Ra 2019 Ro

CURTEA DE JUSTIȚIE
A UNIUNII EUROPENE
RAPORT ANUAL 2019

ACTIVITATEA JUDICIARĂ
curia.europa.eu
CURTEA DE JUSTIȚIE
A UNIUNII EUROPENE
RAPORT ANUAL 2019

ACTIVITATEA JUDICIARĂ
Sinteză a activității judiciare a Curții de Justiție și a Tribunalului Uniunii Europene
Luxemburg, 2020 curia.europa.eu

Curtea de Justiție Tribunalul
L-2925 Luxemburg L-2925 Luxemburg
Tel. +352 4303-1 Tel. +352 4303-1
Curtea pe internet: curia.europa.eu
Printed by Court of Justice of the European Union in Luxembourg
Manuscris definitivat în luna februarie 2020
Nici instituția și nicio persoană care acționează în numele instituției nu este responsabilă pentru utilizarea
care ar putea fi dată informațiilor de mai jos.
Luxemburg: Curtea de Justiție a Uniunii Europene/Direcția comunicare –

Unitatea Publicații și presă electronice
Fotografii: © Uniunea Europeană, 2019-2020
Reproducerea este autorizată cu condiția menționării sursei.
Orice utilizare sau reproducere de fotografii sau de alte documente al căror titular al drepturilor de autor nu
este Uniunea Europeană este interzisă fără autorizarea titularilor drepturilor de autor.
Print QD-AP-20-001-RO-C ISBN 978-92-829-3364-0 ISSN 2467-0944 doi:10.2862/131837

PDF QD-AP-20-001-RO-N ISBN 978-92-829-3334-3 ISSN 2467-1177 doi:10.2862/561788
Cuprins
Prefața domnului Koen Lenaerts, președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene 10
Capitolul 1 | Curtea de Justiție
A| Evoluția și activitatea Curții de Justiție în anul 2019 13
B| Jurisprudența Curții de Justiție în anul 2019 16
I. Drepturi fundamentale 16
1. Dreptul de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil 16
2. Principiul ne bis in idem 21
3. Libertatea de religie 22
II. Cetățenia Uniunii 23
1. Discriminarea pe motiv de cetățenie sau naționalitate 23
2. P
ierderea cetățeniei europene ca urmare a pierderii cetățeniei unui stat membru 24
3. D
rept de ședere derivat al resortisanților unor țări terțe membri ai familiei unui cetățean al Uniunii 25
III. Dispoziții instituționale 28
1. Imunitățile membrilor Parlamentului European 28
2. Inițiativa cetățenească europeană 30
IV. Dreptul Uniunii și dreptul național 31
V. Contenciosul Uniunii 34
1. Contenciosul general 34
1.1. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor 34
1.2. Acțiuni în răspunderea extracontractuală a Uniunii 37
2. Contenciosul în materie economică, monetară și bancară 38
VI. Agricultură și pescuit 42
Cuprins 3
VII. Libertatea de circulație 46
1. Libera circulație a mărfurilor 46
2. Libera circulație a lucrătorilor 48
3. Libertatea de stabilire 52
4. Libera prestare a serviciilor 54
5. Libera circulație a capitalurilor 57
VIII. Controlul la frontiere, azilul și imigrarea 61
1. Politica de azil 61
1.1. Statutul de refugiat 61
1.2. Soluționarea cererilor de protecție internațională 65
1.3. Decizii de returnare 72
2. Politica de imigrare 74
IX. C
ooperare judiciară în materie penală: mandatul european de arestare 76
X. Transporturi 83
XI. Concurență 86
1. Articolul 101 TFUE 86
2. Articolul 102 TFUE 88
3. Ajutoare de stat 89
XII. Dispoziții fiscale 93
XIII. Apropierea legislațiilor 96
1. Dreptul de autor 96
2. Proprietate industrială 102
3. Telecomunicații 107
4. Achiziții publice 108
5. Produse alimentare 110
6. Asigurarea auto 113
7. Controlul achiziționării și deținerii de arme 114
XIV. Internet și comerțul electronic 117
1. Protecția datelor cu caracter personal 117
2. Comerțul electronic 121
4 Raport anual 2019 | Activitatea judiciară

XV. Politica socială 123
1. E
galitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și securitatea socială 123
2. Organizarea timpului de lucru 127
3. Dreptul la concediul anual plătit 129
4. Protecția lucrătorilor în cazul insolvenței angajatorului 130
5. Detașarea lucrătorilor 131
XVI. Sănătate publică 133
XVII. Protecția consumatorilor 134
XVIII. Mediu 139
1. Principiul precauției 139
2. Protecția apelor împotriva poluării cu nitrați 140
3. Directiva habitate 142
4. E
valuarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului 143
5. Energie din surse regenerabile 144
XIX. Energie 145
XX. Țările și teritoriile de peste mări 147
XXI. Acorduri internaționale 149
XXII. Funcția publică europeană 150
C| A
ctivitatea grefei Curții de Justiție în anul 2019 155
I. Cauzele introduse 155
II. Cauzele soluționate 157
III. Cauzele pendinte 158
D| Statistici judiciare ale Curții de Justiție 160
E| Compunerea Curții de Justiție 190
Cuprins 5
Capitolul 2 | Tribunalul
A| Activitatea Tribunalului în anul 2019 197
B| Jurisprudența Tribunalului în anul 2019 199
Tendințe jurisprudențiale 199
I. Procedură jurisdicțională 201
1. Noțiunea de act supus căilor de atac 201
2. Calitatea procesuală 204
3. Termenul de introducere a acțiunii 207
4. Asistența judiciară 209
II. Dreptul instituțional 211
III. N
ormele de concurență aplicabile întreprinderilor 213
1. Contribuții în domeniul articolului 101 TFUE 213
2. Contribuții în domeniul concentrărilor economice 219
IV. Ajutoare de stat 220
1. Admisibilitate 220
2. Noțiunea de ajutor de stat 221
a. Existența unui avantaj economic 221
b. Imputabilitate – Utilizarea unor resurse de stat 222
3. Măsuri fiscale naționale 225
a. Măsuri în favoarea unor porturi naționale 225
b. Impozitarea societăților integrate într-un grup multinațional 228
4. S
ubvenții pentru investiții în favoarea unor întreprinderi de transport public 232
5. A
plicabilitatea ratione temporis a dispozițiilor în materie de ajutoare de stat 234
V. Proprietate intelectuală 236
1. Marca Uniunii Europene 236
a. Motive absolute de refuz 236
b. Motive relative de refuz 239
c. Chestiuni de procedură 242
2. Desenele sau modelele industriale 242
3. Soiuri de plante 243

VI. P
olitica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive 244
1. Lupta împotriva terorismului 244
2. Ucraina 246
VII. Coeziunea economică, socială și teritorială 248
VIII. Protecția sănătății 249
IX. Energie 250
X. Produse chimice (REACH) 252
XI. Dumping 254
XII. Accesul la documentele instituțiilor 258
1. N
oțiunea de informații care se referă la emisii în mediu 259
2. E
xcepția referitoare la protecția documentelor pentru uz intern 260
3. D
omeniul de aplicare al prezumției generale de confidențialitate a documentelor aferente procedurilor
de control al ajutoarelor de stat 261
XIII. Funcție publică 262
1. Rezilierea contractului 262
2. Pensionare din oficiu 263
3. Securitate socială 264
4. Avertizori 265
5. Securitatea personalului în serviciul Uniunii 266
XIV. Contenciosul în despăgubire 268
XV. Cereri de măsuri provizorii 271
C| Activitatea Grefei Tribunalului în anul 2019 275
I. Contribuția la activitatea jurisdicțională 276
a. Gestionarea dosarelor de procedură 276
b. Susținerea coerenței 279
c. Acțiuni preventive legate de riscul unui Brexit fără acord 280
Cuprins 7
II. A
cțiuni desfășurate în cadrul celei de a treia faze a reformei 281
a. A
cțiuni legate de plecările și de intrările în funcție ale unui număr fără precedent de judecători 281
b. Măsuri de organizare a instanței 282
III. Alte forme de asistare a instanței 283
IV. Activitatea administrativă 284
D| Statistici judiciare ale Tribunalului 286
E| Compunerea Tribunalului 312

Prefața domnului Koen Lenaerts, președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene
Prefata
Koen Lenaerts
președintele
Curții de Justiție a Uniunii Europene
Anul 2019 a fost jalonat de mai multe aniversări.
A zecea aniversare a Tratatului de la Lisabona, care, printre altele, a modificat denumirea Curții și a Tribunalului,
precum și procesul de numire a membrilor lor, a introdus o serie de noutăți în procedurile judiciare și a
conferit Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene rangul de drept primar.
A cincisprezecea aniversare a „marii extinderi” a Uniunii Europene, ea însăși consecutivă sfârșitului divizării
continentului european, simbolizată de căderea zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989.
Și a treizecea aniversare a înființării Tribunalului, care a fost celebrată în luna septembrie 2019, cu ocazia
unui colocviu care a permis să se efectueze o analiză retrospectivă asupra contribuției majore a acestei
instanțe la dezvoltarea dreptului Uniunii și să se reflecteze asupra provocărilor care așteaptă Tribunalul în
special ca urmare a punerii în aplicare a celei de a treia și ultime faze a reformei arhitecturii jurisdicționale
a Uniunii.
Un alt motiv de bucurie: inaugurarea celui de al treilea turn, la 19 septembrie 2019, în prezența Alteței Sale
Regale Marele Duce al Luxemburgului, a președintelui Camerei Deputaților luxemburgheze și a prim-ministrului
luxemburghez, precum și a numeroase personalități. Acest eveniment a marcat finalizarea celei de a cincea
extinderi a Palatului și a permis unui număr de 750 de colegi să se mute și ei în complexul imobiliar al instituției.
Mai mult decât o clădire, acest turn simbolizează reunirea întregului personal al instituției sub același acoperiș
pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, în beneficiul eficienței și al convivialității în raporturile cotidiene
de muncă.
Însă anul 2019 a fost în egală măsură un an tumultuos pentru Uniunea Europeană. Brexit, urgență climatică,
criză a migrației, îngrijorări legate de respectarea valorilor libertății, democrației și statului de drept...: tot
atâtea dosare care necesită răspunsuri adecvate, în concordanță cu obiectivele proiectului european, și care
au – sau vor avea în cele din urmă – o influență directă asupra contenciosului dedus judecății Curții și a
Tribunalului.
În acest context, trebuie, așadar, mai mult ca niciodată, să mobilizăm toate eforturile necesare pentru
promovarea hotărâtă a unei Uniuni de drept și pentru sensibilizarea tuturor față de meritele construcției
europene, precum și față de valorile fundamentale care stau la baza acesteia.

Sunt bucuros, în această perspectivă, pentru succesul tot mai mare pe care îl au inițiative precum Ziua
„Porților deschise” a instituției, la care numeroși membri ai personalului contribuie în fiecare an, precum și
pentru îmbogățirea site-ului internet al instituției, care permite în prezent accesul în toate limbile disponibile
la toate cererile de decizie preliminară depuse la Curte începând de la 1 iulie 2018.
Pe plan instituțional, anul 2019 a fost marcat de plecarea a cinci membri ai Curții și de sosirea a patru membri,
precum și de decesul, la 9 iunie 2019, al domnului avocat general Yves Bot, căruia doresc să îi aduc un omagiu
pentru moștenirea intelectuală pe care ne-a lăsat-o, în special în materiile care privesc dreptul penal al
Uniunii.
La rândul său, Tribunalul a reținut plecarea a opt dintre membrii săi și a salutat sosirea a paisprezece noi
membri prin efectul conjugat al reînnoirii sale parțiale trienale și al punerii în aplicare a celei de a treia faze
a reformei arhitecturii jurisdicționale, care a crescut numărul judecătorilor în cadrul său la câte doi pentru
fiecare stat membru. Mă folosesc de oportunitatea pe care mi-o oferă această prefață pentru a-i adresa
sincere mulțumiri domnului judecător Jaeger – care în luna septembrie 2019 a predat ștafeta președinției
Tribunalului domnului judecător van der Woude – pentru devotamentul desăvârșit de care a dat dovadă la
conducerea acestei instanțe timp de doisprezece ani.
Pe plan statistic, anul 2019 a fost excepțional sub două aspecte. Deși numărul global de cauze soluționate
de cele două instanțe în anul 2019 se apropie de nivelul istoric al anului precedent (1 739 de cauze, față de
1 769 în anul 2018), Curtea a soluționat, în ceea ce o privește, un număr record de cauze, și anume 865 (față
de 760 în anul 2018). Numărul global de cauze introduse la cele două instanțe se situează, la rândul său, la
un nivel niciodată atins, și anume 1 905 (față de 1 683 în anul 2018 și de 1 656 în anul 2017). Evoluția este
deosebit de spectaculoasă pentru Curte, care a înregistrat 966 de cauze noi în anul 2019 (față de 849 în anul
2018 și de 739 în anul 2017). Aceasta se datorează atât unei creșteri foarte susținute a numărului de cauze
preliminare (641 de cauze, față de 568 în anul 2018), cât și unei creșteri semnificative a numărului de recursuri
formulate împotriva deciziilor Tribunalului (266 de recursuri, față de 199 în anul 2018), creștere care este în
mare parte legată de productivitatea sporită a Tribunalului în cursul anului 2018.
În acest context, trebuie salutată intrarea în vigoare, la 1 mai 2019, a mecanismului de admitere în principiu
a recursurilor, care ar trebui să permită o oarecare eliberare a Curții în anumite materii pentru a se putea
concentra mai mult asupra misiunii sale principale de interpretare preliminară a dreptului Uniunii.
Acest raport oferă cititorului o imagine completă asupra evoluției și a activității instituției în cursul anului
2019. La fel ca în anii precedenți, o parte substanțială a acestui raport este consacrată prezentării principalelor
evoluții ale jurisprudenței Curții de Justiție și a Tribunalului. Precedate de o scurtă introducere, datele statistice
specifice fiecărei instanțe vin să completeze și să ilustreze analiza.
Profit de această ocazie pentru a adresa mulțumiri călduroase colegilor mei, precum și ansamblului personalului
instituției pentru activitatea remarcabilă pe care au desfășurat-o în cursul acestui an.
Prefata 11
Capitolul 1| Curtea de Justiție
CAPITOLUL 1
CURTEA DE JUSTIȚIE
A| Evoluția și activitatea Curții de Justiție în anul
2019
de domnul Koen Lenaerts, președintele Curții de Justiție
Acest prim capitol expune în mod sintetic activitățile Curții de Justiție în anul 2019. În prima parte (A), el oferă
o imagine generală a evoluției instanței în cursul anului trecut și a activității sale jurisdicționale. Partea a
doua (B) prezintă, ca în fiecare an, principalele evoluții jurisprudențiale, clasificate pe materii. În a treia și în
a patra parte se detaliază activitatea grefei în perioada de referință (C), precum și statisticile referitoare la
anul judiciar precedent (D), iar în a cincea parte este prezentată compunerea Curții în cursul aceluiași an (E).
1.1. Anul 2019 a fost marcat de plecarea a patru membri ai Curții: doamna Maria Berger (judecător la Curte
din anul 2009 până în anul 2019), domnul Egils Levits (judecător la Curte din anul 2004 până în anul 2019), în
urma alegerii sale ca președinte al Republicii Letonia, domnul Allan Rosas (judecător la Curte din anul 2002
până în anul 2019 și președinte al unei camere de cinci judecători din anul 2004 până în anul 2009) și domnul
Carl-Gustav Fernlund (judecător la Curte din anul 2011 până în anul 2019). Pe de altă parte, acest an a fost
îndoliat de decesul domnului Yves Bot (avocat general din anul 2006 până în anul 2019).
În cursul aceluiași an, domnul Nils Wahl (Suedia, avocat general din anul 2012 până în anul 2019), domnul
Andreas Kumin (Austria) și domnul Niilo Jääskinen (Finlanda, avocat general din anul 2009 până în anul 2015)
au intrat în funcție în calitate de judecători, în timp ce domnul Priit Pikamäe (Estonia) a intrat în funcție în
calitate de avocat general.
1.2. Pe planul funcționării instituționale, anul 2019 a însemnat punerea în aplicare aproape integrală a celei
de a treia faze a reformei arhitecturii jurisdicționale a Uniunii care rezultă din Regulamentul (UE, Euratom)
2015/2422 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 de modificare a Protocolului
nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (JO 2015, L 341, p. 14).
Prima fază a acestei reforme, care a intrat în vigoare în luna decembrie 2015, prevedea intrarea în funcție
a doisprezece judecători suplimentari la Tribunal. Ea este practic încheiată, nemailipsind decât o numire
pentru a o finaliza.
A doua etapă, care a intervenit în luna septembrie 2016, s-a tradus prin dispariția Tribunalului Funcției Publice
a Uniunii Europene și prin transferul competențelor sale către Tribunal. În paralel, ea prevedea numirea a
șapte judecători suplimentari la Tribunal, acest număr corespunzând celui al judecătorilor care compuneau
Tribunalul Funcției Publice. Această a doua fază este complet încheiată din luna octombrie 2017.
A treia și ultima fază a reformei, pe care forurile legislative ale Uniunii au intenționat să o facă să coincidă
cu reînnoirea parțială a Tribunalului în luna septembrie 2019, trebuia să conducă la creșterea numărului de
judecători ai acestei instanțe pentru ca fiecare stat membru să dispună de doi judecători în cadrul său. În acest
context, șapte noi judecători și-au preluat funcția într-o ședință solemnă care a avut loc la 26 septembrie 2019.
1.3. Regulamentul (UE, Euratom) 2019/629 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 2019
(JO 2019, L 111, p. 1) a introdus, începând cu 1 mai 2019, două modificări importante în Statutul Curții de
Justiție a Uniunii Europene.
Prima modificare a fost motivată de dificultățile cu care se confruntă Tribunalul în cadrul acțiunilor în
anulare formulate de statele membre împotriva actelor Comisiei referitoare la neexecutarea unei hotărâri
pronunțate de Curte în temeiul articolului 260 alineatul (2) sau (3) TFUE, atunci când Comisia și statul membru
în cauză au puncte de vedere divergente în ceea ce privește caracterul adecvat al măsurilor adoptate de

statul membru respectiv pentru a respecta hotărârea Curții. Pentru acest motiv, contenciosul privind plata
unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu impuse unui stat membru în temeiul acestor
dispoziții ale TFUE este în prezent rezervat exclusiv Curții.
A doua modificare, legată de creșterea considerabilă în ultimii ani a numărului de recursuri formulate în fața
Curții împotriva deciziilor Tribunalului, a constat în introducerea unui mecanism de admitere în principiu
a recursurilor pentru cauzele care au beneficiat deja de o dublă examinare, mai întâi de către o cameră de
recurs independentă (un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii Europene, precum Oficiul Uniunii Europene
pentru Proprietate Intelectuală, Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante, Agenția Europeană pentru Produse
Chimice sau Agenția Uniunii Europene pentru Siguranța Aviației) și ulterior de către Tribunal. Acest mecanism
permite în prezent Curții ca în astfel de cauze să admită un recurs, în întregime sau în parte, numai în cazul
în care el ridică o problemă care este semnificativă în ceea ce privește unitatea, consecvența sau evoluția
dreptului Uniunii.
1.4. Curtea a adoptat, cu aprobarea Consiliului, o serie de modificări ale Regulamentului de procedură
(JO 2019, L 316, p. 103). O parte dintre aceste modificări urmăresc să se țină seama de experiența dobândită
pentru a clarifica domeniul de aplicare al anumitor dispoziții din Regulamentul de procedură al Curții sau,
dacă este cazul, pentru a le completa sau a le simplifica. Alte modificări iau în considerare evoluțiile recente
legate în special de modul de desemnare a primului avocat general sau de noul context normativ aplicabil
protecției datelor cu caracter personal în Uniunea Europeană, care necesita efectuarea anumitor adaptări
ale normelor obișnuite de notificare și de publicare a actelor de procedură.
În luna septembrie 2019, Curtea a adoptat de asemenea o nouă versiune a Recomandărilor în atenția
instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1). Aceste recomandări
amintesc caracteristicile esențiale ale procedurii preliminare și elementele care trebuie luate în considerare
de instanțele naționale înainte de a efectua o sesizare a Curții, furnizând în același timp acestora din urmă
indicații practice cu privire la forma și la conținutul cererilor de decizie preliminară. Având în vedere că
aceste cereri trebuie să fie notificate, după traducere, tuturor persoanelor interesate prevăzute la articolul
23 din Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar deciziile preliminare ale Curții au,
în principiu, vocația de a fi publicate în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, recomandările menționate
acordă o atenție deosebită prezentării acestor cereri și în special protecției datelor cu caracter personal. În
corespondența lor cu Curtea, instanțele statelor membre sunt, pe de altă parte, încurajate să utilizeze toate
posibilitățile oferite de aplicația e-Curia, care permite depunerea și notificarea actelor de procedură în mod
instantaneu și securizat.
În sfârșit, Curtea a aprobat, în luna decembrie 2019, o serie de modificări ale Instrucțiunilor practice pentru
părți, referitoare la cauzele cu care este sesizată Curtea ( JO 2020, L 42 I, p. 1). Aceste modificări cuprind
precizări referitoare la examinarea cererilor de confidențialitate în cadrul recursurilor, la modalitățile de
transmitere a actelor de procedură și la desfășurarea ședințelor de audiere a pledoariilor. Ele reflectă de
asemenea evoluții recente, precum intrarea în vigoare, la 1 mai 2019, a mecanismului, menționat anterior,
de admitere în principiu a anumitor categorii de recursuri sau atenția sporită acordată de instanță protecției
datelor cu caracter personal.
2. Pe plan statistic – și fără a aduce atingere comentariilor mai detaliate care figurează în partea C a prezentului
capitol din Raportul anual –, mai multe tendințe se degajă din lectura datelor referitoare la anul precedent.
Prima tendință, foarte evidentă, privește numărul de cauze introduse. Cu 966 de cauze noi deduse judecății
sale în anul 2019, Curtea înregistrează astfel cel mai mare număr de cauze din istoria sa, acest număr
reprezentând o creștere de aproape 14 % față de numărul de cauze introduse în anul 2018 (849), care constituia
deja un an record în această privință. La fel ca în cursul ultimilor doi ani, la originea acestei creșteri se află
în principal cererile de decizie preliminară (cu 641 de noi cauze preliminare, față de 568 în anul 2018), însă

Curtea a înregistrat în egală măsură o creștere sensibilă a numărului de recursuri, de recursuri în materie de
măsuri provizorii și de recursuri în materie de intervenție (266 de cauze, față de 199 în 2018), spre deosebire
de acțiunile directe, al căror număr s-a restrâns în anul 2019 (41 de cauze).
Al doilea element marcant al acestor statistici privește numărul de cauze soluționate de Curte, care reflectă, și
el, activitatea extrem de intensă desfășurată de instanță. Astfel, în anul 2019, 865 de cauze au fost soluționate
de Curte, față de 760 în anul 2018. Ceea ce va atrage cu precădere atenția cititorului atunci când va parcurge
datele statistice aferente anului anterior este partea, de asemenea importantă, de cauze examinate de Marea
Cameră a Curții (82 de cauze soluționate de acest complet de judecată în anul 2019), dar și partea din ce în ce
mai mare a cauzelor soluționate de camerele de trei judecători, al căror număr a depășit ușor în anul 2019
numărul cauzelor soluționate de camerele de cinci judecători (351 de cauze față de 343 de cauze).
În sfârșit, vom arăta că, în pofida creșterii numărului de cauze noi, durata medie de examinare a cauzelor a
rămas în anul 2019 la un nivel foarte satisfăcător, ea fiind de 15,5 luni pentru examinarea cauzelor preliminare
și, respectiv, de 11,1 luni pentru examinarea recursurilor. Acest rezultat a putut fi atins în special datorită unei
recurgeri sporite la ordonanțele întemeiate pe articolul 53, 99, 181 sau 182 din Regulamentul de procedură,
dar și ca urmare a instituirii noului mecanism de admitere a recursurilor, care conduce la o decizie foarte
rapidă cu privire la neadmiterea în principiu a unui recurs atunci când recurentul nu a demonstrat că recursul
formulat ridică o problemă importantă pentru unitatea, consecvența sau evoluția dreptului Uniunii.

B| Jurisprudența Curții de Justiție în anul 2019
I. Drepturi fundamentale
În cursul anului 2019, Curtea s-a pronunțat în numeroase rânduri cu privire la drepturile fundamentale în
ordinea juridică a Uniunii. Mai multe decizii adoptate în materie sunt reunite în prezentul raport1. Deciziile
prezentate în cadrul prezentei rubrici aduc precizări importante cu privire la întinderea anumitor drepturi și
principii consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”),
precum dreptul de acces la o instanță imparțială și principiul ne bis in idem2.
1. Dreptul de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil
Curtea a fost chemată să se pronunțe, prin trei hotărâri, cu privire la efectele reformelor judiciare din
Polonia asupra dreptului de acces la o instanță imparțială, a dreptului la un proces echitabil și a principiului
independenței judecătorilor.
În Hotărârea Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C-619/18, EU:C:2019:531), pronunțată la 24 iunie

2019, Curtea, reunită în Marea Cameră, a admis acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată
1| Hotărârile redate sunt următoarele: Hotărârea din 26 martie 2019, SM (Copil sub regimul algerian al kafalah) (C-129/18, EU:C:2019:248),
prezentată în rubrica II, „Cetățenia Uniunii”; Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies (C-502/19, EU:C:2019:1115), prezentată
în rubrica III, „Dispoziții instituționale ”; Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C-663/17 P,
C-665/17 P și C-669/17 P, EU:C:2019:923), prezentată în rubrica V, „Contenciosul Uniunii”; Hotărârea din 21 mai 2019, Comisia/Ungaria
(Uzufruct asupra terenurilor agricole) (C-235/17, EU:C:2019:432), prezentată în rubrica VII, „Libertatea de circulație”; Hotărârea din
19 martie 2019, Ibrahim și alții (C-297/17, C-318/17, C-319/17 și C-438/17, EU:C:2019:219), Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C-163/17,
EU:C:2019:218), Hotărârea din 2 aprilie 2019, H. și R. (C-582/17 și C-583/17, EU:C:2019:280), Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea
statutului de refugiat) (C-391/16, C-77/17 și C-78/17, EU:C:2019:403), Hotărârea din 23 mai 2019, Bilali (C-720/17, EU:C:2019:448),
Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov (C-556/17, EU:C:2019:626), Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C-233/18, EU:C:2019:956),
precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Bevándorlási és Menekültügyi Hivatal (Reîntregirea familiei – Sora refugiatului) (C-519/18,
EU:C:2019:1070), prezentate în rubrica VIII, „Control la frontieră, azil și imigrare”; Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din
Lübeck și din Zwickau) (C-508/18 și C-82/19 PPU, EU:C:2019:456), Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul general al Lituaniei)
(C-509/18, EU:C:2019:457), precum și Hotărârea din 15 octombrie 2019, Dorobanțu (C-128/18, EU:C:2019:857), prezentate în rubrica
IX, „Cooperare judiciară în materie penală: mandatul european de arestare”; Hotărârea din 29 iulie 2019, Bayerische Motoren Werke
și Freistaat Sachsen/Comisia (C-654/17 P, EU:C:2019:634), prezentată în rubrica XI, „Concurență”; Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke
Medien NRW (C-469/17, EU:C:2019:623), Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham și alții (C-476/17, EU:C:2019:624), precum și Hotărârea
din 29 iulie 2019, Spiegel Online (C-516/17, EU:C:2019:625), prezentate în rubrica XIII, „Aproprierea legislațiilor”; Hotărârea din
24 septembrie 2019, Google (Întinderea teritorială a dezindexării) (C-507/17, EU:C:2019:772), precum și Hotărârea din 24 septembrie 2019,
GC și (Dezindexarea datelor sensibile) (C-136/17, EU:C:2019:773), prezentare în rubrica XIV, „Internetul și comerțul electronic”; Hotărârea
din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation (C-193/17, EU:C:2019:43), Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO (C-55/18, EU:C:2019:402), Hotărârea
din 19 noiembrie 2019, TSN și AKT (C-609/17 și C-610/17, EU:C:2019:981), precum și Hotărârea din 20 iunie 2019, Hakelbracht și alții
(C-404/18, EU:C:2019:523), prezentate în rubrica XV, „Politica socială”. Este redat de asemenea Avizul 1/17 din 30 aprilie 2019, Acordul
CETA UE-Canada (EU:C:2019:341), prezentat în rubrica XXI, „Acorduri internaționale”.
2| Î n plus, Curtea s-a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la principiul nediscriminării, astfel cum a fost precizat în Directiva 2000/78/
CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea
în muncă și ocuparea forței de muncă ( JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7) și în Directiva 2006/54/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament
între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă ( JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262). Această
jurisprudență este prezentată în rubrica XV.1, „Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și securitatea socială”.

de Comisie împotriva Republicii Polone și având ca obiect constatarea că, pe de o parte, prevăzând aplicarea
măsurii care constă în reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Curții Supreme în cazul judecătorilor în
exercițiu care au fost numiți la această instanță înainte de 3 aprilie 2018 și, pe de altă parte, acordând Președintelui
republicii puterea discreționară de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor instanței menționate peste
vârsta de pensionare nou-stabilită, acest stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului
19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
Comisia reproșa Republicii Polone că prin aceste măsuri a violat principiul independenței judecătorilor și în
special principiul inamovibilității acestora și a încălcat astfel obligațiile care decurg pentru statele membre
din dispoziția citată anterior.
În hotărârea pronunțată, Curtea a luat în primul rând poziție asupra aplicabilității și a domeniului de aplicare
al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. În această privință, ea a amintit că această dispoziție
impune tuturor statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție
jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din cartă, în domeniile reglementate de dreptul
Uniunii. Mai precis, orice stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE,
să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte
din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și care, prin urmare, se pot
pronunța cu privire la chestiuni privind aplicarea sau interpretarea acestui drept îndeplinesc cerințele unei
protecții jurisdicționale efective, situație care în speță este valabilă în ceea ce privește Curtea Supremă din
Polonia. Pentru a garanta că această instanță este în măsură să ofere o astfel de protecție, prezervarea
independenței sale este primordială, astfel cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.
Cerința de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de substanța dreptului
la o protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță
esențială, în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii
și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului
de drept.
În al doilea rând, Curtea a precizat conținutul acestei cerințe. Referitor la acest aspect, ea a enunțat că
garanțiile de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește
compunerea instanțelor respective, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de
revocare a membrilor acestora, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime în percepția justițiabililor
referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea
sa în raport cu interesele care se înfruntă. În particular, această libertate indispensabilă a judecătorilor în
privința oricăror intervenții sau presiuni exterioare necesită anumite garanții de natură să protejeze persoana
celor care au îndatorirea de a judeca, cum ar fi inamovibilitatea. Acest principiu al inamovibilității impune în
special ca judecătorii să poată rămâne în funcție atât timp cât nu au împlinit vârsta obligatorie de pensionare
sau până la expirarea mandatului lor atunci când acesta are o durată determinată. Fără a avea un caracter
total absolut, principiul menționat nu poate face obiectul unor excepții decât cu condiția ca motive legitime
și imperative să justifice acest aspect, cu respectarea principiului proporționalității.
În speță, Curtea a constatat că reforma contestată are drept consecință o încetare anticipată a exercitării
funcțiilor jurisdicționale ale judecătorilor în exercițiu în cadrul Curții Supreme și că aceasta nu poate fi deci
admisă decât dacă este justificată de un obiectiv legitim și este proporțională raportat la acesta și cu condiția
de a nu fi de natură să genereze în percepția justițiabililor îndoieli legitime precum cele sus-menționate. Or,
Curtea a considerat că aplicarea măsurii reducerii vârstei de pensionare a judecătorilor Curții Supreme în
cazul judecătorilor în exercițiu în cadrul acestei instanțe nu îndeplinește aceste condiții, în special întrucât
nu este justificată de un obiectiv legitim. Prin urmare, ea a statuat că respectiva aplicare aduce atingere
principiului inamovibilității judecătorilor, care este inerent independenței lor.

În al treilea și ultimul rând, Curtea s-a pronunțat asupra puterii discreționare acordate prin noua lege privind
Curtea Supremă Președintelui republicii de a prelungi funcția judiciară activă a judecătorilor instanței
menționate peste noua vârstă de pensionare stabilită prin această lege. Aceasta a arătat că, deși este doar
de competența statelor membre să decidă dacă autorizează sau nu o astfel de prelungire, nu este mai
puțin adevărat că, atunci când acestea optează pentru un astfel de mecanism, sunt obligate să se asigure
că modalitățile și condițiile cărora le este supusă o astfel de prelungire nu sunt de natură să aducă atingere
principiului independenței judecătorilor. În această privință, împrejurarea că un organ precum Președintele
republicii este învestit cu puterea de a decide sau nu acordarea unei astfel de eventuale prelungiri nu
este, desigur, suficientă ca atare pentru a concluziona în sensul existenței unei atingeri aduse principiului
menționat. Cu toate acestea, este important să se asigure că modalitățile procedurale și condițiile de fond
care guvernează adoptarea unor astfel de decizii nu sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor,
unor îndoieli legitime referitoare la independența judecătorilor respectivi. În acest scop, este important,
printre altele, ca respectivele condiții și modalități să fie concepute astfel încât acești judecători să fie la
adăpostul unor eventuale tentații de a ceda unor intervenții sau unor presiuni exterioare care le pot pune
în pericol independența. Asemenea modalități trebuie astfel în special să permită excluderea nu numai a
oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să
orienteze deciziile judecătorilor în discuție.
Or, referitor la noua lege privind Curtea Supremă, Curtea constată că această lege prevede că prelungirea
funcției judiciare active a judecătorilor acestei instanțe este în prezent supusă unei decizii a Președintelui
republicii care are un caracter discreționar, întrucât nu trebuie să fie motivată și nu poate face obiectul unei
căi de atac jurisdicționale. În ceea ce privește intervenția, prevăzută de această lege, a Consiliului Național
al Magistraturii înainte de adoptarea deciziei Președintelui republicii, Curtea subliniază că intervenția unui
astfel de organism în contextul unui proces de prelungire a exercitării funcției unui judecător peste vârsta
normală de pensionare a acestuia se poate dovedi în principiu, cu siguranță, de natură să contribuie la o
obiectivizare a acestui proces. Acest lucru este însă valabil numai în măsura în care sunt îndeplinite anumite
condiții și în special în măsura în care organismul menționat este el însuși independent de puterile legislativă
și executivă și de autoritatea căreia trebuie să îi dea un aviz și în măsura în care un astfel de aviz este dat pe
baza unor criterii obiective și pertinente și este motivat în mod corespunzător, astfel încât să fie de natură
să edifice în mod obiectiv respectiva autoritate în luarea deciziei sale. În speță, Curtea consideră că, având
în vedere în special nemotivarea lor, avizele date de Consiliul Național al Magistraturii nu sunt de natură
să poată contribui la edificarea în mod obiectiv a Președintelui republicii în exercitarea puterii conferite de
noua lege privind Curtea Supremă, astfel încât această putere este de natură să dea naștere unor îndoieli
legitime, în special în percepția justițiabililor, cu privire la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție față de
elemente exterioare și la neutralitatea lor în raport cu interesele susceptibile să se înfrunte în fața acestora.
În Hotărârea Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun) (C-192/18, EU:C:2019:924),

pronunțată la 5 noiembrie 2019, Curtea, reunită în Marea Cameră, a admis acțiunea în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor formulată de Comisie împotriva Republicii Polone și a constatat că acest stat membru nu și-a îndeplinit
obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii, pe de o parte, prin instituirea unei vârste de pensionare diferite
pentru femeile și pentru bărbații care aparțin magistraturii poloneze și, pe de altă parte, prin reducerea vârstei de
pensionare a judecătorilor de la instanțele de drept comun, conferind în același timp ministrului justiției puterea
de a prelungi perioada de activitate a acestor judecători.

Printr-o lege poloneză din 12 iulie 2017 s-a redus vârsta de pensionare a judecătorilor de la instanțele de
drept comun și a procurorilor, precum și vârsta de pensionare anticipată a judecătorilor de la Sąd Najwyższy
(Curtea Supremă) la 60 de ani pentru femei și la 65 de ani pentru bărbați, în condițiile în care aceste vârste
erau fixate anterior pentru ambele sexe la 67 de ani. În plus, această lege a conferit ministrului justiției
puterea de a prelungi perioada de activitate a judecătorilor de la instanțele de drept comun peste noile
vârste de pensionare, distincte în funcție de sex, astfel stabilite. Apreciind că aceste norme sunt contrare
dreptului Uniunii3, Comisia a sesizat Curtea de Justiție cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.
În ceea ce privește, în primul rând, diferențele astfel instituite de această lege, în funcție de sex, în ceea ce
privește vârsta de pensionare a magistraților polonezi, Curtea a arătat mai întâi că pensiile pentru limită
de vârstă de care beneficiază magistrații menționați intră sub incidența articolului 157 TFUE, potrivit căruia
fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și
cei de sex feminin pentru aceeași muncă. Sistemele de pensii în discuție intră de asemenea în domeniul de
aplicare al dispozițiilor Directivei 2006/544 (denumită în continuare „Directiva privind egalitatea între bărbați
și femei”) consacrate egalității de tratament în sistemele profesionale de securitate socială. În continuare,
Curtea a apreciat că aceeași lege a introdus condiții direct discriminatoare pe criteriul sexului, în special
în ceea ce privește momentul la care persoanele în cauză pot beneficia de un acces efectiv la avantajele
prevăzute de sistemele de pensii vizate. În sfârșit, Curtea a respins argumentul Republicii Polone potrivit
căruia diferențele astfel prevăzute între magistrații de sex feminin și magistrații de sex masculin în materie
de vârstă de acces la o pensie pentru limită de vârstă constituie o măsură de discriminare pozitivă. Astfel,
aceste diferențe nu sunt de natură să compenseze dezavantajele la care sunt expuse carierele funcționarilor
de sex feminin prin ajutorul dat acestora în viața lor profesională și prin remedierea problemelor pe care le
pot întâmpina pe parcursul carierei lor. Prin urmare, Curtea a concluzionat că legislația în discuție încalcă
articolul 157 TFUE, precum și Directiva privind egalitatea între bărbați și femei.
În al doilea rând, Curtea a examinat măsura care constă în a conferi ministrului justiției puterea de a autoriza
sau nu continuarea exercitării funcției de judecător la instanțele de drept comun peste noua vârstă de
pensionare, astfel cum a fost redusă. Întemeindu-se în special pe principiile stabilite în Hotărârea din 24
iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme)5, Curtea a statuat mai întâi că este aplicabil
articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE pentru motivul că instanțele de drept comun poloneze pot fi
chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de dreptul Uniunii. Prin urmare, aceste instanțe trebuie
să îndeplinească cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective. Or, pentru a garanta că acestea
sunt în măsură să ofere această protecție, prezervarea independenței lor este primordială.
În această privință, Curtea a arătat că împrejurarea că un organ precum ministrul justiției este învestit
cu puterea de a acorda sau nu o prelungire a exercitării funcțiilor jurisdicționale peste vârsta normală de
pensionare nu este, desigur, suficientă în sine pentru a constata existența unei atingeri aduse principiului
independenței. Cu toate acestea, Curtea a constatat că condițiile de fond și modalitățile procedurale care
încadrează această putere de decizie sunt în speță de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire
la impenetrabilitatea judecătorilor în cauză față de elemente exterioare și cu privire la neutralitatea lor.
3| A
rticolul 157 TFUE, articolul 5 litera (a) și articolul 9 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei
în materie de încadrare în muncă și de muncă ( JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262), precum și articolul 19 alineatul
(1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din Cartă.
4| Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de
șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă ( JO 2006, L 204, p. 23, Ediție
specială, 05/vol. 8, p. 262).
otărârea Curții din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C-619/18, EU:C:2019:531).
5| H

Astfel, pe de o parte, criteriile pe baza cărora ministrul este chemat să adopte decizia sa sunt prea vagi și
neverificabile, iar decizia menționată nu trebuie să fie motivată și nu poate face obiectul unei căi de atac
jurisdicționale. Pe de altă parte, perioada în care judecătorii pot rămâne în așteptarea deciziei ministrului
este la discreția acestuia din urmă.
Curtea a arătat de asemenea că combinarea măsurii de diminuare a vârstei normale de pensionare a

judecătorilor de la instanțele de drept comun cu măsura constând în a conferi ministrului justiției puterea
discreționară de a autoriza continuarea exercitării funcției acestora peste noua vârstă astfel stabilită, pe
o perioadă de zece ani pentru magistrații de sex feminin și de cinci ani pentru magistrații de sex masculin,
încalcă principiul inamovibilității judecătorilor. Astfel, această combinație de măsuri este de natură să creeze
în percepția justițiabililor îndoieli legitime cu privire la faptul că noul sistem ar putea viza în realitate să
permită ministrului să înlăture, odată împlinită vârsta normală de pensionare nou-stabilită, anumite grupuri
de judecători, menținând totodată în funcție o altă parte a acestora. În plus, întrucât decizia ministrului nu
este supusă niciunui termen, iar judecătorul în cauză rămâne în funcție până la adoptarea unei astfel de
decizii, eventuala decizie negativă a ministrului poate interveni după menținerea persoanei interesate în
funcție peste noua vârstă de pensionare.
În Hotărârea A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme) (C-585/18, C-624/18 și
C-625/18, EU:C:2019:982), pronunțată la 19 noiembrie 2019, în cadrul unei proceduri accelerate, Curtea,
reunită în Marea Cameră, a statuat că dreptul la o cale de atac efectivă, garantat la articolul 47 din cartă și
reafirmat, în domeniul luptei împotriva discriminărilor, de Directiva 2000/786 (denumită în continuare „Directiva
antidiscriminare”) se opune ca litigii privind aplicarea dreptului Uniunii să poată intra în competența exclusivă a
unei entități care nu constituie o instanță independentă și imparțială.
În cauzele pendinte în fața instanței de trimitere, trei judecători polonezi (de la Curtea Administrativă Supremă
și de la Curtea Supremă) au invocat printre altele încălcări ale interdicției privind discriminarea pe motive
de vârstă în domeniul încadrării în muncă, ca urmare a pensionării lor anticipate, dispusă conform noii legi
din 8 decembrie 2017 privind Curtea Supremă. Cu toate că, după o modificare recentă, această lege nu
mai privește judecătorii care, precum reclamanții din litigiile principale, erau deja în funcție în cadrul Curții
Supreme la data intrării în vigoare a acesteia și că, prin urmare, reclamanții menționați au fost menținuți sau
reintegrați în funcție, instanța de trimitere apreciază că se confruntă în continuare cu o problemă de natură
procedurală. Astfel, în condițiile în care tipul de litigiu în cauză este în mod normal de competența Camerei
Disciplinare nou-create în cadrul Curții Supreme, ea ridică problema dacă, din cauza unor îndoieli referitoare
la independența acestei entități, ar trebui să înlăture normele naționale privind repartizarea competențelor
judiciare și, dacă este cazul, să judece ea însăși fondul acestor litigii.
După ce a statuat că sunt aplicabile în speță atât articolul 47 din cartă, cât și articolul 19 alineatul (1) al doilea
paragraf TUE, Curtea, întemeindu-se din nou pe principiile stabilite în Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/
Polonia (Independența Curții Supreme)7, a subliniat elementele specifice care trebuie examinate de instanța
de trimitere pentru a-i permite să aprecieze dacă nou-creata Cameră Disciplinară a Curții Supreme oferă sau
nu garanții suficiente de independență.
În această privință, ea a arătat, în primul rând, că simplul fapt că judecătorii Camerei Disciplinare sunt numiți
de Președintele republicii nu este de natură să creeze o dependență față de puterea politică și nici să dea
naștere unor îndoieli referitoare la imparțialitatea lor, în cazul în care, odată numiți, ei nu sunt supuși niciunei
6| D
irectiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce
privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).
7| H
otărârea Curții din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C-619/18, EU:C:2019:531).

presiuni și nu primesc instrucțiuni în exercitarea funcțiilor. De altfel, intervenția în amonte a Consiliului
Național al Magistraturii, însărcinat să propună judecătorii în vederea numirii lor, poate să limiteze în mod
obiectiv marja de manevră a Președintelui republicii, cu condiția însă ca acest organ să fie el însuși suficient de
independent față de puterile legislativă și executivă, precum și de Președintele republicii. În această privință,
Curtea a precizat că trebuie să se țină seama atât de elemente de fapt, cât și de elemente de drept care se
referă la condițiile în care membrii noului consiliu al magistraturii polonez au fost desemnați și, în egală
măsură, la modul în care acesta își îndeplinește în mod concret rolul de a asigura independența instanțelor
și a judecătorilor. Curtea a indicat de asemenea că trebuie verificată întinderea controlului jurisdicțional al
propunerilor Consiliului Național al Magistraturii, dat fiind că, în ceea ce le privește, deciziile de numire ale
Președintelui republicii nu pot să facă obiectul unui astfel de control.
În al doilea rând, Curtea a subliniat alte elemente care caracterizează mai direct Camera Disciplinară. Ea a
indicat printre altele că, în contextul special rezultat din adoptarea, puternic contestată, a dispozițiilor noii
legi privind Curtea Supremă, pe care le-a declarat contrare dreptului Uniunii în Hotărârea din 24 iunie 2019,
Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C-619/18, EU:C:2019:531), faptul că respectivei camere
disciplinare i s-a conferit o competență exclusivă de a soluționa cauzele care au legătură cu pensionarea
judecătorilor Curții Supreme care decurg din această lege, că ea poate să fie compusă doar din judecători
nou-numiți și că pare să beneficieze de un grad de autonomie deosebit de mare în cadrul Curții Supreme
constituie elemente pertinente de apreciere.
Curtea a precizat că, deși fiecare dintre elementele examinate nu sunt în mod necesar, luate în considerare
în mod izolat, de natură să pună la îndoială independența acestei entități, situația ar putea să fie diferită, în
schimb, în cazul în care ele sunt luate în considerare în mod combinat. Ea a subliniat că revine instanței de
trimitere sarcina de a stabili, ținând seama de toate elementele pertinente de care dispune, dacă acestea din
urmă sunt susceptibile să conducă la o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a noii Camere
Disciplinare a Curții Supreme, care este de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o
inspire justițiabililor într-o societate democratică.
Dacă acesta este cazul, principiul supremației dreptului Uniunii îi impune să lase neaplicată dispoziția din
dreptul național care conferă acestei camere disciplinare competența exclusivă de a soluționa litigii referitoare
la pensionarea judecătorilor Curții Supreme, astfel încât aceste litigii să poată fi judecate de o instanță care
îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate și care ar fi competentă în domeniul în cauză
dacă dispoziția respectivă nu ar împiedica acest lucru.
2. Principiul ne bis in idem
În Hotărârea Powszechny Zakład Ubezpieczeń na Życie (C-617/17, EU:C:2019:283), pronunțată la 3 aprilie

2019, Curtea a statuat în esență cu privire la interpretarea principiului ne bis in idem prevăzut la articolul 50 din
cartă. Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între Powszechny Zakład Ubezpieczeń na Życie S.A.,
o societate de asigurări, pe de o parte, și autoritatea poloneză de concurență, pe de altă parte, cu privire
la decizia acesteia din urmă prin care s-a aplicat societății de asigurări, ca urmare a unui abuz de poziție
dominantă, o amendă pentru încălcarea dreptului național al concurenței și o amendă pentru încălcarea
dreptului Uniunii în materie de concurență.
În acest context, Curtea a statuat că principiul ne bis in idem nu se opune ca o autoritate națională de
concurență să aplice unei întreprinderi, în cadrul aceleiași decizii, o amendă pentru încălcarea dreptului
național al concurenței și o amendă pentru încălcarea articolului 82 CE (devenit articolul 102 TFUE). Într-o
astfel de situație, autoritatea națională de concurență trebuie totuși să se asigure că amenzile, considerate
împreună, sunt proporționale cu natura încălcării.

