Alro/Comisia (T‑517/12, EU:T:2014:890) și

Alpiq RomIndustries și Alpiq RomEnergie/Comisia (T‑129/13, EU:T:2014:895), Tribunalul a fost
sesizat cu două acțiuni în anulare a două decizii ale Comisiei din anul 2012 de deschidere
a două proceduri prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE, dintre care prima a privit
un ajutor de stat constând în tarife preferențiale de energie electrică în favoarea unui
producător de aluminiu (Alro), iar a doua, un ajutor de stat constând în tarife preferențiale
prevăzute în unele contracte încheiate între Hidroelectrica SA și comercianți de energie
electrică27.
Prin aceste hotărâri, Tribunalul a respins cele două acțiuni ca inadmisibile.
În esență, acesta a constatat că, până la data pronunțării hotărârilor în discuție, nici Curtea,
nici Tribunalul nu se pronunțaseră asupra admisibilității unei acțiuni în anulare a unei
decizii de deschidere a procedurii oficiale de investigare cu privire la o măsură care nu mai
era în curs de aplicare la data deciziei în discuție sau la data introducerii acțiunii respective.
Or, deși reclamantele au considerat că orice decizie de deschidere a procedurii oficiale de
investigare poate fi contestată în fața instanței Uniunii, posibilitatea de a iniția o acțiune în
anulare depinde în realitate de aspectul dacă o astfel de decizie determină efecte juridice
autonome.
Astfel, în opinia Tribunalului, nu se putea considera că o decizie de deschidere a procedurii

oficiale de investigare în privința unei măsuri care nu mai este în curs de aplicare produce
un efect imediat, cert și suficient de constrângător asupra statului membru pentru a‑l obliga
să recupereze ajutorul plătit ilegal. Pe baza acestei constatări, Tribunalul a concluzionat că
o decizie de deschidere a procedurii oficiale de investigare împotriva unei măsuri care nu
mai este în curs de aplicare nu determină efecte juridice autonome și, prin urmare, nu
produce efecte juridice obligatorii.
3.5 – În Ordonanța din 21 aprilie 2016, Inclusion Alliance for Europe/Comisia (T‑539/13,
EU:T:2016:235), Tribunalul a statuat că, atunci când o decizie care constituie titlu executoriu
este adoptată în vederea recuperării unei creanțe rezultate dintr‑un contract încheiat de
o instituție, chiar dacă un contract de acest tip ar permite în mod expres adoptarea unor
27. Pentru mai multe detalii referitoare la aceste cauze, a se vedea, mai jos, secțiunea 9.1.
45
asemenea decizii, natura juridică a acestora ar fi în continuare definită nu de contract ori

de dreptul intern aplicabil, ci de articolul 299 TFUE, care nu prevede un regim derogatoriu
pentru deciziile care constituie titlu executoriu și care sunt adoptate în vederea recuperării
unor creanțe contractuale.
În speță, reclamanta, o societate cu sediul în România care își desfășoară activitatea în sectorul
sănătății și al includerii sociale, a încheiat cu Comisia trei contracte de subvenție în contextul
a două programe‑cadru pentru acțiuni de cercetare, dezvoltare tehnologică și demonstrație28.
Unul dintre contracte a fost reziliat anticipat de Comisie, potrivit condițiilor generale ale acestor
programe‑cadru, din cauza situației persistente de executare defectuoasă a proiectului.
În final, pe baza rapoartelor de audit care evidențiaseră că gestionarea financiară a proiectelor
nu fusese efectuată în mod corect, Comisia a solicitat reclamantei printr‑o decizie, adoptată
în temeiul articolului 299 TFUE, care constituie titlu executoriu plata sumelor care trebuiau
recuperate, majorate cu dobânzi de întârziere de la data menționată în notele de debit.
În acțiunea formulată, reclamanta a solicitat printre altele anularea acestei decizii în temeiul
dispozițiilor articolului 263 TFUE.
În ordonanța dată, Tribunalul a constatat că motivele invocate în cererea introductivă prin

care era solicitat să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziei în litigiu, care constituie
titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE, trebuiau, în lumina clauzelor contractuale și
ale dreptului intern aplicabil, să fie respinse ca inadmisibile. Astfel, Tribunalul a considerat
că reclamantul este cel care trebuie să aleagă temeiul juridic al acțiunii sale, nefiind de
competența instanței Uniunii să aleagă temeiul juridic cel mai adecvat. Sesizată cu o acțiune
în anulare întemeiată pe dispozițiile articolului 263 TFUE, instanța Uniunii trebuie să aprecieze
legalitatea actului atacat în raport cu Tratatul FUE sau cu orice normă de drept referitoare
la aplicarea acestuia și, așadar, a dreptului Uniunii, spre deosebire de o acțiune introdusă în
temeiul articolului 272 TFUE, prin care reclamantul poate imputa instituției cocontractante
numai încălcările prevederilor contractuale sau încălcările dreptului aplicabil contractului.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că, în raport cu motivele invocate în cererea introductivă,
doar criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare sau a principiului bunei administrări
erau admisibile în lumina criteriilor prevăzute la articolul 263 TFUE. Cu toate acestea, având
28. Decizia nr. 1639/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 2006 de instituire a unui
program cadru pentru inovație și competitivitate (2007-2013) ( JO 2006, L 310, p. 15, Ediție specială, 13/vol. 54,
p. 224) și Decizia nr. 1982/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind al
șaptelea program cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și
demonstrative (2007-2013) ( JO 2006, L 412, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 59, p. 115).
46
în vedere împrejurările cauzei, Tribunalul le‑a respins ca fiind lipsite de orice temei juridic.
Pe de altă parte, Tribunalul a respins toate criticile care priveau doar interpretarea clauzelor
contractuale referitoare la costurile eligibile și la controalele contabile corespunzătoare, iar
nu respectarea unei norme de drept al Uniunii.
Pentru motivele arătate, Tribunalul a respins acțiunea ca fiind în parte vădit inadmisibilă și
în parte vădit lipsită de orice temei juridic.
Înregistrată cu numărul C‑378/16 P, cauza este pendinte în fața Curții, sesizată cu recursul
introdus de Inclusion Alliance for Europe împotriva acestei ordonanțe.
3.6 – Mai recent, în Ordonanța din 24 iunie 2016, Onix Asigurări/EIOPA (T‑590/15,
EU:T:2016:374), Tribunalul s‑a pronunțat în sensul că o decizie adoptată de Autoritatea
Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA) prin care aceasta a decis să nu
deschidă o anchetă în legătură cu o eventuală încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de
autoritatea de supraveghere a sectorului asigurărilor din Italia nu constituie un act atacabil.
În speță, autoritatea italiană în discuție a interzis reclamantei, o societate de asigurări de

drept român, pentru o perioadă nedeterminată, să încheie noi contracte de asigurare în
Italia.
Pentru a‑și întemeia decizia, Tribunalul a constatat mai întâi că reclamanta a sesizat EIOPA
cu o cerere formulată în temeiul articolului 17 din Regulamentul (UE) nr. 1094/201029, care
prevede un mecanism ce permite EIOPA să soluționeze cazurile de încălcare a dreptului
Uniunii de către autoritățile naționale în cadrul practicilor lor de supraveghere. În continuare,
Tribunalul a observat că din dispozițiile acestui articol și în special din utilizarea verbului
„a putea” reiese că EIOPA dispune de o putere discreționară în ceea ce privește anchetele,
atât atunci când este sesizată printr‑o cerere a uneia dintre entitățile care au acest drept,
cât și atunci când acționează din oficiu. Tribunalul a concluzionat că o cerere precum cea
depusă în speță de reclamantă nu determina niciun raport juridic special între aceasta și
EIOPA și nu putea fi de natură să oblige această autoritate să efectueze o anchetă.
În consecință, Tribunalul a statuat că decizia de refuz de a iniția o anchetă nu producea

efecte juridice obligatorii. Întrucât reclamanta nu putea impune EIOPA deschiderea unei
29. Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității
europene de supraveghere (Autoritatea europeană de asigurări și pensii ocupaționale), de modificare a Deciziei
nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/79/CE a Comisiei ( JO 2010, L 331, p. 48).
47
anchete în temeiul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1094/2010, refuzul
acesteia din urmă de a deschide din oficiu o astfel de procedură nu putea fi de natură să îi
afecteze interesele, în sensul că ar fi modificat în mod distinct situația sa juridică.
iii) Condiții privind cererea de sesizare a instanței
3.7 – În Ordonanța din 3 iulie 2008, Faur/Comisia (T‑175/08, EU:T:2008:247), Tribunalul

a fost sesizat cu o acțiune prin intermediul căreia reclamantul a invocat lipsa unui răspuns
din partea Comisiei la trei cereri ale acestuia și încălcarea drepturilor sale în cursul detenției.
Cu această ocazie, Tribunalul a precizat de la bun început cerințele de formă care trebuie
îndeplinite de o cerere de sesizare a instanței.
Mai întâi, Tribunalul a amintit că, în temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții,
care se aplică procedurii de la Tribunal în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din
același statut, și al articolului 44 alineatul (1) literele (c) și (d) din Regulamentul de procedură
din 2 mai 1991, cererea introductivă trebuie să cuprindă printre altele obiectul litigiului,
concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate și că aceste mențiuni trebuie să
fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea,
iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte
informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este
necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe
care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil,
din chiar textul cererii introductive.
În speță, Tribunalul a constatat că cererea introductivă nu îndeplinea aceste cerințe și nu

cuprindea obiectul litigiului întrucât nu preciza dacă reclamantul se plângea de condițiile
de detenție sau de pretinsa lipsă a răspunsului la cererile sale adresate Comisiei. De altfel,
referitor la aceste ultime cereri, reclamantul nu a furnizat nicio explicație a obiectului
acestora și nici nu le‑a anexat la cererea sa introductivă.
În plus, constatând că autorul comportamentului incriminat nu putea fi, în mod clar, nici
Comisia, împotriva căreia reclamantul și‑a îndreptat acțiunea, și nici o altă instituție sau
un alt organ al Uniunii, ci autoritățile române competente, Tribunalul a respins acțiunea ca
inadmisibilă.
48
3.8 – În Ordonanța din 14 octombrie 2010, Varga și Haliu/Consiliul (T‑296/10, EU:T:2010:435),

și în Ordonanța din 13 noiembrie 2012, Hârsulescu/România (T‑400/12, EU:T:2012:595,
menținută în recurs prin Ordonanța Curții din 3 octombrie 2013, C‑78/13 P, EU:C:2013:653),
Tribunalul a amintit obligația părților, altele decât statele membre, instituțiile Uniunii,
Autoritatea de Supraveghere AELS și statele părți la Acordul privind Spațiul Economic
European (SEE), de a fi reprezentate în fața instanțelor de un avocat.
Astfel, Tribunalul a considerat că din cuprinsul articolului 19 al patrulea paragraf din Statutul
Curții reiese în mod clar că, pentru ca o persoană să poată reprezenta părțile în mod valabil
în fața instanțelor Uniunii, trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulative, și anume ca
această persoană să fie avocat și să fie autorizată să practice în fața unei instanțe a unui
stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE, aceste cerințe reprezentând
condiții esențiale de formă a căror nerespectare determină inadmisibilitatea acțiunii.
În cele două cauze, Tribunalul a constatat că reclamanților li se solicitase de două ori să

se conformeze articolului 19 al patrulea paragraf din Statutul Curții, că aceștia avuseseră
la dispoziție în acest scop un termen rezonabil, dar că nu depuseseră niciun înscris care
să fi permis Tribunalului să verifice înscrierea în barou a fiecăruia dintre avocații lor.
Prin urmare, Tribunalul a considerat că cererile introductive nu erau conforme cu articolul
44 alineatul (3) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991 și, pentru acest motiv,
trebuiau să fie respinse ca vădit inadmisibile.
iv) Termenul de introducere a acțiunii
3.9 – În mai multe ordonanțe, Tribunalul a precizat caracterul imperativ al termenului

de două luni de introducere a acțiunii, prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE
(fostul articol 230 al cincilea paragraf CE), care curge, după caz, de la publicarea actului
atacat, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul
a luat cunoștință de actul respectiv.
Astfel, în Ordonanța din 16 martie 2010, Seacid/Parlamentul și Consiliul (T‑530/09,

EU:T:2010:92, menținută în recurs prin Ordonanța Curții din 22 octombrie 2010, C‑266/10 P,
EU:C:2010:629), Tribunalul a respins ca inadmisibilă o acțiune prin care se solicitase anularea
49
articolului 5 alineatul (1) ultima teză din Directiva 2000/35/CE30 , pentru motivul că aceasta nu
fusese introdusă în termenele prevăzute în acest scop, ca și în Ordonanța din 12 decembrie
2013, Power Distribution/Consiliul (T‑632/13, EU:T:2013:679), prin care Tribunalul a respins
ca inadmisibilă o acțiune prin care se solicitase, printre altele, anularea Regulamentului (CE)
nr. 207/200931 și a Regulamentului (CE) nr. 510/200632.
Pe de altă parte, în Ordonanța Varga și Haliu, citată anterior, Tribunalul a respins ca

inadmisibilă o acțiune prin care s‑a solicitat anularea în parte a Directivei 2006/112/CE33
pentru motivul că reclamanții nu au dovedit și nici măcar nu au invocat existența unui caz
fortuit sau a unui caz de forță majoră care să fi permis derogarea de la termenul în cauză
în temeiul articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții, aplicabil procedurii în fața
Tribunalului potrivit articolului 53 din statutul menționat.
3.10 – În Ordonanțele din 3 decembrie 2015, Buga/Parlamentul și alții (T‑241/15,

EU:T:2015:940) și Mureșan/Parlamentul și alții (T‑243/15, EU:T:2015:941), Tribunalul
a respins acțiunile introduse de reclamanți, resortisanți români care făceau obiectul
urmăririi penale începute de autoritățile române pentru spălare de bani, prin care solicitau
anularea în parte a Directivei 2005/60/CE34.
Cu această ocazie, Tribunalul a formulat unele precizări cu privire la termenul de două luni
de introducere a acțiunii, prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, în raport cu
data aderării noilor state membre la Uniune. Astfel, în cadrul procesual al cauzelor în care
a fost solicitat să se pronunțe, Tribunalul a amintit jurisprudența sa35 potrivit căreia un
nou stat membru dobândește calitatea de reclamant, în temeiul articolului 263 al doilea
paragraf TFUE, și poate introduce o acțiune împotriva actelor Uniunii adoptate în temeiul
30. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării
plăților în cazul tranzacțiilor comerciale ( JO 2000, L 200, p. 35, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 226).
31. Regulamentul Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (versiune codificată) (JO 2009, L 78, p. 1).
32. Regulamentul Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine
ale produselor agricole și alimentare ( JO 2006, L 93, p. 12, Ediție specială, 03/vol. 71, p. 114).
33. Directiva Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată
( JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).
34. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului
financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului (JO 2005, L 309, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 214).
35. Hotărârea din 26 iunie 2012, Polonia/Comisia (C‑336/09 P, EU:C:2012:386).
50
dispozițiilor tratatului de aderare care îl afectează în calitatea sa de stat membru începând

din ziua intrării în vigoare a tratatului de aderare, precum și a actului de aderare a acestui
stat membru. În consecință, în privința sa, termenul de introducere a acțiunii prevăzut la
articolul 263 al șaselea paragraf TFUE nu începe să curgă, în ceea ce privește actele de tipul
celui în cauză, decât începând de la această dată.
În orice caz, Tribunalul a respins acțiunile ca fiind introduse în afara termenului, considerând
că în speță nu mai era necesar să se stabilească dacă punctul de plecare al termenului
de introducere a acțiunii era data la care Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și
a României la Uniunea Europeană36 a intrat în vigoare sau cea la care directiva atacată
a fost publicată în Ediția specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene în limba română,
la 1 ianuarie 2007.
c. ACȚIUNEA ÎN CONSTAREA ABȚINERII DE A ACȚIONA
3.11 – În primul rând, în Ordonanța din 4 aprilie 2011, Fundația Pro Fondbis − 1946 Semper/
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (T‑133/11, EU:T:2011:141), amintind că, în temeiul
articolului 265 al treilea paragraf TFUE, are competența să judece acțiuni introduse de
o persoană fizică sau juridică în vederea constatării faptului că o instituție, un organ, un
oficiu sau o agenție a Uniunii s‑a abținut, cu încălcarea tratatului, să îi adreseze un act, altul
decât o recomandare sau un aviz, Tribunalul a respins ca vădit inadmisibilă o acțiune prin
care i s‑a solicitat să constate că Curtea Europeană a Drepturilor Omului s‑a abținut în mod
nelegal să își precizeze poziția cu privire la o cerere introductivă depusă de reclamantă.
3.12 – În al doilea rând, în Ordonanțele din 25 septembrie 2012, Băleanu/Comisia

(T‑311/12, EU:T:2012:466), Barliba/Comisia (T‑312/12, EU:T:2012:467), Ioanovici/Comisia
(T‑313/12, EU:T:2012:468), Micsunescu/Comisia (T‑314/12, EU:T:2012:469) și Concal/Comisia
(T‑320/12, EU:T:2012:470), toate menținute de Curte în recurs, Tribunalul a respins acțiunile
reclamanților prin care aceștia au solicitat să constate în esență abținerea Comisiei de
a acționa prin faptul că a omis să inițieze împotriva României o procedură în constatarea
36. JO 2005, L 157, p. 11.
51
neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE pentru pretinse încălcări ale
dreptului de proprietate săvârșite de autoritățile române.
Pentru a‑și întemeia deciziile, Tribunalul a amintit jurisprudența constantă37 potrivit căreia
este inadmisibilă o acțiune în constatarea abținerii de a acționa introdusă de o persoană
fizică sau de o persoană juridică și care vizează să se constate omisiunea Comisiei de
a se pronunța prin faptul că nu a inițiat împotriva unui stat membru o procedură de
constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, Tribunalul a precizat că, în cadrul unei acțiuni
în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, singurele acte pe care Comisia poate fi obligată să
le adopte sunt adresate statelor membre și că nici avizul motivat, nici cererea de sesizare
a Curții pentru constatarea unei neîndepliniri a obligațiilor nu constituie acte care pot
afecta în mod direct și individual persoanele fizice sau persoanele juridice.
Această considerație a fost reluată și în Ordonanța Niculae și alții/România și alții, citată

anterior, în legătură cu o pretinsă încălcare de către Comisie a obligației de a garanta punerea
în aplicare a legislației Uniunii în conformitate cu articolul 17 TUE și de a iniția împotriva
României, în temeiul articolelor 258 și 260 TFUE, o procedură de constatare a neîndeplinirii
obligațiilor în special pentru netranspunerea, în formele și la termenele prevăzute de
standardele legislației Uniunii, a măsurilor de garantare a securității aprovizionării cu gaze
naturale.
3.13 – În al treilea rând, în cauza care s‑a finalizat prin Ordonanța Onix Asigurări/EIOPA,
citată anterior, reclamanta a solicitat Tribunalului, cu titlu principal, să constate că EIOPA
s‑a abținut în mod nelegal să adopte o decizie privind cererea sa de deschidere a unei
proceduri în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 1094/201038. Reclamanta a susținut
că termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 265 al doilea paragraf TFUE
a început să curgă la 3 august 2015, dată la care i‑a fost comunicată decizia comisiei de
apel a autorităților europene de supraveghere, și că prin această decizie ar fi fost înlăturată
incertitudinea cu privire la răspunsul EIOPA la scrisoarea sa din 18 iunie 2014, prin care
reclamanta ar fi sesizat EIOPA cu o cerere de adoptare a unei decizii și de deschidere a unei
anchete.
37. Hotărârea din 14 februarie 1989, Star Fruit/Comisia (247/87, EU:C:1989:58).
38. A se vedea, mai sus, secțiunea 3.6.
52
Tribunalul a respins cererea de constatare a abținerii de a acționa ca inadmisibilă. Astfel,

acesta a amintit că, în conformitate cu articolul 265 al doilea paragraf TFUE, în cazul în care,
la expirarea unui termen de două luni de la solicitarea de a acționa adresată instituției,
aceasta nu și‑a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într‑un nou termen de două
luni și că, în conformitate cu dispozițiile articolului 60 din Regulamentul de procedură, acest
termen trebuie prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu 10 zile.
Or, în speță, Tribunalul a constatat că scrisoarea reclamantei din 18 iunie 2014 trebuia
calificată drept „solicitare de a acționa”, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE, și
a arătat că nu rezulta nici din elementele din dosar și nici chiar din afirmațiile reclamantei că
EIOPA și‑a precizat poziția în termenul de două luni prevăzut la articolul 265 TFUE.
Prin urmare, Tribunalul a considerat că, la expirarea acestui termen, și anume la

18 august 2014, a început să curgă termenul de introducere a acțiunii, de două luni și zece zile,
în care reclamanta ar fi trebuit să sesizeze Tribunalul cu o acțiune în constatarea omisiunii de
a acționa. Întrucât acțiunea a fost formulată abia la 12 octombrie 2015, trebuia, în consecință,
să se constate că aceasta era vădit tardivă. Pe de altă parte, Tribunalul a statuat că, după
ce a lăsat să expire termenul de formulare a acțiunii în constatarea abținerii de a acționa,
reclamanta nu putea să beneficieze de un nou termen, calculat începând de la data la care,
potrivit acesteia, ar fi fost înlăturată incertitudinea referitoare la poziția EIOPA ca răspuns
la scrisoarea sa din 18 iunie 2014, și anume data la care comisia de apel adoptase decizia,
și cu atât mai puțin să eludeze inadmisibilitatea cererii sale de constatare a abținerii de
a acționa, ca urmare a tardivității sale și a existenței unei luări de poziție, prin transmiterea
către EIOPA a unui ansamblu de scrisori și de contestații referitoare la poziția exprimată de
aceasta din urmă.
d. TRIMITEREA PRELIMINARĂ
În mai multe decizii pronunțate în această materie, Curtea a amintit în mod repetat
importanța respectării de către instanța de trimitere a condițiilor care trebuie îndeplinite
de cererea de decizie preliminară, procedura instituită prin articolul 267 TFUE fiind un
instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le
furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt
necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate. Astfel, Curtea s‑a declarat
în mai multe rânduri vădit necompetentă pentru a răspunde la întrebările adresate din
53
cauza lipsei aplicării dreptului Uniunii. Pe de altă parte, aceasta a respins ca inadmisibile
unele cereri fie din cauza lipsei descrierii cadrului factual, fie din cauza inexistenței vreunei
legături cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.
i) Competența Curții
3.14 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții (C‑310/10,
EU:C:2011:467), Curtea a fost solicitată să interpreteze unele dispoziții ale Directivei
2000/43/CE39 și ale Directivei 2000/78/CE40, precum și să se pronunțe, în cazul unui
conflict între dispozițiile menționate și o reglementare națională sau o decizie a Curții
Constituționale, asupra consecințelor care pot rezulta din supremația dreptului Uniunii.
Astfel, prin intermediul a trei decizii, Curtea Constituțională a declarat că diverse dispoziții
din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare trebuiau considerate neconstituționale în măsura în care din dispozițiile
menționate ar rezulta că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze
aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe care le consideră discriminatorii și
să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte
normative.
În speță, reclamanții, magistrați, au sesizat au sesizat Tribunalul Bacău cu o acțiune formulată

în contradictoriu printre altele cu însăși instanța menționată, Curtea de Apel Bacău, și cu
Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în vederea obținerii reparării prejudiciului
pe care apreciau că l‑au suferit ca urmare a tratamentului discriminatoriu care li s‑ar fi
aplicat în materie de remunerare, în considerarea statutului de care beneficiază, sub acest
aspect, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și cei din cadrul DIICOT.
Prin sentința pronunțată, Tribunalul Bacău a admis acțiunile, considerând că reclamanții
39. Directiva Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane,
fără deosebire de rasă sau origine etnică ( JO 2000, L 180, p. 22, Ediție specială, 20/vol. 1, p. 19).
40. Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament
în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială,
05/vol. 6, p. 7).
54
erau victime ale unei discriminări în funcție de categoria socioprofesională și de locul de

muncă, în temeiul dispozițiilor de drept intern care transpuseseră directivele în discuție.
Împotriva acestei sentințe, Ministerul Justiției a formulat apel la Curtea de Apel Bacău,
care, în calitate de instanță de trimitere, a adresat Curții întrebarea dacă, odată asigurată
punerea în aplicare în dreptul intern a articolului 15 din Directiva 2000/43 și a articolului 17
din Directiva 2000/78, printre altele prin intermediul unei dispoziții precum cea declarată
neconstituțională, articolele menționate trebuiau interpretate în sensul că se opun ca prin
decizii ale Curții Constituționale să se excludă posibilitatea ca, prin invocarea dispoziției
respective din dreptul intern, să se acorde persoanelor care au suferit o discriminare
salarială în funcție de categoria socioprofesională sau de locul de muncă dreptul la
o reparare a prejudiciului sub forma unor drepturi salariale prevăzute de lege în favoarea
unei alte categorii socioprofesionale. În plus, în cazul unui răspuns afirmativ la prima
întrebare, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă o instanță națională
este, așadar, obligată să înlăture aplicarea unei astfel de dispoziții de drept intern sau
jurisprudența constituțională în discuție fără ca, în această privință, să aibă obligația de
a aștepta ca dispoziția respectivă să facă obiectul unei modificări pe cale legislativă sau
al unei noi interpretări din partea instanței constituționale care să fie aptă să asigure
conformitatea acesteia cu dreptul Uniunii.
Curtea a statuat că cererea de decizie preliminară era inadmisibilă. Astfel, aceasta

a constatat că discriminarea în discuție în litigiile principale nu era întemeiată pe vreunul
dintre motivele enumerate de directivele menționate, ci se producea în funcție de categoria
socioprofesională, în sensul legii naționale, din care făceau parte persoanele interesate sau
de locul de muncă al acestora.
În plus, Curtea a observat că întrebările preliminare adresate priveau în esență nu atât

obținerea unei interpretări a conținutului material al articolului 15 din Directiva 2000/43 și
al articolului 17 din Directiva 2000/78, ci mai degrabă problema dacă principiul supremației
dreptului Uniunii se opune unei norme interne de rang constituțional, astfel cum este
interpretată de instanța constituțională a statului membru în cauză, care, în prezența
unei situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții ale dreptului Uniunii,
dispune ca norma internă care asigură transpunerea dispozițiilor respective ale dreptului
Uniunii să fie lăsată neaplicată sau ca acea normă internă să fie interpretată într‑un mod
care ar fi contrar acestor dispoziții dacă situația menționată ar intra în domeniul de aplicare
al acestora.
55
Curtea a subliniat că, deși necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a normelor

dreptului Uniunii poate să justifice extinderea competenței sale în materie de interpretare
la conținutul unor astfel de norme, inclusiv în ipoteza în care acestea sunt aplicabile numai
indirect unei situații date, în considerarea faptului că o normă de drept național face
trimitere la acestea, nu este, în schimb, posibil ca, pe baza aceleiași considerații și fără a fi
încălcată repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre, să se confere
supremație normei respective a dreptului Uniunii în raport cu normele interne de rang
superior care ar impune într‑o astfel de situație înlăturarea aplicării respectivei norme de
drept național sau a interpretării date acesteia.
3.15 – În Ordonanțele din 14 decembrie 2011, Corpul Național al Polițiștilor (C‑434/11,

EU:C:2011:830) și Cozman (C‑462/11, EU:C:2011:831), în Ordonanța din 10 mai 2012,
Corpul Național al Polițiștilor (C‑134/12, EU:C:2012:288), și în Ordonanța din 15 noiembrie
2012, Corpul Național al Polițiștilor (C‑369/12, EU:C:2012:725), Curtea s‑a declarat vădit
necompetentă pentru a soluționa cererile de decizie preliminară cu care fusese sesizată,
pentru motivul că reglementarea națională care prevedea pentru anul 2010 o reducere
cu 25 % a remunerațiilor reclamanților din litigiile principale, urmată, în anul 2011,
în privința anumitor categorii profesionale, de o majorare cu 15 % a remunerațiilor
diminuate anterior41, nu urmărea să pună în aplicare dreptul Uniunii.
Astfel, răspunzând la argumentul reclamanților din litigiile principale potrivit căruia această
reglementare era incompatibilă în esență cu drepturile fundamentale, în special cu dreptul
de proprietate și cu principiile egalității în fața legii a persoanelor și nediscriminării, Curtea
a amintit că, potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile sale se adresează
statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii și că, potrivit
articolului 6 alineatul (1) TUE, care atribuie valoare obligatorie cartei, ea nu creează nicio
competență nouă pentru Uniune și nu modifică competențele acesteia din urmă. Întrucât
deciziile de trimitere nu cuprindeau niciun element concret în temeiul căruia să se poată
considera că reglementarea în discuție urmărea să pună în aplicare dreptul Uniunii,
egea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (Monitorul Oficial
41. L
al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010), astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 78/2010 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 31 august 2010), precum și Legea
nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010).
56
competența Curții de a răspunde la aceste cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare

nu fusese demonstrată.
De asemenea, în Ordonanța din 14 decembrie 2011, Boncea și alții (C‑483/11 și C‑484/11,

EU:C:2011:832), Curtea a statuat că reglementarea națională privind repararea prejudiciului
moral suferit din cauza unei condamnări abuzive pronunțate în perioada comunistă42 nu
urmărește punerea în aplicare a dreptului Uniunii.
Printre alte cauze în care a fost ridicată chestiunea lipsei punerii în aplicare a dreptului
Uniunii poate fi citată Ordonanța din 7 noiembrie 2013, Schuster & Co Ecologic (C‑371/13,
EU:C:2013:748), prin care Curtea s‑a declarat vădit necompetentă pentru a interpreta
o dispoziție națională care prevede suspendarea unei cauze în cazul deschiderii unei
proceduri de insolvență, și Ordonanța din 10 februarie 2015, Băbășan (C‑305/14,
EU:C:2015:97), în care Curtea a constatat că legea română privind organizarea adunărilor
publice nu prezenta nicio legătură cu dreptul Uniunii.
3.16 – În cauza în care a fost dată Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran (C‑92/14,
EU:C:2014:2051), Curtea a fost solicitată să interpreteze articolele 49 și 56 TFUE și anumite
dispoziții ale dreptului Uniunii în materia protecției consumatorilor (Directivele 93/13/CEE43
și 2008/48/CE44) într‑un litigiu privind modalitățile de recuperare a unei datorii izvorâte
dintr‑un contract de credit imobiliar încheiat înainte de data aderării României la Uniunea
Europeană, dar care își producea încă efectele. Întrucât Directiva 93/13 era aplicabilă numai
după 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniune, Curtea a constatat astfel că această
directivă nu era aplicabilă litigiului principal și, prin urmare, s‑a declarat necompetentă
pentru a răspunde la întrebările referitoare la aceasta.
42. Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,
pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396
din 11 iunie 2009).
43. Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
44. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru
consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului ( JO 2008, L 133, p. 66, rectificare în JO 2009,
L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, și în JO 2011, L 234, p. 46).
57
3.17 – În cauza aflată la originea Ordonanței din 7 mai 2015, Văraru (C‑496/14, EU:C:2015:312),
Curtea a fost solicitată să interpreteze articolul 6 TUE, articolul 20, articolul 21 alineatul (1),
articolul 24 alineatul (1), articolul 34 alineatele (1) și (2) și articolul 52 din cartă, precum și
articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 45 pentru a se stabili dacă aceste dispoziții se
opun unei reglementări interne ce prevede diferențieri de tratament între copiii proveniți
dintr‑o sarcină multiplă și cei proveniți dintr‑o sarcină simplă.
Pe de altă parte, în cauza aflată la originea Ordonanței, din aceeași zi, Pondiche (C‑608/14,
EU:C:2015:313), Curtea a fost solicitată să interpreteze aceleași articole din Tratatul UE și din
cartă, precum și articolul 3 alineatul (1) litera (b) și articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004
pentru a se stabili dacă aceste dispoziții se opun unei reglementări interne referitoare la
indemnizațiile pentru creșterea copilului care prevede că aceasta este aplicabilă ratione
temporis copiilor născuți începând cu data intrării sale în vigoare, iar nu copiilor concepuți
începând de la această dată.
În aceste ordonanțe, Curtea s‑a declarat din nou necompetentă pentru a răspunde.
Astfel, întrucât a constatat că pretinsele diferențe de tratament intrau numai sub incidența
dreptului intern, Curtea a amintit jurisprudența sa relativ recentă potrivit căreia, atunci
când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este
competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui,
prin ele însele, temeiul acestei competențe46.
În același sens, în Ordonanța din 14 aprilie 2016, Târșia (C‑328/15, EU:C:2016:273),

Curtea s‑a declarat vădit necompetentă pentru a interpreta articolul 6 TUE, articolul 20,
articolul 21 alineatul (1) și articolul 52 din cartă, precum și Directivele 76/207/CEE47 și
2006/54/CE48, în măsura în care consacră principiile egalității și nediscriminării, într‑o
situație în care, potrivit unei reglementări naționale referitoare la salarizarea personalului
didactic, precum cea în discuție în litigiul principal, cadrele didactice universitare care au
45. Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de
securitate socială ( JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82).
46. Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, EU:C:2013:105).
47. Directiva Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între
bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională,
precum și condițiile de muncă ( JO 1976, L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164).
48. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului
egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de
muncă ( JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262).
58
dobândit titlul de doctor anterior intrării în vigoare a acestei reglementări primesc sporul
doctoral, în timp ce cadrele didactice care au obținut acest titlu ulterior nu beneficiază de
un astfel de spor, deoarece, în opinia sa, o asemenea diferență de tratament în discuție în
litigiul principal intra doar sub incidența dreptului intern.
3.18 – În cauza care s‑a finalizat prin Ordonanța din 18 februarie 2016, Rîpanu (C‑407/15,
EU:C:2016:167), instanța de trimitere a solicitat în esență să se stabilească dacă articolul
47 al doilea paragraf din cartă se opune aplicării unei reglementări naționale care prevede
că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii numai de la data publicării lor oficiale și
care nu permite, în consecință, celorlalte instanțe naționale să ia în considerare în mod
corespunzător aceste decizii între ziua pronunțării și ziua publicării lor, printr‑o suspendare
a judecării cauzei în curs sau printr‑o revizuire a hotărârii judecătorești intervenite între
timp. Pe baza elementelor comunicate de instanța de trimitere, Curtea a concluzionat că
litigiul principal avea legătură cu aplicabilitatea în timp a deciziilor Curții Constituționale și nu
privea nicidecum o reglementare națională care pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul
articolului 51 alineatul (1) din cartă. Prin urmare, Curtea s‑a declarat vădit necompetentă să
răspundă la întrebarea adresată.
ii) Alte condiții de admisibilitate
3.19 – În Ordonanța din 6 decembrie 2010, Băilă (C‑377/10, EU:C:2010:737), Curtea

a declarat cererea de decizie preliminară ca fiind vădit inadmisibilă pentru motivul că
nu exista nicio legătură între interpretarea solicitată a dreptului Uniunii și realitatea sau
obiectul litigiului principal. În speță, în contextul taxei pe poluare, instanța de trimitere
a adresat întrebări similare în principiu celor cu care Curtea era deja sesizată în special în
cauzele Tatu și Nisipeanu49 . Vehiculul în discuție fusese însă importat din Kuweit, stat în
care era înmatriculat. În aceste împrejurări, Curtea a amintit jurisprudența sa constantă
potrivit căreia articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât mărfurilor importate din celelalte
state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din state terțe care se află în liberă
49. Pentru mai multe detalii referitoare la aceste cauze, a se vedea, mai jos, secțiunile 10.1 și 10.2.
59
circulație în statele membre, acesta fiind inaplicabil produselor importate direct din state
terțe50.
Tot în contextul taxei pe poluare, în Ordonanțele din 7 decembrie 2010, DRA SPEED
(C‑439/10, EU:C:2010:746), SEMTEX (C‑440/10, EU:C:2010:747) și Anghel (C‑441/10,
EU:C:2010:748), Curtea a constatat că, deși deciziile de trimitere descriau cadrul normativ
al cauzei principale și prezentau argumentele juridice care au determinat instanțele de
trimitere să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii, ele nu conțineau, cu excepția
unei mențiuni cu privire la data la care a fost achitată taxa în litigiu în acțiunea principală,
nicio descriere, fie și succintă, a cadrului factual al litigiilor principale. Curtea a apreciat
că nu i s‑a oferit posibilitatea nici să se asigure că ipoteza de fapt pe care se întemeiază
întrebările preliminare intra în mod efectiv în sfera de aplicare a dispoziției dreptului
Uniunii a cărei interpretare se solicită, nici, mai general, să răspundă în mod util și fiabil la
întrebările adresate. Prin urmare, Curtea a statuat că cererile de decizie preliminară erau
vădit inadmisibile.
3.20 – În cauza care s‑a finalizat prin Ordonanța din 27 noiembrie 2012, Augustus (C‑627/11,
EU:C:2011:754), Curtea a fost sesizată cu o întrebare preliminară privind interpretarea
Regulamentelor (CE) nr. 1260/199951 și nr. 1268/199952 în cadrul unui litigiu între reclamantă,
o societate de drept român, și Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, în
legătură cu rambursarea unei subvenții primite de reclamantă pentru realizarea unui
proiect de modernizare a unui depozit frigorific pentru congelarea și ambalarea legumelor
și fructelor. Astfel, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă aceste regulamente
trebuiau interpretate în sensul că activitatea economică derulată de beneficiarii fondurilor
acordate în perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană trebuia să respecte
condițiile de acordare, în conformitate cu principiul eficienței economice și al profitabilității
50. Hotărârea din 10 octombrie 1978, Hansen & Balle (148/77, EU:C:1978:173).
51. Regulamentul Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale referitoare la fondurile structurale
( JO 1999, L 161, p. 1).
52. Regulamentul Consiliului din 21 iunie 1999 privind asistența comunitară destinată măsurilor de preaderare
pentru agricultură și dezvoltare rurală în țările candidate din Europa Centrală și de Est în perioada de preaderare
( JO 1999, L 161, p. 87).
60
beneficiarului, fiind avut în vedere și contextul concret, invocat, al calamităților naturale

locale.
Curtea a constatat însă că instanța de trimitere nu a explicat în cererea formulată motivele

exacte pentru care a considerat că interpretarea dreptului Uniunii solicitată era necesară în
vederea soluționării litigiului principal, neindicând suficiente elemente, referitoare la cadrul
factual al litigiului principal și la cadrul juridic național, de natură să îi fi permis Curții să
identifice dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare putea prezenta utilitate pentru
soluționarea litigiului.
Curtea a amintit jurisprudența sa potrivit căreia este important ca instanța națională să

indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor
dispoziții ale dreptului Uniunii și să aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare
Curții, și anume un minim de explicații cu privire la motivele alegerii dispozițiilor de drept
al Uniunii a căror interpretare se solicită și la legătura pe care o stabilește între aceste
dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată. Astfel, informațiile
cuprinse în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri
utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate
posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții53.
În lumina acestei jurisprudențe, Curtea a constatat în speță că cererea de decizie

preliminară cu care fusese sesizată nu răspundea în mod vădit acestor cerințe, fiind, prin
urmare, inadmisibilă.
Pentru aceleași motive, în Ordonanța din 12 iunie 2014, Municipiul Piatra Neamț (C‑13/14,
EU:C:2014:2000), Curtea a declarat ca fiind vădit inadmisibilă o cerere de decizie preliminară
prin care a fost solicitată interpretarea dreptului Uniunii în materia neregulilor prin
care se aduce atingere bugetului Uniunii Europene, în cadrul unui litigiu între Municipiul
Piatra Neamț și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, referitor la
un proces‑verbal întocmit de acesta din urmă prin care fuseseră constatate nereguli și
fuseseră aplicate corecții financiare.
53. Ordonanța din 7 aprilie 1995, Grau Gomis și alții (C‑167/94, EU:C:1995:113), Ordonanța din 28 iunie 2000,
Laguillaumie (C‑116/00, EU:C:2000:350), și Ordonanța din 11 martie 2008, Consel Gi. Emme (C‑467/06, nepublicată,
EU:C:2008:153).
61
e. ACȚIUNEA ÎN DESPĂGUBIRE
În această materie, Tribunalul a fost sesizat cu numeroase cereri, marea majoritate

a acestora fiind respinse ca inadmisibile pentru motivul fie al neîndeplinirii cerințelor de
formă de către cererea de sesizare a instanței, fie al necompetenței vădite de soluționare
a acțiunii principale, în anulare sau de constatare a abținerii de a acționa. În jurisprudența
mai recentă, Tribunalul a avut însă și ocazia să se pronunțe asupra temeiniciei unei
asemenea acțiuni.
3.21 – În primul rând, în cauza care s‑a finalizat prin Ordonanța din 21 martie 2011,
Mandu/România (T‑47/11, EU:T:2011:101), Tribunalul a fost sesizat, pe de o parte, cu o cerere
prin care s‑a solicitat anularea dispozițiilor naționale prin care se interzice cumulul pensiei
pentru limită de vârstă cu veniturile realizate dintr‑o activitate profesională desfășurată în
cadrul unei instituții publice și, pe de altă parte, cu o cerere de despăgubiri. De asemenea,
în cauza care s‑a finalizat prin Ordonanța din 21 mai 2012, Vlăducu/România (T‑154/12,
EU:T:2012:241), Tribunalul a fost sesizat cu o acțiune prin care s‑a solicitat, pe de o parte,
anularea condamnării penale a reclamantului și, pe de altă parte, obținerea de daune
interese ca urmare a prejudiciului pretins suferit de acesta. Mai recent, în cauza care
s‑a finalizat prin Ordonanța din 18 mai 2015, Grigore/România (T‑116/15, EU:T:2015:346),
Tribunalul a fost sesizat cu o acțiune prin care s‑a solicitat repararea prejudiciului suferit de
reclamant ca urmare a unor decizii pronunțate de instanțele din România.
În ordonanțele sus‑menționate, ca și în Ordonanța Fundația Pro Fondbis − 1946 Semper/

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, citată anterior54, Tribunalul a respins toate
cererile de despăgubire ca fiind vădit inadmisibile, amintind că are competența să judece
doar acțiuni în repararea prejudiciilor cauzate de instituțiile, de organele, de oficiile și de
agențiile Uniunii sau de agenții acestora în exercițiul funcțiunilor lor. Astfel, Tribunalul a
constatat în fiecare dintre cauze că emitentul actului care ar fi produs reclamantului un
pretins prejudiciu nu era o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii.
3.22 – În al doilea rând, în cauza care s‑a finalizat prin Ordonanța din 6 iulie 2009,
Oprea/Comisia (T‑181/09, EU:T:2009:247), Tribunalul a fost sesizat, pe de o parte, cu o
62
cerere prin care i s‑a solicitat să adreseze o somație Comisiei pentru ca aceasta să invoce,
în cuprinsul următorului său raport cu privire la progresele realizate de România în cadrul
Mecanismului de cooperare și verificare, clauza de salvgardare prevăzută în articolul 38
din Protocolul din 25 aprilie 2005 privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea
Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană (Protocolul de admitere)55 ca
urmare a unei pretinse neaplicări a dreptului Uniunii de către autoritățile române și, pe de
altă parte, cu o cerere de despăgubiri prin care i s‑a solicitat repararea prejudiciului pretins
suferit de reclamantă.
Constatând, în temeiul fostului articol 230 CE, că acțiunea trebuia respinsă ca vădit
inadmisibilă în măsura în care prin intermediul acesteia s‑a solicitat ca Tribunalul să oblige
Comisia să invoce, în cuprinsul următorului său raport cu privire la progresele realizate de
România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, clauza de salvgardare prevăzută
de Protocolul de admitere, Tribunalul a apreciat totodată că acțiunea în despăgubire nu
îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de
procedură din 2 mai 1991. Astfel, în pofida faptului că reclamanta a susținut în cererea
introductivă că pretinsa neaplicare a dreptului Uniunii de către autoritățile române
reprezintă cauza prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit, elementele esențiale de fapt
și de drept pe care se întemeia cererea de despăgubiri în cauză nu rezultau din textul
cererii introductive, nici cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil. Prin urmare,
Tribunalul a respins și acțiunea în despăgubire ca vădit inadmisibilă.
3.23 – În al treilea rând, în Ordonanțele din 25 septembrie 2012, Băleanu/Comisia,

Barliba/Comisia, Ioanovici/Comisia, Micsunescu/Comisia și Concal/Comisia, citate anterior,
Tribunalul a constatat, în privința acțiunilor în despăgubire aferente acțiunilor în constatarea
abținerii de a acționa introduse de reclamanți, că Comisia nu avea obligația să inițieze
o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, decizia
acesteia de a nu iniția o asemenea procedură nefiind, în orice caz, nelegală, astfel încât nu
era de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.
3.24 – În al patrulea rând, în Ordonanța din 17 martie 2016, Caruz/Comisia (T‑599/15,

EU:T:2016:170), Tribunalul a respins ca vădit inadmisibilă o acțiune introdusă de un acționar
55. JO 2005, L 157, p. 29
63
al unei societăți comerciale de drept român și având ca obiect o cerere de reparare

a prejudiciului pretins suferit de aceasta.
În speță, în cadrul punerii în aplicare a programului special de aderare pentru agricultură

și dezvoltare rurală, societatea respectivă a încheiat cu Agenția de Plăți pentru Dezvoltare
Rurală și Pescuit un contract de finanțare pentru o fabrică de preparate din carne, finanțat
din bugetul Uniunii Europene. Ulterior, Agenția a întocmit un proces‑verbal de constatare
în care se arăta că Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) constatase, pe baza unui
raport întocmit de autoritățile germane în urma unei anchete desfășurate la cererea OLAF,
că această societate săvârșise anumite nereguli în scopul de a obține finanțarea din partea
Uniunii.
În urma contestării fără succes a procesului‑verbal menționat, reclamantul a introdus

o acțiune în anulare a acestuia, pe care instanțele din România au admis‑o definitiv.
În aceste împrejurări, reclamantul a introdus la Tribunal o acțiune în despăgubire prin care

a solicitat obligarea OLAF la repararea prejudiciului care ar fi fost cauzat societății la care
era acționar.
În ordonanță, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a solicitat repararea prejudiciului

economic pe care l‑ar fi suferit eventual ca urmare a unei deprecieri a participației sale
în capitalul societății, ci obligarea Comisiei la repararea prejudiciului suferit de societate
din cauza comportamentului OLAF, care ar fi condus la insolvabilitatea acesteia și care
corespundea, în opinia reclamantului, în special profitului pe care societatea respectivă l‑ar
fi realizat dacă aceasta ar fi putut să execute integral cele două proiecte finanțate.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit și nici măcar nu a invocat

în cererea introductivă existența unei cesiuni de drepturi sau a unui mandat pe care și‑ar
putea întemeia un interes de a exercita, în nume propriu sau în numele societății, acțiunea
în repararea prejudiciului suferit de aceasta.
3.25 – În sfârșit, în materia protecției mediului, în ceea ce privește temeinicia unei cereri
de despăgubiri, merită menționată Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (Romania)/
Comisia (T‑317/12, EU:T:2014:782), în care Tribunalul a statuat că nu poate constitui un
prejudiciu anormal aplicarea de către Comisie a normelor privind confidențialitatea
referitoare la cotele de emisie de gaze cu efect de seră, prevăzute la articolul 10 din
64
Regulamentul (CE) nr. 2216/200456, unei societăți care deține asemenea cote, deoarece
împrejurarea că normele privind confidențialitatea au fost prevăzute la articolul 10
menționat, iar ulterior au fost aplicate de Comisie în cazul acestei societăți nu constituie
un risc anormal în cadrul sectorului, și anume cel al agenților economici supuși sistemului
comunitar de comercializare a cotelor.
Astfel, Tribunalul a considerat că, în lipsa unor asemenea norme, secretul comercial
nu ar putea fi garantat, ceea ce ar compromite însăși existența unei piețe a cotelor.
Pe de altă parte, din moment ce este de notorietate că un sistem informatic deschis
pe internet prin intermediul căruia sunt realizate schimburile de cote prezintă riscuri
tehnice, uneori importante, prejudiciul care corespunde valorii cotelor transferate pe
cale electronică fără autorizarea societății care deține cote în alte conturi decât ale sale
nu poate fi considerat, așadar, în orice caz, că depășește riscurile economice sau tehnice
inerente activităților din sectorul în cauză57.
56. Regulamentul Comisiei din 21 decembrie 2004 privind un sistem de registre standardizat și securizat
în conformitate cu Directiva 2003/87 și cu Decizia nr. 280/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului
57. Pentru mai multe detalii referitoare la această cauză, a se vedea, mai jos, secțiunea 14.2.
65
4 LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR
LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR
4. LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR
a. INTERZICEREAMĂSURILOR CU EFECT
ECHIVALENT UNOR RESTRICȚII CANTITATIVE
4.1 – În Hotărârea din 6 octombrie 2015, Capoda Import‑Export (C‑354/14, EU:C:2015:658),