În această privință, Curtea a subliniat că din jurisprudența sa rezultă că principiul menționat urmărește
să prevină ca o întreprindere să fie condamnată sau urmărită din nou, ceea ce presupune că această
întreprindere a fost condamnată sau declarată ca nefiind răspunzătoare printr-o decizie anterioară care nu
mai poate fi atacată.
În consecință, Curtea a concluzionat că principiul ne bis in idem nu are vocația de a se aplica într-o situație
în care autoritatea națională de concurență aplică în paralel, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din
Regulamentul nr. 1/20038, dreptul național al concurenței și normele Uniunii în domeniul concurenței și
sancționează, în temeiul articolului 5 din acest regulament, o întreprindere prin aplicarea, în cadrul aceleiași
decizii, a unei amenzi pentru încălcarea dreptului menționat și a unei amenzi pentru nerespectarea acestor
norme.
3. Libertatea de religie
În ceea ce privește libertatea de religie, este necesar să se semnaleze Hotărârea din 22 ianuarie 2019,
Cresco Investigation (C-193/17, EU:C:2019:43), pronunțată de Curte în complet de Mare Cameră, cu privire la
compatibilitatea cu articolul 21 din cartă, precum și cu Directiva antidiscriminare a unei legislații care acordă o
zi de sărbătoare legală plătită, în Vinerea Mare, precum și, în cazul muncii prestate în acea zi, o „indemnizație
pe zi de sărbătoare legală” exclusiv lucrătorilor care aparțin anumitor biserici creștine9.
În plus, în Hotărârea Œuvre d’assistance aux bêtes d’abattoirs (C-497/17, EU:C:2019:137), pronunțată la 26
februarie 2019, Marea Cameră a Curții a examinat dacă sigla Uniunii Europene pentru producție biologică poate
fi aplicată pe produse provenite de la animale care, în temeiul unei dispoziții derogatorii din Regulamentul
nr. 1099/200910, care vizează asigurarea respectării libertății de religie, au făcut obiectul unei sacrificări
religioase fără asomare prealabilă11.
8| R
egulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la
articolele 81 și 82 din tratat ( JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).
9| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XV.1, „Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și securitatea socială”.
10| R
egulamentul (CE) nr. 1099/2009 al Consiliului din 24 septembrie 2009 privind protecția animalelor în momentul uciderii ( JO 2009,
L 303, p. 1).
11| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica VI, „Agricultură și pescuit”.

II. Cetățenia Uniunii
Curtea a pronunțat mai multe hotărâri în materia cetățeniei Uniunii, printre care o hotărâre privind discriminarea
pe motiv de cetățenie sau naționalitate12, o hotărâre privind pierderea cetățeniei europene ca urmare a
pierderii cetățeniei unui stat membru și două hotărâri privind dreptul de ședere derivat al resortisanților
unei țări terțe membri ai familiei unui cetățean al Uniunii.
1. Discriminarea pe motiv de cetățenie sau naționalitate
În Hotărârea TopFit și Biffi (C-22/18, EU:C:2019:497), pronunțată la 13 iunie 2019, Curtea a interpretat
articolele 18, 21 și 165 TFUE în cadrul unui litigiu între un atlet amator de cetățenie italiană, pe de o parte, și
Federația națională de atletism germană, pe de altă parte, în legătură cu condițiile de participare a resortisanților
altor state membre la campionate germane de sport amator în categoria senior.
Potrivit Curții, aceste dispoziții se opun reglementării unei federații sportive naționale în temeiul căreia
un cetățean al Uniunii resortisant al altui stat membru care locuiește de mai mulți ani pe teritoriul statului
membru în care este stabilită această federație, unde practică alergarea ca amator în categoria senior, nu
poate participa la campionatele naționale în aceste discipline în aceleași condiții ca resortisanții naționali sau
nu poate participa la aceste campionate decât „în afara clasamentului” sau „fără evaluarea performanței”,
fără să aibă acces la finală și fără să poată obține titlul de campion național, cu excepția cazului în care această
reglementare este justificată de considerente obiective și proporționale cu obiectivul urmărit în mod legitim,
aspect care trebuie verificat de instanța națională.
Astfel, Curtea a constatat mai întâi că un cetățean al Uniunii precum atletul amator în speță, care și-a exercitat
libertatea de circulație, poate în mod legitim să se prevaleze de articolele 18 și 21 TFUE în cadrul practicării
de către acesta a unui sport amator în competiție în societatea statului membru gazdă. În această privință,
Curtea a invocat în special rolul sportului ca factor de integrare în societatea statului membru gazdă, reflectat
de articolul 165 TFUE.
În continuare, Curtea a considerat că normele unei federații sportive naționale care reglementează accesul
cetățenilor Uniunii la competițiile sportive sunt supuse normelor tratatului, în special articolelor 18 și 21 TFUE.
În această privință, Curtea a amintit că respectarea libertăților fundamentale și interzicerea discriminării
pe motiv de cetățenie, prevăzute de tratat, se impun și reglementărilor care nu au o natură publică și care
urmăresc să reglementeze în mod colectiv munca salariată și prestările de servicii. Acest principiu se aplică
și atunci când un grup sau o organizație exercită o anumită putere asupra particularilor și este în măsură să
le impună condiții care aduc atingere exercitării libertăților fundamentale garantate prin tratat.
În sfârșit, Curtea a concluzionat în sensul existenței unei diferențe de tratament în prezenta cauză, care poate
să creeze o restricție privind libertatea de circulație a atletului amator respectiv, în sensul articolului 21 TFUE,
în măsura în care acesta, deși îndeplinește condițiile privind performanțele sportive necesare și deși dispune
de un drept de a concura la probele sportive pentru un club afiliat la federația de atletism națională de cel
12| Trebuie de asemenea să se semnaleze în această privință Hotărârea Austria/Germania (C-591/17, EU:C:2019:504), pronunțată la
18 iunie 2019, în care Curtea a fost chemată să statueze cu privire la o taxă de utilizare a infrastructurii pentru autoturisme și la o
scutire pentru proprietarii de vehicule înmatriculate în Germania. Întrucât sarcina economică a acestei taxe nu este suportată, de
facto, decât de proprietarii și de conducătorii vehiculelor înmatriculate într-un alt stat membru decât Germania, Curtea a decis că
aceasta implica crearea unei diferențe de tratament pe motiv de cetățenie sau naționalitate. Această hotărâre este prezentată în
rubrica VII.1, „Libera circulație a mărfurilor”.

puțin un an, poate să nu fie admis, din cauza cetățeniei sale, să participe la un campionat național amator de
alergare pe distanțe scurte în categoria senior sau poate să nu fie admis decât parțial să participe la acesta.
Curtea a adăugat că o reglementare a unei federații sportive poate conduce de asemenea la faptul ca atleții
resortisanți ai unui alt stat membru decât Republica Federală Germania să fie mai puțin bine susținuți de
cluburile sportive la care sunt afiliați decât atleții naționali, deoarece aceste cluburi vor avea un interes mai
mic să investească în atleți care nu au vocația de a participa la campionate naționale, motiv pentru care atleții
resortisanți ai altor state membre ar putea să se integreze mai puțin bine în clubul lor sportiv de afiliere și,
prin urmare, în societatea statului lor membru de reședință.
Or, potrivit Curții, o restricție privind libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii nu poate fi justificată
decât dacă se întemeiază pe considerații obiective și este proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim
de reglementarea în cauză, aspect a cărui verificare revine instanței naționale. Desigur, este legitim să se
rezerve acordarea titlului de campion național într-o anumită disciplină sportivă unui resortisant național,
acest element național putând fi considerat drept o caracteristică proprie titlului de campion național. Cu
toate acestea, este necesar ca restricțiile care decurg din urmărirea obiectivului menționat să fie conforme
cu principiul proporționalității, întrucât obiectivul menționat nu justifică orice restricție privind participarea
cetățenilor străini la campionatele naționale. Este de competența instanței naționale să analizeze existența
unor eventuale justificări ținând seama de obiectivul care decurge din coroborarea dispozițiilor articolului
21 alineatul (1) TFUE cu cele ale articolului 165 TFUE, de a deschide mai mult competițiile, și de importanța
integrării rezidenților, în special a celor de durată îndelungată, în statul membru gazdă. În orice caz, neadmiterea
totală a unui atlet cetățean străin la un campionat național din cauza cetățeniei sale este disproporționată
atunci când există un mecanism privind participarea unui asemenea atlet la un astfel de campionat, cel puțin
la tururile de calificare și/sau fără evaluarea performanței.
2. Pierderea cetățeniei europene ca urmare a pierderii cetățeniei unui

stat membru
La 12 martie 2019, în Hotărârea Tjebbes și alții (C-221/17, EU:C:2019:189), Curtea, întrunită în Marea Cameră,
a examinat problema dacă pierderea de plin drept a cetățeniei unui stat membru, care antrenează pierderea
cetățeniei Uniunii Europene, este compatibilă cu articolul 20 TFUE, interpretat în lumina articolelor 7 și 24 din
cartă. În cauza principală, ministrul afacerilor externe neerlandez refuzase să examineze cererile de pașaport
ale unor cetățeni neerlandezi care dețineau o a doua cetățenie, a unui stat terț, pentru motivul că aceste
persoane, dintre care una minoră, pierduseră de plin drept cetățenia lor neerlandeză. Refuzul ministrului
neerlandez se întemeia pe legislația privind cetățenia neerlandeză, în temeiul căreia o persoană majoră
pierde această cetățenie dacă deține și cetățenia unui alt stat și a avut reședința principală pentru o perioadă
neîntreruptă de zece ani în afara Uniunii. Pe de altă parte, potrivit aceleiași legislații, un minor își pierde, în
principiu, cetățenia neerlandeză dacă tatăl său sau mama sa pierde această cetățenie din cauza absenței
unei reședințe în cadrul Uniunii.
Curtea a statuat că dreptul Uniunii nu se opune, de principiu, ca un stat membru să prevadă, pentru motive
de interes general, pierderea cetățeniei sale, chiar dacă această pierdere antrenează pierderea statutului de
cetățean al Uniunii. Astfel, este legitim ca un stat membru să considere că cetățenia reprezintă manifestarea
unei legături efective între acesta și resortisanții săi și să lege, în consecință, pierderea cetățeniei sale de
absența sau de încetarea unei astfel de legături efective. De asemenea, este legitim ca un stat membru să
vrea să protejeze unitatea de cetățenie în cadrul aceleiași familii, prevăzând că un minor își pierde cetățenia
atunci când unul dintre părinții săi o pierde pe a sa.

Cu toate acestea, pentru ca o legislație precum legislația neerlandeză în discuție să fie compatibilă cu articolul
20 TFUE, interpretat în lumina articolelor 7 și 24 din cartă, ea trebuie să permită autorităților naționale
competente, inclusiv, dacă este cazul, instanțelor naționale, să examineze, de manieră incidentă, consecințele
acestei pierderi de plin drept a cetățeniei statului membru în cauză și eventual să asigure redobândirea
ex tunc a cetățeniei de către persoanele respective, cu ocazia solicitării de către acestea a unui document de
călătorie sau a oricărui alt document care atestă cetățenia lor.
În cadrul acestei examinări, autoritățile și instanțele naționale trebuie să verifice dacă această pierdere a
cetățeniei, care implică pierderea statutului de cetățean al Uniunii, respectă principiul proporționalității
având în vedere consecințele unei asemenea pierderi asupra situației persoanei în cauză și, dacă este cazul,
asupra celei a membrilor familiei sale din perspectiva dreptului Uniunii. O asemenea examinare impune o
apreciere a situației individuale a persoanei respective, precum și a celei a familiei sale pentru a determina
dacă pierderea cetățeniei are consecințe care ar afecta în mod disproporționat, în raport cu obiectivul urmărit
de legiuitorul național, dezvoltarea normală a vieții sale de familie și profesionale, din perspectiva dreptului
Uniunii, în special a dreptului la respectarea vieții de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din cartă.
În ceea ce privește împrejurările referitoare la situația individuală a persoanei interesate, care pot fi pertinente
în scopul unei asemenea aprecieri, Curtea menționează în special faptul că, în urma pierderii de plin drept
a cetățeniei și a statutului de cetățean al Uniunii, persoana în cauză ar fi expusă la limitări în exercitarea
dreptului său de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre, care implică, dacă este
cazul, dificultăți speciale pentru a se deplasa în continuare în unul sau altul dintre statele membre pentru a
menține acolo legături efective și constante cu membri ai familiei sale, pentru a-și exercita acolo activitatea
profesională sau pentru a întreprinde acolo demersurile necesare pentru a exercita o asemenea activitate.
Sunt de asemenea pertinente, pe de o parte, faptul că persoana respectivă nu ar fi putut renunța la cetățenia
unui stat terț și, pe de altă parte, riscul serios de deteriorare substanțială a securității sale sau a libertății sale
de a pleca și de a veni la care ar fi expusă persoana respectivă din cauza imposibilității sale de a beneficia
pe teritoriul statului terț în care această persoană are reședința de protecție consulară în temeiul articolului
20 alineatul (2) litera (c) TFUE.
În ceea ce privește persoanele minore, autoritățile competente trebuie, în plus, să ia în considerare existența
eventuală a unor împrejurări din care rezultă că pierderea de către minorul în cauză a cetățeniei statului
membru în discuție nu corespunde, din cauza consecințelor unei asemenea pierderi pentru acest minor din
perspectiva dreptului Uniunii, interesului superior al copilului, astfel cum este consacrat la articolul 24 din cartă.
3. Drept de ședere derivat al resortisanților unor țări terțe membri ai

familiei unui cetățean al Uniunii
În Hotărârea SM (Copil sub regimul algerian al kafalah) (C-129/18, EU:C:2019:248), pronunțată la 26 martie
2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat cu privire la problema dacă un minor plasat sub tutela unor
cetățeni ai Uniunii în temeiul regimului algerian al kafalah intră sub incidența noțiunii de „descendent direct” al
unui cetățean al Uniunii, în sensul articolului 2 punctul 2 litera (c) din Directiva 2004/3813. Doi soți de cetățenie
franceză cu reședința în Regatul Unit au solicitat autorităților britanice un permis de intrare pentru un copil
adoptiv, în favoarea unei minore algeriene care a fost plasată sub tutela lor în Algeria în temeiul kafalah.
13| Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe
teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68
și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și
93/96/CEE ( JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

Această instituție de dreptul familiei, comună anumitor țări de tradiție islamică, prevede asumarea sarcinii
de a întreține, de a educa și de a proteja un copil de către unu sau mai mulți adulți și plasarea sa sub tutela
lor legală permanentă. Autoritățile britanice au refuzat să acorde acest permis.
Curtea a subliniat mai întâi că, deși noțiunea de „descendent direct” al unui cetățean al Uniunii, în sensul
articolului 2 punctul 2 litera (c) din Directiva 2004/38, vizează în primul rând existența unei legături de filiație
biologică, ea trebuie de asemenea să fie înțeleasă, ținând seama de cerința unei interpretări largi a acestei
noțiuni care rezultă din obiectivul directivei menționate, și anume facilitarea și consolidarea libertății de
circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii, ca acoperindu-l și pe copilul adoptiv al unui astfel de cetățean,
din moment ce s-a stabilit că adopția creează o legătură de filiație juridică între copilul și cetățeanul Uniunii
în cauză. Ea a statuat în schimb că, întrucât regimul algerian al kafalah nu creează o legătură de filiație între
copil și tutorele său, un copil plasat sub tutela legală a unui cetățean al Uniunii în temeiul acestui regim nu
poate fi considerat „descendent direct” al unui cetățean al Uniunii, în sensul articolului 2 punctul 2 litera (c)
din directiva menționată.
Curtea a considerat totuși că un asemenea copil intră sub incidența noțiunii de „alți membri de familie”,
prevăzută la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din aceeași directivă. Astfel, această noțiune
este de natură să acopere situația unui copil care a fost plasat la cetățeni ai Uniunii sub un regim de tutelă
legală precum kafalah algeriană și în privința căruia acești cetățeni își asumă sarcina de a-l întreține, de a-l
educa și de a-l proteja, pe baza unui angajament luat în temeiul dreptului țării de origine a copilului.
În această privință, Curtea a precizat în continuare obligațiile care incumbă autorităților naționale în temeiul
acestei dispoziții. Ea a enunțat astfel că revine acestora, în temeiul articolului 3 alineatul (2) primul paragraf
litera (a) din Directiva 2004/38, interpretat în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatul (2) din cartă,
sarcina de a facilita intrarea și șederea unui astfel de copil în calitate de alt membru de familie al unui cetățean
al Uniunii, prin efectuarea unei aprecieri echilibrate și rezonabile a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente
ale speței, care să țină seama de diferitele interese implicate și în special de interesul superior al copilului
în cauză. În cadrul acestei aprecieri, trebuie de asemenea să se țină seama de eventualele riscuri concrete
și individualizate ca respectivul copil să fie victima abuzului, a exploatării sau a traficului, înțelegându-se că
asemenea riscuri nu pot fi însă prezumate ca urmare a simplului fapt că procedura de plasare sub regimul
algerian al kafalah se bazează pe o evaluare a aptitudinii adultului și a interesului copilului care ar fi mai
puțin aprofundată decât procedura desfășurată în statul membru gazdă în scopul unei adopții sau al unui
plasament al copilului.
Curtea a concluzionat că, în ipoteza în care s-ar stabili, la finalul unei astfel de aprecieri, că un copil și tutorele
său cetățean al Uniunii sunt chemați să aibă o viață de familie efectivă și că acest copil depinde de tutorele său,
cerințele legate de dreptul fundamental la respectarea vieții de familie coroborate cu obligația de a ține seama
de interesul superior al copilului impun în principiu acordarea unui drept de intrare și de ședere respectivului
copil pentru a-i permite să trăiască împreună cu tutorele său în statul membru gazdă al acestuia din urmă.
În Hotărârea Chenchooliah (C-94/18, EU:C:2019:693), pronunțată la 10 septembrie 2019, Curtea, întrunită

în Marea Cameră, a fost chemată să interpreteze articolul 15 din Directiva 2004/38, care prevede în special
că unele dintre procedurile prevăzute în capitolul VI din directiva menționată, intitulat „Restrângerea dreptului
de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”14, se
aplică prin analogie oricărei decizii care restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii Europene sau a
membrilor familiei acestuia adoptate pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau
sănătate publică. Curtea a statuat că acest articol se aplică unei decizii de îndepărtare adoptate în privința
14| Ș
i anume procedurile prevăzute la articolele 30 și 31.

unui resortisant al unui stat terț pentru motivul că acesta nu mai dispune de un drept de ședere în temeiul
directivei respective, într-o situație în care acel resortisant s-a căsătorit cu un cetățean al Uniunii într-un
moment în care acesta din urmă își exercita libertatea de circulație prin deplasarea și șederea împreună
cu resortisantul respectiv în statul membru gazdă, acest cetățean întorcându-se ulterior în statul membru
a cărui cetățenie o are. Curtea a adăugat că acest lucru implică faptul că unele dintre garanțiile prevăzute
de directivă în cadrul unor decizii prin care se restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii sau a
membrilor familiei sale luate din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică15 se impun
la momentul adoptării unei astfel de decizii de îndepărtare, cum este cea în discuție în litigiul principal, decizie
care nu poate în niciun caz să fie însoțită de o interdicție de intrare pe teritoriu.
Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între un resortisant mauritian cu reședința în Irlanda, pe de
o parte, și Minister for Justice and Equality (ministrul justiției și egalității), pe de altă parte, în legătură cu o
decizie de expulzare luată în privința sa în temeiul articolului 3 din Legea irlandeză din 1999 privind imigrația,
ca urmare a întoarcerii soțului său, cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui cetățean este, și anume
Portugalia, unde execută o pedeapsă cu închisoarea. Decizia de expulzare era, potrivit dreptului național,
însoțită din oficiu de o interdicție de intrare pe teritoriu pe durată nedeterminată.
Mai întâi, Curtea a constatat că, în situația în care un cetățean al Uniunii se întoarce în statul membru
al cărui cetățean este și nu își mai exercită, așadar, în statul membru gazdă dreptul la liberă circulație în
temeiul dreptului Uniunii, resortisantul unei țări terțe căsătorit cu respectivul cetățean al Uniunii nu mai are
calitatea de „destinatar”, în sensul acestei directive16, în cazul în care rămâne în statul membru gazdă și nu
mai locuiește cu soțul său.
În continuare, Curtea a declarat că, deși pierderea acestei calități are drept consecință că resortisantul în cauză
al unei țări terțe nu mai beneficiază de drepturile de circulație și de ședere pe teritoriul statului membru gazdă
al căror titular era pentru o anumită perioadă, întrucât nu mai îndeplinește condițiile la care sunt supuse
aceste drepturi, această pierdere nu implică însă că Directiva 2004/38 nu se mai aplică luării unei decizii de
îndepărtare a acestui resortisant de către statul membru gazdă pentru un asemenea motiv. Astfel, articolul
15 din Directiva 2004/3817, care figurează în capitolul III din aceasta, intitulat „Dreptul de ședere”, prevede
regimul care este aplicabil atunci când un drept de ședere temporară în temeiul acestei directive încetează,
în special atunci când un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei sale care în trecut a beneficiat de un
drept de ședere de cel mult trei luni sau de mai mult de trei luni nu mai îndeplinește condițiile dreptului de
ședere în cauză și, prin urmare, poate, în principiu, să fie îndepărtat din statul membru gazdă.
În această privință, Curtea a arătat că articolul 15 din Directiva 2004/38 se referă numai la aplicarea prin
analogie a anumitor dispoziții ale capitolului VI din aceasta, care privesc în special notificarea deciziilor,
precum și accesul la căile de atac jurisdicționale18. În schimb, alte dispoziții ale capitolului VI nu se aplică în
cadrul adoptării unei decizii în temeiul articolului 15 din directiva menționată. Astfel, aceste alte dispoziții
nu se aplică decât dacă persoana în cauză are în prezent, în temeiul acestei directive, un drept de ședere în
statul membru gazdă care este fie temporar, fie permanent.
15| Și anume garanțiile pertinente prevăzute la articolele 30 și 31.
16| A
rticolul 3 alineatul (1).
17| A
rticolul 15.
18| A
rticolele 30 și 31.

În sfârșit, Curtea a adăugat că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2004/38, decizia de
îndepărtare care putea fi adoptată în cauza principală nu putea în niciun caz să fie însoțită de o interdicție
de intrare pe teritoriu19.
III. Dispoziții instituționale
În cadrul acestei rubrici20 trebuie semnalate două hotărâri, dintre care una în materie de imunități ale
membrilor Parlamentului European și alta cu privire la o inițiativă cetățenească europeană.
1. Imunitățile membrilor Parlamentului European
În Hotărârea preliminară Junqueras Vies (C-502/19, EU:C:2019:1115), pronunțată la 19 decembrie 2019, Curtea,
întrunită în Marea Cameră, a precizat domeniul de aplicare personal, temporal și material al imunităților acordate
membrilor Parlamentului European21.
În această cauză, Curtea a fost sesizată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) cu mai multe întrebări
preliminare referitoare la interpretarea articolului 9 din protocol. Aceste întrebări au fost formulate în
cadrul unei acțiuni introduse de un om politic, ales în Parlamentul European cu ocazia alegerilor din 26 mai
2019, împotriva unei ordonanțe prin care se refuză să i se acorde acestuia o permisiune extraordinară de
ieșire din penitenciar. Persoana interesată fusese arestată preventiv înaintea acestor alegeri, în cadrul unei
proceduri penale inițiate împotriva acestuia din cauza participării sale la organizarea referendumului de
autodeterminare care a avut loc la 1 octombrie 2017 în comunitatea autonomă Catalonia. Acesta a solicitat
permisiunea menționată mai sus pentru a putea îndeplini o formalitate impusă de dreptul spaniol în urma
proclamării rezultatelor, formalitate care constă în pronunțarea unui jurământ sau a unei promisiuni de
respectare a Constituției spaniole în fața Comisiei electorale centrale, și pentru a se deplasa ulterior la
Parlamentul European pentru a lua parte la sesiunea de constituire a noii legislaturi. După sesizarea Curții,
Tribunal Supremo a condamnat, la 14 octombrie 2019, persoana interesată la o pedeapsă cu închisoarea de
13 ani, precum și, pentru aceeași perioadă, la incapacitatea absolută de a exercita sarcini sau funcții publice.
19| A rticolul 15 alineatul (3).
20| Trebuie de asemenea semnalate două hotărâri ale Curții pronunțate la 26 martie 2019, Hotărârea Spania/Parlamentul (C-377/16,
EU:C:2019:249) și Hotărârea Comisia/Italia (C-621/16 P, EU:C:2019:251), cu privire la regimul lingvistic al instituțiilor. Aceste hotărâri
sunt prezentate în cadrul rubricii XXII, „Funcția publică europeană”.
21| Imunități prevăzute la articolul 343 TFUE și la articolul 9 din Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene
( JO 2012, C 326, p. 266) (denumit în continuare „protocolul”).

Curtea a statuat, în primul rând, că o persoană care este aleasă în Parlamentul European dobândește calitatea
de membru al Parlamentului European ca urmare și la momentul proclamării rezultatelor electorale, astfel
încât beneficiază de imunitățile garantate de articolul 9 din protocol.
În această privință, Curtea a arătat că, deși procedura electorală și proclamarea rezultatelor sunt în principiu
reglementate de legislația statelor membre, conform articolelor 8 și 12 din Actul electoral din 197622, alegerea
membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, liber și secret23 constituie expresia principiului
constituțional al democrației reprezentative, al cărui domeniu de aplicare este definit de dreptul Uniunii
însuși. Or, rezultă din tratate și din Actul electoral din 1976 că calitatea de membru al Parlamentului European
rezultă din simpla alegere a persoanei interesate și este dobândită de aceasta ca urmare a proclamării oficiale
a rezultatelor efectuate de statele membre. În plus, din articolul 343 TFUE rezultă că Uniunea și, așadar,
instituțiile sale, precum și membrii acestora trebuie să beneficieze de imunitățile necesare misiunilor lor.
În al doilea rând, Curtea a statuat că persoanele care, precum domnul Junqueras Vies, sunt alese membri ai
Parlamentului European beneficiază încă de la proclamarea rezultatelor de imunitatea la deplasare aferentă
calității lor de membru și prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din protocol. Or, această imunitate are
ca obiect să le permită în special să se deplaseze și să ia parte la sesiunea de constituire a noii legislaturi a
Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de imunitatea de sesiune prevăzută la primul paragraf, de
care nu beneficiază decât începând de la deschiderea acestei sesiuni de constituire și pe întreaga durată
a sesiunilor Parlamentului European, imunitatea de deplasare acoperă deplasările membrilor având ca
destinație locul reuniunii Parlamentului European, inclusiv prima sa reuniune.
Curtea a amintit în această privință că obiectivele urmărite prin imunitățile prevăzute de protocol constau în
asigurarea protecției bunei funcționări și a independenței instituțiilor. În acest cadru, imunitatea de deplasare
prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din acest protocol dă efect dreptului de a fi ales garantat de articolul
39 alineatul (2) din cartă, permițând oricărui membru, de îndată ce a fost proclamat ales și independent de
aspectul dacă a îndeplinit sau nu eventuale formalități prevăzute de dreptul intern, de a participa la sesiunea
de constituire a Parlamentului European fără a îi putea fi împiedicată deplasarea.
Curtea a statuat, în al treilea și ultimul rând, că beneficiul imunității de deplasare garantate oricărui membru
al Parlamentului European implică ridicarea oricărei măsuri de arestare preventivă care ar fi fost impusă
anterior proclamării alegerilor sale, pentru a îi permite să se deplaseze și să ia parte la sesiunea de constituire
a Parlamentului European. În consecință, dacă instanța națională competentă ar considera necesar să
mențină o astfel de măsură, aceasta ar fi obligată să ceară în cel mai scurt termen ridicarea acestei imunități
Parlamentului European, în temeiul articolului 9 al treilea paragraf din protocol.
22| Actul privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, anexat la Decizia 76/787/CECO, CEE, Euratom
a Consiliului din 20 septembrie 1976 ( JO 1976, L 278, p. 1), modificat ultima dată prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului
din 25 iunie și din 23 septembrie 2002 ( JO 2002, L 283, p. 1, JO 2009, L 228, p. 47).
23| A
rticolul 14 alineatul (3) TUE.

2. Inițiativa cetățenească europeană
În Hotărârea Puppinck și alții/Comisia (C-418/18 P, EU:C:2019:1113), din 19 decembrie 2019, Curtea, întrunită
în Marea Cameră, a respins recursul introdus de organizatorii inițiativei cetățenești europene (ICE) intitulate „Unul
dintre noi” împotriva hotărârii Tribunalului24 prin care acesta a respins acțiunea lor având ca obiect anularea
Comunicării Comisiei din 28 mai 2014 privind această ICE25.
Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană26 și Regulamentului nr. 211/201127, cetățenii Uniunii, în număr
de cel puțin un milion și provenind din cel puțin un sfert din statele membre, pot lua inițiativa de a invita
Comisia, în limitele atribuțiilor sale, să propună legiuitorului Uniunii să adopte un act juridic în vederea punerii
în aplicare a tratatelor. Înainte de a putea începe colectarea numărului necesar de semnături, organizatorii
ICE trebuie să o înregistreze la Comisie, care examinează mai ales obiectul și obiectivele acesteia.
Domnul Patrick Grégor Puppinck și alte șase persoane formează comitetul cetățenilor al inițiativei cetățenești
europene denumită „Unul dintre noi”, înregistrată de Comisie în anul 201228. Obiectivul acestei inițiative
cetățenești europene este de a interzice și de a pune capăt finanțării de către Uniune a activităților care
presupun distrugerea embrionilor umani (în special în domeniul cercetării, al ajutorului pentru dezvoltare
și al sănătății publice), inclusiv finanțarea directă sau indirectă a avorturilor. Ulterior înregistrării, inițiativa
cetățenească europeană „Unul dintre noi” a strâns un milion de semnături necesar, înainte de a fi prezentată
oficial Comisiei la începutul anului 2014. La 28 mai 2014, Comisia a indicat într-o comunicare că nu intenționa
să întreprindă nicio acțiune ca urmare a acestei inițiative cetățenești europene.
Organizatorii ICE au solicitat Tribunalului Uniunii Europene anularea comunicării Comisiei, susținând în
special că această instituție este obligată să prezinte o propunere de act juridic al Uniunii ca răspuns la o ICE
înregistrată. Tribunalul a confirmat decizia Comisiei.
În recurs, Curtea a arătat mai întâi că, potrivit articolului 11 alineatul (4) TUE, ICE urmărește „să invite” Comisia
să prezinte o propunere corespunzătoare în vederea aplicării tratatelor, iar nu să oblige această instituție să
întreprindă acțiunea sau acțiunile avute în vedere de ICE. Aceasta a adăugat că reiese din diferite dispoziții ale
Regulamentului nr. 211/2011 că, atunci când primește o ICE, Comisia prezintă acțiunea pe care intenționează
să o întreprindă, dacă este cazul, precum și motivele de a întreprinde sau de a nu întreprinde o acțiune, ceea
ce confirmă faptul că prezentarea de către Comisie a unei propuneri de act al Uniunii ca urmare a unei ICE
are caracter facultativ.
În continuare, Curtea a amintit că puterea de inițiativă legislativă recunoscută Comisiei de tratate implică
faptul că revine acestei instituții sarcina de a decide dacă prezintă sau nu prezintă o propunere de act
legislativ, cu excepția cazului în care ar avea obligația să prezinte o astfel de propunere în temeiul dreptului
Uniunii. Această putere de inițiativă legislativă a Comisiei este una dintre expresiile principiului echilibrului
instituțional, caracteristică a structurii instituționale a Uniunii. Acest principiu presupune ca fiecare instituție
să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte instituții. În această privință, Curtea
otărârea Tribunalului din 23 aprilie 2018, One of Us și alții/Comisia (T-561/14, EU:T:2018:210).

24| H
25| C
omunicarea COM(2014) 355 final a Comisiei din 28 mai 2014 privind inițiativa cetățenească europeană „Unul dintre noi”.
26| A
rticolul 11 alineatul (4) TUE.
27| Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească
( JO 2011, L 65, p. 1, rectificare în JO 2012, L 94, p. 49).
28| C
OM(2014) 355 final.

a arătat că, potrivit Regulamentului nr. 211/2011, ICE intenționează să confere cetățenilor Uniunii un drept
comparabil cu cel de care dispun, în temeiul articolelor 225 și 241 TFUE, Parlamentul European și Consiliul
de a solicita Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare în vederea punerii în aplicare a tratatelor.
Or, întrucât dreptul astfel recunoscut Parlamentului European și Consiliului nu aduce atingere puterii de
inițiativă legislativă a Comisiei, situația trebuie să fie aceeași în cazul unei ICE.
Curtea a subliniat de asemenea că faptul că Comisia nu este obligată să întreprindă o acțiune în urma unei
ICE nu înseamnă, contrar celor susținute de recurenți, că o astfel de inițiativă este lipsită de efect util. Astfel,
pe de o parte, mecanismul ICE constituie unul dintre instrumentele de democrație participativă care, cu
ocazia adoptării Tratatului de la Lisabona, au completat sistemul de democrație reprezentativă pe care se
întemeiază funcționarea Uniunii și care au ca obiectiv încurajarea participării cetățenilor la procesul democratic
și promovarea dialogului dintre cetățeni și instituțiile Uniunii. Pe de altă parte, o ICE care a fost înregistrată în
conformitate cu Regulamentul nr. 211/2011 și care respectă toate procedurile și condițiile prevăzute de acesta
din urmă declanșează o serie de obligații specifice ale Comisiei, enumerate la articolele 10 și 11 din acest
regulament. Potrivit Curții, valoarea adăugată specifică a mecanismului ICE nu rezidă astfel în certitudinea
rezultatului său, ci în posibilitățile și în oportunitățile pe care le creează pentru cetățenii Uniunii de a declanșa
o dezbatere politică în cadrul instituțiilor acesteia fără a trebui să aștepte inițierea unei proceduri legislative.
În plus, Curtea a confirmat abordarea Tribunalului potrivit căreia o comunicare referitoare la o ICE, precum
comunicarea în litigiu, ține de exercitarea unei largi puteri de apreciere a Comisiei și trebuie, în consecință,
să facă obiectul unui control jurisdicțional restrâns, prin care se urmărește verificarea în special a caracterul
suficient al motivării sale și a lipsei unor erori vădite de apreciere.
În acest context, Curtea a confirmat în special raționamentul urmat de Tribunal, potrivit căruia Comisia,
bazându-se pe o publicație a Organizației Mondiale a Sănătății, nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere
atunci când a considerat că finanțarea de către Uniune a unui ansamblu de servicii de sănătate sigure și
eficiente, mai ales în materie de avort, contribuie la reducerea numărului de avorturi în condiții de risc și,
prin urmare, a riscului de mortalitate și de boli materne.
IV. Dreptul Uniunii și dreptul național
În Hotărârea Deutsche Umwelthilfe (C-752/18, EU:C:2019:1114), pronunțată la 19 decembrie 2019, Curtea,

întrunită în Marea Cameră, s-a pronunțat pentru prima dată cu privire la chestiunea dacă instanțele naționale
sunt abilitate sau chiar ținute să dispună privarea de libertate în scopul constrângerii la executarea unei hotărâri
judecătorești împotriva unor responsabili ai autorităților naționale care refuză în mod persistent să se conforme ze
unei decizii de justiție care le impune să își execute obligațiile în temeiul dreptului Uniunii.
Curtea a fost sesizată în cadrul unui litigiu între Deutsche Umwelthilfe , o organizație germană de protecție
a mediului, pe de o parte, și landul Bavaria, pe de altă parte, în legătură cu refuzul persistent al acestuia din
urmă de a adopta, în aplicarea Directivei 2008/50 privind calitatea aerului înconjurător29, măsurile necesare
pentru respectarea valorii-limită stabilite pentru dioxidul de azot în orașul München. Obligat prima dată în
2012 să își modifice planul de acțiune pentru calitatea aerului aplicabil în acest oraș, apoi a doua oară în 2016,
sub sancțiunea impunerii unei penalități cu titlu cominatoriu, să se conformeze obligațiilor sale, inclusiv prin
impunerea unor interdicții de circulație pentru anumite vehicule cu motor diesel în diferite zone urbane,
29| Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai
curat pentru Europa ( JO 2008, L 152, p. 1).

landul Bavaria a refuzat totuși să se conformeze acestor somații și, prin urmare, a fost obligat, a treia oară
în 2017, la plata unei penalități cu titlu cominatoriu de 4 000 de euro, pe care a achitat-o. Întrucât landul Bavaria
a refuzat în continuare să se conformeze acestor somații și a anunțat public că nu își va respecta obligațiile,
Deutsche Umwelthilfe a formulat o nouă acțiune având ca obiect, pe de o parte, plata unei noi penalități cu
titlu cominatoriu de 4 000 de euro, care a fost admisă prin ordonanța din 28 ianuarie 2018, și, pe de altă parte,
dispunerea unei măsuri de privare de libertate în scopul constrângerii la executarea unei hotărâri judecătorești
împotriva responsabililor landului Bavaria (și anume ministrul pentru mediu și protecția consumatorilor din
acest land sau, în mod alternativ, prim-ministrul landului), care a fost respinsă prin ordonanța din aceeași
zi. Sesizată de landul Bavaria, instanța de trimitere, Tribunalului Administrativ Superior din Bavaria, pe de o
parte, a confirmat lichidarea penalității cu titlu cominatoriu și, pe de altă parte, a decis să sesizeze Curtea cu
o cerere de decizie preliminară în legătură cu eventuala dispunere a unei măsuri de privare de libertate în
scopul constrângerii la executarea unei hotărâri judecătorești. Astfel, constatând că obligarea la plata unor
penalități cu titlu cominatoriu nu este de natură să conducă la o modificare a comportamentului landului
Bavaria, în măsura în care, acestea fiind contabilizate ca venituri ale landului, nu determinau nicio pierdere
patrimonială, și că aplicarea unei măsuri de privare de libertate în scopul constrângerii la executarea unei
hotărâri judecătorești este exclusă din motive constituționale interne, respectiva instanță a sesizat Curtea
cu o întrebare preliminară care urmărește să determine în esență dacă dreptul Uniunii, în particular dreptul
la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din cartă, trebuie interpretat ca abilitând sau chiar obligând
instanțele naționale să adopte o asemenea măsură.
Curtea a statuat că, în circumstanțe caracterizate de un refuz persistent al unei autorități naționale de a se
conforma unei decizii judecătorești care o somează să execute o obligație clară, precisă și necondiționată
ce decurge din dreptul Uniunii, printre altele din Directiva 2008/50, este de competența instanței naționale
să dispună măsura de privare de libertate în scopul constrângerii la executarea unei hotărâri judecătorești
împotriva unor responsabili ai landului Bavaria, dacă sunt îndeplinite două condiții. Pe de o parte, trebuie
să existe în dreptul intern un temei juridic pentru adoptarea unei asemenea măsuri care să fie suficient de
accesibil, de precis și de previzibil în aplicarea sa. Pe de altă parte, trebuie respectat principiul proporționalității.
În această privință, Curtea a amintit mai întâi că revine statelor membre, atunci când pun în aplicare dreptul
Uniunii, obligația să asigure respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, garantat atât prin
articolul 47 din cartă, cât și, în domeniul mediului, prin articolul 9 alineatul (4) din Convenția de la Aarhus30.
Dreptul respectiv este cu atât mai important cu cât neadoptarea măsurilor impuse de Directiva 2008/50 ar
pune în pericol sănătatea persoanelor. Or, o legislație națională care conduce la o situație în care hotărârea
unei instanțe rămâne inoperantă nu respectă conținutul esențial al acestui drept și îl privează de orice efect
util. Într-o asemenea situație, Curtea a amintit că revine instanței naționale sarcina de a da dreptului său
național o interpretare care, în măsura posibilului, să fie conformă cu obiectivele urmărite de aceste dispoziții
sau, în caz contrar, să lase neaplicată orice dispoziție națională contrară dreptului Uniunii care are efect direct.
Însă Curtea a mai precizat că respectarea acestei din urmă obligații nu poate conduce la încălcarea altui drept
fundamental, dreptul la libertate, garantat prin articolul 6 din cartă, care este limitat prin privarea de libertate.
Întrucât dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă nu este absolut și poate conține restricții, în conformitate
cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, se impune o evaluare comparativă a drepturilor fundamentale în cauză.
Or, pentru a răspunde cerințelor acestei dispoziții, o lege care abilitează instanța să priveze o persoană de
libertatea sa trebuie să fie în primul rând suficient de accesibilă, de precisă și de previzibilă în aplicarea sa
pentru a evita orice risc de arbitrariu, verificare ce revine instanței de trimitere. Pe de altă parte, întrucât
30| Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată
la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005
( JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201).

dispunerea acestei măsuri determină o privare de libertate, nu se poate recurge la aceasta, cu respectarea
cerințelor care decurg din principiul proporționalității, decât atunci când nu există nicio altă măsură mai puțin
constrângătoare (precum, printre altele, penalități cu titlu cominatoriu într-un cuantum ridicat, repetate la
intervale scurte, și a căror plată nu s-ar efectua, în cele din urmă, în beneficiul bugetului de la care provin),
examinare ce revine tot instanței de trimitere. Numai în ipoteza în care s-ar concluziona că limitarea adusă
dreptului la libertate prin dispunerea privării de libertate în scopul constrângerii la executarea unei hotărâri
judecătorești respectă aceste condiții dreptul Uniunii nu numai că ar permite, ci ar impune recurgerea la
o astfel de măsură, precizându-se totuși că o încălcare a Directivei 2008/50 poate, pe de altă parte, să fie
constatată de Curte în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau poate determina
angajarea răspunderii statului pentru daunele rezultate.
Trebuie amintită în cadrul acestei rubrici și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Wasserleitungsverband Nördliches
Burgenland și alții (C-197/18, EU:C:2019:824), cu privire la posibilitatea persoanelor fizice și juridice afectate
în mod direct de poluarea apelor subterane de a se prevala în fața instanțelor naționale de unele dispoziții
ale Directivei 91/676 privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole31.
În materie de concurență, în Hotărârea Cogeco Communications (C-637/17, EU:C:2019:263), cu privire

la conformitatea cu articolul 102 TFUE a normelor de prescripție din dreptul portughez al răspunderii
extracontractuale în cadrul unor acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului concurenței, Curtea a
statuat că articolul menționat și principiul efectivității se opun unei reglementări naționale din moment ce
termenul de prescripție prevăzut de aceasta este susceptibil să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă
exercitarea dreptului de a iniția acțiuni în despăgubire întemeiate pe o decizie definitivă de constatare a unei
încălcări a normelor de concurență32. În plus, în Hotărârea Otis Gesellschaft și alții (C-435/18, EU:C:2019:1069),
Curtea a statuat că articolul 101 alineatul (1) TFUE produce efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă
mai ales oricărei persoane care a suferit un prejudiciu cauzat printr-un contract sau printr-un comportament
care poate restrânge sau denatura concurența dreptul de a solicita repararea acestuia atunci când există o
legătură de cauzalitate între prejudiciu și încălcarea normelor de concurență33.
31| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XVIII.2, „Protecția apelor împotriva poluării cu nitrați”.
32| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XI.2, „Articolul 102 TFUE”.
33| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XI.1, „Articolul 101 TFUE”.

V. Contenciosul Uniunii
Mai întâi, trebuie semnalate în cadrul acestei rubrici două hotărâri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în
materie de transpunere a unei directive, precum și o hotărâre pronunțată în recurs în cadrul unei acțiuni în
răspundere extracontractuală a Uniunii. La acestea se adaugă trei hotărâri pronunțate de Curte în contenciosul
în materie economică, monetară și bancară34.
1. Contenciosul general
1.1. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor
În Hotărârea Comisia/Belgia [articolul 260 alineatul (3) TFUE – Rețele în bandă largă] (C-543/17, EU:C:2019:573),
pronunțată la 8 iulie 2019, în complet de Mare Cameră, Curtea a interpretat și a aplicat pentru prima dată articolul
260 alineatul (3) TFUE35. Astfel, Curtea a admis acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introdusă de
Comisie împotriva Belgiei și a obligat acest stat membru la plata unei penalități cu titlu cominatoriu de 5 000
de euro pe zi, începând de la pronunțarea hotărârii, pentru netranspunerea în parte a Directivei 2014/6136 privind
rețelele de comunicații electronice în bandă largă și, a fortiori, pentru necomunicarea către Comisie a măsurilor
naționale de transpunere corespunzătoare.
Statele membre trebuiau să transpună Directiva 2014/61 în dreptul lor național până la 1 ianuarie 2016 și să
informeze Comisia cu privire la măsurile adoptate în această privință.
La 15 septembrie 2017, Comisia a sesizat Curtea cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor,

considerând că, în termenul care îi fusese acordat, Belgia nu a transpus în mod complet directiva și nici nu a
comunicat măsurile naționale de transpunere corespunzătoare. În plus, aceasta a solicitat obligarea Belgiei
la plata unei penalități cu titlu cominatoriu zilnice de la pronunțarea hotărârii pentru neîndeplinirea obligației
de a comunica măsurile de transpunere a aceleiași directive. Cuantumul penalității cu titlu cominatoriu,
stabilit inițial la 54 639 de euro, a fost redus la 6 071 de euro, ținând seama de progresele în transpunerea
directivei realizate de Belgia după introducerea acțiunii. Astfel, Comisia a precizat că lacunele subzistă numai
la nivelul Regiunii Bruxelles-Capitală.
oate fi de asemenea menționată în cadrul acestei rubrici Hotărârea din 29 iulie 2019, Bayerische Motoren Werke și Freistaat
34| P
Sachsen/Comisia (C-654/17 P, EU:C:2019:634), pronunțată în materia ajutoarelor de stat, în care Curtea a confirmat că o ordonanță
prin care Tribunalul admite o cerere de intervenție nu poate face obiectul nici al unui recurs formulat cu titlu principal, nici al unui
recurs incident. Această hotărâre este prezentată în rubrica XI.3, „Ajutoare de stat”.
35| A rticolul 260 alineatul (3) TFUE permite Curții să aplice statului membru în cauză o sancțiune financiară (sumă forfetară sau penalitate
cu titlu cominatoriu zilnică) în cazul nerespectării „obligației de a comunica măsurile de transpunere a unei directive a Uniunii” Comisiei.
36| Directiva 2014/61/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind măsuri de reducere a costului instalării rețelelor
de comunicații electronice de mare viteză ( JO 2014, L 155, p. 1).

În primul rând, Curtea a constatat că, la expirarea termenului care îi fusese acordat în avizul motivat, astfel
cum a fost prelungit de Comisie la cererea Belgiei, aceasta din urmă nici nu adoptase măsurile naționale de
transpunere a Directivei 2014/61, nici nu comunicase acestei instituții astfel de măsuri și că, prin urmare, nu
și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei directive.
Examinând, în al doilea rând, domeniul de aplicare al articolului 260 alineatul (3) TFUE, Curtea a amintit
modul de redactare și finalitatea acestei dispoziții, introdusă prin Tratatul de la Lisabona nu numai pentru
a încuraja mai mult statele membre să transpună directivele în termenele stabilite, ci și pentru a ușura și
a accelera procedura pentru impunerea unor sancțiuni pecuniare statelor membre care nu își îndeplinesc
obligația de a comunica măsurile naționale de transpunere a unei directive.
Astfel, Curtea a reținut o interpretare a acestei dispoziții care vizează un dublu obiectiv. Este vorba, pe de
o parte, despre garantarea prerogativelor deținute de Comisie în scopul de a asigura aplicarea efectivă a
dreptului Uniunii și protecția drepturilor la apărare, precum și poziția procedurală de care beneficiază statele
membre în temeiul aplicării coroborate a articolului 258 TFUE37 și a articolului 260 alineatul (2) TFUE38. Pe
de altă parte, este vorba despre a pune Curtea în poziția de a-și putea exercita funcția jurisdicțională care
constă în a aprecia în cadrul unei singure proceduri dacă statul membru în cauză și-a îndeplinit obligațiile
în materie de comunicare și, dacă este cazul, în a evalua gravitatea încălcării astfel constatate și a impune
sancțiunea pecuniară pe care o consideră cea mai adaptată la împrejurările speței
Prin urmare, Curtea a concluzionat că „obligația de a comunica măsuri de transpunere”, în sensul articolului
260 alineatul (3) TFUE, se referă la obligația statelor membre de a transmite informații suficient de clare și de
precise în ceea ce privește măsurile de transpunere a unei directive. Pentru a îndeplini obligația de securitate
juridică și pentru a asigura transpunerea integrală a dispozițiilor acestei directive pe întreg teritoriul în
cauză, statele membre au obligația să indice pentru fiecare dispoziție din directiva menționată, dispoziția
sau dispozițiile naționale care asigură transpunerea sa. Odată ce a intervenit această comunicare, pentru a
solicita obligarea statului membru în cauză la o sancțiune pecuniară prevăzută la această dispoziție, Comisiei
îi revine obligația de a stabili că anumite măsuri de transpunere lipsesc în mod vădit sau nu acoperă întregul
teritoriu al statului membru în cauză. În schimb, în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 260 alineatul
(3) TFUE, Curtea nu are sarcina de a examina dacă măsurile naționale comunicate Comisiei transpun în mod
corect directiva în cauză.
Curtea a considerat că această dispoziție este aplicabilă în speță, întrucât Belgia nu și-a îndeplinit în parte
obligația de comunicare. Astfel, prin neadoptarea încă, la momentul examinării faptelor de către Curte, a
măsurilor necesare pentru a transpune în dreptul său intern, în ceea ce privește Regiunea Bruxelles–Capitală,
mai multe dispoziții din Directiva 2014/6139 și, a fortiori, prin necomunicarea către Comisie a unor astfel de
măsuri de transpunere, Belgia a persistat parțial în neîndeplinirea obligațiilor.
În consecință, după ce a constatat că obligarea Belgiei la plata unei penalități cu titlu cominatoriu constituie
un mijloc financiar adecvat pentru a asigura respectarea de către acest stat membru a obligațiilor care
îi revin în temeiul Directivei 2014/61 și al tratatelor, Curtea, în cadrul puterii sale de apreciere, a evaluat
gravitatea și durata încălcării în cauză pentru a stabili cuantumul penalității cu titlu cominatoriu. La finalul
37| A
rticolul 258 TFUE prevede procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor introdusă de Comisie.
38| A rticolul 260 alineatul (2) TFUE prevede procedura în cazul neexecutării de către un stat membru a unei hotărâri de constatare
a neîndeplinirii obligațiilor. O sancțiune pecuniară (sumă forfetară sau penalitate cu titlu cominatoriu) poate fi aplicată de Curte.
39| Ș
i anume, articolul 2 alineatele (7)-(9) și (11), articolul 4 alineatul (5), precum și articolul 8 din aceasta.

acestei analize, Curtea a obligat Belgia la plata către Comisie, începând de la data pronunțării hotărârii și
până când acest stat membru va fi pus capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate, a unei penalități cu titlu
cominatoriu zilnice de 5 000 de euro.
În Hotărârea Comisia/Irlanda (Parcul eolian de la Derrybrien) (C-261/18, EU:C:2019:955), pronunțată la

12 noiembrie 2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a obligat Irlanda la plata unor sancțiuni pecuniare pentru
neadoptarea unor măsuri concrete ca urmare a Hotărârii din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda40, în măsura în care
Curtea constatase în aceasta o încălcare de către Irlanda a Directivei 85/33741, rezultând din construcția unui parc
eolian la Derrybrien (Irlanda) fără o evaluare prealabilă a efectelor sale asupra mediului.
În urma pronunțării hotărârii din 2008, Irlanda a instituit o procedură de regularizare prin care urmărea să
permită operatorului parcului eolian de la Derrybrien să se conformeze cerințelor Directivei 85/337. Însă,
din moment ce operatorul parcului eolian nu s-a supus acestei proceduri, iar aceasta nici nu a fost inițiată
din oficiu de autoritățile irlandeze, Comisia a sesizat Curtea cu o a doua acțiune în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor.
Mai întâi, Curtea a examinat obligațiile care revin statelor membre atunci când un proiect a fost autorizat cu
încălcarea obligației de evaluare prealabilă a efectelor sale asupra mediului, prevăzută de Directiva 85/337.
Curtea a amintit că statele membre sunt obligate, în temeiul principiului cooperării loiale, să adopte toate
măsurile necesare în scopul de a remedia omisiunea unei evaluări a efectelor asupra mediului. În special,
ele sunt obligate să efectueze o evaluare cu titlu de regularizare, inclusiv după punerea în funcțiune a unei
instalații. O asemenea evaluare trebuie să țină seama nu numai de efectele viitoare ale instalației în cauză,
ci și de efectele asupra mediului care au intervenit de la realizarea sa. Ea poate conduce la modificarea sau
la retragerea autorizațiilor acordate cu încălcarea obligației de evaluare prealabilă.
Or, în pofida reformei legislative care a introdus o procedură de regularizare, Irlanda s-a abținut să procedeze
la o nouă evaluare a efectelor parcului eolian asupra mediului, ceea ce încalcă autoritatea hotărârii din 2008.
În continuare, Curtea a respins diferitele argumente avansate de Irlanda pentru a se justifica. Pe de o parte,
Irlanda nu se poate prevala de dispoziții naționale care limitează posibilitățile de declanșare a procedurii de
regularizare introduse în vederea asigurării executării hotărârii din 2008. În acest cadru, Curtea a amintit
că autoritățile naționale erau obligate să remedieze omisiunea de evaluare a efectelor și că obligațiile care
decurg din Directiva 85/337 se impuneau și operatorului parcului eolian, în măsura în care acesta era controlat
de Irlanda. Pe de altă parte, deși autorizațiile pentru construirea parcului eolian de la Derrybrien au devenit
definitive, securitatea juridică și încrederea legitimă ale operatorului parcului eolian în drepturile dobândite
nu pot fi invocate de Irlanda pentru a fi exonerată de consecințele care decurg din constatarea obiectivă a
nerespectării Directivei 85/337. În această privință, Curtea a subliniat că proiectele a căror autorizare nu mai
este supusă unei căi de atac contencioase directe nu pot fi pur și simplu considerate ca fiind legal autorizate
în raport cu obligația de evaluare a efectelor asupra mediului.
Ținând seama de gravitatea și de durata neîndeplinirii obligațiilor, întrucât au trecut mai mult de 11 ani de la
hotărârea din 2008 fără să fi fost adoptate măsurile necesare pentru a se conforma acesteia, și având în vedere
capacitatea de plată a Irlandei, Curtea a obligat acest stat membru la plata către Comisia Europeană a unei
sume forfetare în cuantum de 5 000 000 de euro, precum și a unei penalități cu titlu cominatoriu în valoare
de 15 000 de euro pe zi, începând de la pronunțarea hotărârii și până la data executării hotărârii din 2008.
otărârea Curții din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda (C-215/06, EU:C:2008:380).

40| H
41| Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului

1.2. Acțiuni în răspunderea extracontractuală a Uniunii
Prin Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C-123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea, întrunită în
Marea Cameră, a admis recursul formulat de societatea HTTS Hanseatic Trade Trust & Shipping GmbH (denumită
în continuare „recurenta”) împotriva Hotărârii Tribunalului din 13 decembrie 2017, HTTS/Consiliul (T-692/15,
EU:T:2017:890, denumită în continuare „hotărârea atacată”). Prin această hotărâre, Tribunalul respinsese cererea
de despăgubire pentru prejudiciul pe care recurenta aprecia că l-a suferit ca urmare a înscrierii sale, prin două
regulamente ale Consiliului42, în listele persoanelor și entităților afectate de măsurile de înghețare a fondurilor
și a resurselor economice luate împotriva Iranului (denumite în continuare „listele în litigiu”). Spre deosebire de
Tribunal, Curtea statuează că, pentru a demonstra că nu săvârșise o încălcare a dreptului Uniunii de natură
să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii, Consiliul nu putea invoca elemente care nu au fost
luate în considerare la momentul înscrierii recurentei în aceste liste.
Recurenta este o societate de drept german care desfășoară activități de agent maritim și de administrator
tehnic de nave. Litigiul dintre aceasta și Consiliu se înscrie într-o serie de cauze privind măsurile restrictive
adoptate în cadrul luptei împotriva proliferării nucleare în Iran, luate împotriva unei companii maritime și a
anumitor persoane fizice sau juridice legate de aceasta, din care ea făcea parte. Înscrierea inițială a numelui
recurentei în listele în litigiu, intervenită în luna iulie 2010, nu a fost contestată. În schimb, a doua înscriere
a acesteia, efectuată în luna octombrie 2010, a fost anulată de Tribunal (Hotărârea din 7 decembrie 2011,
HTTS/Consiliul, T-562/10, EU:T:2011:716). Cu toate acestea, prin hotărârea atacată Tribunalul a respins cererea
sa de despăgubire pentru prejudiciile rezultate din aceste înscrieri.
Curtea statuează în speță că hotărârea atacată este afectată de mai multe erori de drept. Aceasta subliniază
printre altele că condiția punerii în aplicare a răspunderii extracontractuale a Uniunii privind existența unei
încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii impune o evaluare comparativă necesară –
deosebit de importantă în domeniul măsurilor restrictive – între protecția particularilor împotriva acțiunilor
nelegale ale instituțiilor și marja de manevră care trebuie să fie recunoscută acestora pentru a nu paraliza
acțiunea lor. Ținând seama de aceste considerații, Curtea arată că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire, la fel
ca în cadrul altor acțiuni, nelegalitatea unui act sau a unui comportament de natură să angajeze răspunderea
extracontractuală a Uniunii trebuie apreciată în funcție de elementele de drept și de fapt existente la
momentul adoptării actului sau a comportamentului respectiv. Aceasta apreciază de asemenea că existența
unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii trebuie să fie apreciată în mod necesar în
funcție de împrejurările în care instituția a acționat la această dată precisă. Curtea concluzionează că instituția
respectivă nu poate invoca, pentru a contesta existența unei astfel de încălcări, decât elementele pe care
le-a luat în considerare în scopul adoptării actului respectiv.
În consecință, Curtea anulează Hotărârea Tribunalului și încredințează acestuia sarcina de a examina eventuala
existență a unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii, fără ca elementele care nu
fuseseră luate în considerare de Consiliu la momentul înscrierii recurentei în listele menționate, dar pe care
acesta le-a invocat în cadrul acțiunii în despăgubire să fie luate în considerare.
42| Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din
Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului ( JO 2010, L 195, p. 25) și Regulamentul (UE) nr. 961/2010
al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007
( JO 2010, L 281, p. 1).

2. Contenciosul în materie economică, monetară și bancară
În Hotărârea Rimšēvičs și BCE/Letonia (C-202/18 și C-238/18, EU:C:2019:139), pronunțată la 26 februarie 2019,

Marea Cameră a Curții a admis două acțiuni în temeiul articolului 14.2 al doilea paragraf din Protocolul privind
Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (denumit în continuare „Statutul
SEBC și al BCE”). Aceste acțiuni, primele introduse în acest temei, au fost formulate de BCE și de domnul
Rimšēvičs împotriva deciziei prin care acesta din urmă, bănuit că ar fi solicitat și primit mită în calitatea sa de
guvernator al Băncii Centrale a Letoniei, a fost suspendat din funcția de guvernator al băncii respective de
către Korupcijas novēršanas un apkarošanas birojs (Biroul pentru Prevenirea și Combaterea Corupției, Letonia).
În primul rând, Republica Letonia a invocat necompetența Curții de a soluționa acțiunile, arătând că singurele
decizii care pot face obiectul unei astfel de acțiuni sunt cele care pun capăt definitiv legăturii juridice și
instituționale dintre guvernatorul unei bănci centrale naționale și respectiva bancă. În această privință, Curtea
a subliniat obiectivul privind independența guvernatorilor băncilor centrale naționale urmărit de articolul
14.2 din Statutul SEBC și al BCE. Dacă s-ar putea decide eliberarea din funcție fără justificare a guvernatorilor
băncilor centrale naționale, independența lor ar fi grav compromisă și, pe cale de consecință, cea a BCE însăși.
Or, interdicția temporară impusă unui guvernator al unei bănci centrale naționale de a-și exercita funcția
poate constitui un mijloc de presiune asupra acestuia. Pe de o parte, o asemenea interdicție poate prezenta
o gravitate cu totul deosebită pentru guvernatorul pe care îl vizează atunci când nu este însoțită de o durată
precisă. Pe de altă parte, ea este susceptibilă, prin caracterul său temporar, să ofere un mijloc de presiune
cu atât mai eficient cu cât poate fi retrasă în orice moment în funcție nu numai de evoluția anchetei, ci și
de conduita guvernatorului în cauză. Prin urmare, Curtea s-a declarat competentă să soluționeze o acțiune
îndreptată împotriva unei măsuri precum interdicția provizorie de exercitare a funcției de guvernator al unei
bănci centrale naționale.
În continuare, referitor la natura acțiunii prevăzute la articolul 14.2 al doilea paragraf din Statutul SEBC și al BCE,
Curtea a calificat-o drept acțiune în anularea deciziei de eliberare din funcție a unui guvernator al unei bănci
centrale naționale. Printre altele, ea a arătat în această privință că, asemenea acțiunii prevăzute la articolul
263 TFUE, cea prevăzută la articolul 14.2 al doilea paragraf din Statutul SEBC și al BCE poate fi exercitată de
un particular, în speță de guvernatorul eliberat din funcție, împotriva unei decizii al cărei destinatar este și
că fiecare dintre aceste două acțiuni trebuie introdusă în același termen de două luni.
Desigur, articolul 14.2 al doilea paragraf din acest statut derogă de la repartizarea generală a competențelor
între instanța națională și instanța Uniunii, astfel cum este prevăzută de tratate și în special de articolul 263
TFUE, o acțiune în temeiul acestui articol neputând privi decât acte de dreptul Uniunii. Această derogare se
explică însă prin contextul instituțional particular al SEBC în care se înscrie. Astfel, SEBC reprezintă în dreptul
Uniunii o construcție juridică originală care asociază și face să coopereze îndeaproape instituții naționale,
și anume băncile centrale naționale, și o instituție a Uniunii, și anume BCE, și în cadrul căreia prevalează o
relație diferită și o distincție mai puțin accentuată între ordinea juridică a Uniunii și ordinile juridice naționale.
Or, articolul 14.2 din Statutul SEBC și al BCE este expresia acestui sistem foarte integrat dorit de autorii
tratatelor pentru SEBC și în special a dedublării funcționale a guvernatorului unei bănci centrale naționale,
care este, desigur, o autoritate națională, dar care acționează în cadrul SEBC și care face parte, atunci când
este guvernatorul unei bănci centrale naționale a unui stat membru a cărui monedă este euro, din principalul
organ de conducere al BCE. Tocmai în temeiul acestui statut hibrid și în vederea garantării independenței
funcționale a guvernatorilor băncilor centrale naționale în cadrul SEBC, o decizie luată de o autoritate națională
care îl eliberează pe unul dintre aceștia din funcție poate fi, prin excepție, deferită Curții.

În sfârșit, referitor la fondul cauzei, Curtea a precizat de la bun început că nu este de competența sa să se
substituie instanțelor naționale competente pentru a se pronunța asupra răspunderii penale a guvernatorului
acuzat și nici chiar să interfereze cu ancheta penală preliminară desfășurată împotriva acestuia. În schimb, este
de competența Curții, în cadrul competențelor pe care le deține în temeiul articolului 14.2 al doilea paragraf
din Statutul SEBC și al BCE, verificarea aspectului că decizia unei interdicții provizorii impuse guvernatorului
în cauză de a-și exercita funcția este luată numai dacă există suficiente indicii că acesta a săvârșit o abatere
gravă de natură să justifice o asemenea măsură. În speță, Curtea a constatat că, din perspectiva elementelor
prezentate de Republica Letonia, aceasta nu a demonstrat că eliberarea din funcție a domnului Rimšēvičs
se întemeia pe astfel de indicii și, prin urmare, a anulat decizia în litigiu.
În Hotărârea BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (cauzele conexate C-663/17 P, C-665/17 P și C-669/17 P,
EU:C:2019:923), din 5 noiembrie 2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a anulat o ordonanță a Tribunalului43
prin care acesta, pe de o parte, a statuat că, întrucât societatea reclamantă nu mai era reprezentată de un avocat
care să dispună de un mandat legal întocmit, în sensul Regulamentului de procedură44, nu era necesar să se pronunțe
asupra acțiunii sale având ca obiect anularea deciziei Băncii Centrale Europene (BCE) de retragere a autorizației
sale45 și, pe de altă parte, a respins în parte excepția de inadmisibilitate invocată de BCE, în măsura în care
privea acțiunea formulată de ceilalți reclamanți, și anume mai mulți acționari ai acestei societăți.
Societatea recurentă, Trasta Komercbanka, este o instituție de credit letonă care furnizează servicii financiare
pe baza unei autorizații care i-a fost acordată de Comisia pentru Piețele Financiare și de Capital (denumită
în continuare „CPFC”). După ce a primit o propunere a CPFC de a retrage autorizația societății reclamante și
după ce a primit observațiile acesteia, BCE a adoptat, la 3 martie 2016, decizia în litigiu46. La 14 martie 2016, la
cererea CPFC, instanța letonă competentă a adoptat o decizie prin care dispunea deschiderea unei proceduri
de lichidare a societății reclamante și a desemnat un lichidator. Printr-o hotărâre împotriva căreia nu poate
fi introdusă nicio cale de atac, această instanță a respins și cererea acestei instituții de credit de menținere a
competențelor de reprezentare ale organului său de conducere în ceea ce privește introducerea unei cereri
de reexaminare la Comisia administrativă de reexaminare a BCE47 și introducerea unei acțiuni împotriva
deciziei în litigiu în fața instanței Uniunii. La 17 martie 2016, un anunț privind deschiderea procedurii de
lichidare a societății reclamante și de înlocuire a conducerii acestei instituții de credit cu lichidatorul a fost
publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Letonia. În aceeași zi, acest lichidator a adoptat o decizie de revocare
a tuturor mandatelor care fuseseră emise de societatea reclamantă. La 21 martie 2016, un notar a trimis
spre publicare în Jurnalul Oficial un anunț de revocare a tuturor mandatelor adoptate anterior datei de
17 martie 2016. După respingerea cererii sale de reexaminare a deciziei în litigiu, societatea reclamantă și
mai mulți acționari ai săi au introdus, la 13 mai 2016, o acțiune în fața Tribunalului având ca obiect anularea
deciziei în litigiu. BCE a invocat o excepție de inadmisibilitate împotriva acestei acțiuni.
rdonanța din 12 septembrie 2017, Fursin și alții/BCE (T-247/16, nepublicată, EU:T:2017:623).

43| O
44| A rticolul 51 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că, atunci când partea pe care o reprezintă este o
persoană juridică de drept privat, avocații au obligația să depună la grefă un mandat eliberat de aceasta din urmă.
45| D ecizia ECB/SSM/2016 − 529900WIP0INFDAWTJ81/1 WOANCA-2016-0005 a Băncii Centrale Europene din 3 martie 2016 privind
retragerea autorizației acordate Trasta Komercbanka. Această autorizație constă într-o licență bancară. Termenul „autorizație” este
utilizat de Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale
Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit ( JO 2013, L 287, p. 63).
46| Decizia în litigiu a fost adoptată în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) și al articolului 14 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1024/2013.
47| A
ceastă comisie este prevăzută la articolul 24 din Regulamentul nr. 1024/2013.

În ceea ce privește recursul în cauza C-669/17 P, astfel cum a fost introdus de societatea recurentă, Curtea
a statuat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că aplicarea dreptului leton nu
determină o încălcare a dreptului acestei societăți la o protecție jurisdicțională efectivă și când a dedus că
avocatul care a introdus acțiunea în fața sa în numele societății recurente nu mai dispunea de un mandat
legal întocmit, în numele acestei societăți, de o persoană calificată în acest scop, din moment ce mandatul
său ad litem fusese revocat de lichidator. În această privință, Curtea a subliniat legăturile existente între
CMFC și lichidator, caracterizate printr-o relație de încredere, precum și rolul jucat de aceasta în adoptarea
deciziei în litigiu. Aceste elemente, cuplate cu competența CMFC de a solicita revocarea lichidatorului dacă
acesta nu mai avea încrederea sa, au drept consecință faptul că lichidatorul menționat se află într-o situație
de conflict de interese și că răspunderea unei eventuale revocări a mandatului eliberat avocatului societății
recurente în scopul introducerii unei acțiuni în fața instanței Uniunii împotriva acestei decizii nu i-ar putea fi
încredințată fără a se aduce atingere dreptului la protecție jurisdicțională efectivă al societății menționate,
în sensul articolului 47 din Cartă. Întrucât recursul introdus de societatea recurentă era atât admisibil, cât și
fondat, Curtea a decis să trimită această cauză Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe
asupra fondului acțiunii introduse de Trasta Komercbanka.
În ceea ce privește recursurile în cauzele C-663/17 P și C-665/17 P, introduse de BCE și, respectiv, de Comisie,
Curtea a statuat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că decizia în litigiu îi
privea direct pe acționarii societății recurente. Astfel, pe de o parte, privilegiind un criteriu eronat, întemeiat
pe „intensitatea” efectelor deciziei în litigiu, Tribunalul nu a procedat, așa cum era obligat, la determinarea
caracterului eventual direct al efectelor acestei decizii asupra situației juridice a acționarilor societății
recurente. Pe de altă parte, Tribunalul a luat în considerare, în mod eronat, efectele economice ale deciziei
în litigiu asupra situației acționarilor societății menționate, iar nu efectele juridice. Or, dreptul acționarilor
de a percepe dividende și de a participa la gestionarea societății recurente, ca societate constituită în
conformitate cu dreptul leton, nu a fost afectat de decizia în litigiu, întrucât intrarea în lichidare a Trasta
Komercbanca a rezultat dintr-o decizie judiciară adoptată pe baza unei dispoziții de drept leton neprevăzute
de reglementarea Uniunii. Curtea a considerat, așadar, că, întrucât decizia în litigiu nu îi privea direct pe
acționarii acestei societăți, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, trebuia să se admită excepția
de inadmisibilitate invocată de BCE în măsura în care viza acțiunea formulată de respectivii acționari și, în
consecință, să se respingă această acțiune ca inadmisibilă.
În Hotărârea Iccrea Banca (C-414/18, EU:C:2019:1036), pronunțată la 3 decembrie 2019, Curtea, întrunită în
Marea Cameră, a subliniat competența exclusivă a instanțelor Uniunii de a aprecia legalitatea deciziilor Comitetului
unic de rezoluție (CRU), precum și a actelor adoptate de o autoritate națională în pregătirea unor astfel de
decizii, referitoare la contribuții datorate de o bancă aflată la conducerea unei rețele de instituții de credit
către Fondul unic de rezoluție (FUR). În plus, Curtea a constatat că o instanță națională nu putea anula o
decizie națională prin care se notifică o decizie a CRU întemeindu-se pe o eroare săvârșită de acesta. Pe de
altă parte, Curtea a considerat că datoriile dintre entitățile unui grup de bănci de credit cooperativ, precum cel
pe care Iccrea Banca îl formează cu bănci cooperative cărora le furnizează diverse servicii fără a le controla,
nu sunt excluse din calculul contribuțiilor în favoarea fondurilor naționale de rezoluție.
Iccrea Banca, o bancă aflată la conducerea unei rețele de instituții de credit, așa-numită „de al doilea nivel”,
furnizează unor bănci de credit cooperativ în Italia diverse servicii și acționează în calitate de centrală financiară
a sistemului de credit cooperativ. În această din urmă calitate, ea oferă în special băncilor menționate o
serie de servicii de acces structurat la finanțări disponibile la Banca Centrală Europeană și pe piață. Prin mai
multe decizii succesive, Banca Italiei a solicitat Iccrea Banca plata unor contribuții ordinare, extraordinare și
suplimentare la Fondul național de rezoluție italian, pentru anii 2015 și 2016. În plus, Banca Italiei i-a solicitat
plata unei contribuții ex ante la FUR, pentru anul 2016. Această contribuție fusese stabilită prin decizii ale
CRU pe baza datelor transmise acestuia de către Banca Italiei.

Iccrea Banca a atacat aceste decizii ale Băncii Italiei în fața Tribunale amministrativo regionale per il Lazio
(Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), contestând modalitățile de calcul al contribuțiilor solicitate.
Aceasta a arătat în special că Banca Italiei s-ar fi aflat la originea unei erori în calculul efectuat de CRU al
contribuției ex ante la FUR prin faptul că nu a indicat, cu ocazia comunicării datelor sale către CRU, natura
specială a sistemului integrat în care opera Iccrea Banca. Tribunale amministrativo regionale per il Lazio a
solicitat Curții să interpreteze reglementarea Uniunii în materie.
În ceea ce privește, în primul rând, intervenția Băncii Italiei în faza procedurii care precedă adoptarea deciziilor
CRU privind calculul contribuțiilor ex ante la FUR, Curtea a amintit în primul rând că Curtea de Justiție a
Uniunii Europene deține competența exclusivă de a controla legalitatea actelor adoptate de organele sau
de organismele Uniunii, printre care se numără CRU. În continuare, Curtea a precizat că, în ceea ce privește
calculul contribuțiilor ex ante la FUR, CRU exercită singur puterea decizională finală și că autoritățile naționale
de rezoluție se limitează la a acorda un sprijin operațional CRU. În consecință, instanța Uniunii este singura
competentă să aprecieze, cu ocazia controlului legalității unei decizii a CRU prin care se stabilește cuantumul
contribuției individuale ex ante la FUR a unei instituții, dacă un act adoptat de o autoritate națională de
rezoluție în pregătirea unei asemenea decizii este afectat de vicii susceptibile să afecteze această decizie a
CRU, fără ca o instanță națională să poată exercita un control asupra acestui act național. Această soluție
a fost inspirată de învățămintele desprinse din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Berlusconi și Fininvest
(C-219/17, EU:C:2018:1023).
Dreptul Uniunii se opune astfel ca Tribunale amministrativo regionale per il Lazio să se pronunțe cu privire la
legalitatea intervenției Băncii Italiei în faza procedurii care precedă adoptarea deciziilor CRU privind calculul
contribuțiilor ex ante la FUR pentru anul 2016.
În al doilea rând, în ceea ce privește faza care urmează adoptării deciziilor CRU, notificate către Iccrea Banca de
Banca Italiei, Curtea a statuat că autoritățile naționale de rezoluție nu sunt abilitate să reexamineze calculele
efectuate de CRU în vederea modificării cuantumului acestor contribuții și nu pot, așadar, după adoptarea
unei decizii a CRU, să reevalueze, în acest scop, expunerea la risc a unei anumite instituții. De asemenea,
potrivit Curții, dacă o instanță națională ar putea anula notificarea de către o autoritate națională de rezoluție
a unei decizii a CRU privind calculul contribuției ex ante a unei instituții la FUR, întemeindu-se pe caracterul
eronat al evaluării expunerii la risc a acestei instituții pe care se bazează acest calcul, ea ar repune în discuție
o apreciere efectuată de CRU și ar împiedica, în definitiv, executarea acestei decizii a CRU. Pe de altă parte,
Curtea a statuat că, întrucât Iccrea Banca este vizată în mod direct și individual de deciziile CRU, dar nu a
introdus sau a introdus tardiv48 o acțiune în anulare împotriva acestei decizii în fața Tribunalului Uniunii, ea
nu se poate prevala, cu titlu incident, cu ocazia unei acțiuni împotriva măsurilor naționale introduse în fața
unei instanțe naționale, de nevaliditatea deciziilor menționate.
Având în vedere aceste considerații privind competențele Tribunale amministrativo regionale per il Lazio,
Curtea a statuat că acesta din urmă nu putea să îi adreseze o întrebare preliminară decât referitor la deciziile
Băncii Italiei prin care solicita Iccrea Banca plata unor contribuții la Fondul național de rezoluție italian.
se vedea Ordonanța Tribunalului din 19 noiembrie 2018, Iccrea Banca/Comisia și CRU (T-494/17, EU:T:2018:804).
48| A

În ceea ce privește, în al treilea rând, aceleași decizii, Curtea a interpretat articolul 103 alineatul (2) din
Directiva 2014/59 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor
de investiții49, precum și articolul 5 alineatul (1) literele (a) și (f) din Regulamentul delegat 2015/63 în ceea ce
privește contribuțiile ex ante la mecanismele de finanțare a rezoluției50. Curtea a statuat în această privință
că datoriile care rezultă din tranzacțiile dintre o bancă de al doilea nivel și membrii unui ansamblu pe care
îl constituie împreună cu bănci cooperative cărora le furnizează diverse servicii fără a le controla și care nu
acoperă împrumuturile acordate pe bază neconcurențială și nonprofit, cu scopul promovării obiectivelor de
politică publică ale administrației centrale sau regionale dintr-un stat membru, nu sunt excluse din calculul
contribuțiilor la un fond național de rezoluție.
VI. Agricultură și pescuit
Trei hotărâri merită să fie semnalate în cadrul acestei rubrici51: una cu privire la modalitățile de comercializare
a cărnii de vită certificate „halal” provenite de la animale care au fost sacrificate fără asomare, o alta privind
organizarea comună a piețelor produselor agricole și cea de a treia privind obligațiile statelor membre în
cazul unei cereri de subvenție în temeiul Fondului european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM).
În Hotărârea Œuvre d’assistance aux bêtes d’abattoirs (C-497/17, EU:C:2019:137), pronunțată la 26 februarie
2019, Marea Cameră a Curții a examinat dacă sigla Uniunii Europene pentru producție ecologică prevăzută de
Regulamentele nr. 834/200752 și nr. 889/200853 poate fi aplicată pe produse provenite de la animale care au făcut
obiectul unei sacrificări rituale fără asomare prealabilă. Această problematică a fost ridicată în contextul respingerii
de către autoritățile franceze a unei cereri a asociației franceze Œuvre d’Assistance aux bêtes d’abattoirs prin
care se solicita, printre altele, interzicerea publicității și a comercializării unor produse provenite din carne
de vită certificate „halal” și purtând mențiunea „agriculture biologique” („agricultură ecologică”). Asociația
considera că o asemenea mențiune nu poate fi aplicată pe carnea care provine de la animale sacrificate fără
asomare prealabilă, întrucât o astfel de metodă de sacrificare nu îndeplinește cerința respectării unui „nivel
înalt de bunăstare a animalelor”, prevăzută de Regulamentul nr. 834/2007.
49| D
irectiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția
instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE,
2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum
și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului ( JO 2014, L 173, p. 190).
50| R
egulamentul delegat (UE) 2015/63 al Comisiei din 21 octombrie 2014 de completare a Directivei 2014/59/UE a Parlamentului European
și a Consiliului în ceea ce privește contribuțiile ex ante la mecanismele de finanțare a rezoluției ( JO 2015, L 11, p. 44).
51| Trebuie semnalată totodată o a patra hotărâre din 1 octombrie 2019, Blaise și alții (C-616/17, EU:C:2019:800), în care Curtea s-a
pronunțat cu privire la dreptul Uniunii privind introducerea pe piață a produselor fitosanitare. Această hotărâre este prezentată în
rubrica XVIII.1, „Principiul precauției”.
52| Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum
și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 ( JO 2007, L 189, p. 1).
53| R
egulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei din 5 septembrie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007
al Consiliului privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice în ceea ce privește producția ecologică, etichetarea și
controlul (JO 2008, L 250, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentului (UE) nr. 271/2010 din 24 martie 2010 (JO 2010, L 84, p. 19).