Curtea s‑a pronunțat asupra principiului recunoașterii reciproce într‑un caz care a privit
unele produse aflate în liberă circulație în Germania și care au fost supuse unor controale
de omologare în România. Curtea a fost solicitată să interpreteze printre altele articolul 34
TFUE, precum și, pe de o parte, o dispoziție a Directivei 2007/4658 care prevede în esență
că statele membre permit vânzarea, oferirea spre vânzare sau punerea în exploatare
a pieselor sau a echipamentelor care pot prezenta un risc important pentru buna funcționare
a sistemelor care sunt esențiale pentru siguranța vehiculului sau pentru performanțele
sale în materie de protecție a mediului numai dacă aceste piese sau echipamente au fost
autorizate de o autoritate de omologare și, pe de altă parte, o dispoziție a Regulamentului
(CE) nr. 1400/200259 care definea două noțiuni, și anume piesele de schimb de origine
și piesele de schimb de calitate echivalentă, acest regulament ieșind însă din vigoare în
anul 2010.
Potrivit reglementării române, produsele și materialele de exploatare noi din categoria

celor care privesc siguranța circulației rutiere, protecția mediului și eficacitatea energetică
pot fi introduse pe piață și/sau comercializate numai dacă fac obiectul unei omologări sau
al unei certificări, după caz, care este efectuată de Registrul Auto Român (RAR).
Societatea reclamantă din litigiul principal comercializa produse și piese de schimb care
permiteau repararea, întreținerea și funcționarea autovehiculelor, pe care le achiziționa
de la societăți cu sediul în alte state membre. În anul 2011, RAR a efectuat un control în
urma căruia a constatat că societatea respectivă comercializa în România pompe de apă
și filtre de combustibil pentru vehicule rutiere, care intră în categoria pieselor care privesc
58. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru
omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice
separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) ( JO 2007, L 263, p. 1).
59. Regulamentul Comisiei din 31 iulie 2002 privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri
verticale și practici concertate în sectorul autovehiculelor (JO 2002, L 203, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 112).
67
siguranța circulației și protecția mediului, fără ca aceste produse să fi făcut obiectul unei
omologări sau al unei certificări în conformitate cu legislația națională. În consecință,
printr‑un proces verbal de constatare și de sancționare a acestei contravenții, RAR a aplicat
reclamantei o amendă.
Reclamanta a arătat că produsele respective fuseseră achiziționate de la societăți cu sediul

în Germania și că erau însoțite de certificate care ar fi atestat că era vorba despre piese
de schimb originale sau piese de schimb de calitate echivalentă, în sensul Regulamentului
nr. 1400/2002, care se aflau în liberă circulație în alte state membre. Pe de altă parte,
documentele care le însoțeau, prevăzute de reglementarea în vigoare, ar fi atestat și că
produsele în cauză fuseseră fabricate în aceleași unități de producție ca și echipamentele
de origine și că ar fi fost omologate de autoritățile competente ale statelor membre în
care au fost produse. În aceste condiții, reclamanta a apreciat că, în aplicarea principiului
recunoașterii reciproce, aceste produse trebuiau să fie exceptate de la obligația de
omologare sau de certificare prevăzută de legislația română.
În procedura pe fond, deși Judecătoria Cluj‑Napoca a admis cererea reclamantei de anulare

a procesului‑verbal, Tribunalul Cluj a reformat sentința primei instanțe și a menținut
validitatea procesului‑verbal. Prin urmare, reclamanta a introdus împotriva acestei hotărâri
o cerere de revizuire, susținând în special că aplicarea unei proceduri de omologare
sau de certificare în cazul pieselor în litigiu este contrară liberei circulații a mărfurilor.
În acest context, Tribunalul Cluj, instanță de trimitere în cadrul procesual al revizuirii,
a solicitat în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 34 TFUE și
dispozițiile pertinente ale Directivei 2007/46 și ale Regulamentului nr. 1400/2002, trebuia
să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care condiționează
comercializarea într‑un stat membru de piese de schimb noi pentru vehicule rutiere – în
speță pompe de apă și filtre de combustibil – de aplicarea unei proceduri de omologare sau
de certificare în acest stat membru, cu excepția cazului în care se demonstrează, printr‑un
certificat de omologare sau de certificare, că produsele respective au fost deja supuse unei
asemenea proceduri într‑un alt stat membru sau că este vorba despre piese de origine sau
piese de schimb de calitate echivalentă, un document întocmit în această privință de către
distribuitor nefiind însă considerat suficient.
În hotărârea pronunțată, Curtea a admis mai întâi excepția de inadmisibilitate invocată de

guvernul român, apreciind că, întrucât Regulamentul nr. 1400/2002 a ieșit din vigoare la
31 mai 2010, iar procesul‑verbal în discuție pe fond fusese întocmit în anul 2011, regulamentul
nu mai era aplicabil în litigiul principal. În plus, Curtea a observat că definițiile cuprinse în
68
acest regulament erau pertinente doar în scopurile acestuia, care priveau numai aplicarea
fostului articol 81 alineatul (3) CE categoriilor de acorduri verticale și practici concertate în
sectorul autovehiculelor.
În continuare, Curtea a respins argumentația guvernului român în ceea ce privește pretinsa

inadmisibilitate în raport cu articolul 34 TFUE pentru motivul că Directiva 2007/46 a efectuat
o armonizare completă a domeniului pe care îl reglementează, nemaipermițând recurgerea
la dreptul primar. Curtea a constatat că directiva menționată instituie nu numai un cadru
armonizat care cuprinde dispozițiile administrative și cerințele tehnice generale pentru
omologarea tuturor vehiculelor noi care fac parte din domeniul său de aplicare, precum
și a sistemelor, a componentelor și a unităților tehnice separate destinate vehiculelor
respective, cu scopul de a facilita înmatricularea, vânzarea și punerea în exploatare
a acestora în interiorul Uniunii, ci și dispoziții privind vânzarea și punerea în exploatare
a pieselor și a echipamentelor destinate vehiculelor omologate în conformitate cu această
directivă, iar litigiul principal intra în sfera acestei a doua categorii de dispoziții, aspect
a cărui verificare era de competența instanței de trimitere.
Amintind jurisprudența sa constantă în materie, în special Hotărârea Dassonville60, potrivit

căreia orice măsură a unui stat membru de natură să constituie, în mod direct sau
indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului din cadrul Uniunii trebuie
considerată o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative în sensul articolului 34
TFUE, Curtea a considerat că, chiar în lipsa unor măsuri de armonizare în dreptul Uniunii,
produsele fabricate în mod legal și comercializate într‑un stat membru trebuie să poată fi
comercializate într‑un alt stat membru fără a fi supuse unor controale suplimentare și că,
pentru a fi justificată, o reglementare națională care impune astfel de controale trebuie să
intre sub incidența uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 36 TFUE sau a uneia dintre
cerințele imperative recunoscute de jurisprudența Curții și, în ambele cazuri, să fie de
natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar
pentru atingerea acestuia.
În aceste condiții și având în vedere împrejurările cauzei, Curtea a declarat că articolul

34 TFUE și dispozițiile pertinente ale Directivei 2007/46 trebuie interpretate în sensul că
nu se opun unei reglementări naționale care condiționează comercializarea într‑un stat
membru de piese de schimb noi pentru vehicule rutiere – în speță pompe de apă și filtre
de combustibil – de aplicarea unei proceduri de omologare sau de certificare în acest stat
60. Hotărârea din 11 iulie 1974 (8/74, EU:C:1974:82).
69
membru atât timp cât această reglementare prevede, pe de altă parte, excepții de natură
să asigure că piesele produse în mod legal și comercializate în celelalte state membre sunt
exceptate de la acestea sau, în lipsa acestor excepții, în măsura în care piesele în cauză
sunt de natură să creeze un risc important pentru buna funcționare a sistemelor care
sunt esențiale pentru siguranța vehiculului sau pentru performanțele sale în materie de
protecție a mediului și în care această procedură de omologare sau de certificare este
strict necesară și proporțională în raport cu obiectivul protecției siguranței rutiere sau
al protecției mediului. În plus, în opinia Curții, condițiile în care trebuie să se facă dovada
faptului că astfel de piese au fost deja omologate sau certificate sau reprezintă piese de
origine sau de calitate echivalentă intră, în lipsa unei reglementări de dreptul Uniunii, în
sfera dreptului statelor membre, sub rezerva principiilor echivalenței și efectivității.
În hotărârea pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere

a respins cererea de revizuire formulată de reclamantă.
b. UNIUNEA VAMALĂ
4.2 – În Hotărârea din 23 aprilie 2015, ALKA (C‑635/13, EU:C:2015:268), Tribunalul București
a solicitat în esență să se stabilească dacă anumite semințe de dovleac în discuție în litigiul
principal trebuiau clasificate la poziția 1207 sau la poziția 1209 din Nomenclatura combinată
(NC).
În speță, reclamanta din litigiul principal, o societate de import‑export cu sediul în România,

a importat în România 1 560 de saci de semințe de dovleac crude în coajă originare
din China și, cu ocazia formalităților de vămuire, le‑a clasificat la subpoziția tarifară
1207 99 97 a NC, pentru care era prevăzută o scutire de taxe vamale la import.
În urma unei inspecții efectuate de biroul vamal, inspectorul vamal a considerat că semințele
de dovleac importate ar fi trebuit să fie clasificate în subpoziția tarifară 1209 91 90 din
NC, pentru care taxa vamală la import este stabilită la 3 %. În consecință, biroul vamal
a adoptat o decizie prin care a stabilit în sarcina reclamantei din litigiul principal diferențe
în minus privind taxe vamale la import, și anume taxe vamale, taxă pe valoarea adăugată și
dobânzi de întârziere.
În hotărârea pronunțată, Curtea a declarat că, în vederea efectuării clasificării tarifare

a semințelor de dovleac în discuție în litigiul principal, instanței de trimitere îi revenea
70
sarcina de a stabili dacă acestea sunt destinate în mod normal extracției uleiurilor sau
a grăsimilor alimentare sau industriale, fără a fi vizate de pozițiile 1201-1206 din NC. În caz
afirmativ, semințele respective trebuiau să fie clasificate în poziția 1207 din NC datorită
naturii lor de semințe oleaginoase, independent de utilizarea lor efectivă în scopul
extracției uleiurilor sau a grăsimilor alimentare sau industriale, în scopul însămânțării sau
în scopul alimentației umane. În caz contrar, semințele menționate trebuiau să fie încadrate
la poziția 1209 din NC dacă dispuneau în continuare de puterea de germinare la momentul
importului, independent de utilizarea lor efectivă în scopul însămânțării sau al alimentației
umane, sau la poziția 1212 din NC dacă nu mai dispuneau de puterea de germinare.
În urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a admis cererea reclamantei și

a anulat decizia biroului vamal.
71
5 AGRICULTURA
AGRICULTURA
5. AGRICULTURA
5.1 – În Ordonanța din 4 decembrie 2014, APIA – Centrul Județean Timiș (C‑304/13,
EU:C:2014:2422), Curtea a avut ocazia să se pronunțe asupra interpretării Regulamentului
(CE) nr. 1782/200361, în cadrul unui litigiu între Agenția de Plăți și Intervenție pentru
Agricultură (APIA) – Centrul Județean Timiș, pe de o parte, și Curtea de Conturi a României
și Camera de Conturi a Județului Timiș, pe de altă parte, având ca obiect refuzul de a acorda
plăți naționale directe complementare pentru anii 2008-2010 mai multor agricultori care
aveau datorii restante la bugetul local și/sau la bugetul de stat.
Potrivit regulamentului sus‑menționat, statele membre erau autorizate să acorde anual

prime sau plăți suplimentare agricultorilor care practică creșterea animalelor, în funcție de
mai multe criterii, în special în funcție de numărul animalelor. În plus, noile state membre
aveau posibilitatea, cu condiția autorizării de către Comisie, să completeze regimul național
de plăți directe aplicabil înaintea aderării acestora la Uniunea Europeană, cu precizarea că
nu se putea acorda nicio plată sau ajutor național complementar pentru activități agricole
pentru care plățile directe nu erau prevăzute în Comunitate în forma sa din 30 aprilie 2004.
Regulamentul (CE) nr. 73/200962, care a abrogat Regulamentul nr. 1782/2003, a prevăzut

norme similare. Astfel, nu se acordau ajutoare sau plăți naționale complementare pentru
activități agricole pentru care nu erau prevăzute plăți directe pentru statele membre, altele
decât noile state membre.
61. Regulamentul Consiliului din 29 septembrie 2003 de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin
direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori și de
modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 2019/93, (CE) nr. 1452/2001, (CE) nr. 1453/2001, (CE) nr. 1454/2001,
(CE) nr. 1868/94, (CE) nr. 1251/1999, (CE) nr. 1254/1999, (CE) nr. 1673/2000, (CEE) nr. 2358/71 și (CE)
nr. 2529/2001 ( JO 2003, L 270, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 49, p. 177, rectificare în Ediție specială, 03/
vol. 76, p. 291, rectificare în JO 2009, L 96, p. 39), astfel cum a fost modificat prin Actul privind condițiile de
aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană
( JO 2005, L 157, p. 203).
62. Regulamentul Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor
direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru
agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de
abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003 ( JO 2009, L 30, p. 16, rectificare în JO 2010, L 43, p. 7).
73
În anul 2006, o ordonanță de urgență a guvernului63 a stabilit schemele de plăți directe

acordate începând cu anul 2007 ca mecanisme de susținere a producătorilor agricoli,
prevăzând că APIA este instituția responsabilă pentru implementarea schemelor de plăți
directe pentru agricultură, având ca sursă de finanțare Fondul european de orientare și
garantare agricolă (FEOGA), Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR),
precum și fonduri din bugetul național.
Prin două ordine ale ministrului agriculturii, din 2007 și din 2010, au fost stabilite modul de
implementare, condițiile specifice, criteriile de eligibilitate și termenii de referință pentru
aplicarea schemelor de plăți naționale directe complementare în sectorul zootehnic la
specia bovine. Cele două ordine au prevăzut condiții cumulative de eligibilitate pentru
plățile respective, între care condiția potrivit căreia, la data solicitării primei, producătorul
agricol să nu aibă datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local la data de
31 ianuarie a anului următor înființării exploatației agricole.
În speță, în urma unui control efectuat cu privire la activitatea reclamantei, Curtea de

Conturi a constatat printre altele că agenția acordase pentru anii 2008-2010, cu încălcarea
dispozițiilor ordinului din 2010, plăți naționale directe complementare unor agricultori care
aveau diverse datorii fiscale și nefiscale la bugetul local și la bugetul de stat.
În aceste împrejurări, Curtea de Apel Timișoara, sesizată în recurs, a solicitat să se

stabilească dacă dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 1782/2003 se opuneau ca un
stat membru să instituie condiții suplimentare, neincluse în regulament, pentru acordarea
primei către agricultor, respectiv condiția ca, la data solicitării primei, acesta să nu aibă
datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local.
Curtea a răspuns în mod afirmativ în ordonanța dată. Mai întâi, aceasta a constatat că
Regulamentele nr. 1782/2003 și nr. 73/2009 acordau noilor state membre o anumită marjă
de apreciere în cadrul punerii în aplicare a ajutorului național complementar, în special
în sensul că puteau decide, pe baza unor criterii obiective și în urma autorizării de către
Comisie, cuantumurile ajutoarelor naționale complementare care urmau să fie acordate.
Curtea a amintit de altfel jurisprudența sa potrivit căreia puterea de apreciere de care

dispuneau noile state membre era limitată în măsura în care cuantumul până la care se
63. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale
directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea articolului
2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1043 din 29 decembrie 2006).
74
AGRICULTURA
putea acorda ajutorul național complementar, precum și rata acestui ajutor și eventualele
condiții de acordare a acestuia trebuiau să facă obiectul unei autorizări prealabile
a Comisiei.
Or, în ceea ce privește deciziile din anii 2008, 2009 și 2010 ale Comisiei prin care România
era autorizată să acorde pentru anii menționați plăți naționale directe complementare,
acestea nu prevedeau nicio condiție referitoare la inexistența unor datorii restante la
bugetul de stat și/sau la bugetul local la data solicitării plății.
În urma acestei decizii preliminare, instanța de trimitere a admis în parte recursul formulat
de reclamantă și a anulat în parte actele de control emise de Curtea de Conturi.
75
LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI
6 A SERVICIILOR
LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A SERVICIILOR
6. L
IBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A
SERVICIILOR
a. LIBERA PRESTARE A SERVICIILOR
6.1 – În Hotărârea din 22 martie 2012, Nilaș și alții (C‑248/11, EU:C:2012:166), Curtea s‑a
pronunțat asupra noțiunii „piață reglementată” prevăzută de Directiva 2004/39/CE64,
cererea de decizie preliminară fiind prezentată în cadrul unei proceduri penale inițiate de
DIICOT împotriva inculpaților, în sarcina cărora fusese reținută săvârșirea infracțiunii de
manipulare a cursului acțiunilor unei societăți pe acțiuni emitente pe piața de instrumente
financiare Rasdaq.
Inculpații au solicitat Curții de Apel Cluj, instanța de trimitere în această cauză, să stabilească,
cu titlu de chestiune prealabilă, dacă piața Rasdaq constituie o piață reglementată în sensul
legii române care transpune această directivă65.
Piața Rasdaq și‑a început activitatea în anul 1996 ca platformă pentru tranzacționarea
acțiunilor societăților de stat transformate în societăți deținute public în cadrul
programului de privatizare în masă. Această piață a fost autorizată tot în anul 1996 prin
decizia Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM), fiind astfel considerată o piață
organizată, supravegheată de această comisie și dotată cu reguli proprii de funcționare.
La 1 decembrie 2005, piața Rasdaq a fuzionat cu Bursa de Valori București S.A., fiind
absorbită de aceasta din urmă. Persoana juridică rezultată din această fuziune a administrat
după această dată două piețe diferite, și anume piața reglementată Bursa de Valori
București și piața Rasdaq. CNVM a autorizat prima dintre aceste piețe, indicând instanței
de trimitere că Bursa de Valori București supraveghează și reglementează și funcționarea
pieței Rasdaq, deși această din urmă piață nu fusese încadrată în una dintre categoriile de
locuri de tranzacționare prevăzute de normele europene.
64. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare,
de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului
European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului ( JO 2004, L 145, p. 1, Ediție specială,
06/vol. 8, p. 247), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/44/CE ( JO 2007, L 247, p. 1).
65. Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004).
77
În timp ce DIICOT a considerat că piața Rasdaq este o piață reglementată, întrucât a fuzionat
cu Bursa de Valori București constituind în fapt o singură piață, inculpații au arătat că piața
Rasdaq nu este o piață reglementată în sensul Directivei 2004/39 întrucât, din moment ce
noțiunea „piață reglementată” este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, nu se putea
considera că orice piață autorizată este în mod automat o piață reglementată și că această
noțiune nu trebuia interpretată prin prisma semnificației pe care o are în mod obișnuit
cuvântul „reglementat”.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat, în primul rând, să se stabilească dacă

dispoziția din Directiva 2004/39 care conține definiția noțiunii „piață reglementată” trebuie
interpretată în sensul că o piață de instrumente financiare care nu îndeplinește cerințele
prevăzute de această directivă intră totuși în noțiunea „piață reglementată”, astfel cum este
definită de această dispoziție, dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de
piețe reglementate.
Curtea a răspuns negativ, constatând, pe de o parte, că o piață de instrumente financiare

trebuie autorizată ca piață reglementată și, pe de altă parte, că funcționarea acesteia în
conformitate cu cerințele prevăzute de directivă constituie o condiție esențială pentru
obținerea și pentru păstrarea autorizației. Astfel, Curtea a observat că a permite unei piețe
care nu îndeplinește aceste condiții să fie calificată drept piață reglementată pentru simplul
motiv că este exploatată de operatorul unei alte piețe autorizate ca piață reglementată
ar risca să aducă atingere obiectivelor directivei, care constau în special în protecția
investitorilor, în păstrarea integrității și a eficienței globale a sistemului financiar, precum și
în transparența tranzacțiilor.
În al doilea rând, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă înscrierea unei piețe
pe lista piețelor reglementate, prevăzută de articolul 47 din Directiva 2004/39, constituie
o condiție necesară pentru calificarea acestei piețe ca piață reglementată în sensul acestei
directive.
Curtea a răspuns din nou negativ, apreciind că faptul de a figura pe această listă nu este un
element constitutiv al calificării unei piețe de instrumente financiare ca piață reglementată
în sensul directivei.
Mai întâi, pentru a răspunde la această întrebare, Curtea a observat că, în timp ce înscrierea
pe lista întocmită de statul membru în cauză constituia un element al definiției noțiunii
78
„piață reglementată” prevăzute de directiva anterioară66, un astfel de element lipsește

din definiția aceleiași noțiuni prevăzute de Directiva 2004/39, aceasta din urmă abrogând
directiva anterioară începând de la 1 noiembrie 2007.
Apoi, în opinia Curții, definiția noțiunii „piață reglementată” precizează că o asemenea piață
funcționează în mod regulat, în conformitate cu dispozițiile titlului III din Directiva 2004/39.
Or, deși articolul 47 din aceasta face parte din titlul respectiv, nu se poate totuși considera
că obligația unui stat membru de a întocmi lista prevăzută la acest articol ține de însăși
funcționarea acestei piețe.
În sfârșit, Curtea a observat că autorizarea ca piață reglementată trebuie rezervată,

în temeiul Directivei 2004/39, sistemelor de tranzacționare care respectă dispozițiile titlului
III din această directivă. Întrucât înscrierea în lista prevăzută la articolul 47 din aceeași
directivă trebuie în mod necesar să intervină ulterior autorizării respective, aceasta nu
poate, în mod logic, să constituie o condiție pentru autorizare.
În urma acestei hotărâri preliminare, inculpații din procedura penală principală au fost
achitați.
b. SECURITATEA SOCIALĂ
6.2 – La 11 iulie 2013, în Ordonanța Luca (C‑430/12, EU:C:2013:467), Curtea a interpretat

articolul 49 CE și articolul 22 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/7167 în cadrul unui litigiu între
reclamantă și Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, în legătură cu rambursarea cheltuielilor
aferente îngrijirilor spitalicești efectuate într‑un alt stat membru.
66. Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare
67. Regulamentul Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu
lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care
se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97
al Consiliului din 2 decembrie 1996 ( JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost
modificat prin Regulamentul (CE) nr. 592/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008
( JO 2008, L 177, p. 1). Regulamentul nr. 1408/71 a fost abrogat prin Regulamentul nr. 883/2004.
79
În speță, un ordin68 emis în această materie în România prevedea în esență că, în cazul în
care un asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România se deplasează
într‑un stat membru al Uniunii Europene pentru a beneficia de tratament medical fără
aprobarea prealabilă a casei de asigurări de sănătate unde este luat în evidență ca persoană
asigurată, acesta suportă contravaloarea serviciilor medicale acordate și că, la solicitarea
scrisă a asiguratului, însoțită de documente justificative, casa de asigurări de sănătate
rambursează contravaloarea serviciilor medicale acordate și plătite de acesta la nivelul
tarifelor prevăzute în același ordin. Ordinul menționat prevedea însă că rambursarea poate
avea loc numai în situația în care serviciul medical acordat într‑un stat membru al Uniunii
și achitat de asigurat face parte din pachetul de servicii de bază din sistemul de asigurări
sociale de sănătate din România.
În fapt, reclamanta din litigiul principal a fost supusă unor investigații medicale la clinica
universitară din Viena (Austria), costul acestora fiind de 4 822,15 euro. Reclamanta
a solicitat ulterior eliberarea unui formular E 112 pentru a efectua un tratament medical
la aceeași clinică. Ea a solicitat însă, două zile mai târziu, amânarea soluționării acestei
cereri. Ca urmare a unei cereri de rambursare a cheltuielilor medicale efectuate pentru
acest tratament, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău i‑a rambursat reclamantei suma de
8 123,28 lei românești (RON).
Ulterior, reclamanta a formulat o nouă cerere de eliberare a formularului E 112, în vederea

efectuării celei de a doua etape a tratamentului preconizat, la aceeași clinică, și a solicitat
de asemenea rambursarea cheltuielilor efectuate cu acest tratament. Casa de Asigurări de
Sănătate Bacău a decis să îi ramburseze suma de 4 544,89 RON.
Reclamanta a formulat o acțiune la Tribunalul Bacău, care, prin sentința pronunțată,

a respins‑o pentru motivul că se constatase că cererile de eliberare a formularului E 112
fuseseră depuse după ce persoana asigurată plătise tratamentele efectuate în străinătate,
astfel încât nu se putea reține culpa Casei de Asigurări de Sănătate Bacău că nu eliberase
formularul respectiv și că efectuase o rambursare parțială a cheltuielilor medicale
68. Ordinul nr. 122/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind rambursarea și recuperarea
cheltuielilor reprezentând asistența medicală acordată în baza documentelor internaționale cu prevederi în
domeniul sănătății la care România este parte (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007),
cu modificările ulterioare, abrogat prin Ordinul nr. 729/2009 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545
din 5 august 2009), cu modificările ulterioare, ale cărui dispoziții relevante erau în esență aceleași.
80
suportate, și că, în plus, reclamanta nu contestase modul de calcul al sumelor care i‑au
fost decontate.
Sesizată cu recurs împotriva acestei sentințe, Curtea de Apel Bacău, instanța de trimitere
în această cauză, a solicitat să se stabilească dacă articolul 49 CE și articolul 22 din
Regulamentul nr. 1408/71 se opuneau unei reglementări a unui stat membru care
condiționa rambursarea integrală de către instituția competentă a cheltuielilor aferente
îngrijirilor spitalicești acordate în alt stat membru de obținerea unei autorizații prealabile
și, în cazul unui răspuns afirmativ, să se stabilească cuantumul în limita căruia trebuie să fie
rambursate cheltuielile aferente unor astfel de îngrijiri primite fără autorizație prealabilă
și care au fost plătite de persoana asigurată, în situația în care cuantumul prevăzut de
legislația acestui alt stat membru era diferit de cel stabilit de legislația statului membru de
reședință al persoanei asigurate respective.
Curtea a apreciat că răspunsurile puteau fi deduse din jurisprudența sa anterioară, în

special din Hotărârea Elchinov69.
Astfel, Curtea s‑a pronunțat, pe de o parte, în sensul că articolul 49 CE și articolul 22 din

Regulamentul nr. 1408/71 nu se opun în principiu unei reglementări a unui stat membru
care condiționează rambursarea integrală a cheltuielilor aferente îngrijirilor spitalicești
acordate în alt stat membru de obținerea unei autorizații prealabile. În schimb, aceste
articole se opun unei asemenea reglementări interpretate în sensul că exclude în toate
cazurile rambursarea integrală de către instituția competentă a cheltuielilor aferente unor
astfel de îngrijiri acordate fără autorizație prealabilă.
Pe de altă parte, Curtea s‑a pronunțat în sensul că, atunci când un refuz, motivat numai
de lipsa autorizației prealabile, al rambursării cheltuielilor aferente îngrijirilor spitalicești
acordate în alt stat membru și achitate de persoana asigurată nu este, ținând seama
de împrejurările specifice, întemeiat, cheltuielile aferente îngrijirilor menționate trebuie
rambursate de instituția competentă persoanei asigurate în cauză în limita cuantumului
stabilit de legislația acestui alt stat membru. În situația în care cuantumul respectiv este
inferior celui care ar fi rezultat din aplicarea legislației în vigoare în statul membru al cărui
rezident este asiguratul în cazul spitalizării sale în acest din urmă stat, instituția competentă
trebuie să acorde în plus o rambursare suplimentară corespunzătoare diferenței dintre
aceste două valori, în limita cheltuielilor efectuate în realitate.
69. Hotărârea din 5 octombrie 2010 (C‑173/09, EU:C:2010:581).
81
Curtea a statuat că atunci când un astfel de refuz este întemeiat, persoana asigurată poate
solicita, în temeiul articolului 49 CE, rambursarea cheltuielilor aferente îngrijirilor spitalicești
numai în limita acoperirii garantate de regimul de asigurări de sănătate la care este afiliată.
În urma acestei decizii preliminare, instanța de trimitere a respins recursul formulat ca

nefondat.
6.3 – Într‑o cauză similară, în care s‑a pronunțat Hotărârea din 9 octombrie 2014,
Petru (C‑268/13, EU:C:2014:2271; concluzii prezentate la 19 iunie 2014, EU:C:2014:2023),
Curtea a interpretat articolul 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 în cadrul unui
litigiu în care reclamanta a solicitat Casei de Asigurări de Sănătate Sibiu și Casei Naționale
de Asigurări de Sănătate rambursarea costurilor unei intervenții chirurgicale suferite în
Germania întrucât, potrivit susținerilor sale, constatase că spitalul din România la care s‑a
prezentat în vederea intervenției nu dispunea de medicamente și de materiale medicale de
primă necesitate.
Potrivit articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71, lucrătorul
salariat sau lucrătorul care desfășoară o activitate independentă care îndeplinea condițiile
impuse de legislația statului competent pentru a beneficia de prestații și care era autorizat
de instituția competentă să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat membru pentru
a beneficia de tratament corespunzător bolii sale avea dreptul la prestații în natură acordate
pe seama instituției competente de instituția de la locul de ședere, în conformitate cu
dispozițiile legislației aplicate de respectiva instituție, ca și cum ar fi fost asigurat la aceasta,
perioada de acordare a prestațiilor fiind reglementată de legislația statului competent.
Potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, autorizația nu putea fi însă refuzată în cazul în care
tratamentul respectiv figura printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe
al cărui teritoriu respectiva persoană a avut reședința și dacă nu i se putea acorda acest
tratament în limita timpului necesar în mod normal pentru obținerea sa în statul membru
de reședință, luând în considerare starea sa de sănătate și evoluția probabilă a bolii.
În speță, reclamanta suferea de mai mulți ani de grave afecțiuni vasculare, iar în cursul
anului 2007 a suferit un infarct miocardic, în urma căruia a fost supusă unei intervenții
chirurgicale. În cursul anului 2009, întrucât starea sa de sănătate s‑a înrăutățit, a fost
internată la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara. În urma investigațiilor
medicale la care a fost supusă, s‑a luat decizia efectuării unei operații pe cord deschis
pentru schimbarea valvei mitrale și introducerea a două endoproteze vasculare.
82
Considerând că, pentru efectuarea unei astfel de intervenții chirurgicale, condițiile

materiale din acest spital nu erau satisfăcătoare, reclamanta a decis să meargă la o clinică
din Germania, unde a fost efectuată intervenția respectivă. Costul acesteia și cheltuielile
de spitalizare postoperatorii s‑au ridicat la suma totală de 17 714,70 euro. Înainte de a se
deplasa în Germania, aceasta solicitase Casei de Asigurări de Sănătate Sibiu să suporte
costurile intervenției pe baza formularului E 112. Cererea sa a fost respinsă cu motivarea
că din cuprinsul raportului medicului curant nu rezulta că serviciul medical solicitat, care
făcea parte din pachetul de servicii de bază, nu putea fi efectuat într‑un timp rezonabil
în unități medicale din România, raportat la starea medicală curentă a asiguratului și la
evoluția în timp a bolii.
În aceste împrejurări, reclamanta a introdus o acțiune civilă în vederea obligării Casei

de Asigurări de Sănătate Sibiu și a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate la plata
contravalorii în lei a sumei respective, cu titlu de daune interese. În susținerea cererii,
aceasta a menționat că condițiile de spitalizare de la Institutul de Boli Cardiovasculare
din Timișoara erau deosebit de precare, lipsind medicamentele și materialele medicale
de primă necesitate, iar numărul de paturi fiind insuficient, și că, din cauza complexității
intervenției chirurgicale și a acestor condiții precare, a decis să părăsească acest spital și
să se deplaseze la o clinică din Germania.
Întrucât prima instanță a respins acțiunea, reclamanta a formulat recurs la Tribunalul Sibiu,
instanța de trimitere. Aceasta a solicitat să se stabilească dacă articolul 22 alineatul (2) al
doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71 trebuia interpretat în sensul că autorizația
impusă în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul (i) al aceluiași articol nu poate fi refuzată
atunci când, din cauza lipsei medicamentelor și a materialelor medicale de primă
necesitate, tratamentul spitalicesc în cauză nu poate fi acordat în timp util în statul membru
de reședință al asiguratului social.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a apreciat că dispoziția respectivă

trebuie interpretată în sensul că obligă un stat membru să autorizeze prestarea unui
serviciu inclus în rândul prestațiilor acoperite în ipoteza unei deficiențe cu caracter punctual
și tranzitoriu în cadrul unei anumite instituții spitalicești din statul membru respectiv care
face efectiv imposibilă prestarea unuia dintre aceste servicii și că, dimpotrivă, nu obligă un
stat membru să autorizeze prestarea unui serviciu inclus în rândul prestațiilor acoperite
în ipoteza unei deficiențe structurale și îndelungate în cadrul instituțiilor spitalicești, chiar
dacă aceasta poate implica imposibilitatea realizării efective a anumitor prestații medicale,
83
cu excepția cazului în care autorizația respectivă nu periclitează viabilitatea sistemului de

securitate socială din acel stat membru.
În plus, avocatul general a considerat că instanța de trimitere trebuie să verifice, pe baza

expertizelor independente prezentate în mod adecvat în cadrul procesului, dacă aceste
împrejurări existau în momentul când reclamanta a solicitat autorizația în temeiul acestei
dispoziții.
Curtea a amintit mai întâi considerațiile sale prezentate în Hotărârea Elchinov, potrivit
cărora articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71 enunță
două condiții a căror îndeplinire face obligatorie eliberarea de către instituția competentă
a autorizației prealabile solicitate. Astfel, prima condiție impune ca tratamentul despre
care este vorba să fie inclus în prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe
teritoriul căruia are reședința asiguratul social. A doua condiție impune ca tratamentul pe
care acesta din urmă intenționează să îl primească în alt stat membru decât statul al cărui
rezident este să nu poată, ținând seama de starea sa actuală de sănătate și de evoluția
probabilă a bolii sale, să îi fie acordat în intervalul de timp necesar în mod normal pentru
a obține tratamentul despre care este vorba în statul membru al cărui rezident este.
În ceea ce privește a doua condiție menționată, Curtea a amintit de asemenea că autorizația

solicitată nu poate fi refuzată atunci când un tratament identic sau care prezintă același
grad de eficacitate nu poate fi obținut în timp util în statul membru al cărui rezident este
persoana interesată și că, pentru a aprecia dacă un tratament care prezintă același grad de
eficacitate poate fi obținut în timp util în statul membru de reședință, instituția competentă
este obligată să ia în considerare toate împrejurările care caracterizează fiecare caz concret,
printre care poate fi efectiv inclusă lipsa medicamentelor și a materialelor medicale de
primă necesitate, care să facă imposibilă acordarea unui tratament identic sau care să
prezinte același grad de eficacitate în timp util în statul membru de reședință.
Pe baza acestor considerații, Curtea a concluzionat că articolul 22 alineatul (2) al doilea

paragraf din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că autorizația solicitată
conform alineatului (1) al aceluiași articol nu poate fi refuzată atunci când tratamentul
spitalicesc în cauză nu poate fi acordat în timp util în statul membru de reședință al
asiguratului social din cauza lipsei medicamentelor și a materialelor medicale de primă
necesitate și că această imposibilitate trebuie apreciată la nivelul ansamblului spitalelor din
acest stat membru apte să acorde tratamentul respectiv și în raport cu intervalul de timp
în care poate fi obținut în timp util.
84
Prin decizia care a urmat acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a casat sentința
care a făcut obiectul recursului. Cauza este pendinte, după trimiterea spre rejudecare, la
prima instanță.
6.4 – În Hotărârea din 22 ianuarie 2015, Balazs (C‑401/13 și C‑432/13, EU:C:2015:26; concluzii
prezentate la 4 septembrie 2014, EU:C:2014:2161), Curtea a avut ocazia să se pronunțe
asupra unei probleme de sincronizare între un acord bilateral de securitate socială încheiat
la o dată la care unul dintre cele două state semnatare nu era încă membru al Uniunii
Europene și Regulamentul nr. 1408/71.
Articolul 7 alineatul (2) litera (c) din acest regulament prevedea că, fără a aduce atingere
normei sale de principiu potrivit căreia aceasta înlocuia dispozițiile oricărei convenții de
securitate socială la care erau părți exclusiv două sau mai multe state membre, continuau
să se aplice unele dispoziții ale convențiilor în domeniul securității sociale pe care statele
membre le încheiaseră anterior datei de la care se aplica acest regulament în cazul în care
ele erau mai favorabile beneficiarilor sau dacă decurgeau din împrejurări istorice specifice și
aveau un efect limitat în timp, precum și dacă figurau în anexa III la regulamentul menționat.
Acordul bilateral dintre guvernele elen și român încheiat în anul 1996 pentru reglementarea
definitivă a compensării contribuțiilor de asigurări sociale ale refugiaților politici greci
repatriați din România (denumit în continuare „acordul bilateral”) nu figurează în anexa
III la Regulamentul nr. 1408/71. Acesta prevede printre altele că partea română își asumă
plata către partea elenă a unei sume forfetare drept compensare pentru plata pensiilor
și acoperirea timpului de asigurare ale repatriaților de către partea elenă. În plus, acordul
prevede că, după achitarea sumei de 15 milioane de dolari americani (USD), orice obligație
a părții române privind drepturile de asigurări sociale ale refugiaților politici greci repatriați
încetează.
În cauzele principale, reclamanții erau resortisanți greci care aveau calitatea de refugiați
politici greci repatriați și care la momentul faptelor aveau domiciliul în Grecia. În anul 1948,
având atunci vârsta de 7 ani și, respectiv, de 9 ani, reclamanții s‑au instalat în România, unde
le‑a fost acordat statutul de refugiați politici. Ei au contribuit la sistemul public de securitate
socială al statului membru menționat timp de 34 de ani, 7 luni și 6 zile și, respectiv, timp de
28 de ani. Ei au fost repatriați în Grecia în anul 1990. În anul 1998, au solicitat autorităților
elene recunoașterea perioadelor de muncă realizate în România. Autoritățile elene au
constatat că perioadele de muncă realizate de reclamanți în România corespundeau unui
85
număr de 9 382 și, respectiv, de 8 351 de zile de contribuții la asigurările sociale și au decis
să recunoască numai 4 500 de zile în vederea calculării pensiilor. Pe acest temei le‑au fost
acordate ulterior pensii pentru limită de vârstă.
În anul 2007, reclamanții au sesizat Casa Județeană de Pensii Cluj cu cereri de acordare
a unor pensii pentru limită de vârstă în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1408/71 și
ale regulamentului de aplicare a acestuia70. Casa județeană de pensii le‑a respins cererile,
arătând că, întrucât reclamanții erau considerați refugiați politici greci repatriați de
autoritățile elene, autoritățile române nu aveau, potrivit acordului bilateral, nicio obligație
de a le acorda pensii.
În aceste împrejurări, reclamanții au sesizat, individual, Tribunalul Cluj, care, prin sentințele
pronunțate, a anulat deciziile de respingere emise de casa județeană de pensii și a dispus
adoptarea de către aceasta a unor noi decizii prin care să li acorde reclamanților pensii
pentru limită de vârstă în conformitate cu Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 574/72. Aceste
sentințe au făcut obiectul unor recursuri introduse la Curtea de Apel Cluj, instanța de
trimitere, atât de către reclamanți, cât și de casa județeană de pensii.
Instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (2) litera (c)
din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că un acord bilateral privind
prestațiile de securitate socială ale resortisanților unuia dintre statele semnatare care au
avut calitatea de refugiați politici pe teritoriul celuilalt stat semnatar, încheiat la o dată la
care unul dintre cele două state semnatare nu aderase încă la Uniune și care nu figurează
în anexa III la acest regulament, rămâne aplicabil situației unor refugiați politici repatriați
în statul lor de origine înainte de încheierea acordului bilateral și de intrarea în vigoare a
regulamentului menționat.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a apreciat că nu se poate deroga

de la aplicarea Regulamentului nr. 1408/71 în cazul în care lucrătorii care intră în domeniul
de aplicare al unei convenții internaționale de securitate socială și‑au exercitat dreptul la
liberă circulație înainte de intrarea în vigoare a acesteia. Totuși, acesta a considerat că, în
cazul în care Curtea ar fi decis să aplice în cauzele principale jurisprudența întemeiată pe
Hotărârea Rönfeldt71, în care a statuat că articolele 45 TFUE și 48 TFUE se opun pierderii
70. Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 ( JO 1972, L 74, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1,
p. 74), în versiunea rezultată în special din Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 al Consiliului din 20 noiembrie 2006
71. Hotărârea din 7 februarie 1991 (C‑227/89, EU:C:1991:52).
86
avantajelor de securitate socială care ar rezulta din inaplicabilitatea, în urma intrării în

vigoare a Regulamentului nr. 1408/71, a convențiilor aflate în vigoare între două sau mai
multe state membre și integrate în dreptul lor național, instanței naționale i‑ar reveni
sarcina să aprecieze dacă, în temeiul acordului bilateral dintre guvernele elen și român,
interpretat în conformitate cu principiile care stau la baza Regulamentului nr. 1408/71,
reclamanții aveau un drept dobândit la o prestație mai favorabilă decât cel care rezultă din
aplicarea altor dispoziții ale acestui regulament în cele două state.
În primul rând, Curtea a observat că principiul înlocuirii prevăzut de Regulamentul

nr. 1408/71 are caracter imperativ și nu permite, în principiu, nicio excepție. În al doilea
rând, aceasta a amintit că principiile rezultate din Hotărârea Rönfeldt se întemeiază pe
ideea că persoana interesată avea dreptul să aibă încredere legitimă în faptul că ar putea
beneficia de dispozițiile unei convenții bilaterale care era singura ce i se putea aplica la data
la care a decis să se deplaseze în alt stat membru.
Curtea a constatat că, din moment ce reclamanții interesați au plecat din România în Grecia
în anul 1990, și anume cu șase ani înainte de încheierea acordului bilateral, nu puteau să
aibă încredere legitimă în faptul că ar putea beneficia de dispozițiile acordului bilateral,
întrucât acesta nu fusese încă încheiat la data repatrierii lor în Grecia. În plus, Curtea
a observat că reclamanții nu solicitau să beneficieze de acordul bilateral, ci, dimpotrivă,
doreau să li se aplice Regulamentul nr. 1408/71.
Curtea a considerat, așadar, că principiile rezultate din Hotărârea Rönfeldt, care permit
neaplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1408/71 pentru a continua să se aplice
o convenție bilaterală care a fost înlocuită în mod normal de acest regulament, nu erau
aplicabile în cauzele principale. Pentru aceste motive, Curtea a statuat că articolul 7 alineatul
(2) litera (c) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că un acord bilateral
privind prestațiile de securitate socială ale resortisanților unuia dintre statele semnatare
care au avut calitatea de refugiați politici pe teritoriul celuilalt stat semnatar, încheiat la
o dată la care unul dintre cele două state semnatare nu aderase încă la Uniune și care nu
figurează în anexa III la acest regulament, nu este aplicabil situației unor refugiați politici
repatriați în statul lor de origine înainte de încheierea acordului bilateral și de intrarea în
vigoare a regulamentului menționat.
În urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a respins recursurile ca nefondate,

menținând deciziile prin care casa județeană de pensii le‑a acordat reclamanților pensii
pentru limită de vârstă pe baza perioadelor totale de contribuție realizate de aceștia în
România, în conformitate cu sentințele pronunțate de Tribunalul Cluj.
87
Soluția pronunțată de Curte în Hotărârea Balazs a fost preluată într‑o serie de cauze
similare, de exemplu în Ordonanțele din 22 aprilie 2015, Guletsou (C‑598/13, EU:C:2015:278),
Paraskevopoulou (C‑668/13, EU:C:2015:277), și E.S. (C‑646/13, EU:C:2015:276), ultima dintre
acestea privind însă interpretarea articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/200472.
72. A stfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European și al Consiliului
din 16 septembrie 2009 ( JO 2009, L 284, p. 43).
88
SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI
7 JUSTIȚIE
SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI JUSTIȚIE
7. SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI JUSTIȚIE
a. COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ
7.1 – În Hotărârea din 17 martie 2016, Taser International (C‑175/15, EU:C:2016:176), Curtea
a avut ocazia să interpreteze articolul 22 punctul 4, articolul 23 alineatul (5) și articolul 24
din Regulamentul (CE) nr. 44/200173 în cadrul unui litigiu între reclamantă, o societate cu
sediul în Statele Unite, pe de o parte, și pârâți, respectiv o societate cu sediul în România și
administratorul acesteia, pe de altă parte, în legătură cu executarea obligației contractuale
ce revenea societății pârâte de a cesiona mărci reclamantei.
Potrivit articolului 22 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, „în ceea ce privește
înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale,
precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, [au competență
judiciară exclusivă, indiferent de domiciliu] instanțele din statul membru pe teritoriul căruia
depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument
comunitar sau al unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc”. Articolul 23 din
același regulament prevede, la alineatele (1) și (5), că această competență este exclusivă,
cu excepția unei convenții contrare a părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul
pe teritoriul unui stat membru, dacă prin convenția lor competența în soluționarea litigiului
ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței
dintr‑un stat membru. În sfârșit, articolul 24 din acest regulament prevede, ca normă
generală, că, exceptând cazurile în care competența este determinată de alte dispoziții ale
regulamentului menționat, este contestată sau o altă instanță are competență exclusivă
în temeiul articolului 22, este competentă instanța din statul membru în fața căreia se
înfățișează pârâtul.
Potrivit reglementării române aplicabile faptelor din litigiul principal74, instanța sesizată
verifica din oficiu competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept
73. Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială ( JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).
74. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992), care a fost abrogată începând cu 1 septembrie 2012 prin Legea
nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012).
91
internațional privat și, în cazul în care constata că nu este competentă nici ea, nici o altă
instanță română, respingea cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
În speță, în anul 2008, reclamanta a încheiat cu societatea pârâtă două contracte de

distribuție neexclusivă. În temeiul acestor contracte, pârâții s‑au angajat să cesioneze
cocontractantului lor mărcile reclamantei pe care le‑au înregistrat sau pentru care
solicitaseră înregistrarea în România. Întrucât pârâții au refuzat să îndeplinească această
obligație contractuală, reclamanta a sesizat Tribunalul București. În pofida faptului că în
respectivele contracte existau clauze atributive de competență în favoarea unei instanțe
situate în Statele Unite, pârâții s‑au înfățișat în fața instanței române menționate fără
a contesta competența acesteia. Printr‑o sentință din anul 2011, menținută în apel,
Tribunalul București a dispus ca aceștia să efectueze toate formalitățile necesare pentru
înregistrarea cesiunii.
În aceste condiții, pârâții au formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, competența
instanțelor române de soluționare a acestui litigiu nefiind contestată de părți în niciun
moment. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a ridicat problema dacă Regulamentul
nr. 44/2001 era aplicabil în litigiul cu care era sesizată, din moment ce părțile au ales
pentru soluționarea litigiilor dintre ele o instanță dintr‑un un stat terț în raport cu Uniunea
Europeană, iar nu una dintre instanțele dintr‑un stat membru, după cum prevede articolul
23 alineatul (1) din acest regulament. Aceasta a considerat că o astfel de clauză atributivă
de competență în favoarea unui stat terț ar putea, ca urmare a acestui simplu fapt, să
împiedice prorogarea tacită de competență prevăzută la articolul 24 din același regulament.
Mai întâi, Curtea a statuat că articolul 23 alineatul (5) și articolul 24 din Regulamentul
nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu privind neexecutarea
unei obligații contractuale în care reclamantul a sesizat instanțele din statul membru pe
teritoriul căruia are sediul pârâtul, competența acestor instanțe poate să decurgă din
articolul 24 din acest regulament atunci când pârâtul nu le contestă competența, chiar în
condițiile în care contractul dintre cele două părți conține o clauză atributivă de competență
în favoarea instanțelor dintr‑un stat terț.
Astfel, amintind că Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil într‑un litigiu între un pârât
cu domiciliul într‑un stat membru și un reclamant dintr‑un stat terț, Curtea a subliniat că
norma generală privind prorogarea tacită de competență a instanței sesizate este aplicabilă,
cu excepția cazurilor care figurează în mod expres printre excepțiile prevăzute la a doua
teză a articolului 24 menționat. Din moment ce prorogarea de competență prin convenție
atributivă de competență, în sensul articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, nu figurează
92
printre aceste excepții, nu există, în opinia Curții, motive legate de economia generală sau
de obiectivele acestui regulament pentru a considera că părțile ar fi împiedicate să supună
un litigiu unei alte instanțe decât cea stabilită prin convenție.
În continuare, Curtea a statuat că articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie

interpretat în sensul că se opune, în cadrul unui litigiu între părți la un contract care conține
o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor dintr‑un stat terț, ca instanța din
statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul care a fost sesizată să se declare din
oficiu necompetentă chiar în condițiile în care pârâtul nu contestă competența acesteia.
În acest context, constatând că existența unei clauze atributive de competență în favoarea

unui stat terț nu se opune aplicabilității articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001,
Curtea a amintit că, în măsura în care nu se aplică normele de competență exclusivă în
sensul articolului 22 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată trebuie să se declare
competentă atunci când pârâtul se înfățișează și nu ridică o excepție de necompetență, o
astfel de înfățișare constituind o prorogare tacită de competență în sensul articolului 24 din
acest regulament, și că situația nu ar fi diferită atunci când competența instanței sesizate
ar decurge din articolul 22 din Regulamentul nr. 44/2001. Prin urmare, Curtea a apreciat
că, având în vedere locul pe care îl ocupă această dispoziție în sistemul acestui regulament
și finalitatea urmărită, normele de competență prevăzute în dispoziția respectivă au un
caracter exclusiv și imperativ care se impune cu o forță specifică atât justițiabililor, cât și
instanței.
În urma acestei hotărâri preliminare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanțele
române sunt competente să soluționeze litigiul principal și a respins ca nefondat recursul
formulat de pârâți.
7.2 – Recent, în Hotărârea din 9 noiembrie 2016, ENEFI Energiahatekonysagi (C‑212/15,