În acest context, Curtea a statuat că Regulamentul nr. 834/2007, în special articolul 3 și articolul 14 alineatul
(1) litera (b) punctul (viii) din acesta, citit în lumina articolului 13 TFUE, trebuie interpretat în sensul că nu
permite aplicarea siglei Uniunii Europene pentru producție ecologică pe produse provenite de la animale
care au făcut obiectul unei sacrificări rituale fără asomare prealabilă, efectuată în condițiile prevăzute de
Regulamentul nr. 1099/200954, în special la articolul 4 alineatul (4) din acesta.
Astfel, după cum rezultă din considerentele (1) și (10) ale Regulamentului nr. 834/2007, precum și din
dispozițiile citate anterior din același regulament, producția ecologică trebuie să se caracterizeze prin
aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor, inclusiv în momentul sacrificării. Pe de altă
parte, având în vedere obiectivul Regulamentului nr. 834/2007 care constă în menținerea și în justificarea
încrederii consumatorilor în produsele etichetate drept ecologice, este important să se garanteze încrederea
consumatorilor că produsele care poartă sigla ecologică a Uniunii Europene au fost obținute în mod efectiv
cu respectarea celor mai înalte standarde, în special în materie de bunăstare a animalelor.
Deși nicio dispoziție din Regulamentul nr. 834/2007 sau din Regulamentul nr. 889/2008 nu definește expres
modul sau modurile de sacrificare a animalelor apte să reducă la minimum suferința animalelor, Regulamentul
nr. 834/2007 nu poate fi totuși interpretat independent de Regulamentul nr. 1099/2009, protecția bunăstării
animalelor în momentul uciderii reprezentând principalul obiectiv urmărit de acest regulament, în conformitate
cu articolul 13 TFUE.
În această privință, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1099/2009 coroborat cu considerentul (20)
al regulamentului menționat stabilește principiul asomării animalelor înainte de ucidere și îl ridică chiar la
rangul de obligație. Deși este adevărat că articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1099/2009, interpretat
în lumina considerentului (18) al acestui regulament, admite practica sacrificării rituale, în cadrul căreia
animalele pot fi ucise fără asomare prealabilă, această formă de sacrificare, care nu este autorizată decât
cu titlu derogatoriu în Uniune și doar pentru a asigura respectarea libertății de religie, nu este de natură
să atenueze orice durere, chin sau suferință a animalului la fel de eficient ca sacrificarea precedată de o
asomare. Aceste metode speciale de sacrificare prevăzute de ritualuri religioase nu echivalează, în ceea ce
privește asigurarea unui nivel înalt de bunăstare a animalelor în momentul uciderii, cu metoda de sacrificare
prin asomare prealabilă, în principiu impusă prin articolul 4 alineatul (1) din acest din urmă regulament. Prin
urmare, nu este autorizată aplicarea siglei Uniunii Europene pentru producție ecologică pe produse provenite
de la animale care au făcut obiectul unei sacrificări fără asomare prealabilă.
Prin Hotărârea din 13 noiembrie 2019, Lietuvos Respublikos Seimo narių grupė (C-2/18, EU:C:2019:962), Curtea
a statuat că Regulamentul nr. 1308/2013 de instituire a unei organizări comune a piețelor produselor agricole55
nu se opune unei reglementări naționale care, în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale, interzice
cumpărătorilor de lapte crud să plătească unor producători care trebuie să fie considerați ca aparținând aceluiași
grup constituit un preț de cumpărare diferit în funcție de cantitatea de lapte crud vândută zilnic, cu aceeași compoziție
și de aceeași calitate și livrată prin aceeași modalitate, în măsura în care reglementarea menționată este de
natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivului menționat. În același scop de combatere a practicilor comerciale neloiale, Curtea a precizat de
54| R
egulamentul (CE) nr. 1099/2009 al Consiliului din 24 septembrie 2009 privind protecția animalelor în momentul uciderii
( JO 2009, L 303, p. 1).
55| Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de instituire a unei organizări
comune a piețelor produselor agricole și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 922/72, (CEE) nr. 234/79, (CE) nr. 1037/2001 și (CE)
nr. 1234/2007 ale Consiliului ( JO 2013, L 347, p. 671), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2017/2393 al Parlamentului
European și al Consiliului din 13 decembrie 2017 ( JO 2017, L 350, p. 15).

asemenea că statele membre pot adopta o reglementare națională care interzice cumpărătorului de lapte
crud să reducă în mod nejustificat prețul convenit cu producătorul și care condiționează orice reducere a
prețului mai mare de 3 % de o autorizație din partea autorității naționale competente.
Litigiul principal se înscrie în cadrul unei proceduri inițiate de un grup de parlamentari lituanieni privind
controlul constituționalității Legii privind interzicerea unor practici neloiale din partea operatorilor lituanieni
care cumpără și vând lapte crud și care fac comerț cu produse lactate. Această lege prevedea, pe lângă
dispozițiile referitoare la cele două interdicții menționate anterior, că vânzătorii de lapte crud erau repartizați
în 10 grupuri, constituite în funcție de cantitatea de lapte crud vândută zilnic. Legea impunea de asemenea
operatorilor în discuție întocmirea unui contract scris în cazul în care cumpărau lapte crud, astfel cum
prevede articolul 148 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1308/2013. Toate aceste măsuri urmăreau în principal
combaterea practicilor comerciale neloiale ale cumpărătorilor de lapte crud în raport cu partea considerată
mai vulnerabilă, și anume producătorul de lapte, ținând seama de caracteristicile specifice sectorului. Instanța
de trimitere a solicitat să se stabilească dacă cele două interdicții menționate anterior sunt compatibile cu
principiul liberei negocieri consacrat la articolul 148 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1308/2013.
Curtea a amintit mai întâi că politica agricolă comună ține, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2)
litera (d) TFUE, de o competență partajată între Uniune și statele membre, acestea din urmă dispunând
astfel de o putere legislativă care le permite să își exercite competența în măsura în care Uniunea nu și-a
exercitat competența. În această privință, Curtea a subliniat că instituirea unei organizări comune a piețelor
nu împiedică statele membre să aplice norme naționale care urmăresc un alt obiectiv de interes general
decât cele urmărite de această organizare, chiar dacă aceste norme pot afecta funcționarea pieței comune în
sectorul respectiv. Curtea a precizat cu privire la acest aspect că, prin adoptarea Regulamentului nr. 1308/2013
și în special a articolului 148 din acest regulament, Uniunea nu și-a exercitat competența în mod exhaustiv
în domeniul relațiilor contractuale dintre părțile la un contract de livrare de lapte crud și că referirile la
anumite practici comerciale neloiale pe care acest regulament le conține nu permit să se stabilească faptul
că obiectivul combaterii practicilor neloiale intră sub incidența regulamentului menționat. În plus, potrivit
Curții, interpretarea acestui articol în sensul că interzice statelor membre să adopte orice măsură prin
care se urmărește combaterea practicilor neloiale în sectorul laptelui ar fi contrară obiectivului urmărit de
Regulamentul nr. 1308/2013, care constă în asigurarea unei dezvoltări viabile a producției și în garantarea
astfel a unui nivel de viață decent producătorilor de produse lactate, în conformitate cu obiectivele politicii
agricole comune, precum și a obiectivului care constă în asigurarea menținerii unei concurențe efective pe
piețele produselor agricole. Curtea a recunoscut astfel competența reziduală a statelor membre de a adopta
măsuri în materie de combatere a practicilor comerciale neloiale, care au ca efect încadrarea procesului de
liberă negociere a prețurilor, chiar dacă aceste măsuri au impact asupra principiului liberei negocieri a prețului
datorat pentru livrarea laptelui crud, prevăzut la articolul 148 din Regulamentul nr. 1308/2013.
Curtea a precizat însă că asemenea măsuri trebuie să fie proporționale cu obiectivul pe care îl urmăresc. În
speță, aceasta a statuat că reglementarea lituaniană în cauză pare a fi în măsură să prevină riscul ca partea
contractantă considerată mai vulnerabilă – și anume producătorul de lapte – să fie constrânsă să accepte
reduceri de preț nejustificate și, astfel, să combată eventualele practici comerciale neloiale și că, ținând seama
de obiectivele politicii agricole comune, precum și de buna funcționare a organizării comune a piețe vizate,
această reglementare nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite, aspect a
cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

În Hotărârea Coöperatieve Producentenorganizatie en Beheersgroep Texel (C-386/18, EU:C:2019:1122),
pronunțată la 19 decembrie 2019, Curtea a precizat obligațiile statelor membre în prezența unei cereri de subvenție
din Fondul european pentru afaceri maritime și pescuit (FEPAM), provenind de la o organizație de producători
din domeniul pescuitului (denumită în continuare „organizația de producători”), introdusă înainte ca statul
membru să fi prevăzut posibilitatea de a trata o astfel de cerere și ulterior elaborării și punerii în aplicare,
de către această organizație a planului său de producție și de comercializare.
În speță, PO Texel, o organizație de producători, a adresat, la 19 mai 2015, autorităților neerlandeze o cerere
de subvenționare în scopul de a fi eligibilă la sprijinul financiar prevăzut de FEPAM pentru cheltuielile efectuate
pentru elaborarea și punerea în aplicare a planului său de producție și de comercializare 2014. Deși Comisia
a aprobat, la 25 februarie 2015, programul operațional pentru perioada 1 ianuarie 2014-31 decembrie 2020
prezentat de Regatul Țărilor de Jos, acesta din urmă a prevăzut abia la 25 august 2016 posibilitatea de a
introduce o cerere de subvenție. Cererea formulată de PO Texel a fost, așadar, respinsă pentru motivele că,
la data depunerii cererii de subvenție, Regatul Țărilor de Jos nu prevăzuse încă posibilitatea de a prezenta o
astfel de cerere și că, în plus, PO Texel a prezentat cererea respectivă abia după ce a pus în aplicare planul
său. Sesizată cu litigiul, Curtea de Apel pentru Contencios Administrativ în materie Economică (Țările de Jos)
a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la obligațiile statelor membre în prezența unei astfel de cereri de
subvenție.
În primul rând, Curtea a subliniat necesitatea de a acorda organizațiilor de producători sprijinul financiar
necesar pentru a le permite să joace un rol mai important în realizarea obiectivelor urmărite de ultima reformă
în vigoare în materia politicii comune în domeniul pescuitului, cu efect de la 1 ianuarie 201456. Curtea a statuat
ulterior că, enunțând în mod imperativ, la articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 508/201457 (denumit
în continuare „Regulamentul FEPAM”), că FEPAM „sprijină” elaborarea și punerea în aplicare a planurilor de
producție și de comercializare, legiuitorul Uniunii a intenționat să impună statelor membre o obligație de a
lua măsurile necesare pentru ca organizațiile de producători să poată beneficia de o finanțare din FEPAM atât
pentru elaborarea, cât și pentru punerea în aplicare a planurilor de producție și de comercializare. Pentru
a îndeplini această obligație, statele membre sunt obligate să prevadă în ordinea lor juridică internă faptul
că organizațiile de producători pot să introducă cererile lor de subvenții din FEPAM și să adopte măsuri de
aplicare privind eligibilitatea cheltuielilor și în special criteriile referitoare la data de început a eligibilității
acestor cheltuieli și la metoda de calcul al cuantumului care trebuie acordat fiecăreia dintre aceste organizații.
În această privință, ținând seama de faptul că Regatul Țărilor de Jos a prevăzut o astfel de posibilitate în
ordinea sa juridică internă abia la 25 august 2016, Curtea a considerat că inerția de care au dat dovadă
autoritățile neerlandeze nu se poate înscrie în cadrul marjei de apreciere recunoscute statelor membre
în ceea ce privește punerea în aplicare a programelor lor operaționale respective. În consecință, Curtea a
statuat că articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul FEPAM trebuie interpretat în sensul că se opune ca un
stat membru să refuze să dea curs unei cereri de subvenție a unei organizații de producători referitoare la
56| Legiuitorul Uniunii a subliniat această necesitate în considerentul (7) al Regulamentului (UE) nr. 1379/2013 al Parlamentului European
și al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind organizarea comună a piețelor în sectorul produselor pescărești și de acvacultură, de
modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1184/2006 și (CE) nr. 1224/2009 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 104/2000
al Consiliului ( JO 2013, L 354, p. 1).
57| Regulamentul (UE) nr. 508/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 privind Fondul european pentru pescuit
și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2328/2003, (CE) nr. 861/2006, (CE) nr. 1198/2006 și (CE) nr. 791/2007 ale
Consiliului și a Regulamentului (UE) nr. 1255/2011 al Parlamentului European și al Consiliului ( JO 2014, L 149, p. 1).

cheltuielile pe care aceasta le-a efectuat pentru elaborarea și punerea în aplicare a unui plan de producție
și de comercializare, pentru motivul că, la data prezentării cererii respective, acest stat nu prevăzuse încă în
ordinea sa juridică internă posibilitatea de a trata o astfel de cerere.
În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul FEPAM creează în
mod direct pentru organizațiile de producători un drept la un sprijin financiar, Curtea a amintit că o dispoziție
dintr-un regulament al Uniunii nu poate da naștere în favoarea justițiabililor unor drepturi de care aceștia
se pot prevala în justiție decât dacă este clară, precisă și necondiționată. Or, ținând seama de caracterul
condițional al articolului 66 din Regulamentul FEPAM, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că nu
creează în mod direct dreptul la un sprijin financiar din FEPAM.
În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea articolului 65 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/201358
(denumit în continuare „Regulamentul CSC”), care prevede imposibilitatea de a beneficia de sprijin financiar
în cazul în care o operațiune a fost pusă în aplicare în totalitate înainte ca cererea de finanțare să fi fost
prezentată autorității de gestionare, Curtea a subliniat că elaborarea și punerea în aplicare a planurilor de
producție și de comercializare nu trebuie să fie considerate ca o serie de acțiuni izolate puse în aplicare
separat, ci ca o singură acțiune continuă însoțită de costuri operaționale continue. Prin urmare, elaborarea și
punerea în aplicare a unui astfel de plan nu pot fi considerate ca „implementate integral” înainte de sfârșitul
perioadei de programare, care se încheie la 31 decembrie 2020. În consecință, Curtea a statuat că articolul
65 alineatul (6) din Regulamentul CSC trebuie interpretat în sensul că nu se opune acordării unei subvenții
din FEPAM pentru elaborarea și punerea în aplicare a unui plan de producție și de comercializare în cazul
în care cererea de subvenție a fost introdusă ulterior elaborării și punerii în aplicare a unui astfel de plan.
VII. Libertatea de circulație
1. Libera circulație a mărfurilor
În Hotărârea Austria/Germania (C-591/17, EU:C:2019:504), pronunțată la 18 iunie 2019, Marea Cameră a Curții,
fiind sesizată cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introdusă de Republica Austria în temeiul
articolului 259 TFUE, a constatat încălcarea de către Republica Federală Germania a articolelor 18, 34, 56 și 92
TFUE, rezultând din introducerea unei taxe de utilizare a infrastructurii pentru autoturisme și din scutirea, într-un
cuantum cel puțin echivalent cu această taxă, de taxa pe autovehicule a proprietarilor vehiculelor înmatriculate
în Germania. În susținerea acțiunii sale, Republica Austria a invocat patru motive. Primele două motive erau
întemeiate pe o încălcare a articolului 18 TFUE generată, pe de o parte, de efectul combinat al taxei de utilizare
a infrastructurii și al scutirii de taxa pe autovehicule pentru vehiculele înmatriculate în Germania, precum și,
pe de altă parte, de structura și de aplicarea taxei de utilizare a infrastructurii. Al treilea motiv se întemeia
pe o încălcare a articolelor 34 și 56 TFUE prin ansamblul măsurilor criticate în cadrul primului și al celui de al
doilea motiv. Al patrulea motiv se întemeia pe o încălcare a articolului 92 TFUE prin efectul combinat al taxei
de utilizare a infrastructurii și al scutirii de taxa pe autovehicule pentru vehiculele înmatriculate în Germania.
58| Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții
comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol
pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale
privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și
afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului ( JO 2013, L 347, p. 320).

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 18 TFUE care rezultă din efectului combinat
al măsurilor naționale în litigiu, Curtea, după ce a constatat existența unei legături – din punct de vedere atât
temporal, cât și material – între măsurile naționale în litigiu, care justifica aprecierea lor în comun în raport
cu dreptul Uniunii, a constatat mai întâi existența unei diferențe de tratament pe motiv de cetățenie sau
naționalitate. În această privință, Curtea a arătat, desigur, în ceea ce privește perceperea taxei în discuție,
că toți utilizatorii autostrăzilor germane sunt supuși taxei de utilizare a infrastructurii, indiferent de locul
de înmatriculare a vehiculelor lor. Cu toate acestea, proprietarii vehiculelor înmatriculate în Germania
beneficiază de o scutire de taxa pe autovehicule într-un cuantum cel puțin echivalent cu cel al taxei de
utilizare a infrastructurii pe care au trebuit să o plătească, astfel încât sarcina economică a acestei taxe nu
este suportată, de facto, decât de proprietarii și de conducătorii vehiculelor înmatriculate într-un alt stat
membru decât Germania. Reiese astfel că, din cauza combinării măsurilor naționale în litigiu, aceștia din
urmă, care utilizează autostrăzile germane, sunt tratați într-un mod mai puțin favorabil decât proprietarii
de vehicule înmatriculate în Germania în ceea ce privește utilizarea acestor autostrăzi, și aceasta chiar dacă
se află în situații comparabile în raport cu această utilizare. Potrivit Curții, o asemenea diferență conduce la
același rezultat ca o diferență de tratament întemeiată pe cetățenie sau naționalitate.
Or, Curtea a amintit că, la instituirea de taxe pe autovehicule, statele membre trebuie să respecte, printre
altele, principiul egalității de tratament, astfel încât modalitățile de aplicare a acestor taxe să nu constituie
un mijloc de discriminare.
Desigur, statelor membre le este permis, în virtutea libertății de alegere de care dispun pentru a defini
modalitățile de finanțare a infrastructurilor lor publice, să modifice sistemul de finanțare a infrastructurii rutiere
cu condiția ca această modificare să respecte dreptul Uniunii, inclusiv principiul nediscriminării, consacrat la
articolul 18 primul paragraf TFUE. Cu toate acestea, Curtea a constatat că mecanismul de compensare prin
intermediul scutirii în cauză este discriminatoriu în privința proprietarilor și a conducătorilor de vehicule
înmatriculate în alte state membre decât Germania, din moment ce Republica Federală Germania nu a fost
în măsură să stabilească faptul că mecanismul menționat îndeplinește obiectivul anunțat de acest stat
membru de trecere de la un sistem de finanțare a infrastructurilor prin impozite la un sistem de finanțare
de către ansamblul utilizatorilor, întrucât reducerea taxei pe autovehicule introdusă de acest stat membru
are, astfel, drept consecință în practică acordarea unei scutiri de taxa de utilizare a infrastructurii în favoarea
proprietarilor de vehicule înmatriculate în Germania.
În ceea ce privește al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 18 TFUE care rezultă din structura și
din aplicarea taxei de utilizare a infrastructurii, împrejurarea că elementele constitutive ale anumitor încălcări,
precum plata incompletă a taxei sau furnizarea incorectă de informații, nu pot fi constatate decât în privința
proprietarilor și a conducătorilor de vehicule înmatriculate în alte state membre decât Germania nu susține
afirmația Republicii Federale Austria potrivit căreia aceste dispoziții i-ar viza în principal pe aceștia din urmă.
Curtea a constatat, pe de altă parte, că obiectivul de a garanta plata amenzilor aplicate contravenienților care
utilizează un vehicul înmatriculat într-un alt stat membru decât Germania, pe care îl urmărește posibilitatea
de a le solicita acestora achitarea unei cauțiuni, justifică diferența de tratament ce rezultă de aici între acești
contravenienți și contravenienții care utilizează un autovehicul înmatriculat în Germania și că această măsură
este proporțională cu obiectivul menționat.
În ceea ce privește al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolelor 34 și 56 TFUE, Curtea a statuat că
măsurile naționale în litigiu sunt de natură să constituie un obstacol în calea accesului pe piața germană a
produselor provenite din alte state membre. Astfel, taxa de utilizare a infrastructurii, căreia îi sunt supuse,
în fapt, doar vehiculele care transportă aceste produse, este susceptibilă să majoreze costurile de transport
și, pe cale de consecință, prețul produselor menționate, afectând astfel competitivitatea lor.

Curtea a arătat de asemenea că măsurile naționale în litigiu sunt de natură să constituie un obstacol în calea
accesului prestatorilor și al beneficiarilor de servicii care provin dintr-un alt stat membru decât Germania
pe piața germană. Astfel, taxa de utilizare a infrastructurii este susceptibilă, ca urmare a scutirii de taxa pe
autovehicule care face parte din măsurile naționale în litigiu, fie să majoreze costul serviciilor furnizate în
Germania de acești prestatori, fie să majoreze costul pe care îl reprezintă pentru acești beneficiari faptul de
a se deplasa în acest stat membru pentru a beneficia acolo de un serviciu.
În sfârșit, în ceea ce privește al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 92 TFUE, Curtea a
subliniat că, prin compensarea integrală a noii sarcini pe care o constituie taxa de utilizare a infrastructurii,
plătibilă de toți transportatorii, printr-o scutire de taxa pe autovehicule într-un cuantum cel puțin echivalent
cu taxa de utilizare a infrastructurii plătită, de care beneficiază transportatorii germani și de la care sunt
excluși transportatorii străini, măsurile naționale în litigiu au ca efect modificarea într-un sens care le este
defavorabil a situației transportatorilor străini față de cea a transportatorilor germani. Măsurile naționale
în litigiu au fost, prin urmare, considerate contrare articolului 92 TFUE.
Trebuie menționată de asemenea în cadrul acestei rubrici Hotărârea din 18 septembrie 2019, VIPA
(C-222/18, EU:C:2019:751), în care Curtea a statuat că un stat membru poate interzice unei farmacii să elibereze
medicamente care se eliberează pe bază de prescripție medicală în temeiul unui bon de comandă emis de un
cadru medical autorizat să prescrie medicamente și care își desfășoară activitatea într-un alt stat membru
atunci când astfel de bonuri de comandă nu conțin numele pacientului în cauză59.
2. Libera circulație a lucrătorilor
În Hotărârea Tarola (C-483/17, EU:C:2019:309), pronunțată la 11 aprilie 2019, Curtea, interpretând Directiva
2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii60,
a statuat că un resortisant al unui stat membru care și-a exercitat dreptul la liberă circulație și care a dobândit
într-un alt stat membru statutul de lucrător, în considerarea activității pe care a desfășurat-o pentru o perioadă
de două săptămâni, altfel decât în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată, înainte de a se afla în
șomaj involuntar, își menține statutul de lucrător pentru o perioadă suplimentară de cel puțin șase luni. Cu toate
acestea, trebuie de asemenea ca el să se fi înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent
de ocupare a forței de muncă.
Litigiul principal privea un resortisant român care a lucrat în Irlanda în mai multe rânduri, pentru perioade
scurte, și în special pentru o perioadă de două săptămâni, în luna iulie 2014. Ulterior, acesta a introdus la
ministrul pentru protecție socială o cerere de acordare a unei indemnizații pentru persoanele care caută
un loc de muncă ( jobseeker’s allowance). Ministrul a respins această cerere pentru motivul, în esență, că
persoana interesată nu a putut demonstra că avea reședința obișnuită în Irlanda, arătând că perioada scurtă
de muncă pe care o efectuase în luna iulie 2014 nu era de natură să repună în discuție această constatare.
În fața instanțelor irlandeze, persoana interesată a susținut că, în temeiul Directivei 2004/38, avea drept de
ședere în Irlanda ca lucrător pentru o perioadă de șase luni ulterioară încetării activității sale profesionale
în luna iulie 2014.
59| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XVI, „Sănătate publică”.
și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE
( JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

Această directivă prevede61 că toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul unui stat membru, altul
decât cel a cărui cetățenie o dețin, pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazul în care au calitatea de
lucrător în statul membru gazdă. În plus, directiva garantează oricărui cetățean al Uniunii care se află într-o
stare de inactivitate temporară menținerea statutului de lucrător și, în mod consecutiv, a dreptului său de
ședere în statul membru gazdă în anumite împrejurări și în special atunci când se află în șomaj involuntar.
Reclamantul din litigiul principal invoca, mai exact, dispoziția din directiva menționată care prevede menținerea
statutului de lucrător „după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni”62.
Curtea a adus precizări cu privire la această dispoziție, subliniind că ea se aplică atunci când un cetățean al
Uniunii se află în șomaj din motive independente de voința sa înainte de a fi putut încheia un an de activitate.
Această situație se regăsește, printre altele, în toate situațiile în care un lucrător a fost constrâns să își înceteze
activitatea în statul membru gazdă înainte de expirarea unui an, indiferent de natura activității desfășurate
și de tipul de contract de muncă încheiat în acest scop, cu alte cuvinte, indiferent dacă a încheiat un contract
pe durată determinată cu o durată mai mare de un an, un contract pe durată nedeterminată sau un alt tip
de contract.
Pe de altă parte, păstrarea calității de lucrător în temeiul dispoziției menționate presupune, pe de o parte,
ca cetățeanul în cauză să fi avut efectiv înainte de perioada sa de șomaj involuntar statutul de lucrător și, pe
de altă parte, să se fi înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței
de muncă. În plus, el păstrează această calitate numai pentru o perioadă a cărei durată o poate stabili statul
membru respectiv, cu condiția ca aceasta să nu fie mai scurtă de șase luni.
În sfârșit, Curtea a arătat că, în temeiul Directivei 2004/3863, orice cetățean al Uniunii care are reședința pe
teritoriul statului membru gazdă beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții acestui stat
membru în domeniile de aplicare ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. În consecință, atunci
când dreptul național exclude de la beneficiul dreptului la prestații sociale persoanele care au desfășurat
o activitate numai pentru o perioadă scurtă, această excludere se aplică în același mod lucrătorilor din alte
state membre. În ceea ce privește cauza principală, Curtea a transmis instanței de trimitere sarcina de a
stabili dacă, în temeiul dreptului național și în conformitate cu principiul egalității de tratament, reclamantul
din litigiul principal are dreptul la indemnizația pentru persoane care caută de lucru pe care o pretinde.
Prin Hotărârea Krah (C-703/17, EU:C:2019:850), pronunțată la 10 octombrie 2019, Curtea a statuat că reglementarea
unei universități dintr-un stat membru care, în scopul stabilirii încadrării salariale a conferențiarilor săi cu studii
postdoctorale, limitează luarea în considerare a perioadelor anterioare de activitate echivalentă realizate de aceștia
într-un alt stat membru constituie un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor, astfel cum este garantată la
articolul 45 TFUE. În schimb, articolul 45 TFUE și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011 privind
libera circulație a lucrătorilor64 nu se opun unei asemenea reglementări dacă activitatea desfășurată în acest
alt stat membru nu a fost echivalentă, ci s-a dovedit doar utilă pentru exercitarea funcției de conferențiar
cu studii postdoctorale la universitatea respectivă.
61| A
rticolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/38.
62| A
rticolul 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38.
63| A
rticolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38.
64| Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul
Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1). Articolul 7 alineatul (1) din acest regulament constituie o expresie particulară a principiului nediscriminării,
consacrat la articolul 45 alineatul (2) TFUE, în domeniul specific al condițiilor de încadrare în muncă și al condițiilor de muncă.

În cauza pendinte în fața instanței de trimitere, o resortisantă germană, deținătoarea unui doctorat în
istorie, a lucrat timp de cinci ani în calitate de titular de curs la Universitatea din München. De la sfârșitul
anului 2000, ea a lucrat la Universitatea din Viena, mai întâi în calitate de titular de curs, iar ulterior în
calitate de conferențiar și, de la data de 1 octombrie 2010, în calitate de conferențiar cu studii postdoctorale.
Prin decizia din 8 noiembrie 2011, Universitatea din Viena a decis, în scopul stabilirii încadrării salariale a
conferențiarilor cu studii postdoctorale, să ia în considerare perioadele anterioare de activitate relevantă
până la o durată totală de maximum patru ani, fără a efectua o distincție între perioadele realizate la alte
universități în Austria și cele realizate în străinătate. Această limită de patru ani nu se aplică în schimb în
privința experienței profesionale dobândite la Universitatea din Viena în calitate de conferențiar cu studii
postdoctorale. În temeiul acestei decizii, încadrarea salarială a reclamantei a fost stabilită pe baza unei
experiențe profesionale anterioare de patru ani.
Fiind solicitată să se pronunțe cu privire la compatibilitatea deciziei din 8 noiembrie 2011 cu principiul
nediscriminării pe motiv de cetățenie, Curtea a constatat mai întâi că această decizie nu reprezintă nici o
discriminare întemeiată în mod direct pe cetățenie, nici o discriminare indirectă față de lucrători resortisanți
ai altor state membre. Totuși, Curtea a apreciat că ea constituie un obstacol în calea liberei circulații a
lucrătorilor, garantată la articolul 45 alineatul (1) TFUE, întrucât este susceptibilă să facă mai puțin atractivă
exercitarea respectivei libertăți.
În această privință, Curtea a arătat, cu titlu introductiv, că decizia din 8 noiembrie 2011 ia în considerare
activitatea profesională anterioară relevantă până la o durată totală de maximum patru ani. Această noțiune
cuprinde nu numai o activitate profesională echivalentă sau chiar identică cu funcția de conferențiar cu
studii postdoctorale la Universitatea din Viena, ci și orice alt tip de activitate care s-ar dovedi a fi doar utilă
pentru exercitarea acestei funcții.
Curtea a statuat că limitarea la patru ani a luării în considerare a activității profesionale anterioare echivalente
constituie un obstacol în calea liberei circulații. Astfel, această limitare este de natură să descurajeze un
conferențiar cu studii postdoctorale care a dobândit o experiență profesională echivalentă superioară acestei
durate să își părăsească statul membru de origine și să candideze pentru un asemenea post la Universitatea
din Viena. Un astfel de conferențiar ar fi supus astfel unor condiții salariale mai puțin avantajoase decât cele
aplicabile conferențiarilor cu studii postdoctorale care au exercitat aceeași funcție în perioade de activitate
cu aceeași durată la Universitatea din Viena.
În schimb, în ceea ce privește lipsa luării în considerare integrale a experienței care este doar utilă, Curtea a
concluzionat în sensul inexistenței unui obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor, dat fiind că neluarea
în considerare a acestei experiențe nu poate produce efecte disuasive asupra liberei circulații.
În sfârșit, în ceea ce privește justificarea obstacolului în calea liberei circulații care rezultă din luarea în
considerare parțială a experienței profesionale echivalente, Curtea a amintit că faptul de a recompensa
experiența dobândită care permite lucrătorului să își îndeplinească mai bine prestațiile constituie un obiectiv
legitim de politică salarială. Totuși, în raport cu împrejurările concrete din cauza principală, decizia din 8
noiembrie 2011 nu pare adecvată pentru a garanta realizarea acestui obiectiv, astfel încât Curtea a statuat
ca aceasta este contrară articolului 45 TFUE.
În Hotărârea Generálny riaditeľ Sociálnej poisťovne Bratislava (C-447/18, EU:C:2019:1098), pronunțată la

18 decembrie 2019, Curtea a statuat că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 privind libera
circulație a lucrătorilor – care prevede că un lucrător resortisant al unui stat membru beneficiază, pe teritoriul
celorlalte state membre, de aceleași avantaje sociale ca și lucrătorii naționali – se opune unei reglementări a
unui stat membru care condiționează acordarea unei prestații suplimentare plătite anumitor sportivi de înalt
nivel care au reprezentat acest stat membru sau predecesorii săi în drept în cadrul unor competiții sportive
internaționale de deținerea de către solicitant a cetățeniei statului membru în discuție.

În speță, unui resortisant ceh (care a optat pentru această cetățenie la momentul destrămării Republicii
Federale Cehe și Slovace), care are reședința pe teritoriul care este în prezent al Slovaciei și care a obținut
medalii de aur și de argint la campionate europene și mondiale de hochei pe gheață, ca membru al echipei
naționale a Republicii Socialiste Cehoslovace, i s-a refuzat acordarea unei prestații suplimentare instituite
în favoarea anumitor sportivi de înalt nivel care au reprezentat Slovacia din cauză că nu deținea cetățenia
slovacă. În plus, la momentul aderării Republicii Slovace și a Republicii Cehe la Uniunea Europeană, persoana
interesată era angajată într-o școală primară și a continuat să desfășoare această activitate după aderare.
Mai întâi, Curtea a constatat că prestația suplimentară în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al
Regulamentului nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială65. Astfel, potrivit Curții,
prestația suplimentară nu intră în sfera noțiunii de „prestație pentru limită de vârstă”, în sensul articolului 3
alineatul (1) din acest regulament, care stabilește ramurile de securitate socială cărora li se aplică regulamentul
respectiv. Curtea a arătat în această privință că finalitatea esențială a prestației suplimentare este de a-i
recompensa pe beneficiarii acesteia pentru performanțele pe care le-au realizat în domeniul sportiv ca
reprezentanți ai țării lor, ceea ce explică, pe de o parte, finanțarea acesteia în mod direct de către stat, în
afara surselor de finanțare ale sistemului național de securitate socială și independent de contribuțiile plătite
de beneficiarii săi, și, pe de altă parte, faptul că aceasta este plătită doar unui număr foarte restrâns de
sportivi. Pe de altă parte, Curtea a adăugat că plata prestației suplimentare nu este condiționată de dreptul
beneficiarului de a primi o pensie pentru limită de vârstă, ci doar de o cerere în acest sens introdusă de acesta.
În consecință, după ce a precizat că lucrătorul în cauză, deși nu și-a schimbat locul de reședință, s-a aflat în
situația unui lucrător migrant, ca urmare a aderării la Uniune a statului al cărui resortisant este și a statului
pe teritoriul căruia și-a stabilit reședința, Curtea a statuat că prestația suplimentară în speță intră în sfera
noțiunii de „avantaj social”, în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011. În acest context,
ea a arătat că posibilitatea ca un lucrător migrant să fie recompensat, la fel ca lucrătorii resortisanți ai statului
membru gazdă, pentru rezultatele sportive excepționale pe care le-a obținut ca reprezentant al acestui stat
membru sau al predecesorilor în drept ai acestuia poate contribui la integrarea acestui lucrător în mediul
statului membru menționat și, prin urmare, la realizarea obiectivului liberei circulații a lucrătorilor. Curtea a
subliniat că prestația în discuție în litigiul principal are ca efect nu numai să aducă beneficiarilor săi o securitate
financiară prin care se urmărește printre altele să se compenseze neintegrarea deplină pe piața forței de
muncă în anii dedicați practicării unui sport la nivel înalt, ci și, în principal, să le confere acestora un prestigiu
social special ca urmare a rezultatelor sportive pe care le-au obținut în contextul unei asemenea reprezentări.
În consecință, Curtea a declarat că un stat membru care acordă o asemenea prestație lucrătorilor săi naționali
nu o poate refuza lucrătorilor resortisanți ai celorlalte state membre fără a săvârși o discriminare pe motiv
de cetățenie.
65| Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de
securitate socială ( JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82).

3. Libertatea de stabilire
În Hotărârile Memira Holding (C-607/17, EU:C:2019:510) și Holmen (C-608/17, EU:C:2019:511), pronunțate la

19 iunie 2019, Curtea a fost pusă în situația să clarifice jurisprudența rezultată din Hotărârea, pronunțată
de Marea Cameră la 13 decembrie 2005, Marks & Spencer (C-446/03, EU:C:2005:763). Ea a fost chemată să
interpreteze articolul 49 TFUE coroborat cu articolul 54 TFUE în cadrul a două litigii care privesc posibilitatea unei
societăți-mamă stabilite într-un stat membru de a deduce, în temeiul impozitului pe profit, pierderile înregistrate
de filiale sau de subfiliale stabilite în alte state membre.
Reglementarea fiscală suedeză în discuție prevedea două regimuri, unul pentru fuziunile de întreprinderi
așa-numite „calificate”, celălalt pentru transferurile financiare intragrup, care permit unei societăți să ia în
considerare pierderile înregistrate de alte societăți decât aceasta. În ambele cauze, societăți-mamă suedeze
solicitaseră Skatterättsnämnden (Comisia de drept fiscal) o soluție fiscală pentru a cunoaște consecințele
fiscale ale încetării activității exercitate de filialele lor nerezidente. În cauza Memira Holding ar fi vorba despre
o fuziune care implică dizolvarea fără lichidare a unei filiale, în timp ce în cauza Holmen ar fi vorba fie despre
o lichidare a unei filiale, fie despre o absorbție inversă a filialei de către o subfilială, urmată de o lichidare a
noului ansamblu.
În această privință, regimul fuziunilor „calificate” condiționează dreptul la deducerea pierderilor de supunerea
filialei care a înregistrat pierderile în discuție la plata impozitului în Suedia. Regimul transferurilor intragrup
impune la rândul său ca filiala care înregistrează pierderile să fie deținută direct de societatea-mamă.
Întrucât soluțiile fiscale au făcut obiectul unor căi de atac în fața Högsta förvaltningsdomstolen (Curtea
Administrativă Supremă, Suedia), această instanță a adresat Curții întrebări preliminare făcând referire la
Hotărârea A66, considerând că aceasta nu precizează dacă dreptul de deducere a „pierderilor definitive” în
sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Marks & Spencer67 presupune ca filiala să fie deținută direct
de societatea-mamă și dacă, pentru a aprecia caracterul definitiv al pierderilor unei filiale, trebuie să se țină
seama de posibilitățile oferite de reglementarea statului de reședință al filialei altor entități juridice de a lua
în considerare aceste pierderi și, în cazul unui răspuns afirmativ, modul în care trebuie luată în considerare
această reglementare.
În cauza Memira Holding, societatea reclamantă deținea o filială nerentabilă în Germania, care, la momentul
încetării activității sale, nu mai afișa în bilanțul său decât datorii și anumite active lichide. Această societate
intenționa absorbția filialei respective printr-o fuziune transfrontalieră, care implica dizolvarea fără lichidare
a acesteia din urmă, punând astfel capăt oricărei activități a societății reclamante în Germania. Or, dreptul
german exclude transferul unor asemenea pierderi către o întreprindere supusă impozitului în Germania
în cazul unei fuziuni.
Curtea a amintit că, în temeiul jurisprudenței sale, restricția în discuție ar putea fi, desigur, justificată. Totuși,
ea ar fi disproporționată în ipoteza în care pierderea ar fi definitivă, iar filiala nerezidentă ar fi epuizat
posibilitățile de luare în considerare în statul său de reședință. În acest sens, Curtea a precizat că pierderile
în discuție nu pot fi calificate drept „definitive” dacă mai este posibil ca ele să fie valorificate din punct de
vedere economic prin transferul lor către un terț. Astfel, este exclus ca un terț să ia în considerare din punct
de vedere fiscal pierderile filialei în statul de reședință al acesteia din urmă, incluzând în prețul cesiunii filialei
valoarea avantajului fiscal pe care îl reprezintă deductibilitatea pierderilor în viitor. Prin urmare, în lipsa
otărârea Curții din 21 februarie 2013, A (C-123/11, EU:C:2013:84).

66| H
otărârea Curții din 13 decembrie 2005, Marks & Spencer (C-446/03, EU:C:2005:763).
67| H

demonstrării de către societatea-mamă a faptului că această posibilitate este exclusă, simpla împrejurare
că dreptul statului menționat nu permite transferul pierderilor în cazul fuziunii nu este în sine suficientă
pentru ca pierderile filialei să fie considerate ca fiind definitive.
În cauza Holmen, societatea reclamantă deținea în Spania mai multe subfiliale, printre care una acumulase
pierderi importante și preconiza încetarea activităților sale din Spania. Aceste pierderi nu erau deductibile nici
în Spania, ca urmare a imposibilității juridice de transfer al pierderilor unei societăți lichidate în anul lichidării,
nici în Suedia, ca urmare a condiției privind deținerea directă a filialei care a înregistrat pierderi definitive.
Curtea a amintit că o condiție care conduce la excluderea unei degrevări de grup transfrontaliere în anumite
ipoteze poate fi justificată prin motivele imperative de interes general precizate în Hotărârea Marks & Spencer,
dar că această condiție trebuie să fie de natură să asigure realizarea obiectivelor urmărite și să nu depășească
ceea ce este necesar pentru atingerea acestora. În această privință, Curtea a făcut distincție între două situații.
Prima situație privește ipoteza în care filiala sau filialele interpuse între societatea-mamă care solicită beneficiul
unei degrevări de grup și subfiliala care înregistrează pierderi care pot fi considerate definitive nu sunt stabilite
în același stat membru. În acest caz, nu este exclusă posibilitatea ca un grup să aleagă statul membru de
utilizare a pierderilor definitive, optând fie pentru cel al societății-mamă coordonatoare, fie pentru cel al
oricărei filiale potențial interpuse. O astfel de posibilitate de opțiune ar fi de natură să permită strategii de
optimizare a cotelor de impozitare a grupului, susceptibile să repună în discuție repartizarea echilibrată a
competenței de impozitare între statele membre și să le expună unui risc de compensare multiplă a pierderilor.
A doua situație privește ipoteza în care filiala sau filialele interpuse între societatea-mamă care solicită
beneficiul unei degrevări de grup și subfiliala care înregistrează pierderi care pot fi considerate definitive
sunt stabilite în același stat membru. În astfel de împrejurări, riscul de optimizare a cotelor de impozitare a
grupului prin alegerea statului membru de compensare a pierderilor și riscul de luare în considerare multiplă
a acestora de mai multe state membre sunt de același tip cu cele constatate de Curte în Hotărârea Marks &
Spencer. Așadar, ar fi disproporționat ca un stat membru să impună o condiție de deținere directă cum este
cea în discuție în litigiul principal atunci când sunt îndeplinite condițiile enunțate la punctul 55 din această
hotărâre68 .
În Hotărârea Comune di Bernareggio (C-465/18, EU:C:2019:1125), pronunțată la 19 decembrie 2019, Curtea a

statuat că articolul 49 TFUE, care garantează libertatea de stabilire, se opune unei măsuri naționale care acordă
un drept de preempțiune necondiționat în favoarea farmaciștilor care sunt salariați ai unei farmacii municipale în
cazul cesiunii acesteia din urmă pe calea unei proceduri de atribuire.
În anul 2014, municipalitatea italiană Bernareggio a inițiat o procedură de cerere de ofertă pentru vânzarea
unei farmacii municipale. Oferta depusă de doi ofertanți s-a dovedit a fi cea mai avantajoasă din punct de
vedere economic, astfel încât aceștia au fost declarați câștigători provizorii. Atribuirea a fost efectuată însă
în favoarea unui farmacist salariat al întreprinderii municipale care administrează farmaciile din Vimercate
(Italia). Deși nu participase la cererea de ofertă, acestui farmacist i s-a acordat prioritate în temeiul unei
68| Punctul 55 din Hotărârea Marks & Spencer are următoarea formulare: „În această privință, Curtea consideră că măsura restrictivă
în discuție în cauza principală depășește ceea ce este necesar pentru atingerea, în esență, a obiectivelor urmărite într-o situație în
care: (–) filiala nerezidentă a epuizat posibilitățile de luare în considerare a pierderilor care există în statul său de reședință pentru
exercițiul fiscal vizat de cererea de degrevare, precum și pentru exercițiile fiscale anterioare, după caz, printr-un transfer al acestor
pierderi către un terț sau prin compensarea acestor pierderi cu profiturile obținute de filială în cursul unor exerciții anterioare (–) și nu
mai există nicio posibilitate de a se lua în considerare pierderile filialei din străinătate în statul său de reședință în contul exercițiilor
fiscale viitoare, fie de către ea însăși, fie de către un terț, în special în cazul cesiunii filialei către acest terț”.

dispoziții din dreptul italian conform căreia, în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unei farmacii
municipale, farmaciștii care sunt salariați au drept de preempțiune. Prin urmare, cei doi ofertanți citați anterior
au introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei de atribuire în fața instanțelor italiene.
Într-o primă etapă, Curtea a arătat că dreptul de preempțiune necondiționat acordat farmaciștilor care sunt
salariați ai unei farmacii municipale în cazul cesiunii acesteia din urmă pe calea unei proceduri de atribuire
acordă un avantaj oricărui farmacist salariat al unei farmacii municipale și tinde astfel să îi descurajeze sau
chiar să îi împiedice pe farmaciștii proveniți din alte state membre să achiziționeze o unitate fixă dedicată
exercitării activității lor profesionale pe teritoriul italian. Astfel, Curtea a concluzionat că un asemenea drept
de preempțiune constituie o restricție privind libertatea de stabilire garantată la articolul 49 TFUE.
Într-o a doua etapă, Curtea a examinat eventuala existență a unei justificări pentru această restricție. În ceea
ce privește obiectivul urmărit de dreptul de preempțiune în discuție în litigiul principal, Curtea a arătat că
acesta din urmă vizează să asigure o mai bună gestionare a serviciului farmaceutic, pe de o parte, garantând
continuitatea raportului de muncă al farmaciștilor salariați și, pe de altă parte, valorificând experiența
de administrare dobândită de aceștia din urmă. Un astfel de obiectiv, în măsura în care se alătură celui
al protecției sănătății publice, prevăzut expres la articolul 52 alineatul (1) TFUE, poate justifica o restricție
privind libertatea de stabilire.
Cu toate acestea, Curtea a statuat că un asemenea drept de preempțiune necondiționat, presupunând că

urmărește efectiv un obiectiv legat de protecția sănătății publice, nu este de natură să garanteze realizarea
obiectivului menționat. În primul rând, în ceea ce privește obiectivul continuității raportului de muncă al
farmaciștilor salariați, Curtea a observat că acesta nu este de natură să garanteze obiectivul de sănătate
publică. În al doilea rând, cu privire la valorificarea experienței profesionale dobândite de farmaciști, a
observat că dreptul de preempțiune în discuție în litigiul principal nu se bazează pe nicio apreciere concretă a
experienței efectiv dobândite, a calității serviciului prestat sau a funcțiilor exercitate în mod concret în cadrul
farmaciei municipale și că nu este, așadar, de natură să atingă obiectivul urmărit. În plus, ea a subliniat că, în
orice caz, dreptul de preempțiune respectiv depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de
valorificare a experienței profesionale. Astfel, acesta poate fi atins prin măsuri mai puțin constrângătoare,
precum atribuirea în cadrul procedurii de cerere de ofertă de puncte suplimentare în favoarea ofertanților
care fac dovada unei experiențe în administrarea unei farmacii.
4. Libera prestare a serviciilor
În Hotărârea Comisia/Germania (C-377/17, EU:C:2019:562), pronunțată la 4 iulie 2019, Curtea a statuat că

Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2006/12369 menținând
tarife obligatorii pentru prestațiile de planificare ale arhitecților și ale inginerilor.
Cauza privea o reglementare germană care instituie un sistem de tarife minime și maxime pentru prestațiile
de planificare ale arhitecților și inginerilor. Potrivit Republicii Federale Germania, tarifele minime vizau,
printre altele, să atingă un obiectiv de calitate a acestor prestații și de protecție a consumatorilor, în timp
ce tarifele maxime vizau să asigure această protecție garantând o transparență a onorariilor și împiedicând
tarife excesive.
69| Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne

Potrivit Curții, tarifele în cauză intră în domeniul de aplicare al dispoziției Directivei 2006/123 care obligă
statele membre să examineze dacă sistemul lor juridic prevede cerințe care condiționează exercitarea
unei activități de respectarea de către prestator a unor tarife obligatorii minime și/sau maxime70. Pentru
a fi conforme cu obiectivele acestei directive, astfel de cerințe trebuie să fie nediscriminatorii, necesare și
proporționale pentru realizarea unui motiv imperativ de interes general71.
Întrucât obiectivele invocate de Republica Federală Germania sunt recunoscute de jurisprudența Curții ca
motive imperative de interes general, Curtea a efectuat o analiză a aptitudinii și a proporționalității sistemului
tarifar german.
În primul rând, în ceea ce privește tarifele minime, Curtea a constatat, în lumina Hotărârii din 5 decembrie
2006, Cipolla și alții (C-94/04 și C-202/04), că existența unor tarife minime pentru prestațiile de planificare
este, în principiu, aptă, având în vedere caracteristicile pieței germane, să contribuie la garantarea unui nivel
ridicat al calității acestor prestații. Astfel, având în vedere, pe de o parte, numărul foarte ridicat de operatori
care intervin pe piața prestațiilor de planificare și, pe de altă parte, asimetria puternică de informare între
prestatorii de planificare și consumatori ce caracterizează această piață, poate exista un risc ca acești
prestatori să se angajeze într-o concurență care s-ar putea concretiza în oferirea de servicii la preț redus sau
chiar în eliminarea operatorilor care oferă prestații de calitate prin intermediul unei selecții adverse. În acest
context, impunerea unor tarife minime poate fi de natură să contribuie la limitarea acestui risc, împiedicând
faptul ca prestațiile să fie oferite la prețuri insuficiente pentru a asigura, pe termen lung, calitatea acestora.
Cu toate acestea, Curtea a statuat în continuare că tarifele minime nu sunt de natură să garanteze realizarea
obiectivelor urmărite. Potrivit Curții, împrejurarea că prestațiile de planificare nu sunt rezervate anumitor
profesii supuse unei supravegheri obligatorii în temeiul legislației profesionale sau de către camerele de
meserii reflectă o incoerență în reglementarea germană în raport cu obiectivul de menținere a unui nivel
ridicat al calității. Astfel, tarife minime nu pot fi de natură să atingă un asemenea obiectiv în cazul în care
efectuarea prestațiilor care fac obiectul acestora nu este ea însăși însoțită de garanții minime care permit
să se asigure calitatea prestațiilor respective.
În al doilea rând, în ceea ce privește tarifele maxime, Curtea a arătat că, deși astfel de tarife sunt de natură să
contribuie la protecția consumatorilor, Republica Federală Germania nu a demonstrat motivele pentru care
faptul de a pune la dispoziția clienților o orientare în materie de prețuri pentru diferitele categorii de prestații,
ca măsură mai puțin restrictivă, nu ar fi suficientă pentru a atinge în mod adecvat obiectivul menționat. Rezultă
că cerința care constă în stabilirea unor tarife maxime nu poate fi considerată proporțională cu acest obiectiv.
În Hotărârea din 4 iulie 2019, Baltic Media Alliance (C-622/17, EU:C:2019:566), Curtea a statuat că o măsură
prin care se impune, pentru motive de ordine publică, obligația de a nu difuza sau de a nu retransmite în mod
temporar un post de televiziune care provine dintr-un alt stat membru decât în cadrul unor pachete cu plată nu
intră sub incidența articolului 3 din Directiva 2010/1372. Această dispoziție obligă statele membre să garanteze
libertatea de recepție și să nu restricționeze retransmisia pe teritoriul lor a unor emisiuni de televiziune
provenite din alte state membre pentru motive legate de domenii coordonate de directivă, printre care
figurează măsurile împotriva incitării la ură.
70| A
rticolul 15 alineatul (2) litera (g) din Directiva 2006/123.
71| A
72| Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin
acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale
(Directiva serviciilor mass-media audiovizuale) ( JO 2010, L 95, p. 1).

NTV Mir Lithuania este un post destinat publicului lituanian și cea mai mare parte a programelor acestuia sunt
în limba rusă. Comisia lituaniană de radio și televiziune adoptase o decizie prin care a impus unor furnizori
de servicii media să nu difuzeze sau să nu retransmită acest post pe teritoriul lituanian, pentru o perioadă
de douăsprezece luni, decât în cadrul unor pachete cu plată. Această decizie a fost adoptată pentru motivul
că unul dintre programele difuzate pe postul menționat conținea informații false care incitau la ostilitate și
la ură pe motiv de naționalitate față de țările baltice. Baltic Media Alliance, societate înregistrată în Regatul
Unit și titulara unei licențe britanice pentru difuzarea NTV Mir Lithuania, considera că această decizie fusese
adoptată cu încălcarea Directivei 2010/13, întrucât decizia atacată restricționa retransmiterea unui program
de televiziune provenind dintr-un alt stat membru.
Referitor la interdicția restricțiilor privind retransmisia, prevăzută la articolul 3 din Directiva 2010/13, Curtea
a subliniat pentru început, întemeindu-se pe contextul, pe obiectivele și pe geneza acesteia, că termenul
„restricționare” are, în contextul acestei directive, un sens specific, mai restrâns decât cel al noțiunii de
restricție, prevăzută la articolul 56 TFUE. Acest termen nu vizează orice restricționare de către statul membru
receptor a libertății de recepționare și de retransmisie. Astfel, Directiva 2010/13 nu se opune în principiu
aplicării unei reglementări naționale care, în general, urmărește un obiectiv de interes general, cu condiția ca
aceasta să nu instituie un al doilea control cu privire la emisiuni, care să se adauge la cel pe care este obligat
să îl efectueze statul membru emițător.
Precizând jurisprudența sa anterioară73, Curtea a statuat în continuare că o măsură națională care, în general,
urmărește un obiectiv de ordine publică și care reglementează modalitățile de distribuție a unui post de
televiziune pentru consumatorii din statul membru receptor nu constituie o restricție în sensul articolului 3
din Directiva 2010/13, din moment ce astfel de modalități nu împiedică retransmisia propriu-zisă a postului
menționat. Astfel, o asemenea măsură nu instituie un al doilea control al emisiunii.
Având în vedere aceste constatări, Curtea a concluzionat că o măsură precum cea în discuție în litigiul
principal nu intră sub incidența articolului 3 din Directiva 2010/13. Astfel, pe de o parte, decizia în cauză
urmărește un obiectiv de interes general, în măsura în care se înscrie în combaterea difuzării de informații
de discreditare a statului lituanian și are ca obiect să protejeze securitatea spațiului de informare lituanian,
precum și să garanteze și să păstreze interesul public de a fi informat în mod corect. Pe de altă parte, ea nu
împiedică retransmisia propriu-zisă pe teritoriul lituanian de emisiuni televizate care provin dintr-un alt stat
membru, întrucât postul de televiziune vizat poate să fie în continuare difuzat în mod legal pe acest teritoriu,
iar consumatorii lituanieni pot în continuare să îl vizioneze, în măsura în care subscriu la un pachet cu plată.
În materia liberei prestări a serviciilor trebuie de asemenea semnalată Hotărârea din 19 decembrie 2019,
Dobersberger (C-16/18, EU:C:2019:1110), care vizează o întreprindere stabilită într-un stat membru care
furnizează în mai multe state membre servicii la bordul unor trenuri internaționale74.
otărârea din 22 septembrie 2011, Mesopotamia Broadcast și Roj TV (C-244/10 și C-245/10, EU:C:2011:607).
73| H
74| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XV.5, „Detașarea lucrătorilor”.

5. Libera circulație a capitalurilor
În Hotărârea X (Societăți intermediare stabilite în țări terțe) (C-135/17, EU:C:2019:136), pronunțată la 26 februarie
2019, Marea Cameră a Curții a statuat că articolul 63 alineatul (1) TFUE, privind libera circulație a capitalurilor, nu
se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia veniturile care sunt realizate de o societate
stabilită într-o țară terță care nu provin dintr-o activitate proprie a acestei societăți, cum sunt cele calificate
drept „venituri intermediare care au natura unor investiții de capital”, în sensul acestei reglementări, sunt
incluse, proporțional cu participația deținută, în baza de impozitare a unei persoane impozabile rezidente
în acest stat membru atunci când respectiva persoană impozabilă deține o participație de minimum 1 % în
societatea menționată, iar aceste venituri sunt supuse în respectiva țară terță unui nivel de impozitare mai
scăzut decât cel care există în statul membru respectiv, cu excepția cazului în care există un cadru juridic
care să prevadă, printre altele, obligații convenționale de natură să abiliteze autoritățile fiscale naționale ale
statului membru menționat să controleze, dacă este cazul, veridicitatea informațiilor referitoare la aceeași
societate furnizate cu scopul de a demonstra că participația persoanei impozabile menționate în aceasta
din urmă nu este rezultatul unui mecanism artificial.
Arătând că respectiva reglementare nu are vocație să se aplice decât în situații transfrontaliere, Curtea a
considerat, în primul rând, că aceasta este de natură să descurajeze investitorii supuși integral impozitării în
statul membru în cauză să facă investiții în societăți stabilite în anumite țări terțe și constituie, în consecință,
o restricție privind libera circulație a capitalurilor, interzisă în principiu de articolul 63 alineatul (1) TFUE.
În continuare, Curtea a examinat dacă această restricție poate fi justificată din perspectiva articolului 65
TFUE, potrivit căruia o diferență de tratament fiscal poate fi considerată compatibilă cu libera circulație
a capitalurilor atunci când privește situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv. În această privință,
Curtea a arătat că reglementarea în discuție în litigiul principal urmărește să asimileze, în măsura posibilului,
situația societăților rezidente care au investit capitaluri într-o societate stabilită într-o țară terță cu un nivel
„scăzut” de impozitare cu cea a societăților rezidente care au investit capitaluri într-o altă societate rezidentă
în statul membru în cauză, cu scopul în special de a neutraliza eventualele avantaje fiscale pe care primele
le-ar putea obține din plasarea capitalurilor lor într-o țară terță, motiv pentru care diferența de tratament
în cauză nu este justificată de o diferență de situație obiectivă.
În aceste condiții, Curtea a examinat dacă diferența de tratament fiscal poate fi justificată de un motiv imperativ
de interes general. Arătând că respectiva reglementare are ca obiectiv prevenirea fraudei și a evaziunii
fiscale, ea a stabilit că această reglementare este aptă să garanteze realizarea respectivului obiectiv. Astfel,
prevăzând includerea veniturilor unei societăți stabilite într-o țară terță cu un nivel „scăzut” de impozitare
în baza de impozitare a unei societăți impozitate integral în statul membru vizat, reglementarea în cauză în
litigiul principal este aptă să neutralizeze efectele unui eventual transfer artificial de venituri spre o astfel
de țară terță.
Cu toate acestea, în opinia Curții, această reglementare, prin faptul că prezumă existența unor comportamente
artificiale pentru simplul motiv că sunt întrunite condițiile enunțate de această reglementare, neacordând
nicio posibilitate persoanei impozabile să răstoarne această prezumție, depășește, în principiu, ceea ce este
necesar pentru a-și atinge obiectivul.
Subliniind totuși că reglementarea în cauză în litigiul principal nu vizează statele membre, ci țări terțe, Curtea
a arătat că existența obligației unui stat membru de a da unei persoane impozabile posibilitatea de a prezenta
elemente care să demonstreze eventualele rațiuni comerciale ale participației sale într-o societate stabilită
într-o țară terță trebuie apreciată în funcție de disponibilitatea măsurilor administrative și de reglementare
care permit, dacă este cazul, un control al veridicității unor astfel de elemente. Prin urmare, revine instanței
de trimitere sarcina să examineze dacă între statul membru și țara terță în cauză există, printre altele,

obligații convenționale de stabilire a unui cadru juridic de cooperare și mecanisme de schimb de informații
între autoritățile naționale respective, care sunt efectiv de natură să abiliteze autoritățile fiscale ale statului
membru să verifice, dacă este cazul, veridicitatea informațiilor referitoare la societatea stabilită în țara terță,
furnizate cu scopul de a demonstra că participația persoanei impozabile menționate la aceasta din urmă nu
rezultă dintr-un mecanism artificial.
Instanța de trimitere a adresat de asemenea Curții întrebări preliminare privind domeniul de aplicare al
clauzei de standstill prevăzute la articolul 64 alineatul (1) TFUE, potrivit căruia un stat membru poate aplica
în raporturile cu țările terțe restricții cu privire la circulația capitalurilor care implică, printre altele, investiții
directe, chiar dacă aceste restricții sunt contrare principiului liberei circulații a capitalurilor enunțat la
articolul 63 alineatul (1) TFUE, cu condiția ca respectivele restricții să fi fost deja în vigoare la 31 decembrie
1993. În cauza principală, reglementarea fiscală aflată la originea restricției în cauză făcuse obiectul, după
31 decembrie 1993, al unei modificări substanțiale ca urmare a adoptării unei legi care a intrat în vigoare,
dar care a fost înlocuită, înainte chiar de a fi aplicată în practică, de o reglementare identică în esență celei
aplicabile la 31 decembrie 1993. Curtea a statuat că, într-o asemenea ipoteză, interdicția care figurează la
articolul 63 alineatul (1) TFUE se aplică, exceptând cazul în care aplicabilitatea respectivei modificări a fost
amânată în temeiul dreptului național, astfel încât, în pofida intrării sale în vigoare, aceasta nu a fost aplicabilă
mișcărilor de capital transfrontaliere prevăzute la articolul 64 alineatul (1) TFUE, aspect a cărui verificare este
de competența instanței de trimitere.
În Hotărârea Comisia/Ungaria (Uzufruct asupra terenurilor agricole) (C-235/17, EU:C:2019:432), pronunțată

la 21 mai 2019, Marea Cameră a Curții a statuat că Ungaria nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul
dispozițiilor articolului 63 TFUE coroborate cu cele ale articolului 17 din cartă, prin desființarea, ex lege, a drepturilor
de uzufruct asupra unor terenuri agricole și forestiere situate în Ungaria în măsura în care aceste drepturi sunt
deținute în mod direct sau indirect de resortisanți din alte state membre.
În 2013, Ungaria a adoptat o lege (denumită în continuare „Legea din 2013”), în temeiul căreia drepturile de
uzufruct asupra unor terenuri agricole și forestiere dobândite anterior de persoane juridice sau de persoane
fizice care nu pot dovedi o legătură de rudenie apropiată cu proprietarul acestor terenuri trebuiau să fie
desființate ex lege, fără să se prevadă un regim de despăgubire a acestor persoane. În susținerea acestei legi,
Ungaria a menționat că contractele de uzufruct în discuție au eludat interdicțiile de dobândire a proprietății
terenurilor agricole în vigoare înainte de aderarea Ungariei la Uniune și că, în plus, au încălcat reglementarea
națională în materia controlului schimburilor valutare aplicabilă la acel moment, astfel încât aceste contracte
erau, pentru acest motiv, nule ab initio încă dinainte de această aderare. Ungaria a invocat de asemenea
diverse obiective de politică agricolă, și anume garantarea faptului că terenurile agricole productive nu sunt
deținute decât de persoanele fizice care le lucrează, iar nu în scopuri speculative, prevenirea fragmentării
fondurilor și menținerea unei populații rurale și a unei agriculturi durabile, precum și crearea unor exploatații
de mărime viabilă și competitivă.
După ce a apreciat că nu era necesară examinarea Legii din 2013 în lumina articolului 49 TFUE, Curtea a
constatat că, prin faptul că prevede stingerea ex lege a drepturilor de uzufruct deținute asupra unor terenuri
agricole de către persoane care nu pot dovedi o legătură de rudenie apropiată cu proprietarul acestor terenuri,
printre care figurează numeroși resortisanți ai altor state membre decât Ungaria, această lege restrânge,
prin însuși obiectul său și numai pentru acest motiv, dreptul persoanelor interesate la libera circulație a
capitalurilor, garantat la articolul 63 TFUE. Astfel, această reglementare națională îi privează pe aceștia
atât de posibilitatea de a continua să beneficieze de dreptul de uzufruct, cât și de posibilitatea eventuală
de a înstrăina acest drept. Reglementarea menționată este, pe de altă parte, de natură să îi descurajeze pe
nerezidenți să facă investiții în Ungaria în viitor.

În aceste condiții, Curtea a considerat că trebuia să se examineze dacă restricția menționată era susceptibilă
să fie justificată de motive imperative de interes general sau de motivele menționate la articolul 65 TFUE și
dacă era conformă în special cu principiul proporționalității, urmărind obiectivele invocate în mod coerent
și sistematic.
În acest context, Curtea a amintit de asemenea că drepturile fundamentale garantate de cartă au vocația să
fie aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii și că trebuie, astfel, să fie respectate în special
atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al acestui drept. Aceasta este situația
în special atunci când o reglementare națională este de natură să împiedice una sau mai multe libertăți
fundamentale garantate de Tratatul FUE, iar statul membru vizat invocă motive menționate la articolul 65
TFUE sau motive imperative de interes general recunoscute de dreptul Uniunii pentru a justifica un astfel de
obstacol. Într-o asemenea ipoteză, reglementarea națională respectivă nu poate beneficia de excepțiile astfel
prevăzute decât dacă aceasta este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de
Curte. În această privință trebuie să se considere că recurgerea de către un stat membru la excepții prevăzute
de dreptul Uniunii pentru a justifica un obstacol în calea unei libertăți fundamentale garantate prin tratat
„pune în aplicare dreptul Uniunii”, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.
În consecință, Curtea a examinat compatibilitatea Legii din 2013 cu dreptul Uniunii atât în raport cu excepțiile
astfel prevăzute de tratate și de jurisprudența Curții, cât și cu drepturile fundamentale garantate de cartă,
printre care figurează dreptul de proprietate, consacrat la articolul 17 din aceasta din urmă, a cărui încălcare
era invocată în speță de către Comisie.
În ceea ce privește acest articol 17 din cartă, Curtea a precizat, în primul rând, că protecția conferită de
alineatul (1) al acestui articol privește drepturi care au o valoare patrimonială din care rezultă, având în
vedere ordinea juridică în cauză, o poziție juridică deja stabilită care permite o exercitare autonomă a
acestor drepturi de către și în beneficiul titularului lor. Potrivit Curții, este cert că drepturile de uzufruct în
discuție au o valoare patrimonială și conferă titularului o poziție juridică deja stabilită, iar aceasta chiar dacă
transmisibilitatea unor astfel de drepturi ar fi limitată sau exclusă în temeiul dreptului național aplicabil.
În acest sens, dobândirea pe cale contractuală a unor astfel de drepturi de uzufruct asupra unor terenuri
agricole este însoțită în principiu de plata unui preț. Aceste drepturi permit titularilor lor să beneficieze de
asemenea terenuri în special în scopuri economice sau, după caz, să le închirieze unor terți și intră, așadar,
în domeniul de aplicare al articolului 17 alineatul (1) din cartă.
În al doilea rând, Curtea a statuat că drepturile de uzufruct a căror desființare a fost operată prin Legea
din 2013 trebuie considerate ca fiind „dobândite în mod legal”, în sensul acestei dispoziții din cartă. Astfel,
drepturile menționate au fost constituite într-o perioadă în care constituirea unor asemenea drepturi nu era
interzisă de legislația în vigoare, iar Ungaria nu a demonstrat că aceste drepturi ar fi fost lipsite de validitate
ca urmare a unei încălcări a reglementării naționale din acea perioadă în materia controlului schimburilor
valutare. În plus, aceleași drepturi au făcut obiectul unor înscrieri sistematice în registrele funciare de către
autoritățile naționale competente, iar existența lor a fost confirmată printr-o lege adoptată în anul 2012.
În al treilea rând, Curtea a statuat că Legea din 2013 nu implică restricții cu privire la utilizarea bunurilor, ci o
lipsire de bunuri, în sensul articolului 17 alineatul (1) din cartă, în pofida împrejurării că drepturile de uzufruct
în discuție nu sunt dobândite de autoritatea publică, dar că stingerea lor are drept consecință faptul că se
reconstituie deplina proprietate a terenurilor în cauză în beneficiul proprietarilor.
La finalul acestei analize, Curtea a precizat totuși că exercitarea drepturilor garantate de cartă poate fi
restrânsă, cu condiția ca această restrângere să fie prevăzută de lege, să respecte substanța drepturilor
menționate și, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesară și să răspundă efectiv obiectivelor
de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. În
această privință, o interpretare coroborată a articolului 17 alineatul (1) și a articolului 52 alineatul (1) din cartă

duce la concluzia că, atunci când se invocă o cauză de utilitate publică pentru a justifica o lipsire de bunuri,
trebuie să se vegheze la respectarea principiului proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din
cartă în raport cu această cauză și cu obiectivele de interes general cuprinse în aceasta. Pe de altă parte, o
asemenea interpretare presupune că, în lipsa existenței unei astfel de cauze de utilitate publică pentru a
justifica o lipsire de bunuri sau, presupunând că o astfel de cauză de utilitate publică este dovedită, în lipsa
îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 17 alineatul (1) a doua teză din cartă, s-ar aduce atingere dreptului
de proprietate garantat de această dispoziție.
În această privință, deși a admis că reglementările naționale pot restrânge libera circulație a capitalurilor în
numele unor obiective precum cele invocate de Ungaria în susținerea Legii din 2013, Curtea a statuat însă că
legea menționată nu putea fi considerată, în lipsa unor dovezi, ca urmărind în mod efectiv astfel de obiective
și nici ca fiind de natură să asigure realizarea acestora. Curtea a adăugat că această lege depășește, în orice
caz, ceea ce este necesar pentru a le atinge. Pentru aceleași motive, Curtea a concluzionat că nu există
cauze de utilitate publică de natură să justifice lipsirea de bunuri care decurge din desființarea drepturilor
de uzufruct în cauză.
În ceea ce privește această lipsire de bunuri, Curtea a adăugat că, în orice caz, Legea din 2013 nu îndeplinește
cerința de plată a unei despăgubiri juste în timp util, prevăzută la articolul 17 alineatul (1) a doua teză din
cartă. Astfel, această lege nu cuprinde nicio dispoziție care să prevadă despăgubirea titularilor drepturilor
de uzufruct deposedați, iar simpla trimitere, invocată de Ungaria, la normele generale de drept civil nu poate
îndeplini această cerință. În speță, o astfel de trimitere ar face ca sarcina obținerii, prin intermediul unor
proceduri care s-ar putea dovedi îndelungate și costisitoare, a unor eventuale despăgubiri care le-ar putea
fi datorate de proprietarul fondului să revină titularilor drepturilor de uzufruct. Astfel de norme de drept
civil nu permit să se stabilească cu ușurință și într-un mod suficient de precis sau de previzibil dacă în urma
unor astfel de proceduri vor putea fi efectiv obținute despăgubiri și nici să se cunoască, dacă este cazul,
natura și cuantumul acestora.

VIII. Controlul la frontiere, azilul și imigrarea
1. Politica de azil
În contextul crizei migrației cu care se confruntă Europa de mai mulți ani și al sosirii corelative în Uniune a
unui număr mare de solicitanți de protecție internațională, Curtea continuă să fie sesizată cu numeroase
cauze în raport cu politica de azil a Uniunii. În această privință merită semnalate opt hotărâri: două hotărâri
privesc statutul de refugiat, cinci hotărâri privesc soluționarea cererilor de protecție internațională și o ultimă
hotărâre privește deciziile de returnare.
1.1. Statutul de refugiat
În Hotărârea M. și alții (Revocarea statutului de refugiat) (C-391/16, C-77/17 și C-78/17, EU:C:2019:403),

pronunțată la 14 mai 2019, Marea Cameră a Curții a statuat cu privire la validitatea articolului 14 alineatele
(4)-(6) din Directiva 2011/9575 (denumită în continuare „Directiva «calificări»”), care precizează ipotezele în care
statele membre pot revoca sau refuza să acorde statutul de refugiat, în lumina articolului 78 alineatul (1) TFUE și
a articolului 18 din cartă, acestea făcând referire la Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților (denumită
în continuare „Convenția de la Geneva”)76. Această hotărâre se înscrie în cadrul a trei litigii între resortisanți ai
unor țări terțe și autoritățile naționale competente respective, în legătură fie cu revocarea statutului lor de
refugiați, fie cu refuzul acordării acestui statut de către autoritățile menționate pentru motivul că fuseseră
condamnați pentru infracțiuni deosebit de grave și că reprezentau un pericol pentru siguranța sau pentru
societatea statului membru vizat. În special, Curtea s-a pronunțat cu privire la aspectul dacă articolul 14
alineatele (4)-(6) din această directivă are ca efect lipsirea unor asemenea resortisanți ai unor țări terțe,
care îndeplinesc condițiile materiale prevăzute la articolul 2 litera (d) din directiva menționată, de calitatea
de „refugiat” și dacă încalcă, prin urmare, articolul 1 din Convenția de la Geneva.
Curtea a apreciat mai întâi că este competentă să se pronunțe cu privire la cele trei cereri de decizie preliminară.
Curtea a arătat că, deși Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Geneva, articolul 78 alineatul (1)
TFUE și articolul 18 din cartă îi impun totuși respectarea normelor prevăzute de această convenție, astfel
încât Directiva „calificări” trebuie, în temeiul acestor dispoziții ale dreptului primar, să respecte normele
menționate, iar Curtea are competența să examineze validitatea articolului 14 alineatele (4)-(6) din această
directivă în lumina acestor dispoziții.
În continuare, Curtea a statuat că dispozițiile articolului 14 alineatele (4)-(6) din directiva menționată se
pretează la o interpretare care asigură că nivelul minim de protecție prevăzut de Convenția de la Geneva
nu este încălcat, așa cum impun articolul 78 alineatul (1) TFUE și articolul 18 din cartă, și, în consecință, a
concluzionat în sensul validității acestor dispoziții.
75| Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile
pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un
statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției
acordate ( JO 2011, L 337, p. 9).
76| Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545
(1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, completată și modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York
la 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967.

În această privință, Curtea a precizat, în primul rând, că, deși Directiva „calificări” instituie un sistem normativ
care cuprinde noțiuni și criterii comune statelor membre și, prin urmare, proprii Uniunii, ea este totuși
întemeiată pe Convenția de la Geneva și, printre altele, are drept finalitate respectarea deplină a articolului 1
din această convenție. Astfel, definiția „refugiatului” conținută la articolul 2 litera (d) din Directiva „calificări”
preia în esență definiția care figurează la articolul 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva. „Statutul de
refugiat”, în sensul articolului 2 litera (e) din această directivă, corespunde, în ceea ce îl privește, recunoașterii
formale a calității de „refugiat”, care are un caracter declarativ, iar nu constitutiv al acestei calități, ceea ce
înseamnă, în temeiul articolului 13 din directiva menționată, că un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid
care îndeplinește condițiile materiale prevăzute în capitolul III din aceeași directivă are, în virtutea acestui
unic fapt, calitatea de refugiat, în sensul articolului 2 litera (d) din aceasta și al articolului 1 secțiunea A din
convenția menționată, fără ca statele membre să dispună de o putere discreționară în această privință. Pe
de altă parte, Curtea a arătat că acordarea statutului de refugiat are drept consecință că refugiatul în cauză
beneficiază, în temeiul articolului 2 litera (b) din Directiva „calificări”, de o protecție internațională, în sensul
acestei directive, astfel încât dispune de toate drepturile și avantajele prevăzute în capitolul VII din directiva
menționată, care conține atât drepturi echivalente celor care figurează în Convenția de la Geneva, cât și
drepturi mai protective, care nu au echivalent în această convenție. Având în vedere aceste diferite elemente,
Curtea a considerat că, în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva „calificări” și al articolului 1 secțiunea
A din convenția menționată, calitatea de „refugiat” nu depinde de recunoașterea oficială a acestei calități
prin acordarea „statutului de refugiat”, în sensul articolului 2 litera (e) din respectiva directivă coroborat cu
articolul 13 din aceasta.
În al doilea rând, după ce a constatat că dreptul Uniunii prevede pentru refugiații care se află în una dintre
ipotezele vizate la articolul 14 alineatele (4) și (5) din Directiva „calificări” o protecție mai extinsă decât
cea asigurată de Convenția de la Geneva, Curtea a arătat că acest articol 14 alineatele (4) și (5) nu poate
fi interpretat în sensul că, în contextul sistemului instituit prin această directivă, revocarea statutului de
refugiat sau refuzul acordării acestuia au ca efect că resortisantul țării terțe sau apatridul în cauză care
îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2 litera (d) din directiva menționată coroborat cu dispozițiile
capitolului III din aceasta își pierde calitatea de refugiat, în sensul articolului 2 litera (d) amintit și al articolului
1 secțiunea A din Convenția de la Geneva. Astfel, împrejurarea că persoana în cauză se încadrează în una
dintre ipotezele vizate la articolul 14 alineatele (4) și (5) din aceeași directivă nu înseamnă însă că aceasta
nu mai îndeplinește condițiile materiale de care depinde calitatea de refugiat, referitoare la existența unei
temeri fondate de persecuție în țara sa de origine. În acest caz, persoana respectivă este, desigur, privată de
statutul menționat și, prin urmare, nu dispune sau nu mai dispune de toate drepturile și avantajele prevăzute
în capitolul VII din Directiva „calificări”. Totuși, astfel cum prevede în mod explicit articolul 14 alineatul (6) din
directiva menționată, această persoană are sau continuă să aibă o serie de drepturi prevăzute de Convenția
de la Geneva, ceea ce confirmă că ea are sau continuă să aibă calitatea de refugiat, în sensul, printre altele,
al articolului 1 secțiunea A din convenția amintită, în pofida revocării sau refuzului statutului de refugiat.
În ceea ce privește articolul 14 alineatul (6), Curtea a statuat, în ultimul rând, că această dispoziție prevede
obligația statului membru care utilizează posibilitățile prevăzute la articolul 14 alineatele (4) și (5) din Directiva
„calificări” de a acorda refugiatului în cauză, care se află pe teritoriul statului membru respectiv, cel puțin
beneficiul drepturilor consacrate de Convenția de la Geneva, la care face trimitere în mod expres acest articol
14 alineatul (6), precum și al drepturilor prevăzute de convenția menționată a căror exercitare nu impune
o ședere legală. În plus, Curtea a subliniat că această din urmă dispoziție nu poate fi interpretată în niciun
caz în sensul că ar avea ca efect să incite statele membre să se sustragă de la obligațiile lor internaționale,
astfel cum rezultă acestea din convenția menționată, prin limitarea drepturilor conferite acestor persoane
de aceeași convenție. Curtea a adăugat că aplicarea articolului 14 alineatele (4)-(6) din această directivă nu
aduce atingere obligației statului membru în cauză de a respecta dispozițiile relevante ale cartei.

Curtea a încheiat examinarea subliniind că, în timp ce, sub imperiul Convenției de la Geneva, persoanele care
intră sub incidența uneia dintre ipotezele prevăzute la articolul 14 alineatele (4) și (5) din Directiva „calificări”
sunt pasibile, în temeiul articolului 33 alineatul (2) din convenția menționată, de o măsură de îndepărtare
sau de expulzare către țara lor de origine chiar și în cazul în care viața sau libertatea lor ar fi amenințată
în țara respectivă, astfel de persoane nu pot, în schimb, în temeiul articolului 21 alineatul (2) din directiva
menționată, să facă obiectul unei îndepărtări dacă aceasta le-ar expune riscului de a le fi încălcate drepturile
fundamentale consacrate la articolul 4 și la articolul 19 alineatul (2) din cartă. Desigur, aceste persoane pot să
facă în statul membru în cauză obiectul unei decizii de revocare a statutului de refugiat, în sensul articolului
2 litera (e) din directiva menționată, sau al unei decizii de refuz al acordării acestui statut, însă adoptarea
unor asemenea decizii nu poate afecta calitatea lor de refugiat în cazul în care ele îndeplinesc condițiile
necesare pentru a fi considerate refugiați, în sensul articolului 2 litera (d) din respectiva directivă coroborat cu
dispozițiile capitolului III din aceasta, și, prin urmare, al articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva.
În Hotărârea Bilali (C-720/17, EU:C:2019:448), pronunțată la 23 mai 2019, Curtea a statuat că articolul 19
alineatul (1) din Directiva „calificări” coroborat cu articolul 16 din aceasta trebuie interpretat în sensul că un stat
membru trebuie să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară atunci când a acordat acest statut fără a fi
îndeplinite condițiile pentru acordarea respectivă, întemeindu-se pe fapte care ulterior s-au dovedit a fi eronate, și
chiar dacă nu i se poate reproșa persoanei în cauză că a indus în eroare cu această ocazie statul membru menționat.
În speță, statutul conferit prin protecție subsidiară și permisul de ședere pe durată determinată care fuseseră
acordate persoanei interesate au fost ulterior revocate din oficiu întrucât, pe de o parte, a fost săvârșită o
eroare atunci când s-a determinat presupusa cetățenie a acesteia și, pe de altă parte, ea nu a fost expusă
niciodată, în cazul trimiterii în țara sa de origine sau în țara în care avea reședința obișnuită, unui risc real
de a suferi vătămări grave, în sensul articolului 15 din Directiva „calificări”.
În acest context, Curtea a arătat mai întâi că, desigur, articolul 19 alineatul (3) litera (b) din Directiva „calificări”
nu prevede pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară decât dacă persoana interesată a făcut uz
de alterări sau omisiuni care au jucat un rol hotărâtor în luarea deciziei de acordare a unui astfel de statut.
În plus, nicio altă dispoziție nu prevede expres că respectivul statut trebuie sau poate să fie retras atunci
când decizia de acordare în discuție a fost luată pe baza unor elemente eronate, fără alterări sau omisiuni
din partea persoanei interesate.
Cu toate acestea, Curtea a indicat de asemenea că nu este exclus în mod expres nici ca statutul amintit să
poată fi pierdut în cazul în care statul membru gazdă își dă seama că acest statut a fost acordat pe baza
unor date eronate care nu sunt imputabile persoanei interesate. În această privință, Curtea a arătat, pe de
o parte, că situația unei persoane care a obținut statutul conferit prin protecție subsidiară în temeiul unor
date eronate, fără să fi îndeplinit niciodată condițiile pentru obținerea sa, nu prezintă nicio legătură cu logica
protecției internaționale. În consecință, pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară în astfel de
circumstanțe este conformă cu finalitatea și cu economia generală a Directivei „calificări”, în special cu articolul
18 din aceasta, care prevede acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară numai persoanelor care
îndeplinesc condițiile menționate. Astfel, în cazul în care statul membru în cauză nu putea acorda în mod
legal acest statut, el trebuie, cu atât mai mult, să fie obligat să îl retragă atunci când eroarea sa este detectată.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că articolul 19 alineatul (1) din Directiva „calificări” prevede că, în ceea ce
privește cererile de protecție internațională formulate, precum în speță, după intrarea în vigoare a Directivei
2004/8377, statele membre trebuie să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară, să dispună încetarea
acestuia sau să refuze reînnoirea sa atunci când resortisantul unei țări terțe sau apatridul a încetat să mai fie
eligibil pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul articolului 16 din Directiva „calificări”, și anume
atunci când circumstanțele care au justificat acordarea unei astfel de protecții încetează să existe sau au
evoluat astfel încât protecția nu mai este necesară. În această privință, o schimbare a stadiului cunoștințelor
statului membru gazdă cu privire la situația personală a persoanei interesate poate, la fel ca o schimbare a
împrejurărilor de fapt în țara terță, să aibă drept consecință că teama originară ca aceasta să sufere vătămări
grave nu mai este fondată, cu condiția ca respectiva schimbare a stadiului cunoștințelor să fie suficient de
semnificativă și definitivă cu privire la aspectul dacă persoana interesată îndeplinește condițiile de acordare
a statutului conferit prin protecție subsidiară. În consecință, în cazul în care statul membru gazdă dispune
de noi informații care demonstrează că, contrar aprecierii sale inițiale, întemeiată pe elemente eronate, a
situației unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid căruia i-a acordat protecție subsidiară, acesta
nu a fost expus niciodată riscului de vătămări grave, acest stat membru trebuie să concluzioneze de aici că
circumstanțele aflate la originea acordării statutului conferit prin protecție subsidiară au evoluat în așa fel
încât menținerea acestui statut nu mai este justificată. În plus, împrejurarea că eroarea săvârșită de statul
membru gazdă nu este imputabilă persoanei interesate nu este de natură să modifice constatarea potrivit
căreia aceasta din urmă nu a îndeplinit în realitate niciodată condițiile care justifică acordarea statutului
conferit prin protecție subsidiară.
Potrivit Curții, o astfel de interpretare a Directivei „calificări” este confirmată de Convenția de la Geneva,
dat fiind că cerințele care rezultă din această convenție trebuie luate în considerare în vederea interpretării
articolului 19 din directiva menționată. În acest cadru, Curtea a arătat că documentele emise de Înaltul
Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR) au o relevanță specială având în vedere
rolul încredințat ICNUR prin Convenția de la Geneva. Or, deși nicio dispoziție din această convenție nu
prevede în mod expres pierderea statutului de refugiat atunci când se descoperă ulterior că acest statut nu
ar fi trebuit să fie atribuit niciodată, ICNUR consideră totuși că, într-o astfel de ipoteză, decizia de acordare
a statutului de refugiat trebuie, în principiu, să fie anulată.
Pe de altă parte, Curtea a precizat că pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară, în temeiul articolului 19
alineatul (1) din Directiva „calificări” nu are incidență asupra problemei distincte dacă persoana în cauză își pierde
orice drept de ședere în statul membru în cauză și poate fi returnată în țara sa de origine. Astfel, pe de o parte,
spre deosebire de pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară în temeiul articolului 19 alineatul (3) litera
(b) din Directiva „calificări”, pierderea aceluiași statut în temeiul articolului 19 alineatul (1) din directiva menționată
nu intră nici sub incidența cazurilor în care statele membre trebuie să refuze, conform articolului 4 alineatul (1a)
din Directiva 2003/10978, să acorde statutul de rezident pe termen lung beneficiarilor de protecție internațională,
nici sub incidența cazurilor în care, în temeiul articolului 9 alineatul (3a) din această directivă, statele membre pot
retrage respectivilor beneficiari statutul de rezident pe termen lung. Pe de altă parte, Directiva „calificări” admite
că statele membre gazdă pot acorda, în conformitate cu dreptul lor național, o protecție națională care să includă
drepturi prin care să fie permisă șederea pe teritoriul statului membru în cauză a persoanelor care nu beneficiază
de statutul conferit prin protecție subsidiară.
77| D irectiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte
motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate ( JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială,
19/vol. 7, p. 52).
78| D
irectiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen
lung ( JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).