EU:C:2016:841; concluzii prezentate la 9 iunie 2016, EU:C:2016:427), Curtea s‑a pronunțat
asupra interpretării articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 1346/200075 într‑o cauză care
privește executarea silită în România a unei creanțe fiscale împotriva unei societăți cu
sediul în Ungaria și care a fost supusă procedurii de insolvență în acest stat membru.
75. Regulamentul Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență ( JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială,
19/vol. 1, p. 143).
93
Articolul 4 din acest regulament prevede în esență că legea aplicabilă procedurii de

insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este
deschisă procedura și că legea acestui stat, denumită lex concursus, determină condițiile
pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență, inclusiv efectele
procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția
proceselor în curs de soluționare, și drepturile creditorilor după închiderea procedurii de
insolvență.
În cauza principală, împotriva reclamantei, care avea un sediu secundar și în România,

a fost inițiată în Ungaria, în luna decembrie 2012, o procedură de insolvență. În luna
ianuarie 2013, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (DGRFP) Brașov a primit
o notificare privind începerea procedurii de insolvență în Ungaria și posibilitatea
înregistrării în procedura respectivă a creanțelor împotriva reclamantei. Tot în luna ianuarie
2013, DGRFP Brașov a încercat să înregistreze două creanțe în procedura de insolvență,
însă nu a respectat termenul aplicabil și nu a plătit taxele de înregistrare necesare
potrivit legii maghiare, astfel încât creanțele respective nu au putut fi înregistrate și avute
în vedere în procedura de insolvență desfășurată în Ungaria, care a fost închisă în luna
septembrie 2013.
În timp ce procedura de insolvență era în curs, în luna iunie 2013, DGRFP Brașov a desfășurat
o inspecție fiscală la sediul reclamantei din România și a emis o decizie de impunere
privind o datorie cu titlu de taxă pe valoarea adăugată. DGRFP Brașov nu a înregistrat însă
în procedura de insolvență cererea de admitere a creanței referitoare la această decizie
de impunere. În schimb, a inițiat în România o procedură de executare silită având ca
obiect decizia de impunere, care inițial nu a fost contestată de reclamantă. Astfel, în luna
august 2013, autoritățile române au emis un titlu executoriu împotriva reclamantei.
În luna septembrie 2013, înainte de închiderea procedurii de insolvență în Ungaria,

reclamanta a formulat contestație la executarea titlului executoriu din România,
considerând că atunci când a avut loc inspecția fiscală care a condus la emiterea deciziei de
impunere ulterioare insolvenței ea era deja supusă procedurii de insolvență în Ungaria și
că legea maghiară este legea care reglementează procedura de insolvență în conformitate
cu Regulamentul nr. 1346/2000, care prevede că titularii creanțelor neînregistrate în
procedura insolvenței sunt decăzuți din dreptul de a urmări aceste creanțe.
În aceste împrejurări, Tribunalul Mureș, sesizat în stadiul apelului, a adresat Curții două
întrebări preliminare cu privire, pe de o parte, la aspectul dacă articolul 4 din Regulamentul
nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul său de aplicare dispozițiile
94
dreptului intern al statului de deschidere care prevăd, în privința unui creditor care nu
a participat la procedura de insolvență menționată, decăderea din dreptul de a urmări
creanța sa ori suspendarea executării silite a unei astfel de creanțe într‑un alt stat membru
și, pe de altă parte, la aspectul dacă are o incidență în această privință caracterul fiscal
al creanței care face obiectul unei executări silite într‑un alt stat membru decât statul de
deschidere.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a considerat că Regulamentul

nr. 1346/2000 nu se opune unei dispoziții a lex concursus care prevede decăderea din dreptul
de a urmări creanța care nu a fost înregistrată de un creditor în procedura de insolvență
deschisă într‑un stat membru sau suspendarea executării silite a creanței respective în
alt stat membru și că natura fiscală a unei executări silite care are loc în alt stat membru
decât cel de deschidere a procedurii de insolvență nu are nicio incidență asupra aplicării
regulamentului menționat.
În hotărârea pronunțată, Curtea a statuat mai întâi că articolul 4 din Regulamentul

nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul său de aplicare dispozițiile
dreptului intern al statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă o procedură de
insolvență care prevăd, în privința unui creditor care nu a participat la această procedură,
decăderea din dreptul de a urmări creanța sa ori suspendarea executării silite a unei astfel
de creanțe într‑un alt stat membru.
Astfel, Curtea a amintit că, deși Regulamentul nr. 1346/2000 prevede în anumite condiții
posibilitatea de a deschide o procedură secundară de insolvență, deschiderea unei
asemenea proceduri, care trebuie să fie o procedură de lichidare, riscă să contravină
scopului urmărit de o procedură principală cu caracter de protecție și că acest regulament
stabilește, așadar, un anumit număr de norme imperative de coordonare menite să
asigure unitatea în cadrul Uniunii. În aceste condiții, procedura principală ocupă un rol
predominant și este coerent ca o legislație națională să poată, prin intermediul decăderii
creanțelor prezentate în afara termenului, să excludă orice cerere introdusă de titularii
acestor creanțe de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență, dat fiind că
o astfel de deschidere ar permite eludarea decăderii prevăzute de lex fori concursus. În plus,
o asemenea legislație ar permite să se evite ca un creditor care nu a participat la procedura
principală de insolvență să poată compromite un concordat sau o măsură comparabilă de
reorganizare a debitorului, adoptată în cadrul acestei proceduri, solicitând deschiderea
unei proceduri secundare de insolvență. În opinia Curții, o dispoziție a dreptului intern
al statului de deschidere care prevede, în privința unui creditor care nu a participat la
95
procedura de insolvență, decăderea din dreptul de a urmări creanța, intră în domeniul de

aplicare al articolului 4 din Regulamentul nr. 1346/2000.
În continuare, Curtea a considerat că natura fiscală a creanței care face obiectul unei
executări silite într‑un alt stat membru decât statul de deschidere, într‑o situație precum
cea în discuție în litigiul principal, nu are incidență asupra răspunsului dat la prima întrebare.
În această privință, Curtea a constatat că dispozițiile Regulamentului nr. 1346/2000 nu

acordă creanțelor autorităților fiscale dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere
un statut preferențial, în sensul că acestea ar trebui să poată face obiectul unei proceduri
de executare silită chiar și după deschiderea unei proceduri de insolvență, și că, în ceea ce
privește faptele în discuție în litigiul principal, împrejurarea că creanțele care fac obiectul
procedurii de executare silită erau creanțe cu caracter fiscal nu presupune că, pentru acest
motiv, ar intra numai sub incidența dreptului român sau că efectele prevăzute de lex fori
concursus, în speță de dreptul maghiar al insolvenței, nu s‑ar extinde la acestea.
În urma acestei hotărâri preliminare, prin decizia din 29 decembrie 2016, Tribunalul Mureș
a admis în parte apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința primei instanțe
și a anulat titlul executoriu care a făcut obiectul contestației la executare.
b. COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ
7.3 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Radu (C‑396/11,
EU:C:2013:39; concluzii prezentate la 18 octombrie 2012, EU:C:2012:648), Curtea, reunită
în Marea Cameră, a fost solicitată să interpreteze Decizia‑cadru 2002/584/JAI76 într‑o
procedură referitoare la executarea unor mandate europene de arestare emise de diverse
parchete din Germania împotriva unui resortisant român, în calitate de persoană căutată
în această procedură.
În speță, la diverse date din anii 2007 și 2008, diferite parchete din Germania au emis
patru mandate europene de arestare împotriva persoanei căutate privind infracțiunea
76. Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare
între statele membre ( JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin
Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( JO 2009, L 81, p. 24).
96
de tâlhărie, faptă care constituie infracțiune și în dreptul român. Persoana căutată nu

a consimțit la remiterea sa.
Printr‑o hotărâre din anul 2009, Curtea de Apel Constanța a dispus executarea a trei dintre
mandatele în cauză. În ceea ce îl privește pe al patrulea, aceasta a refuzat executarea
pentru motivul că persoana căutată era deja supusă procedurii penale în România pentru
aceeași faptă care stătea la baza mandatului. Persoana căutată a formulat recurs împotriva
acestei hotărâri la Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis recursul și a trimis cauza
spre rejudecare la Curtea de Apel. De asemenea, aceasta a dispus punerea sa în libertate
și i‑a impus persoanei căutate anumite restricții privind dreptul la libera circulație, inclusiv
interdicția să părăsească localitatea de domiciliu fără încuviințarea prealabilă a instanței.
În anul 2011, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul curții de apel amintite. În fața acestei
instanțe, persoana căutată a invocat trei motive principale în sprijinul susținerilor sale
potrivit cărora mandatele în cauză nu trebuiau executate. În primul rând, aceasta a susținut
că, la data adoptării deciziei‑cadru, nici CEDO, nici carta nu erau încorporate expres ca
dispoziții juridice în tratatele constitutive ale Uniunii Europene și că situația se prezenta
diferit în versiunea consolidată a Tratatului UE, intrată în vigoare la 1 decembrie 2009,
odată cu Tratatul de la Lisabona, care ar impune interpretarea și aplicarea deciziei‑cadru
în conformitate cu carta și cu CEDO. În al doilea rând, persoana căutată a susținut că
procedurile prin intermediul cărora statele membre pun în aplicare această decizie nu
erau coerente și a subliniat condiția reciprocității în executarea mandatelor de arestare
între statul membru emitent și statul membru de executare. În al treilea rând, aceasta
a susținut că statul de executare trebuia să stabilească dacă statul emitent a respectat
drepturile și garanțiile prevăzute de cartă și de CEDO, iar dacă statul de executare constata
nerespectarea de către statul emitent a acestor drepturi și garanții, acesta avea dreptul să
nu execute mandatele europene de arestare în discuție.
În aceste împrejurări, Curtea de Apel Constanța a adresat Curții mai multe întrebări
prin care a solicitat în esență să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2002/584 trebuie
interpretată, în lumina articolelor 47 și 48 din cartă, precum și a articolului 6 din CEDO, în
sensul că autoritățile judiciare de executare pot refuza executarea unui mandat european
de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că autoritățile judiciare
emitente nu au audiat persoana căutată înainte de a emite acest mandat de arestare.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a considerat mai întâi că

privarea de libertate și predarea forțată a persoanei căutate, pe care le implică procedura
mandatului european de arestare, constituie o ingerință în exercițiul dreptului acestei
97
persoane la libertate, în sensul articolului 5 din CEDO și al articolului 6 din cartă, care
este justificată în mod normal ca fiind „necesară într‑o societate democratică”, în temeiul
articolului 5 paragraful 1 litera f) din CEDO.
Avocatul general a precizat unele condiții referitoare la detenție, în temeiul acestei dispoziții,
care trebuie să nu fie arbitrară, trebuie să fie pusă în aplicare cu bună‑credință, trebuie
să fie strâns legată de motivul de detenție invocat de autoritatea judiciară de executare,
iar locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate și durata privării de libertate nu
trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru atingerea scopului urmărit.
Avocatul general a considerat totodată că articolul 6 din cartă trebuie să fie interpretat în
același mod ca articolul 5 paragraful 1 din CEDO.
În continuare, avocatul general a apreciat că autoritatea judiciară desemnată din statul

membru de executare a unui mandat european de arestare poate respinge cererea de
predare fără a încălca obligațiile prevăzute de tratatele constitutive și celelalte norme
juridice de drept al Uniunii atunci când se stabilește că drepturile omului ale persoanei
a cărei predare este solicitată au fost încălcate sau vor fi încălcate în cadrul procedurii
de predare sau în urma acesteia. Avocatul general al precizat că un asemenea refuz este
însă admisibil numai în împrejurări excepționale. Astfel, în cazurile în care sunt aplicabile
articolele 5 și 6 din CEDO și/sau articolele 6, 47 și 48 din cartă, încălcarea în cauză trebuie să
fie de natură să afecteze în mod grav caracterul echitabil al procesului. În opinia avocatului
general, persoana care invocă încălcarea trebuie să îl convingă pe cel care ia decizia că
obiecțiile sale sunt bine întemeiate în esență, iar încălcările anterioare care pot fi reparate
nu vor putea justifica un refuz de executare a mandatului european de arestare.
Pe baza acestor considerații, avocatul general a concluzionat că autoritatea judiciară

desemnată din statul de executare a unui mandat european de arestare nu poate, fără
a încălca obligațiile stabilite de tratatele constitutive și de celelalte norme juridice de drept
al Uniunii, să respingă cererea de predare pentru motivul că statul membru emitent al
mandatului european de arestare nu a transpus, total sau parțial, sau a transpus în mod
defectuos decizia‑cadru.
În hotărârea pronunțată, în primul rând, Curtea a amintit că Decizia‑cadru 2002/584

are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un
sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în
scopul executării sentințelor de condamnare sau a procedurilor de urmărire, acest din
urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce. Decizia‑cadru vizează astfel,
prin introducerea unui nou sistem, simplificat și mai eficient, de predare a persoanelor
98
condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea

judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului încredințat Uniunii de a deveni un
spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care
trebuie să existe între statele membre.
În al doilea rând, în lumina dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584, Curtea a amintit că statele

membre pot să refuze executarea unui astfel de mandat numai în cazurile de neexecutare
obligatorie și în cazurile de neexecutare facultativă și că, în plus, autoritatea judiciară de
executare poate supune executarea unui mandat european de arestare numai condițiilor
definite la articolul 5 din decizia‑cadru menționată, care privește garanțiile pe care trebuie
să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale.
Curtea a observat că respectarea articolelor 47 și 48 din cartă nu impune ca o autoritate

judiciară a unui stat membru să poată refuza executarea unui mandat european de
arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată
nu a fost audiată de autoritățile judiciare emitente înaintea emiterii acestui mandat
de arestare. Curtea a constatat că obligarea autorităților judiciare emitente de a audia
persoana căutată înainte de a emite un mandat european de arestare ar zădărnici în mod
inevitabil însuși sistemul de predare prevăzut de Decizia‑cadru 2002/584 și, prin urmare,
realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție, din moment ce, în special pentru
a evita fuga persoanei în cauză, un astfel de mandat de arestare trebuie să beneficieze
de un anumit efect de surpriză. Curtea a remarcat că, în orice caz, legiuitorul european
a asigurat respectarea dreptului de a fi audiat în statul membru de executare într‑un mod
care să nu compromită eficacitatea mecanismului mandatului european de arestare.
În acest context, Curtea făcut trimitere la anumite dispoziții ale Deciziei‑cadru 2002/584.
Potrivit acestora, înainte de a decide predarea persoanei căutate în scopul urmăririi
penale, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze un anumit control asupra
mandatului european de arestare, iar persoana căutată are dreptul de a fi asistată de
un avocat atunci când consimte la predarea sa și, dacă este cazul, renunță la aplicarea
principiului specialității. Pe de altă parte, atunci când nu consimte la predare și face obiectul
unui mandat european de arestare emis în scopul urmăririi penale, persoana căutată are
dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare în condițiile stabilite de comun
acord de autoritatea judiciară emitentă și de autoritatea judiciară de executare.
Pe baza acestor considerații, Curtea a concluzionat că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie

interpretată în sensul că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui
mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul
99
că persoana căutată nu a fost audiată în statul membru emitent anterior emiterii acestui
mandat de arestare.
În urma acestei hotărâri preliminare, Curtea de Apel Constanța a respins mandatele de

arestare în discuție. Sesizată cu recursul formulat de Parchet împotriva acestei decizii,
Înalta Curte de Casație și Justiție a casat‑o însă în parte, dispunând executarea mandatelor
respective.
7.4 – Mai recent, în Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi (C‑241/15, EU:C:2016:385; concluzii
prezentate la 2 martie 2016, EU:C:2016:131), Curtea a interpretat din nou Decizia‑cadru
2002/584, în special articolul 8 din aceasta, referitor la existența unei hotărâri executorii,
a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect
și care intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru.
Potrivit articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, „[î]n cazul în care autoritatea judiciară
de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt
insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență
a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate
stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta
termenele stabilite la articolul 17”.
În procedura principală, o instanță din Ungaria a emis în luna martie 2015 un mandat
european de arestare împotriva persoanei căutate, resortisant român, în cadrul urmăririi
penale începute împotriva acestuia pentru fapte care au avut loc în Ungaria în luna
noiembrie 2013 și care puteau fi calificate drept „vătămări corporale grave” în urma unui
accident de circulație produs pe un drum public, de care persoana căutată ar fi fost
răspunzătoare ca urmare a vitezei excesive a camionului pe care îl conducea, care a cauzat
fracturi și leziuni multiple unui resortisant maghiar care conducea o bicicletă cu motor la
momentul producerii accidentului. O alertă referitoare la mandatul european de arestare
a fost introdusă în Sistemul de Informații Schengen la câteva zile după emiterea acestuia.
În luna aprilie 2015, persoana căutată a fost prinsă în România și, după ce a fost reținută,
a fost prezentată Curții de Apel Cluj, instanța de trimitere în această cauză, pentru a se
pronunța asupra arestării sale preventive și asupra predării sale autorităților judiciare
maghiare. Printr‑o ordonanță din aceeași zi, instanța a respins propunerea de arestare
preventivă a persoanei căutate și a dispus eliberarea imediată a acesteia sub control
judiciar, stabilind în sarcina Parchetului un termen pentru depunerea unei traduceri în
100
limba română a mandatului european de arestare, care a fost înmânată persoanei căutate
după câteva zile.
Având îndoieli cu privire la conformitatea legislației maghiare cu decizia‑cadru, instanța de

trimitere a apreciat că, în lipsa unui mandat de arestare național, o persoană nu poate fi
arestată și ținută în detenție și că nu se poate admite ca mandatul european de arestare să
se „transforme” în mandat de arestare național după predarea persoanei căutate.
În opinia instanței de trimitere, o asemenea interpretare era de altfel contrară drepturilor

fundamentale garantate de dreptul Uniunii. Aceasta a considerat de asemenea că, pe lângă
motivele de refuz facultativ sau obligatoriu prevăzute de decizia‑cadru, practica judiciară
demonstra că mai există alte motive de refuz implicite, de exemplu atunci când condițiile
de fond sau de formă ale mandatului european de arestare nu sunt îndeplinite, în special
în lipsa unui mandat de arestare național emis în statul membru emitent, situație care se
găsește, în opinia sa, în cauza principală.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a adresat Curții două întrebări preliminare cu

privire la aspectul dacă, pe de o parte, articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru
trebuie interpretat în sensul că prin noțiunea „mandat de arestare” care figurează la
această dispoziție trebuie să se înțeleagă un mandat de arestare național distinct de
mandatul european de arestare și, pe de altă parte, dacă articolul 8 alineatul (1) litera (c)
din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că, atunci când un mandat european de
arestare, care se întemeiază pe existența unui „mandat de arestare” în sensul acestei
dispoziții, nu cuprinde mențiunea existenței unui mandat de arestare național, autoritatea
judiciară de executare poate refuza să îi dea curs.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a apreciat că articolul

8 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat, în lumina principiilor legalității și
proporționalității, în sensul că un mandat european de arestare nu poate fi emis decât
pentru executarea unui mandat național de arestare distinct sau a unei alte decizii judiciare
executorii având același efect, prin care se dispune căutarea și arestarea persoanei
urmărite, și care sunt adoptate în conformitate cu normele de procedură penală ale
statului membru emitent, în caz contrar, autoritatea judiciară de executare trebuind să
refuze executarea actului ca mandat european de arestare.
În hotărârea pronunțată, în primul rând, Curtea a statuat că articolul 8 alineatul (1) litera
(c) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că noțiunea „mandat de arestare” care
figurează la această dispoziție trebuie înțeleasă ca desemnând un mandat de arestare
național distinct de mandatul european de arestare.
101
Astfel, Curtea a constatat că, deși decizia‑cadru nu conține o definiție a sintagmei „mandat
de arestare” care figurează la articolul 8 alineatul (1) litera (c), noțiunea „mandat european
de arestare” este definită, la articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru, ca fiind o „decizie
judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat
membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate”. Prin urmare,
această noțiune, „mandat european de arestare”, este cea care este utilizată în mod
sistematic în titlul, în considerentele și în articolele deciziei‑cadru, cu excepția articolului
8 alineatul (1) litera (c), ceea ce sugerează că această din urmă dispoziție vizează un alt
mandat de arestare decât mandatul european de arestare prevăzut de toate celelalte
dispoziții ale deciziei‑cadru, care nu poate fi, așadar, decât un mandat de arestare național.
În opinia Curții, aceste diferite elemente de natură textuală confirmă că noțiunea „mandat
de arestare” care figurează la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru desemnează
doar mandatul de arestare național, acesta trebuind să fie înțeles ca fiind decizia judiciară
pe care se grefează mandatul european de arestare.
În al doilea rând, Curtea a statuat că articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru
trebuie interpretat în sensul că, atunci când un mandat european de arestare, care se
întemeiază pe existența unui „mandat de arestare” în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde
indicarea existenței unui mandat de arestare național, autoritatea judiciară de executare
nu trebuie să îi dea curs dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea articolului
15 alineatul (2) din decizia‑cadru, precum și toate celelalte informații de care dispune,
această autoritate constată că mandatul european de arestare nu este valid întrucât a fost
emis fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de mandatul
european de arestare.
Curtea a considerat că, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, autoritatea
judiciară din statul membru de executare trebuie să solicite autorității judiciare din statul
membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație suplimentară necesară care să
îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței
unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul că efectiv nu există un asemenea
mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul european de arestare, fie prin
faptul că un asemenea mandat există, însă nu a fost menționat. În opinia Curții, dacă, având
în vedere informațiile furnizate și toate celelalte informații de care dispune, autoritatea
judiciară de executare ajunge la concluzia că mandatul european de arestare, cu toate
că se bazează pe existența unui „mandat de arestare” în sensul articolului 8 alineatul (1)
litera (c) din decizia‑cadru, a fost emis fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de
102
arestare național distinct de mandatul european de arestare, trebuie să nu dea curs

mandatului european de arestare, pentru motivul că acesta nu îndeplinește cerințele de
legalitate prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru.
În sentința pe care a pronunțat‑o în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere

a respins cererea formulată de instanța din Ungaria privind executarea mandatului
european de arestare.
103
8 CONCURENȚĂ
CONCURENȚĂ
8. CONCURENȚĂ
a. ÎNȚELEGERI
8.1 – În Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii (C‑172/14, EU:C:2015:484, concluzii prezentate
la 23 aprilie 2015, EU:C:2015:272), Curtea a avut ocazia să se pronunțe asupra domeniului
de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE într‑un litigiu care a opus-o pe reclamantă,
o societate care administrează un fond de pensii privat, Consiliului Concurenței, în legătură
cu o cerere de anulare a unei decizii a acestuia din urmă prin care era obligată la plata unei
amenzi pentru faptul că participase la acorduri, încheiate de administratorii fondurilor de
pensii private obligatorii, de repartizare a dublurilor, și anume persoane care au aderat,
prin ignorarea normelor aplicabile în materie sau din neglijența anumitor agenți comerciali,
la două sau mai multe fonduri în perioada inițială de aderare pusă în aplicare în mod legal
în anul 2007.
Potrivit reglementării române aplicabile în cauza principală77, sistemul de pensii este

compus din trei piloni. Primul pilon reprezintă o componentă obligatorie întemeiată pe
redistribuire și administrată public, al doilea pilon este o componentă obligatorie întemeiată
pe capitalizare, administrată privat de societăți pe acțiuni având ca obiect administrarea
fondurilor de pensii, iar al treilea pilon este o componentă facultativă întemeiată pe
capitalizare, administrată de asemenea privat. Astfel, persoanele în vârstă de până la 35 de
ani care sunt asigurate și care contribuie la sistemul public de pensii (primul pilon) trebuie
să adere și la un fond de pensii administrat privat (al doilea pilon). Nu pot adera la al doilea
pilon persoanele în vârstă de peste 45 de ani sau cele care nu contribuie la sistemul public
de pensii (primul pilon), iar persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 și 45 ani care contribuie
la primul pilon pot alege să participe sau să nu participe la al doilea pilon.
În ceea ce privește participanții la al doilea pilon, singurii vizați în cauza principală,

o persoană nu poate subscrie la mai multe fonduri de pensii în același timp și poate deține
un singur cont la fondul de pensii la care participă.
O persoană devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui act de aderare
individual, din proprie inițiativă sau în urma repartizării sale de către instituția de evidență.
77. Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, cu modificările ulterioare (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 482 din 18 iulie 2007).
105
Persoana care nu a aderat deja la un fond de pensii privat într‑un anumit termen este
repartizată aleatoriu la un fond de pensii de către instituția de evidență. Această repartizare
este efectuată proporțional cu cotele de piață obținute de fiecare dintre administratori.
Astfel, în anul 2007, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP)

a autorizat 18 societăți comerciale având ca obiect exclusiv administrarea fondurilor de
pensii, fiecare dintre aceste societăți putând administra doar un fond de pensii în România.
O normă emisă în anul 2007 de CSSPP, referitoare la aderarea inițială și la evidența

participanților la fondurile de pensii administrate privat, a prevăzut că, întrucât alegerea
unui fond de pensii administrat privat este o opțiune individuală a participantului, aderarea
la un fond de pensii administrat privat se face din propria inițiativă a participantului sau în
urma repartizării sale aleatorii de către Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări
Sociale (CNPAS), în situația în care aderarea la un fond de pensii administrat privat este
obligatorie, procedura de aderare inițială la fondurile de pensii administrate privat fiind
prevăzută să se desfășoare într‑o perioadă de patru luni, care a început la 17 septembrie
2007.
În ceea ce privește procedura de validare și de repartizare aleatorie a participanților,

această normă prevedea că administratorii erau obligați să transmită bilunar către CNPAS
un raport cuprinzând informații referitoare la persoane care au semnat un act individual
de aderare în termenul de două săptămâni care preceda întocmirea acestui raport.
În cazul în care o persoană era raportată, în cadrul raportărilor bilunare, de unul sau mai
mulți administratori cu mai multe acte individuale de aderare semnate sau se constata că
aderarea sa fusese validată temporar în cadrul unei raportări bilunare anterioare, CNPAS
înscria persoana respectivă în tabelul electronic al „dublurilor”. În acest caz, administratorii
fondurilor aveau obligația legală să verifice autenticitatea actului individual de aderare și
a copiei actului de identitate purtând semnătura olografă a persoanei care a figurat cu mai
multe acte individuale de aderare și, în cazul în care era constatată autenticitatea actului,
administratorii puteau retransmite către CNPAS, în următorul raport bilunar, informațiile
privind aderarea persoanei respective.
La încheierea procedurii inițiale de aderare, persoanele a căror aderare figura ca validată

temporar erau înregistrate ca validate, iar cele care figurau cu mai multe acte individuale
de aderare semnate erau înscrise în registrul participanților ca nevalidate și repartizate în
mod aleatoriu. În consecință, repartizarea aleatorie trebuia să se aplice persoanelor care,
deși aveau obligația de a adera la un fond de pensii privat în perioada de aderare inițială,
nu procedaseră astfel, precum și persoanelor înscrise în registru ca persoane a căror
106
CONCURENȚĂ
aderare nu fusese validată. CNPAS efectua repartizarea la unul dintre fondurile private, în
mod direct proporțional cu numărul de persoane a căror aderare fusese validată pentru
fiecare fond de pensii privat în raport cu numărul total de persoane a căror aderare fusese
validată pentru toate fondurile de pensii private. În plus, administratorii erau obligați să
indice participanților, în termen de 15 zile de la data validării, fondul de pensii pentru care
aderarea lor fusese validată.
Cauza principală are la origine o investigație efectuată de Consiliul Concurenței și având

ca obiect o posibilă încălcare a Legii nr. 21/1996 a concurenței78 și a articolului 81 CE
(devenit articolul 101 TFUE) pe piața românească a celui de al doilea pilon. În urma acestei
investigații, Consiliul Concurenței a sancționat cu amenzi 14 societăți de administrare
a fondurilor de pensii private, printre care figurează și reclamanta, pentru motivul încheierii
între aceste societăți a unor acorduri care vizau persoanele care figurau cu două acte de
aderare semnate în perioada aderării inițiale la aceste fonduri. Astfel, prin încheierea unor
asemenea acorduri, administratorii fondurilor de pensii în cauză ar fi împărțit „dublurile”
între ei, în cote egale, încercând să evite astfel repartizarea „dublurilor” de către CNPAS.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a introdus o acțiune la Curtea de Apel București,

susținând că acordurile în discuție nu erau contrare Legii concurenței, nefiind îndeplinite
nici condițiile de aplicare a articolului 101 alineatul (1) TFUE.
Întrucât cererea reclamantei a fost respinsă, aceasta a formulat recurs la Înalta Curte de
Casație și Justiție. În aceste împrejurări, instanța supremă a ridicat problema dacă, în cazul
unei practici de împărțire a clienților, numărul concret, final, al acestora este relevant din
perspectiva îndeplinirii condiției privind afectarea semnificativă a concurenței în sensul
prevederilor articolului 101 alineatul (1) litera (c) din TFUE.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a apreciat că dispoziția în

discuție ar trebui interpretată în sensul că, în prezența unui acord de împărțire a clienților,
care constituie, prin natura sa, o încălcare având un obiect anticoncurențial, numărul final
concret de clienți împărțiți nu este pertinent în ceea ce privește îndeplinirea condiției
privind restrângerea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) litera (c) TFUE.
Astfel, avocatul general a considerat că acordurile de împărțire a participanților care au

semnat mai multe acte de aderare, încheiate între administratorii fondurilor de pensii
administrate privat cu derogarea de la normele prevăzute în mod legal, îndeplinesc toate
78. În special a articolului 5 alineatul (1) din Legea concurenței, cu modificările ulterioare (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).
107
condițiile pentru a fi calificate drept restrictive „prin obiect” și că obiectul anticoncurențial

al unui acord de repartizare, în mod special capacitatea acordului menționat de a produce
efecte negative asupra pieței, nu poate depinde de numărul concret de clienți împărțiți în
mod efectiv („dubluri”), ci numai de termenii și de finalitățile obiective ale acestui acord în
lumina contextului economic și juridic al încheierii sale.
În hotărârea pronunțată, în primul rând, Curtea a constatat că acordurile în discuție în

litigiul principal fuseseră concepute și încheiate înainte chiar de punerea în aplicare
a procesului de aderare a persoanelor vizate la unul dintre fondurile de pensii private și că
societățile respective preconizaseră astfel că numeroase persoane urmau să se afilieze nu
doar la un singur fond de pensii, ci la mai multe.
În al doilea rând, Curtea a constatat că, întrucât înțelegerea viza consolidarea poziției pe
piața relevantă a fiecăruia dintre fondurile de pensii private în raport cu cea a concurenților
săi care nu participaseră la practicile concertate în discuție, fondurile respective urmăreau
un obiectiv vădit contrar bunei funcționări a concurenței normale.
În al treilea rând, Curtea a constatat că, prin practicile concertate pe care fondurile de
pensii private în cauză le organizaseră, acestea s‑au sustras în mod deliberat de la
aplicarea normelor legale, care prevedeau o afiliere a dublurilor ca urmare a unei intervenții
a autorităților naționale competente și potrivit unei repartizări aleatorii a acestora.
În al patrulea rând, potrivit constatărilor Curții, serviciile în discuție erau susceptibile să

aibă un caracter transfrontalier întrucât persoanele supuse obligației de aderare la unul
dintre fondurile autorizate și angajatorii lor puteau să fie stabiliți în alte state membre și
întrucât fondurile de pensii constituite în România puteau să aparțină unor societăți situate
în alte state membre.
Astfel, similar avocatului general, Curtea a apreciat că acordurile în discuție în litigiul principal
puteau fi considerate că restrâng concurența prin însuși obiectului lor, în sensul articolului
101 alineatul (1) TFUE, numărul concret de persoane vizate de acordurile de repartizare
în discuție în litigiul principal fiind lipsit de relevanță în scopul constatării existenței unei
asemenea restrângeri a concurenței.
Prin urmare, Curtea a statuat că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul
că acorduri de împărțire a clienților precum cele încheiate între fonduri de pensii private
constituie o înțelegere care are un obiect anticoncurențial, numărul de clienți vizați de
aceste acorduri nefiind relevant în scopul aprecierii condiției referitoare la restrângerea
concurenței în cadrul pieței interne.
108
CONCURENȚĂ
În decizia pe care a pronunțat‑o ulterior acestei hotărâri preliminare, Înalta Curte de Casație
și Justiție a admis în parte recursul, a casat sentința atacată și a redus cuantumul amenzii
aplicate reclamantei de Consiliul Concurenței.
b. POZIȚIE DOMINANTĂ
8.2 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 30 mai 2013, Omnis Group/Comisia
(T‑74/11, EU:T:2013:283), Tribunalul a fost sesizat cu o cerere de anulare a unei decizii
a Comisiei (cazul COMP/39.784 – Omnis/Microsoft, denumită în continuare „decizia în
litigiu”) prin care aceasta a respins plângerea formulată de reclamantă privind pretinse
încălcări ale articolelor 101, 102 și 106 TFUE de către Microsoft Corp. pe piața aplicațiilor
software utilizate în întreprinderi, denumite programe de tip „aplicații software utilizate în
întreprinderi/software pentru planificarea resurselor întreprinderii” (piața EAS/ERP).
Reclamanta, o societate cu sediul în România care produce software pentru sistemele

de operare ale calculatoarelor personale, deținea un program informatic înregistrat la
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) care avea drept concurent un program
achiziționat de Microsoft. Aceste programe erau aplicații software utilizate în întreprinderi.
În luna decembrie 2009, reclamanta a adresat Comisiei o plângere în care invoca un

comportament anticoncurențial al Microsoft pe piața furnizării acestor programe, cu
încălcarea articolelor 101, 102 și 106 TFUE. În esență, reclamanta se plângea de faptul
că Microsoft recursese la metode nelegale pentru a bloca accesul pe piața furnizării de
asemenea programe. Prin scrisoarea din 13 iulie 2010, Comisia a informat‑o pe reclamantă
că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 773/200479, nu exista, în
opinia sa, un interes suficient al Uniunii Europene de a iniția o investigație mai aprofundată
cu privire la încălcările invocate. În plus, în luna septembrie 2010, Comisia a transmis
reclamantei un studiu de piață realizat de un cabinet de consultanță, în care se constata
că, în anul 2008, pe piața mondială a EAS/ERP erau prezente 161 de întreprinderi, dintre
care 13 aveau o cotă de piață de peste 1 %, iar 33 aveau o cotă de piață de peste 0,5 %,
subliniind astfel numărul ridicat de întreprinderi prezente și cota de piață relativ scăzută
a fiecăreia dintre acestea.
79. Regulamentul Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în
temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] ( JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).
109
Prin decizia în litigiu, din 1 decembrie 2010, Comisia a constatat lipsa unui interes suficient
al Uniunii de a decide inițierea unei investigații cu privire la încălcările invocate și a respins
plângerea reclamantei.
Reclamanta a introdus la Tribunal o cerere prin care a solicitat anularea deciziei în litigiu și
retrimiterea dosarului la Comisie pentru ca aceasta să adopte o nouă decizie.
În cursul procedurii în fața Tribunalului a fost admisă cererea de intervenție a Microsoft

în susținerea concluziilor Comisiei, care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau,
cu titlu subsidiar, ca nefondată. În cererea introductivă, reclamanta a contestat în esență
decizia în litigiu întrucât în aceasta s‑a constatat lipsa unui interes suficient al Uniunii
de a iniția o investigație cu privire la încălcările invocate și în special întrucât Comisia nu
a luat în considerare poziția dominantă a Microsoft pe piața sistemelor de operare pentru
calculatoare personale și impactul acesteia în speță.
Mai întâi, Tribunalul a respins ca inadmisibil al doilea capăt de cerere, prin care reclamanta
a solicitat retrimiterea dosarului la Comisie sau pronunțarea în sensul admiterii plângerii,
arătând că, deși are competența de a anula actul atacat, Tribunalul nu are competența de
a‑l modifica.
Pe fond, Tribunalul a respins, în primul rând, motivul invocat de reclamantă, referitor în

special la Hotărârea Microsoft/Comisia80 și întemeiat pe faptul că Comisia a refuzat să inițieze
o investigație ca urmare a plângerii sale, pentru motivul că Microsoft nu ocupa o poziție
dominantă pe piața EAS/ERP. Tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit că decizia
în litigiu s‑ar fi întemeiat pe fapte inexacte din punct de vedere material și nu a demonstrat
nici săvârșirea de către Comisie a unei erori vădite de apreciere.
Tribunalul a respins argumentația reclamantei prin care aceasta a susținut că exista o poziție
dominantă a Microsoft pe piața sistemelor de operare pentru calculatoare personale.
Tribunalul a constatat, pe de o parte, că existența unei asemenea poziții dominante nu

este suficientă în sine pentru a justifica inițierea unei investigații de către Comisie și, pe
de altă parte, că, deși circumstanțe speciale pot justifica o aplicare a articolului 102 TFUE
în ceea ce privește un comportament constatat pe piața conexă, nedominată, și care
produce efecte asupra acestei piețe – de exemplu în cazul în care comportamentele unei
întreprinderi integrate vertical care deține o poziție dominantă pe o piață din amonte
constau în încercarea de a exclude concurenții cel puțin la fel de eficienți de pe piața din
80. Hotărârea din 17 septembrie 2007 (T-201/04, EU:T:2007:289).
110
CONCURENȚĂ
aval –, reclamanta nu a dovedit în speță existența unor asemenea circumstanțe speciale

deoarece s‑a limitat să afirme, fără a furniza alte elemente care să îi susțină afirmația, că
poziția dominantă pe piața principală are un impact pe piața secundară.
Tribunalul a respins, în al doilea rând, ca fiind inoperant motivul întemeiat pe faptul că

piața tehnologiei informatice, atât în România, cât și în Uniune, în domeniul software, al
cercetării și al dezvoltării fusese afectată de acțiunile, de metodele și de mijloacele folosite
de Microsoft pentru a elimina orice concurență efectivă, ceea ce ar atesta interesul Uniunii
în speță. Astfel, Tribunalul a constatat că, deși decizia atacată evoca efectele limitate
ale pretinsului comportament anticoncurențial al Microsoft asupra funcționării pieței
interne, ea nu se întemeia pe acest criteriu și că, în decizia atacată, comportamentele
anticoncurențiale invocate erau enumerate, însă nu erau analizate.
Tribunalul a respins, în al treilea rând, motivul întemeiat pe faptul că poziția dominantă

a Microsoft pe piața românească și acordurile dintre acesta și statul român au avut ca efect
impunerea folosirii de către terți a programelor Microsoft pentru motive de compatibilitate
și că această poziție pe piața românească afecta piața principală și piața secundară și
împiedica existența și dezvoltarea concurenților. Tribunalul a constatat că reclamanta nu
a prezentat nicio argumentație întemeiată prin care să conteste această apreciere
a Comisiei cu privire la articolele 101 și 106 TFUE, aceasta limitându‑se să afirme că
practicile Microsoft pe piața românească erau nelegale și anticoncurențiale. Astfel, Comisia
a constatat în decizia în litigiu că afirmațiile legate de parteneriatul strategic cu guvernul
român făceau parte din domeniul reglementării privind achizițiile publice, iar afirmațiile
privind monopolul Microsoft sau existența unei înțelegeri între Microsoft și guvernul român
nu erau dovedite.
În consecință, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate, constatând că reclamanta nu

a prezentat în susținerea afirmațiilor sale niciun element concret și substanțial care să
permită stabilirea faptului că decizia atacată ar fi afectată de nelegalitate și că Comisia nu
s‑a întemeiat pe fapte inexacte din punct de vedere material și nu a săvârșit nici o eroare
de drept, nici o eroare vădită de apreciere și nici un abuz de putere.
Această hotărâre nu a făcut obiectul unui recurs în fața Curții.
111
9 AJUTOARE DE STAT
AJUTOARE DE STAT
9. AJUTOARE DE STAT
9.1 – În cauzele în care au fost pronunțate Hotărârile din 16 octombrie 2014, Alro/Comisia
(T‑517/12, EU:T:2014:890) și Alpiq RomIndustries și Alpiq RomEnergie/Comisia (T‑129/13,
nepublicată, EU:T:2014:895), Tribunalul a fost sesizat cu două acțiuni în anulare îndreptate
împotriva a două decizii ale Comisiei din anul 2012 de deschidere a două proceduri în
temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, dintre care una a privit un ajutor de stat constând
în acordarea de tarife preferențiale pentru energia electrică în favoarea producătorului
român de aluminiu Alro, iar cealaltă, un ajutor de stat constând în acordarea de tarife
preferențiale prevăzute în contracte încheiate de Hidroelectrica cu comercianți de energie
electrică.
În speță, în cauza T‑517/12, reclamanta a încheiat la 8 septembrie 2005 cu întreprinderea

publică Hidroelectrica, producător de energie electrică, în calitate de furnizor, un contract
pe termen lung de furnizare de energie electrică în bandă continuă pentru perioada
cuprinsă între 1 octombrie 2005 și 31 ianuarie 2013. Începând de la 1 ianuarie 2006, în
temeiul acestui contract, reclamanta a achiziționat energie electrică pentru ansamblul
grupului din România din care face parte. Anterior datei de 10 august 2012, contractul
a făcut obiectul a 17 acte adiționale, dintre care al patrulea, semnat la 6 iunie 2006,
a prevăzut o nouă formulă de calcul al prețului de achiziționare a energiei electrice, care
a fost aplicată de la 1 ianuarie 2007 la 31 decembrie 2009. Al șaptesprezecelea act adițional
a fost semnat la 11 martie 2010 și a prevăzut o nouă formulă de calcul, aplicabilă începând
de la 1 ianuarie 2010.
În luna aprilie 2012, Comisia a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul
108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește ajutorul nou plătit reclamantei și celorlalți
membri ai grupului din România din care aceasta făcea parte în perioada cuprinsă între
1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2009 și începând de la 1 ianuarie 2010, în cadrul celor 17
acte adiționale, fiind considerat o măsură de ajutor potențial. În această decizie, Comisia,
pe de o parte, a adoptat opinia preliminară conform căreia măsura de ajutor potențial
constituia ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acordat sub forma unor
tarife preferențiale pentru furnizarea de energie electrică, de care ar fi putut să beneficieze
reclamanta și alți membri ai grupului din România din care acesta făcea parte și, pe de altă
parte, se îndoia de faptul că, prin reducerea costurilor de exploatare, care ar fi trebuit să
fie suportate în întregime de beneficiari, fără a fi urmărit un obiectiv de interes general,
un astfel de ajutor putea fi considerat compatibil cu tratatul. În plus, Comisia a apreciat că
113
măsura de ajutor potențial constituia un ajutor nou de la data aderării României la Uniunea
Europeană, și anume 1 ianuarie 2007. Aceasta a diferențiat două perioade, și anume, în
primul rând, perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2010, în care se aplica
contractul din anul 2005 modificat, și, în al doilea rând, perioada ulterioară datei de
1 ianuarie 2010, când a intrat în vigoare contractul din anul 2010.
În cauza T‑129/13, reclamantele erau comercianți de energie electrică cu sediul în România.

În anul 2004, prima reclamantă a încheiat cu Hidroelectrica, în calitate de furnizor, un
contract de furnizare de energie electrică pentru o perioadă de zece ani, de la 1 ianuarie
2005 până la 31 decembrie 2014. În anul 2008, a doua reclamantă a încheiat o convenție
cu furnizorul și cu un alt comerciant prin care acesta din urmă îi ceda livrarea unei
cantități de energie electrică de 1 800 de gigawați‑oră (GWh) pe an, care făcea obiectul
unui contract semnat la 14 ianuarie 2004 între acel comerciant și furnizor. În intervalul
9 august 2005-20 decembrie 2010, primul contract a făcut obiectul a nouă acte adiționale
referitoare la stabilirea prețului megawattului‑oră (MWh) de energie electrică, la stabilirea
modalităților de plată a prețului, la extinderea duratei contractului sau la introducerea unei
formule de revizuire a prețului. Al doilea contract a făcut obiectul a șase acte adiționale,
semnate între 8 aprilie 2008 și 21 decembrie 2010, referitoare la stabilirea cantității de
energie electrică vândută, la stabilirea condițiilor de facturare, la stabilirea prețului
megawattului‑oră de energie electrică sau la introducerea unei formule de revizuire
a prețului.
În luna august 2011, Comisia a primit o plângere de la acționarul minoritar al furnizorului,

care invoca încheierea unor contracte între acesta și comercianți la prețuri inferioare
prețului mediu pentru tranzacții bilaterale pe piața liberă a schimburilor în România.
În luna aprilie 2012, Comisia a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la

articolul 108 alineatul (2) TFUE, având îndoieli substanțiale că aceste contracte încheiate
cu comercianții implicau un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE și în
privința compatibilității unui asemenea ajutor cu tratatul, deoarece acest ajutor reducea
cheltuielile de operare sau costurile de achiziție, care ar fi trebuit să fie suportate în
întregime de beneficiari, fără să fi urmărit un obiectiv de interes comun. Pe de altă
parte, Comisia a apreciat că avea competența să evalueze în raport cu tratatul ajutoarele
acordate prin contractele încheiate înainte de 1 ianuarie 2007 pentru a stabili dacă
aceste contracte trebuiau considerate ajutor existent sau ajutor nou. În temeiul normelor
prevăzute de Protocolul de aderare, Comisia a considerat că aceste contracte erau
măsuri de ajutor care fuseseră puse în aplicare înainte de aderarea României la Uniune,
114
AJUTOARE DE STAT
dar care erau încă aplicabile ulterior datei aderării și că acestea nu îndeplineau condițiile
prevăzute de acest protocol pentru a fi calificate drept ajutoare existente. Comisia a
apreciat că fiecare contract și actele adiționale aferente constituiau o convenție unică ce
nu fusese supusă unor modificări substanțiale. Având în vedere aceste elemente, Comisia
a considerat, cu titlu preliminar, că ajutorul acordat pe baza contractelor era un ajutor nou la
1 ianuarie 2007 și că această calificare era cu atât mai mult valabilă în privința celui de al
doilea contract, încheiat în anul 2008.
Pe baza acestor considerații, Comisia a concluzionat că măsura de ajutor prezumat,

acordată comercianților sub forma unor tarife preferențiale de energie electrică începând
cu 1 ianuarie 2007, trebuia calificată drept „ajutor de stat ilegal”. Comisia a considerat că
această măsură, prin faptul că reducea sarcinile pe care beneficiarii ar fi trebuit în mod
normal să le suporte, constituia un ajutor pentru funcționare care nu putea fi apreciat ca
fiind compatibil cu piața internă.
Prin intermediul cererilor introductive, reclamantele au solicitat în esență anularea deciziilor

Comisiei adoptate în luna aprilie 2012.
În cele două cauze, Comisia a invocat cu titlu principal excepția de inadmisibilitate

a acțiunilor și, cu titlu subsidiar, a concluzionat că acestea erau, în orice caz, nefondate.
Astfel, în cauza T‑129/13, Comisia a susținut că acțiunea era vădit inadmisibilă pentru
motivul că, la data introducerii acesteia, decizia în litigiu nu mai producea efecte juridice
autonome deoarece administratorul judiciar al furnizorului reziliase contractele la
1 august 2012. Comisia a considerat că acțiunea era inadmisibilă și pentru motivul că, prin
intermediul actelor adiționale, contractele făcuseră obiectul unor modificări substanțiale
care constituiau modificări ale schemei de ajutor în sensul articolului 108 alineatul (3)
TFUE și al jurisprudenței și că decizia în litigiu era contestată doar în măsura în care privea
contractele semnate inițial.
În cauza T‑517/12, Comisia a susținut că acțiunea era inadmisibilă pentru motivul că

reclamanta nu avea un interes născut și actual de a obține anularea deciziei atacate
întrucât, la data introducerii acțiunii, măsura de ajutor potențial nu mai era în curs de
aplicare. Comisia a susținut și că reclamanta nu făcuse dovada interesului său personal,
născut și actual de a obține anularea deciziei menționate.
Prin hotărârile pronunțate, Tribunalul a respins cele două acțiuni ca fiind inadmisibile.
115
În esență, Tribunalul a constatat că, până la data pronunțării hotărârilor, nici Curtea, nici
Tribunalul nu se pronunțaseră asupra admisibilității unei acțiuni în anulare a unei decizii
de deschidere a procedurii oficiale de investigare cu privire la o măsură care nu mai era în
curs de aplicare la data deciziei în discuție sau la data introducerii acțiunii respective. Prin
urmare, întrucât reclamantele au considerat că orice decizie de deschidere a procedurii
oficiale de investigare poate fi contestată în fața instanței Uniunii, Tribunalul a apreciat că
posibilitatea de a iniția o acțiune în anulare depindea în realitate de aspectul dacă o astfel
de decizie determină efecte juridice autonome.
Astfel, Tribunalul a observat că nu se poate considera că o decizie de deschidere

a procedurii oficiale de investigare în privința unei măsuri care nu mai este în curs de aplicare
produce un efect imediat, cert și suficient de constrângător asupra statului membru pentru
a‑l obliga să recupereze ajutorul plătit ilegal. Așadar, Tribunalul a considerat că o decizie de
deschidere a procedurii oficiale de investigare în privința unei măsuri care nu mai este în
curs de aplicare nu determină efecte juridice autonome și, prin urmare, nu produce efecte
juridice obligatorii.
Aceste hotărâri nu au făcut obiectul unor recursuri în fața Curții.
116
10 DISPOZIȚII FISCALE
DISPOZIȚII FISCALE
10. DISPOZIȚII FISCALE
a. CHESTIUNEA COMPATIBILITĂȚII TAXEI PE POLUARE CU

DREPTUL UNIUNII
În acest domeniu, Curtea a avut ocazia să se pronunțe în mai multe cauze preliminare
referitoare la taxa pe poluare instituită de autoritățile române și plătită la prima înmatriculare
a unui autovehicul în România, care a ridicat din acest motiv o chestiune de compatibilitate
cu dreptul Uniunii, mai precis cu articolul 110 TFUE. Litigiile principale au privit aplicarea
acestei taxe, sub diverse forme, în cazul importurilor de autovehicule rulate achiziționate
de particulari dintr‑un alt stat membru.
i) Dreptul Uniunii și cadrul juridic național
Potrivit articolului 110 primul paragraf TFUE, „[n]iciun stat membru nu aplică, direct sau
indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât
cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
În cadrul politicii în domeniul protecției mediului, normele europene de emisii stabilesc

limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate
în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (Euro 1) a fost introdusă
printr‑o directivă din 199181. De atunci, normele în materie au devenit progresiv mai stricte
în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.
În plus, directiva‑cadru din 200782 face distincție între vehiculele din categoria M, care
cuprinde autovehiculele cu cel puțin patru roți pentru transportul pasagerilor, și cele
din categoria N, care cuprinde autovehiculele cu cel puțin patru roți pentru transportul
81. Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea
legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante
provenite de la autovehicule ( JO 1991, L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135).
82. Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru
pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților
tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) ( JO 2007, L 263, p. 1).
119
mărfurilor. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa

maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).
În România, o lege din anul 2006 de modificare și completare a Codului fiscal83

(legea din 2006) a introdus o taxă specială pentru autovehicule, aplicabilă începând cu
1 ianuarie 2007 și datorată cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
În esență, dispozițiile nou introduse prevedeau plata acestei taxe, al cărei cuantum era
stabilit pe baza normelor de emisii menționate într‑o anexă la această lege.
Ulterior, în anul 2008, o ordonanță de urgență a guvernului84 (ordonanța din 2008),

intrată în vigoare la 1 iulie 2008 și care a abrogat dispozițiile legii din 2006, a instituit
o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația achitării
cuantumului acestei taxe lua naștere printre altele cu ocazia primei înmatriculări a unui
autovehicul în România.
Ordonanța din 2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată în anul 2012
printr‑o lege85 (legea din 2012) intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012. Această lege a înlocuit
taxa pe poluare cu o nouă taxă, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Similar ordonanței din 2008, legea din 2012 stabilea obligația de plată a taxei pentru emisiile
poluante ale autovehiculelor rulate importate, însă prevedea și o diferență importantă față
de ordonanța menționată, în sensul că taxa pentru emisiile poluante era datorată și cu
ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule rulate deja înmatriculate în
România și care nu fuseseră supuse taxării.
Pe de altă parte, o ordonanță de urgență a guvernului din anul 201286 (ordonanța din 2012),
intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea unor dispoziții ale legii din 2012
până la 1 ianuarie 2013. În plus, ordonanța menționată a prevăzut dreptul contribuabililor
83. Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006).
84. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008).
85. Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012).
86. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr.
9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei
achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul 2 din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 79 din 31 ianuarie 2012).
120
DISPOZIȚII FISCALE
care, în temeiul legii din 2012, plătiseră această taxă în perioada cuprinsă între data intrării
ei în vigoare și data intrării în vigoare a ordonanței din 2012 la restituirea acestei taxe.
Legea din 2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013. O nouă ordonanță de urgență
a guvernului87 care a abrogat legea din 2012 a intrat în vigoare la 15 martie 2013 (ordonanța
din 2013). Conformându‑se hotărârilor prin care Curtea a constatat incompatibilitatea
dispozițiilor interne anterioare referitoare la modul de calcul și la perceperea taxei pe
poluare cu dreptul Uniunii (a se vedea, mai jos, în special Hotărârile Tatu și Nisipeanu), noua
ordonanță prevedea în esență că obligația de plată a timbrului de mediu ia naștere fie
cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculului în România, fie la reintroducerea în parcul
auto național a unui autovehicul, fie cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra
autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată niciuna din taxele anterioare speciale
pentru autovehicule sau pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea taxelor sau
înmatricularea fără plata acestora.
În plus, ordonanța menționată prevedea că, în cazul în care taxa specială pentru
autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante provenite
de la autovehicule care a fost achitată este mai mare decât timbrul de mediu calculat în lei
la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului
de proprietate asupra unui autovehicul rulat, se pot restitui sumele reprezentând diferența
de sumă plătită numai către persoana supusă obligației de plată. Calculul diferenței de
restituit se face pe baza formulei de calcul descrise în aceeași ordonanță, în care se
utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului
de proprietate asupra unui autovehicul rulat.
În sfârșit, ordonanța din 2013 prevedea că valoarea reziduală a timbrului de mediu

pentru autovehicule reprezintă suma care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă
acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național, calculată pe baza
legislației după care s‑a stabilit cuantumul taxei datorate la momentul înmatriculării, în lei
la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului
87. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013).
121
de proprietate asupra unui autovehicul rulat, folosindu‑se vechimea vehiculului de la

momentul scoaterii din parcul auto național.
Ordonanța din 2013 a fost abrogată prin Legea nr. 1/201788.
ii) Soluții jurisprudențiale adoptate de Curte
10.1 – În Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C‑402/09, EU:C:2011:219; concluzii prezentate la
27 ianuarie 2011, EU:C:2011:32), Curtea a fost solicitată pentru prima dată să interpreteze
articolul 110 TFUE într‑o situație în care fusese ridicată chestiunea compatibilității cu acest
articol a ordonanței din 2008 în versiunea sa inițială. Litigiul principal a privit plata de către
reclamant a taxei pe poluare. Reclamantul achiziționase din Germania în luna iulie 2008
un autovehicul rulat fabricat în anul 1997. Valoarea taxei pe poluare depășea considerabil
valoarea reziduală a taxei incluse în valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat în
România.
În această hotărâre, Curtea a urmat mai întâi propunerea avocatului general de reformulare
a întrebării adresate de Tribunalul Sibiu, considerând că aceasta trebuia înțeleasă în sensul
că urmărea să se stabilească dacă fostul articol 90 CE (devenit articolul 110 TFUE) se
opunea unui regim de impozitare precum cel instituit de ordonanța din 2008 în versiunea
sa inițială. Curtea a remediat astfel o frazare mai puțin inspirată a instanței menționate din
care reieșea că solicită interpretarea dispozițiilor dreptului intern în lumina dispozițiilor
dreptului Uniunii.
În continuare, Curtea a observat că efectul produs de ordonanța din 2008 consta în faptul
că vehiculele rulate importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante erau
supuse, în pofida aplicării unei reduceri semnificative a valorii taxei pentru a ține seama
de deprecierea lor, unei taxe care se putea apropia de 30 % din valoarea lor de piață,
în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor rulate nu
erau nicidecum grevate de o astfel de sarcină fiscală, ceea ce avea ca efect descurajarea
importării și a punerii în circulație în România a unor vehicule rulate achiziționate din alte
state membre.
88. Lege privind eliminarea unor taxe și tarife, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 6 ianuarie 2017).
122
DISPOZIȚII FISCALE
În aceste condiții, Curtea a statuat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se
opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia
primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este
astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor
vehicule rulate și achiziționate din alte state membre, fără însă a descuraja achiziționarea
de pe piața națională a unor vehicule rulate având aceeași vechime și aceeași uzură.
În urma acestei hotărâri, soluția a fost reluată de Curte într‑o serie de cauze privind
litigii similare, și anume în Ordonanțele din 8 aprilie 2011, Obreja și Darmi (C‑136/10 și
C‑178/10, EU:C:2011:230), Ijac (C‑336/10, EU:C:2011:231) și Sfichi și Ilaș (C‑29/11 și C‑30/11,
EU:C:2011:233), și în Ordonanțele din 13 iulie 2011, Vijulan (C‑335/10, EU:C:2011:477), Druțu
(C‑438/10, EU:C:2011:478) și Micșa (C‑573/10, EU:C:2011:479).
10.2 – În Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C‑263/10, EU:C:2011:466), într‑o cauză
privind un litigiu similar, Curtea a fost solicitată să se pronunțe, pentru prima dată în
această serie de cauze, asupra cererii formulate de guvernul român de limitare în timp
a efectelor hotărârii.
În această privință, Curtea a amintit jurisprudența sa în materie potrivit căreia interpretarea

unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o
conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare
ale acestei norme, așa cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la
intrarea sa în vigoare, și că, prin urmare, norma astfel interpretată poate și trebuie să fie
aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de
interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea
normei respective instanțelor competente. În acest cadru, Curtea a amintit totodată că
numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent
ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie pusă în situația să limiteze posibilitatea de
a se invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o și că, pentru a putea impune o asemenea
limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor
interesați și riscul unor perturbări grave. În sfârșit, Curtea a făcut trimitere la argumentele,
expuse în hotărârile sale anterioare, referitoare la noțiunea de risc de perturbări grave,
din care reieșea, pe de o parte, că existența unor consecințe financiare care ar rezulta
pentru un stat membru dintr‑o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea
în timp a efectelor acestei hotărâri și, pe de altă parte, că statul membru care solicită
123
o asemenea limitare are obligația să prezinte Curții date cifrice care să stabilească riscul
unor repercusiuni economice grave.
Răspunzând la argumentul guvernului român potrivit căruia în acea perioadă exista un

număr mare de cereri de rambursare al taxelor percepute, de ordinul a mai multe zeci de
mii, și referindu‑se la criza economică ce afecta atunci România, Curtea a constatat că,
în lipsa unor date cifrice mai precise care să fi permis să se concluzioneze că economia
românească risca să fie serios afectată de repercusiunile acestei hotărâri, condiția privind
existența unor perturbări grave nu putea fi considerată îndeplinită și, prin urmare, a respins
cererea de limitare în timp a hotărârii, fără a considera necesară verificarea îndeplinirii
criteriului privind buna‑credință a celor interesați.
10.3 – În Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu (C‑97/13 și C‑214/13,

EU:C:2014:229), sesizată fiind cu întrebări preliminare similare, însă într‑un context în care,
la momentul în care surveniseră litigiile principale, fuseseră deja adoptate legea din 2012 și
ordonanța din 2012, Curtea, reunită în Marea Cameră, a menținut jurisprudența anterioară
potrivit căreia articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de
impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în
litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care
este stabilită astfel încât descurajează punerea în circulație în acest stat membru a unor
autovehicule rulate achiziționate din alte state membre, fără însă a descuraja achiziționarea
de pe piața națională a unor autovehicule rulate având aceeași vechime și aceeași uzură.
În plus, Curtea a fost sesizată din nou cu o cerere formulată de guvernul român privind
limitarea în timp a efectelor deciziei acesteia pentru motivul că legiuitorul național a acționat
cu bună‑credință atunci când a înlocuit ordonanța din 2008 cu legea din 2012, care avea
ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE. Curtea a respins această
cerere observând că, prin adoptarea ordonanței din 2012, guvernul român menținuse în
vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul
110 TFUE și că, prin urmare, acesta nu putea invoca în mod util finalitatea urmărită de
legiuitorul național.
10.4 – În Hotărârea pronunțată la 15 octombrie 2014, Nicula (C‑331/13, EU:C:2014:2285;

concluzii prezentate la 15 mai 2014, EU:C:2014:332), Curtea, reunită din nou în Marea
Cameră, a avut ocazia să se pronunțe asupra compatibilității ultimei reglementări în
124
DISPOZIȚII FISCALE
materie, ordonanța din 2013, cu articolul 110 TFUE, luând în considerare succesiunea în
timp a normelor juridice.
Reclamantul din litigiul principal a achiziționat un autovehicul rulat care fusese înmatriculat
pentru prima dată în Germania. În vederea înmatriculării acestuia în România, el a trebuit
să plătească taxa pe poluare prevăzută de ordonanța din 2008, în valoare de aproximativ
1 200 de euro. Anterior intrării în vigoare a ordonanței din 2013, reclamantul din litigiul
principal a depus o cerere de restituire a acestei sume la autoritățile fiscale române, care
au respins‑o. În urma acestui refuz, reclamantul a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, pe
care acesta a admis‑o în parte.
În luna ianuarie 2013, judecând apelul formulat, Curtea de Apel Alba Iulia a casat sentința
și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, indicând, în vederea noii proceduri de
judecată, că, în litigiile de acest tip, în cadrul acțiunii în restituirea taxei percepute cu
încălcarea dreptului Uniunii, calitate procesuală pasivă nu avea numai beneficiarul taxei
(în speță, Administrația Fondului pentru Mediu), ci și colectorul acesteia (Administrația
Finanțelor Publice).
După trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul Sibiu (instanța de
trimitere în speță), a intrat în vigoare ordonanța din 2013. În opinia acestei instanțe, în
raport cu ordonanța din 2013, reclamantul din litigiu principal nu mai avea dreptul să
recupereze taxa pe poluare și dobânzile aferente acesteia deoarece suma pe care o plătise
fusese reținută de autoritățile fiscale și de mediu cu titlu de timbru de mediu, valoarea
timbrului de mediu fiind mai ridicată decât taxa pe poluare pe care o plătise cu ocazia
înmatriculării autovehiculului său.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a ridicat problema dacă dispozițiile articolului

6 TUE, ale articolelor 17, 20 și 21 din cartă, ale articolului 110 TFUE, principiul securității
juridice și principiul non reformatio in peius puteau fi interpretate în sensul că se opuneau
unor dispoziții precum cele prevăzute de ordonanța din 2013.
Mai întâi, Curtea a fost solicitată să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate a cererii
de decizie preliminară invocate de guvernul român. Acesta a susținut, pe de o parte, că
dispoziția din dreptul național vizată de instanța de trimitere reglementează o procedură
administrativă și extrajudiciară de restituire a taxelor, astfel încât această reglementare
nu impune limite de interpretare instanțelor sesizate cu cereri de restituire a unei taxe
percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cea în discuție în litigiul principal și că,
prin urmare, instanța de trimitere a considerat în mod eronat că dispoziția menționată
125
o împiedică să dispună restituirea întregii sume plătite de reclamantul din litigiul principal
cu titlu de taxă pe poluare. Pe de altă parte, guvernul român a arătat că ordonanța din 2013
nu putea fi aplicabilă litigiului principal, întrucât aceasta nu era în vigoare la data la care
reclamantul plătise taxa pe poluare.
În speță, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Curtea
a solicitat instanței de trimitere să indice dacă, ținând seama de natura procedurii
pendinte în fața sa, dispoziția în cauză din ordonanța din 2013 se aplica litigiului principal.
În răspunsul său, instanța menționată a confirmat că acest articol constituia norma de
drept material aplicabilă litigiului principal în cadrul reexaminării cauzei cu care era sesizată
ca urmare a trimiterii acesteia spre rejudecare și că acea normă era lipsită de echivoc și
limita restituirea taxelor achitate înainte de instituirea timbrului de mediu la singura ipoteză
în care acestea aveau un cuantum mai mare decât cuantumul acestui timbru instituit prin
ordonanța din 2013.
În aceste condiții, Curtea a amintit jurisprudența sa constantă în materie potrivit căreia,

în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este
sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea
judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în
considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi
în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează
Curții și, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii,
Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. În consecință, a respins argumentația
invocată de guvernul român privind inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară.
Cu privire la fond, Curtea a observat că, astfel cum reieșea din decizia de trimitere și din
răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri adresată de Curte, ordonanța din
2013 instituie de asemenea un regim de rambursare a taxei plătite în special în temeiul
ordonanței din 2008, permițând justițiabililor să obțină restituirea taxei plătite anterior în
măsura în care cuantumul acestei taxe îl depășește pe cel al timbrului de mediu. Astfel,
instanța de trimitere a considerat că nu dispunea, în temeiul dispoziției relevante din
această ordonanță, de posibilitatea de a‑i restitui reclamantului din litigiul principal suma
pe care acesta fusese obligat să o achite cu titlu de taxă pe poluare și dobânzile aferente.
În consecință, Curtea a apreciat că un asemenea sistem de rambursare are ca efect, în cazul

unui autovehicul rulat importat dintr‑un alt stat membru, limitarea sau chiar eliminarea
totală a obligației de restituire a taxei pe poluare percepute cu încălcarea dreptului
Uniunii, ceea ce este de natură să mențină discriminarea constatată de Curte în Hotărârile
126
DISPOZIȚII FISCALE
Tatu și Nisipeanu, citate anterior. Pentru aceste motive, Curtea a statuat că dreptul Uniunii
trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute
cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.
Curtea a respins și cererea formulată de guvernul român privind limitarea în timp a hotărârii
prin care ar fi statuat că dreptul Uniunii se opune unei taxe precum timbrul de mediu,
considerând că argumentele invocate de guvernul român în favoarea limitării în timp
a efectelor unei asemenea hotărâri se refereau la alte cazuri decât cel în discuție în litigiul
principal.
10.5 – În Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea (C‑76/14, EU:C:2015:21; concluzii prezentate
la 10 februarie 2015, EU:C:2015:74), Curtea a avut ocazia să se pronunțe pentru prima dată
asupra chestiunii neutralității dintre automobilele rulate provenite din alte state membre și
autovehiculele similare disponibile pe piața națională.
Reclamantul din litigiul principal a achiziționat un autovehicul rulat din Spania și a solicitat
înmatricularea acestuia. Autoritatea română competentă a condiționat înmatricularea de
plata taxei prevăzute de legea din 2012. Reclamantul a sesizat Tribunalul Brașov, solicitând
obligarea acestei autorități să înmatriculeze autovehiculul respectiv fără a cere plata
taxei menționate, pe care a considerat‑o contrară dreptului Uniunii. Întrucât acțiunea sa
a fost respinsă, reclamantul a formulat apel la Curtea de Apel Brașov, instanța de trimitere
în această cauză, care a solicitat Curții să stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune
introducerii de către un stat membru a taxei unice de înmatriculare pentru autovehicule,
percepută la prima înmatriculare a autovehiculului pe teritoriul statului respectiv și cu
ocazia primului transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului deja înmatriculat,
cu începere de la data introducerii taxei în cauză, de care sunt scutite autovehiculele
pentru care s‑a plătit deja o taxă similară în trecut, în situația în care autovehiculele deja
înmatriculate pe teritoriul statului respectiv nu erau supuse noii taxe atât timp cât nu avea
loc transferul dreptului de proprietate asupra acestor autovehicule.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a apreciat că articolul 110 TFUE
trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, nu se opune introducerii de către un stat
membru a unei taxe unice pentru autovehicule, percepută cu ocazia primei înmatriculări
a autovehiculului pe teritoriul statului membru care introduce această taxă, precum și cu
ocazia primului transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului deja înmatriculat
în acel stat, cu începere de la data introducerii taxei, cu condiția ca aceasta să fie astfel
127
concepută încât valoarea taxei percepute pentru autovehiculele rulate importate din alte
state membre să nu depășească valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea de piață
a autovehiculelor naționale.
Pe de altă parte, avocatul general a apreciat că articolul 110 TFUE nu se opune nici ca,
odată cu introducerea unei astfel de taxe, statul membru să scutească de plata acesteia
autovehiculele pentru care s‑a plătit deja taxa în vigoare, cu condiția ca valoarea noii taxe
percepute pentru autovehiculele rulate importate din alte state membre să nu depășească
valoarea reziduală a taxei anterioare încorporate în valoarea de piață a autovehiculelor
naționale și ca, în plus, scutirea să nu poată fi acordată în considerarea plății taxei anterior
aplicabile, incompatibilă cu dreptul Uniunii.
În hotărârea pronunțată, amintind că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei
circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență în vederea
eliminării oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite
interne, în special a celor care sunt discriminatorii față de produse care provin din alte
state membre, Curtea a subliniat din nou că primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice
fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne
mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare și că această dispoziție
a tratatului vizează garantarea neutralității impozitelor interne față de concurența dintre
produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate.
Totuși, având în vedere succesiunea în timp a diferitor dispoziții interne în materie, în special
legea din 2012, în considerațiile sale, Curtea a identificat anumite aspecte compatibile cu
dreptul Uniunii, constatând de exemplu că, ținând seama la calcularea taxei de vechimea
autovehiculului și de rulajul mediu anual al acestuia și adăugând la aceste criterii luarea
în considerare facultativă, cu costuri neexcesive, a stării acestui autovehicul și a dotărilor
sale prin intermediul unei expertize efectuate de autoritățile competente în materie de
înregistrare a autovehiculelor, noua reglementare garanta că valoarea taxei era redusă în
funcție de o aproximare rezonabilă a valorii reale a autovehiculului.
Astfel, Curtea a observat că, spre deosebire de taxa specială percepută în temeiul legii
din 2006, de taxa pe poluare percepută în temeiul ordonanței din 2008 în perioada
1 iulie 2008-12 ianuarie 2012 și de taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul legii
din 2012, în forma aplicabilă potrivit ordonanței din 2012, taxa pentru emisiile poluante
percepută în temeiul legii din 2012, fără aplicarea acestei din urmă ordonanțe, în forma
aplicabilă până la 14 martie 2013, data abrogării sale prin ordonanța din 2013, se aplica
potrivit aceleiași metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor rulate provenite din
128
DISPOZIȚII FISCALE
alte state membre cu ocazia primei lor înmatriculări în România și, pe de altă parte,
autovehiculelor deja înmatriculate în România cu ocazia primei transcrieri a dreptului de
proprietate asupra acestor autovehicule rulate în România, în cazul în care la momentul
înmatriculării lor în România nu se plătise nicio taxă.
În continuare, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței sale constante, rezultată în

special din Hotărârile Tatu, Nisipeanu și Nicula, legea din 2012 a scutit de taxa instituită prin
această lege transcrierea dreptului de proprietate asupra autovehiculelor rulate naționale
a căror înmatriculare în România între 1 ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2013 s‑a făcut cu plata
unei taxe care era incompatibilă cu dreptul Uniunii și care trebuia, pentru acest motiv,
să fie restituită cu dobândă.
În opinia Curții, o astfel de scutire a avut ca efect exceptarea de la plata taxei în cauză
a primei transcrieri, în perioada pertinentă în cauza principală, a dreptului de proprietate
asupra autovehiculelor rulate naționale înmatriculate în România între 1 ianuarie 2007 și
1 ianuarie 2013, în timp ce această taxă a fost percepută invariabil cu ocazia înmatriculării
în România, în perioada pertinentă în cauza principală, a autovehiculelor similare provenite
din alte state membre. O scutire precum cea în discuție în litigiul principal favoriza deci
vânzarea autovehiculelor de ocazie naționale și descuraja importul unor autovehicule
similare.
Prin urmare, Curtea a statuat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul, pe de
o parte, că nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică
autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și
autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri
în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă și, pe de altă parte, că
se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja
înmatriculate pentru care a fost plătită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă
cu dreptul Uniunii.
Curtea a respins de asemenea cererea guvernului român privind limitarea în timp

a efectelor hotărârii.
Curtea s‑a pronunțat în mod similar în Ordonanța din 3 septembrie 2015, Chiș și alții
(C‑585/14, C‑587/14 și C‑588/14, EU:C:2015:592) și, mai recent, în Hotărârea din 9 iunie 2016,
Budișan (C‑586/14, EU:C:2016:421).
129
10.6 – În Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia (C‑69/14, EU:C:2015:662; concluzii

prezentate la 23 aprilie 2015, EU:C:2015:269), Curtea a fost solicitată să se pronunțe asupra
chestiunii dacă dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie
interpretat în sensul că se opune ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui
o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă în
cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului
Uniunii reținută de Curte ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, în
condițiile în care o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești
definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură
administrativă.
Revizuentul din litigiul principal a achiziționat în anul 2007, înainte de intrarea în vigoare
a ordonanței din 2008, un autovehicul care anterior fusese înmatriculat în Franța. În acea
perioadă, înmatricularea în România era condiționată de prezentarea dovezii plății taxei
speciale pentru autovehicule, prevăzută de legea din 2006. Printr‑o acțiune civilă, a solicitat
Judecătoriei Sibiu restituirea taxei, susținând că aceasta era contrară fostului articol 90 CE
(devenit articolul 110 TFUE) întrucât instituia o măsură fiscală discriminatorie de impozitare
internă a produselor din alte state membre, care depășea cu mult taxele impuse produselor
interne similare.
Tot înainte de intrarea în vigoare a ordonanței din 2008, Judecătoria Sibiu a admis acțiunea
și a obligat statul român la restituirea taxei. Statul român a formulat recurs împotriva acestei
hotărâri la Tribunalul Sibiu, care a limitat restituirea taxei speciale pentru autoturisme
achitate de revizuent la un cuantum egal cu diferența dintre această taxă și cea, ulterioară,
pe poluare, exigibilă în temeiul ordonanței din 2008.
După trei ani de la pronunțarea acestei decizii definitive, revizuentul a introdus la Tribunalul
Sibiu o cerere de revizuire, invocând dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ89 și Hotărârea Tatu, citată anterior. Acesta a susținut, în temeiul supremației
dreptului Uniunii și al considerațiilor reținute de Curte în Hotărârea Tatu, că avea dreptul la
recuperarea tuturor taxelor plătite. Potrivit Tribunalului Sibiu, instanță de trimitere în cadrul
revizuirii, în acest stadiu al procedurii nu era însă posibilă contestarea unei asemenea decizii
în fața instanțelor ordinare deoarece în procedura civilă nu există un remediu procedural
similar revizuirii prevăzute de Legea privind contenciosul administrativ în ceea ce privește
hotărârile definitive care încalcă supremația dreptului Uniunii.
89. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
130
DISPOZIȚII FISCALE
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a considerat că articolul 47 din

cartă și principiul efectivității consacrat în jurisprudența Curții nu se opun unei reglementări
naționale care permite revizuirea hotărârilor judecătorești naționale pronunțate în materia
contenciosului administrativ în cazul unei încălcări a principiului supremației dreptului
Uniunii Europene și care nu permite revizuirea în același temei a hotărârilor judecătorești
naționale pronunțate în materie civilă. Avocatul general a apreciat că principiul echivalenței
se opune însă unei reglementări naționale care permite revizuirea hotărârilor judecătorești
naționale pronunțate în procedura civilă ca urmare a unei hotărâri ulterioare a Curții
Constituționale naționale sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, însă nu o permite în
cazul unei hotărâri ulterioare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Reunită în Marea Cameră, Curtea a soluționat mai întâi excepția de inadmisibilitate invocată
de guvernul român, potrivit căruia, întrucât litigiul principal era de natură fiscală, dreptul
procedural aplicabil era cel al procedurii fiscale, care intră în sfera dreptului contenciosului
administrativ. În plus, guvernul român a susținut că revizuentul ar fi putut să exercite
o contestație în anulare împotriva deciziei menționate, care ar fi permis trimiterea cauzei în
fața completului competent în materie de contencios administrativ, și că, întrucât ordinea
juridică română asigura o cale de atac efectivă care permite garantarea compatibilității
cu dreptul Uniunii a situației revizuentului, răspunsul la întrebarea preliminară nu era util
pentru soluționarea litigiului pendinte în fața instanței de trimitere.
Curtea a respins această argumentație, amintind jurisprudența sa în materie potrivit căreia,

în cadrul sistemului de cooperare judiciară stabilit de articolul 267 TFUE, nu are sarcina de
a verifica sau de a pune în discuție exactitatea interpretării dreptului național făcute de
instanța națională, întrucât această interpretare este de competența exclusivă a acesteia
din urmă, și, atunci când este sesizată de o instanță națională cu o întrebare preliminară,
trebuie să se limiteze la a lua în considerare interpretarea dreptului național astfel cum
a fost prezentată de instanța menționată.
În continuare, Curtea a observat că admiterea argumentației guvernului român

potrivit căreia instanța de trimitere ar avea obligația să aplice normele procedurale ale
contenciosului administrativ în condițiile în care este sesizată cu o cerere de revizuire
a unei hotărâri judecătorești pronunțate în cadrul unei acțiuni de natură civilă ar echivala
cu efectuarea unei interpretări a dreptului național, care este însă doar de competența
instanței de trimitere.
Pe de altă parte, în ceea ce privește chestiunea efectivității căilor de atac interne, Curtea
a amintit că numai instanța națională, care, în litigiul principal, ridică problema posibilității
131
de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură

civilă, are sarcina de a aprecia, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea
unei decizii preliminare pentru a pronunța propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor
pe care le adresează Curții și că, în consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc
interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Luând în
considerare elementele din dosarul cauzei principale care i‑a fost pus la dispoziție, Curtea
a constatat că niciunul dintre acestea nu permitea să se concluzioneze că interpretarea
dreptului Uniunii solicitată nu ar fi fost utilă instanței de trimitere.
Pe fond, în ceea privește, în primul rând, principiul echivalenței, Curtea a amintit că acesta
interzice unui stat membru să prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru
cererile de rambursare a unei taxe întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât
pentru cele aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
Or, în opinia Curții, care a achiesat la raționamentul avocatului general expus în concluzii,
acest principiu implică un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului
național și a celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalența
normelor procedurale naționale aplicabile unor litigii de natură diferită, cum erau în cauza
principală litigiul civil, pe de o parte, și litigiul administrativ, pe de altă parte. În plus, Curtea
a subliniat că principiul echivalenței nu este pertinent într‑o situație care, precum în cauza
principală, privește două tipuri de acțiuni întemeiate, și una, și cealaltă, pe o încălcare
a dreptului Uniunii.
În al doilea rând, în ceea ce privește principiul efectivității, amintind importanța pe care

o prezintă principiul autorității de lucru judecat, Curtea a observat că dreptul Uniunii
nu impune unui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei
dispoziții relevante a acestui drept reținută de Curte ulterior pronunțării de către acest
organ judiciar a deciziei care a dobândit autoritate de lucru judecat, să revină, din principiu,
asupra deciziei respective.
În consecință, Curtea a subliniat că, în măsura în care hotărârea judecătorească definitivă

prin care revizuentul era obligat la plata unei taxe care în esență a fost declarată ulterior
incompatibilă cu dreptul Uniunii a fost pronunțată de o instanță națională de ultim grad,
potrivit unei jurisprudențe constante, ca urmare a împrejurării că o încălcare printr‑o
astfel de decizie a drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu mai poate în mod normal
să facă obiectul unei remedieri, particularii nu pot fi privați de posibilitatea de a angaja
răspunderea statului pentru a obține pe această cale o protecție juridică a drepturilor lor.
132
DISPOZIȚII FISCALE
În aceste condiții, Curtea a statuat că dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și

efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din
litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre
judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă în cazul în care
această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii
reținută de Curte ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar
dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive
incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.
iii) Soluții adoptate de instanțele de trimitere în urma deciziilor preliminare
În urma deciziilor Curții, instanțele de trimitere au admis în general cererile formulate de

reclamanții din litigiile principale. De exemplu, în cea mai recentă decizie judecătorească
pronunțată în materie, la 10 noiembrie 2016, în cauza Nicula, instanța de trimitere a admis
cererea reclamantului și a obligat autoritățile pârâte să îi restituie taxa pe poluare pe care
acesta o plătise în anul 2009 și dobânzile fiscale aferente. Și în cauza Câmpean, prin sentința
din 15 septembrie 2016 a fost admisă cererea reclamantei din litigiul principal, autoritățile
fiind astfel obligate să restituie sumele datorate fără ca acestea să fie reeșalonate pe
o perioadă de cinci ani. În cauza Ciup, cererea reclamantei din litigiul principal a fost admisă
printr‑o sentință din 20 octombrie 2016.
În ceea ce privește cauza Târșia, revizuentul a renunțat la judecată.
b. ARMONIZAREA DISPOZIȚIILOR FISCALE
i) Taxa pe valoarea adăugată (TVA)
Referitor la TVA, Curtea a fost solicitată să se pronunțe în mai multe cauze, privind calificarea
drept persoană impozabilă, domeniul operațiunilor impozabile, dreptul de deducere și de
rambursare, precum și, într‑o cauză, amânarea plății taxei.
133
Persoane impozabile
10.7 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 9 iulie 2015, Cabinet Medical
Veterinar dr. Tomoiagă Andrei (C‑144/14, EU:C:2015:452), prima întrebare adresată a
privit obligația de identificare din oficiu a unei persoane impozabile în scopuri de TVA.
Astfel, potrivit reglementării aplicabile faptelor din litigiul principal, persoana impozabilă
stabilită în România a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, era inferioară
plafonului de 35 000 de euro putea solicita scutirea de taxă potrivit „regimului special de
scutire” pentru operațiuni de interes general, printre care și prestarea de îngrijiri medicale.
Persoana impozabilă care aplica regimul special de scutire și a cărei cifră de afaceri era mai
mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic trebuia să solicite
însă înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau a depășirii
plafonului. Regimul special de scutire se aplica până la data înregistrării în scopuri de TVA.
Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicita sau solicita înregistrarea cu întârziere,
organele fiscale competente aveau dreptul să stabilească obligații privind taxa de plată și
accesoriile aferente de la data la care aceasta ar fi trebuit să fie înregistrată în scopuri de
TVA.
În speță, în luna mai 2011, în urma unui control fiscal, Direcția Generală Regională
a Finanțelor Publice Cluj‑Napoca a impus reclamantului, cabinet veterinar, plata, cu majorări
și dobânzi, a TVA‑ului aferent unor servicii de medicină veterinară pe care acesta le furnizase
în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010. Cabinetul veterinar a contestat această
decizie la Tribunalul Maramureș, instanța de trimitere din această cauză, pentru motivul că,
până la 1 ianuarie 2010, legislația română scutea de TVA aceste activități.
În aceste condiții, instanța de trimitere a ridicat problema dacă articolul 273 primul
paragraf din Directiva TVA impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane
impozabile în scopul perceperii TVA‑ului doar pe baza altor declarații fiscale decât cele
referitoare la această taxă, atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către
acea persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.
Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea a amintit, pe de o parte, că, în temeiul

articolului 287 punctul 18 din Directiva TVA, la care instanța de trimitere a făcut trimitere în
cuprinsul primei întrebări, România era autorizată să acorde o scutire de la plata TVA‑ului
persoanelor impozabile a căror cifră de afaceri era de maximum 35 000 de euro și, pe de
altă parte, că articolul 273 primul paragraf din Directiva TVA precizează că statele membre
134
DISPOZIȚII FISCALE
pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod
corect a TVA‑ului și pentru a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al
operațiunilor interne și al operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane
impozabile, cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul dintre statele
membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.
Prin urmare, Curtea s‑a pronunțat în sensul că articolul 273 primul paragraf din această
directivă nu impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile
în scopul perceperii TVA‑ului doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare
la această taxă, nici chiar atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către
respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.
Operațiuni impozabile. Baza de impozitare
10.8 – În Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Tulică și Plavoșin (C‑249/12 și C‑250/12,

EU:C:2013:722), Curtea a avut ocazia să se pronunțe asupra calificării juridice a unei serii
de contracte de vânzare de bunuri imobile care nu conțineau nicio clauză referitoare la
TVA. Reclamanții din litigiile principale au încheiat aceste contracte în anii 2007-2009.
Administrațiile fiscale competente au calificat obiectul acestor contracte ca fiind activitate
economică supusă TVA‑ului, pe de o parte, calculat prin adăugarea valorii sale la prețul
convenit de părțile contractante și, pe de altă parte, majorat cu penalități de întârziere.
Reclamanții au formulat contestații împotriva deciziilor de impunere, iar cauzele au ajuns

până în stadiul procesual al recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție. În cursul acestor
proceduri, Comisia fiscală centrală, în exercitarea rolului său de unificare a aplicării legislației
fiscale, a adoptat o decizie interpretativă care confirma abordarea administrațiilor fiscale
în materia stabilirii bazei de impozitare a TVA‑ului, potrivit căreia, pentru livrările taxabile
de construcții și de terenuri, TVA‑ul colectat cu această ocazie se determina în funcție de
voința părților rezultată din contracte sau alte mijloace de probă, fie prin aplicarea cotei de
TVA la contravaloarea livrării, în cazul în care părțile au convenit că TVA‑ul nu era inclus în
contravaloarea livrării sau părțile nu au convenit nimic cu privire la TVA, fie prin aplicarea
procedeului sutei mărite, în cazul în care rezulta că părțile au convenit că TVA‑ul era inclus
în contravaloarea livrării.
În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat în esență Curții să se pronunțe
asupra chestiunii dacă, în raport cu dispozițiile Directivei TVA, în special ale articolelor 73 și
135
78, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA,
iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului pentru operațiunea
supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat prețul care include deja TVA‑ul sau prețul
fără TVA, care trebuie majorat cu valoarea acestuia.
Curtea a răspuns la întrebarea adresată arătând că Directiva TVA, în special articolele 73 și

78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit
de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana
obligată la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie
considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor
TVA‑ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA‑ul.
Pentru a motiva acest răspuns, Curtea a amintit că baza de impozitare pentru livrarea
unui bun sau pentru prestarea unui serviciu, efectuate cu titlu oneros, este constituită
de contrapartida primită în mod real în acest sens de persoana impozabilă, că această
contrapartidă constituie valoarea subiectivă, respectiv valoarea primită în mod real, iar nu
valoarea estimată conform unor criterii obiective, și că această regulă trebuie aplicată în
conformitate cu principiul de bază al directivei menționate potrivit căruia prin sistemul TVA
se urmărește să se impoziteze exclusiv consumatorul final.
Curtea a observat că, atunci când un contract de vânzare a fost încheiat fără a se menționa
TVA‑ul, în ipoteza în care furnizorul, potrivit dreptului național, nu poate recupera de la
dobânditor TVA‑ul solicitat ulterior de administrația fiscală, luarea în considerare a totalității
prețului, fără deducerea TVA‑ului, drept bază asupra căreia se aplică TVA‑ul ar avea drept
consecință aplicarea TVA‑ului cu privire la acest furnizor și ar intra, așadar, în contradicție
cu principiul potrivit căruia TVA‑ul este o taxă pe consum care trebuie suportată de
consumatorul final. Pe de altă parte, raportându‑se la jurisprudența sa anterioară, Curtea
a apreciat că o astfel de luare în considerare ar intra în contradicție cu regula potrivit căreia
administrația fiscală nu poate percepe cu titlu de TVA o valoare superioară celei primite de
persoana impozabilă, însă că o atare situație nu se regăsește în ipoteza în care furnizorul,
în temeiul dreptului național, ar avea posibilitatea să adauge la prețul stipulat un supliment
corespunzător taxei aplicabile operațiunii și să îl recupereze de la dobânditorul bunului.
Curtea a invitat, prin urmare, instanța de trimitere să verifice dacă dreptul român permitea
furnizorilor să recupereze de la dobânditori TVA‑ul aplicat ulterior de administrația fiscală,
subliniind că, dacă din această verificare rezulta că o astfel de recuperare nu era posibilă,
trebuia să se concluzioneze că Directiva TVA se opune unei norme precum cea enunțată în
decizia interpretativă sus‑menționată.
136
DISPOZIȚII FISCALE
În deciziile pronunțate în urma acestei hotărâri preliminare, Înalta Curte de Casație și Justiție
a trimis cele două cauze spre rejudecare la instanțele de prim grad de jurisdicție pentru
ca acestea să se pronunțe pe fond. În cauzele principale, în sentințele pronunțate după
rejudecare, cererile reclamanților au fost admise în parte, în sensului reducerii TVA‑ului
pretins datorat.
10.9 – În Hotărârea din 17 iulie 2014, BCR IFN Leasing (C‑438/13, EU:C:2014:2093), Curtea
s‑a pronunțat cu privire la plata TVA‑ului pe bunurile care fac obiectul unui contract
de leasing financiar, dar care au fost constatate ca fiind lipsă din gestiune ca urmare
a nerestituirii lor către societatea de leasing. În acest context, Curtea a statuat că articolele
16 și 18 din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea societății de
leasing de a reuși recuperarea de la utilizator a bunurilor care fac obiectul unui contract
de leasing financiar ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor
întreprinse de societatea respectivă în scopul recuperării acestor bunuri și în pofida lipsei
oricărei contraprestații ulterioare rezilierii amintite, nu poate fi considerată o livrare de
bunuri efectuată cu titlu oneros în sensul acestor articole.
10.10 – Tot în Hotărârea Cabinet Medical Veterinar dr. Tomoiagă Andrei, citată anterior,
Curtea a considerat că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se
opun ca o administrație fiscală națională să decidă ca serviciile de medicină veterinară
să fie supuse TVA‑ului în împrejurări precum cele din litigiul principal, în condițiile în care
această decizie se întemeiază pe norme clare, iar practica respectivei administrații nu a
fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere
rezonabilă în neaplicarea acestei taxe la astfel de servicii, aspect care trebuie verificat de
instanța de trimitere.
10.11 – În Hotărârea din 9 iulie 2015, Salomie și Oltean (C‑183/14, EU:C:2015:454), Curtea
a avut din nou ocazia să se pronunțe asupra aplicării TVA‑ului mai multor vânzări de bunuri
imobile.
În speță, în anul 2007, reclamanții din litigiul principal s‑au asociat cu alte persoane fizice
pentru a realiza un proiect de construcție și de vânzare a patru imobile în România. Această
asociere nu avea personalitate juridică și nu a fost declarată sau înregistrată ca impozabilă
137
în scopuri de TVA. În anii 2008 și 2009, din cele 132 de apartamente, construite pe terenul
care aparține patrimoniului privat al uneia dintre aceste persoane, au fost vândute 122,
precum și 23 de locuri de parcare, fără ca aceste vânzări să fi fost supuse TVA‑ului.
În cursul anului 2010, în urma unei inspecții efectuate de administrația fiscală, aceasta
a considerat că operațiunile menționate constituiau o activitate economică cu caracter de
continuitate și că, în consecință, ar fi trebuit să fie supuse TVA‑ului de la 1 octombrie 2008
deoarece, începând din luna august 2008, cifra de afaceri rezultată din acestea depășise
pragul de 35 000 de euro, sub care activitățile economice erau scutite de TVA în România.
În consecință, administrația fiscală a solicitat plata TVA‑ului datorat pentru tranzacțiile
realizate în cursul anului 2009, precum și majorări de întârziere și a emis în acest scop mai
multe decizii de impunere
Sesizată în recurs, Curtea de Apel Cluj, instanța de trimitere, a ridicat problema conformității
cu principiul securității juridice a deciziilor de impunere emise de administrația fiscală, din
moment ce, pe de o parte, legislația română ar fi stabilit normele de aplicare a dispozițiilor
privind aplicarea TVA‑ului în cazul tranzacțiilor imobiliare doar cu începere de la 1 ianuarie
2010 și, pe de altă parte, practica administrației fiscale ar fi constat mai degrabă, până la
acea dată, în nesupunerea unor astfel de tranzacții TVA‑ului. În plus, această administrație
ar fi avut la dispoziție informații suficiente pentru a constata existența calității de persoane
impozabile a reclamanților din litigiul principal încă din anul 2008, întrucât avea cunoștință
despre existența vânzărilor pe care aceștia le‑au realizat, fie și numai ca urmare a aplicării
pentru aceste operațiuni a impozitului pe transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul
personal, prevăzut de asemenea de Codul fiscal.
Curtea s‑a pronunțat în sensul că principiile securității juridice și protecției încrederii

legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală
națională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni TVA‑ului și să
impună plata unor majorări, cu condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare
și precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția
unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei
taxe unor asemenea operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența instanței
de trimitere, și că majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul
proporționalității.
În urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a admis, în cauza Salomie,

recursul formulat de primul reclamant și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță,
în timp ce în cauza Oltean a admis în parte recursul formulat de al doilea reclamant,
138
DISPOZIȚII FISCALE
dispunând rambursarea unei părți a TVA‑ului pe care acesta îl plătise pe baza deciziei de
impunere emise împotriva sa.
Deduceri și rambursări
10.12 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 29 noiembrie 2012,

Gran Via Moinești (C‑257/11, EU:C:2012:759), Curtea a fost sesizată cu două întrebări
preliminare privind interpretarea articolelor 167 și 168 și a articolului 185 alineatul (2) din
Directiva TVA în contextul impozitării care se aplica reclamantei cu titlu de TVA ca urmare
a achiziționării unei suprafețe de teren și a construcțiilor edificate pe aceasta în vederea
realizării unui proiect imobiliar.
În speță, reclamanta din litigiul principal a achiziționat în anul 2007 o suprafață de teren
și construcțiile edificate pe aceasta. Potrivit acestui contract, reclamantei i s‑a transferat
și o autorizație de desființare a acestor construcții, pe baza căreia a executat lucrările de
demolare. În continuare, aceasta a dedus TVA‑ul pentru teren și construcțiile cumpărate și a
întocmit un decont de TVA din care rezulta soldul sumei negative cu opțiune de rambursare.
În urma unui control fiscal, administrația fiscală a întocmit un raport de inspecție fiscală și
a emis o decizie de impunere potrivit căreia, luând în considerare demolarea construcțiilor
menționate, se impunea ajustarea TVA‑ului aferent construcțiilor demolate care fusese
dedus.
În aceste împrejurări, în lumina articolelor 167 și 168 din Directiva TVA, Curtea a considerat
că acestea trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul
principal, o societate care a achiziționat o suprafață de teren și construcții edificate pe
aceasta din urmă, în vederea demolării acestor construcții și a realizării unui complex
rezidențial pe suprafața de teren respectivă, are dreptul de a deduce TVA‑ul aferent
achiziționării construcțiilor menționate.
În ceea ce privește articolul 185 alineatul (2) din Directiva TVA, Curtea a statuat, pe de altă
parte, că acesta trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în
litigiul principal, demolarea unor construcții, achiziționate împreună cu suprafața de teren
pe care au fost edificate, efectuată în vederea realizării unui complex rezidențial în locul
acestor construcții nu determină o obligație de regularizare a deducerii inițiale a TVA‑ului
aferent achiziționării construcțiilor menționate.
139
Prin sentința pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a admis
acțiunea reclamantei și a anulat decizia de impunere.
10.13 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 24 octombrie 2013, Steaua Română
(C‑431/12, EU:C:2013:686), Curtea a fost sesizată cu o întrebare adresată de Înalta Curte de
Casație și Justiție în cadrul unui litigiu în legătură cu o cerere de plată a dobânzilor aferente
rambursării tardive a excedentului de TVA.
Curtea a statuat că articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune
ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în
amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale
a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această
administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau
rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.
10.14 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 6 februarie 2014, Fatorie (C‑424/12,
EU:C:2014:50), Curtea a fost sesizată cu întrebări referitoare în special la interpretarea
dispozițiilor privind dreptul de deducere în cadrul aplicării sistemului de taxare inversă,
precum și a principiilor neutralității fiscale a TVA‑ului și securității juridice, în legătură cu
refuzul administrației fiscale de a permite deducerea TVA‑ului din cauza unei pretinse
neaplicări a dispozițiilor privind sistemul de taxare inversă.
În cauza principală, în luna ianuarie 2007, reclamanta, în calitate de beneficiar, a încheiat

cu un prestator de servicii un contract‑cadru având ca obiect realizarea de lucrări de
construcții și de montaj la o hală pentru porci și lucrări de modernizare a unei ferme de
porci. Lucrările au fost finalizate după un an. În cursul anului 2007, prestatorul de servicii a
emis mai multe facturi pentru plata unor avansuri în regim de taxare inversă. După o lună
de la finalizarea lucrărilor, acest prestator a emis o factură pentru toate lucrările efectuate,
iar beneficiarul a plătit acestuia TVA‑ul menționat în factură.
În urma cererii de rambursare a TVA‑ului pe care beneficiarul a adresat‑o statului român,

într‑o primă etapă, administrația fiscală a autorizat rambursarea TVA‑ului conform unui
prim raport de inspecție fiscală. Ulterior, în urma celui de al doilea raport de inspecție
fiscală privind TVA‑ul plătit de beneficiar în aceeași perioadă, administrația fiscală a decis că
TVA‑ul aferent facturii finale trebuia recuperat întrucât nu fuseseră respectate măsurile de
140
DISPOZIȚII FISCALE
simplificare care reglementează sistemul de taxare inversă emisă de prestator deoarece

acesta din urmă intrase în faliment și nu plătise administrației fiscale TVA‑ul înscris în
factura respectivă.
Întrucât reclamanta a epuizat toate căile de atac ordinare pentru anularea deciziei de
impunere a TVA‑ului, aceasta a formulat o cerere de revizuire, la momentul sesizării Curții
procedura principală aflându‑se în stadiul recursului. În aceste condiții, Curtea de Apel
Oradea, instanță de trimitere în această cauză, a solicitat să se stabilească, pe de o parte,
dacă Directiva TVA și principiul neutralității fiscale se opun, în cadrul unei operațiuni supuse
regimului de taxare inversă, lipsirii beneficiarului unor servicii de dreptul de deducere
a TVA‑ului plătit în mod nejustificat prestatorului de servicii pe baza unei facturi întocmite
în mod eronat, chiar și în cazul în care îndreptarea respectivei erori nu este posibilă din
cauza falimentului prestatorului, și, pe de altă parte, dacă principiul securității juridice se
opune unei practici administrative a organelor fiscale naționale care constă în revocarea
unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei impozabile dreptul de deducere
a TVA‑ului, însă i‑au solicitat, în urma unei noi inspecții, TVA‑ul respectiv și majorări de
întârziere.
În privința primului aspect semnalat în întrebările adresate, Curtea a considerat că, în cadrul
unei operațiuni supuse regimului de taxare inversă, în împrejurări precum cele din litigiul
principal, Directiva TVA și principiul neutralității fiscale nu se opun lipsirii beneficiarului
unor servicii de dreptul de deducere a TVA‑ului pe care l‑a plătit în mod nejustificat
prestatorului de servicii pe baza unei facturi întocmite în mod eronat, nici chiar în cazul
în care îndreptarea respectivei erori nu este posibilă din cauza falimentului prestatorului.
În privința celui de al doilea aspect semnalat în întrebările adresate, Curtea a statuat că
principiul securității juridice nu se opune unei practici administrative a organelor fiscale
naționale care constă în revocarea, într‑un termen de decădere, a unei decizii prin care
acestea au recunoscut persoanei impozabile un drept de deducere a TVA‑ului, însă i‑au
solicitat, în urma unei noi inspecții, această taxă și majorări de întârziere.
În decizia pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a respins

cererea de revizuire formulată de reclamantă.
10.15 – Într‑o cauză în care a fost pronunțată în aceeași zi, 6 februarie 2014, Hotărârea
E.ON Global Commodities (C‑323/12, EU:C:2014:53), Curtea a fost solicitată să răspundă
141
la întrebarea dacă dispozițiile celei de A opta directive90 trebuiau interpretate în sensul

că faptul că o persoană impozabilă stabilită într‑un stat membru care a desfășurat livrări
de energie electrică în alt stat membru desemnează un reprezentant fiscal înregistrat în
scopuri de TVA în acest al doilea stat are drept consecință că această persoană impozabilă
nu se poate prevala de A opta directivă în acest ultim stat în scopul de a obține rambursarea
TVA‑ului achitat în amonte.
În fapt, reclamanta din litigiul principal era prezentă pe piața românească începând cu luna
octombrie 2005 și desfășura activități de comerț cu energie. Pentru a îndeplini obligațiile
impuse persoanelor impozabile stabilite în alt stat decât România, în temeiul Codului
fiscal, în versiunea în vigoare până la aderarea României la Uniune, E.ON a desemnat un
reprezentant fiscal în România, persoană juridică de drept român cu sediul în București
și înregistrată în scopuri de TVA în România. Reprezentantul fiscal a încheiat contracte cu
persoane juridice române și, între 15 octombrie 2005 și 31 octombrie 2006, a efectuat
în numele reclamantei, în calitate de reprezentant fiscal, activități constând în livrări de
energie electrică și în refacturarea serviciilor de transport, pentru care a emis facturi
fiscale. Întrucât obligația desemnării unui reprezentant fiscal a fost eliminată în momentul
când România a devenit membră a Uniunii, acest reprezentant nu a mai emis facturi fiscale
în numele reclamantei începând de la 1 ianuarie 2007, însă a continuat să o reprezinte în
România, printre altele în fața autorităților fiscale.
În intervalul 1 ianuarie-31 august 2007, reclamanta a încercat să deducă TVA‑ul achitat pe

baza facturilor emise de partenerii săi comerciali, persoane juridice române, în calitatea
acestora de prestatori de servicii. În acest scop, reprezentantul fiscal al reclamantei
a depus la organele fiscale patru deconturi de TVA. Autoritățile fiscale nu au admis cererea
de deducere, apreciind în esență că, de la 1 ianuarie 2007, reclamanta nu mai datora TVA în
România pentru livrările de energie, respectiv nu mai factura și nu mai colecta TVA pentru
operațiunile respective în România, obligația revenind, începând cu acea dată, beneficiarului
livrării, și că, întrucât nu mai desfășura în România nicio activitate pentru care să datoreze
90. A opta directivă 79/1072/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea legislațiilor statelor membre
referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor
impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul țării (JO 1979, L 331, p. 11, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 34), abrogată
începând cu 1 ianuarie 2010 prin Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor
detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112, către persoane
impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare (JO 2008, L 44, p. 23).
142
DISPOZIȚII FISCALE
TVA, reprezentantul său fiscal nu ar mai fi avut dreptul de deducere a TVA‑ului aferent
achizițiilor efectuate în vederea efectuării livrării de energie electrică după 1 ianuarie 2007.
Întrucât autoritățile fiscale nu i‑au recunoscut dreptul de deducere, reclamanta a formulat