Curtea a mai adăugat că, în acest cadru, statul membru în cauză este obligat să respecte în special dreptul
fundamental la respectarea vieții private și de familie a persoanei în cauză, astfel cum este garantat de
articolul 7 din cartă. Constituie o circumstanță relevantă în această privință faptul că, spre deosebire de
persoana care se găsește în ipoteza prevăzută la articolul 19 alineatul (3) din Directiva „calificări”, persoana
al cărei statut de beneficiar de protecție subsidiară a fost revocat în temeiul articolului 19 alineatul (1) din
directiva menționată coroborat cu articolul 16 din aceasta nu a indus în eroare în mod deliberat autoritatea
națională competentă cu ocazia acordării acestui statut.
1.2. Soluționarea cererilor de protecție internațională
Hotărârile pronunțate de Curte cu privire la soluționarea cererilor de protecție internațională care sunt
menționate în acest raport vizează modalitățile de examinare, de evaluare și de reevaluare a unor astfel de
cereri, admisibilitatea lor, condițiile transferului solicitanților către statul membru responsabil de examinarea
menționată și determinarea respectivului stat membru, precum și sancțiunile care pot fi adoptate împotriva
unui solicitant de protecție internațională care se face vinovat de comportamente violente.
În Hotărârea Jawo (C-163/17, EU:C:2019:218), pronunțată la 19 martie 2019, Marea Cameră a Curții s-a pronunțat,
în raport cu Regulamentul nr. 604/201379 (denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”) și cu carta, cu
privire la condițiile în care se poate constata că un solicitant de protecție internațională s-a sustras procedurii, astfel
încât termenul pentru transferul său către statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii sale
poate fi prelungit, precum și cu privire la legalitatea unui astfel de transfer atunci când există un risc ca persoana
interesată să fie supusă unui tratament inuman sau degradant la finalul procedurii de azil ca urmare a condițiilor
de viață ale beneficiarilor de protecție internațională în statul membru menționat.
În speță, un resortisant gambian a intrat în Uniunea Europeană prin Italia și a depus acolo o cerere de azil
înainte de a se deplasa în Germania, unde a depus o nouă cerere. După ce au solicitat autorităților italiene să
reprimească persoana interesată, autoritățile germane au respins cererea sa de azil și au dispus îndepărtarea
sa către Italia. O primă tentativă de transfer a eșuat ca urmare a absenței solicitantului din structura de cazare
care îi fusese atribuită. Întrucât autoritățile germane au apreciat atunci că acesta s-a sustras procedurii, ele
au avertizat autoritățile italiene cu privire la imposibilitatea de a efectua transferul și cu privire la prelungirea
termenului, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III. Acest articol prevede că
termenul pentru efectuarea transferului este de șase luni, însă poate ajunge până la maximum optsprezece
luni atunci când solicitantul s-a sustras procedurii. Ulterior, persoana interesată a arătat că a vizitat un prieten
și că nu a știut că era necesar să semnaleze absențele. În paralel, persoana interesată a formulat o acțiune
împotriva deciziei de transfer și, în urma respingerii acesteia, a declarat apel la instanța de trimitere. În cadrul
acestui apel, ea a arătat că, din moment ce nu s-a sustras procedurii, autoritățile germane nu aveau dreptul
să prelungească termenul pentru transferul său către Italia. De asemenea, aceasta a invocat existența în
Italia a unor deficiențe sistemice în materie de azil care s-ar opune transferului său către acest stat.
În primul rând, Curtea a precizat că noțiunea de „sustragere de la procedură”, în sensul articolului 29

alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, implică, printre altele, existența unui element intențional, astfel
încât această dispoziție nu este în principiu aplicabilă decât atunci când solicitantul se sustrage în mod
deliberat autorităților naționale pentru a împiedica transferul său. Cu toate acestea, Curtea a adăugat că,
pentru a asigura funcționarea efectivă a Regulamentului Dublin III și pentru a ține seama de dificultățile
79| R
egulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor
de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre
statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid ( JO 2013, L 180, p. 31).

considerabile cu care se pot confrunta autoritățile menționate pentru a face dovada intențiilor solicitantului,
se poate prezuma că acesta s-a sustras procedurii în cazul în care transferul nu poate fi efectuat din cauza
faptului că acesta a părăsit locul de reședință care i-a fost alocat fără să fi informat autoritățile naționale
și fără să fi solicitat, dacă este cazul, o autorizație prealabilă. Cu toate acestea, prezumția menționată nu
este aplicabilă decât dacă solicitantul este informat în mod corespunzător despre obligațiile sale în această
privință, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2013/3380 (denumită în continuare „Directiva privind
primirea”). În plus, solicitantul trebuie să își păstreze posibilitatea de a demonstra că faptul că nu a informat
autoritățile competente cu privire la absența sa este justificat de motive valabile, iar nu de intenția de a se
sustrage acestora.
În al doilea rând, Curtea a afirmat că, în conformitate cu ceea ce a statuat deja în Hotărârea Shiri81, solicitantul
poate invoca în cadrul unei căi de atac împotriva unei decizii de transfer că, din moment ce nu s-a sustras
procedurii, termenul de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III a expirat.
În al treilea rând, în ceea ce privește modalitățile de prelungire a termenului de transfer, Curtea a considerat
că nu era necesară nicio consultare prealabilă între statul membru solicitant și statul membru responsabil.
Astfel, pentru a prelungi acest termen la maximum optsprezece luni, este suficient ca primul stat să indice
celui de al doilea, înainte de expirarea termenului de șase luni, că solicitantul s-a sustras procedurii, precizând
noul termen de transfer.
În al patrulea și ultimul rând, Curtea a examinat dacă articolul 4 din cartă se opune transferului unui solicitant
de protecție internațională atunci când condițiile de viață ale beneficiarilor unei astfel de protecții în statul
membru responsabil în mod normal de examinarea cererii sale pot constitui un tratament inuman sau
degradant.
Mai întâi, Curtea a precizat că această întrebare intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. În continuare,
aceasta a subliniat că, în contextul sistemului european comun de azil și în special al Regulamentului Dublin
III, întemeiat pe principiul încrederii reciproce, trebuie să se prezume că tratamentul aplicat solicitanților
respectă drepturile lor fundamentale. Cu toate acestea, astfel cum a statuat deja Curtea în Hotărârea N. S. și
alții82 și după cum a fost codificat la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, nu se poate exclude
că solicitantul riscă, în special din cauza unor deficiențe sistemice, generalizate sau care afectează anumite
grupuri de persoane în statul membru în care este avut în vedere transferul, să sufere un tratament inuman
sau degradant în acest stat membru, ceea ce constituie un obstacol în calea transferului menționat. În această
privință, deși articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III nu are în vedere decât situația aflată la
originea Hotărârii N. S. și alții, în care acest risc rezulta din deficiențe sistemice în cadrul procedurii de azil,
un transfer este totuși exclus atunci când există motive serioase și întemeiate de a crede că un astfel de risc
este suportat chiar în momentul transferului, în cadrul procedurii de azil sau la finalul acesteia.
În sfârșit, Curtea a arătat că realitatea deficiențelor invocate trebuie să fie apreciată de instanța națională
sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de transfer, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise
și actualizate în mod corespunzător și în raport cu standardul de protecție a drepturilor fundamentale
garantat de dreptul Uniunii. Aceste deficiențe trebuie să atingă un prag deosebit de ridicat de gravitate.
În ceea ce privește condițiile de viață ale beneficiarilor protecției internaționale, acest prag ar fi atins dacă
indiferența autorităților naționale ar avea drept consecință faptul că o persoană este, independent de
80| Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților
de protecție internațională ( JO 2013, L 180, p. 96).
otărârea Curții din 25 octombrie 2017, Shiri (C-201/16, EU:C:2017:805).

81| H
otărârea Curții din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C-411/10 și C-493/10, EU:C:2011:865).
82| H

voința și de opțiunile sale personale, într-o situație de lipsuri materiale extreme, care nu îi permite să facă
față celor mai elementare nevoi și care aduce atingere sănătății sale fizice sau mentale sau demnității sale
umane. În schimb, faptul că formele de solidaritate familială la care au acces resortisanții statului membru
în cauză pentru a face față insuficiențelor sistemului social lipsesc, în general, pentru beneficiarii protecției
internaționale nu poate fi suficient pentru a constata că solicitantul s-ar confrunta, în caz de transfer către
acest stat membru, cu o astfel de situație. De asemenea, existența unor carențe în punerea în aplicare a unor
programe de integrare a acestor beneficiari este insuficientă pentru a justifica o astfel de constatare. În orice
caz, simplul fapt că protecția socială și/sau condițiile de viață sunt mai favorabile în statul membru solicitant
decât în statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii de protecție internațională nu este
suficient pentru a reține existența unui risc de tratament inuman sau degradant în al doilea stat membru.
În Hotărârea Ibrahim și alții (C-297/17, C-318/17, C-319/17 și C-438/17), pronunțată la 19 martie 2019, Marea
Cameră a Curții a adus precizări cu privire la motivul de inadmisibilitate suplimentar al unei cereri de protecție
internațională, enunțat la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/3283 (denumită în continuare
„Directiva privind procedurile”). Această dispoziție extinde posibilitatea, prevăzută anterior de Directiva
2005/8584, de a respinge o cerere ca inadmisibilă în cazul acordării prealabile a statutului de refugiat de către
un alt stat membru, permițând de asemenea o astfel de respingere în cazul acordării unei protecții subsidiare.
În cauzele principale, această protecție fusese acordată mai multor resortisanți ai unor țări terțe, în Polonia
și, respectiv, în Bulgaria. Ulterior, aceste persoane s-au deplasat în Germania, unde au introdus, între anii
2012 și 2013, cereri de azil. După ce s-au adresat, fără succes, autorităților poloneze și bulgare competente
pentru reprimirea respectivelor persoane, autoritățile germane au respins cererile de azil fără să examineze
fondul, ceea ce persoanele interesate au contestat în justiție.
În acest context, Curtea s-a pronunțat mai întâi cu privire la domeniul de aplicare ratione temporis al Directivei
privind procedurile. În această privință, dispozițiile tranzitorii care figurează la articolul 52 primul paragraf
din aceasta prevăd, pe de o parte, că dispozițiile naționale care transpun această directivă se aplică cererilor
de protecție internațională depuse „după 20 iulie 2015 sau după o dată anterioară” și, pe de altă parte, că
cererile depuse „înainte de 20 iulie 2015” sunt reglementate de dispozițiile naționale adoptate în temeiul
Directivei 2005/85. Curtea a considerat că, în pofida tensiunii existente între aceste două norme, un stat
membru poate să prevadă o aplicare imediată a dispoziției naționale care transpune motivul de inadmisibilitate
suplimentar unor cereri de azil asupra cărora nu s-a pronunțat definitiv și care au fost depuse înainte de 20
iulie 2015 și înainte de intrarea în vigoare a acestei dispoziții naționale. Pentru motive de securitate juridică
și de egalitate în fața legii, este totuși necesar ca cererile depuse în aceeași perioadă în acest stat membru
să fie examinate în mod previzibil și uniform. În schimb, Curtea a arătat că o astfel de aplicare imediată nu
este permisă atunci când atât cererea de azil, cât și cererea de reprimire au fost depuse înainte de intrarea
în vigoare a Directivei privind procedurile. Astfel, într-o asemenea situație, în discuție în una dintre cauzele
principale, această cerere și această cerere de reprimire intră încă pe deplin, în conformitate cu articolul 49 din
Regulamentul Dublin III, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 343/200385, în timp ce articolul 33 din
Directiva privind procedurile se referă numai la situațiile care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului
Dublin III.
83| Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere
a protecției internaționale ( JO 2013, L 180, p. 60).
84| Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de
acordare și retragere a statutului de refugiat ( JO 2005, L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242).
85| Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului
membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări
terțe ( JO 2003, L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56).

În continuare, Curtea a statuat că, atunci când un resortisant al unei țări terțe căruia i s-a acordat protecție
subsidiară introduce ulterior o cerere de azil în alt stat membru, acesta o poate respinge ca fiind inadmisibilă,
fără a trebui sau a putea recurge în mod prioritar la procedurile de preluare sau de reprimire prevăzute de
Regulamentul Dublin III.
În sfârșit, Curtea a examinat condițiile în care un stat membru ar putea fi privat, în temeiul cartei, de
posibilitatea oferită de articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile. În această privință,
făcând trimitere la Hotărârea Jawo86, pe care a pronunțat-o în aceeași zi, Curtea a arătat că, atunci când un
solicitant riscă să fie supus într-un stat membru unui tratament inuman sau degradant contrar articolului 4 din
cartă, această împrejurare împiedică transferul său către acest stat, indiferent dacă acest risc este întâmpinat
chiar în momentul transferului, în cursul procedurii de azil sau la încheierea acesteia. Prin analogie, Curtea a
apreciat că un stat membru nu poate utiliza motivul de inadmisibilitate suplimentar în cazul în care condițiile
de viață previzibile ale solicitantului în statul membru care i-a acordat protecție subsidiară l-ar expune, în
calitate de beneficiar al acestei protecții, unui risc serios de a suferi un tratament inuman sau degradant. Cu
toate acestea, deficiențele în cauză trebuie să atingă un prag deosebit de ridicat de gravitate, caracterizat
prin expunerea persoanei în cauză la o situație de lipsire materială extremă.
În această privință, sunt insuficiente acele încălcări ale Directivei „calificări” care nu merg până la nerespectarea
articolului 4 din cartă. De asemenea, faptul că în statul membru care a acordat persoanei interesate protecția
subsidiară beneficiarii unei astfel de protecții nu primesc nicio alocație de subzistență sau sunt destinatari ai
unei astfel de alocații într-o limită net inferioară față de cea din alte state membre, fără a fi totuși tratați diferit
față de resortisanții statului membru în cauză, nu permite să se constate o încălcare a acestui articol 4, cu
excepția cazului în care solicitantul se află, ca urmare a vulnerabilității sale speciale și independent de voința
sa și de alegerile sale personale, într-o situație de lipsuri materiale extreme.
Pe de altă parte, Curtea a precizat că, atunci când statul membru care a acordat protecția subsidiară refuză
în mod sistematic, fără o examinare reală, acordarea statutului de refugiat solicitanților care îndeplinesc
totuși condițiile prevăzute de Directiva „calificări”, tratamentul solicitanților nu poate fi considerat conform
cu obligațiile care decurg din articolul 18 din cartă, referitor la dreptul de azil. Totuși, acest stat membru este
cel căruia îi revine obligația de a relua procedura având ca obiect obținerea statutului de refugiat, statul
membru în care a fost depusă o nouă cerere putând, la rândul său, să o respingă în temeiul articolului 33
alineatul (2) litera (a) din Directiva privind procedurile, interpretat în lumina principiului încrederii reciproce.
În Hotărârea H. și R. (C-582/17 și C-583/17, EU:C:2019:280), pronunțată la 2 aprilie 2019, Marea Cameră a Curții
a examinat aspectul dacă, înainte de a formula o cerere de reprimire a unui solicitant de protecție internațională,
autoritățile competente sunt ținute să determine statul membru responsabil de examinarea cererii sale, printre
altele pe baza criteriului de responsabilitate prevăzut la articolul 9 din Regulamentul Dublin III. Acest articol
prevede că, în cazul în care unui membru al familiei solicitantului i s-a permis să aibă reședința, în calitate de
beneficiar de protecție internațională, într-un stat membru, acesta este responsabil de examinarea cererii.
În speță, autoritățile neerlandeze solicitaseră autorităților germane reprimirea a doi resortisanți sirieni care
introduseseră o primă cerere de protecție internațională în Germania, înainte de a părăsi acest stat și de a
introduce o nouă cerere în Țările de Jos. Fiecare dintre persoanele interesate invocase prezența soțului său
în Țările de Jos, beneficiar al unei protecții internaționale, însă autoritățile neerlandeze refuzaseră să ia în
considerare aceste afirmații și, prin urmare, să examineze cererea lor pentru motivul că, în cadrul procedurii
de reprimire, un solicitant nu poate invoca articolul 9 din Regulamentul Dublin III.
otărârea Curții din 19 martie 2019, Jawo (C-163/17, EU:C:2019:218).

86| H

În acest context, Curtea a amintit că procedura de reprimire este aplicabilă persoanelor prevăzute la articolul 20
alineatul (5) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul Dublin III, înainte de a afirma că situația
în care un resortisant al unei țări terțe introduce o cerere de protecție internațională într-un prim stat membru,
părăsește apoi acest stat și introduce o nouă cerere într-un al doilea stat membru intră în domeniul de aplicare
al acestei proceduri, indiferent dacă cererea introdusă în primul stat membru a fost retrasă sau dacă în statul
membru menționat a început deja examinarea acesteia în conformitate cu Directiva privind procedurile.
Curtea a subliniat în continuare că, deși împrejurarea că o decizie de transfer a fost adoptată la finalul unei
proceduri de preluare sau de reprimire nu este de natură să influențeze domeniul de aplicare al dreptului la o
cale de atac efectivă împotriva unei asemenea decizii, garantat de articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul
Dublin III, aceste două proceduri sunt totuși supuse unor regimuri diferite, această diferență repercutându-
se asupra dispozițiilor din acest regulament susceptibile să fie invocate în susținerea unei asemenea căi de
atac. Astfel, în cadrul procedurii de preluare, procesul de determinare a statului membru responsabil de
examinarea cererii de protecție internațională pe baza criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin
III are o importanță centrală, iar statul membru în care a fost introdusă o asemenea cerere nu poate adresa
o cerere de preluare unui alt stat membru decât dacă apreciază că acesta este responsabil de examinarea
cererii amintite. În schimb, în cadrul procedurii de reprimire, aceste criterii de responsabilitate nu sunt
pertinente, întrucât important este numai ca statul membru solicitat să îndeplinească condițiile prevăzute la
articolul 20 alineatul (5) (și anume să fie vorba despre statul membru în care cererea a fost prezentată prima
dată și în care procesul de determinare a statului membru responsabil de examinarea acestei cereri este în
curs) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul Dublin III (și anume să fie vorba despre
statul membru care a fost sesizat cu prima cerere și care, la încheierea procedurii de determinare a statului
membru responsabil, a admis propria responsabilitate pentru examinarea cererii).
Curtea a adăugat că, în cadrul unei proceduri de reprimire, lipsa de relevanță a criteriilor de responsabilitate
enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III este confirmată de faptul că, în timp ce articolul 22 din
acest regulament prevede în detaliu modul în care aceste criterii trebuie să fie aplicate în cadrul unei proceduri
de preluare, articolul 25 din regulamentul menționat, care privește procedura de reprimire, nu cuprinde, în
ceea ce îl privește, nicio dispoziție similară, ci doar impune statului membru solicitat să efectueze verificările
necesare pentru a se pronunța asupra cererii de reprimire.
Curtea a mai subliniat că interpretarea contrară, potrivit căreia nu poate fi formulată o asemenea cerere
decât dacă statul membru solicitat poate fi desemnat drept stat membru responsabil potrivit criteriilor de
responsabilitate enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III, este contrazisă de economia generală
a acestui regulament, care a intenționat să instituie două proceduri autonome (și anume procedura de
preluare și procedura de reprimire), aplicabile unor situații diferite și reglementate de dispoziții diferite.
Această interpretare contrară ar fi, în plus, de natură să compromită realizarea obiectivului Regulamentului
Dublin III care constă în prevenirea circulației secundare a solicitanților de protecție internațională, prin aceea
că ea ar presupune că autoritățile competente ale statului membru în care a fost introdusă a doua cerere
ar putea, în fapt, să reexamineze concluzia la care au ajuns, la finalul procesului de determinare a statului
membru responsabil de examinarea cererii, autoritățile competente ale primului stat membru în ceea ce
privește propria responsabilitate a acestuia din urmă. Ea ar putea, pe de altă parte, să conducă la o încălcare
a principiului esențial al Regulamentului Dublin III enunțat la articolul 3 alineatul (1) din acesta, potrivit căruia
o cerere de protecție internațională trebuie să fie examinată de un singur stat membru.
În concluzie, Curtea a considerat că criteriile de responsabilitate prevăzute în capitolul III din Regulamentul
Dublin III nu pot fi invocate în susținerea unei căi de atac introduse împotriva unei decizii de transfer luate
în cadrul unei proceduri de reprimire.

Cu toate acestea, întrucât criteriile de responsabilitate enunțate la articolele 8-10 din Regulamentul Dublin III
au ca scop să contribuie la protecția interesului superior al copilului și a vieții de familie a persoanelor în
cauză, atunci când persoana în cauză a transmis autorității competente a celui de al doilea stat elemente
care stabilesc în mod vădit că acesta ar trebui să fie considerat ca fiind statul membru responsabil, în temeiul
criteriului prevăzut la articolul 9 din Regulamentul Dublin III, revine statului membru menționat, conform
principiului cooperării loiale, să își recunoască responsabilitatea, într-o situație care intră sub incidența
articolului 20 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III (și anume atunci când procesul de determinare a
statului membru responsabil nu a fost încă finalizat în primul stat membru). Prin urmare, într-o asemenea
situație, resortisantul unei țări terțe poate, prin excepție, să invoce acest criteriu în cadrul unei căi de atac
formulate împotriva deciziei de transfer luate în privința sa.
În Hotărârea Torubarov (C-556/17, EU:C:2019:626) din 29 iulie 2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a avut
ocazia să interpreteze dispoziția Directivei privind procedurile care definește domeniul de aplicare al dreptului
la o cale de atac efectivă de care trebuie să dispună solicitanții de protecție internațională (statut de refugiat sau
protecție subsidiară) împotriva deciziilor de respingere a cererilor acestora87. Curtea a statuat că, atunci când
o instanță a constatat, după ce a efectuat o examinare deplină și ex nunc a ansamblului elementelor de
fapt și de drept relevante prezentate de solicitantul de protecție internațională, că, în aplicarea criteriilor
prevăzute de Directiva „calificări”, acestui solicitant trebuie să i se recunoască o asemenea protecție pentru
motivul pe care îl invocă în susținerea cererii sale, dar un organism administrativ sau cvasijudiciar adoptă
ulterior o decizie în sens contrar, fără a stabili în acest scop apariția unor noi elemente care să justifice o
nouă apreciere a necesităților de protecție internațională ale solicitantului menționat, respectiva instanță
trebuie să modifice această decizie care nu este conformă cu hotărârea sa anterioară și să o substituie cu
propria decizie în ceea ce privește cererea de protecție internațională, lăsând, dacă este cazul, neaplicată
reglementarea națională care i-ar interzice să procedeze în acest sens.
În speță, instanța de trimitere a fost sesizată, pentru a treia oară în cadrul aceleiași cauze, de un resortisant
rus, urmărit penal în țara sa de origine, care a formulat o cerere de protecție internațională în Ungaria pentru
motivul că se temea că va fi persecutat în Rusia pentru opiniile sale politice sau că va suferi vătămări grave.
Astfel, autoritatea maghiară responsabilă cu examinarea acestei cereri a respins-o în trei rânduri, în pofida
faptului că, de două ori, instanța de trimitere a anulat deciziile sale de respingere și că, în cadrul celei de a
doua acțiuni a persoanei interesate, aceasta a concluzionat, după o apreciere a ansamblului elementelor din
dosar, în sensul temeiniciei cererii sale de protecție internațională. În aceste împrejurări, persoana interesată
a solicitat instanței de trimitere, în cadrul celei de a treia acțiuni formulate, să înlocuiască deciziile în litigiu
cu propria sa decizie cu privire la protecția internațională de care trebuie să beneficieze. Cu toate acestea,
o lege datând din anul 2015, prin care se urmărește gestionarea imigrației în masă, a eliminat competența
instanțelor de a modifica deciziile administrative privind acordarea protecției internaționale.
Întemeindu-se pe Hotărârea Alheto88, Curtea a amintit mai întâi că Directiva privind procedurile nu are ca
obiect uniformizarea normelor procedurale care trebuie aplicate în cadrul statelor membre atunci când este
vorba despre adoptarea unei noi decizii referitoare la o cerere de protecție internațională după anularea
deciziei administrative inițiale de respingere a unei asemenea cereri. Cu toate acestea, reiese din obiectivul
urmărit de această directivă, care constă în asigurarea luării unei decizii cât de repede posibil cu privire la
cererile de această natură, din obligația de a garanta un efect util dispoziției în discuție a directivei respective,
precum și din necesitatea, care decurge din articolul 47 din cartă, de a asigura efectivitatea căii de atac că
fiecare stat membru trebuie să își adapteze dreptul național astfel încât, ca urmare a unei anulări a acestei
87| A
rticolul 46 alineatul (3).
otărârea Curții din 25 iulie 2018, Alheto (C-585/16, EU:C:2018:584).

88| H

decizii inițiale și în cazul trimiterii dosarului la organismul cvasijudiciar sau administrativ responsabil de
examinarea cererii menționate, o nouă decizie să fie adoptată într-un termen scurt și să fie conformă cu
aprecierea cuprinsă în hotărârea care a pronunțat anularea.
Curtea a subliniat în special că prin faptul că a prevăzut că instanța competentă pentru a se pronunța cu
privire la o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională este
obligată să examineze, după caz, „necesitățile de protecție internațională” ale solicitantului, legiuitorul
Uniunii a intenționat să confere instanței menționate, în cazul în care aceasta consideră că dispune de toate
elementele de fapt și de drept necesare în acest sens, competența de a se pronunța cu caracter obligatoriu,
după o examinare deplină și ex nunc, cu alte cuvinte, completă și actualizată, cu privire la aspectul dacă
solicitantul menționat îndeplinește condițiile prevăzute de Directiva „calificări” pentru a i se recunoaște o
protecție internațională. Într-o astfel de ipoteză, atunci când această instanță dobândește convingerea că ar
trebui să se admită cererea de protecție internațională și anulează decizia de respingere a respectivei cereri,
adoptată de autoritatea națională competentă, înainte de a-i trimite dosarul, autoritatea menționată nu
mai dispune, sub rezerva apariției unor elemente de fapt sau de drept care necesită în mod obiectiv o nouă
apreciere actualizată, de o competență discreționară în ceea ce privește decizia de a acorda sau nu protecția
solicitată în lumina acelorași motive ca acelea care au fost prezentate instanței vizate.
Prin urmare, o legislație națională care conduce la o situație în care instanța națională este lipsită de orice
mijloc care îi permite să asigure respectarea hotărârii sale ar putea priva, în fapt, solicitantul de protecție
internațională de o cale de atac efectivă, întrucât o decizie judecătorească definitivă și obligatorie care îl
privește ar putea rămâne inoperantă.
În Hotărârea Haqbin (C-233/18, EU:C:2019:956), pronunțată la 12 noiembrie 2019, Marea Cameră a Curții s-a
pronunțat pentru prima dată asupra întinderii dreptului statelor membre, conferit prin articolul 20 alineatul (4) din
Directiva privind primirea, de a stabili sancțiunile aplicabile în cazul în care un solicitant de protecție internațională se
face vinovat de o încălcare gravă a regulilor centrului de cazare în care este primit sau de un comportament deosebit
de violent. Curtea a statuat că această dispoziție, interpretată în lumina articolului 1 din cartă, nu permite
statelor membre să aplice în aceste cazuri o sancțiune care constă în a retrage, fie și temporar, beneficiul
condițiilor materiale de primire a solicitantului care au legătură cu cazarea, cu hrana sau cu îmbrăcămintea.
Domnul Haqbin este un resortisant afgan care a sosit în Belgia în calitate de minor neînsoțit. După ce a
introdus o cerere de protecție internațională, acesta a fost primit într-un centru de primire. În acest centru, el
a fost implicat într-o încăierare între rezidenți de origini etnice diferite. În urma acestor evenimente, directorul
centrului de primire a decis să îl excludă, pentru o perioadă de 15 zile, de la beneficiul ajutorului material
într-o structură de primire. În perioada de excludere, domnul Haqbin a petrecut nopțile, potrivit propriilor
declarații, într-un parc din Bruxelles și la prieteni.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere, sesizată cu un apel declarat de domnul Haqbin împotriva hotărârii
în primă instanță prin care a fost respinsă acțiunea sa împotriva deciziei de excludere, a adresat Curții
întrebări cu privire la posibilitatea autorităților belgiene de a-i retrage sau de a-i limita beneficiul condițiilor
materiale de primire unui solicitant de protecție internațională aflat în situația domnului Haqbin. Pe de altă
parte, având în vedere situația particulară a acestuia din urmă, s-a pus problema condițiilor în care asemenea
sancțiune poate fi aplicată unui minor neînsoțit.

Curtea a precizat mai întâi că sancțiunile prevăzute la articolul 20 alineatul (4) din Directiva privind primirea
pot avea în vedere, în principiu, condițiile materiale de primire. Cu toate acestea, asemenea sancțiuni trebuie,
conform articolului 20 alineatul (5) din aceeași directivă, să fie obiective, imparțiale, motivate și proporționale
cu situația particulară a solicitantului și trebuie, în toate împrejurările, să mențină un nivel de trai demn.
Or, o retragere, fie și parțială, a beneficiului ansamblului condițiilor materiale de primire sau al condițiilor
materiale de primire care au legătură cu cazarea, cu hrana sau cu îmbrăcămintea ar fi ireconciliabilă cu obligația
de a garanta solicitantului un nivel de trai demn. Astfel, o asemenea sancțiune l-ar lipsi de posibilitatea de
a face față celor mai elementare nevoi. În plus, ea ar încălca cerința proporționalității.
Curtea a adăugat că statele membre au obligația de a asigura în permanență și fără întrerupere un nivel de
trai demn și că autoritățile însărcinate cu primirea solicitanților de protecție internațională trebuie să asigure,
în mod încadrat și pe proprie răspundere, un acces la condițiile de primire de natură să garanteze acest nivel
de trai. Ele nu pot, așadar, să se mulțumească, astfel cum preconizau autoritățile belgiene, să înmâneze
solicitantului exclus o listă cu centre private pentru persoane fără adăpost susceptibile să îl primească.
În ceea ce privește o sancțiune care constă în a limita beneficiul condițiilor materiale de primire, precum o
retragere sau o reducere a alocației zilnice, Curtea a precizat că autorităților competente le revine sarcina să
asigure în orice împrejurări că o asemenea sancțiune este, având în vedere situația particulară a solicitantului,
precum și ansamblul circumstanțelor cauzei, conformă cu principiul proporționalității și nu aduce atingere
demnității acestui solicitant. În această privință, ea a amintit că statele membre pot, în cazurile prevăzute
la articolul 20 alineatul (4) din Directiva privind primirea, să prevadă alte măsuri decât cele referitoare la
condițiile materiale de primire, cum ar fi menținerea solicitantului într-o parte separată a centrului de cazare
sau transferul acestuia într-un alt centru de cazare. Pe de altă parte, autoritățile competente pot decide
plasarea solicitantului în detenție, cu respectarea condițiilor prevăzute de această directivă.
În cazul în care solicitantul este un minor neînsoțit și, prin urmare, o persoană vulnerabilă în sensul Directivei
privind primirea, autoritățile statelor membre trebuie, cu ocazia adoptării unor sancțiuni în temeiul articolului
20 alineatul (4) din această directivă, să țină seama în mod deosebit de situația particulară a minorului,
precum și de principiul proporționalității. Aceste sancțiuni trebuie, având în vedere, printre altele, articolul
24 din cartă, să fie adoptate luând în considerare îndeosebi interesul superior al copilului. Directiva privind
primirea nu împiedică, pe de altă parte, aceste autorități să decidă să încredințeze minorul serviciilor sau
autorităților judiciare însărcinate cu protecția tinerilor.
1.3. Decizii de returnare
În Hotărârea Arib și alții (C-444/220, EU:C:2019:220), pronunțată la 19 martie 2019, Marea Cameră a Curții
s-a pronunțat asupra interpretării articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/11589 (denumită în
continuare „Directiva privind returnarea”), care permite statelor membre, în cele două situații prevăzute de această
dispoziție, să continue să aplice la frontierele lor externe proceduri de returnare simplificate, fără să fie necesar
să urmeze toate etapele procedurale prevăzute de această directivă, pentru a putea să îndepărteze mai rapid
resortisanții țărilor terțe prinși cu ocazia trecerii unei astfel de frontiere. Curtea a statuat că această dispoziție
coroborată cu articolul 32 din Regulamentul 2016/39990 nu se aplică situației unui resortisant al unei țări
89| Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune
aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală ( JO 2008, L 348, p. 98).
90| R
egulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul
de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) ( JO 2016, L 77, p. 1).

terțe reținut în imediata apropiere a unei frontiere interne și aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul
unui stat membru nici chiar atunci când acest stat membru a reintrodus, în temeiul articolului 25 din acest
regulament, controlul la această frontieră ca urmare a unei amenințări grave la adresa ordinii publice sau a
securității interne a statului membru menționat.
După ce a constatat că articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind returnarea nu permite statelor
membre să sustragă resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală din domeniul de aplicare al
acestei directive pentru motivul intrării lor ilegale pe la o frontieră internă, Curtea a examinat dacă împrejurarea
că controalele au fost reintroduse de un stat membru la frontierele sale interne, conform articolului 25 din
Regulamentul 2016/399, este de natură să includă în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (2) litera
(a) din Directiva privind returnarea situația unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală
pe teritoriul acestui stat membru și reținut în apropierea unei astfel de frontiere interne.
În această privință, Curtea a subliniat, în primul rând, că, reprezentând o derogare de la domeniul de aplicare
al Directivei privind returnarea, excepția prevăzută de dispoziția citată anterior din această directivă trebuie
interpretată în mod strict. Or, potrivit propriei sale formulări, lipsită de orice ambiguitate în această privință,
aceasta privește situația resortisanților țărilor terțe aflați la o „frontieră externă” a unui stat membru sau în
imediata apropiere a unei astfel de frontiere. Nu figurează, prin urmare, în această dispoziție nicio mențiune
a faptului că ar putea fi asimilată unei astfel de situații cea a unui resortisant al unei țări terțe care se află la o
frontieră internă la care au fost reintroduse controalele, în temeiul articolului 25 din Regulamentul 2016/399,
sau în imediata apropiere a unei astfel de frontiere interne, deși la data adoptării respectivei directive articolele
23 și 28 din Regulamentul nr. 562/200691 prevedeau deja, pe de o parte, că statele membre puteau, în mod
excepțional, să reintroducă controlul la frontierele lor interne în cazul unei amenințări grave la adresa ordinii
publice sau a siguranței interne și, pe de altă parte, că, într-un astfel de caz, dispozițiile relevante ale acestui
regulament referitoare la frontierele externe urmau să se aplice mutatis mutandis.
În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul urmărit prin articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva
privind returnarea, Curtea a statuat că, în lumina obiectivului menționat, nu este necesar să se distingă
situația unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală reținut în imediata apropiere a
unei frontiere interne în funcție de reintroducerea sau nu a controalelor la frontiera menționată, întrucât
simpla reintroducere a controalelor la frontierele interne ale unui stat membru nu are drept consecință ca
un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală și reținut cu ocazia trecerii acestei frontiere
sau în imediata apropiere a acesteia să poată fi îndepărtat mai rapid sau cu ușurință de pe teritoriul spațiului
Schengen, fiind condus imediat la o frontieră externă, decât în cazul în care a fost reținut, cu ocazia unui control
polițienesc, în sensul articolului 23 litera (a) din Regulamentul 2016/399, în același loc fără ca respectivele
controale la frontierele menționate să fi fost reintroduse.
În al treilea rând, Curtea a arătat că necesitatea unei interpretări restrictive a domeniului de aplicare al articolului
2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind returnarea este confirmată și de o analiză a contextului în care
este inserată această dispoziție și în special de o interpretare sistematică a Regulamentului 2016/399. Astfel,
potrivit articolului 2 din acest regulament, noțiunile de „frontiere interne” și de „frontiere externe” se exclud una
pe cealaltă, iar articolul 32 din regulamentul amintit se limitează să prevadă că, în cazul în care se reintroduc
controalele la frontierele interne de către un stat membru, doar dispozițiile acestui regulament referitoare
la frontierele externe care sunt relevante se aplică mutatis mutandis. În schimb, articolul 32 menționat nu
prevede că într-un asemenea caz se aplică articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind returnarea.
91| Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind
regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) ( JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5).

2. Politica de imigrare
În Hotărârea X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente) (C-302/18, EU:C:2019:830),
pronunțată la 3 octombrie 2019, Curtea a interpretat Directiva 2003/109 în măsura în care aceasta prevede că
statele membre cer resortisanților țărilor terțe, pentru a obține statutul de rezident pe termen lung, să facă
dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor de resurse stabile,
regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la
sistemul de ajutor social al statului membru în cauză92. Curtea a statuat că noțiunea de „resurse” nu privește
numai resursele proprii ale solicitantului statutului de rezident pe termen lung, ci poate acoperi și resursele puse
la dispoziția acestui solicitant de către un terț, cu condiția ca, ținând seama de situația individuală a solicitantului
în cauză, acestea să fie stabile, regulate și suficiente.
Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între X, un cetățean camerunez, pe de o parte, și Belgische
Staat (statul belgian), pe de altă parte, în legătură cu respingerea unei cereri de autorizare a stabilirii și de
obținere a statutului de rezident pe termen lung. În cererea sa, X s-a prevalat de resursele fratelui său și a
prezentat un angajament semnat de acesta din urmă în care preciza că va garanta că X, precum și membrii
familiei sale aflați în întreținerea sa, dispun de mijloace de subzistență stabile, regulate și suficiente. Cererea
a fost respinsă pentru motivul că X nu dispunea de resurse proprii și că simplul fapt că se afla în întreținerea
fratelui său nu însemna că dispune de un venit regulat și stabil.
Curtea, după ce a constatat că noțiunea de „resurse”, vizată de dispoziția în cauză, este o noțiune autonomă
a dreptului Uniunii, a arătat că modul de redactare a dispoziției amintite nu permite, singur, să se stabilească
natura și proveniența resurselor vizate de această dispoziție. Astfel, anumite versiuni lingvistice ale Directivei
2003/109 folosesc un termen echivalent cuvântului „resurse”, în timp ce altele utilizează termeni echivalenți
noțiunii de „venituri”. Prin urmare, Curtea a efectuat o interpretare întemeiată atât pe obiectivul acestei
directive, cât și pe contextul în care se înscrie dispoziția în cauză și a reținut, printre altele, că respectiva
directivă nu permite, în principiu, impunerea unor condiții suplimentare referitoare la proveniența resurselor
vizate de această dispoziție.
În continuare, Curtea a statuat că rezultă și din examinarea modului de redactare, a obiectivului și a contextului
dispoziției vizate, privită din perspectiva dispozițiilor comparabile ale Directivelor 2004/3893 și 2003/8694,
că proveniența resurselor vizate de această primă dispoziție nu este un criteriu determinant pentru statul
membru în cauză în scopul de a verifica dacă acestea sunt stabile, regulate și suficiente. Astfel, chiar dacă
au un conținut diferit, condițiile privind „resursele” vizate în Directiva 2003/109 și în Directiva 2004/38 pot fi
interpretate în mod analog, în sensul că nu exclud posibilitatea ca persoana interesată să se poată prevala
de resurse care provin de la un terț, membru al familiei sale. Pe de altă parte, rezultă din Directiva 2003/86
că nu proveniența resurselor, ci caracterul lor stabil și constant, ținând seama de situația individuală a
persoanei interesate, este decisiv.
92| A
rticolul 5 alineatul (1) litera (a).
și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și
93/96/CEE ( JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
94| Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei ( JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială,
19/vol. 6, p. 164).

În sfârșit, Curtea a adăugat că revine autorității competente naționale sarcina de a analiza dacă resursele care
provin de la un terț sau de la un membru de familie al solicitantului trebuie să fie considerate stabile, regulate
și suficiente. În această privință, pot fi luate în considerare caracterul obligatoriu din punct de vedere juridic
al unui angajament de preluare a cheltuielilor de către un astfel de terț sau membru de familie, legătura de
familie dintre solicitant și membrul sau membrii familiei dispuși să îi preia cheltuielile, precum și natura și
caracterul permanent al resurselor acestora din urmă.
În Hotărârea Bevándorlási és Menekültügyi Hivatal (Reîntregirea familiei – sora refugiatului) (C-519/18,

EU:C:2019:1070), pronunțată la 12 decembrie 2019, Curtea a statuat că un stat membru poate solicita, pentru
a autoriza reîntregirea familiei surorii unui refugiat, ca aceasta să fie în incapacitate de a se întreține singură ca
urmare a stării sale de sănătate. Totuși, această incapacitate trebuie apreciată ținând seama de situația specială
în care se află refugiații și la finalul unei examinări individualizate. Pe de altă parte, o astfel de reîntregire
nu poate fi autorizată decât dacă se stabilește, în același mod, că susținerea materială a persoanei în cauză
este efectiv asigurată de refugiat sau că refugiatul este cel mai în măsură să o asigure.
În cauza principală, sora unui resortisant iranian care a obținut statutul de refugiat în Ungaria a depus o
cerere de permis de ședere în scopul reîntregirii familiei. Deși persoana interesată suferea de o depresie care
necesita un control medical regulat, cererea sa a fost respinsă în special pentru motivul că nu demonstrase că
nu se putea întreține singură ca urmare a stării sale de sănătate, condiție impusă de reglementarea maghiară.
Fiind întrebată cu privire la compatibilitatea acestei reglementări cu Directiva 2003/86, Curtea a arătat mai
întâi că, în ceea ce privește refugiații, sunt prevăzute condiții mai favorabile pentru exercitarea dreptului la
reîntregirea familiei. În special, statele membre pot alege să acorde beneficiul acestui drept membrilor de
familie ai unui refugiat, precum frații și surorile acestuia, care nu sunt enumerați în mod explicit în Directiva
2003/86, în sensul că trebuie sau se poate să li se recunoască un astfel de drept la reîntregirea familiei.
Curtea a subliniat în acest context marja de manevră importantă de care dispun statele membre, atât pentru
a decide să pună în aplicare această extindere a domeniului de aplicare personal al directivei, cât și pentru
a stabili care sunt membrii familiei în cauză.
Totuși, această marjă de manevră este limitată de obligația de a se asigura că membrul familiei în cauză
este „în întreținerea” refugiatului. Curtea a arătat că sensul care trebuie dat acestei condiții, prevăzută în
mod explicit de Directiva 2003/86, trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme în cadrul
Uniunii. În această privință, trebuie să se ia în considerare precizările făcute deja de Curte cu privire la o
condiție comparabilă în cadrul Directivei 2004/38, ținând seama de specificul situației refugiaților. Astfel, nu
se poate impune în mod sistematic unui refugiat să asigure, la data cererii de reîntregire, susținerea materială
a membrului familiei sale. Acest refugiat s-a putut astfel confrunta cu o imposibilitate materială de a furniza
fondurile necesare sau cu teama de a-și pune în pericol familia în cazul în care ar fi intrat în contact. De
asemenea, potrivit Curții, pentru ca un membru de familie al unui refugiat să fie considerat în întreținerea
sa, trebuie întrunite două elemente. Pe de o parte, membrul de familie nu trebuie să fie în măsură să facă
față nevoilor sale esențiale, ținând seama de condițiile sale economice și sociale, iar aceasta la data la care
solicită să se alăture refugiatului. Pe de altă parte, trebuie să se stabilească faptul că susținerea sa materială
este asigurată efectiv de refugiat sau că, ținând seama de ansamblul circumstanțelor pertinente, precum
gradul de rudenie al membrului de familie cu refugiatul, natura și soliditatea celorlalte legături familiale ale
sale, precum și vârsta și situația economică a celorlalte rude, refugiatul este cel mai în măsură să asigure
această susținere materială.
Curtea a afirmat de asemenea că, ținând seama de marja lor de manevră în domeniu, statele membre pot
să prevadă cerințe suplimentare privind natura legăturii de dependență existente între refugiat și membrii
familiei acestuia. Ele pot impune printre altele ca aceștia din urmă să fie în întreținerea refugiatului din anumite
motive precise, precum starea lor de sănătate. Această posibilitate este însă limitată în două privințe. Pe de
o parte, o astfel de reglementare națională trebuie să respecte atât drepturile fundamentale, garantate de

cartă, cât și principiul proporționalității. Pe de altă parte, autoritățile naționale competente sunt obligate să
efectueze o examinare individualizată a cererii de reîntregire a familiei și a condiției potrivit căreia membrul
familiei trebuie să fie în întreținerea refugiatului, ținând seama de toate elementele relevante. În plus, aceste
autorități trebuie să ia în considerare faptul că amploarea necesităților poate fi foarte variabilă în funcție de
indivizi, precum și de situația particulară a refugiaților, în special având în vedere obținerea dificilă a unor
elemente de probă în țara lor de origine.
IX. Cooperare judiciară în materie penală:

mandatul european de arestare
În ceea ce privește cooperarea judiciară în materie penală, merită semnalate opt hotărâri privind mandatul
european de arestare, dintre care patru adoptate în cadrul procedurii preliminare de urgență (PPU). Cinci
hotărâri se referă în special la noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul Deciziei-cadru 2002/584/
JAI95 privind mandatul european de arestare.
În cauzele conexate în care, la 27 mai 2019, s-a pronunțat Hotărârea OG și PI (Parchetele din Lübeck și din
Zwickau) (C-508/18 și C-82/19 PPU, EU:C:2019:456), Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat că noțiunea
de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind mandatul european
de arestare, autoritate care este competentă să emită un mandat european de arestare, nu vizează parchetele
dintr-un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni
individuale din partea puterii executive, cum este un ministru al justiției, în cadrul adoptării unei decizii referitoare
la emiterea unui astfel de mandat de arestare. În schimb, în Hotărârea PF (Procurorul general al Lituaniei)
(C-509/18, EU:C:2019:457), pronunțată tot de Marea Cameră la aceeași dată, Curtea a statuat că aceeași noțiune
vizează procurorul general al unui stat membru care, deși, din punct de vedere structural, este independent de
puterea judecătorească, este competent să efectueze urmărirea penală și care are în acest stat membru un statut
care îi conferă o garanție de independență în raport cu puterea executivă în cadrul emiterii mandatului european
de arestare.
În aceste diferite cauze era vorba despre executarea în Irlanda a unor mandate europene de arestare emise
de parchete germane în scopul urmăririi penale împotriva unui resortisant lituanian (cauza OG) și împotriva
unui resortisant român (cauza PI), precum și a unui mandat european de arestare emis de procurorul general
al Lituaniei în scopul urmăririi penale împotriva unui resortisant lituanian (cauza PF).
În fiecare dintre aceste hotărâri, Curtea a amintit mai întâi că noțiunea de „autoritate judiciară” în sensul
articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare necesită o interpretare
autonomă și că această noțiune nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat
membru, ci trebuie să fie înțeleasă ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea
justiției penale din acest stat membru, spre deosebire în special de ministere sau de serviciile de poliție,
care fac parte din puterea executivă. Astfel, această noțiune poate îngloba autoritățile unui stat membru
care, fără a fi în mod necesar judecători sau instanțe, participă la administrarea justiției penale în acest stat
membru. În această privință, în măsura în care mandatul european de arestare facilitează libera circulație a
deciziilor judiciare, anterioare sentinței, referitoare la efectuarea urmăririi penale, autoritățile care, în temeiul
dreptului național, sunt competente să adopte astfel de decizii pot intra în domeniul de aplicare al Deciziei-
95| Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre ( JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).

cadru privind mandatul european de arestare. Prin urmare, trebuie să se considere că o autoritate precum
un parchet sau un procuror, care are în cadrul procedurii penale competența de a efectua urmărirea penală
față de o persoană bănuită că a săvârșit o infracțiune, cu scopul de a o aduce în fața unei instanțe, participă
la administrarea justiției în statul membru în discuție, situație care se regăsește, potrivit Curții, în ceea ce
privește parchetele din Germania (cauzele OG și PI) și, respectiv, procurorul general al Lituaniei (cauza PF).
În continuare, Curtea a amintit că sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două
niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze
persoana căutată. La protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii naționale
cum este un mandat de arestare național, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea
nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare. În cazul unei măsuri precum emiterea unui
mandat european de arestare, care este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în
cauză, consacrat la articolul 6 din cartă, această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele
două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții
jurisdicționale efective.
În consecință, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat
european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu
este un judecător sau o instanță, decizia judiciară națională, cum este un mandat de arestare național, pe
care se fundamentează mandatul european de arestare trebuie, la rândul ei, să îndeplinească asemenea
cerințe. Potrivit Curții, o astfel de soluție permite să se garanteze autorității judiciare de executare că decizia
de emitere a unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale se întemeiază pe o procedură
națională supusă unui control jurisdicțional și că persoana care a făcut obiectul acestui mandat național de
arestare a beneficiat de toate garanțiile proprii adoptării acestui tip de decizii.
Al doilea nivel de protecție implică, la rândul său, că autoritatea judiciară competentă în temeiul dreptului
național pentru a emite un mandat european de arestare controlează în special respectarea condițiilor necesare
pentru această emitere și verifică dacă, în funcție de specificitățile fiecărei spețe, emiterea menționată are
un caracter proporțional. În plus, autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată furniza autorității judiciare
de executare asigurări că, în raport cu garanțiile oferite de ordinea juridică a statului membru emitent, ea
acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de
arestare. Mai precis, această independență impune existența unor norme statutare și organizaționale în
măsură să garanteze că ea nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui astfel de mandat
de arestare, niciunui risc de a fi supusă în special unei instrucțiuni individuale din partea puterii executive. În
sfârșit, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european
de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea
însăși o instanță, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional
al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale
care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
În Hotărârile Parquet général du Grand-Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon
și din Tours) (C-566/19 PPU și C-626/19 PPU, EU:C:2019:1077), Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia)
(C-625/19 PPU, EU:C:2019:1078) și Openbaar Ministerie (Procurorul regelui din Bruxelles) (C-627/19 PPU,
EU:C:2019:1079), pronunțate la 12 decembrie 2019 în procedură preliminară de urgență, Curtea a completat
jurisprudența sa recentă96 referitoare la Decizia-cadru privind mandatul european de arestare, făcând precizări
96| A se vedea în special Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C-508/18 și C-82/19 PPU, EU:C:2019:456),
și Hotărârea din 27 mai 2019 PF (Procurorul General al Lituaniei) (C-509/18) (C-509/18, EU:C:2019:457), precum și Hotărârea din
9 octombrie 2019, NJ (Parchetul din Viena) (C-489/19 PPU, EU:C:2019:849).