în anul 2008, o cerere de rambursare a aceleiași sume reprezentând TVA‑ul aferent anului
2007, în temeiul celei de A opta directive, precum și al dispozițiilor din Codul fiscal prin
care aceasta era transpusă în dreptul român. Autoritățile fiscale au respins și această
cerere pentru motivul că în perioada în discuție, începând din luna ianuarie până în luna
august 2007, reclamanta nu a respectat cerințele care decurgeau din Codul fiscal potrivit
cărora rambursarea privea persoane impozabile neînregistrate și care nu sunt obligate
să se înregistreze în scopuri de TVA în România, în timp ce reclamanta a continuat să fie
reprezentată din punct de vedere fiscal în România și, în consecință, a fost în fapt înregistrată
în România în scopuri de TVA.
Curtea a arătat că articolul 1 din A opta directivă prevede în esență două condiții cumulative
care trebuie îndeplinite pentru a se considera că o persoană impozabilă nu este stabilită
pe teritoriul țării și pentru ca aceasta să beneficieze, așadar, de dreptul la rambursare în
temeiul articolului 2 din aceeași directivă. Pe de o parte, persoana impozabilă în cauză nu
trebuie să dispună de niciun sediu comercial în statul membru în care solicită rambursarea.
Pe de altă parte, aceasta nu trebuie să fi efectuat livrări de bunuri sau prestări de servicii
considerate livrate sau prestate în statul respectiv, cu excepția anumitor prestări de servicii
prevăzute în mod expres.
În acest cadru, Curtea a observat, în primul rând, că o legislație națională care asimilează
existența unui reprezentant fiscal unui sediu comercial pe teritoriul țării în sensul articolului
1 din A opta directivă este contrară acestei din urmă dispoziții. În al doilea rând, Curtea
a observat că ordinea juridică națională nu putea considera în mod valabil că înregistrarea
în scopuri de TVA în România a unei societăți prin intermediul unui reprezentant fiscal
dovedea că o astfel de societate a realizat în mod efectiv livrări de bunuri sau prestări de
servicii în acest stat membru în sensul articolului 1 din A opta directivă, deoarece, în vederea
excluderii de la un drept la rambursare în cadrul celei de A opta directive, trebuia să se
constate realizarea efectivă a unor operațiuni impozabile în statul în care a fost formulată
cererea de rambursare, iar nu o simplă aptitudine de a realiza astfel de operațiuni. Curtea
a apreciat că instanța de trimitere trebuia să verifice totuși dacă, în situația în discuție
în litigiul principal, se putea considera în mod efectiv că reclamanta nu efectuase livrări
de bunuri sau prestări de servicii considerate livrate sau prestate în România, în sensul
articolului 1 din A opta directivă.
143
În aceste condiții, Curtea a statuat că dispozițiile celei de A opta directive coroborate cu

articolele 38, 171 și 195 din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că o persoană
impozabilă stabilită într‑un stat membru care a livrat energie electrică unor comercianți
persoane impozabile stabiliți în alt stat membru are dreptul de a se prevala de A opta
directivă în acest al doilea stat în scopul de a obține rambursarea TVA‑ului achitat în
amonte și că acest drept nu este exclus prin simplul fapt al desemnării unui reprezentant
fiscal înregistrat în scopuri de TVA în acest din urmă stat
Prin sentința pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, Curtea de Apel București
a admis cererea reclamantei, dispunând rambursarea sumei aferente TVA‑ului, soluție care
a fost menținută în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție.
10.16 – Tot în Hotărârea Salomie și Oltean, citată anterior, Curtea a statuat că Directiva
TVA se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări
naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA‑ului datorat sau achitat în amonte
pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei
impozabile, care trebuie, în schimb, să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă,
pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste
operațiuni, atât timp cât aceasta nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu
a fost depus decontul taxei datorate.
10.17 – În sfârșit, în cauza în care a fost dată Ordonanța din 30 iunie 2016, Evo Bus
(C‑55/16, EU:C:2016:513), Curtea a fost solicitată din nou să se pronunțe cu privire la
interpretarea celei de A opta directive.
Potrivit dispoziției relevante din Codul fiscal, persoana impozabilă nestabilită în România,
care este stabilită în alt stat membru, nu este înregistrată și nu este obligată să se înregistreze
în România în scopuri de TVA, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată
achitate pentru importuri și achiziții de bunuri sau servicii efectuate în România.
În speță, prin două contracte încheiate în anii 2005 și 2007, având ca obiect livrarea de
autobuze Regiei Autonome de Transport București (RATB), reclamanta din litigiul principal,
o societate de drept german, s‑a angajat să asigure reparația, întreținerea și revizia
autobuzelor livrate. Cu acordul RATB, reclamanta a încheiat cu filiala sa din România un
contract de prestări servicii potrivit căruia aceasta din urmă a preluat obligațiile respective.
144
DISPOZIȚII FISCALE
Filiala a facturat societății sale mamă, printre altele, costul manoperei, al pieselor de schimb
și al consumabilelor achiziționate în cadrul reparației, al întreținerii și al reviziei autobuzelor
în cauză.
În anul 2009, reclamanta a depus la administrația fiscală o cerere de rambursare a TVA‑ului

care îi fusese facturat de filială. Administrația fiscală a refuzat rambursarea pentru motivul
că reclamanta nu făcuse dovada plății taxei.
Sesizată în primă instanță, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de

reclamantă împotriva acestei decizii, considerând că împrejurarea că A opta directivă nu
prevede expres obligația de a dovedi plata TVA‑ului nu presupunea că aceasta s‑ar opune
existenței unei astfel de obligații. De asemenea, instanța s‑a pronunțat în sensul că nu se
demonstrase că decizia respectivă ar fi încălcat principiul neutralității fiscale.
Sesizată în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat în esență Curții să se

stabilească dacă A opta directivă și principiul neutralității fiscale se opun unei reglementări
a unui stat membru în temeiul căreia, pentru a‑și exercita dreptul la rambursarea TVA‑ului,
persoanele impozabile sunt supuse unei obligații generale de a face dovada achitării
acestei taxe.
Amintind jurisprudența sa anterioară potrivit căreia A opta directivă se opune ca persoana

impozabilă să fie obligată, în scopul rambursării TVA‑ului, să facă dovada achitării acestei
taxe, Curtea a subliniat că a permite unui stat membru să impună persoanelor impozabile
alte obligații decât cele prevăzute de directivă ar însemna să se instituie o formalitate
incompatibilă cu obiectivul menționat, care constă în armonizarea sistemelor de restituire
a TVA‑ului plătit într‑un stat membru de către persoanele impozabile stabilite în alt stat
membru.
În aceste condiții, Curtea a statuat că A opta directivă se opune unei reglementări a unui stat
membru în temeiul căreia, pentru a‑și exercita dreptul la rambursarea TVA‑ului, persoanele
impozabile sunt supuse unei obligații generale de a face dovada achitării acestei taxe.
Prin decizia pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, Înalta Curte de Casație
și Justiție a admis în parte recursul reclamantei și a modificat actele fiscale, în sensul că
reclamanta avea dreptul la rambursarea TVA‑ului în cuantumul solicitat.
145
Importul de bunuri și amânarea plății TVA‑ului
10.18 – În Hotărârea din 21 februarie 2013, Mora IPR (C‑79/12, EU:C:2013:98), Curtea s‑a
pronunțat cu privire la importul unor bunuri provenite din alt stat membru recurgând la
interpretarea articolului 211 din Directiva TVA, potrivit căruia statele membre pot institui
un drept la amânarea plății TVA‑ului la import și pot acorda această modalitate de plată
anumitor categorii de astfel de persoane, iar nu tuturor persoanelor impozabile supuse
acestei taxe, modalitățile de plată a TVA‑ului datorat pentru import putând fi stabilite
numai cu respectarea principiului neutralității fiscale.
În ceea ce privește cadrul juridic național aplicabil, mai multe modificări ale Codului fiscal
intervenite în intervalul ianuarie 2007-ianuarie 2008 au determinat aplicarea unor regimuri
juridice diferite, în temeiul cărora bunurile plasate înainte de data aderării la Uniune în
regimul de admitere temporară puteau fi astfel supuse unor norme diferite, aplicabile
tuturor persoanelor impozabile, în funcție de data de la care au ieșit de sub incidența
acestui regim.
În cauza principală, în intervalul august-decembrie 2006, reclamanta a importat

echipamente industriale din Franța în România, pe baza unor contracte de comodat și
de închiriere încheiate cu societatea‑mamă a acesteia din Franța. Întrucât acest import
s‑a realizat în regim de admitere temporară cu scutire de la garantarea taxelor la import
și a TVA‑ului, pe baza aprobării Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF), durata
admiterii temporare a fost limitată la 24 de luni, astfel încât în intervalul august-decembrie
2008 reclamanta ar fi trebuit să închidă acest regim vamal prin reexportul sau prin punerea
în liberă circulație a mărfurilor în discuție în litigiul principal. Întrucât această societate nu
a închis acest regim, autoritatea vamală a procedat la închiderea sa din oficiu prin punerea
acestor mărfuri în liberă circulație în luna septembrie 2010 și a stabilit în sarcina societății
plata TVA‑ului aferent importului mărfurilor în discuție.
În aceste condiții, reclamanta a sesizat Tribunalul Sibiu, instanța de trimitere în cauză, și

a solicitat anularea deciziei de impunere a TVA‑ului, susținând că modificările legislative
succesive constituie o restricție privind libera circulație a mărfurilor, sunt discriminatorii
într‑un mediu concurențial și i‑au cauzat pierderi patrimoniale.
În acest context, instanța de trimitere a adresat Curții două întrebări preliminare. Aceasta
a solicitat să se stabilească, pe de o parte, dacă articolul 211 din Directiva TVA trebuie
interpretat în sensul că se opune aplicării unei reglementări a unui stat membru care,
146
DISPOZIȚII FISCALE
precum cea în discuție în litigiul principal, condiționa amânarea plății TVA‑ului datorat
pentru bunurile importate de obținerea unui certificat pe care dispozițiile acestei directive
nu îl prevăd în mod obligatoriu și, pe de altă parte, dacă articolul 26 alineatul (2), articolele
28 și 30 și articolul 107 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unor
„intervenții legislative repetate” precum cele în discuție în cauza principală, care privesc
amânarea plății TVA‑ului la import.
Pentru a răspunde la prima întrebare, Curtea a amintit mai întâi că principiul neutralității
fiscale, principiu fundamental al sistemului comun de TVA, se opune, pe de o parte, ca
mărfuri care se află în concurență unele cu altele să fie tratate în mod diferit din punctul
de vedere al TVA‑ului și, pe de altă parte, ca operatorii economici care efectuează aceleași
operațiuni să fie tratați diferit în materia perceperii TVA‑ului.
Prin urmare, Curtea a apreciat că condițiile pentru obținerea unui certificat de amânare
a plății, în măsura în care ar urmări garantarea colectării în întregime a TVA‑ului datorat pe
teritoriul național, sunt, sub rezerva respectării îndeosebi a principiului neutralității fiscale,
de natură să fie justificate în mod obiectiv, instanța de trimitere având însă obligația de
a verifica dacă această situație se regăsește în litigiul cu care este sesizată. În plus, Curtea
nu a considerat ca fiind o discriminare împrejurarea că importatorul persoană impozabilă
și înregistrat în scopuri de TVA este, în funcție de data de ieșire a bunurilor plasate sub
regim de admitere temporară înainte de data aderării statului membru la Uniune, supus
unor norme eventual diferite în ceea ce privește modalitățile de plată a TVA‑ului.
Astfel, Curtea a răspuns la prima întrebare adresată că articolul 211 din Directiva TVA
trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării unei reglementări a unui stat membru
care, precum cea în discuție în litigiul principal, condiționează amânarea plății TVA‑ului
datorat pentru bunurile importate de obținerea unui certificat pe care dispozițiile acestei
directive nu îl prevăd în mod obligatoriu, în măsura în care condițiile de obținere a unui
asemenea certificat respectă principiul neutralității fiscale, aspect care trebuie verificat de
instanța de trimitere.
În ceea ce privește a doua întrebare adresată, apreciind că decizia de trimitere nu

îndeplinea cerințele referitoare la descrierea cadrului factual și normativ și că aceasta
nu evidenția cel puțin ipotezele de fapt pe care se întemeia a doua întrebare, Curtea
a declarat‑o inadmisibilă.
În sentința pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a respins

acțiunea reclamantei în litigiul principal.
147
ii) Accize
10.19 – Cauza principală în care a fost pronunțată Hotărârea din 30 mai 2013, Scandic
Distilleries (C‑663/11, EU:C:2013:347; concluzii prezentate la 31 ianuarie 2013, EU:C:2013:56),
are la bază situația de fapt descrisă în continuare.
Reclamanta a pus în consum în România produse alcoolice destinate consumului în

Republica Cehă și a plătit, așadar, accize pentru aceste produse în România. Ulterior,
produsele au fost transportate în Republica Cehă, stat în care au fost plătite din nou
accize. În aceste condiții, societatea în cauză a solicitat rambursarea accizelor plătite în
România, cererea fiindu‑i respinsă pentru motivul că ar fi trebuit să fie formulată înainte
de expedierea produselor. Reclamanta a obiectat că nu ar fi putut proceda astfel deoarece
o cerere completă trebuia să includă dovada scrisă a sosirii produselor în Republica Cehă.
În consecință, reclamanta a introdus o acțiune prin care a solicitat obligarea autorității

fiscale la rambursarea accizelor și la plata dobânzilor aferente. În apărare, administrația
fiscală a arătat că, deși reclamanta furnizase toate documentele necesare potrivit
dispozițiilor relevante, aceasta nu solicitase rambursarea accizelor înainte de expedierea
produselor în alt stat membru.
Curtea de Apel Oradea, sesizată în recurs întrucât decizia autorității fiscale fusese menținută
prin sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, a ridicat în esență problema compatibilității
deciziei de respingere a cererii de rambursare cu dispozițiile Directivei privind accizele91,
interpretate eventual în lumina principiului neutralității fiscale al Uniunii și, în special în
cazul în care se prevede ca regulă generală un termen mult mai lung pentru solicitarea
restituirii taxelor, în lumina principiilor echivalenței și efectivității.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a considerat că, în cazurile

în care accizele au fost plătite într‑un stat membru pentru produse care sunt ulterior
expediate în alt stat membru, unde sunt destinate consumului, fără a fi aplicabil un regim
de suspendare a accizelor și în alte condiții decât cele menționate la articolul 10 din directiva
privind accizele, dacă accizele sunt plătite și în statul membru de destinație și dacă sunt
îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 7 alineatele (4) și (5) din directiva menționată,
refuzul autorității fiscale de rambursare a accizelor plătite în acest stat numai pentru
91. Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor
și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse ( JO 1992, L 76, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1,
p. 129), cu modificările ulterioare.
148
DISPOZIȚII FISCALE
motivul că cererea nu a fost formulată înaintea expedierii produselor nu este conform cu

această directivă.
La rândul său, Curtea a statuat că articolul 22 alineatele (1)-(3) din Directiva privind accizele,
astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE92, trebuie interpretat în sensul că,
în cazul în care produsele supuse accizelor puse în consum într‑un stat membru, în care
accizele au fost plătite, au fost transportate într‑un alt stat membru în care produsele
respective sunt supuse accizelor și în care acestea au fost de asemenea plătite, o cerere
de rambursare a accizelor plătite în statul membru de plecare nu poate fi respinsă numai
pentru motivul că cererea amintită nu a fost formulată înaintea expedierii produselor
menționate, ci trebuie analizată în temeiul alineatului (3) al articolului respectiv. În schimb,
Curtea a precizat că, în cazul în care accizele nu au fost plătite în statul membru de
destinație, o astfel de cerere poate fi refuzată în temeiul alineatelor (1) și (2) ale articolului
menționat
În decizia pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a admis

recursul formulat de reclamantă și a dispus rambursarea sumelor reprezentând accize,
inclusiv a dobânzilor aferente.
92. Directiva Consiliului din 14 decembrie 1992 de modificare a Directivei 92/12/CEE privind regimul, deținerea și
controlul produselor accizate și de modificare a Directivei 92/81/CEE ( JO 1992, L 390, p. 124, Ediție specială,
09/vol. 1, p. 170).
149
11 APROPIEREA LEGISLAȚIILOR
APROPIEREA LEGISLAȚIILOR
11. APROPIEREA LEGISLAȚIILOR
a. MĂSURI DE APROPIERE
11.1 – În cauza în care a fost dată Ordonanța din 28 octombrie 2010, Bejan (C‑102/10,
EU:C:2010:654), Curtea a fost sesizată cu mai multe întrebări referitoare la regimul de
asigurare obligatorie a răspunderii civile auto în cadrul unui litigiu determinat de un
accident de circulație produs în timp ce pârâtul din litigiul principal conducea în stare de
ebrietate vehiculul reclamantei din litigiul principal.
În speță, reclamanta a dobândit dreptul de folosință și posesia unui autoturism marca

Dacia în temeiul unui contract de leasing încheiat pe o durată de 60 de luni cu o societate
finanțatoare. Cu ocazia încheierii acestui contract de leasing, reclamanta a achitat
contravaloarea asigurării obligatorii de răspundere civilă. În plus, societatea finanțatoare
a obligat‑o să încheie un contract de asigurare auto facultativă cu un asigurător, în nume
propriu, precum și în numele societății finanțatoare. În cadrul asigurării, calitatea de asigurat
era recunoscută numai societății finanțatoare, în calitate de proprietar al vehiculului în
cauză, reclamanta având doar calitatea de utilizator. Contractul de asigurare în discuție
acoperea pagubele materiale suferite de vehiculul asigurat prin ciocnire, prin tamponare
sau prin coliziune și stipula, în plus, că sunt excluse de la acoperirea oferită prin asigurare
pagubele suferite în cazul în care vehiculul este condus de o persoană care se afla sub
influența alcoolului sau în stare de ebrietate.
În luna decembrie 2008, reclamanta a încredințat vehiculul său pârâtului, care l‑a avariat
ca urmare a neadaptării vitezei la condițiile meteorologice, carosabilul fiind acoperit cu
zăpadă, și a conducerii sub influența băuturilor alcoolice. Potrivit reclamantei, vehiculul
nu mai putea fi reparat. Reclamanta s‑a adresat asigurătorului în vederea obținerii unei
despăgubiri în baza contractului de asigurare încheiat. Societatea de asigurări a indicat însă
că, astfel cum reieșea din actul constatator întocmit de poliție, la momentul accidentului,
pârâtul se afla sub influența băuturilor alcoolice și, drept urmare, a refuzat să îi acorde
despăgubiri, invocând clauza de excludere privind conducerea sub influența alcoolului
prevăzută în contractul de asigurare.
În urma acestui refuz, reclamanta s‑a îndreptat împotriva pârâtului, sesizând Judecătoria
Focșani, instanța de trimitere în această cauză, cu o acțiune civilă având ca obiect
151
obținerea reparării de către persoana în cauză a daunelor materiale și morale produse ca

urmare a accidentului menționat, iar pârâtul a formulat o cerere de chemare în garanție
a asigurătorului.
Având în vedere cele șapte întrebări adresate de instanța de trimitere și împrejurările

cauzei, Curtea a statuat în esență că regimul de asigurare obligatorie a răspunderii civile
auto instituit prin Directivele 72/166/CEE93, 84/5/CEE94, 90/232/CEE95, 2000/26/CE96 și
2005/14/CE97 nu se opune unei legislații naționale care prevede că asigurătorul exclude de
la acoperirea oferită printr‑un contract de asigurare facultativă a unui autovehicul daunele
produse în cazul în care vehiculul este condus de o persoană care se află sub influența
alcoolului.
În plus, Curtea a considerat că regimul de asigurare obligatorie nu se opune unei legislații

naționale care nu impune unui asigurător obligația de a despăgubi imediat, în temeiul unui
contract de asigurare facultativă a unui autovehicul, asiguratul care a fost păgubit ca urmare
a producerii unui accident și de a recupera de la persoana care poartă răspunderea pentru
producerea accidentului valoarea despăgubirilor acordate asiguratului, în cazurile în care
asigurarea nu acoperă riscul, ca efect al unei clauze de excludere.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că o legislație care prevede că asigurătorul exclude de

la acoperirea oferită printr‑un contract de asigurare facultativă a unui autovehicul daunele
produse în cazul în care respectivul vehicul este condus de o persoană aflată sub influența
alcoolului constituie o restricție atât privind libertatea de stabilire, cât și privind libera
prestare a serviciilor și că instanța de trimitere trebuie să stabilească în ce măsură restricția
93. Directiva Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea
de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi ( JO 1972, L 103, p. 1, Ediție
specială, 06/vol. 1, p. 10).
94. A doua directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind
asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule ( JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială,
06/vol. 1, p. 104).
95. A treia directivă a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la
asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule ( JO 1990, L 129, p. 33, Ediție specială,
06/vol. 1, p. 240).
96. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre
referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE ale
Consiliului (a patra directivă privind asigurarea auto) ( JO 2000, L 181, p. 65, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 3).
97. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE,
84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și
a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto ( JO 2005, L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212).
152
în discuție poate fi admisă în temeiul măsurilor derogatorii prevăzute în mod expres în

Tratatul FUE sau poate fi justificată, potrivit jurisprudenței Curții, de motive imperative de
interes general.
În sentința pronunțată după această hotărâre preliminară, instanța de trimitere a respins

acțiunea ca nefondată, constatând de asemenea că asigurătorul nu avea capacitate
procesuală pasivă și luând act de renunțarea pârâtului la cererea de chemare în garanție.
Această soluție a fost menținută în recurs.
11.2 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Circul Globus
(C‑283/10, EU:C:2011:772), litigiul se desfășura între Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor
din România – Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR–ADA), organismul de gestiune
colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, pe de o parte, și Circ & Variete Globus
București, fostă Circul Globus București (denumit în continuare „circul Globus”), pe de altă
parte, cu privire la pretinsa încălcare de către acesta din urmă a drepturilor de proprietate
intelectuală gestionate de UCMR‑ADA.
Pe plan internațional, Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice

(Actul de la Paris din 24 iulie 1971), astfel cum a fost modificată la 28 septembrie 1979
(Convenția de la Berna), prevede că autorii de opere dramatice, dramatico‑muzicale și
muzicale beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza, pe de o parte, reprezentarea și
executarea publică a operelor lor, inclusiv reprezentarea și executarea publică prin orice
mijloace sau procedee, și, pe de altă parte, transmiterea publică prin orice mijloace
a reprezentării și a executării operelor lor.
În dreptul Uniunii, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE98, statele
membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice
comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția
publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și
în orice moment.
98. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale
dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială,
17/vol. 1, p. 230).
153
În România, dreptul de autor și drepturile conexe sunt reglementate de o lege din anul
1996, modificată în mai multe rânduri99. Potrivit acestei legi, se consideră comunicare
publică, printre altele, orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace
tehnice, făcută într‑un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr
de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor
acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de
execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică,
de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice
și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într‑un loc
public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea
într‑un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate.
Potrivit legii, titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile
recunoscute de lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de
gestiune colectivă. Gestiunea colectivă este obligatorie pentru dreptul de comunicare
publică a operelor muzicale, cu excepția proiecției publice a operelor cinematografice.
În acest scop, organismele de gestiune colectivă au obligația să acorde autorizații
neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, înainte de utilizarea repertoriului protejat,
în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă, să colecteze sumele
datorate de utilizatori și să le repartizeze între titularii de drepturi și să solicite utilizatorilor
sau intermediarilor acestora comunicarea de informații și transmiterea documentelor
necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează, precum
și informații privind operele utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea
repartizării acestora.
În speță, în perioada mai 2004-septembrie 2007, circul Globus, în calitate de organizator

de spectacole de circ și de cabaret, a comunicat public în scop lucrativ opere muzicale
fără a deține autorizație de licență „neexclusivă” din partea UCMR‑ADA și fără a‑i achita
remunerațiile corespunzătoare drepturilor patrimoniale de autor.
Considerând că circul Globus a adus atingere drepturilor sale, UCMR‑ADA a sesizat Tribunalul
București. În susținerea acțiunii formulate, a arătat că, în conformitate cu dispozițiile Legii
privind dreptul de autor, exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale
este supusă gestiunii colective obligatorii. Tribunalul București a admis în parte acțiunea
99. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60
din 26 martie 1996), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004 (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 587 din 30 iunie 2004).
154
formulată și a obligat circul Globus la plata sumei datorate pentru comunicarea publică în
scop lucrativ a operelor muzicale pentru perioada mai 2004-septembrie 2007, precum și
a penalităților de întârziere corespunzătoare. Apelul declarat de circul Globus a fost respins
de Curtea de Apel București.
În aceste condiții, circul Globus a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs
formulat împotriva deciziei Curții de Apel București, în cadrul căruia a susținut printre altele
că Directiva 2001/29 nu fusese transpusă în mod corect în dreptul intern. În opinia sa, deși
dreptul de comunicare publică era clar definit, în sens larg, ca acoperind orice comunicare
către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, Legea privind
dreptul de autor nu ar fi fost modificată și astfel continua să instituie o gestiune colectivă
obligatorie a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, fără nicio distincție între
comunicarea directă și cea indirectă. În acest fel s‑ar fi adus o limitare suplimentară față
de cele prevăzute de Directiva 2001/29 exercitării dreptului de comunicare publică. Circul
Globus a apreciat că între autorii operelor muzicale și organizatorii de spectacole s‑ar
interpune organismul de gestiune colectivă și s‑ar institui, pentru autor, plata unui comision
impus de organismul de gestiune colectivă, iar pentru utilizator, o plată dublă, deoarece,
deși ar cumpăra drepturile patrimoniale de la autori, ar fi obligat să le mai plătească o dată
prin intermediul organismului de gestiune colectivă.
În decizia de trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că, chiar dacă autorul
operelor muzicale utilizate nu este membru al organismului de gestiune colectivă, utilizatorul
este obligat să obțină o autorizație de licență neexclusivă și să achite organismului de
gestiune colectivă o remunerație, conform Legii privind dreptul de autor, care prevede că,
pentru anumite categorii de drepturi, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe
titularii de drepturi care nu le‑au acordat mandat. Pe baza acestor considerații, instanța
de trimitere a concluzionat că o asemenea reglementare părea să fie o îngrădire excesivă
a libertății contractuale, care nu corespunde dublului scop al gestiunii colective obligatorii
a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, acela de a permite atât utilizarea
operelor, cât și remunerarea autorilor. În aceste împrejurări, a adresat Curții trei întrebări
preliminare, referitoare în esență la interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva
2001/29 în lumina Convenției de la Berna, în legătură cu noțiunea de comunicare publică
a operei.
Curtea a amintit mai întâi că, întrucât litigiul principal privea fapte care avuseseră loc în
perioada cuprinsă în intervalul mai 2004-septembrie 2007, în timp ce România a aderat
la Uniune la 1 ianuarie 2007, era competentă să interpreteze dispozițiile dreptului Uniunii
155
numai în ceea ce privește aplicarea acestora în România începând de la data aderării la

Uniune.
În continuare, Curtea a reformulat primele două întrebări, respectiv dacă Directiva 2001/29
și în special articolul 3 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere
doar comunicarea către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării
sau inclusiv orice comunicare a unei opere realizată direct, făcută într‑un loc deschis
publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei.
Pentru a răspunde la aceste întrebări, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa

anterioară100 potrivit căreia comunicarea publică, în sensul Directivei 2001/29, nu se
referea la „reprezentări sau executări directe”, noțiune care face trimitere la noțiunea
„reprezentare și executare publică” prevăzută în Convenția de la Berna, care cuprinde
interpretarea operelor în fața publicului care se află în contact fizic și direct cu actorul
sau cu executantul operelor, și că comunicarea publică acoperă orice comunicare către un
public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării.
Prin urmare, luând în considerare de asemenea obiectivele urmărite prin Directiva 2001/29,
Curtea a observat că armonizarea voită de această directivă nu viza formele „tradiționale”
de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.
Or, într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală, în care, așa cum reieșea din
decizia de trimitere, operele muzicale comunicate către public în cadrul unor spectacole de
circ și de cabaret erau executate în direct, exista un asemenea element de contact fizic și
direct, astfel încât publicul era prezent în locul de proveniență a comunicării.
În aceste condiții, Curtea a statuat că Directiva 2001/29 și în special articolul 3 alineatul

(1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un
public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei
comunicări a unei opere realizate direct, făcută într‑un loc deschis publicului, prin orice
modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei.
În urma acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de
circul Globus, constatând că litigiul principal era guvernat în întregime de dreptul intern și
că nu se ridica problema unei transpuneri incorecte a Directivei 2001/29, și a trimis cauza
spre rejudecare la Curtea de Apel București.
100. Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții (C-403/08 și C-429/08, EU:C:2011:631).
156
În decizia pronunțată după trimiterea spre rejudecare, Curtea de Apel București a respins
ca nefondat apelul formulat de circul Globus, decizie menținută de Înalta Curte de Casație
și Justiție în urma judecării recursului.
11.3. – În Hotărârea pronunțată la 1 octombrie 2015, Bara și alții (C‑201/14, EU:C:2015:638;

concluzii prezentate la 9 iulie 2015, EU:C:2015:461), Curtea a avut ocazia să examineze
condițiile pe care Directiva 95/46/CE101 le impune transmiterii de date cu caracter personal
de la o autoritate administrativă la alta, precizând obligațiile care le revin atât persoanelor
publice implicate într‑un astfel de transfer, cât și legiuitorului național chemat să
reglementeze aceste practici, în special în ceea ce privește informarea persoanelor vizate.
În speță, legea în domeniul sănătății102 autoriza instituțiile statului să transmită Casei

Naționale de Asigurări de Sănătății (CNAS) informațiile necesare pentru stabilirea calității
de asigurat. Pe acest temei, un protocol încheiat în anul 2007 între ANAF și CNAS a stabilit
modalitățile de transmitere a datelor relevante. Potrivit acestui protocol, ANAF furniza CNAS
în format electronic o bază de date inițială cu privire, printre altele, la veniturile persoanelor
care făceau parte din categoriile prevăzute de protocol, iar trimestrial, actualizarea acestei
baze de date.
Reclamanții din litigiul principal desfășurau activități independente și, prin deciziile
de impunere emise de Casa de Asigurări de Sănătate Cluj, au fost notificați să achite
contribuțiile datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Reclamanții
au contestat la Curtea de Apel Cluj, instanța de trimitere în această cauză, diferitele acte
administrative pe baza cărora ANAF a transmis CNAS datele necesare elaborării acestor
decizii de impunere, în special datele referitoare la veniturile lor, considerând că transferul
de către ANAF al datelor lor cu caracter personal către CNAS a încălcat dispozițiile Directivei
95/46. Pe baza unui simplu protocol intern, aceste date ar fi fost transmise și utilizate în alte
scopuri decât cele pentru care ar fi fost comunicate inițial către CNAS, fără consimțământul
expres al reclamanților și fără ca aceștia să fi fost informați în prealabil.
101. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice
în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date ( JO 1995, L 281,
p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10).
102. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372
din 28 aprilie 2006).
157
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat în special să se stabilească dacă

datele personale pot fi prelucrate de o autoritate căreia nu i‑au fost destinate aceste date,
în condițiile în care această operațiune determină retroactiv prejudicii patrimoniale.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a apreciat că Directiva 95/46

trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în
discuție în litigiul principal, care permite unei instituții publice a unui stat membru să
prelucreze datele cu caracter personal care i‑au fost transmise de o altă instituție publică,
în special datele privind veniturile persoanelor vizate, fără ca acestea din urmă să fi fost
informate în prealabil cu privire la transmitere și cu privire la prelucrare.
În hotărârea pronunțată, Curtea a constatat mai întâi că cerința prelucrării corecte a datelor
personale prevăzută la articolul 6 din Directiva 95/46 obligă o autoritate a administrației
publice să informeze persoanele vizate despre transmiterea acestor date unei alte autorități
a administrației publice în vederea prelucrării de către aceasta din urmă în calitate de
destinatar al datelor menționate și că această cerință nu a fost îndeplinită în speță.
În continuare, Curtea a observat că, întrucât Directiva 95/46 prevede că operatorul care
prelucrează date care nu au fost colectate de la persoana vizată trebuie să îi comunice
acesteia anumite informații care privesc identitatea operatorului, scopul prelucrării,
precum și orice alte informații suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare corectă
a datelor, îndeosebi categoriile de date în cauză, precum și existența dreptului de acces la
datele care o privesc și de rectificare a datelor cu caracter personal, prelucrarea datelor
în discuție în litigiul principal presupunea informarea persoanelor vizate de aceste date
în legătură cu scopurile acestei prelucrări, precum și cu categoriile de date vizate, cerință
care, nici ea, nu fusese îndeplinită în speță.
Pe baza acestor considerații, Curtea a concluzionat că articolele 10, 11 și 13 din Directiva

95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale care permit unei
autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte
autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară fără ca persoanele vizate să fi
fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.
În urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a anulat protocolul în litigiu.

Cauza este în prezent pendinte la Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată în recurs.
158
b. MARCA UNIUNII EUROPENE
Într‑o serie de cauze în materia mărcilor, Tribunalul nu a avut ocazia să se pronunțe pe fond,
de exemplu, în anul 2007, în cauza Gerovital/OAPI (Gerovital H3) (T‑163/07, EU:T:2007:463),
în care reclamanta și‑a retras acțiunea în anulare a deciziei OAPI (Oficiul pentru Armonizare
în cadrul Pieței Interne) (mărci, desene și modele industriale)103 date într‑o procedură de
declarare a nulității unei mărci figurative care cuprindea elementele verbale „GEROVITAL
H3 Prof. Dr. A. Aslan”. Ulterior însă, această instanță a fost sesizată cu mai multe acțiuni în
anulare, declarate admisibile, împotriva unor decizii ale OAPI și care au vizat, pe de o parte,
refuzul înregistrării, iar pe de altă parte, procedurile de opoziție și de declarare a nulității,
toate reglementate de Regulamentul (CE) nr. 40/94104, care a fost înlocuit de Regulamentul
nr. 207/2009.
i) Procedura de înregistrare
11.4 – Prin Hotărârea din 8 octombrie 2015, Rosian Expres/OAPI (Forma unei cutii de joc)
(T‑547/13, EU:T:2015:769), Tribunalul a respins o acțiune având ca obiect anularea deciziilor
OAPI prin care acesta refuzase înregistrarea mărcii solicitate, un semn tridimensional
constituit din forma unei cutii de joc, pentru toate produsele și serviciile solicitate, pentru
motivul că era lipsită de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din
Regulamentul nr. 207/2009.
Mai întâi, Tribunalul a respins argumentația reclamantei întemeiată pe încălcarea

obligației de motivare a dreptului de a fi ascultat, în sensul articolului 75 din Regulamentul
nr. 207/2009. Astfel, Tribunalul a observat, pe de o parte, că din decizia atacată reieșea că
în esență camera de recurs apreciase, pe baza unor fapte notorii, că ambalajul din lemn
și forma mărcii solicitate erau comune în sectorul relevant și că, așadar, marca solicitată
nu avea caracter distinctiv și, pe de altă parte, că publicul relevant și nivelul său de atenție
103. Devenit, începând cu 23 martie 2016, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală – EUIPO.
104. Regulamentul Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară ( JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială,
17/vol. 1, p. 146).
159
fuseseră definite în mod adecvat în decizia atacată și că reclamanta însăși a recunoscut în

ședință că ea contesta temeinicia acestei definiții.
În ceea ce privește aprecierea caracterului descriptiv, Tribunalul a considerat că în mod

întemeiat a statuat camera de recurs că marca solicitată „nu se deosebe[a] în mod
semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului în cauză” și că „[e]ste o practică obișnuită
ca jocurile de masă și jucăriile (de exemplu versiunile de jucărie ale jocului de rummy,
pentru copii) să fie ambalate și vândute în ambalaje făcute din diverse tipuri de materiale,
inclusiv cutii de lemn”. Prin urmare, Tribunalul a statuat că marca solicitată nu avea un
caracter distinctiv care să permită publicului relevant să identifice produsele în cauză ca
provenind de la o întreprindere determinată și, prin urmare, să distingă aceste produse de
cele ale altor întreprinderi.
În sfârșit, fără a considera necesar să se pronunțe asupra admisibilității probelor prezentate

de reclamantă pentru a demonstra că nu există forme asemănătoare cu marca solicitată,
Tribunalul a considerat că afirmațiile acesteia potrivit cărora camera de recurs ar fi săvârșit
o eroare atunci când a făcut referire la alte produse existente pe piață, deși acestea ar fi fost
contrafaceri, erau lipsite de pertinență. Astfel, Tribunalul a concluzionat că înregistrarea
semnului tridimensional în cauză ca marcă comunitară era împiedicată, în ceea ce privește
produsele în discuție, de motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera
(b) din Regulamentul nr. 207/2009.
ii) Procedura de opoziție
11.5 – Prin Hotărârea din 26 octombrie 2011, Intermark/OAPI (NATY’S) (T‑72/10,

EU:T:2011:635), Tribunalul a respins acțiunea introdusă de reclamantă prin care aceasta
a solicitat anularea deciziilor OAPI referitoare la opoziția la înregistrarea unei mărci al
cărei semn verbal era NATY’S pentru clasa 29 (care include printre altele jeleuri, dulcețuri,
compoturi, mezeluri mici pentru aperitive, sos de afine, salate de fructe etc.), pentru clasa
30 (care include printre altele muștar, tortillas, fulgi de cereale, nachos, chips cu porumb,
snacksuri sărate pe bază de cereale etc.) și pentru clasa 32 (care include printre altele bere,
ape minerale și gazoase și băuturi nealcoolice etc.).
În speță, reclamanta, titulară a mărcii comunitare figurative NATY pentru clasele 30 și 35,
a invocat un risc de confuzie, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul
nr. 40/94 [devenit articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009] și
160
caracterul de notorietate al mărcii sale anterioare în sensul articolului 8 alineatul (5) din
același regulament. Produsele și serviciile pe care era întemeiată opoziția erau „napolitanele
cu umplutură” din clasa 30 și „activitatea comercială” din clasa 35.
Divizia de opoziție a admis în parte opoziția în privința unor produse din clasa 30 pentru
motivul că exista un risc de confuzie. În schimb, aceasta a respins opoziția în privința
tuturor celorlalte produse, în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul
nr. 207/2009. În sfârșit, divizia de opoziție a respins opoziția în măsura în care aceasta
era întemeiată pe articolul 8 alineatul (5) din acest regulament, întrucât reclamanta nu
prezentase nicio dovadă în susținerea caracterului de notorietate invocat.
Camera de recurs a OAPI a respins calea de atac în totalitate și a menținut decizia diviziei
de opoziție, motivând că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1)
litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. În opinia camerei de recurs, produsele în discuție
erau diferite prin natura, destinația și metoda de utilizare ale acestora și aveau doar un
grad de complementaritate scăzut. Camera de recurs a arătat că, deși napolitanele puteau
avea o umplutură constituită din produse și garnituri diferite, incluse în lista cererii de
înregistrare a mărcii comunitare, în general, simpla împrejurare că un ingredient de bază
intră în procesul de fabricație a altui produs nu era suficientă în sine pentru a demonstra
că produsele sunt similare, mai ales atunci când această utilizare este facultativă, iar nu
indispensabilă. Camera de recurs a respins și teza reclamantei potrivit căreia produsele în
discuție făceau parte din categoria „deserturi ușoare”, arătând că niciunul dintre produsele
vizate de marca solicitată nu aparținea acestei categorii.
Tribunalul a menținut decizia camerei de recurs constatând că, deși unele produse vizate
de marca solicitată, în special dulcețurile, jeleurile, fructele și siropurile, puteau fi utilizate
drept garnitură pentru napolitane, utilizarea acestora, din moment ce era facultativă, nu
era absolut indispensabilă. Reclamanta nu demonstrase în ce mod asemenea produse ar
fi fost indispensabile pentru napolitanele cu umplutură, cu atât mai mult cu cât camera de
recurs constatase în decizia atacată că produsele în conflict nu erau prezente în aceleași
raioane și în aceleași zone dintr‑un supermarket. Or, întrucât nu era vizibilă similitudinea
produselor în discuție, Tribunalul a respins argumentația reclamantei potrivit căreia exista
un risc de confuzie.
11.6 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 18 septembrie 2012,

Scandic Distilleries/OAPI (BÜRGER) (T‑460/11, EU:T:2012:432), situația a fost diferită față
161
de cauza precedentă, întrucât reclamanta a fost cea care a solicitat înregistrarea mărcii
comunitare al cărei semn figurativ era BÜRGER pentru clasele 32 și 35, marca comunitară
verbală anterioară Bürgerbräu pentru clasele 21, 32 și 42 fiind deja înregistrată.
OAPI admisese opoziția în ceea ce privește produsele vizate în cererea de înregistrare
a mărcii și care se încadrau în clasa 32, motivând că exista un risc de confuzie în percepția
publicului vizat.
Tribunalul a respins acțiunea apreciind, în primul rând, că exista un anumit grad de

similitudine vizuală între semnele aflate în conflict, chiar dacă aceasta trebuia să fie
considerată ca fiind redusă, în al doilea rând, că exista o similitudine conceptuală între
semnele aflate în conflict în privința unei părți a publicului din Uniune din cauză că semnele
respective aveau în comun cuvântul „bürger”, care prezintă o semnificație exactă în limba
germană, și că, astfel, din cauza similitudinii conceptuale și în pofida unui grad redus de
similitudine vizuală și a unui grad mediu de similitudine fonetică, semnele aflate în conflict
erau în mod global similare și, în al treilea rând, că nu era posibil să se deducă din simple
fotocopii ale unor etichete de beri diferite, despre care se pretindea că aparțineau unor
terți, o utilizare oricât de mică a acestor semne pe piața Uniunii, astfel încât nu se făcuse
dovada identității înseși a înregistrărilor care coexistau pe piață.
11.7 – Prin Hotărârea din 5 iunie 2014, European Drinks/OAPI (Dracula Bite și DRACULA BITE)
(T‑495/12-T‑497/12, EU:T:2014:423), Tribunalul a respins trei acțiuni formulate împotriva
a trei decizii ale Camerei a patra de recurs a OAPI referitoare la trei proceduri de opoziție
între reclamantă și Alexandrion Grup România în legătură cu înregistrarea, solicitată de
aceasta din urmă, a trei semne figurative, opoziția formulată de reclamantă întemeindu‑se
pe o marcă națională figurativă anterioară.
În această cauză, Tribunalul s‑a pronunțat asupra lipsei unei utilizări serioase a mărcii
anterioare, menținând decizia OAPI de respingere a opoziției. Astfel, cele șase facturi
depuse la dosar, care erau singurele elemente având o dată și care cuprindeau o perioadă
de doar două luni și jumătate, fiecare dintre acestea atestând vânzarea a câtorva sute de
unități de produse în cauză care purtau numele mărcii anterioare, nu demonstrau o utilizare
serioasă în perioada de referință și nu evidențiau vânzarea și distribuția produselor pe
piață către consumatorul final. În această privință, se constatase că nu fusese comunicată
nicio informație cu privire la identitatea societăților indicate pe facturi și nici cu privire
la legătura stabilită între acestea și reclamantă. Pe de altă parte, fotografia unei sticle și
textul promoțional demonstrau o utilizare a mărcii anterioare sub o formă care afecta
162
semnificativ caracterul distinctiv al semnului, iar elementul verbal al mărcii anterioare care
era indicat pe facturi și în textul promoțional nu permitea să se stabilească dacă făcea
referire la semn astfel cum era utilizat sau cum era înregistrat. În sfârșit, reclamanta nu
comunicase suficiente informații privind frecvența, regularitatea, sfera teritorială și volumul
vânzărilor. Pe baza acestor considerații, Tribunalul a respins acțiunile, apreciind că în speță
nu fusese dovedită utilizarea serioasă în perioada relevantă a mărcii anterioare în România.
11.8 – În Hotărârea din 18 martie 2015, Intermark/OAPI (RIENERGY Cola) (T‑384/13,

EU:T:2015:158), Tribunalul a menținut deciziile OAPI prin care acesta din urmă admisese
opoziția introdusă de The Coca‑Cola Company împotriva cererii depuse de reclamantă de
înregistrare a semnului figurativ „RIENERGY Cola”, pe baza caracterului notoriu al mărcilor
anterioare („Coca‑Cola”) pentru produse din clasa corespunzătoare (32: „Bere, ape
minerale, gazoase și alte băuturi nealcoolice, băuturi din fructe și sucuri din fructe etc.”), al
caracterului identic al produselor și al serviciilor și al similitudinii semnelor aflate în conflict,
astfel încât exista un risc de confuzie.
iii) Procedura de declarare a nulității
11.9 – În Hotărârea din 7 noiembrie 2014, Urb Rulmenți/OAPI (URB) (T‑506/13,

EU:T:2014:940), și, respectiv, în Hotărârea din 21 mai 2015, Urb Rulmenți/OAPI (URB)
(T‑635/14, EU:T:2015:297), Tribunalul a menținut deciziile OAPI de respingere a cererilor
de declarare a nulității introduse de reclamantă pentru motivul, pe de o parte, că cererile
respective nu puteau fi admise întrucât reclamanta nu era titulara înregistrată a mărcilor
pe care le invoca și nu fusese autorizată de titularul acestora să introducă o cerere de
declarare a nulității și, pe de altă parte, că intervenientul care solicitase înregistrarea
semnelor figurative în litigiu nu fusese de rea‑credință la introducerea acestor cereri.
În acest context, Tribunalul a constatat că, deși era cert că întreprinderile române
producătoare de rulmenți fuseseră inițial deținute de stat și că rulmenții erau comercializați
pe plan mondial sub mărcile colective URB deținute de o fabrică de rulmenți și de dispozitive
de fixări industriale care în realitate era un departament al Ministerului Industriei, fiind
responsabil cu controlul producătorilor de rulmenți din România, după privatizarea
acestui departament, activele sale fuseseră transferate unei societăți private care
a devenit titulara mărcilor colective anterioare. În acest mod, mai multe societăți, printre
163
care figurau reclamanta și o altă societate, intervenientul fiind vicepreședintele acesteia

din urmă, fuseseră autorizate să utilizeze mărcile respective. Reclamanta nu mai avea însă
dreptul să utilizeze mărcile colective anterioare la data la care intervenientul depusese
cererile de înregistrare a mărcii Uniunii Europene deoarece decizia adoptată de guvernul
român referitoare la utilizarea mărcilor colective anterioare, cu modificările ulterioare,
nu mai cuprindea lista întreprinderilor autorizate să utilizeze aceste mărci colective
anterioare și, în plus, reclamanta nu mai era parte la acest acord, ceea ce însemna că nu
mai era autorizată să utilizeze mărcile colective anterioare.
11.10 – În cea mai recentă hotărâre pronunțată în această materie, la 28 septembrie

2016, European Food/EUIPO (FITNESS) (T‑476/15, EU:T:2016:568), Tribunalul a admis
acțiunea introdusă de reclamantă și a anulat deciziile EUIPO prin care acesta respinsese
cererea reclamantei de declarare a nulității mărcii a cărei înregistrare fusese solicitată de
intervenientă (Société des produits Nestlé) la 20 noiembrie 2001 pentru semnul verbal
FITNESS.
În speță, în primul rând, camera de recurs a EUIPO a considerat că sarcina probei faptului că
marca contestată era lipsită de caracter distinctiv sau era descriptivă, în sensul articolului
7 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 207/2009, revenea persoanei care
a solicitat declararea nulității și că data relevantă cu privire la care trebuiau aduse dovezi
era data depunerii mărcii contestate, și anume 20 noiembrie 2001. Pe de altă parte, dat
fiind că era vorba despre produse puțin oneroase de larg consum, publicul relevant dădea
dovadă de un grad de atenție inferior mediei.
În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsul caracter descriptiv, camera de recurs

a considerat că majoritatea dovezilor prezentate în fața diviziei de anulare erau ulterioare
datei relevante sau priveau teritoriul României anterior aderării acesteia la Uniunea
Europeană și, în plus, în ceea ce privește copiile dicționarelor referitoare la termenul
„fitness”, aceasta a considerat că termenul menționat nu desemna o caracteristică
intrinsecă a produselor în cauză în percepția consumatorilor în anul 2001. Camera de recurs
a considerat că, pentru produsele în cauză, termenul respectiv era sugestiv și reprezenta
o evocare vagă. Prin urmare, în opinia sa, probele prezentate în fața diviziei de anulare nu
erau suficiente pentru a dovedi caracterul descriptiv al mărcii contestate.
În al treilea rând, camera de recurs a respins ca tardive, fără să le ia în considerare,

o serie de probe prezentate pentru prima oară în fața sa. În sfârșit, aceasta a considerat de
164
asemenea că, întrucât termenul „fitness” are un conținut evocator și ambiguu, acesta era
apt să identifice produsele vizate de marca considerată ca provenind de la intervenientă
și să le distingă, așadar, de cele ale altor întreprinderi. Prin urmare, a concluzionat că
reclamanta nu demonstrase lipsa unui caracter distinctiv al acestei mărci.
Tribunalul a admis argumentația reclamantei potrivit căreia, în temeiul articolului 76

din Regulamentul nr. 207/2009, în cauzele având ca obiect motive absolute de nulitate,
EUIPO are obligația de a examina din oficiu faptele.
Mai întâi, pentru a‑și întemeia decizia, Tribunalul a apreciat că din cuprinsul articolului
76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 rezultă că, în cadrul examinării motivelor
absolute de refuz, examinatorii și, eventual, camerele de recurs ale EUIPO trebuie să
examineze din oficiu faptele pentru a stabili dacă marca a cărei înregistrare se solicită
se încadrează sau nu se încadrează în vreunul dintre motivele de refuz al înregistrării
prevăzute la articolul 7 din regulamentul menționat.
În continuare, Tribunalul a statuat că articolul 76 din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat

cu norma 37 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95105 nu implică în mod
necesar ca probele care au fost prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs să
fie considerate tardive de aceasta din urmă în cadrul unei proceduri de declarare a nulității
pentru un motiv absolut de refuz.
În sfârșit, Tribunalul a considerat că nici modul de redactare a normei 50 alineatul (1)

al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95 [ce conține o regulă derogatorie de la
principiul prevăzut la primul paragraf al normei 50 alineatul (1) din acest regulament, potrivit
căruia dispozițiile referitoare la procedurile derulate în fața organului care a pronunțat
decizia atacată sunt aplicabile mutatis mutandis procedurii căii de atac], care reflectă voința
expresă a legiuitorului Uniunii, nici natura și finalitatea procedurii de declarare a nulității
pentru motive absolute de refuz nu permit aplicarea prin analogie a normei menționate și
că, prin urmare, EUIPO a invocat în speță această dispoziție în mod eronat.
Cauza este pendinte în fața Curții, în recurs, fiind înregistrată cu numărul C‑634/16 P.
105. Regulamentul Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al
Consiliului privind marca comunitară ( JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189).
165
c. ACHIZIȚII PUBLICE
11.11 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 16 aprilie 2015, Enterprise
Focused Solutions (C‑278/14, EU:C:2015:228), Curtea a fost solicitată să se pronunțe asupra
principiilor aplicabile achizițiilor publice a căror valoare nu atinge pragul de aplicabilitate
prevăzut de Directiva 2004/18/CE106, în contextul unui litigiu între reclamantă, pe de o
parte, și Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia, pe de altă parte, în legătură cu o decizie a
acestuia din urmă de respingere a ofertei depuse de reclamantă în cadrul unei proceduri
de atribuire a unui contract de achiziții publice.
În speță, spitalul a lansat o procedură de cerere de ofertă online în vederea atribuirii unui
contract de achiziții publice de sisteme de calcul și de materiale informatice, a cărui valoare
estimată era inferioară pragului prevăzut de Directiva 2004/18. În caietul de sarcini se
menționa, în ceea ce privește unitatea centrală a sistemului de calcul, că procesorul trebuie
să corespundă „minimum” anumitor caracteristici.
Oferta prezentată de reclamantă a fost respinsă de autoritatea contractantă pentru

motivul că nu era conformă cu specificațiile tehnice ale contractului, deoarece autoritatea
contractantă constatase, în urma unei consultări a site‑ului internet al mărcii Intel, că
procesoarele analoage celui specificat în caietul de sarcini nu mai erau fabricate și nici
susținute de acest producător, deși erau încă disponibile pe piață, și că procesorul de același
tip fabricat la momentul respectiv de producătorul menționat era un procesor de a treia
generație, ale cărui performanțe erau superioare performanțelor procesorului propus de
reclamantă. Pentru acest motiv, oferta a fost declarată neconformă cu specificațiile tehnice
ale achiziției.
Prin urmare, reclamanta a introdus o contestație la Consiliul Național de Soluționare

a Contestațiilor (CNSC) împotriva deciziei prin care i‑a fost respinsă oferta, susținând că
performanțele procesorului prevăzut în aceasta sunt superioare celor ale procesorului
menționat în caietul de sarcini al contractului. Întrucât contestația a fost respinsă,
reclamanta a sesizat Curtea de Apel Alba Iulia cu o acțiune împotriva acestei decizii.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 23

alineatul (8) din Directiva 2004/18 poate fi interpretat în sensul că, atunci când autoritatea
106. A stfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 1251/2011 al Comisiei din 30 noiembrie 2011
( JO 2011, L 319, p. 43).
166
contractantă definește specificațiile tehnice ale produsului care face obiectul contractului
prin trimitere la o anumită marcă comercială, caracteristicile produsului propus de un
ofertant și prezentat ca fiind echivalent trebuie raportate doar la caracteristicile produselor
în fabricație la momentul respectiv de producătorul al cărui produs a fost utilizat ca referință
pentru specificația tehnică vizată sau pot fi raportate și la produsele acestui producător
existente pe piață, dar a căror fabricație a încetat.
Mai întâi, Curtea a constatat că, în pofida valorii de piață reduse și a lipsei unei explicații din
partea instanței de trimitere, contractul în discuție în litigiul principal ar putea prezenta un
interes transfrontalier cert, având în vedere situația de fapt din cauza principală, în special
faptul că această cauză privește furnizarea unor sisteme de calcul și materiale informatice
cu un procesor de referință al unei mărci internaționale. În consecință, Curtea a interpretat
întrebarea preliminară în sensul că privește, în cadrul unui contract care nu intră sub
incidența Directivei 2004/18, dar care prezintă un interes transfrontalier cert, implicațiile
normelor fundamentale și ale principiilor generale ale tratatului, în special ale principiilor
egalității de tratament și nediscriminării, precum și ale obligației de transparență care
rezultă din acestea. Curtea a precizat însă că instanța de trimitere trebuia să aprecieze în
mod circumstanțiat, ținând cont de ansamblul elementelor pertinente ce caracterizează
contextul în care se înscrie cauza cu care era sesizată, dacă acest contract în discuție în
litigiul principal prezenta efectiv un interes transfrontalier cert.
În continuare, Curtea a constatat că încetarea fabricării cu menținerea disponibilității pe

piață nu privea produsul prezentat de un ofertant, ci produsul la care se referea specificația
tehnică în litigiu. Pe baza acestei constatări, Curtea a dedus că nu trebuia să aprecieze dacă
autoritatea contractantă avea posibilitatea să solicite ca produsul propus de un ofertant
să fie încă în fabricație, ci dacă autoritatea contractantă care a definit o specificație tehnică
în raport cu un produs al unei anumite mărci avea posibilitatea, în cazul în care acest din
urmă produs nu mai era fabricat, să modifice această specificație referindu‑se la produsul
comparabil al aceleiași mărci care este în fabricație la acel moment, ale cărui caracteristici
sunt diferite.
Amintind jurisprudența sa constantă potrivit căreia, pe de o parte, obligația de transparență

are ca scop în special să garanteze că este înlăturat riscul de arbitrar din partea autorității
contractante107 și, pe de altă parte, principiul egalității de tratament și obligația de
transparență interzic autorității contractante să respingă o ofertă care îndeplinește
107. Hotărârea din 29 martie 2012, SAG ELV Slovensko și alții (C‑599/10, EU:C:2012:191).
167
cerințele prevăzute în cererea de ofertă pe baza unor motive care nu au fost prevăzute în
cererea de ofertă menționată108, Curtea a apreciat că autoritatea contractantă nu poate
recurge după publicarea unui anunț de participare la o modificare a specificației tehnice
referitoare la un element al unui contract, cu încălcarea principiilor egalității de tratament
și nediscriminării, precum și a obligației de transparență, și că, în această privință, este lipsit
de relevanță dacă elementul la care se referă această specificație mai este sau nu mai este
în fabricație sau disponibil pe piață.
În consecință, Curtea a statuat că, deși articolul 23 alineatul (8) din Directiva 2004/18
nu este aplicabil unui contract de achiziții publice a cărui valoare nu atinge pragul de
aplicabilitate prevăzut de această directivă, totuși, în cadrul unui contract de achiziții
publice care nu intră sub incidența directivei menționate, dar care prezintă un interes
transfrontalier cert, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere,
normele fundamentale și principiile generale ale tratatului, în special principiile egalității de
tratament și nediscriminării, precum și obligația de transparență care rezultă din acestea
trebuie interpretate în sensul că autoritatea contractantă nu poate respinge o ofertă care
îndeplinește cerințele anunțului de participare pe baza unor motive care nu sunt prevăzute
în anunțul menționat.
Prin sentința pronunțată în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a admis
acțiunea introdusă de reclamantă și a dispus ca autoritatea contractantă să reia procedura
de evaluare a ofertelor prezentate.
11.12 – În Hotărârea Star Storage și alții (C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688)109, Curtea

a avut ocazia să se pronunțe asupra domeniului de aplicare și a disponibilității căilor de
atac în materia achizițiilor publice, reglementate de Directivele 89/665 și 92/13, în special în
lumina articolului 47 din cartă, care consacră dreptul la o cale de atac efectivă și dreptul de
acces la o instanță judecătorească imparțială.
În cauzele principale, reclamantele au contestat obligația de a constitui o „garanție de

bună conduită” prevăzută de reglementarea română în cadrul acestor proceduri ale
căilor de atac. În principiu, această obligație este motivată de necesitatea de a proteja
108. Hotărârea din 14 iunie 2007, Medipac – Kazantzidis (C‑6/05, EU:C:2007:337).
168
autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător din

partea contestatorului.
După sesizarea Curții cu două cauze preliminare, constituționalitatea acestei obligații

a fost în esență confirmată de Curtea Constituțională, cu excepția dispozițiilor care, pe de
o parte, impuneau autorității contractante obligația de a reține garanția de bună conduită în
cazul respingerii contestației sau al renunțării la aceasta, fără a permite CNSC sau instanței
judecătorești care se pronunța asupra contestației să ia în considerare comportamentul
contestatorului, deoarece numai un comportament necorespunzător ar justifica pierderea
garanției de bună conduită, și, pe de altă parte, impuneau plata necondiționată a garanției
de bună conduită la prima cerere a autorității contractante în cazul în care contestația era
respinsă.
Curtea a statuat că articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele
(1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate
în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care condiționează admisibilitatea
oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului
de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității
contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului
indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.
169
12 POLITICA SOCIALĂ
POLITICA SOCIALĂ
12. POLITICA SOCIALĂ
a. EGALITATE ȘI NEDISCRIMINARE
12.1 – În Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept (C‑81/12, EU:C:2013:275), Curtea
a interpretat articolul 2 alineatul (2) litera (a), articolul 10 alineatul (1) și articolul 17 din
Directiva 2000/78/CE110 într‑un litigiu între reclamantă, o organizație neguvernamentală
al cărei obiect de activitate constă în promovarea și în protejarea drepturilor persoanelor
lesbiene, gay, bisexuale și transsexuale, pe de o parte, și Consiliul Național pentru
Combaterea Discriminării (CNCD), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia prin
care a respins în parte o plângere depusă ca urmare a unor declarații publice făcute de
o persoană care se prezenta și care era percepută de opinia publică drept conducătorul
unui club de fotbal profesionist în sensul că recrutarea unui fotbalist prezentat ca fiind
homosexual era exclusă de acest club.
În speță, reclamanta a depus o plângere la CNCD împotriva clubului profesionist de fotbal și

împotriva conducătorului de fapt al acestuia, susținând că, în cadrul unui interviu referitor
la un eventual transfer al unui fotbalist profesionist și la orientarea sexuală presupusă
a acestuia, conducătorul respectiv făcuse declarații din care ar rezulta printre altele că un
fotbalist prezentat ca fiind homosexual nu ar fi angajat la echipă, preferând să recurgă chiar
și la un jucător din echipa de juniori a clubului. În opinia reclamantei, bănuiala jurnalistică,
însușită de conducătorul respectiv, potrivit căreia fotbalistul în discuție ar fi fost homosexual
a condus la eșuarea încheierii unui contract de muncă cu acest jucător. Acest conducător
ar fi săvârșit o discriminare directă pe motive de orientare sexuală, încălcând principiul
egalității în materie de angajare și aducând atingere demnității persoanelor de orientare
homosexuală.
În ceea ce privește clubul de fotbal, în fața CNCD reclamanta a arătat că, deși declarațiile
conducătorului în discuție fuseseră difuzate în presă, clubul de fotbal nu se distanțase în
niciun moment de acele declarații, ci, dimpotrivă, avocatul clubului ar fi confirmat existența
110. Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament
în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială,
05/vol. 6, p. 7). Această directivă a fost transpusă în dreptul român prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000
privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007).
171
la nivelul acestuia a unei asemenea politici în materie de recrutare a jucătorilor. Pe de altă

parte, reclamanta a menționat că, la data la care conducătorul în discuție făcuse declarațiile
respective, acesta era încă acționar al clubului.
În decizia adoptată, CNCD a apreciat printre altele că situația în discuție în litigiul principal
nu intra în domeniul de aplicare al unui eventual raport de muncă, iar declarațiile respective
nu puteau fi considerate ca provenind de la un angajator sau de la reprezentantul legal al
acestuia ori de la o persoană responsabilă cu angajarea, chiar dacă acel conducător avea
la data declarațiilor calitatea de acționar al clubului, însă ele constituiau o discriminare sub
forma hărțuirii. Prin urmare, CNCD a dispus sancționarea cu avertisment a conducătorului
clubului, singura sancțiune posibilă la acel moment, în conformitate cu reglementarea în
vigoare la momentul faptelor.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a introdus o acțiune la Curtea de Apel București,

instanța de trimitere în această cauză, solicitând în esență, mai întâi, anularea acesteia,
apoi, să se constate că faptele în discuție se plasau în domeniul muncii și că se dovedise
existența unor fapte care permiteau prezumția existenței unei discriminări și, în sfârșit,
aplicarea unei amenzi în locul sancțiunii avertismentului.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere, considerând că o hotărâre anterioară a Curții111

nu era suficientă pentru a o lămuri în raport cu faptele din litigiul principal, deoarece
conducătorul în discuție vânduse acțiunile pe care le deținea la club cu câteva zile înainte de
declarațiile respective, păstrând însă, cel puțin în „imaginarul” colectiv, aceleași raporturi cu
clubul ca și înainte de vânzare, a solicitat Curții să interpreteze dispozițiile sus‑menționate
ale directivei.
Mai întâi, Curtea a statuat că articolul 2 alineatul (2) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva
2000/78 trebuie să fie interpretate în sensul că faptele de natura celor aflate la originea
litigiului principal pot fi calificate drept „fapte care permit prezumția existenței unei
discriminări” în ceea ce privește un club de fotbal profesionist în cazul în care declarațiile
vizate sunt făcute de o persoană care se prezintă și care este percepută în media și în
societate ca fiind principalul conducător al acestui club, fără să aibă totuși în mod necesar
capacitatea juridică de a angaja clubul sau de a‑l reprezenta în materie de recrutare.
În continuare, Curtea a statuat că articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2000/78 trebuie
să fie interpretat în sensul că, în ipoteza în care faptele de natura celor aflate la originea
litigiului principal ar fi calificate drept „fapte care permit prezumția existenței unei
111. Hotărârea din 10 iulie 2008, Feryn (C‑54/07, EU:C:2008:397).
172
POLITICA SOCIALĂ
discriminări” pe motive de orientare sexuală, săvârșite cu ocazia recrutării jucătorilor de

un club de fotbal profesionist, sarcina probei, astfel cum este concepută la articolul 10
alineatul (1) din Directiva 2000/78, nu conduce la impunerea unei probe care este imposibil
să fie prezentată fără a se aduce atingere dreptului la respectarea vieții private.
În sfârșit, Curtea a statuat că articolul 17 din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în

sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul constatării unei
discriminări pe motive de orientare sexuală în sensul acestei directive, nu este posibil
să se aplice decât un avertisment, precum cel în discuție în litigiul principal, atunci când
o asemenea constatare intervine după expirarea unui termen de prescripție de șase luni
de la data săvârșirii faptei, dacă, în temeiul aceleiași reglementări, o asemenea discriminare
nu este sancționată în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter
efectiv, proporțional și disuasiv. Curtea a considerat că instanța de trimitere trebuie să
aprecieze dacă aceasta era situația reglementării în discuție în litigiul principal și, dacă era
cazul, să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului
și a finalității directivei menționate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.
12.2 – În Hotărârea din 21 mai 2015, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (C‑262/14,
EU:C:2015:336), Curtea a interpretat din nou Directiva 2000/78, într‑un litigiu referitor
la interdicția, prevăzută de legea română în contextul crizei economice112 și aplicabilă
angajaților din sectorul public care beneficiau de o pensie având un cuantum mai mare
decât salariul mediu brut național, de a cumula această pensie cu venituri obținute din
exercitarea activității lor profesionale.
Reclamantul din litigiul principal, un sindicat al cadrelor militare care și‑au încetat activitatea,
reprezenta în cadrul litigiului militari în rezervă care au dobândit dreptul la pensie în
temeiul unei legi care fusese între timp abrogată. După ce au fost disponibilizați, aceștia
au fost angajați pe o perioadă nedeterminată de organisme publice, împrejurare care le‑a
permis să cumuleze, astfel cum permitea legea respectivă, pensia militară cu veniturile lor
salariale, fără să le fi fost impusă nicio limitare în privința cuantumului acestor venituri.
Printr‑un protocol de acord încheiat în anul 2009 între Comisie și România privind asistența
financiară comunitară pusă la dispoziția acestui stat membru, România a adoptat legea
112. Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor
publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor‑cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar
Internațional (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 9 noiembrie 2009).
173
în discuție în litigiul principal. Această lege interzice printre altele persoanelor angajate în
sectorul public care beneficiază de o pensie cu un cuantum mai mare decât salariul mediu
brut național să cumuleze pensia respectivă cu venituri obținute din exercitarea activității
lor profesionale. Persoana care îndeplinește aceste condiții are obligația să opteze fie
pentru menținerea dreptului de a primi pensia și renunțarea la locul de muncă, fie pentru
suspendarea plății pensiei până la încetarea situației de cumul. În ipoteza în care nu este
exprimată nicio opțiune într‑un termen de cincisprezece zile lucrătoare de la intrarea
în vigoare a legii menționate sau de la data survenirii situației de cumul, legea prevede
încetarea de drept a raporturilor de muncă sau a raporturilor de serviciu ale persoanei
vizate.
Acesta este contextul în care militarii în rezervă pe care îi reprezenta reclamantul din litigiul
principal au fost obligați să își exprime în scris opțiunea, în termenul prevăzut de lege,
între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și renunțarea la activitatea
respectivă.
Reclamantul a introdus la Tribunalul Neamț, instanța de trimitere în această cauză, o acțiune

împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în cadrul căreia a invocat neconformitatea acestei
legi cu dreptul Uniunii și a solicitat obligarea statului român să lase neaplicate dispozițiile
care interzic cumulul pensiei cu un venit obținut din exercitarea unei activități profesionale
în cadrul unui organism public. Pe de o parte, în opinia reclamantului, dispozițiile respective
plasează anumiți militari pensionari angajați de organisme publice într‑o situație defavorabilă
în raport cu militarii pensionari angajați în sectorul privat, această diferență de tratament
constituind o discriminare interzisă de Directiva 2000/78. În plus, interzicerea cumulului
pensiei cu un venit obținut dintr‑o activitate profesională în cadrul unui organism public
constituie o încălcare gravă a drepturilor de proprietate dobândite înainte de intrarea în
vigoare a legii în discuție și nu respectă principiile securității juridice și previzibilității.
La rândul său, Ministerul Finanțelor Publice a contestat existența unui conflict între legea
națională în discuție în litigiul principal și dreptul Uniunii și, în orice caz, a apreciat că
diferențele de tratament invocate, presupunând că erau dovedite, erau justificate în raport
cu obiectivele legitime urmărite de lege, și anume degrevarea bugetului asigurărilor sociale
și a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate, și
crearea premiselor unei relansări economice reale.
În opinia instanței de trimitere, încetarea „forțată” a raporturilor de muncă pentru

persoanele care cumulează statutul de pensionar cu cel de angajat în sectorul public și
care percep un anumit nivel al veniturilor le plasează pe acestea într‑o situație defavorabilă
174
POLITICA SOCIALĂ
în raport cu pensionarii care sunt angajați în sectorul privat. Deși nu a făcut referire în
mod explicit la o discriminare pe motive de vârstă în sensul Directivei 2000/78, instanța
de trimitere a exprimat îndoieli cu privire la chestiunea dacă obiectivul privind reducerea
cheltuielilor publice urmărit de legea în discuție constituia un obiectiv legitim care poate
justifica o diferență de tratament în sensul articolului 6 alineatul (1) din directivă, făcând
trimitere la o hotărâre a Curții113 în care se precizase că numai măsurile justificate de
obiective legitime de politică socială permit derogarea de la principiul egalității de tratament
în ceea ce privește încadrarea în muncă, pus în aplicare de Directiva 2000/78.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat Curții să stabilească, pe de o parte,

dacă asemenea dispoziții naționale care impun încetarea de drept a raporturilor de muncă
sau a raporturilor de serviciu ale angajaților din sectorul public care beneficiază și de
o pensie mai mare decât salariul mediu brut, în cazul în care aceștia nu au optat pentru
continuarea raporturilor de muncă sau a raporturilor de serviciu respective într‑un anumit
termen, instituie o discriminare în sensul articolului 2 alineatul (2) și al articolului 3 alineatul
(1) din Directiva 2000/78 și, pe de altă parte, dacă articolul 6 din Directiva 2000/78 poate
fi interpretat în sensul că permite unui stat membru care a transpus această dispoziție în
dreptul intern să procedeze, în exercitarea puterii judecătorești, la verificarea transpunerii
inadecvate sau incomplete a directivelor europene în legislația națională în ceea ce privește
aprecierea justificării în mod obiectiv și rezonabil a aplicării unui tratament diferențiat,
precum și a obiectivului legitim avut în vedere de legiuitor la emiterea actului normativ ce
include un tratament diferențiat.
În răspunsul formulat, Curtea a statuat că articolul 2 alineatul (2) și articolul 3 alineatul (1)
din Directiva 2000/78 nu se aplică unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul
principal, care impune încetarea de drept a raporturilor de muncă sau a raporturilor de
serviciu ale angajaților din sectorul public care beneficiază și de o pensie mai mare decât
salariul mediu brut și care nu au optat pentru continuarea acestor raporturi de muncă
sau a acestor raporturi de serviciu într‑un anumit termen, considerând, în plus, că nu era
necesar să se pronunțe cu privire la a doua componentă a întrebărilor adresate.
În opinia Curții, diferența de tratament în discuție în litigiul principal nu este întemeiată pe

vârsta persoanei în cauză, întrucât interdicția privind cumulul pensiei cu un venit obținut
dintr‑o activitate profesională, prevăzută de legea în discuție, se aplică, pe de o parte, în
113. Hotărârea din 5 martie 2009, Age Concern England (C‑388/07, EU:C:2009:128).
175
funcție de calitatea de angajat în sectorul public sau în sectorul privat și, pe de altă parte, în
funcție de cuantumul pensiei de care poate beneficia angajatul din sectorul public.
În plus, Curtea a constatat în speță că încetarea raporturilor de muncă ale unei persoane
vizate de dispoziția națională în discuție în litigiul principal nu intervine de drept decât în
cazul în care persoana respectivă nu și‑a exprimat, într‑un anumit termen, opțiunea între
suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității sale profesionale și încetarea
raporturilor de muncă sau a raporturilor de serviciu. Prin urmare, aceasta nu împiedică
persoanele în cauză să rămână active în sectorul privat și, astfel, să continue să cumuleze
pensia cu un venit obținut din exercitarea unei activități profesionale, motiv pentru care
o situație precum cea în discuție în litigiul principal nu intră nici sub incidența articolului 3
alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78.
După ce, în luna septembrie 2015, a decis să suspende judecarea cauzei ca urmare
a decesului unei părți reprezentate de reclamantul din litigiul principal, la 14 noiembrie 2016,
instanța de trimitere a constatat că a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată.
b. PROTECȚIA SECURITĂȚII ȘI A SĂNĂTĂȚII LUCRĂTORILOR
12.3 – La 4 martie 2011, în Ordonanța Grigore (C‑258/10, EU:C:2011:122), Curtea a formulat

unele precizări referitoare la noțiunea „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88/CE114
în ceea ce privește serviciile de pază și de administrare pe care reclamantul din litigiul
principal, în calitate de pădurar, le‑a efectuat în cantoanele silvice aflate în gestiunea sa,
precum și la remunerația datorată pentru aceste servicii.
Potrivit Codului muncii115, pentru salariații angajați cu normă întreagă, durata normală
a timpului de muncă este de opt ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. Totuși, în funcție
de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta și pentru o repartizare inegală
a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe
săptămână. Pe de altă parte, durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși
48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, și nu pot fi efectuate ore de lucru
suplimentare fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru
114. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării
timpului de lucru ( JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).
115. Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003).
176
POLITICA SOCIALĂ
lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor
unui accident.
În speță, reclamantul a fost angajat de Regia Națională a Pădurilor (Romsilva) în calitate de

pădurar între 1 martie 2006 și 19 septembrie 2008. Acestuia i‑a fost încredințat inițial un
canton silvic și, începând cu luna august 2006, încă un canton silvic. Potrivit contractului
său de muncă, reclamantul avea un program de lucru flexibil de opt ore pe zi și de 40 de
ore pe săptămână, iar remunerația sa era calculată și plătită pe baza acestui program de
lucru. Conform fișei postului incluse în contractul menționat, reclamantul, singurul care
răspundea de primul canton silvic, trebuia să asigure paza cantoanelor silvice aflate în
gestiunea sa. Acest canton nu dispunea de o locuință care să fi putut fi pusă la dispoziția
pădurarului, care nu a folosit posibilitatea oferită de contractul colectiv de a locui în sediul
administrativ de care dispunea celălalt canton.
Reclamantul a introdus o acțiune la Tribunalul Dâmbovița, instanța de trimitere în această

cauză, solicitând obligarea Romsilva, printre altele, la plata, pe de o parte, a sporurilor
salariale pentru efectuarea de ore suplimentare, pentru orele de lucru efectuate sâmbăta
și duminica, precum și pentru efectuarea de ore de noapte și, pe de altă parte, a unei
indemnizații pentru închirierea unei locuințe. Acesta a apreciat că noțiunea „timp de
lucru” care figurează la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 include perioada în care
pădurarul are obligația, legală și contractuală, să asigure în mod permanent paza cantonului
silvic aflat în gestiunea sa. Astfel, obligarea pădurarului să asigure paza neîntreruptă a unui
astfel de canton ar încălca prevederile articolelor 2 și 6 din directiva menționată.
La rândul său, Romsilva a susținut că un pădurar precum reclamantul beneficia de un

program flexibil și, prin urmare, putea să își îndeplinească atribuțiile pe parcursul unei zile
fără a depăși însumat opt ore de lucru și fără a fi ținut să respecte un program fix între ora
8 și ora 16, important fiind să își fi îndeplinit sarcinile de serviciu.
Luând în considerare situația reclamantului, instanța de trimitere a constatat mai întâi

că, în temeiul reglementării naționale aplicabile, un pădurar trebuie să își îndeplinească
atribuțiile 24 de ore din 24, 7 zile din 7, fără a primi altă remunerație decât cea aferentă
unui program de lucru de opt ore pe zi, și aceasta în condițiile în care răspunderea sa este
angajată în mod permanent și continuu.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a adresat Curții mai multe întrebări referitoare
la interpretarea articolului 2 alineatul (1) și a articolului 6 din Directiva 2003/88.
177
În primul rând, Curtea a statuat că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 trebuie
interpretat în sensul că o perioadă în care un pădurar, al cărui timp de lucru zilnic, astfel
cum este stipulat în contractul său de muncă, este de opt ore, are obligația de a asigura paza
unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz,
pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în
care se produc aceste pagube, reprezintă „timp de lucru” în sensul dispoziției menționate
numai dacă natura și întinderea obligației de pază care îi revine pădurarului și regimul
juridic al răspunderii care îi este aplicabil impun prezența sa fizică la locul de muncă și dacă
în această perioadă trebuie să se afle la dispoziția angajatorului. Curtea a considerat că
era de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare privind situația
de fapt și aspectele juridice, în special din perspectiva dreptului național aplicabil, pentru
a aprecia dacă exista o asemenea situație în cauza principală.
În al doilea rând, potrivit Curții, calificarea unei perioade drept „timp de lucru” în sensul
articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 nu depinde de punerea la dispoziție a unei
locuințe de serviciu în incinta cantonului aflat în gestiunea pădurarului în cauză, în măsura
în care această punere la dispoziție a unei locuințe nu presupune că pădurarul este obligat
să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția sa pentru
a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Curtea a considerat
de asemenea că era de competența instanței de trimitere să facă verificările necesare
pentru a aprecia dacă exista o asemenea situație în cauza principală.
În al treilea rând, Curtea a statuat că articolul 6 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în
sensul că se opune în principiu unei situații în care, deși contractul de muncă al unui pădurar
prevede că timpul de lucru maxim este de opt ore pe zi, iar timpul maxim săptămânal
este de 40 de ore, în realitate, acesta asigură paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa,
în temeiul unor obligații legale, fie în mod permanent, fie într‑un mod care face să fie
depășit timpul de lucru maxim săptămânal prevăzut la acest articol. De asemenea, Curtea
a considerat că era de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare
pentru a aprecia dacă exista o asemenea situație în cauza principală și, eventual, să verifice
dacă în cauza principală erau respectate condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) sau
la articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2003/88, referitoare la posibilitatea de a deroga de
la articolul 6 menționat.
În sfârșit, Curtea a statuat că Directiva 2003/88 trebuie interpretată în sensul că obligația

angajatorului de a plăti drepturile salariale sau cele care pot fi asimilate acestora pe perioada
178
POLITICA SOCIALĂ
în care pădurarul are obligația de a asigura paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa nu
intră sub incidența acestei directive, ci a dispozițiilor relevante din dreptul național.
În urma acestei hotărâri preliminare, instanța de trimitere a admis în parte acțiunea

formulată, dar Curtea de Apel Ploiești a respins în tot, în recurs, acțiunea ca neîntemeiată.
c. MUNCA PE DURATĂ DETERMINATĂ
12.4 – Mai recent, la 21 septembrie 2016, în Ordonanța Popescu (C‑614/15, EU:C:2016:726),

Curtea a avut ocazia să interpreteze clauza 5 punctul (1) din Acordul‑cadru privind munca
pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva
1999/70/CE116. Acesta prevede în esență că, pentru a preveni abuzurile care rezultă din
folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele
membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, convențiile
colective și/sau cu practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există,
măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare
nevoile unor sectoare și a unor categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre
măsurile următoare, și anume motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea
contracte sau raporturi de muncă, durata totală maximă a contractelor sau a raporturilor
de muncă pe durată determinată succesive și numărul de reînnoiri ale unor asemenea
contracte sau raporturi de muncă.
Potrivit Codului muncii, încheierea unor contracte de muncă pe durată determinată

este permisă în cazurile prevăzute expres de o lege specială ori pentru desfășurarea
unor lucrări, a unor proiecte sau a unor programe, iar un contract de muncă pe durată
determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni. Cu toate acestea, în
sectorul sanitar‑veterinar, contractele de muncă încheiate pe perioada maximă prevăzută
de legislația din domeniul muncii pot fi prelungite ulterior, cu acordul părților, atât timp cât
există condițiile care au stat la baza încheierii lor, în măsura asigurării resurselor financiare
prevăzute în acest sens, până la încheierea unor noi contracte de muncă în urma organizării
de concursuri.
116. Directiva Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată,
încheiat între CES, UNICE și CEEP ( JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129).
179
În speță, reclamanta din litigiul principal a fost angajată în calitate de asistent veterinar
la Direcția Sanitar‑Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Gorj, în temeiul unui
contract de muncă pe durată determinată, în intervalul inițial 14 mai-31 decembrie 2007.
Acest contract a făcut obiectul a șapte prelungiri succesive, fiecare pentru o perioadă de
un an. Reclamanta a muncit în mod neîntrerupt în același loc de muncă, exercitând aceleași
atribuții.
Contractul de muncă în cauză privea desfășurarea activității de control oficial în unitățile

care au ca obiect de activitate tăierea animalelor, colectarea, producerea, prelucrarea,
procesarea, depozitarea, transportul, valorificarea produselor și a subproduselor
de origine animală, precum și în unitățile care au ca obiect de activitate colectarea,
producerea, prelucrarea, procesarea, depozitarea, transportul și valorificarea produselor
și a subproduselor de origine nonanimală. Deși contractul menționa că era strâns legat
de durata de funcționare a unităților care trebuie controlate, ultima sa prelungire a fost
făcută până dincolo de data de 1 ianuarie 2015, până la finalizarea procedurilor de concurs
în vederea ocupării definitive a postului în cauză. În această prelungire se preciza de
asemenea că angajatorul putea oricând să rezilieze în mod unilateral contractul de muncă.
În aceste împrejurări, reclamanta a chemat în judecată Direcția sanitar‑veterinară la

Tribunalul Gorj, solicitând constatarea nulității diferitor prelungiri ale contractului său de
muncă, precum și recalificarea acestuia în „contract pe durată nedeterminată”. Întrucât
acțiunea a fost respinsă, a formulat apel la Curtea de Apel Craiova, instanța de trimitere
în această cauză, care a solicitat în esență să se stabilească dacă clauza 5 punctul (1) din
acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale
precum cea în discuție în litigiul principal.
În răspunsul formulat, Curtea a statuat că clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru trebuie

interpretată în sensul că se opune unei asemenea reglementări naționale, care consideră
reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul public
ca fiind justificată de „motive obiective”, în sensul acestei clauze, pentru simplul motiv
că atribuțiile de control ale personalului angajat în domeniul sanitar‑veterinar au un
caracter nepermanent din cauza variațiilor volumului de activitate a unităților care trebuie
controlate, cu excepția cazului în care, aspect a cărui verificare este de competența
instanței de trimitere, reînnoirea contractelor vizează efectiv să acopere o nevoie specifică
în sectorul în cauză, fără însă ca la originea acesteia să poată sta considerații de ordin
bugetar. În plus, Curtea a apreciat că împrejurarea că reînnoirea unor contracte pe durată
determinată succesive se efectuează în așteptarea rezultatului procedurilor de concurs nu
180
POLITICA SOCIALĂ
poate fi suficientă pentru a se considera că această reglementare este conformă cu clauza

menționată dacă rezultă că aplicarea ei concretă conduce în speță la o recurgere abuzivă
la contracte de muncă pe durată determinată succesive, aspect a cărui verificare este de
competența instanței de trimitere.
În urma acestei ordonanțe, prin decizia din 18 ianuarie 2017, admițând în parte apelul,
Curtea de Apel Craiova a schimbat sentința Tribunalului Gorj și a constatat că, fiind încheiat
inițial la 14 mai 2007 pe durată determinată, începând cu 15 septembrie 2009 contractul
de muncă devenea încheiat pe durată nedeterminată.
181
13 PROTECȚIA CONSUMATORILOR
PROTECȚIA CONSUMATORILOR
13. PROTECȚIA CONSUMATORILOR
a. NOȚIUNEA „CONSUMATOR”
13.1 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea
(C‑110/14, EU:C:2015:538; concluzii prezentate la 23 aprilie 2015, EU:C:2015:271), Curtea
a fost solicitată să se pronunțe, pentru prima dată în legătură cu acest aspect într‑o cauză
preliminară provenită din România, asupra noțiunii „consumator” astfel cum este definită în
Directiva 93/13/CEE, în cadrul unui litigiu între reclamant, care exercita în România profesia
de avocat, pe de o parte, și o bancă cu care a încheiat un contract de credit, pe de altă
parte, instanța de trimitere neprecizând destinația acestuia.
Potrivit dispozițiilor legii117 care transpune Directiva 93/13, prin „consumator” se înțelege
orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul
unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității
sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Această dispoziție
corespunde în esență cu dispoziția de la articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13.
În speță, contractul în discuție a fost garantat cu o ipotecă constituită asupra unui imobil care
aparținea cabinetului de avocat al reclamantului. Acesta a formulat la Judecătoria Oradea,
instanța de trimitere în cauză, o cerere prin care a solicitat, pe de o parte, constatarea
caracterului abuziv al unei clauze contractuale referitoare la un comision de risc și, pe de
altă parte, anularea acestei clauze și rambursarea acestui comision perceput de bancă.
În acest context, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 2 litera (b)
din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia
de avocat și încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie
precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator” în sensul acestei dispoziții.
În plus, instanța de trimitere a solicitat Curții să stabilească incidența în această privință
a împrejurării că creanța născută din contractul menționat este garantată printr‑o garanție
ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său
117. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori,
republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 20 decembrie 2006).
183
de avocat și având ca obiect bunuri destinate exercitării activității profesionale a persoanei

respective, precum un imobil care aparține acestui cabinet.
În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general a considerat mai întâi că, în
pofida lipsei de precizie din decizia de trimitere cu privire la destinația creditului, o asemenea
împrejurare nu constituia pentru Curte un obstacol în calea furnizării unui răspuns util la
întrebările adresate.
Apreciind că noțiunea „consumator” este definită în mod situațional, cu alte cuvinte, în

raport cu un act juridic concret, avocatul general a considerat în continuare că aceasta
trebuie interpretată în sensul că include persoanele fizice care exercită profesia de avocat
și care încheie un contract de credit cu o bancă, în cuprinsul căruia este stipulată, în plus,
o garanție ipotecară constituită asupra unui imobil proprietate a cabinetului individual de
avocat, dacă, în urma examinării elementelor probatorii de care dispune instanța națională,
reiese că persoana respectivă a acționat în scopuri aflate în afara sferei sale de activitate
profesională.
Analizând contractele „cu dublu scop”, altfel spus, contractele care sunt încheiate fie cu
un scop personal, fie cu un scop profesional, avocatul general a făcut trimitere la Directiva
2011/83/UE118, considerând că clarificarea oferită de aceasta din urmă pentru interpretarea
noțiunii „consumator” se impunea și în cadrul Directivei 93/13. Pe baza acestei constatări,
avocatul general a concluzionat că, în cazul în care instanța națională aprecia că nu reieșea
cu claritate că un contract a fost încheiat exclusiv fie cu un scop personal, fie cu un scop
profesional, contractantul în cauză trebuia calificat drept consumator dacă obiectul
profesional nu predomina în contextul general al contractului, având în vedere ansamblul
circumstanțelor și aprecierea mijloacelor de probă obiective aflate la dispoziția instanței
naționale, a căror evaluare era de competența acestei instanțe.
În sfârșit, în ceea ce privește raportul dintre contractul principal și contractul accesoriu,

în speță ipoteca constituită în favoarea băncii, avocatul general a considerat că rolul unei
persoane fizice de reprezentant legal al cabinetului său individual de avocat la încheierea
118. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor,
de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a
Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European
și a Consiliului ( JO 2011, L 304, p. 64).
184
unui contract accesoriu de garanție nu are efecte asupra calității sale de consumator în
raport cu un contract principal de credit.
Similar avocatului general, Curtea a considerat că noțiunea „consumator” în sensul

articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 are un caracter obiectiv și este independentă
de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile
de care această persoană dispune în mod real. Pe baza aceste considerații, Curtea
a concluzionat că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract
care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând
seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă
împrumutatul poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei menționate, luând în
considerare toate împrejurările cauzei, în special natura bunului sau a serviciului care face
obiectul contractului vizat, susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun
sau acest serviciu.
Amintind că Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea
contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de
activitatea lor profesională, Curtea a apreciat că un avocat care încheie cu o persoană
fizică sau juridică ce acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională un contract
care, în special ca urmare a inexistenței unei legături cu activitatea cabinetului său,
nu este legat de exercitarea profesiei de avocat se află față de această persoană în
situație de inferioritate, chiar dacă s‑ar considera că acesta dispune de un nivel ridicat de
competențe tehnice.
În sfârșit, în ceea ce privește împrejurarea că, în speță, creanța născută din contractul în
cauză era garantată printr‑o garanție ipotecară contractată de un avocat în calitate de
reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunurile destinate exercitării
activității profesionale a acestui avocat, precum un imobil care aparține acestui cabinet,
Curtea a constatat că nu are efect asupra aprecierii noțiunii de consumator sau a naturii
bunului care făcea obiectul contractului în discuție întrucât cauza principală avea ca
obiect determinarea calității de consumator ori de vânzător sau furnizor a persoanei
care a încheiat contractul principal, și anume contractul de credit, iar nu a calității acestei
persoane în cadrul contractului accesoriu, și anume garanția ipotecară.
Prin urmare, Curtea a statuat, pe de o parte, că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13
trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat și încheie
un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract,
poate fi considerată „consumator” în sensul acestei dispoziții atunci când contractul
185
menționat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Pe de altă parte,

Curtea s‑a pronunțat în sensul că împrejurarea că creanța născută din același contract
este garantată printr‑o garanție ipotecară contractată de această persoană în calitate de
reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunuri destinate exercitării
activității profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparține acestui
cabinet, nu este relevantă în această privință.
13.2 – În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura (C‑348/14,
EU:C:2015:447), cererea de decizie preliminară a privit interpretarea Directivei
87/102/CEE119 și a Directivei 93/13, în cadrul unui litigiu determinat de modalitățile de
recuperare a unei datorii rezultate dintr‑un contract de credit de consum pentru utilizarea
unui card de credit.
În speță, în luna august 2008, împrumutatul a încheiat cu o bancă un contract de credit

privind utilizarea unui card de credit pentru o sumă care nu putea depăși plafonul de
31 000 RON (aproximativ 7 038 de euro). Reclamanta din litigiul principal a semnat un act
adițional la acest contract prin care devenea codebitoare pentru datoria împrumutatului.
Contractul, care constituia totodată și titlu executoriu în conformitate cu dispozițiile

relevante din legislația română privind activitatea bancară și instituțiile de credit, prevedea
că nerespectarea de către împrumutat sau de către oricare dintre posesorii de card
a obligațiilor asumate prin contract conduce la rezilierea de plin drept a contractului, fără
punere în întârziere și fără intervenția instanțelor judecătorești.
În luna iunie 2010, împrumutatului i‑a fost adresată o somație de plată pentru a achita
către bancă suma de 37 004,40 RON în temeiul obligațiilor sale contractuale. Întrucât
împrumutatul nu a achitat această sumă la capătul unui interval de aproximativ un an,
împotriva acestuia s‑a emis o somație de plată pentru suma de 54 224,18 RON, prin acest
act fiind de asemenea informat cu privire la demararea iminentă a procedurii de executare
119. Directiva Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative
ale statelor membre privind creditul de consum ( JO 1987, L 42, p. 48, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 252), astfel
cum a fost modificată prin Directiva 98/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998
186
silită a contractului. În luna august 2011, împrumutatul a fost informat că instanța de

trimitere fusese sesizată cu o cerere de executare silită.
Întrucât instanța de trimitere a admis cererea băncii, reclamanta a fost informată de

aceasta din urmă cu privire la înființarea unei popriri asupra unei părți din veniturile sale.
Banca a notificat ulterior împrumutatului și reclamantei transmiterea, pentru executare
silită, a dosarului către un executor judecătoresc mandatat să efectueze de urgență
recuperarea sumelor datorate în temeiul contractului. În final, aceștia au fost informați cu
privire la înființarea popririi asupra veniturilor lor pentru a recupera suma aferentă datoriei
lor contractuale și onorariului executorului judecătoresc, care era de aproximativ patru ori
mai mare decât plafonul inițial stipulat în contractul de credit.
Reclamanta a formulat contestație la măsurile de executare silită la Judecătoria Câmpulung,

instanța de trimitere în cauză, solicitând anularea acestora pentru motivul, pe de o parte,
că nu primise o copie a actului adițional la contractul de credit prin care devenea
codebitoare pentru datoria împrumutatului și, pe de altă parte, că suma pentru care s‑a
înființat poprire pe veniturile sale nu fusese stabilită exact și că, deși rambursa 1 000 RON pe
lună, suma globală datorată nu încetase să crească, din cauza dobânzilor și a comisioanelor
penalizatoare.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere a adresat Curții mai multe întrebări preliminare
referitoare în esență la criteriile de apreciere a caracterului abuziv a unui contract de
credit precum cel în discuție în litigiul principal, ridicând deopotrivă problema calității
de consumator a uneia dintre părțile la contractul în discuție, care constituie una dintre
condițiile esențiale de aplicabilitate a Directivelor 87/102 și 93/13.
Curtea a răspuns la această primă întrebare statuând că articolul 1 alineatul (2) litera (a) din
Directiva 87/102 și articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că
intră sub incidența noțiunii de consumator, în sensul acestor dispoziții, persoana fizică ce
se află în situația de codebitor în cadrul unui contract încheiat cu un profesionist, atât timp
cât acționează în scopuri care pot fi considerate ca fiind în afara meseriei sau a profesiunii
sale.
13.3 – Ulterior Hotărârilor Costea și Bucura, Curtea a formulat precizări suplimentare în

ceea ce privește noțiunea de consumator. Astfel, în Ordonanța din 19 noiembrie 2015,
Tarcău (C‑74/15, EU:C:2015:772), Curtea a statuat că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2
litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate
187
aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană
fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială
le‑a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în
care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale
profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea respectivă.
Curtea a recurs la această interpretare și în Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș

(C‑534/15, EU:C:2016:700), într‑un context determinat de o novație, apreciind în plus că
era de competența instanței de trimitere să verifice dacă persoanele fizice în discuție au
acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității lor profesionale și nu au un raport de
natură funcțională cu societatea menționată ale cărei obligații le garantau.
b. CLAUZE ABUZIVE
13.4 – În Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C‑143/13, EU:C:2015:127), Curtea s‑a
pronunțat asupra caracterului pretins abuziv al unor clauze incluse în contracte de credit
de consum care prevedeau, pe de o parte, un „comision de risc” perceput de bancă și care,
pe de altă parte, o autorizau în anumite condiții să modifice în mod unilateral rata dobânzii.
Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, „[a]precierea caracterului abuziv al
clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul
adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate
în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în
mod clar și inteligibil”. În plus, Directiva 2008/48/CE prevede o obligație generală în sarcina
creditorului de a‑i indica consumatorului, atât în etapa precontractuală, cât și în contractul
de credit, anumite informații, printre care dobânda anuală efectivă (DAE).
În dreptul român, o ordonanță de urgență a guvernului din anul 2010120, care transpune
Directiva 2008/48 în ordinea juridică națională, prevede că, pentru creditul acordat,
creditorul poate percepe numai un comision de analiză a dosarului, un comision de
administrare a creditului sau un comision de administrare a contului curent, o compensație
în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum
și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. În ceea ce privește
120. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010).
188
contractele aflate în derulare la data la care ordonanța de urgență menționată a intrat