în legătură cu cerința privind independența „autorității judiciare emitente” a unui mandat european de arestare
și cu cerința protecției jurisdicționale efective care trebuie garantată persoanelor pe numele cărora a fost emis un
astfel de mandat de arestare.
În cauzele principale, mandatele europene de arestare au fost emise de parchetele francez (cauzele C-566/19 PPU
și C-626/19 PPU), suedez (cauza C-625/19 PPU) și belgian (cauza C-627/19 PPU), în primele trei cauze, pentru
efectuarea urmăririi penale, iar în ultima cauză, în vederea executării unei pedepse. Se punea problema
executării acestor mandate europene de arestare, care depindea, printre altele, de calitatea de „autoritate
judiciară emitentă” a acestor diferite parchete.
Într-o primă etapă, Curtea a analizat dacă statutul parchetului francez conferea acestuia o garanție de
independență suficientă pentru a emite mandate europene de arestare și a stabilit că aceasta era situația.
Curtea a reținut astfel că, potrivit elementelor care i-au fost prezentate, magistrații parchetului francez
dispun de puterea de a aprecia în mod independent, în special în raport cu puterea executivă, necesitatea de
a emite un mandat european de arestare și caracterul său proporțional și că această putere este exercitată
de aceștia în mod obiectiv, luând în considerare toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare.
Independența lor nu este repusă în discuție prin faptul că exercită acțiunea penală, nici prin faptul că ministrul
justiției le poate adresa instrucțiuni generale de politică penală și nici prin faptul că se află sub îndrumarea și
controlul superiorilor lor ierarhici, ei înșiși membri ai parchetului, și că sunt ținuți, așadar, să se conformeze
instrucțiunilor date de aceștia din urmă.
În a doua etapă, Curtea a precizat cerința, impusă prin jurisprudența sa recentă, potrivit căreia decizia de a
emite un mandat european de arestare trebuie să poată face obiectul unei căi de atac în justiție ce respectă
exigențele unei protecții jurisdicționale efective atunci când decizia este adoptată de o autoritate care
participă la administrarea justiției, dar nu este o instanță judecătorească.
În primul rând, Curtea a subliniat că existența unei astfel de căi de atac nu constituie o condiție pentru ca
autoritatea să fie considerată „autoritate judiciară emitentă” în sensul Deciziei-cadru privind mandatul
european de arestare.
În al doilea rând, Curtea a indicat că statele membre trebuie să se asigure că ordinile lor juridice garantează
efectiv nivelul de protecție jurisdicțională cerut, prin intermediul unor norme de procedură pe care le instituie
și care pot să difere de la un sistem la altul. În aceasta privință, instituirea unei căi de atac distincte împotriva
deciziei de a emite un mandat european de arestare constituie doar una dintre posibilități. Astfel, Curtea a
statuat că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze persoana
vizată de mandatul european de arestare emis de o altă autoritate decât o instanță judecătorească pentru
efectuarea urmăririi penale sunt întrunite din moment ce condițiile de emitere a acestui mandat și în special
caracterul său proporțional fac obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent.
În speță, sistemele francez și suedez răspund acestor exigențe întrucât, în temeiul normelor de procedură
naționale, proporționalitatea deciziei parchetului de a emite un mandat european de arestare poate face
obiectul unui control jurisdicțional prealabil sau aproape concomitent cu adoptarea acestei decizii, dar și
obiectul unui control jurisdicțional ulterior. În particular, aprecierea acestei proporționalități este în mod
anticipat realizată mai ales de instanța judecătorească care pronunță decizia națională care poate sta ulterior
la baza mandatului european de arestare.
În ipoteza în care mandatul european de arestare a fost emis de parchet, dar nu pentru efectuarea urmăririi
penale, ci în vederea executării unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre de condamnare
definitivă, Curtea a apreciat că cerințele care decurg dintr-o protecție jurisdicțională efectivă nu implică nici
existența unei căi de atac distincte împotriva deciziei parchetului. Faptul că sistemul belgian nu prevede o
astfel de cale de atac nu înseamnă, așadar, că nu îndeplinește aceste cerințe. În această privință, Curtea

a subliniat că, atunci când mandatul european de arestare privește executarea unei pedepse, controlul
jurisdicțional este realizat prin hotărârea executorie pe care se întemeiază acest mandat de arestare. În fapt,
autoritatea judiciară de executare poate prezuma că decizia de a emite un astfel de mandat de arestare
este rezultatul unei proceduri judiciare în care persoana căutată a beneficiat de garanții în ceea ce privește
protecția drepturilor sale fundamentale. De altfel, proporționalitatea acestui mandat de arestare rezultă
și din condamnarea pronunțată, întrucât Decizia-cadru privind mandatul european de arestare prevede că
această condamnare trebuie să constea într-o pedeapsă sau o măsură de siguranță cu o durată de cel puțin
patru luni.
La 24 iunie 2019, în Hotărârea Popławski (C-573/17, EU:C:2019:530), Curtea, întrunită în Marea Cameră, a
analizat aspectul dacă autoritatea judiciară de executare a unui mandat european de arestare este obligată, în
temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, să lase neaplicate dispoziții naționale incompatibile cu o decizie-
cadru. Ea a oferit, în plus, clarificări în privința efectelor juridice ale unei declarații făcute de un stat membru
în temeiul articolului 28 alineatul (2) din Decizia-cadru 2008/90997, ulterior datei adoptării acesteia. În temeiul
acestei dispoziții, un stat membru „poate, la adoptarea prezentei decizii-cadru, să facă o declarație conform
căreia, în situațiile în care hotărârea definitivă [care trebuie executată] a fost emisă înaintea datei specificate,
va continua, în calitate de stat emitent și de executare, să aplice instrumentele juridice existente privind
transferarea persoanelor condamnate, aplicabile înainte de 5 decembrie 2011. […]”.
Litigiul principal privea o procedură referitoare la executarea în Țările de Jos a unui mandat european de
arestare emis în luna octombrie 2013 de o instanță poloneză împotriva unui resortisant polonez cu reședința
în Țările de Jos, în scopul executării în Polonia a unei pedepse privative de libertate. În luna octombrie 2015,
în cadrul executării acestui mandat european de arestare, o primă cerere de decizie preliminară fusese
adresată de instanța de trimitere, la care Curtea a răspuns prin Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski98. În
acea hotărâre, Curtea a declarat, printre altele, că articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru privind mandatul
european de arestare, care prevede un motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare,
trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care transpune această dispoziție și
care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată
pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei pedepse
privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de
o parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților
judiciare din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse
să preia executarea acestei hotărâri fără ca la data refuzului predării preluarea efectivă a executării să fie
asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de refuz să
poată fi contestat.
În a doua Hotărâre Popławski, Curtea a statuat mai întâi, făcând referire, printre altele, la modul de redactare
a articolului 28 alineatul (2) din Decizia-cadru 2008/909 și la economia generală a acesteia, că o declarație
făcută de un stat membru în temeiul acestei dispoziții ulterior adoptării acestei decizii-cadru nu poate să
producă efecte juridice.
În continuare, ea a amintit conținutul obligației care revine, în virtutea principiului supremației dreptului
Uniunii, unei instanțe naționale în situația în care o dispoziție a dreptului său național ar fi contrară unor
dispoziții ale dreptului Uniunii care, asemenea Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare și
97| Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană
( JO 2008, L 327, p. 27).
otărârea Curții din 29 iunie 2017, Popławski (C-579/15, EU:C:2017:503).

98| H

Deciziei-cadru 2008/909, nu au efect direct. Într-o asemenea situație, această instanță nu este ținută, exclusiv
în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată dispoziția dreptului său național contrară dispoziției dreptului
Uniunii în cauză.
Cu toate acestea, Curtea a amintit de asemenea că, deși deciziile-cadru nu pot avea efect direct, caracterul
lor obligatoriu implică însă pentru autoritățile naționale o obligație de interpretare conformă a dreptului lor
național începând cu data expirării termenului lor de transpunere, cu condiția ca această interpretare să nu
fie contra legem și ca ea să respecte principiile generale ale dreptului, în special principiile securități juridice
și neretroactivității. În ceea ce privește obligația de a da dreptului neerlandez o interpretare conformă
cu Decizia-cadru privind mandatul european de arestare, Curtea a amintit că, în hotărârea sa anterioară
din 29 iunie 2017, Popławski, constatase că obligația instanței naționale de a asigura efectivitatea deplină a
acestei decizii-cadru determina obligația Regatului Țărilor de Jos de a executa mandatul european de arestare
în discuție sau, în caz de refuz, obligația de a garanta executarea efectivă a pedepsei pronunțate în Polonia
împotriva domnului Popławski.
În al doilea rând, Curtea a precizat totodată interpretarea care trebuie reținută a articolului 4 punctul 6
din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare. În acest sens, ea a amintit, în ceea ce privește,
primo, obligația impusă de această dispoziție statului membru de executare de a asigura, în caz de refuz al
executării mandatului european de arestare, preluarea efectivă a executării pedepsei privative de libertate
pronunțate împotriva persoanei căutate, că această obligație presupune un veritabil angajament al acestui
stat membru de a executa această pedeapsă. Astfel, simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să
asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. În
consecință, orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea
de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate
cu dreptul său intern. În aceste condiții, revine exclusiv instanței de trimitere sarcina să aprecieze în speță
dacă dreptul neerlandez poate fi interpretat, fără a recurge la o interpretare contra legem, în sensul că
Decizia-cadru privind mandatul european de arestare este asimilabilă unui temei juridic convențional, în
scopul aplicării dispoziției naționale în cauză. În această privință, Curtea a subliniat că instanța de trimitere
nu poate considera în mod valabil în cauza principală că se găsește în imposibilitatea de a interpreta această
dispoziție de drept național în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că dispoziția națională
menționată a fost interpretată de un ministru chemat să intervină în cazul refuzării predării într-un sens
care nu este compatibil cu acest din urmă drept. În consecință, în cazul în care instanța de trimitere ajunge
la concluzia că Decizia-cadru privind mandatul european de arestare poate fi asimilată, în conformitate cu
metodele de interpretare recunoscute în dreptul neerlandez, unei convenții, în scopul aplicării dispoziției
naționale în cauză, ea este obligată să aplice această dispoziție, astfel interpretată, în litigiul principal, fără
a ține seama de faptul că ministrul se opune unei asemenea interpretări.
În ceea ce privește, secundo, marja de apreciere prevăzută la articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru privind
mandatul european de arestare în favoarea autorității judiciare de executare în aplicarea motivului de
neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare prevăzut de această dispoziție, Curtea a amintit
că această autoritate trebuie să aibă posibilitatea de a ține seama de obiectivul urmărit de acest motiv de
neexecutare facultativă, care constă în a permite autorității judiciare de executare să acorde o importanță
deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea
pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată. Astfel, posibilitatea conferită autorității judiciare de
executare de a refuza, în temeiul acestei dispoziții, predarea persoanei căutate nu poate fi pusă în aplicare
decât dacă această autoritate, după ce a verificat, pe de o parte, că această persoană rămâne în statul
membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, că pedeapsa privativă de
libertate pronunțată de statul membru emitent împotriva acestei persoane poate fi efectiv executată în statul
membru de executare, apreciază că există un interes legitim care să justifice executarea pedepsei aplicate
în statul membru emitent pe teritoriul statului membru de executare. Prin urmare, revine, cu titlu principal,
instanței de trimitere sarcina de a proceda, în măsura posibilului, la o interpretare conformă a dreptului său

național care să îi permită să asigure un rezultat compatibil cu finalitatea urmărită de Decizia-cadru privind
mandatul european de arestare. Dacă acest lucru se dovedește imposibil, instanța menționată ar trebui, în
orice caz, să rețină o interpretare a dreptului său național care să permită să se ajungă la o soluție care să
nu fie contrară obiectivului acestei decizii și care să permită, prin urmare, să se evite impunitatea domnului
Popławski. Aceasta ar fi situația dacă instanța respectivă ar interpreta dreptul menționat în sensul că refuzul
de a executa mandatul european de arestare emis împotriva domnului Popławski este condiționat de garanția
că pedeapsa privativă de libertate la care el a fost condamnat în Polonia este executată efectiv în Țările de
Jos, iar aceasta chiar dacă acest refuz intervine în mod automat.
În Hotărârea Dorobanțu (C-128/18, EU:C:2019:857), pronunțată la 15 octombrie 2019, Curtea, întrunită în

Marea Cameră, a interpretat, în lumina interdicției torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, dispoziția Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare99
care prevede că acest instrument nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor
fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.
Litigiul principal privea executarea în Germania a unui mandat european de arestare emis de o instanță
română împotriva unuia dintre resortisanții săi. O instanță germană, în calitate de autoritate de executare
a acestui mandat european de arestare, ridica problema criteriilor care trebuie reținute pentru a aprecia
dacă condițiile de detenție pe care acest resortisant le-ar suporta în cazul predării sale către autoritățile
române respectau cerințele care decurg din articolul 4 din cartă. Prezenta cauză a permis Curții să precizeze
jurisprudența rezultată, printre altele, din hotărârile sale pronunțate în cauzele Aranyosi și Căldăraru100 și
Generalstaatsanwaltschaft (Condiții de detenție în Ungaria)101.
În primul rând, Curtea s-a pronunțat asupra intensității și a întinderii controlului, efectuat de autoritatea
judiciară de executare, al condițiilor de detenție în statul membru emitent. În această privință, ea a statuat
că, atunci când această autoritate dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate ale condițiilor de detenție în
cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, trebuie, pentru a aprecia dacă există motive serioase și
temeinice de a crede că, în urma predării sale în acest stat membru, persoana care face obiectul unui mandat
european de arestare va fi expusă unui risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, să
țină seama de ansamblul aspectelor materiale relevante ale condițiilor de detenție din penitenciarul în care
urmează în mod concret să fie încarcerată. Având în vedere caracterul absolut al interdicției tratamentelor
inumane sau degradante, acest control nu se limitează la insuficiențele vădite.
De altfel, ținând seama, pe de o parte, de caracterul concret și precis al unui asemenea control și, pe de altă
parte, de termenele care îi sunt impuse de decizia-cadru, autoritatea judiciară de executare nu poate efectua
o examinare a condițiilor de detenție care există în cadrul ansamblului penitenciarelor statului membru
emitent în care persoana în cauză ar putea fi încarcerată. Pentru a controla condițiile de detenție care există
în penitenciarul în care se preconizează în mod concret că va fi încarcerată această persoană, ea trebuie
să solicite autorității judiciare emitente informațiile pe care le consideră necesare și trebuie să se bazeze,
în principiu, pe asigurările furnizate de această din urmă autoritate, în lipsa unor elemente precise care să
permită să se considere că condițiile de detenție sunt contrare articolului 4 din cartă.
99| A
rticolul 1 alineatul (3) din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare.
otărârea Curții din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198).
100| H
otărârea Curții din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condiții de detenție în Ungaria) (C-220/18 PPU, EU:C:2018:589).
101| H

Printre elementele materiale pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să le analizeze se numără
spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut în acest penitenciar, condițiile sanitare, precum și întinderea
libertății ide mișcare a deținutului în cadrul penitenciarului respectiv.
În al doilea rând, în ceea ce privește mai precis spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut, Curtea
a arătat că autoritatea judiciară de executare trebuie, dată fiind lipsa în prezent a unor norme minime în
această privință în dreptul Uniunii, să țină seama de cerințele minime care decurg din articolul 3 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO)102, în măsura în care
dreptul care figurează în această dispoziție corespunde dreptului garantat de articolul 4 din cartă. Făcând
referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a considerat, printre altele, că faptul
că spațiul personal de care dispune deținutul este mai mic de 3 m² într-o celulă colectivă generează o
puternică prezumție de încălcare a articolului 3 din CEDO, care nu poate fi în mod normal răsturnată decât
dacă reducerile acestui spațiu personal sunt scurte, ocazionale și minore, sunt însoțite de o libertate de
mișcare și de activități în afara celulei și dacă condițiile generale de detenție în penitenciarul în cauză sunt
decente. Curtea a precizat pe de altă parte că în calculul spațiului disponibil nu trebuie inclus spațiul ocupat
de infrastructurile sanitare, însă trebuie inclus cel ocupat de obiectele de mobilier, deținuții trebuind să
păstreze însă posibilitatea de a se mișca în mod normal în celulă.
În al treilea rând, Curtea a statuat că existența unor măsuri de control în special jurisdicțional a posteriori
al condițiilor de detenție în statul membru emitent poate fi luată în considerare de autoritățile judiciare
de executare cu ocazia aprecierii globale a condițiilor în care urmează să fie deținută o persoană care face
obiectul unui mandat european de arestare. Cu toate acestea, această autoritate nu poate înlătura existența
unui risc real de tratament inuman sau degradant pentru simplul motiv că persoana în cauză dispune în
acest stat membru de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile detenției sale sau că există măsuri
legislative sau structurale menite să consolideze controlul condițiilor de detenție.
În sfârșit, în al patrulea rând, Curtea a declarat că constatarea de către autoritatea judiciară de executare a
existenței unor motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale statului membru emitent,
persoana vizată va fi expusă unui astfel de risc, ca urmare a condițiilor de detenție care predomină în
penitenciarul în care urmează în mod concret să fie încarcerată, nu poate fi pusă în balanță, în scopul de a
decide o astfel de predare, cu considerații legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie penală, precum
și de principiile încrederii și recunoașterii reciproce. Într-adevăr, caracterul absolut pe care îl are interdicția
tratamentelor inumane sau degradante se opune ca dreptul fundamental de a nu fi supus unor astfel de
tratamente să poată fi în vreun mod limitat de asemenea considerații. Astfel, necesitatea de a garanta că
persoana în cauză nu este supusă niciunui tratament inuman sau degradant justifică, cu titlu excepțional, o
limitare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce.
102| C
onvenție semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

X. Transporturi
Două hotărâri merită să fie semnalate în cadrul acestei rubrici. O primă hotărâre privește interpretarea
noțiunii de „împrejurare excepțională” în sensul Regulamentului nr. 261/2004 în materie de compensare și
de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și a anulării sau a întârzierii prelungite a
zborurilor. O a doua hotărâre privește interpretarea noțiunii de „contract de transport” în sensul Regulamentului
nr. 1371/2007 privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar.
În Hotărârea Germanwings (C-501/17, EU:C:2019:288), pronunțată la 4 aprilie 2019, Curtea a interpretat

noțiunea de „împrejurare excepțională” în sensul Regulamentului nr. 261/2004103, considerând că deteriorarea
unei anvelope a unei aeronave din cauza unui șurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare constituie
o astfel de împrejurare. În cazul unei întârzieri de trei ore sau mai mult a unui zbor la sosire care își are
originea în aceeași împrejurare, un operator de transport aerian este însă obligat să acorde o compensație
pasagerilor dacă nu a utilizat toate mijloacele aflate la dispoziția sa pentru a limita întârzierea prelungită a
zborului respectiv.
Litigiul principal era între un pasager și operatorul de transport aerian Germanwings, în legătură cu refuzul
acestuia din urmă de a acorda o compensație acestui pasager al cărui zbor a suferit o întârziere prelungită.
Operatorul de transport aerian refuzase să admită cererea de acordare a unei compensații pentru motivul
că întârzierea zborului respectiv era provocată de deteriorarea unei anvelope a unei aeronave din cauza unui
șurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare, împrejurare care trebuie calificată drept „excepțională”104
în sensul Regulamentului nr. 261/2004 și care îl exonerează de obligația sa de compensare prevăzută de
același regulament105.
Tribunalul Regional, sesizat cu această cauză, a solicitat să se stabilească dacă deteriorarea în cauză constituie
o „împrejurare excepțională” în sensul Regulamentului nr. 261/2004.
Mai întâi, Curtea a arătat că operatorul de transport aerian nu este obligat să acorde o compensație pasagerilor
în cazul în care poate face dovada că anularea sau întârzierea la sosire a zborului egală cu sau mai mare
de trei ore este cauzată de „împrejurări excepționale” care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor
măsurilor rezonabile, iar, în cazul apariției unei astfel de împrejurări, că a luat măsurile adaptate situației,
utilizând toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea pentru a evita ca
aceasta să conducă la anularea sau la întârzierea prelungită a zborului în cauză, fără a i se putea impune să
accepte sacrificii care nu puteau fi asumate în raport cu capacitățile întreprinderii sale în momentul relevant.
Astfel, Curtea a amintit că pot fi calificate drept „împrejurări excepționale”, în sensul Regulamentului
nr. 261/2004, evenimentele care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a
activității operatorului de transport aerian vizat și scapă de sub controlul efectiv al acestuia.
103| R
egulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și a anulării sau a întârzierii prelungite
a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 ( JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218, rectificare în
JO 2016, L 94, p. 17).
104| A
rticolul 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004.
105| A
rticolul 5 alineatul (1) și articolul 7 din Regulamentul nr. 261/2004.

Curtea a considerat că, chiar dacă operatorii de transport aerian se confruntă în mod obișnuit cu deteriorarea
anvelopelor aeronavelor lor, defecțiunea unei anvelope care își are originea exclusivă în coliziunea cu un
obiect străin prezent pe pista aeroportului nu poate fi considerată inerentă, prin natura sau prin originea
sa, exercitării normale a activității operatorului de transport aerian în cauză. În plus, această împrejurare
scapă de sub controlul său efectiv și, prin urmare, trebuie calificată drept „împrejurare excepțională” în
sensul Regulamentului nr. 261/2004.
Cu toate acestea, pentru a se exonera de obligația de compensare a pasagerilor impusă de Regulamentul

nr. 261/2004, revine operatorului de transport aerian sarcina de a dovedi că a utilizat toate mijloacele de
care dispunea pentru a evita ca înlocuirea anvelopei deteriorate din cauza unui obiect străin prezent pe
pista unui aeroport să conducă la întârzierea prelungită a zborului în cauză, aspect a cărui verificare revine
instanței de trimitere. În această privință, Curtea a arătat, în ceea ce privește deteriorarea anvelopelor, că
operatorii de transport aerian sunt în măsură să dispună în aeroporturile pe care le deservesc de contracte
de înlocuire a anvelopelor lor și care le asigură un tratament prioritar.
În Hotărârea Kanyeba și alții (C-349/18-C-351/18, EU:C:2019:936), pronunțată la 7 noiembrie 2019, Curtea a

interpretat, pe de o parte, noțiunea de „contract de transport”, în sensul articolului 3 punctul 8 din Regulamentul
nr. 1371/2007 privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar106, și, pe de altă parte, a analizat
competențele instanței naționale atunci când constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în sensul
Directivei 93/13 privind clauzele abuzive107.
Această hotărâre se înscrie în cadrul a trei litigii între Societatea Națională a Căilor Ferate Belgiene (SNCB) și
trei călători, în legătură cu suplimentele tarifare solicitate acestora din urmă pentru că au călătorit cu trenul
fără legitimație de transport. Astfel, în urma refuzului călătorilor menționați de a-și regulariza situația, fie
prin achitarea imediată a prețului călătoriei, majorat cu suplimente, fie prin achitarea ulterioară a unei
sume forfetare, SNCB i-a chemat în judecată pentru a-i obliga să îi plătească sumele datorate ca urmare a
respectivelor încălcări ale condițiilor sale de transport. În acest cadru, SNCB a susținut că raportul dintre
aceasta și călătorii respectivi nu este de natură contractuală, ci de natură administrativă, dat fiind că aceștia
din urmă nu au cumpărat o legitimație de transport. Sesizată cu aceste litigii, instanța de trimitere a solicitat
Curții să se pronunțe, pe de o parte, cu privire la natura raportului juridic existent între o societate de transport
și un călător care utilizează serviciile acestei societăți fără legitimație de transport și, pe de altă parte, cu
privire la problema dacă suplimentele tarifare solicitate de SNCB ar putea fi eventual înlăturate în temeiul
protecției conferite unui astfel de călător de reglementarea privind clauzele abuzive.
Într-o primă etapă, Curtea a interpretat noțiunea de „contract de transport”, în sensul articolului 3 punctul 8
din Regulamentul nr. 1371/2007. Astfel, aceasta a arătat mai întâi că, având în vedere modul de redactare
a dispoziției menționate, un astfel de contract presupune în esență obligația întreprinderii feroviare de a
furniza călătorului unu sau mai multe servicii de transport și obligația călătorului de a face plata prețului, cu
excepția cazului în care serviciul de transport este furnizat cu titlu gratuit. Rezultă de aici că, pe de o parte, prin
faptul că lasă un acces liber la trenul său și, pe de altă parte, prin faptul că urcă la bordul acestuia în vederea
efectuării unei călătorii, atât întreprinderea feroviară, cât și călătorul își manifestă voințele concordante de
a intra într-un raport contractual, astfel încât condițiile necesare pentru a stabili existența unui contract de
transport sunt, în principiu, îndeplinite. În continuare, Curtea a analizat contextul în care se înscrie dispoziția
menționată și a constatat că, având în vedere formularea respectivă și contextul respectiv, această noțiune
106| R
egulamentul (CE) nr. 1371/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind drepturile și obligațiile
călătorilor din transportul feroviar ( JO 2007, L 315, p. 14).
107| D
irectiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

de „contract de transport” este independentă de deținerea unei legitimații de transport de către călător și că,
prin urmare, include o situație în care un călător urcă la bordul unui tren liber accesibil în vederea efectuării
unei călătorii fără să își fi procurat legitimație de transport. În sfârșit, Curtea a subliniat că ar fi contrar
obiectivului de protecție a călătorilor din transportul feroviar urmărit de Regulamentul nr. 1371/2007 să se
rețină că un astfel de călător poate să fie considerat, pentru simplul motiv că nu dispune de o legitimație
de transport atunci când urcă la bordul trenului, ca nefiind parte la un raport contractual cu întreprinderea
feroviară care și-a lăsat trenurile cu acces liber, având în vedere că, într-un astfel de context, acest călător ar
putea, pentru împrejurări care nu îi sunt imputabile, să fie privat de drepturile pe care acest regulament le
atribuie încheierii unui contract de transport. Pe de altă parte, Curtea a adăugat că, în lipsa unor dispoziții în
această privință în Regulamentul nr. 1371/2007, respectiva interpretare a noțiunii de „contract de transport”,
în sensul articolului 3 punctul 8 din regulamentul menționat, nu afectează validitatea acestui contract sau
consecințele care pot decurge din neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor sale contractuale,
care rămân reglementate de dreptul național aplicabil.
Într-o a doua etapă, Curtea a amintit, cu titlu introductiv, că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din
Directiva 93/13, dispozițiile acestei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă în special acte
cu putere de lege sau norme administrative obligatorii și că revine instanței naționale sarcina de verifica dacă
clauza în discuție intră în sfera acestei excluderi din domeniul de aplicare al acestei directivei. Întemeindu-se
însă pe ipoteza că această clauză intră în acest domeniu de aplicare, Curtea a analizat competențele instanței
naționale108 atunci când constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în sensul Directivei 93/13.
Astfel, în ceea ce privește o clauză penală prevăzută într-un contract încheiat între un profesionist și un
consumator, Curtea a statuat, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (1) din această directivă se opune ca o
instanță națională care constată caracterul abuziv al unei clauze penale să reducă cuantumul penalității puse
de această clauză în sarcina consumatorului respectiv. Pe de altă parte, Curtea a declarat că această dispoziție
se opune de asemenea ca o instanță națională să înlocuiască o astfel de clauză, în temeiul principiilor din
dreptul său al contractelor, cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cu excepția cazului în care
contractul în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive, iar anularea contractului
în ansamblul său expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile.
În plus, trebuie semnalat, în cadrul acestei rubrici, că, în Hotărârea Austria/Germania (C-591/17), Curtea s-a
pronunțat cu privire la introducerea de către Germania a unei taxe pentru utilizarea autostrăzilor și a unei
scutiri numai pentru vehiculele înmatriculate în Germania. Această hotărâre a fost prezentată mai sus, în
cadrul rubricii VII.1, „Libera circulație a mărfurilor”.
108| C
are decurg din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13.

XI. Concurență
1. Articolul 101 TFUE
În Hotărârea Skanska Industrial Solutions și alții (C-724/17, EU:C:2019:204), din 14 martie 2019, Curtea
s-a pronunțat asupra unei cereri de decizie preliminară care privea dispozițiile tratatului referitoare la
înțelegeri și a declarat că, într-o situație în care toate acțiunile societăților care au participat la o înțelegere au
fost dobândite de alte societăți care au dizolvat aceste dintâi societăți și le-au continuat activitățile comerciale,
societățile cumpărătoare pot fi ținute răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de această înțelegere.
În speță, o înțelegere a fost pusă în aplicare în Finlanda. Aceasta avea ca obiect împărțirea piețelor, tarifele
și supunerea ofertelor pentru contracte, acoperea întreg teritoriul acestui stat membru și era susceptibilă
să afecteze de asemenea comerțul dintre statele membre. În perioada 2000-2003, societățile pârâte au
dobândit totalitatea acțiunilor mai multor societăți participante la înțelegere, pe care ulterior le-au dizolvat în
urma unor proceduri de lichidare voluntară. Printr-o hotărâre din 29 septembrie 2009, Curtea Administrativă
Supremă a Finlandei a sancționat participanții la înțelegere pentru încălcarea Legii finlandeze privind restricțiile
asupra concurenței și a dispozițiilor din tratat referitoare la înțelegeri. În temeiul acestei hotărâri, orașul
finlandez Vantaa a intenționat să obțină de la societățile cumpărătoare, ca reparare a prejudiciului cauzat
prin înțelegere, daune interese. Acestea nu i-au fost însă acordate pentru motivul că normele aplicabile în
materie de răspundere civilă cuprinse în dreptul finlandez prevăd că este răspunzătoare numai entitatea
juridică ce a produs prejudiciul.
Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, instanța de trimitere a solicitat în esență să se stabilească
dacă dispozițiile din tratat referitoare la înțelegeri trebuie să fie interpretare în sensul că, într-o situație precum
cea în discuție în litigiul principal, societățile cumpărătoare pot fi ținute răspunzătoare pentru prejudiciul
cauzat de această înțelegere.
Curtea a statuat că chestiunea privind determinarea entității ținute să repare prejudiciul cauzat printr-o
înțelegere este reglementată în mod direct de dreptul Uniunii. Întrucât răspunderea pentru prejudiciul care
rezultă din încălcări ale normelor Uniunii privind concurența are caracter personal, revine întreprinderii
care încalcă aceste norme obligația de a răspunde pentru prejudiciul cauzat prin încălcare. Entitățile ținute
să repare prejudiciul cauzat printr-o înțelegere sau printr-o practică interzisă de articolul 101 TFUE sunt
întreprinderile, în sensul acestei dispoziții, care au participat la această înțelegere sau la această practică.
Or, noțiunea de „întreprindere” în sensul articolului 101 TFUE cuprinde orice entitate care exercită o activitate
economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare, și desemnează
o unitate economică chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din
mai multe persoane fizice sau juridice.
Prin urmare, atunci când o entitate care a săvârșit o încălcare a normelor Uniunii în materie de concurență
face obiectul unei modificări juridice sau organizaționale, această modificare nu are neapărat ca efect crearea
unei noi întreprinderi, exonerată de răspunderea pentru comportamentele contrare normelor de concurență
ale entității precedente, în cazul în care din punct de vedere economic există o identitate între aceasta și
noua entitate. Astfel, în cazul în care întreprinderi răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat printr-o astfel
de încălcare ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor,
a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale, ar fi compromise atât obiectivul urmărit de
acest sistem, cât și efectul util al normelor respective.

În speță, rezultă că există continuitate economică între societățile cumpărătoare, pe de o parte, și societățile
care au participat la înțelegerea în discuție, pe de altă parte. Societățile cumpărătoare au preluat deci
răspunderea acestor din urmă societăți pentru prejudiciul cauzat de această înțelegere.
În Hotărârea preliminară Otis Gesellschaft și alții (C-435/18, EU:C:2019:1069), pronunțată la 12 decembrie

2019, Curtea a făcut, pe de altă parte, precizări importante cu privire la corelarea dispozițiilor dreptului Uniunii
cu cele ale dreptului național care guvernează acțiunile în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de o înțelegere,
statuând că articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că un organism public care a acordat împrumuturi
preferențiale cumpărătorilor de produse care fac obiectul înțelegerii poate solicita repararea prejudiciului cauzat
de înțelegere.
Cauza pendinte în fața Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) se înscria în continuarea unei acțiuni în
despăgubire formulate, printre alții, de Land Oberösterreich (denumit în continuare „reclamantul”) împotriva
a cinci societăți active pe piața instalării și a întreținerii de ascensoare și scări rulante, a căror participare la
comportamente anticoncurențiale în cadrul unei înțelegeri fusese stabilită în prealabil. Reclamantul nu a suferit
prejudicii în calitate de cumpărător de produse care fac obiectul înțelegerii. În schimb, sporirea costurilor
de construcție cauzată de înțelegere l-ar fi determinat să acorde subvenții, sub forma unor împrumuturi
preferențiale destinate finanțării unor proiecte de construcții afectate de înțelegere, valoarea acestor subvenții
fiind mai mare decât în lipsa respectivei înțelegeri, ceea ce l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a utiliza
această diferență în alte scopuri mai profitabile. Or, potrivit Oberster Gerichtshof, principiile care guvernează
în dreptul național repararea prejudiciilor pur patrimoniale ar limita repararea la prejudiciile pe care norma
încălcată urmărea să le împiedice, ceea ce ar putea exclude repararea de prejudicii suferite de persoane
care nu acționează nici în calitate de furnizori, nici în calitate de cumpărători pe piața afectată de înțelegere.
La întrebarea Oberster Gerichtshof cu privire la compatibilitatea unei asemenea limitări cu articolul 101 TFUE,
Curtea a amintit, în primul rând, că articolul 101 alineatul (1) TFUE produce efecte directe în relațiile dintre
particulari și, printre altele, conferă oricărei persoane care a suferit un prejudiciu cauzat printr-un contract
sau printr-un comportament care poate restrânge sau denatura concurența dreptul de a solicita repararea
acestuia atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciu și încălcarea normelor de concurență.
În plus, Curtea a indicat de asemenea că normele naționale privind modalitățile de exercitare a acestui drept
la reparație nu trebuie să aducă atingere aplicării efective a articolului 101 TFUE.
Curtea a considerat că protecția eficientă împotriva consecințelor negative ale unei încălcări a normelor
Uniunii în materie de concurență ar fi grav compromisă dacă dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de o
înțelegere ar fi de la bun început limitat la furnizorii și la cumpărătorii de pe piața afectată de înțelegere. Or,
în cauza principală, limitarea prevăzută de dreptul național cu privire la prejudiciul reparabil ar avea ca efect
tocmai excluderea reparației prejudiciului pretins de reclamant, din cauza faptului că nu deține calitatea de
furnizor sau de cumpărător pe piața afectată de înțelegere. În această privință, Curtea a precizat că, întrucât
există riscul ca participanții la o înțelegere să nu fie obligați să repare toate daunele pe care le-ar fi putut
cauza, nu este necesar ca prejudiciul suferit de persoana în cauză să aibă o legătură specifică cu scopul
protecției urmărit de articolul 101 TFUE.
Potrivit Curții, articolul 101 TFUE implică, așadar, ca orice persoană care nu acționează în calitate de furnizor
sau de cumpărător pe piața afectată de o înțelegere, dar care a acordat subvenții sub formă de împrumuturi
preferențiale unor cumpărători de produse oferite pe această piață să poată solicita repararea prejudiciului
suferit din faptul că, întrucât cuantumul acestor subvenții a fost mai important decât dacă înțelegerea
menționată nu ar fi existat, ea nu a putut să investească această diferență într-un mod mai lucrativ. În
sfârșit, Curtea a precizat că revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă reclamantul dispunea sau nu
de posibilitatea de a efectua plasamente mai lucrative și dacă acesta a dovedit existența unei legături de
cauzalitate între acest prejudiciu și înțelegerea în cauză.

2. Articolul 102 TFUE
În materie de poziție dominantă trebuie semnalată o hotărâre referitoare la normele care reglementează
acțiunile în despăgubire pentru încălcările dreptului concurenței.
În Hotărârea Cogeco Communications (C-637/17, EU:C:2019:263), din 28 martie 2019, Curtea s-a pronunțat
asupra unei cereri de decizie preliminară în legătură cu Directiva 2014/104109 privind anumite norme care
guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în
materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene, cu articolul 102 TFUE și cu principiile echivalenței
și efectivității.
Litigiul principal privea acțiunea având ca obiect repararea prejudiciului pe care Cogeco Communications
Inc. l-ar fi suferit din cauza practicilor anticoncurențiale la care a recurs societatea Sport TV Portugal SA.
Acțiunea a fost introdusă la 27 februarie 2015 în urma unei decizii a autorității de concurență prin care Sport
TV Portugal a fost obligată la plata unei amenzi pentru abuz de poziție dominantă pe piața canalelor de
televiziune sportive premium între 2006 și 2011.
Dreptul portughez al răspunderii extracontractuale aplicabil litigiului principal prevede însă un termen de
prescripție de trei ani, care, în opinia Sport TV Portugal, a început să curgă din momentul în care Cogeco
Communications dispunea de toate informațiile necesare pentru a aprecia dacă avea sau nu un drept la
reparație, caz în care acțiunea în speță ar fi prescrisă. Or, deși Directiva 2014/104 cuprinde, printre altele,
dispoziții privind prescripția în cadrul acțiunilor în despăgubire în cazul încălcărilor în materie de concurență,
totuși aceasta nu fusese încă transpusă în ordinea juridică portugheză la data introducerii acțiunii. Întrucât
soluționarea litigiului depindea, așadar, de aplicabilitatea Directivei 2014/104, instanța de trimitere a formulat
o cerere de decizie preliminară privind acest aspect.
În ceea ce privește aplicarea ratione temporis a Directivei 2014/104, Curtea a statuat că, în cazul în care unele
state membre au decis că dispozițiile din ordinea lor juridică internă de transpunere a dispozițiilor procedurale
din această directivă nu se vor aplica acțiunilor în despăgubire introduse înaintea datei de intrare în vigoare
a acestor dispoziții naționale, acțiunile introduse după 26 decembrie 2014, dar înainte de data expirării
termenului de transpunere a respectivei directive rămân guvernate numai de normele procedurale naționale
care erau deja în vigoare înainte de transpunerea directivei menționate. Același lucru este a fortiori valabil
în ceea ce privește dispozițiile naționale adoptate de statele membre în aplicarea articolului 21 din Directiva
2014/104, în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material ale acesteia, în măsura în care,
astfel cum reiese din modul de redactare a articolului 22 alineatul (1) din această directivă, aceste dispoziții
naționale nu trebuie să se aplice în mod retroactiv. În aceste condiții, Curtea a considerat că Directiva 2014/104
trebuie interpretată în sensul că nu se aplică litigiului principal.
Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de acțiuni în despăgubire în cazul încălcărilor în materie
de concurență, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina să reglementeze modalitățile de
exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr-un abuz de poziție dominantă,
inclusiv cele privind termenele de prescripție, în măsura în care principiile echivalenței și efectivității sunt
respectate. Aceste norme nu trebuie să aducă atingere aplicării efective a articolului 102 TFUE.
109| Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează
acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor
membre și a Uniunii Europene ( JO 2014, L 349, p. 1).