în vigoare, aceasta prevede obligația creditorilor să asigure, în termen de 90 de zile de
la data respectivă, conformitatea contractelor cu dispozițiile ordonanței de urgență,
modificându‑le prin acte adiționale.
Legea de aprobare a acestei ordonanțe de urgență121 prevede însă că dispozițiile ordonanței

nu se aplică contractelor în curs de derulare și că actele adiționale încheiate și semnate
până la data intrării în vigoare a acestei legi își produc efectele în conformitate cu termenii
contractuali agreați între părți, inclusiv actele adiționale nesemnate de către consumatori,
considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, cu excepția cazului în care
consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile
de la data intrării în vigoare a aceleiași legi.
În speță, înainte de intrarea în vigoare a ordonanței în discuție, împrumutații au încheiat

cu o bancă două contracte de credit, primul fiind destinat să acopere cheltuieli personale
curente, iar al doilea având ca obiect finanțarea achiziționării unui bun imobil și fiind
garantat prin instituirea unei ipoteci asupra acestui bun. Potrivit unei clauze stipulate
în condițiile speciale ale celor două contracte, referitoare la caracterul variabil al ratei
dobânzii, banca își rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii
unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată
a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se aplica de la data comunicării. Pe de altă parte,
o altă clauză stipulată în condițiile generale al contractelor de credit, intitulată „comision
de risc”, prevedea că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datora băncii
un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătea lunar pe toată perioada
creditului.
După data intrării în vigoare a ordonanței, banca a întreprins demersuri în vederea alinierii
contractelor de credit în discuție în litigiul principal la dispozițiile ordonanței menționate.
Astfel, banca a propus înlocuirea în proiectele de acte adiționale la aceste contracte
de credit a denumirii clauzelor referitoare la „comisionul de risc” cu cea de „comision
de administrare credit”, perceperea acestui comision fiind autorizată în mod expres de
ordonanța menționată, fără a modifica însă conținutul acestor clauze. Împrumutații s‑au
opus acestei propuneri și au refuzat, în consecință, să semneze actele adiționale respective.
121. Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de
credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010).
189
Considerând că o serie de clauze din contractele de credit în discuție în litigiul principal,

printre care figurează clauzele referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii și la
„comisionul de risc”, aveau un caracter abuziv în sensul Legii privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianți și consumatori, împrumutații, după ce s‑au adresat
Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care nu a dat curs demersului lor,
au sesizat Judecătoria Cluj‑Napoca, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor
vizate și, prin urmare, a nulității acestora.
Instanța a admis în parte acțiunea, statuând că anumite clauze prezentau un caracter abuziv
și, în consecință, trebuiau să fie considerate nule. Între acestea se număra clauza referitoare
la caracterul variabil al ratei dobânzii deoarece, noțiunea „schimbări semnificative pe piața
monetară” fiind prea vagă, permitea băncii să modifice rata dobânzii în mod discreționar.
În schimb, instanța menționată a considerat că clauzele referitoare la „comisionul de
risc”, precum și propunerea de clauză referitoare la „comisionul de administrare credit”
nu puteau fi calificate ca fiind abuzive întrucât, printre altele, aprecierea riscului concret
asumat de bancă și a eficacității garanțiilor contractuale nu era de competența sa.
Sesizat cu recursurile formulate împotriva acestei hotărâri atât de împrumutați, cât și

de bancă, Tribunalul Specializat Cluj, instanța de trimitere în această cauză, a solicitat
să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în
sensul că termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau
remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,
pe de altă parte” acoperă tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate
între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal,
care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral
rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.
Curtea a amintit mai întâi jurisprudența sa122 potrivit căreia clauzele contractuale care se
circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul
(2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale
acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter
accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi
circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Curtea a statuat de
asemenea că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua
categorie de clauze, al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat, au un domeniu
122. Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282).
190
de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al

prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în
schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem
sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.
Curtea a constatat că, în cazul în care instanța de trimitere ajungea la concluzia că, având în
vedere elementele furnizate de Curte ca răspuns la întrebarea adresată, clauzele respective
făceau totuși parte din obiectul principal al contractului sau că erau efectiv contestate
pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu era mai puțin adevărat
că aceste clauze trebuiau să facă, în orice caz, obiectul unei aprecieri a eventualului lor
caracter abuziv dacă urma să se constate, aspect a cărui verificare revenea de asemenea
instanței de trimitere, că ele nu erau redactate în mod clar și inteligibil.
Prin urmare, Curtea a răspuns la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva
93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul
principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului
sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul
acestora, pe de altă parte” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în
contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori precum cele în
discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să
modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc”
perceput de acesta. Curtea a statuat că revine instanței de trimitere sarcina să verifice
această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia
generală și stipulațiile contractelor în discuție, precum și contextul juridic și factual în care
acestea se înscriu.
În urma acestei hotărâri preliminare, împrumutații au renunțat la judecată, astfel încât

instanța de trimitere a menținut sentința dată în primă instanță.
13.5 – Tot în Hotărârea Bucura, citată anterior, instanța de trimitere a solicitat să se

stabilească în ce măsură avea obligația de a aprecia din oficiu caracterul abuziv, în sensul
Directivei 93/13, al clauzelor unui contract atunci când este sesizată cu o contestație la
executarea silită a acestui contract și de asemenea în ce măsură modul în care au fost
redactate anumite dispoziții ale unui contract de credit și omiterea menționării anumitor
informații atât la momentul încheierii acestui contract, cât și în cursul executării puteau să
191
o determine să decidă că anumite clauze din acest contract aveau un caracter „abuziv” în
sensul articolului 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 93/13.
În primul rând, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie
interpretat în sensul că revine instanței naționale obligația de a aprecia din oficiu caracterul
abuziv, în sensul acestei dispoziții, al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și
un profesionist, din moment ce această instanță dispune de elementele de fapt și de drept
necesare în acest scop.
În al doilea rând, Curtea a statuat că Directiva 93/13, în special articolele 3-5 din aceasta,
trebuie interpretată în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, în
sensul articolului 3 alineatele (1) și (3) din această directivă, al clauzelor unui contract de
credit de consum, instanța națională trebuie să țină seama de toate circumstanțele care
însoțesc încheierea acestui contract.
În această privință, Curtea a considerat că revenea instanței de trimitere obligația să verifice

că în cauza în discuție au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea
un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele,
costul total al împrumutului său.
În opinia Curții, în această apreciere joacă un rol decisiv, pe de o parte, aspectul dacă clauzele
sunt redactate în mod clar și inteligibil, astfel încât să îi permită unui consumator mediu,
și anume un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat, să evalueze un
asemenea cost și, pe de altă parte, împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul
de credit de consum a informațiilor considerate esențiale, având în vedere natura bunurilor
sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul, în special a celor prevăzute la articolul
4 din Directiva 87/102, printre care se înscriu indicarea DAE și a condițiilor în care aceasta
poate fi modificată, declararea valorii, a numărului și a frecvenței sau a datelor plăților pe
care trebuie să le efectueze consumatorul pentru a rambursa creditul, precum și a plăților
dobânzii și a celorlalte taxe, valoarea totală a acestor plăți, în cazul în care este posibil,
precum și declararea elementelor de cost, cu excepția cheltuielilor legate de încălcarea
obligațiilor contractuale.
192
c. CREDITUL DE CONSUM
13.6 – În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 12 iulie 2012, Volksbank România
(C‑602/10, EU:C:2012:443), Curtea a fost solicitată să se pronunțe asupra interpretării mai
multor dispoziții ale Directivei 2008/48 în contextul aplicabilității lor unor contracte care nu
sunt incluse în domeniul de aplicare material și temporal al directivei. Cererea de decizie
preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între reclamantă, o bancă, pe de o parte,
și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru
Protecția Consumatorilor Călărași (ANPC), pe de altă parte, în legătură cu anumite clauze
incluse în contracte de credit pentru consumatori încheiate între bancă și clienții săi, care,
potrivit ANPC, contraveneau reglementării naționale menite să transpună această directivă.
Directiva 2008/48 prevede că nu se aplică contractelor de credit garantate fie prin ipotecă,
fie printr‑o altă garanție comparabilă utilizată în mod curent într‑un stat membru asupra
unui bun imobil, fie printr‑un drept legat de un bun imobil (articolul 2), iar statele membre
nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele
stabilite de directivă (articolul 22). Pe de altă parte, directiva impune ca statele membre să
se asigure că există proceduri adecvate și eficiente de soluționare pe cale extrajudiciară a
litigiilor cu consumatorii privind contractele de credit, recurgând, după caz, la organisme
existente (articolul 24). În sfârșit, directiva prevede că nu se aplică contractelor de credit
existente la data intrării în vigoare a măsurilor naționale de punere în aplicare, însă statele
membre se asigură că anumite dispoziții ale acesteia se aplică și contractelor pe durată
nedeterminată existente la data la care intră în vigoare măsurile naționale de punere în
aplicare (articolul 30).
Contractele de credit în discuție în litigiul principal, în esență credite garantate cu ipoteci

sau cu alte drepturi asupra unor bunuri imobile, au fost încheiate între bancă și clienții
acesteia înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență nr. 50/2010, care a transpus
Directiva 2008/48. Similar situației de fapt în discuție în cauza în care ulterior a fost
pronunțată Hotărârea Matei, citată anterior, după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe,
banca a întreprins demersuri pentru a modifica, prin acte adiționale la contractele de credit,
denumirea clauzelor în litigiu cu cea de „comision de administrare credit”, nemodificând
însă cuantumul acestuia.
După intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, ANPC a constatat că banca percepea în

continuare „comisionul de risc”, astfel cum era stipulat în contractele de credit în discuție
193
în litigiul principal, denumit ulterior „comision de administrare credit”, și a întocmit un

proces‑verbal împotriva sa, prin care a fost obligată la plata unei amenzi, precum și la
executarea unor sancțiuni complementare. Banca a contestat acest proces‑verbal la
Judecătoria Călărași, instanța de trimitere în această cauză.
Având îndoieli cu privire la caracterul adecvat sau complet al transpunerii directivei în

dreptul român, instanța de trimitere a adresat Curții întrebări care au privit în principal
domeniul de aplicare al acesteia.
În primul rând, Curtea a constatat că armonizarea prevăzută de Directiva 2008/48 nu se

opune ca un stat membru să includă aceste contracte în domeniul de aplicare al unei măsuri
naționale menite să transpună directiva menționată pentru a aplica acestor contracte
toate dispozițiile directivei respective sau pe unele dintre ele. Pe baza acestei considerații,
Curtea a concluzionat că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat
în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în
dreptul intern să includă în domeniul său de aplicare material contracte de credit, precum
cele în discuție în acțiunea principală, având ca obiect acordarea unui credit garantat cu un
bun imobil, chiar dacă asemenea contracte sunt excluse în mod expres din domeniul de
aplicare material al directivei.
În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea unor măsuri tranzitorii care presupun ca
reglementarea națională de transpunere a directivei să se aplice și în privința contractelor
în derulare la data intrării în vigoare a acesteia, Curtea a statuat că articolul 30 alineatul (1)
din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o asemenea măsură
să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât această măsură să se aplice
și unor contracte de credit.
În al treilea rând, Curtea a constatat că, deși Directiva 2008/48 prevede obligații referitoare la
informațiile care trebuie furnizate de creditor în ceea ce privește, printre altele, comisioanele
bancare ca parte din costul total al creditului, aceasta nu conține, în schimb, norme de fond
cu privire la tipurile de comisioane care pot fi percepute de creditor. Pentru acest motiv,
întrucât statele membre ar trebui să asigure funcționarea măsurilor corespunzătoare
pentru reglementarea sau supravegherea activității creditorilor, Curtea a concluzionat că
articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune
ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună
instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce
privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de
credit de consum care intră în domeniul de aplicare al măsurii respective.
194
În al patrulea rând, în ceea ce privește dispoziția internă prin care instituțiilor de credit li se
interzice perceperea anumitor comisioane bancare, Curtea a constatat că nu generează,
prin ea însăși, o sarcină suplimentară pentru instituțiile de credit stabilite în alte state
membre și, cu atât mai mult, nici necesitatea ca aceste întreprinderi să își reanalizeze
politica și strategiile comerciale pentru a putea avea acces pe piața românească în condiții
compatibile cu legislația română, concluzionând că o măsură națională precum cea în
discuție în acțiunea principală nu este contrară normelor din tratat în materie de liberă
prestare a serviciilor.
În sfârșit, Curtea a statuat că articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie
interpretat în sensul că nu se opune unei norme incluse în măsura națională menită să
transpună această directivă care, în materie de litigii având ca obiect credite de consum,
permite consumatorilor să se adreseze direct unei autorități de protecție a consumatorilor,
care, în continuare, poate aplica sancțiuni instituțiilor de credit pentru încălcarea acestei
măsuri naționale, fără să aibă obligația de a recurge în prealabil la procedurile de soluționare
extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru asemenea litigii.
În urma acestei hotărâri preliminare, prin sentința pronunțată, instanța de trimitere

a admis acțiunea formulată de bancă, soluție care a fost menținută în recurs.
195
14 MEDIU
MEDIU
14. MEDIU
În această materie, trei cauze trebuie semnalate, dintre care două privesc neîndepliniri de
către România ale unor obligații în domeniile conservării păsărilor sălbatice și prevenirii
poluării, în timp ce a treia privește, în cadrul unei acțiuni în anulare, sistemul de schimb al
cotelor de emisii de gaz cu efect de seră în Uniunea Europeană.
14.1 – În primul rând, în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 14 aprilie 2011,
Comisia/România (C‑522/09, EU:C:2011:251)123, Comisia a solicitat Curții să constate că,
prin neclasificarea ca arii de protecție specială (APS) a unor teritorii suficiente ca număr
și ca suprafață pentru a asigura o protecție corespunzătoare a tuturor speciilor de păsări
enumerate în anexa I la Directiva păsări, precum și a speciilor migratoare care nu sunt
menționate în această anexă, România nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul
dispozițiilor directivei menționate.
În speță, Comisia a considerat că, întrucât nu a comunicat lista națională a APS, necesară
potrivit articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva păsări, România nu și‑a îndeplinit
obligația prevăzută de dispozițiile menționate, prin faptul că nu a desemnat APS adecvate.
Prin urmare, i‑a trimis o scrisoare de punere în întârziere. În răspunsul pe care l‑a formulat,
România a indicat că a fost adoptată și publicată o hotărâre a guvernului privind desemnarea
APS, incluzând anexele care cuprind lista APS.
Considerând că teritoriile clasificate ca APS nu erau suficiente ca număr și ca suprafață în

raport cu obiectivele de protecție a speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva
păsări, precum și a speciilor migratoare, Comisia a emis un aviz motivat prin care invita
România să adopte măsurile necesare pentru a i se conforma. Autoritățile române au răspuns
la avizul motivat al Comisiei susținând printre altele că obiectul procedurii fusese modificat
de Comisie, întrucât scrisoarea de punere în întârziere se întemeia pe necomunicarea listei
APS, în timp ce avizul motivat privea desemnarea unor APS insuficiente ca număr și ca
suprafață. Autoritățile române au expus de asemenea, întemeindu‑se pe probe, motivele
care au stat la baza nedesemnării totale sau parțiale, după caz, a anumitor situri.
197
Prin hotărârea pronunțată, Curtea a respins acțiunea în constatarea neîndeplinirii

obligațiilor ca fiind inadmisibilă, admițând excepția invocată de România.
Astfel, Curtea a constatat că, la mai puțin de două luni după ce a primit scrisoarea de
punere în întârziere, România a transmis Comisiei lista națională a APS pe care le clasificase
între timp și din care rezulta că un număr important de APS fuseseră clasificate de acest
stat membru potrivit articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva păsări. Cu toate acestea,
în cadrul unui aviz motivat emis la 23 septembrie 2008, Comisia a imputat României,
întemeindu‑se pe argumente detaliate, că a clasificat APS insuficiente ca număr și ca
suprafață în raport cu articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva păsări, fără ca în prealabil
să fi dat statului membru posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la acest
aspect. În acest mod, punerea în întârziere nu a identificat în mod suficient neîndeplinirea
imputată ulterior României în avizul motivat, iar procedura precontencioasă nu și‑a atins
obiectivul de a garanta dreptul statului membru în cauză de a‑și prezenta observațiile cu
privire la criticile formulate de Comisie.
14.2 – În al doilea rând, prin Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (Romania)/Comisia
(T‑317/12, EU:T:2014:782), Tribunalul a respins o acțiune constituită, pe de o parte, dintr‑o
cerere, întemeiată pe răspunderea subiectivă, având ca obiect repararea prejudiciului
pretins suferit de reclamantă ca urmare a refuzului Comisiei de a‑i divulga informații
referitoare la cote de emisie de gaze cu efect de seră care i‑au fost presupus sustrase
și de a interzice orice tranzacție cu privire la aceste cote și, pe de altă parte, o cerere de
despăgubiri, întemeiată pe răspunderea obiectivă.
În speță, reclamanta, societate pe acțiuni de drept român, aparține grupului Holcim,

specializat în producția de ciment, de agregate, de asfalt și de beton gata de utilizare, și
dispune de conturi de cote de emisie în registrul român.
În luna noiembrie 2010, aceste conturi ar fi fost consultate în mod nelegal de o persoană
neautorizată. Potrivit reclamantei, ca urmare a acestei consultări nelegale, un milion de cote
care îi aparțineau ar fi fost transferate nelegal către un cont din Italia, iar 600 000 de cote
ar fi fost transferate în Liechtenstein. Cele 600 000 de cote deturnate către Liechtenstein
putuseră să fie recuperate la data introducerii acțiunii, însă situația era diferită în ceea
ce privește restul de un milion de cote. Potrivit reclamantei, milionul de cote sustrase (și
nerecuperate la data introducerii cererii introductive) valora aproximativ 15 milioane de
euro la data faptelor.
198
MEDIU
Tot în luna noiembrie 2010, reclamanta a semnalat Comisiei în mod oficial evenimentul și i‑a
adresat cererea să solicite registrelor naționale, pe de o parte, să înghețe cotele de emisie
presupus sustrase și, pe de altă parte, să blocheze conturile prin care acestea au tranzitat.
Reclamanta a depus de asemenea o plângere la parchetul competent.
În luna decembrie 2010, la inițiativa unei alte societăți decât reclamanta, a fost inițiată
împotriva Comisiei, la Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles (Belgia), o procedură privind
măsuri provizorii care avea ca obiect printre altele obligarea Comisiei de către președintele
instanței respective, statuând în calitate de judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii,
pe de o parte, să comunice identitatea titularului sau a titularilor conturilor în care apăreau
cotele pretins sustrase și, pe de altă parte, să blocheze toate registrele naționale în care
erau înscrise cotele respective. În luna februarie 2011, reclamanta a depus la Tribunalul
de Primă Instanță din Bruxelles o cerere de intervenție voluntară pentru a obține aceleași
măsuri ca cele solicitate de această altă societate.
În urma unei corespondențe cu serviciile competente ale Comisiei, printr‑o scrisoare

adresată Comisiei de către reclamantă, aceasta a susținut mai întâi că instituția respectivă
și statele membre aveau o obligație implicită de a identifica o soluție pentru repararea
prejudiciului suferit de un utilizator de cote căruia nu i se putea reține nicio culpă.
În continuare, reclamanta a precizat că intenționa să inițieze proceduri contencioase
împotriva Comisiei și a autorităților române pentru a‑și recupera pierderea. În sfârșit,
aceasta a arătat că o astfel de procedură nu era în interesul acționarilor săi și că, prin
urmare, era pregătită să încheie o tranzacție. În luna ianuarie 2002, Comisia a comunicat
reclamantei că nu era de acord cu încheierea unei tranzacții.
În aceste împrejurări, reclamanta a formulat acțiunea, care a fost respinsă de Tribunal.
Pentru a‑și întemeia decizia, în primul rând, Tribunalul a considerat că o societate care
pretinde că a fost victima unui furt de cote de emisie de gaze cu efect de seră nu poate să
se prevaleze de excepțiile de la normele de confidențialitate privind informațiile referitoare
la cotele menționate prevăzute la articolul 10 din Regulamentul (CE) nr. 2216/2004 pentru
a cere Comisiei divulgarea informațiilor referitoare la cotele vizate.
În al doilea rând, Tribunalul a considerat că, chiar dacă s‑ar presupune că normele privind
confidențialitatea cotelor de emisie de gaze cu efect de seră prevăzute la articolul 10 din
Regulamentul nr. 2216/2004 pot fi considerate o restrângere a exercițiului dreptului de
proprietate, garantat prin articolul 17 alineatul (1) din cartă, această restrângere trebuie
considerată conformă cu cerințele impuse prin articolul 52 alineatul (1) din cartă.
199
În al treilea rând, Tribunalul a considerat că articolul 69 din Regulamentul nr. 2216/2004 nu

permite blocarea accesului la anumite conturi de depozit în cadrul unui registru de cote de
emisie de gaze cu efect de seră. Acesta permite numai suspendarea, în caz de risc sistemic,
a oricărui acces la un registru, în ansamblul acestuia, sau la registrul comunitar independent
de tranzacții, în ansamblul acestuia. Or, Regulamentul nr. 2216/2004 prevede blocarea
anumitor cote în cadrul unui registru doar în ipoteza în care, în ceea ce privește una dintre
instalațiile sale, un operator nu a îndeplinit în termenul impus normele tehnice referitoare
la declararea cantității de gaze cu efect de seră emise de această instalație, astfel cum
a fost aprobată de autoritatea competentă. Nici articolul 20 din Directiva 2003/87/CE124 nu
obligă și nici măcar nu autorizează Comisia, expres sau implicit, să blocheze ea însăși cotele
care au făcut obiectul tranzacțiilor afectate de neregularități în sensul acestuia, deoarece
articolul 20 menționat impune, într‑o primă etapă, Comisiei, care acționează în calitate de
administrator central, să informeze statele membre în cauză atunci când tranzacțiile sunt
afectate de neregularități și, într‑o a doua etapă, acestor state membre să nu înregistreze
tranzacțiile respective.
În sfârșit, în al patrulea rând, Tribunalul a considerat că nu era necesar să soluționeze

problema existenței unei răspunderi obiective în dreptul Uniunii atunci când nu este
dovedit caracterul anormal și special al prejudiciului invocat. În această privință, Tribunalul
a apreciat că un prejudiciu trebuie considerat anormal în cazul în care depășește limitele
riscurilor economice inerente activităților în sectorul respectiv și special în cazul în care
afectează o categorie specifică de operatori economici în mod disproporționat față de alți
operatori.
Prin urmare, Tribunalul a considerat că nu poate constitui un prejudiciu anormal aplicarea

de către Comisie a normelor privind confidențialitatea referitoare la cotele de emisie de
gaze cu efect de seră prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 2216/2004 în privința
unei societăți deținătoare a cotelor respective întrucât împrejurarea că asemenea norme
au fost prevăzute la articolul 10 menționat, iar ulterior au fost aplicate în privința societății
nu constituie un risc anormal în cadrul sectorului în cauză, și anume acela al agenților
economici supuși sistemului comunitar de comercializare a cotelor. În lipsa unor astfel de
124. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de
comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei
96/61/CE a Consiliului ( JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78).
200
MEDIU
norme, secretul comercial nu ar putea fi garantat, ceea ce ar compromite existența însăși

a unei piețe a cotelor.
Pe de altă parte, Tribunalul a arătat că, întrucât este de notorietate că un sistem informatic
deschis pe internet, prin intermediul căruia se comercializează cotele, prezintă riscuri
tehnice care sunt uneori importante, prejudiciul care corespunde valorii cotelor transferate
pe cale electronică, fără autorizarea societății deținătoare, în alte conturi decât ale sale
nu poate fi considerat, așadar, în orice caz, că depășește riscurile economice sau tehnice
inerente activităților din sectorul în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a Tribunalului, reclamanta a formulat recurs, pe care Curtea

l‑a respins prin Hotărârea din 7 aprilie 2016, Holcim (Romania)/Comisia (C‑556/14,
EU:C:2016:207).
14.3 – În al treilea rând, în Hotărârea pronunțată la 21 iulie 2016, Comisia/România

(C‑104/15, EU:C:2016:581), Curtea a statuat că, prin neadoptarea măsurilor adecvate pentru
a preveni ridicarea de praf de pe suprafața iazului Boșneag – extindere, România nu și‑a
îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 și al articolului 13 alineatul (2) din
Directiva 2006/21/CE125.
În cererea introductivă, Comisia a susținut că zona Moldova Nouă este foarte grav
poluată de particule de praf ridicate de vânt de la iazul de decantare Boșneag – extindere.
Această poluare ar reprezenta un pericol nu numai pentru mediu, ci și pentru sănătatea
umană, astfel cum ar demonstra un raport din anul 2013 al Organizației Mondiale a Sănătății
care dovedește caracterul dăunător al unei expuneri, fie și de scurtă durată, la particulele
fine inhalabile, în special la cele cu un diametru mai mic de 10 micrometri. Comisia a arătat
în această privință că nu s‑a putut stabili încă un prag sub care o astfel de expunere ar fi
inofensivă.
Având în vedere elementele dosarului, Curtea a constatat că România recunoscuse că

ridicarea prafului prezent pe suprafața iazului Boșneag – extindere avea ca efect episoade
repetate de poluare care se putea dovedi dăunătoare pentru sănătatea umană, chiar
dacă preciza că această poluare avea loc numai ca urmare a vântului puternic și o califica
drept „accidentală”. Or, în opinia Curții, articolul 4 din Directiva 2006/21 pune în aplicare
125. Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind gestionarea deșeurilor din industriile
extractive și de modificare a Directivei 2004/35/CE (JO 2006, L 102, p. 15, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 3).
201
principiul precauției și, prin urmare, are o vocație preventivă. Astfel, alineatul (2) al acestui
articol obligă statele membre să asigure luarea de către operator a tuturor măsurilor
necesare pentru prevenirea sau reducerea pe cât posibil a oricăror efecte negative, actuale
sau potențiale, asupra mediului sau a sănătății umane, care apar ca rezultat al gestionării
deșeurilor.
Prin urmare, Curtea a observat că simpla măsurare a poluării atmosferice nu era suficientă
pentru a îndeplini obligațiile impuse la articolul 4 din Directiva 2006/21, deoarece această
dispoziție impune statelor membre să adopte măsuri destinate în special să prevină
poluarea legată de deșeurile din industriile extractive, iar nu numai măsuri destinate să
detecteze existența unei asemenea poluări.
În plus, Curtea a apreciat că, deși este adevărat că articolul 13 alineatul (2) din Directiva
2006/21 impune autorităților naționale numai obligația de a se asigura că operatorul
adoptă măsurile adecvate pentru a atinge un astfel de obiectiv, această dispoziție nu
poate fi interpretată totuși în sensul că exclude asumarea de către autoritățile menționate
a obligației de a se substitui unui operator în mod vădit în culpă, cu condiția ca costul
operațiunilor realizate să fie imputat acestuia din urmă.
202
15 POLITICA COMERCIALĂ
POLITICA COMERCIALĂ
15. POLITICA COMERCIALĂ
15.1 – În acest cadru, în Hotărârea din 30 iunie 2016, Selena România (C‑416/15,
EU:C:2016:501), Curtea a interpretat o dispoziție a Regulamentului (UE) nr. 791/2011126
în raport cu extinderea unei taxe antidumping definitive care fusese instituită asupra
importurilor de anumite țesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă originare din
Republica Populară Chineză la importurile acelorași produse expediate din Taiwan sau
Thailanda, indiferent dacă fuseseră sau nu declarate ca fiind originare din aceste țări127,
în legătură cu o decizie de regularizare emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice (DGRFP) București, prin care a fost stabilită în sarcina reclamantei plata unor taxe
antidumping pe baza procedurii de recuperare ulterioară a taxelor vamale, reglementată
de Codul vamal128.
În speță, în anul 2012, reclamanta din litigiul principal, o societate cu sediul în România,
a pus în liberă circulație în Uniunea Europeană țesături cu ochiuri deschise din fibră de
sticlă, importate de la un furnizor cu sediul în Taiwan.
Prin decizia de regularizare din 5 februarie 2014, DGRFP București a stabilit în sarcina
reclamantei plata sumei de 1 151 748 RON (aproximativ 257 970 de euro), corespunzătoare
taxelor antidumping și taxei pe valoarea adăugată neachitate de aceasta din urmă pentru
această punere în liberă circulație, majorate cu dobânzi și cu penalități de întârziere, pentru
motivul că ar fi constatat, în urma unui control ulterior efectuat la aceasta și a unei anchete
a OLAF, că importurile în cauză erau în realitate originare din Republica Populară Chineză
și că, în consecință, erau supuse taxei antidumping prevăzute de regulamentul inițial și de
126. Regulamentul Consiliului din 3 august 2011 de instituire a unei taxe antidumping definitive și de percepere
definitivă a taxei provizorii instituite asupra importurilor de anumite țesături cu ochiuri deschise din fibră de
sticlă originare din Republica Populară Chineză ( JO 2011, L 204, p. 1, denumit în continuare „regulamentul
inițial”).
127. Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 21/2013 al Consiliului din 10 ianuarie 2013 de extindere a taxei
antidumping definitive instituite prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 asupra importurilor
de anumite țesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă originare din Republica Populară Chineză la
importurile anumitor țesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă expediate din Taiwan sau Thailanda,
indiferent dacă au fost sau nu declarate ca fiind originare din Taiwan sau Thailanda ( JO 2013, L 11, p. 1, denumit
în continuare „regulamentul de extindere”).
128. Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar
( JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 1186/2009 al Consiliului din 16 noiembrie 2009 ( JO 2009, L 324, p. 23) (denumit în continuare „Codul vamal”).
205
regulamentul de extindere. DGRFP București a considerat că raportul de anchetă al OLAF

stabilise că loturile de țesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă care au făcut obiectul
importurilor în cauză fuseseră expediate din Republica Populară Chineză către Taiwan, fără
a face în această țară obiectul vreunei transformări sau al vreunei prelucrări, înainte de a
fi exportate în Uniune, astfel încât originea nepreferențială chineză trebuia menținută în
privința acestor loturi.
După epuizarea, fără succes, a căilor de atac administrative, reclamanta a sesizat Curtea de
Apel București cu o acțiune în anulare împotriva deciziei de regularizare, invocând printre
altele un motiv întemeiat pe aplicarea retroactivă eronată de către DGRFP București
a Regulamentului (UE) nr. 437/2012129 și a regulamentului de extindere, deoarece, la data
la care fuseseră realizate importurile în cauză, niciunul dintre aceste regulamente nu ar
fi fost în vigoare. În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească
dacă dispoziția în discuție din regulamentul de extindere trebuie interpretată în sensul că
taxa antidumping definitivă extinsă prin această dispoziție este aplicabilă retroactiv unor
produse expediate din Taiwan, puse în liberă circulație în Uniune ulterior datei de intrare
în vigoare a regulamentului inițial, însă anterior datei de intrare în vigoare a regulamentului
de deschidere.
Curtea a constatat mai întâi că importurile respective au fost efectuate anterior datei de
intrare în vigoare a regulamentului de deschidere, adică înainte ca acestea să fi putut fi
înregistrate, și că, prin urmare, taxa antidumping extinsă în temeiul regulamentului de
extindere nu se aplica retroactiv unor importuri precum importurile în cauză, care au fost
efectuate anterior datei de intrare în vigoare a regulamentului de deschidere.
Curtea a precizat însă că această interpretare nu se opune ca taxa antidumping definitivă

să fie aplicată unor asemenea importuri dacă se dovedește, după controlul ulterior, că
importurile menționate sunt în realitate originare din Republica Populară Chineză. Astfel,
Curtea a amintit, pe de o parte, că scopul controlului ulterior este de a se verifica exactitatea
originii indicate în certificatul de origine și, pe de altă parte, că faptul că mărfurile sunt
însoțite de certificate de origine nu constituie o împrejurare care să se poată opune
recuperării taxelor datorate pentru importul acestor mărfuri dacă, ulterior acestui import,
certificatele respective se dovedesc a fi inexacte.
129. Regulamentul din 23 mai 2012 de deschidere a unei anchete privind eventuala eludare a măsurilor antidumping
instituite prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 791/2011 al Consiliului și de supunere a acestor
importuri la înregistrare ( JO 2012, L 134, p. 12, denumit în continuare „regulamentul de deschidere”).
206
POLITICA COMERCIALĂ
Prin urmare, Curtea a considerat că îi revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă,
pentru fiecare dintre loturile de țesături cu ochiuri deschise din fibră de sticlă puse în liberă
circulație în Uniune, autoritățile vamale dispun de elemente de probă suficiente pentru
a concluziona că, deși expediate din Taiwan și declarate ca fiind originare din această țară,
loturile respective trebuiau considerate ca fiind în realitate originare din Republica Populară
Chineză, caz în care taxa antidumping instituită prin regulamentul inițial le este aplicabilă.
În acest caz, recuperarea ulterioară a acestei taxe trebuie să aibă loc în conformitate cu
normele privind recuperarea datoriei vamale cuprinse în Codul vamal.
În consecință, Curtea a statuat că dispoziția în cauză din regulamentul de extindere

trebuie interpretată în sensul că taxa antidumping definitivă extinsă prin aceasta nu este
aplicabilă retroactiv unor produse expediate din Taiwan, puse în liberă circulație în Uniune
ulterior datei de intrare în vigoare a regulamentului inițial, dar anterior datei de intrare în
vigoare a regulamentului de deschidere. Cu toate acestea, taxa antidumping instituită prin
regulamentul inițial este aplicabilă importului unor astfel de produse dacă se stabilește
că, deși expediate din Taiwan și declarate ca fiind originare din această țară, produsele
respective sunt originare în realitate din Republica Populară Chineză.
Cauza principală este pendinte în fața instanței de trimitere.
207
TABEL CRONOLOGIC AL CAUZELOR FINALIZATE

130
a. CURTEA DE JUSTIȚIE
C‑33/07 – Hotărârea din 10 iulie 2008, Ministerul Administrației și Internelor – Direcția Generală
de Pașapoarte București/Gheorghe Jipa (EU:C:2008:396): 1.8
C‑374/09 P – Ordonanța din 4 martie 2010, Constantin Hârsulescu/România (EU:C:2010:123).
C‑402/09 – Hotărârea din 7 aprilie 2011, Ioan Tatu/Statul român prin Ministerul Finanțelor și
Economiei și alții (EU:C:2011:219): 10.1, 10.5
C‑522/09 – Hotărârea din 14 aprilie 2011, Comisia/România (EU:C:2011:251): 3.1, 14.1
C‑102/10 – Ordonanța din 28 octombrie 2010, Frăsina Bejan/Tudorel Mușat (EU:C:2010:654): 11.1
C‑136/10 și C‑178/10 – Ordonanța din 8 aprilie 2011, Daniel Obreja/Ministerul Economiei

și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș (C‑136/10) și Ministerul
Economiei și Finanțelor și alții/Darmi SRL (C‑178/10) (EU:C:2011:230): 10.2
C‑258/10 – Ordonanța din 4 martie 2011, Nicușor Grigore/Regia Națională a Pădurilor –

Romsilva și Direcția Silvică București (EU:C:2011:122): 12.3
C‑263/10 – Hotărârea din 7 iulie 2011, Iulian Nisipeanu/Direcția Generală a Finanțelor Publice
Gorj și alții (EU:C:2011:466): 10.2, 10.5
C‑283/10 – Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Circul Globus București (Circ & Variete Globus
București/Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de
Autor (UCMR‑ADA) (EU:C:2011:772): 11.2
C‑310/10 – Hotărârea din 7 iulie 2011, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești/Ștefan Agafiței
și alții (EU:C:2011: 467): 3.14
C‑335/10 – Ordonanța din 13 iulie 2011, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului

Târgu‑Jiu și Administrația Fondului pentru Mediu/Norica Vijulan (EU:C:2011:477): 10.1
130. Numerele fac trimitere la secțiuni.
208
C‑336/10 – Ordonanța din 8 aprilie 2011, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului

Târgu‑Jiu și Administrația Fondului pentru Mediu/Victor Vinel Ijac (EU:C:2011:231): 10.1
C‑377/10 – Ordonanța din 6 decembrie 2010, Adrian Băilă/Administrația Finanțelor Publice

a Municipiului Craiova și Administrația Fondului pentru Mediu (EU:C:2010:737): 3.19
C‑438/10 – Ordonanța din 13 iulie 2011, Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău și
Administrația Finanțelor Publice Bacău/Lilia Druțu (EU:C:2011:478): 10.1
C‑439/10 – Ordonanța din 7 decembrie 2010, SC DRA SPEED SRL/Direcția Generală a Finanțelor
Publice Bacău și Administrația Finanțelor Publice Bacău (EU:C:2011:746): 3.19
C‑440/10 – Ordonanța din 7 decembrie 2010, SC SEMTEX SRL/Direcția Generală a Finanțelor

C‑441/10 – Ordonanța din 7 decembrie 2010, Ioan Anghel/Direcția Generală a Finanțelor

C‑573/10 – Ordonanța din 13 iulie 2011, Sergiu Alexandru Micșa/Administrația Finanțelor

Publice Lugoj, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Administrația Fondului pentru Mediu
(EU:C:2011:479): 10.1
C‑602/10 – Hotărârea din 12 iulie 2012, SC Volksbank România SA/Autoritatea Națională pentru
Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC)
(EU:C:2012:443): 13.6
C‑29/11 și C‑30/11 – Ordonanța din 8 aprilie 2011, Aurelia Elena Sfichi/Direcția Generală
a Finanțelor Publice Suceava și alții (C‑29/11) și Adrian Ilaș/Direcția Generală a Finanțelor Publice
Suceava și alții (EU:C:2011:233): 10.1
C‑248/11 – Hotărârea din 22 martie 2012, Procedură penală împotriva lui Rareș Doralin Nilaș
și alții (EU:C:2012:166): 6.1
C‑257/11 – Hotărârea din 29 noiembrie 2012, SC Gran Via Moinești SRL/Administrația

Națională de Administrare Fiscală (ANAF) și Administrația Finanțelor Publice București Sector 1
(EU:C:2012:759): 10.12
C‑396/11 – Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Procedură referitoare la executarea unor mandate
europene de arestare emise împotriva lui Ciprian Vasile Radu (EU:C:2013:39): 7.3
C‑434/11 – Ordonanța din 14 decembrie 2011, Corpul Național al Polițiștilor/Ministerul

Administrației și Internelor (MAI) și alții (EU:C:2011:830): 3.15
209
C‑462/11 – Ordonanța din 14 decembrie 2011, Victor Cozman/Teatrul Municipal Târgoviște

(EU:C:2011:831): 3.15
C‑483/11 și C‑484/11 – Ordonanța din 14 decembrie 2011, Andrei Emilian Boncea și alții/
Statul român (C‑483/11) și Mariana Budan/Statul român (C‑484/11) (EU:C:2011:832): 3.15
C‑565/11 – Hotărârea din 18 aprilie 2013, Mariana Irimie/Administrația Finanțelor Publice Sibiu
și Administrația Fondului pentru Mediu (EU:C:2013:250): 1.4
C‑627/11 – Ordonanța din 27 noiembrie 2012, SC „Augustus” Iași SRL/Agenția de Plăți pentru
Dezvoltare Rurală și Pescuit (EU:C:2012:754): 3.20
C‑663/11 – Hotărârea din 30 mai 2013, Scandic Distilleries SA/Direcția Generală de Administrare
a Marilor Contribuabili (EU:C:2013:347): 10.19
C‑79/12 – Hotărârea din 21 februarie 2013, SC Mora IPR SRL/Direcția Generală a Finanțelor
Publice Sibiu și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Sibiu (EU:C:2013:98): 10.18
C‑81/12 – Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept/Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării (EU:C:2013:275): 12.1
C‑134/12 – Ordonanța din 10 mai 2012, Ministerul Administrației și Internelor (MAI), Inspectoratul
General al Poliției Române (IGPR) și Inspectoratul de Poliție al Județului Tulcea (IPJ)/Corpul Național
al Polițiștilor – Biroul Executiv Central (EU:C:2012:288): 3.15
C‑249/12 și C‑250/12 – Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Corina‑Hrisi Tulică/Agenția Națională

de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C‑249/12) și Călin Ion
Plavoșin/Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații și Activitatea
de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C‑250/12) (EU:C:2013:722): 10.8
C‑323/12 – Hotărârea din 6 februarie 2014, E.ON Global Commodities SE/Agenția Națională
de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală
Finanțelor Publice a Municipiului București – Serviciul de administrare a contribuabililor nerezidenți
(EU:C:2014:53): 10.15
C‑369/12 – Ordonanța din 15 noiembrie 2012, Corpul Național al Polițiștilor – Biroul Executiv
Central/Ministerul Administrației și Internelor și alții (EU:C:2012:725): 3.15
210
C‑424/12 – Hotărârea din 6 februarie 2014, SC Fatorie SRL/Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor (EU:C:2014:50): 10.14
C‑430/12 – Ordonanța din 11 iulie 2013, Elena Luca/Casa de Asigurări de Sănătate Bacău
(EU:C:2013:467): 6.2
C‑431/12 – Hotărârea din 24 octombrie 2013, Agenția Națională de Administrare Fiscală/

SC Rafinăria Steaua Română SA (EU:C:2013:686): 10.13
C‑566/12 P – Ordonanța din 27 iunie 2013, Erusalim Băleanu/Comisia (EU:C:2013:436)
C‑567/12 P – Ordonanța din 27 iunie 2013, Adrian Barliba/Comisia (EU:C:2013:437)
C‑568/12 P – Ordonanța din 27 iunie 2013, Doru Cristian Ioanovici/Comisia (EU:C:2013:438)
C‑569/12 P – Ordonanța din 27 iunie 2013, Emil Micsunescu/Comisia (EU:C:2013:439)
C‑570/12 P – Ordonanța din 27 iunie 2013, Alexandru Octavian Concal/Comisia (EU:C:2013:440)
C‑78/13 P – Ordonanța din 3 octombrie 2013, Constantin Hârsulescu/România (EU:C:2013:653)
C‑97/13 și C‑214/13 – Ordonanța din 3 februarie 2014, Silvia Georgiana Câmpean/

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu
(C‑97/13) și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria/George Ciocoiu (C‑214/13)
(EU:C:2014:229): 1.7, 10.3
C‑143/13 – Hotărârea din 26 februarie 2015, Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei/SC Volksbank
România SA (EU:C:2015:127): 13.4
C‑268/13 – Hotărârea din 9 octombrie 2014, Elena Petru/Casa Județeană de Asigurări de

Sănătate Sibiu și Casa Națională de Asigurări de Sănătate (EU:C:2014:2271): 6.3
C‑304/13 – Ordonanța din 4 decembrie 2014, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
(APIA) – Centrul Județean Timiș/Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului
Timiș (EU:C:2014:2422): 5.1
C‑331/13 – Hotărârea din 15 octombrie 2014, Ilie Nicolae Nicula/Administrația Finanțelor Publice
a Municipiului Sibiu și Administrația Fondului pentru Mediu (EU:C:2013:2285): 1.5, 10.4, 10.5
C‑371/13 – Ordonanța din 7 noiembrie 2013, SC Schuster & Co Ecologic SRL/Direcția Generală
a Finanțelor Publice a Județului Sibiu – Activitatea de Inspecție Fiscală (EU:C:2013:748): 3.15
211
C‑401/13 și C‑432/13 – Hotărârea din 22 ianuarie 2015, Vasiliki Balazs/Casa Județeană de

Pensii Cluj (C‑401/13) și Casa Județeană de Pensii Cluj/Attila Balazs (C‑432/13) (EU:C:2015:26): 6.4
C‑438/13 – Hotărârea din 17 iulie 2014, BCR Leasing IFN SA/Agenția Națională de Administrare
Fiscală – Direcția generală de administrare a marilor contribuabili și Agenția Națională de
Administrare Fiscală – Direcția generală de soluționare a contestațiilor (EU:C:2014:2093): 10.9
C‑598/13 – Ordonanța din 22 aprilie 2015, Casa Județeană de Pensii Botoșani/Polixeni Guletsou
(EU:C:2015:278): 6.4
C‑635/13 – Hotărârea din 23 aprilie 2015, SC ALKA CO SRL/Autoritatea Națională a Vămilor –

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați și Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Municipiului București (EU:C:2015:268): 4.2
C‑646/13 – Ordonanța din 22 aprilie 2015, Casa Județeană de Pensii Brăila/

E.S. (EU:C:2015:276): 6.4
C‑668/13 – Ordonanța din 22 aprilie 2015, Casa Județeană de Pensii Botoșani/Evangeli

Paraskevopoulou (EU:C:2015:277): 6.4
C‑13/14 – Ordonanța din 12 iunie 2014, Municipiul Piatra Neamț/Ministerul Dezvoltării

Regionale și Administrației Publice (EU:C:2014:2000): 3.20
C‑69/14 – Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia/Statul român și

Serviciul public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a autovehiculelor
(EU:C:2015:662): 1.6, 10.6
C‑76/14 – Hotărârea din 14 aprilie 2015, Mihai Manea/Instituția Prefectului județul Brașov –
Serviciul public comunitar regim de permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor
(EU:C:2015:216): 10.5
C‑92/14 – Ordonanța din 3 iulie 2014, Liliana Tudoran și alții/SC Suport Colect SRL
(EU:C:2014:2051): 3.16
C‑110/14 – Hotărârea din 3 septembrie 2015, Horațiu Ovidiu Costea/SC Volksbank România
SA (EU:C:2015:538): 13.1
C‑144/14 – Hotărârea din 9 iulie 2015, Cabinet Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei/Direcția
Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj‑Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor
Publice Maramureș (EU:C:2015:452): 10.7, 10.10
212
C‑172/14 – Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii – Societate de Administrare a unui Fond de
Pensii Administrat Privat SA/Consiliul Concurenței (EU:C:2015:484): 8.1
C‑183/14 – Hotărârea din 9 iulie 2015, Radu Florin Salomie și Nicolae Vasile Oltean/Direcția
Generală a Finanțelor Publice Cluj (EU:C:2015:454): 10.11, 10.16
C‑200/14 – Hotărârea din 30 iunie 2016, Silvia Georgiana Câmpean/Administrația Finanțelor

Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu (EU:C:2016:494): 1.7
C‑201/14 – Hotărârea din 1 octombrie 2015, Smaranda Bara și alții/Președintele Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate și alții (EU:C:2015:638): 11.3
C‑260/14 și C‑261/14 – Hotărârea din 26 mai 2016, Județul Neamț/Ministerul Dezvoltării

Regionale și Administrației Publice (C‑260/14) și Județul Bacău/Ministerul Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice (C‑261/14) (EU:C:2016:360): 2.1
C‑262/14 – Hotărârea din 21 mai 2015, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în rezervă și
în retragere (SCMD)/Ministerul Finanțelor Publice (EU:C:2015:336): 12.2
C‑278/14 – Hotărârea din 16 aprilie 2015, SC Enterprise Focused Solutions SRL/Spitalul Județean
de Urgență Alba Iulia (EU:C:2015:228): 11.11
C‑288/14 – Hotărârea din 30 iunie 2016, Silvia Ciup/Administrația Județeană a Finanțelor

Publice Timiș – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (EU:C:2016:495): 1.7
C‑305/14 – Ordonanța din 10 februarie 2015, Silviu Lucian Băbășan/Inspectoratul Județean de

Poliție Satu Mare (EU:C:2015:97): 3.15
C‑348/14 – Hotărârea din 9 iulie 2015, Maria Bucura/SC Bancpost SA (EU:C:2015:447): 13.2, 13.5
C‑354/14 – Hotărârea din 6 octombrie 2015, SC Capoda Import‑Export SRL/Registrul Auto

Român și Benone‑Nicolae Bejan (EU:C:2015:658): 4.1
C‑439/14 și C‑488/14 – Hotărârea din 15 septembrie 2016, SC Star Storage SA/Institutul

Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI) (C‑439/14) și SC Max Boegl România SRL și
alții/RA Aeroportul Oradea și alții (C‑488/14) (EU:C:2016:688): 1.2, 11.12
C‑496/14 – Ordonanța din 7 mai 2015, Statul român/Tamara Văraru și Consiliul Național
pentru Combaterea Discriminării (EU:C:2015:312): 3.17
C‑556/14 P – Hotărârea din 7 aprilie 2016, Holcim (Romania) SA/Comisia (EU:C:2016:207)
213
C‑585/14, C‑587/14 și C‑588/14 – Ordonanța din 3 septembrie 2015, Petru Chiș/Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Cluj (C‑585/14), Aurel Moldovan/Administrația Județeană
a Finanțelor Publice Cluj (C‑587/14) și Sergiu Octav Constantinescu/Administrația Județeană
a Finanțelor Publice Sălaj (C‑588/14) (EU:C:2015:592): 10.5
C‑586/14 – Hotărârea din 9 iunie 2016, Vasile Budișan/Administrația Județeană a Finanțelor

Publice Cluj (EU:C:2016:421): 10.5
C‑608/14 – Ordonanța din 7 mai 2015, Elena Delia Pondiche/Statul român și Consiliul Național
pentru Combaterea Discriminării (EU:C:2015:313): 3.17
C‑74/15 – Ordonanța din 19 noiembrie 2015, Dumitru Tarcău și Ileana Tarcău/Banca

Comercială Intesa Sanpaolo România SA și alții (EU:C:2015:772): 13.3
C‑104/15 – Hotărârea din 21 iulie 2016, Comisia/România (EU:C:2016:581): 14.3
C‑175/15 – Hotărârea din 17 martie 2016, Taser International Inc./SC Gate 4 Business SRL și
Cristian Mircea Anastasiu (EU:C:2016:176): 7.1
C‑205/15 – Hotărârea din 30 iunie 2016, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov/
Vasile Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci (EU:C:2016:499): 1.1
C‑212/15 – Hotărârea din 9 noiembrie 2016, ENEFI Energiahatékonysági Nyrt/Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov (DGRFP) (EU:C:2016:841): 7.2
C‑241/15 – Hotărârea din 1 iunie 2016, Procedură referitoare la executarea unui mandat
european de arestare emis împotriva lui Niculaie Aurel Bob‑Dogi (EU:C:2016:385): 7.4
C‑309/15 P – Ordonanța din 8 septembrie 2016, Real Express/EUIPO („real”) (EU:C:2016:671)
C‑328/15 – Ordonanța din 14 aprilie 2016, Andreea Corina Târșia/Statul român și alții
(EU:C:2016:273): 3.17
C‑407/15 – Ordonanța din 18 februarie 2016, Ovidiu Rîpanu/Compania Națională „Loteria

Română” SA (EU:C:2016:167): 3.18
C‑416/15 – Hotărârea din 30 iunie 2016, Selena România SRL/Direcția Generală Regională
a Finanțelor Publice (DGRFP) București (EU:C:2016:501): 15.1
214
C‑534/15 – Ordonanța din 14 septembrie 2016, Pavel Dumitraș și Mioara Dumitraș/BRD

Groupe Société Générale – Sucursala Județeană Satu Mare (EU:C:2016:700): 13.3
C‑614/15 – Ordonanța din 21 septembrie 2016, Rodica Popescu/Direcția Sanitar Veterinară și

pentru Siguranța Alimentelor Gorj (EU:C:2016:726): 12.4
C‑55/16 – Ordonanța din 30 iunie 2016, Evo Bus GmbH/Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice Ploiești (EU:C:2016:513): 10.17
b. TRIBUNALUL
T‑504/07 – Ordonanța din 13 martie 2008, Neculai Agafiței/România (EU:T:2008:76): 3.2
T‑175/08 – Ordonanța din 3 iulie 2008, Nistor Isai Faur/Comisia (EU:T:2008:247): 3.7
T‑242/08 – Ordonanța din 11 iulie 2008, Nistor Isai Faur/Consiliul Europei (EU:T:2008:283)
T‑181/09 – Ordonanța din 6 iulie 2009, Cornelia Oprea/Comisia (EU:T:2009:247): 3.22
T‑234/09 – Ordonanța din 22 iulie 2009, Constantin Hârsulescu/România (EU:T:2009:283)

(recurs: C‑374/09 P): 3.2
T‑530/09 – Ordonanța din 16 martie 2010, SC Sistemul electronic de arhivare, criptare și indexare
digitalizată (Seacid) SRL/Parlamentul și Consiliul (EU:T:2010:92) (recurs: C‑266/10 P): 3.9
T‑72/10 – Hotărârea din 26 octombrie 2011, Intermark SRL/OAPI (NATYʼS) (EU:T:2011:635): 11.5
T‑296/10 – Ordonanța din 14 octombrie 2010, Gheorghe V. Varga și Nicolae Haliu/Consiliul

(EU:T:2010:435): 3.8, 3.9
T‑47/11 – Ordonanța din 21 martie 2011, Petrișor Mandu/România (EU:T:2011:101): 3.21
T‑73/11 – Ordonanța din 11 martie 2011, Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și
în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” (ANCMRR) – Filiala 5 București/România (EU:T:2011:87): 3.2
T‑74/11 – Hotărârea din 30 mai 2013, Omnis Group SRL/Comisia (EU:T:2013:283): 8.2
T‑133/11 – Ordonanța din 4 aprilie 2011, Fundația Pro Fondbis - 1946 Semper/Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (EU:T:2011:141): 3.11, 3.21
T‑155/11 – Ordonanța din 12 aprilie 2011, Florin‑George Bană/România (EU:T:2011:163)
215
T‑157/11 – Ordonanța din 5 mai 2011, Vasilica Adămuț și alții/România (EU:T:2011:201)
T‑382/11 – Ordonanța din 9 iulie 2012, Cristina Pigui/Comisia (EU:T:2012:350)
T‑460/11 – Hotărârea din 18 septembrie 2012, Scandic Distilleries SA/OAPI (BÜRGER)

(EU:T:2012:432): 11.6
T‑154/12 – Ordonanța din 21 mai 2012, Alexandru Vlăducu/România (EU:T:2012:241): 3.21
T‑286/12 – Ordonanța din 16 octombrie 2012, Suriscom SRL/România și alții (EU:T:2012:547): 3.2
T‑289/12 – Ordonanța din 16 octombrie 2012, Pranacat Management SRL/România și alții

(EU:T:2012:548): 3.2
T‑311/12 – Ordonanța din 25 septembrie 2012, Erusalim Băleanu/Comisia (EU:T:2012:466)

(recurs: C‑566/12 P): 3.12, 3.23
T‑312/12 – Ordonanța din 25 septembrie 2012, Adrian Barliba/Comisia (EU:T:2012:467)

(recurs: C‑567/12 P): 3.12, 3.23
T‑313/12 – Ordonanța din 25 septembrie 2012, Doru Cristian Ioanovici/Comisia (EU:T:2012:468)

(recurs: C‑568/12 P): 3.12, 3.23
T‑314/12 – Ordonanța din 25 septembrie 2012, Emil Micsunescu/Comisia (EU:T:2012:469)

(recurs: C‑569/12 P): 3.12, 3.23
T‑317/12 – Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (Romania) SA/Comisia (EU:T:2014:782)

(recurs: C‑556/14 P): 3.25, 14.2
T‑320/12 – Ordonanța din 25 septembrie 2012, Alexandru Octavian Concal/Comisia

(EU:T:2012:470) (recurs: C‑570/12 P): 3.12, 3.23
T‑400/12 – Ordonanța din 13 noiembrie 2012, Constantin Hârsulescu/România (EU:T:2012:595)

(recurs: C‑78/13 P): 3.8
T‑495/12 - T‑497/12 – Hotărârea din 5 iunie 2014, European Drinks SA/OAPI – Alexandrion
Group (Dracula Bite și DRACULA BITE) (EU:T:2014:423): 11.7
T‑517/12 – Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alro SA/Comisia (EU:T:2014:890): 3.4, 9.1
T‑129/13 – Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alpiq RomIndustries SRL și Alpiq RomEnergie
SRL/Comisia (EU:T:2014:895): 3.4, 9.1
T‑384/13 – Hotărârea din 18 martie 2015, Intermark SRL/OAPI – Coca‑Cola (RIENERGY Cola)
(EU:T:2015:158): 11.8
216
T‑506/13 – Hotărârea din 7 noiembrie 2014, Urb Rulmenți Suceava/OAPI (URB)

(EU:T:2014:940): 11.9
T‑529/13 – Hotărârea din 10 mai 2016, Balázs-Árpád Izsák și Attila Dabis/Comisia

(EU:T:2016:282): 1.3
T‑539/13 – Ordonanța din 21 aprilie 2016, Inclusion Alliance for Europe GEIE/Comisia
(EU:T:2016:235) (recurs: C‑378/16 P, cauză pendinte): 3.5
T‑547/13 – Hotărârea din 8 octombrie 2015, Rosian Expres SRL/OAPI (EU:T:2015:769): 11.4
T‑580/13 – Ordonanța din 21 aprilie 2015, Real Expres SRL/OAPI („real”) (EU:T:2015:245)
(recurs: C‑309/15 P)
T‑632/13 – Ordonanța din 12 decembrie 2013, Power Distribution SRL/Consiliul

(EU:T:2013:679): 3.9
T‑635/14 – Hotărârea din 21 mai 2015, Urb Rulmenți Suceava/OAPI (URB) (EU:T:2015:297): 11.9
T‑784/14 – Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia (EU:T:2015:659)

(recurs: C‑599/15 P, cauză pendinte): 2.2
T‑116/15 – Ordonanța din 18 mai 2015, Nicolae Grigore/România (EU:T:2015:346): 3.21
T‑162/15 – Ordonanța din 19 iunie 2015, Manea/România (nepublicată)
T‑241/15 – Ordonanța din 3 decembrie 2015, Aurel Buga/Parlamentul și alții (EU:T:2015:940):

3.10
T‑243/15 – Ordonanța din 3 decembrie 2015, Michael Mureșan/Parlamentul și alții

(EU:T:2015:941): 3.10
T‑476/15 – Hotărârea din 28 septembrie 2016, European Foods SA/EUIPO – Nestlé (FITNESS)
(EU:T:2016:568): 11.10
T‑487/15 – Ordonanța din 21 octombrie 2015, Maricel Păcuraru/Moneyval și România

(EU:T:2015:807): 3.2
T‑590/15 – Ordonanța din 24 iunie 2016, Onix Asigurări SA/Autoritatea europeană de asigurări
și pensii ocupaționale (EIOPA) (EU:T:2016:374): 3.6, 3.13
T‑599/15 – Ordonanța din 17 martie 2016, Gheorghe Caruz/Comisia (EU:T:2016:170): 3.24
T‑256/16 – Ordonanța din 15 septembrie 2016, Ioan Niculae și alții/România și alții

(EU:T:2016:524): 3.3, 3.12
217
INDEX ALFABETIC PE MATERII

131
Accize
– produse supuse accizelor și puse în consum într‑un stat membru, 10.19
Achiziții publice
– corecții financiare, 2.1
– dreptul la o cale de atac efectivă, 1.2, 11.12
– specificații tehnice, 11.11
Agricultură
– regimuri naționale de plăți directe, 5.1
Ajutoare de stat
– procedura oficială de investigare, 9.1
– tarife preferențiale de energie electrică, 9.1
Anulare (acțiune în ~)
– acte care pot fi atacate, 2.2, 3.4-3.6, 9.1
– admisibilitate, 3.2, 3.3
– cerere de sesizare a instanței (condiții), 3.7, 3.8
– termen de introducere a acțiunii, 3.9, 3.10
Aplicarea dreptului Uniunii

– cuantumul prejudiciului, 1.4
– plata dobânzilor, 1.5
– rambursarea taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, 1.4
Asigurări
– asigurarea de răspundere civilă, 11.1
218
Clauze abuzive
– credit de consum, 13.2, 13.4
– garanție imobiliară, 13.3
– menționarea unor informații esențiale, 13.5
Constatarea abținerii de a acționa (acțiune în ~)

– condiții, 3.11-3.13, 3.22
– termen de introducere a acțiunii, 3.13
Consumator
– activitate profesională, 13.1, 13.3
– noțiune, 13.1, 13.2
Cooperarea judiciară în materie civilă

– competența instanței sesizate, 7.1
– procedura de insolvență, 7.2
Credit de consum
– clauze abuzive, 13.2, 13.4
– comisioane diverse, 13.1, 13.4, 13.6
– dobânda anuală efectivă (DAE), 13.4
– executare silită, 13.5
– sferă de aplicare, 13.6
Despăgubire (acțiune în ~)
– acțiunea în anulare, 3.21, 3.22
– acțiunea în constatarea abținerii de a acționa, 3.23
– caracterul fondat, 3.25
– lipsa interesului de a exercita acțiunea, 3.24
– somația adresată unei instituții, 3.22
Dispoziții financiare
– achiziții publice, 2.1
– fonduri structurale, 2.1, 5.1
– noțiunea „abatere/neregularitate”, 2.1
– pierderea unor resurse proprii, 2.2
219
Drepturi fundamentale
– dreptul la o cale de atac efectivă, 1.1, 1.2
– dreptul la bună administrare, 1.3
– dreptul de intrare și de ședere, 1.8
Impozite naționale
– taxa pe poluare, 1.1, 1.4-1.7, 10.1-10.6
– timbrul de mediu, 1.5, 1.7, 10.4
Inițiativă cetățenească
– protecția minorităților naționale, 1.3
Înțelegeri
– acorduri de împărțire a participanților la fonduri de pensii, 8.1
Libera circulație a mărfurilor

– discriminarea produselor care provin din alte state membre, 10.5
– măsuri cu efect echivalent unor restricții cantitative, 4.1
Libera circulație a persoanelor

– compensarea contribuțiilor de asigurări sociale
– îngrijiri spitalicești efectuate într‑un alt stat membru, 6.2, 6.3
– limitare (condiții), 1.8
Libera prestare a serviciilor

– piețe reglementate, 6.1
Lucrători
– muncă pe durată determinată, 12.4
– sănătate și securitate, 12.3
Mandat european de arestare

– condiții, 7.3, 7.4
– mandat de arestare național (existență), 7.4
220
Marca Uniunii Europene

– înregistrare, 11.4
– nulitate, 11.9, 11.10
– opoziție, 11.5-11.8
Măsuri de protecție comercială

– taxă antidumping, 15.1
Măsuri de apropiere a legislațiilor

– asigurarea de răspundere civilă, 11.1
– dreptul de autor și drepturile conexe, 11.2
– protecția datelor personale, 11.3
Mediu
– cote de emisii de gaze cu efect de seră, 14.2
– gestionarea deșeurilor din industriile extractive, 14.3
– protecția păsărilor sălbatice, 14.1
Neîndeplinirea obligațiilor
– acțiune în constatarea ~, 3.1, 14.1, 14.3
– condițiile existenței unei ~, 14.1, 14.3
Norme de procedură interne

– (ne)constituționalitate, 1.2, 3.14, 3.18, 10.6
– contestație la executarea silită, 1.1, 7.2, 13.5
– revizuire, 1.6, 10.6, 10.14
– succesiunea în timp a normelor juridice, 10.4
Poziție dominantă
– piața aplicațiilor software utilizate în întreprinderi, 8.2
221
Principii
– al cooperării loiale, 1.7
– al egalității și nediscriminării, 3.14, 12.1, 12.2
– al echivalenței și efectivității, 1.4, 1.6, 10.6
– al legalității și proporționalității, 1.4, 7.3
– al neutralității fiscale, 10.5
– non reformatio in peius, 1.5, 10.4
– al precauției, 14.3
– al protecției încrederii legitime, 2.1, 6.4, 10.10
– al securității juridice, 1.5, 2.1, 10.4, 10.10, 10.11, 10.14, 12.2
Răspundere extracontractuală
– informații privind cotele de emisii de gaz cu efect de seră, 14.2
Securitate socială
– compensarea contribuțiilor, 6.4
– îngrijiri spitalicești efectuate într‑un alt stat membru, 6.2, 6.3
– sănătatea și securitatea lucrătorilor, 12.3
– sisteme de pensii, 6.4, 8.1, 12.2
Taxa pe valoarea adăugată

– amânarea plății, 10.18
– bază de impozitare, 10.8
– deducere, 10.12, 10.16
– import de bunuri, 4.2, 10.18
– operațiuni impozabile, 10.8-10.12
– persoane impozabile, 10.7, 10.16
– rambursare, 10.13, 10.15, 10.17
– taxare inversă, 10.14
Trimitere preliminară
– competența Curții, 3.14-3.18
– condiții de admisibilitate, 3.19, 3.20, 4.1, 10.4, 10.6
– efectele deciziilor preliminare (limitare), 10.2-10.5
222
Uniunea vamală
– Nomenclatura combinată, 4.2
– recuperare ulterioară, 15.1
223
NOTE DE DOCTRINĂ REFERITOARE LA DECIZII

132
• Hotărârea din 10 iulie 2008, Ministerul Administrației și Internelor – Direcția Generală de

Pașapoarte București/Gheorghe Jipa (C‑33/07, EU:C:2008:396): 1.8
Chaltiel, Florence; Berr, Claude J.; Francq, Stéphanie; Prieto, Catherine: Chronique
de jurisprudence du Tribunal et de la Cour de justice des Communautés européennes,
Concurrence, Journal du droit international, 2009, p. 646-647.
Deleanu, Ion; Deleanu, Sergiu: Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Revista

română de jurisprudență, nr. 1/2009, p. 14-25.
Michel, Valérie: Séjour irrégulier et interdiction ultérieure de sortie du territoire: comment

concilier liberté de circulation et protection de lʼordre public?, Europe, nr. 10, 2008, p. 22.
Oosterom‑Staples, H.: Het fundamentele recht op vrij verkeer nader bepaald; het arrest Jipa
onder de loep, Nederlands tijdschrift voor Europees recht, 2009, p. 12-17.
Rapelli, Valeria: Cittadinanza dellʼUnione e diritto di uscita tra libertà di circolazione, limiti
e giustificazioni, Giurisprudenza italiana, 2009, p. 203-215.
Șandru, Daniel‑Mihail; Banu, Constantin‑Mihai; Călin, Dragoș Alin: The Preliminary

Reference in the Jipa Case and the Case Law of Romanian Courts on the Restriction on the
Free Movement of Persons, European Public Law, 2012, p. 623-641.
• Ordonanța din 28 octombrie 2010, Frăsina Bejan/Tudorel Mușat (C‑102/10,

EU:C:2010:654): 11.1
Șandru, Mihai: Despre (in)utilitatea unei trimiteri preliminare: cauza Bejan, C‑102/10,
Curierul judiciar, nr. 6/2012, p. 375-376.
• Hotărârea din 7 aprilie 2011, Ioan Tatu/Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei
și alții (C‑402/09, EU:C:2011:219): 10.1, 10.5
Costaș, Cosmin Flavius: Jurisprudență europeană. Hotărârea CJUE din 7 aprilie 2011,
afacerea C‑402/09, Ioan Tatu împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor și
Economiei, Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Finanțelor Publice
224
Sibiu, Administrației Fondului pentru Mediu, Ministerului Mediului, Revista română de drept
al afacerilor, nr. 5/2011, p. 115-139.
García Heredia, Alejandro: No discriminación en materia de imposición indirecta – Sentencia

del Tribunal de Justicia (Sala Primera) de 7 de abril de 2011, Ioan Tatu, Asunto C‑402/09,
Revista española de Derecho Financiero, 2011, nr. 152, p. 1305-1308.
Helleputte, Charles‑Albert: Arrêt «Tatu»: vers une interprétation plus stricte du caractère
discriminatoire en matière de fiscalité des véhicules automobiles, Journal de droit européen,
2011, nr. 181, p. 204-205.
Lazăr, Ioan; Băncilă, Andrei: Implicațiile hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii
Europene în cauza Tatu contra României privitor la cazul special de revizuire reglementat de
art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Pandectele române,
nr. 7/2011, p. 97-107.
Paziuc, Cristian: Cauza C‑402/09, Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 7 aprilie 2011,
Revista română de jurisprudență, nr. 2/2011, p. 217-228.
Pătru, Răzvan: Taxă de poluare, Revista română de drept al afacerilor, nr. 4/2011,
p. 61-153.
Zanfir, Gabriela: Jurisprudență străină: cauza C‑402/09, Pandectele române, nr. 8/2011,

p. 225-245.
• Hotărârea din 14 aprilie 2011, Comisia/România (C‑522/09, EU:C:2011:251): 3.1, 14.1
Aubert, Michel; Broussy, Emmanuelle; Donnat, Francis: Chronique de jurisprudence de la

CJUE. Droit institutionnel – Action en manquement, Lʼactualité juridique: droit administratif,
2011, p. 1008-1009.
• Hotărârea din 7 iulie 2011, Iulian Nisipeanu/Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj și
alții (C‑263/10, EU:C:2011:466): 10.2, 10.5
Șandru, Daniel‑Mihail: Actul de procedură național prin care se dispune sesizarea CJUE cu
o trimitere preliminară: analiza trimiterii în cauza Nisipeanu, C‑263/10, Curierul judiciar,
nr. 4/2011, p. 237-238.
225
• Hotărârea din 7 iulie 2011, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești/Ștefan Agafiței și alții
(C‑310/10, EU:C:2011:467): 3.14
Bartoloni, Maria Eugenia: Tutela dei diritti fondamentali e basi giuridiche di sanzioni UE
nel confronti di persone, o enti non statali, collegati con attività terroristiche, Diritti umani
e diritto internazionale, 2013, p. 222-226.
Cavallini, Joël: Discrimination fondée sur la catégorie socioprofessionnelle, La Semaine

Juridique – Social, 2011, nr. 37, p. 24-25.
Georgescu, Laura: CJUE, Hotărârea Curții de Justiție Europene (Camera a patra) din 7 iulie
2011, cauza C‑310/10, Revista română de dreptul muncii, 2012, p. 191-200.
Gherdan, Sergiu: CJUE, Camera a IV‑a, Hotărârea Curții de Justiție Europene din 7 iulie 2011,
cauza C‑310/10, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești c. Agafiței ș.a., Revista română
de drept al afacerilor, nr. 9/2011, p. 123-140.
Michel, Valérie: Irrecevabilité de la question préjudicielle. Constatant que le principe

de non‑discrimination ne régit pas, en droit de lʼUnion, celles fondées sur des catégories
socioprofessionnelles, la Cour ne peut répondre à une question préjudicielle concernant de
telles discriminations, Europe, nr. 8-9, 2011, p. 20-21.
• Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Circul Globus București (Circ & Variete Globus București/
Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor
(UCMR‑ADA) (C‑283/10, EU:C:2011:772): 11.2
Groza, Anamaria: Considerații cu privire la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene

în cauza Circul Globus București împotriva Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România, Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR‑ADA), Pandectele române, nr. 1/2012,
p. 181-190.
Quane, Jamie: The right of communication of a work to the public under Article 3(1) of
Directive 2001/29: case C‑283/10, Landmark IP decisions of the European Court of Justice:
(2008-2013), 2014, p. 184-188.
• Ordonanțele din 14 decembrie 2011, Corpul Național al Polițiștilor/Ministerul Administrației

și Internelor (MAI) și alții (C‑434/11, EU:C:2011:830), Victor Cozman/Teatrul Municipal
Târgoviște (C‑462/11, EU:C:2011:831) și Andrei Emilian Boncea și alții/Statul român
(C‑483/11) și Mariana Budan/Statul român (C‑484/11) (EU:C:2011:832): 3.15
226
Șandru, Mihai: Respingerea trimiterilor preliminare ca fiind vădit inadmisibile: Corpul

Național al Polițiștilor (C‑434/11), Cozman (C‑462/11), cauzele conexate Boncea și Budan
(C‑483/11 și C‑484/11), Curierul judiciar, nr. 1/2012, p. 61-62.
• Hotărârea din 22 martie 2012, Procedură penală împotriva lui Rareș Doralin Nilaș și alții
(C‑248/11, EU:C:2012:166): 6.1
Canepa, Allegra: Il complesso rapporto fra definizione e riconoscimento di un "mercato

regolamentato" degli strumenti finanziari, Diritto pubblico comparato ed europeo, 2012,
p. 1087-1090.
Gazin, Fabienne: Notion de marché réglementé, Europe, 2012, nr. 5, p. 193.
Șandru, Mihai; Banu, Mihai: Trimitere preliminară într‑o cauză penală. Imaginea
justițiabilului și imaginea justiției, cauza C‑248/11, Nilaș și Alții, Curierul judiciar, nr. 5/2011
p. 297-299.
• Ordonanța din 10 mai 2012, Ministerul Administrației și Internelor (MAI), Inspectoratul

General al Poliției Române (IGPR) și Inspectoratul de Poliție al Județului Tulcea (IPJ)/Corpul
Național al Polițiștilor – Biroul Executiv Central (C‑134/12, EU:C:2012:288): 3.15
Șandru, Mihai: Necompetența vădită a CJUE în trimiterea preliminară Corpul Național al

Polițiștilor, C‑134/12, Curierul judiciar nr. 12/2012, p. 765-766.
• Hotărârea din 12 iulie 2012, SC Volksbank România SA/Autoritatea Națională pentru

Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași
(CJPC) (C‑602/10, EU:C:2012:443): 13.6
Dumitrașcu, Augustina: Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Hotărârea Curții de Justiție

Europene din 12 iulie 2012, cauza nr. C‑602/10, Curierul judiciar, 2012, p. 635-636.
Groza, Anamaria: CJCE, C‑602/10, SC Volksbank România SA împotriva Autorității Naționale

pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor
Călărași (CJPC), hotărârea din 12 iulie 2012, Pandectele române, nr. 8/2012, p. 173-180.
Mak, Vanessa: Stretching the borders of EU law? – Full harmonisation in the Consumer Credit
Directive and mortgage credit, Journal of European Consumer and Market Law, 2013,
vol. 2, nr. 1, p. 37-41.
227
Spina, Giulio: Tutela dei consumatori (obblighi a carico di istituti di credito esclusi amito di
applicazione della normativa europea, estenzione dellʼapplicazione; risoluzione stragiudiziale
delle controversie, Rivista italiana di diritto pubblico comunitario, 2013, p. 1170-1173.
Steennot, Reinhard: Case Volksbank România: Limits of the full harmonization approach
of the Consumer Credit Directive, Revue européenne de droit de la consummation, 2013,
p. 87-100.
• Ordonanța din 15 noiembrie 2012, Corpul Național al Polițiștilor – Biroul Executiv Central/
Ministerul Administrației și Internelor și alții (C‑369/12, EU:C:2012:725): 3.15
Meister, Marie; Rigaux, Anne: Renvoi préjudiciel. Recevabilité, Europe, 2013, nr. 1, p. 24-27:
• Ordonanța din 27 noiembrie 2012, SC „Augustus” Iași SRL/Agenția de Plăți pentru Dezvoltare
Rurală și Pescuit (C‑627/11, EU:C:2012:754): 3.20
Șandru, Mihai: Prima inadmisibilitate vădită a unei trimiteri preliminare formulate de I.C.C.J.
Augustus, C‑627/11, Curierul judiciar nr. 12/2012, p. 765-766.
• Hotărârea din 29 noiembrie 2012, SC Gran Via Moinești SRL/Administrația Națională

de Administrare Fiscală (ANAF) și Administrația Finanțelor Publice București Sector 1
(C‑257/11, EU:C:2012:759): 10.12
Bulancea, Diana Magdalena, Aplicarea în practică a hotărârii Curții de Justiție în cauza Gran
Via Moinești, Revista română de drept european, nr. 4/2015, p. 58-63.
Georgescu, Bogdan, Hotărârea preliminară pronunțată de CJUE în cauza Gran Via Moinești
(C‑257/11), Revista română de jurisprudență, nr. 2/2014, p. 109-115.
Voica, Ionuț, Un nou precedent în ceea ce privește TVA: cazul C‑257-2011, Gran Via Moinești,
Curierul fiscal, nr. 4/2013, p. 188-191.
• Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Procedură referitoare la executarea unor mandate

europene de arestare emise împotriva lui Ciprian Vasile Radu (C‑396/11, EU:C:2013:39): 7.3
Altamore, Viviana: "Mandato di arresto europeo" e "diritti fondametali": dallʼassolutezza alla

negoziabilità dei diritti fondamentali? Spunti di riflessione in una recente sentenza della Corte
di giustizia, Diritto pubblico comparato ed europeo, 2013, p. 602-607.
Aubert, Michel; Broussy, Emmanuelle; Cassagnabère, Hervé: Chronique de jurisprudence

de la CJUE. Mandat dʼarrêt européen, Lʼactualité juridique: droit administratif, 2013,
p. 1159-1160.
228
Brière, Carine: La jurisprudence de la Cour de justice et du Tribunal de lʼUnion européenne.

Chronique des arrêts. Arrêt «Radu», Revue du droit de lʼUnion européenne 2013, nr. 1,
p. 171-175.
Gazin, Fabienne: Mandat dʼarrêt européen. La Cour circonscrit la portée du droit dʼêtre
entendu dans le cadre de lʼémission dʼun mandat dʼarrêt européen afin dʼéviter dʼannihiler
lʼefficacité de cet instrument, Europe, 2013, nr. 3, p. 23-24.
Janssens, C.: S. E.W: Sociaal‑economische wetgeving, 2013, p. 287-292.
Radu, Horațiu Răzvan; Voicu, Anca: Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C‑396/11,
Radu, Curierul judiciar, 2012, p. 234-236.
Riehle, Cornelia: ERA‑Forum: scripta iuris europaei, 2013, p. 301-303.
Stefanova‑Kamisheva, Rabostina: Zashtita na osnovnite prava na choveka pri izpalnenie

na evropeyskata zapoved za arest, Evropeyski praven pregled, 2013, nr. 6, p. 163-174.
Tinsley, Alex: The Reference in Case C‑396/11 Radu: When does the Protection of Fundamental
Rights Require Non‑execution of a European Arrest Warrant?, European Criminal Law
Review, 2012, p. 338-352.
• Hotărârea din 18 aprilie 2013, Mariana Irimie/Administrația Finanțelor Publice Sibiu și

Administrația Fondului pentru Mediu (C‑565/11, EU:C:2013:250): 1.4
Gazin, Fabienne: Répétition de lʼindu, Europe, 2013, nr. 6, p. 14.
Gazin, Fabienne: Lʼétendue du versement des sommes dues par les États en violation du
droit de lʼUnion européenne: le beurre et lʼargent du beurre au service de lʼefficacité du droit,
Revue du marché commun et de lʼUnion européenne, 2013, p. 475-480.
Perákis, Manólis E., I afetiría tis tokogonías stin períptosi epistrofís fóron achreostítos
katavlithénton sýmfona me ti nomología C‑565/2011 Mariana Irimie tou DEE kai i epídrasí tis
stin ellinikí énnomi táxi, Étos 19, 2013, 10, téfch. 207, p. 943-952.
Skubic, Zoran: (Ne)zakonitost obračuna zamudnih obresti terjatev, nastalih zaradi kršitev
prava EU, Pravna praksa, 2013, nr. 18, p. 26.
Van Eijsden, Arjo: Irimie. Repayment of taxes levied in breach of European Union law.
Calculation of interest, Highlights & Insights on European Taxation, 2013, nr. 7, p. 12-14.
229
• Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept/Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării (C‑81/12, EU:C:2013:275): 12.1
Aubert, Michel; Broussy, Emmanuelle; Cassagnabère, Hervé: Chronique de jurisprudence

de la CJUE. Discrimination fondée sur lʼorientation sexuelle, Lʼactualité juridique: droit
administratif, 2013, p. 1160-1161.
Benecke, Martina; Böglmüller, Matthias: Arbeitsrecht: Anschein diskriminierender

Einstellungspolitik eines Profifußballclubs, Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht,
2013, p. 474-475.
Bergant‑Rakočević, Vesna: Klub odgovarja za svojega «patrona», Pravna praksa, 2013,

nr. 19, p. 22-23.
Calabrese, Bernardo: Dichiarazioni omofobiche nel calcio: il caso FC Steaua Bucarest e la

discriminazione per orientamento sessuale alla Corte di giustizia, Rivista italiana di diritto
del lavoro, 2014, nr. 1, p. 133-138.
Castellaneta, Marina: Se un dirigente di calcio fa dichiarazioni omofobe il club deve

provare lʼassenza di discriminazione. Spetta agli Stati membri prevedere sanzioni effettive
e proporzionate, Guida al diritto, 2013, nr. 21, p. 88-90.
Cocimano, Giuglia: Dicriminazione sessuale, Giurisprudenza italiana 2013 p. 2653-2659;
Driguez, Laetitia: Discrimination en raison de lʼorientation sexuelle, Europe, 2013 nr. 6,

p. 34-35.
Gardin, Alexia: Lʼactualité de la jurisprudence européenne et internationale. Nouvelles

précisions sur la preuve de la discrimination fondée sur lʼorientation sexuelle, Revue de
jurisprudence sociale, 2013, p. 442-443.
Nendl, Ž.: La jurisprudence de la Cour de justice et du Tribunal de lʼUnion européenne.

Chronique des arrêts. Non‑discrimination en raison de lʼorientation sexuelle. Arrêt «Associația
Accept», Revue du droit de lʼUnion européenne, 2013, nr. 2, p. 366-373.
Nuică, Cristian: Cazul iresponsabilității juridice a angajatorului „de jure”. Operativitatea

„avertismentului” în materia nediscriminării, Noua revistă de drepturile omului, 2014,
vol. 10, nr. 1, p. 37-52.
Thüsing, Gregor: Fussball derzeit überall – aber auch Toleranz?, Neue Zeitschrift für
Arbeitsrecht, 2012, nr. 12, p. III.
230
• Hotărârea din 30 mai 2013, Omnis Group/Comisia (T‑74/11, EU:T:2013:283): 8.2
Idot, Laurence: Rejet dʼune plainte à lʼencontre de Microsoft. La position dominante de

Microsoft sur le marché des systèmes dʼexploitation pour PC ne permet pas de poursuivre des
pratiques sur un marché non dominé des LAE/PGI, en lʼabsence de tout élément apporté par
le plaignant quant à lʼexistence de circonstances particulières, Europe 2013 Juillet Comm.
nr. 7, p. 38-39.
Sibony, Anne‑Lise: Absence de position dominante: Le Tribunal de lʼUnion européenne rejette

le recours dirigé contre une décision de la Commission européenne ayant refusé de poursuivre
ses investigations relatives à un abus allégué sur un marché non dominé (Omnis Group),
Concurrences: revue des droits de la concurrence 2013, nr. 3, p. 79.
• Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Corina‑Hrisi Tulică/Agenția Națională de Administrare

Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C‑249/12) și Călin Ion Plavoșin/
Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații și Activitatea
de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C‑250/12) (EU:C:2013:722): 10.8
Dobrinescu, Ionuț, Opțiuni procesuale în lumina jurisprudenței europene în cauzele reunite

Tulică/Plavoșin (C‑249/12 și C‑250/12): tranzacții imobiliare efectuate de persoane fizice
neînregistrate în scop de TVA, Revista română de drept al afacerilor, nr. 2/2014, p. 25-32.
• Ordonanța din 12 iunie 2014, Municipiul Piatra Neamț/Ministerul Dezvoltării Regionale și

Administrației Publice (C‑13/14, EU:C:2014:2000): 3.20
Rigaux, Anne: Recevabilité, Europe, 2014, nr. 8-9, p. 19-20.
• Hotărârea din 17 iulie 2014, BCR Leasing IFN SA/Agenția Națională de Administrare Fiscală –
Direcția generală de administrare a marilor contribuabili și Agenția Națională de Administrare
Fiscală – Direcția generală de soluționare a contestațiilor (C‑438/13, EU:C:2014:2093): 10.9
Le Normand‑Caillère, Sabrina, C.J.U.E., 17 juillet 2014, SC BCR Leasing IFN SA, aff. C‑438/13,
Revue internationale des services, 2015, nr. 1, p. 129-131.
• Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (Romania) SA/Comisia (T‑317/12,

EU:T:2014:782): 3.25, 14.2
Forster, Ninon: Lʼimpossible indemnisation des utilisateurs du système européen dʼéchange

de quotas dʼémission de gaz à effet de serre: un exemple dʼirresponsabilité de lʼUnion, Revue
des affaires européennes, 2014, p. 649-656.
231
Roset, Sébastien: Système dʼéchanges de quotas de gaz à effet de serre, Europe, 2016,
nr. 6, p. 36-37.
Simon, Denys: Environnement: système de quotas de gaz à effet de serre, Europe, 2014,
nr. 11, p. 57.
• Hotărârea din 9 octombrie 2014, Elena Petru/Casa Județeană de Asigurări de Sănătate

Sibiu și Casa Națională de Asigurări de Sănătate (C‑268/13, EU:C:2014:2271): 6.3
Bieback, Karl‑Jürgen: Öffnung des Krankenhausmarkts in Europa für Qualitätswettbewerb?,

Zeitschrift für europäisches Sozial- und Arbeitsrecht, 2015, p. 55-59.
Driguez, Laetitia: Autorisation de recevoir des soins hospitaliers dans un autre État membre,
Europe, 2014, nr. 12, p. 26.
Frischhut, Markus; Fahy, Nick: Patient Mobility in Times of Austerity: A Legal and Policy
Analysis of the Petru Case, European Journal of Health Law, 2016, vol. 23, p. 36-60.
Hatzopoulos, Vassilis: Some thoughts on the fate of poorer Member Statesʼ healthcare
systems after the ruling in Elena Petru, European Law Review, 2016, p. 424-430.
Hohnerlein, Eva Maria: Arbeitnehmerunfallversicherung/Pauschale Entschädigung,

Zeitschrift für europäisches Sozial- und Arbeitsrecht, 2015, p. 82-86.
Koufaki, Ioanna: H dynatotita nosokomeiakis perithalpsis stin Europaiki Enosi symfona me

ton Kanonismo (EOK) 1408/71, Nomiko Vima, 2014, p. 2223-2225.
Rabiega‑Przyłęcka, Agnieszka: Glosa do wyroku TSUE z 9 października 2014 r. w sprawie

C‑268/13 dotyczącego zwrotu kosztów leczenia poniesionych w innym państwie członkowskim
EU, Praca i Zabezpieczenie Społeczne, 2015, nr. 1, p. 32-35.
Sklikas, Nikos; Tsotsorou, Theodora: O asthenis se anazitisi poiotikoteris diasynoriakis

perithalpsis sto plaisio tou enosiakou syntonismou (Kan. 883/2004), Epitheorisis Dikaiou
Koinonikis Asfaliseos, 2015, p. 391.
• Hotărârea din 15 octombrie 2014, Ilie Nicolae Nicula/Administrația Finanțelor

Publice a Municipiului Sibiu și Administrația Fondului pentru Mediu (C‑331/13,
EU:C:2013:2285): 1.5, 10.4, 10.5
Schuster, Romana, Case C‑331/2013 Nicula pending before ECJ: does the latest version of the
Romanian pollution tax breach the principle of legal certainty?, ECJ: recent developments in
direct taxation 2013. 2014, p. 201-212.
232
• Hotărârile din 16 octombrie 2014, Alro SA/Comisia (T‑517/12, EU:T:2014:890) și Alpiq

RomIndustries SRL și Alpiq RomEnergie SRL/Comisia (T‑129/13, EU:T:2014:895): 3.4, 9.1
Berrisch, Georg M.: Beihilferecht: Keine Nichtigkeitsklage gegen Eröffnungsbeschluss bei

vollständig durchgeführter Beihilfe, Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht, 2015,
p. 156-157.
Kämper, Christopher; Funke, Cornelius: Staatliche Beihilfen: Keine Anfechtung des

Eröffnungsbeschlusses durch Beihilfeempfänger nach Durchführung der Maßnahmen –
„Alpiq”, Europäisches Wirtschafts- & Steuerrecht, 2015, Heft 2, p. 102-108.
Idot, Laurence: Aides dʼÉtat: une décision dʼouverture dʼune phase formelle nʼest pas un acte
attaquable lorsque la mesure visée nʼest plus en cours dʼexécution, Europe, 2014, nr. 12,
p. 36-37.
• Ordonanța din 10 februarie 2015, Silviu Lucian Băbășan/Inspectoratul Județean de Poliție

Satu Mare (C‑305/14, EU:C:2015:97): 3.15
Rigaux, Anne: Champ dʼapplication de la Charte des droits fondamentaux, Europe, 2015,
nr. 4, p. 12-13.
• Hotărârea din 26 februarie 2015, Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei/SC Volksbank
România SA (C‑143/13, EU:C:2015:127): 13.4
Poillot, Élise: Cour de justice, 9e ch., 26 février 2015, Bogdan Matei et Ioana Ofelia Matei c/
SC Volksbank România SA, aff. C‑143/13, ECLI:EU:C:2015:127, Jurisprudence de la CJUE
2015 (Ed. Bruylant – Bruxelles), 2015, p. 727-732.
• Hotărârea din 16 aprilie 2015, SC Enterprise Focused Solutions SRL/Spitalul Județean de

Urgență Alba Iulia (C‑278/14, EU:C:2015:228): 11.11
Bouveresse, Aude: Avis dʼappel dʼoffres, Europe, 2015, nr. 6, p. 35-36.
Kompare, Neža: Tehnične specifikacije blaga pri javnih naročilih, Pravna praksa, 2015,
nr. 19 p. 29.
McGowan, David: Below‑threshold contracts and change to the Technical Specifications

During Evaluation: Case C‑278/14, SC Enterprise Focused Solutions SRL v Spitalul Judetean de
Urgenta Alba Iulia, Public Procurement Law Review, 2015, p. 156-158.
Salamun, Michaela: Grenzüberschreitendes Interesse und allgemeine Grundsätze des AEUV,

Zeitschrift für Vergaberecht und Beschaffungspraxis, 2015, p. 304-306.
233
• Hotărârea din 23 aprilie 2015, SC ALKA CO SRL/Autoritatea Națională a Vămilor – Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați și Direcția Generală a Finanțelor Publice
a Municipiului București (C‑635/13, EU:C:2015:268): 4.2
Petit, Yves: Prépondérance du caractère oléagineux dans le classement douanier des graines
brutes de courge, Revue de droit rural, 2015, nr. 438, p. 47-48.
• Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii – Societate de Administrare a unui Fond de Pensii
Administrat Privat SA/Consiliul Concurenței (C‑172/14, EU:C:2015:484): 8.1
Fiebig, Dietmar, Neues vom EuGH zur bezweckten Wettbewerbsbeschränkung: zugleich

Bespr. der Urteile C‑286/13 P v. 19.03.2015, Dole Food Company, C‑172/14 v. 16.07.2015,
ING Pensii und C‑345/14 v. 26.11.2015, Maxima Latvija, Wirtschaft und Wettbewerb,
2016, nr. 6, p. 270-276.
Prieto, Catherine: Cour de justice, 2e ch., 16 juillet 2015, ING Pensii, aff. C‑172/14,
ECLI:EU:C:2015:484, Jurisprudence de la CJUE 2015 (Ed. Bruylant – Bruxelles), 2015,
p. 501-505.
• Hotărârea din 3 septembrie 2015, Horațiu Ovidiu Costea/SC Volksbank România SA

(C‑110/14, EU:C:2015:538): 13.1
Brenn, Christoph: Auch ein RA kann Verbraucher sein, Österreichische Juristenzeitung,

2015, p. 908-909.
Daniel, Élise: Protection des consommateurs, Europe, 2015, nr. 11, p. 44.
Moracchini‑Zeidenberg, Stéphanie: Consommateur ou professionnel: double qualification

selon lʼobjet de lʼopération, La Semaine Juridique – entreprise et affaires, 2015, nr. 49,
p. 1599-1600.
Schürnbrand, Jan, Weitere Konturierung des europäischen Verbraucherbegriffs: Anmerkung

zu EuGH, Urteil vom 3.9.2015, Rs. C‑110/14 (Costea vs. SC Volksbank Romania), Zeitschrift
für das Privatrecht der Europäischen Union, 13. Jahrg. (2016), 1, p. 19-21.
Sotlar, Kim: Je odvetnik potrošnik?, Pravna praksa, 2015, nr. 39-40, p. 38-39.
• Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia (T‑784/14, EU:T:2015:659): 2.2
Gazin, Fabienne: Actes attaquables, Europe, 2015, nr. 11, p. 18.
234
• Hotărârea din 1 octombrie 2015, Smaranda Bara și alții/Președintele Casei Naționale de

Asigurări de Sănătate și alții (C‑201/14, EU:C:2015:638): 11.3
Daniel, Élise: Protection des données personnelles, Europe, 2015, nr. 12, p. 12.
DʼAncona, Stefano: Trattamento dei dati personali, Rivista italiana di diritto pubblico
comunitario, 2016, p. 255-257.
Peyrou, Sylvie: La Cour de justice de lʼUnion européenne, à lʼavant‑garde de la défense des

droits numériques, Journal de droit européen, 2015, nr. 224, p. 395-398.
Poelmann, Eric: Bara. Persons whose personal data are subject to transfer and processing
between two public administrative bodies must be informed in advance. Court of Justice,
Highlights & Insights on European Taxation, 2016, nr. 2, p. 175.
• Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia/Statul român și Serviciul

public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a autovehiculelor (C‑69/14,
EU:C:2015:662): 1.6, 10.6
Gundel, Jörg, Effektive und gleichwertige Durchsetzung des EU‑Rechts versus nationale
Rechtskraftregeln: Konsolidierung oder Neubestimmung?: zugleich Anmerkung zu EuGH,
6.10.2015, Rs. C‑69/14, Târșia, Europäisches Wirtschafts- & Steuerrecht, 2016, Heft 1,
p. 2-6.
Krönke, Christoph, Steuerrecht, keine Rechtskraftdurchbrechung wegen entgegenstehendem

EuGH‑Urteil: EuGH (Große Kammer), Urt. v. 6.10.2015, C‑69/14 (Târșia/Statul român ua):
Anmerkung, Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht, 2015, Heft 23, p. 921-922.
Vincze, Attila, Abstecher oder Kehrtwende?: die aktuelle unionsrechtliche Beurteilung der
Rechtskraft: zugleich eine Anmerkung zum Urteil des EuGH vom 6. Oktober 2015, Rs. C‑69/14
(Târșia/Rumänien), Europarecht, 2016, Heft 5, p. 544-552.
• Hotărârea din 6 octombrie 2015, SC Capoda Import‑Export SRL/Registrul Auto Român și

Benone‑Nicolae Bejan (C‑354/14, EU:C:2015:658): 4.1
Rigaux, Anne: Mesures dʼeffet équivalent, Europe, 2015, nr. 12, p. 26-27.
• Ordonanța din 18 februarie 2016, Ovidiu Rîpanu/Compania Națională „Loteria Română”

SA (C‑407/15, EU:C:2016:167): 3.18
235
Mazilu‑Babel, Mihaela: CJUE. Trimitere preliminară din România. Ordonanța Rîpanu

(C‑407/15). Domeniul de aplicare al Cartei DFUE. Aplicabilitatea în timp a deciziilor CCR și
articolul 47 din Cartă, Pandectele române, nr. 6/2016, p. 91-102.
• Hotărârea din 17 martie 2016, Taser International Inc./SC Gate 4 Business SRL și Cristian
Mircea Anastasiu (T‑175/15, EU:C:2016:176): 7.1
Gebauer, Martin, Gerichtsstandsvereinbarung zu Gunsten eines drittstaatlichen Gerichts

und rügelose Einlassung vor einem mitgliedstaatlichen Gericht: Anmerkung zu EuGH vom
17.3.2016, C‑175/15 (Taser International), Zeitschrift für das Privatrecht der Europäischen
Union, 2016, Heft 5, p. 245-247.
Idot, Laurence, Comparution volontaire du défendeur devant son tribunal, Europe, 2016,
nr. 5, p. 31.
Koechel, Felix, Ausschließliche Gerichtsstandsvereinbarungen zugunsten von Drittstaaten

im Anwendungsbereich der EuGVO: EuGH 17.3.2016, C‑175/15, EU:C:2016:176 Taser
International Inc. v. SC Gate 4 Business SRL and Cristian Mircea Anastasiu, Zeitschrift für
das Privatrecht der Europäischen Union, 2016, Heft 4, p. 204-207.
Nourissat, Cyril: Clause attributive de juridiction et prorogation volontaire: utiles

éclaircissements, Procédures, 2016, nr. 5, p. 17-18.
• Hotărârea din 30 iunie 2016, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov/
Vasile Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci (C‑205/05,
EU:C:2016:499): 1.1
Widdershove, R.J.G.M.: Administratiefrechtelijke beslissingen, Rechtspraak bestuursrecht,

2016, Afl.34, p. 1982-1990.
• Hotărârea din 9 noiembrie 2016, ENEFI Energiahatékonysági Nyrt/Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov (DGRFP) (C‑212/15, EU:C:2016:841): 7.2
Schulz, Patrick: Anwendbarkeit des Rechts des Staates der Verfahrenseröffnung auf
Einzelvollstreckungsmaßnahme eines anderen Mitgliedstaats („ENEFI“), Entscheidungen
zum Wirtschaftsrecht, 2016, p. 533-534.
236
A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
RETROSPECTIVĂ
QD-02-17-770-RO-N
DIRECȚIA DE COMUNICARE ISBN 978-92-830-3511-4
UNITATEA PUBLICAȚII ȘI PRESĂ ELECTRONICE DOI: 10.2862/24117

Jurisprudenţă CJUE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisprudenţă CJUE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ZECE ANI DE JURISPRUDENȚĂ

A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Luxemburg: Curtea de Justiție a Uniunii Europene / Direcția comunicare /

Paper QD-02-17-770-RO-C ISBN 978-92-830-3512-1 DOI: 10.2862/217208

Redactor: Mirela Pop

© Uniunea Europeană, 2017

Tipărit pe hârtie înălbită fără clor elementar (ecf)

PREFAȚĂ DE DOAMNA CAMELIA TOADER, JUDECĂTOR LA CURTEA DE JUSTIȚIE 6

1. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE 11

b. Aplicarea dreptului Uniunii în ordinea juridică internă 22

c. Dreptul de intrare și de ședere 27

2. CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE. DISPOZIȚII FINANCIARE 31

3. CONTENCIOSUL UNIUNII EUROPENE 39

a. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor 39

c. Acțiunea în constarea abținerii de a acționa 49

4. LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR 65

a. Interzicerea măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative 65

6. LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A SERVICIILOR 75

a. Libera prestare a serviciilor 75

7. SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI JUSTIȚIE 89

a. Cooperarea judiciară în materie civilă 89

b. Cooperarea judiciară în materie penală 94

b. Poziție dominantă 107

9. AJUTOARE DE STAT 111

10. DISPOZIȚII FISCALE 117

a. Chestiunea compatibilității taxei pe poluare cu dreptul Uniunii 117

b. Armonizarea dispozițiilor fiscale 132

11. APROPIEREA LEGISLAȚIILOR 151

Dacă dorim să analizăm structura jurisprudenței elaborate de mai bine de 60 de ani de

Situația a fost diferită în privința României, deoarece, conștienți de noua oportunitate

Prezenta retrospectivă reprezintă o sinteză pertinentă și utilă a jurisprudenței privind

Luxemburg, ianuarie 2017

Lucrarea de față realizează o sinteză a jurisprudenței Curții de Justiție și a Tribunalului privind

Lucrarea conține și un tabel cronologic al cauzelor finalizate, un index alfabetic pe materii

Cu speranța că lectura prezentei lucrări va contribui în mod util la înțelegerea problematicilor

1. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

i) Dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil

Întrucât această sentință a rămas definitivă, ca răspuns la cererea de executare silită

Administrația Finanțelor Publice a formulat contestație împotriva acestei executări silite,

În aceste împrejurări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 4

În primul rând, respingând mai întâi excepțiile de inadmisibilitate a cererii de decizie

creanțe fiscale, potrivit argumentației expuse de guvernului român, cauțiunea în discuție

În consecință, Curtea a statuat că articolul 47 din cartă, precum și principiile echivalenței și

Prin sentința pe care a pronunțat‑o în urma acestei hotărâri preliminare, instanța de

În esență, directivele menționate prevăd obligația statelor membre de a asigura accesul la

ca nefondată, ea a formulat plângere împotriva deciziei de respingere la Curtea de Apel

În concluziile prezentate în aceste cauze conexate, avocatul general a apreciat că dispozițiile

În opinia avocatului general, o asemenea condiție procedurală nu protejează în mod

ii) Dreptul la bună administrare

Europei, adoptată la 1 februarie 1993, referitoare la un protocol adițional la Convenția

Pe de altă parte, actul respectiv trebuia să desemneze nominal, în conformitate cu definiția

Prin decizia adoptată, Comisia a refuzat să înregistreze această propunere deoarece,

Prin hotărârea pronunțată, în primul rând, Tribunalul a respins critica reclamanților

În al doilea rând, Tribunalul a respins critica întemeiată pe o eroare de interpretare pretins

În această privință, Tribunalul a constatat că legiuitorul Uniunii nu ar putea adopta, fără

În al treilea rând, Tribunalul a respins critica întemeiată pe interpretarea eronată

cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale

În al patrulea rând, Tribunalul a respins critica întemeiată pe interpretarea eronată

În sfârșit, în al cincilea rând, Tribunalul a respins criticile întemeiate pe abuz de putere și pe

În consecință, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.

b. APLICAREA DREPTULUI UNIUNII ÎN ORDINEA JURIDICĂ

Raportându‑se la contextul factual și juridic al cauzei principale, Curtea a observat, în ceea

Curtea a considerat că un asemenea sistem de rambursare are ca efect, în cazul unui

Luxemburg: Curtea de Justiție a Uniunii Europene / Direcția comunicare /

b. APLICAREA DREPTULUI UNIUNII ÎN ORDINEA JURIDICĂ

a. ACȚIUNEA ÎN CONSTATAREA NEÎNDEPLINIRII