În această privință trebuie să se țină seama de specificitățile cauzelor care țin de dreptul concurenței și mai
precis de împrejurarea că introducerea acțiunilor în despăgubire în cazul încălcărilor dreptului concurenței
al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe.
Aplicând principiul efectivității, Curtea a considerat că, dacă termenul de prescripție, care începe să curgă
înainte de încheierea procedurilor în urma cărora este adoptată o decizie definitivă de către autoritatea
națională de concurență sau de către o instanță de control judiciar, este prea scurt în raport cu durata acestor
proceduri și nu poate fi nici suspendat, nici întrerupt în cursul unor asemenea proceduri, nu este exclus ca
acest termen de prescripție să se scurgă înainte chiar ca procedurile menționate să fie încheiate. Astfel, un
asemenea termen poate face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de a introduce
acțiuni în despăgubire întemeiate pe o decizie definitivă de constatare a unei încălcări a normelor de concurență
ale Uniunii. Prin urmare, Curtea a statuat că articolul 102 TFUE și principiul efectivității trebuie interpretate
în sensul că se opun unei reglementări naționale care, pe de o parte, prevede că termenul de prescripție
în ceea ce privește acțiunile în despăgubire este de trei ani și începe să curgă de la data la care persoana
vătămată a avut cunoștință de dreptul său la reparație, chiar dacă persoana responsabilă de încălcare nu
este cunoscută, și, pe de altă parte, nu prevede nicio posibilitate de suspendare sau de întrerupere a acestui
termen în cursul unei proceduri desfășurate în fața autorității naționale de concurență.
O altă hotărâre, pronunțată în cauza Powszechny Zakład Ubezpieczeń na Życie (C-617/17), referitoare la
interpretarea principiului ne bis in idem în contextul unor proceduri pentru încălcarea dreptului concurenței
inițiate atât în dreptul național, cât și în dreptul Uniunii merită de asemenea să fie semnalată. Această hotărâre
a fost prezentată în cadrul rubricii I.2, „Principiul ne bis in idem”.
3. Ajutoare de stat
Trei hotărâri merită să fie semnalate în materie de ajutoare de stat. Prima privește măsuri care au fost
adoptate de Germania în favoarea producătorilor de energie electrică din surse de energie regenerabile, a
doua privește proiecte de ajutoare regionale pentru investiții pentru proiecte mari, în timp ce a treia privește
măsuri de stat care au fost adoptate pentru a răspunde dificultăților financiare întâmpinate de o întreprindere
publică din sectorul feroviar.
În Hotărârea Germania/Comisia (C-405/16 P, EU:C:2019:268), pronunțată la 28 martie 2019, pe de o parte,

Curtea a admis recursul introdus de Germania împotriva Hotărârii Tribunalului din 10 mai 2016, Germania/
Comisia (T-47/15, EU:T:2016:281), prin care acesta din urmă a respins ca nefondată acțiunea în anularea
Deciziei (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014110 și, pe de altă parte, a anulat decizia în litigiu.
Spre deosebire de Comisie și de Tribunal, Curtea consideră că măsurile adoptate de Germania în favoarea
producătorilor de energie electrică din surse de energie regenerabile și din gaz de mină (denumită în continuare
„energie electrică EEG”)111 nu puteau să fie calificate drept ajutoare de stat întrucât nu implicau resurse de stat.
110| D ecizia (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014 privind schema de ajutoare de stat SA. 33995 (2013/C) (ex 2013/NN)
[pusă în aplicare de Germania în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie]
( JO 2015, L 250, p. 122) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).
111| Gesetz zur Neuregelung des Rechtsrahmens für die Förderung der Stromerzeugung aus erneuerbaren Energien (Legea privind noua
reglementare a cadrului juridic pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile) (BGBl. 2011 I, p. 1634, denumită în
continuare „EEG din 2012”). Această lege nu a fost aplicată decât de la 1 ianuarie 2012 până la 31 iulie 2014, înainte de a fi înlocuită
prin EEG din 2014, aprobată prin Decizia Comisiei din 27 iulie 2014.

EEG din 2012, care avea drept obiectiv să le garanteze producătorilor de energie electrică EEG un preț superior
prețului pieței, cuprindea, printre altele, o obligație a tuturor operatorilor rețelei de a cumpăra energia
electrică EEG la tarife stabilite prin lege și de a o comercializa pe piața spot a bursei de energie electrică.
Dacă prețul obținut nu le permitea să acopere sarcina financiară a cumpărării la tarifele stabilite prin lege,
un mecanism denumit „contribuție EEG” le permitea să solicite furnizorilor care aprovizionează clienții finali
să le plătească diferența în funcție de cantitățile vândute. În ceea ce îi privește, furnizorii respectivi aveau
posibilitatea, dar nu și obligația, să includă contribuția EEG în prețul pentru clienții finali.
În decizia în litigiu, printre altele, Comisia a considerat că măsurile astfel adoptate, care erau nelegale în
măsura în care nu îi fuseseră notificate112, constituiau ajutoare de stat, însă acestea erau totuși compatibile
cu piața internă, sub rezerva punerii în aplicare de către Germania a unui angajament. În hotărârea sa,
Tribunalul a statuat, printre altele, că în mod justificat Comisia a considerat că EEG din 2012 implica resurse
de stat. În fapt, potrivit Tribunalului, mecanismele EEG din 2012 proveneau în principal din punerea în aplicare
a unei politici publice de sprijin pentru producătorii de energie electrică EEG. În plus, fondurile generate de
contribuția EEG, care rămâneau sub influența dominantă a autorităților publice și care erau asimilabile unei
taxe, implicau o resursă de stat. În sfârșit, entitățile chemate să administreze mecanismele menționate nu
acționau în nume propriu și în mod liber, ci în calitate de administratori ai unui ajutor acordat prin intermediul
fondurilor de stat.
În speță, Curtea apreciază că atât Tribunalul în hotărârea atacată, cât și Comisia în decizia în litigiu au săvârșit
o eroare de drept considerând că măsurile în cauză implicau resurse de stat.
În această privință, mai întâi, Curtea constată că, din moment ce Legea EEG din 2012 nu cuprindea o obligație
de a include contribuția EEG în prețul pentru clienții finali, Tribunalul nu putea să considere că era „asimilabilă,
din punctul de vedere al efectelor sale, unei taxe care afectează consumul”. În continuare, aceasta statuează
că nu s-a stabilit nici că statul deținea o putere de dispoziție asupra fondurilor generate de contribuția EEG și
nici că el exercita un control public asupra entităților însărcinate cu gestionarea fondurilor menționate. Astfel,
pe de o parte, Tribunalul s-a limitat să demonstreze că autoritățile publice exercitau o influență dominantă
asupra fondurilor generate de contribuție, fără să poată să concluzioneze că statul era în măsură să dispună
de aceste fonduri, și anume să decidă o afectare diferită de cea prevăzută de EEG din 2012. Pe de altă parte,
deși elementele constatate de Tribunal permiteau, desigur, să se rețină că autoritățile publice exercitau un
control asupra bunei aplicări a EEG din 2012, acestea nu puteau, în schimb, să permită să se rețină existența
unui control public asupra fondurilor generate de contribuția EEG în sine.
Pentru aceleași motive, Curtea statuează că Comisia nu a demonstrat că avantajele prevăzute de EEG din
2012 implicau resurse de stat și, prin urmare, constituiau ajutoare de stat și, în consecință, anulează decizia
în litigiu.
În Hotărârea din 29 iulie 2019, Bayerische Motoren Werke și Freistaat Sachsen/Comisia (C-654/17 P,
EU:C:2019:634), Curtea, confirmând hotărârea atacată cu recurs113, a adus precizări cu privire la procedura
și la criteriile de apreciere a compatibilității cu piața internă a proiectelor de ajutoare regionale pentru investiții
acordate în favoarea proiectelor mari de investiții. Respingând recursul incident formulat de Comisie, Curtea a
confirmat, în plus, că o ordonanță prin care Tribunalul admite o cerere în intervenție nu poate face obiectul nici
al unui recurs formulat cu titlu principal, nici al unui recurs incident.
112| A
rticolul 108 alineatul (3) TFUE.
otărârea Tribunalului din 12 septembrie 2017, Bayerische Motoren Werke/Comisia (T-671/14, EU:T:2017:599).
113| H

La 30 noiembrie 2010, Republica Federală Germania notificase, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 800/2008114, un ajutor în valoare nominală de 49 de milioane de euro pe care intenționa să
îl acorde în vederea construirii la Leipzig (Germania) a unei unități de producție pentru fabricarea de vehicule
electrice de către Bayerische Motoren Werke AG (denumită în continuare „BMW”). Ca urmare a unei proceduri
oficiale de investigare inițiate în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, Comisia a adoptat o decizie prin
care a declarat că ajutorul notificat era compatibil cu piața internă numai în cazul în care era limitat la suma
de 17 milioane de euro (la prețurile din 2009), valoarea care depășea suma menționată fiind incompatibilă cu
piața internă. Acțiunea în anulare formulată de BMW împotriva acestei decizii a fost respinsă prin hotărârea
care face obiectul recursului principal.
Recursul principal introdus de BMW a fost urmat de un recurs incident formulat de Comisie, prin care solicita
anularea ordonanței Tribunalului prin care s-a admis cererea de intervenție în susținerea concluziilor BMW
formulată de Freistaat Sachsen115. Curtea a respins însă acest recurs incident ca inadmisibil, pentru motivul că
dreptul Uniunii nu conține niciun temei juridic care conferă unei părți dreptul de a sesiza Curtea cu un recurs
împotriva unei decizii prin care Tribunalul a admis o cerere de intervenție. În acest cadru, Curtea a amintit
de asemenea că dreptul Uniunii, în special articolul 47 din cartă, interpretat în lumina garanțiilor prevăzute
la articolul 18 și la articolul 19 alineatul (2) din aceasta, nu impune existența unui dublu grad de jurisdicție.
Este necesar, astfel, numai să existe o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești. Principiul protecției
jurisdicționale efective conferă în acest mod particularului un drept de acces la o instanță judecătorească,
iar nu la mai multe grade de jurisdicție. Or, în speță, Comisia a fost în măsură să își susțină argumentele cu
privire la admisibilitatea cererii de intervenție în cadrul procedurii în fața Tribunalului.
În ceea ce privește fondul cauzei și, mai concret, aprecierea compatibilității cu piața internă a ajutorului
notificat de Republica Federală Germania, Curtea a constatat în continuare că acest ajutor depășește pragul
de notificare individuală aplicabil, prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 800/2008, care
se ridica la 22,5 milioane de euro, și că, prin urmare, pentru acest unic motiv, un astfel de ajutor, care nu
intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, este exclus de la exceptarea de la obligația de notificare
individuală prevăzută în special la articolul 3 și la articolul 13 alineatul (1) din regulamentul menționat. În
această privință, Curtea a precizat, în plus, că un ajutor care depășește pragul de notificare individuală trebuie
să fie apreciat pentru întregul cuantum, inclusiv pentru partea care nu depășește acest prag, ca ajutor nou, în
sensul articolului 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999116, în cadrul unei examinări individuale, în temeiul
articolului 107 alineatul (3) TFUE. În special, Curtea a subliniat în acest sens că această parte a ajutorului nu
poate fi considerată ca fiind autorizată prin Regulamentul nr. 800/2008 ca ajutor compatibil cu piața internă.
Astfel, pe lângă faptul că acest regulament nu procedează la o apreciere concretă a compatibilității unor ajutoare
determinate în raport cu condițiile pe care le prevede, pragul de notificare individuală prevăzut la articolul 6
alineatul (2) din acesta prezintă o natură pur procedurală. Aprecierea de către Comisie a compatibilității unui
ajutor cu piața internă, în cadrul unei examinări individuale, nu poate, pe de altă parte, în niciun caz varia
după cum această apreciere are loc în raport cu condițiile stabilite de Regulamentul nr. 800/2008 sau cu cele
114| Regulamentul (CE) nr. 800/2008 al Comisiei din 6 august 2008 de declarare a anumitor categorii de ajutoare drept compatibile cu piața
[internă] în aplicarea articolelor [107 și 108 TFUE] (Regulament general de exceptare pe categorii de ajutoare) ( JO 2008, L 214, p. 3).
115| Ordonanța președintelui Camerei a cincea a Tribunalului din 11 mai 2015, Bayerische Motoren Werke/Comisia (T-671/14, nepublicată,
EU:T:2015:322).
116| R egulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE]

prevăzute de Comunicarea Comisiei din 2009 privind criteriile pentru o evaluare aprofundată a ajutoarelor
regionale pentru proiecte mari de investiții117, în caz contrar încălcându-se articolul 107 alineatul (3) TFUE,
care constituie temeiul juridic atât al regulamentului menționat, cât și al Comunicării din 2009.
Amintind competența exclusivă a Comisiei de a aprecia, în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE,
compatibilitatea unor măsuri de ajutor cu piața internă, Curtea a subliniat, în plus, că această competență
exclusivă nu este afectată de Regulamentul nr. 800/2008. Comisia rămâne, așadar, singura autorizată să
declare ajutoarele acordate în temeiul acestui regulament compatibile cu piața internă în temeiul dispoziției
respective, indiferent dacă cuantumul ajutorului respectiv depășește sau nu pragul de notificare individuală
prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din regulamentul menționat.
În Hotărârea preliminară Arriva Italia și alții (C-385/18, EU:C:2019:1121), pronunțată la 19 decembrie 2019,
Curtea a adus precizări cu privire la aplicarea normelor de drept al Uniunii referitoare la ajutoarele de stat în
cazul măsurilor de stat adoptate și puse în aplicare pentru a răspunde dificultăților financiare întâmpinate de o
întreprindere publică din sectorul feroviar.
Cauza pendinte în fața Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) privește două măsuri adoptate de statul italian
în 2015/2016, ca răspuns la dificultățile financiare întâmpinate de un administrator public de infrastructuri
feroviare locale care furniza de asemenea servicii de transport de pasageri. Aceste măsuri constau, pe
de o parte, în autorizarea unei alocări bugetare de 70 de milioane de euro destinate să acopere nevoile
financiare ale respectivului administrator (denumită în continuare „măsura financiară”) și, pe de altă parte,
într-un transfer către grupul public care exploata infrastructura feroviară națională și care furniza servicii
de transport de pasageri a capitalului administratorului aflat în dificultate deținut anterior exclusiv de stat,
fără contraprestație financiară și fără o procedură de cerere de ofertă, acest grup public având sarcina de
a remedia dezechilibrul financiar al administratorului în cauză (denumită în continuare „măsura de transfer
al capitalului social”).
Consiglio di Stato era chemat să se pronunțe cu privire la temeinicia unei hotărâri de respingere a acțiunii
introduse de diferiți operatori feroviari împotriva decretului ministerial care prevedea măsura de transfer
al capitalului social. Reclamanții invocau nelegalitatea decretului, în lipsa notificării prealabile a Comisiei cu
privire la cele două măsuri ca ajutoare de stat.
Întrebată de Consiglio di Stato cu privire la aplicarea criteriilor de calificare a unor măsuri naționale drept ajutor
de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, Curtea a amintit, în ceea ce privește măsura financiară, că
o utilizare a resurselor de stat trebuia să fie constatată din moment ce beneficiarului măsurii i-a fost conferit
un drept de a beneficia de suma în cauză, nefiind necesar în această privință un transfer efectiv al resurselor
în cauză. Potrivit Curții, revine totuși instanței de trimitere sarcina să efectueze verificările corespunzătoare.
În plus, Curtea a subliniat că selectivitatea avantajului conferit astfel nu putea fi înlăturată decât în fața
probei că statul italian acționase în calitatea sa de acționar al operatorului în dificultate, după ce a evaluat
în mod corespunzător rentabilitatea măsurii financiare. În sfârșit, Curtea a statuat că menținerea societății
beneficiare, devenită posibilă prin adoptarea măsurii financiare, era suficientă pentru a caracteriza riscul de
denaturare a concurenței, chiar dacă activitățile exercitate de societatea beneficiară nu ar fi făcut în trecut
obiectul unei proceduri concurențiale de ofertare.
În ceea ce privește, în al doilea rând, calificarea care trebuie reținută în legătură cu măsura de transfer al
capitalului social, Curtea a arătat că, având în vedere caracteristicile sale precise, nu se putea exclude ca o
astfel de măsură să poată beneficia fie societății publice cesionare a participației, fie administratorului aflat în
dificultate ori chiar ambelor societăți. Curtea a precizat că respectarea regimurilor de proprietate prevăzută
117| J O 2009, C 223, p. 3.

la articolul 345 TFUE nu excepta regimurile de proprietate publică și, prin urmare, modificările, precum cele
care rezultau din măsura în cauză, a normelor privind ajutoarele de stat. În ceea ce privește aspectul dacă
transferul capitalului social constituia un avantaj selectiv, Curtea a arătat că statul italian nu a procedat la o
evaluare a rentabilității acestuia înainte de a-l efectua. Astfel, nu reieșea din dosarul care i-a fost transmis că,
în temeiul criteriului investitorului privat, întreprinderea publică beneficiară ar fi putut obține același avantaj
precum cel pus la dispoziția sa prin intermediul resurselor de stat în împrejurări care corespund condițiilor
normale ale pieței. Curtea a lăsat însă instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare.
În sfârșit, Curtea a abordat consecințele care trebuie deduse din calificarea drept ajutor de stat, care făceau
obiectul celei de a doua întrebări a Consiglio di Stato. În această privință, Curtea a amintit că, în ipoteza în
care măsurile în cauză ar trebui calificate drept ajutoare de stat, ar fi de competența instanței de trimitere să
deducă toate consecințele care decurg din lipsa notificării prealabile a acestor măsuri Comisiei, cu încălcarea
articolului 108 alineatul (3) TFUE, și, prin urmare, din nelegalitatea acestora.
XII. Dispoziții fiscale
În Hotărârile N Luxembourg 1 și alții (cauzele conexate C-115/16, C-118/16, C-119/16 și C-299/16, EU:C:2019:134)
și T Danmark și Y Denmark (C-116/16 și C-117/16, EU:C:2019:135), pronunțate la 26 februarie 2019, Curtea de
Justiție a fost chemată să statueze în esență cu privire la interpretarea principiului general de drept al Uniunii
potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept al Uniunii, precum
și cu privire la noțiunea de „beneficiar” al dobânzilor sau al redevențelor, pe de o parte, și al dividendelor,
pe de altă parte, în sensul Directivei 2003/49118 și al Directivei 90/435119, astfel cum a fost modificată prin
Directiva 2003/123120.
În aceste cauze, Curtea era invitată să examineze domeniul de aplicare al interdicției abuzului de drept în
legătură cu o scutire fiscală prevăzută de aceste două directive în materie de reținere la sursă, cu privire la
plăți transfrontaliere de dividende sau de dobânzi între societăți afiliate cu sediul în diferite state membre.
În această privință, trebuie semnalat că, pentru a beneficia de regimul de scutire, entitatea care primește
dividendele sau dobânzile trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care calitatea de „beneficiar” al
respectivelor plăți. Litigiile principale ridicau însă problema modalității de a trata plățile efectuate în cadrul
grupurilor de societăți atunci când societatea care distribuie dividende sau dobânzi le plătește uneia sau
mai multor societăți care îndeplinesc în mod formal condițiile impuse de directivele relevante, iar acestea
din urmă transferă ele însele totalitatea sau cvasitotalitatea cuantumurilor primite unui beneficiar efectiv
care, în ce îl privește, nu este acoperit de regimul de scutire întrucât are sediul în afara teritoriului Uniunii.
La momentul faptelor din litigiile principale, Danemarca nu adoptase dispoziții specifice de transpunere având
ca obiect combaterea abuzului de drept, ci numai dispoziții de transpunere a normelor de scutire prevăzute
de directivele în cauză. Aceste norme naționale prevedeau astfel că în materie de plăți transfrontaliere între
societăți care îndeplinesc condițiile prevăzute de respectivele directive nu trebuia aplicată o reținere la sursă.
118| Directiva 2003/49/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind sistemul comun de impozitare, aplicabil plăților de dobânzi și de redevențe
efectuate între societăți asociate din state membre diferite ( JO 2003, L 157, p. 49, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 75).
119| Directiva 90/435/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora
din diferite state membre ( JO 1990, L 225, p. 6, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 97).
120| D
irectiva 2003/123/CE a Consiliului din 22 decembrie 2003 de modificare a Directivei 90/435/CEE privind regimul fiscal comun
care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre ( JO 2003, L 7, p. 41, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 118).

În cauzele principale însă, administrația fiscală daneză a refuzat să aplice această scutire impozitului pe
dividende sau dobânzi în cauză. Aceasta a arătat că societățile cu sediul în alte state membre decât Danemarca
și care au primit dobânzi sau dividende de la societăți daneze nu erau în realitate beneficiarii efectivi ai plăților
respective în sensul Directivelor 2003/49 și 90/435. În fața acestei constatări, respectiva administrație fiscală
a obligat societățile distribuitoare daneze să efectueze reținerea impozitului la sursă. Contestațiile judiciare
la care au dat naștere aceste impuneri au ridicat diverse probleme referitoare la noțiunea de „beneficiar
efectiv”, la necesitatea unui temei juridic în dreptul național pentru a refuza beneficiul scutirii în temeiul
unui abuz de drept și, în măsura în care există un astfel de temei juridic, la elementele constitutive ale unui
eventual abuz de drept, precum și la modalitățile de probă aferente.
În ceea ce privește noțiunea de „beneficiar”, utilizată în particular în Directiva 2003/49, Curtea a statuat,
referindu-se nu numai la obiectivul acesteia, ci și la comentariile cu privire la modelul de convenție al
OCDE pentru evitarea dublei impuneri în materia impozitului pe venit sau pe avere, că aceasta nu vizează
un beneficiar identificat formal, ci entitatea care beneficiază din punct de vedere economic de dobânzile
primite și care dispune, așadar, de facultatea de a determina în mod liber afectarea acestora. Deși Directiva
90/435 nu se referă formal la noțiunea de „beneficiar”, Curtea a statuat totuși că scutirea de reținere la sursă
prevăzută de această directivă era deopotrivă rezervată beneficiarilor efectivi de dividende stabiliți într-un
stat membru al Uniunii.
În continuare, referitor la chestiunea privind condițiile în care beneficiul scutirilor în cauză poate fi refuzat
din cauza constatării unui abuz de drept, Curtea a amintit că există în dreptul Uniunii un principiu general de
drept care se impune justițiabililor și potrivit căruia aceștia nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de
normele de drept al Uniunii. Un stat membru trebuie, așadar, să refuze beneficiul unor asemenea dispoziții,
care nu sunt invocate în vederea realizării obiectivelor acestor dispoziții, ci în scopul de a beneficia de un
avantaj care decurge din dreptul Uniunii, deși condițiile aferente nu sunt îndeplinite decât formal, iar aplicarea
respectivelor dispoziții nu ar fi coerentă cu finalitățile acestora.
Constatând că operațiunile în cauză, despre care administrația fiscală daneză susține că constituie un abuz
de drept și, prin urmare, pot fi incompatibile cu obiectivul urmărit de directivele în cauză, intră în domeniul
de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea a precizat că a autoriza aranjamente financiare cu singurul scop
sau cu scopul esențial de a beneficia de avantajele fiscale rezultate din aplicarea Directivei 2003/49 sau a
Directivei 90/435 nu ar fi coerent cu asemenea obiective. Aplicării acestui principiu general nu îi poate fi
opus dreptul de a obține un avantaj din concurența pe care și-ar face-o statele membre din cauza lipsei de
armonizare a impozitării veniturilor. Desigur, căutarea regimului fiscal celui mai avantajos nu poate, prin ea
însăși, să constituie temeiul unei prezumții generale de fraudă sau de abuz. Însă, un drept sau un avantaj
care decurge din dreptul Uniunii nu ar trebui acordat atunci când operațiunea în cauză este pur artificială pe
plan economic și urmărește sustragerea de la aplicarea legislației statului membru vizat. În această privință,
revine autorităților și instanțelor naționale obligația de a refuza beneficiul drepturilor prevăzute de directivele
în cauză, invocate în mod fraudulos sau abuziv, absența unor dispoziții antiabuz naționale sau întemeiate
pe convenții neavând nicio incidență asupra acestei obligații de refuz.
Curtea a concluzionat că beneficiul scutirii de impozitul reținut la sursă pe dobânzile sau dividendele distribuite
de o filială către societatea sa mamă, prevăzută în Directivele 2003/49 și 90/435, trebuie, în prezența unei
practici frauduloase sau abuzive, să fie refuzat unui contribuabil de către autoritățile și instanțele naționale,
conform principiului general care interzice asemenea practici, chiar și în absența unor dispoziții ale dreptului
național sau convenționale care să prevadă un asemenea refuz.
Curtea a examinat de asemenea chestiunea elementelor constitutive ale unui abuz de drept și a modalității
dovedirii acestor elemente. Referindu-se la jurisprudența sa constantă, Curtea a constatat că proba unui abuz
necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective și, pe de altă parte, un element subiectiv,
care constă în intenția de a obține un avantaj care rezultă din reglementarea Uniunii prin crearea artificială

a condițiilor impuse pentru obținerea sa. Astfel, poate fi considerat un aranjament artificial un grup de
societăți care nu este creat pentru motive care reflectă realitatea economică, are o structură pur formală și
are ca obiectiv principal sau ca unul dintre obiectivele principale obținerea unui avantaj fiscal care contravine
obiectului sau finalității dreptului fiscal aplicabil. Aceasta este situația în special atunci când, printr-o entitate-
conductă inserată în structura grupului între societatea care plătește dobânzi sau dividende și societatea din
grup care este beneficiarul lor efectiv, plata impozitului pe respectivele dobânzi sau dividende este evitată. În
acest sens, constituie un indiciu al existenței unui aranjament prin care se urmărește să se beneficieze în mod
necuvenit de scutirea prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2003/49 și la articolul 5 din Directiva
90/435 faptul că dobânzile sau dividendele menționate sunt replătite, în totalitate sau în cvasitotalitate și
într-un interval foarte scurt de la primirea lor, de societatea care le primește unor entități care nu îndeplinesc
condițiile de aplicare a Directivei 2003/49 sau a Directivei 90/435.
În sfârșit, Curtea a examinat normele privind sarcina probei existenței unui abuz de drept. În acest cadru, Curtea
a constatat, în hotărârea sa privind Directiva 2003/49, că din directiva menționată reiese că statul membru
de origine poate impune societății care a perceput dobânzi să dovedească faptul că este beneficiarul efectiv
al acestora. În această privință, nimic nu împiedică autoritățile fiscale în cauză să impună contribuabilului
să prezinte probele pe care acestea le consideră necesare pentru stabilirea în mod corect a impozitelor și
a taxelor respective și, dacă este cazul, să refuze scutirea solicitată dacă aceste probe nu sunt furnizate. În
hotărârea sa privind Directiva 90/435, Curtea a precizat că această directivă nu conține dispoziții privind
sarcina probei existenței unui abuz de drept. Cu toate acestea, Curtea a concluzionat că autorității fiscale din
statul membru de origine, care, pentru un motiv întemeiat pe existența unei practici abuzive, intenționează
să refuze scutirea prevăzută de Directiva 90/435, îi revine sarcina de a dovedi existența unor elemente
constitutive ale unei astfel de practici. Deși o asemenea autoritate nu trebuie să identifice beneficiarii efectivi,
acesteia îi revine sarcina de a dovedi că pretinsul beneficiar efectiv nu este decât o societate-conductă prin
intermediul căreia a fost săvârșit un abuz de drept.
Trebuie să fie semnalată de asemenea în cadrul acestei rubrici Hotărârea din 6 februarie 2019, X (Societăți
intermediare stabilite în țări terțe) (C-135/17, EU:C:2019:136), privind reglementarea unui stat membru în
temeiul căreia veniturile care sunt realizate de o societate stabilită într-o țară terță care nu provin dintr-o
activitate proprie a acestei societăți sunt incluse, în anumite condiții, în baza de impozitare a unei persoane
impozabile rezidente în acest stat membru121, precum și Hotărârile din 19 iunie 2019, Memira Holding
(C-607/17, EU:C:2019:510) și Holmen (C-608/17, EU:C:2019:511), privind posibilitatea unei societăți-mamă de
a deduce, în temeiul impozitului pe profit, pierderile înregistrate de filialele stabilite în alte state membre122.
121| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica VII.5, „Libera circulație a capitalurilor”.
122| A
ceste hotărâri sunt prezentate în rubrica VII.3, „Libertatea de stabilire”.

XIII. Apropierea legislațiilor
1. Dreptul de autor
În materia dreptului de autor, merită să fie semnalate trei hotărâri, pronunțate în aceeași zi de Marea Cameră
a Curții. Primele două privesc drepturile exclusive ale autorilor de reproducere și de comunicare publică a
operelor lor, în special pe internet, precum și excepțiile și limitările aduse acestor drepturi. A treia hotărâre
privește drepturile exclusive ale producătorilor de fonograme de reproducere și de distribuție a fonogramelor
lor, precum și excepțiile și limitările aduse acestor drepturi. O a patra hotărâre privește problema dacă
furnizarea către public, prin descărcare, pentru o utilizare permanentă, a unei cărți electronice intră sub
incidența noțiunii de „comunicare publică” în sensul Directivei 2001/29123 (denumită în continuare „Directiva
privind dreptul de autor”).
Prin Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW (C-469/17, EU:C:2019:623), Curtea, întrunită în Marea
Cameră, a interpretat drepturile exclusive ale autorilor de reproducere a operelor lor și de comunicare publică a
acestora, precum și excepțiile și limitările aduse acestor drepturi, astfel cum au fost prevăzute de Directiva privind
dreptul de autor, în contextul publicării pe portalul internet al unui cotidian a unor rapoarte militare clasificate
întocmite de un stat membru.
Litigiul principal era între societatea Funke Medien, care gestionează portalul internet al cotidianului german
Westdeutsche Allgemeine Zeitung, pe de o parte, și Republica Federală Germania, pe de altă parte, în legătură cu
publicarea de către Funke Medien a anumitor rapoarte referitoare la situația militară „clasificate cu difuzare
restricționată” întocmite de guvernul german. Republica Federală Germania, considerând că Funke Medien i-a
încălcat astfel dreptul de autor asupra acestor rapoarte, a formulat împotriva acesteia din urmă o acțiune în
încetare, care a fost admisă de un tribunal regional, iar apoi a fost confirmată în apel de un tribunal regional
superior. Prin recursul formulat în fața Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), Funke
Medien și-a menținut concluziile prin care solicită respingerea acțiunii în încetare.
Cu titlu introductiv, Curtea a amintit că rapoarte referitoare la situația militară pot fi protejate prin dreptul
de autor doar cu condiția ca aceste rapoarte să constituie o creație intelectuală a autorului, care să reflecte
personalitatea acestuia și să se manifeste prin alegerile sale libere și creative făcute cu ocazia elaborării
rapoartelor respective. Revine instanței naționale, în fiecare caz în parte, sarcina de a verifica dacă această
condiție este îndeplinită.
Fiind sesizată, mai întâi, cu chestiunea dacă dispozițiile Directivei privind dreptul de autor lasă statelor
membre o marjă de apreciere pentru transpunerea lor în dreptul național, Curtea a apreciat că dispozițiile
care prevăd drepturile exclusive ale autorilor la reproducerea124 și la comunicarea publică a operelor lor125
constituie măsuri de armonizare completă a conținutului material al drepturilor menționate în acestea. În
schimb, Curtea a considerat că dispozițiile Directivei privind dreptul de autor care permit o derogare de la
123| Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului
de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).
124| A
rticolul 2 litera (a) din Directiva privind dreptul de autor.
125| A
rticolul 3 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor.

drepturile menționate cu privire la difuzarea evenimentelor curente și la citate126 nu constituie măsuri de
armonizare completă a domeniului de aplicare al excepțiilor sau al limitărilor pe care le cuprind. Cu toate
acestea, marja de apreciere a statelor membre la punerea în aplicare a acestor dispoziții trebuie exercitată
în limitele impuse de dreptul Uniunii Europene, aceasta pentru a se menține un just echilibru între, pe de o
parte, interesul titularilor drepturilor pentru protecția dreptului lor de proprietate intelectuală127, garantată
de cartă, și, pe de altă parte, interesele utilizatorilor unor opere și obiecte protejate, în special a libertății lor
de exprimare și de informare128, garantată deopotrivă de cartă, precum și interesul general.
În continuare, în ceea ce privește libertatea de exprimare și de informare, Curtea a precizat că aceasta nu

poate justifica, în afară de excepțiile și de limitările prevăzute de Directiva privind dreptul de autor129,o altă
derogare de la drepturile exclusive ale autorului de reproducere a unor opere și de comunicare publică a
acestora decât cea prevăzută de directiva menționată. În această privință, Curtea a amintit că lista excepțiilor
și limitărilor prevăzute de Directiva privind dreptul de autor are un caracter exhaustiv.
În sfârșit, potrivit Curții, în cadrul evaluării comparative pe care este obligată să o efectueze instanța
națională, în lumina tuturor circumstanțelor speței respective, între, pe de o parte, drepturile exclusive ale
autorilor de reproducere a operelor lor și de comunicare publică a acestora și, pe de altă parte, drepturile
utilizatorilor de obiecte protejate vizate de dispozițiile derogatorii din Directiva privind dreptul de autor
referitoare la difuzarea evenimentelor curente și la citate, instanța națională trebuie să se întemeieze pe o
interpretare a acestor dispoziții care să fie în deplină conformitate cu drepturile fundamentale garantate de
cartă, respectând totodată modul lor de redactare și menținându-le efectul util.
Prin Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online (C-516/17, EU:C:2019:625), Curtea, întrunită în Marea Cameră,
a interpretat de asemenea drepturile exclusive ale autorilor de reproducere a operelor lor și de comunicare publică
a acestora, precum și excepțiile și limitările aduse acestor drepturi, astfel cum au fost prevăzute de Directiva privind
dreptul de autor, de această dată însă în contextul publicării pe un site de știri online a unui manuscris și a unui
articol publicat într-o culegere, care puteau fi descărcate de public prin intermediul hiperlinkurilor.
Litigiul principal era între Spiegel Online, care administrează portalul de informații pe internet cu același
nume, pe de o parte, și domnul Volker Beck, pe de altă parte, care era membru al Bundestag (Parlamentul
Federal, Germania), în legătură cu publicarea de către Spiegel Online pe site-ul ei internet a unui manuscris
al cărui autor este domnul Beck și a unui articol publicat de acesta într-o culegere. Domnul Beck a contestat
în fața unui tribunal regional punerea la dispoziție a textelor complete ale acestui manuscris și ale articolului
pe site-ul internet al Spiegel Online, pe care o consideră a fi o atingere adusă dreptului de autor. Această
instanță a admis concluziile domnului Beck. După ce i s-a respins apelul, Spiegel Online a formulat recurs în
fața instanței de trimitere.
Fiind sesizată cu chestiunea dacă dispozițiile din Directiva privind dreptul de autor care permit o derogare
de la drepturile exclusive ale autorului în legătură cu difuzarea evenimentelor curente130 și cu citatele131 lasă
statelor membre o marjă de apreciere pentru transpunerea lor în dreptul național, Curtea a considerat
126| A
rticolul 5 alineatul (3) litera (c) a doua ipoteză și litera (d) din Directiva privind dreptul de autor.
127| A
rticolul 17 alineatul (2) din cartă.
128| A
rticolul 11 din cartă.
129| A
rticolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva privind dreptul de autor.
130| A
rticolul 5 alineatul (3) litera (c) a doua ipoteză din Directiva privind dreptul de autor.
131| A
rticolul 5 alineatul (3) litera (d) din Directiva privind dreptul de autor.

că aceste dispoziții nu constituie măsuri de armonizare completă. Cu toate acestea, marja de apreciere a
statelor membre la punerea în aplicare a acestor dispoziții trebuie exercitată în limitele impuse de dreptul
Uniunii Europene, pentru a se menține un just echilibru între, pe de o parte, interesul titularilor drepturilor
pentru protecția dreptului lor de proprietate intelectuală132, garantată de cartă, și, pe de altă parte, interesele
utilizatorilor unor opere și obiecte protejate, în special a libertății lor de exprimare și de informare133, garantată
deopotrivă de cartă, precum și interesul general.
În ceea ce privește libertatea de exprimare și de informare, Curtea a precizat că aceasta nu poate justifica,
în afară de excepțiile și de limitările prevăzute de Directiva privind dreptul de autor134,o altă derogare de la
drepturile exclusive ale autorului de reproducere a unor opere și de comunicare publică a acestora decât
cea prevăzută de directiva menționată. În această privință, Curtea a amintit că lista excepțiilor și a limitărilor
prevăzute de această directivă are un caracter exhaustiv.
Pe de altă parte, potrivit Curții, instanța națională, în cadrul evaluării comparative pe care este obligată să
o efectueze, în lumina tuturor circumstanțelor speței respective, între drepturile exclusive ale autorilor de
reproducere135 și de comunicare publică a operelor lor136, pe de o parte, și drepturile utilizatorilor de obiecte
protejate prevăzute prin dispozițiile derogatorii din Directiva privind dreptul de autor referitoare la difuzarea
evenimentelor curente și la citate, pe de altă parte, trebuie să se întemeieze pe o interpretare a acestor
dispoziții care să fie în deplină conformitate cu drepturile fundamentale garantate de cartă, respectând
totodată modul lor de redactare și păstrându-le efectul util.
Abordând, în primul rând, dispoziția derogatorie din Directiva privind dreptul de autor referitoare la difuzarea
evenimentelor curente, Curtea a considerat că aceasta se opune unei norme naționale care restrânge aplicarea
excepției sau a limitării prevăzute în această dispoziție la cazurile în care formularea unei cereri prealabile de
autorizare în vederea folosirii unei opere protejate pentru difuzarea evenimentelor curente nu este posibilă
în mod rezonabil. Astfel, survenirea unui eveniment curent impune în mod general și în special în cadrul
societății informaționale ca informațiile referitoare la acesta să poată fi comunicate rapid, astfel încât este
dificil de conciliat cu cerința privind obținerea prealabilă a consimțământului autorului, cerință care ar putea
face excesiv de dificilă sau chiar să împiedice furnizarea către public de informații pertinente în timp util.
Examinând, în al doilea rând, dispoziția derogatorie din Directiva privind dreptul de autor referitoare la
citate, Curtea a decis, primo, că noțiunea de „citate” prevăzută în această dispoziție include trimiterea, prin
intermediul unui hiperlink, la un fișier care poate fi accesat în mod autonom. În acest context, aceasta a
amintit jurisprudența sa potrivit căreia hiperlinkurile contribuie la buna funcționare a internetului, care
are o importanță aparte pentru libertatea de exprimare și de informare, garantată de cartă, precum și la
schimbul de opinii și de informații în această rețea caracterizată prin disponibilitatea unor cantități imense
de informații. Secundo, Curtea a decis că o operă a fost pusă deja în mod legal la dispoziția publicului atunci
când aceasta, în forma sa concretă, a fost în prealabil făcută accesibilă publicului cu autorizația titularului
dreptului sau în temeiul unei licențe obligatorii ori în temeiul unei autorizații legale. Revine instanței naționale
atribuția de a decide dacă o operă a fost pusă la dispoziția publicului în mod legal, în lumina cazului concret
cu care este sesizată și ținând seama de toate circumstanțele speței.
132| A
133| A
134| A
rticolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva privind dreptul de autor.
135| A
rticolul 2 litera (a) din Directiva privind dreptul de autor.
136| A
rticolul 3 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor.

Prin Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham și alții (C-476/17, EU:C:2019:624), Curtea, întrunită în Marea Cameră,
a interpretat de asemenea drepturile exclusive ale producătorilor de fonograme de reproducere și de distribuție
a fonogramelor lor, precum și excepțiile și limitările privind aceste drepturi, astfel cum sunt prevăzute de Directiva
privind dreptul de autor și de Directiva 2006/115137, de această dată în contextul prelevării unui eșantion sonor
(sampling) dintr-un titlu muzical în vederea utilizării sale pentru a crea un nou titlu muzical.
Domnii R. Hütter și F. Schneider Esleben (denumiți în continuare „Hütter și alții”) sunt membri ai grupului
muzical Kraftwerk. Acesta a publicat în anul 1977 o fonogramă pe care figurează titlul muzical „Metall auf
Metall”. Domnii Pelham și Haas sunt compozitorii titlului muzical „Nur mir”, care a apărut pe fonograme
produse de societatea Pelham în anul 1997. Hütter și alții susțineau că Pelham a copiat, sub formă electronică,
un eșantion (sample) de aproximativ două secunde dintr-o secvență ritmică a titlului muzical „Metall auf
Metall” și a integrat acest eșantion, prin repetiții succesive, în titlul muzical „Nur mir”. Hütter și alții considerau
că Pelham a încălcat în această modalitate dreptul conex dreptului de autor ai cărui titulari sunt, în calitatea
lor de producători de fonograme.
În acest context, Curtea a arătat mai întâi că reproducerea de către un utilizator a unui eșantion sonor, fie
și foarte scurt, dintr-o fonogramă trebuie, în principiu, să fie considerată ca fiind o reproducere „în parte”
a acestei fonograme, care ține de dreptul exclusiv al producătorului unei astfel de fonograme prevăzut de
Directiva privind dreptul de autor.
Curtea a amintit totuși că trebuie să se pună în balanță dreptul de proprietate intelectuală138, consacrat de
cartă, cu celelalte drepturi fundamentale garantate de cartă, printre care figurează libertatea artelor139,
care, în măsura în care intră sub incidența libertății de exprimare140, permite participarea la schimbul public
de informații și de idei culturale, politice și sociale de toate tipurile. Astfel, Curtea a statuat că, în lumina
cartei, dreptul exclusiv conferit producătorului de fonograme de a autoriza sau de a interzice reproducerea
fonogramei sale141 îi permite să se opună utilizării de către un terț a unui eșantion sonor, fie și foarte scurt,
din fonograma sa în vederea includerii acestui eșantion într-o altă fonogramă, cu excepția cazului în care
acest eșantion este inclus în noua operă sub o formă modificată și nu poate fi recunoscut în momentul ascultării.
În continuare, în ceea ce privește acest drept exclusiv, Curtea a precizat de asemenea că articolul 2 litera (c)
din Directiva privind dreptul de autor constituie o măsură de armonizare completă a conținutului material al
dreptului menționat la acest articol. Astfel, dreptul exclusiv de reproducere de care beneficiază producătorii
de fonograme în Uniune este definit în respectiva directivă într-un mod neechivoc, fără a fi, pe de altă parte,
însoțit de vreo condiție și fără a depinde, în privința executării sau a efectelor sale, de intervenția oricărui
alt act.
137| D
irectiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și
anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO 2006, L 376, p. 28, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 14).
138| A
139| A
140| A
141| A
rticolul 2 litera (c) din Directiva privind dreptul de autor.

În plus, în ceea ce privește dreptul exclusiv conferit producătorului de fonograme de punere la dispoziție
a fonogramelor sale, inclusiv a „copiilor” acestora142, Curtea a statuat că noțiunea de „copie”, utilizată de
asemenea în Convenția de la Geneva143, cu care interpretarea trebuie să fie coerentă, trebuie interpretată
în sensul că nu acoperă o fonogramă care, deși cuprinde eșantioane muzicale transferate de pe o altă
fonogramă, nu reia totalitatea sau o parte substanțială a acesteia din urmă.
Pe de altă parte, analizând posibilitatea de a deroga de la dreptul exclusiv al producătorilor de fonograme

de reproducere a fonogramelor lor, Curtea a statuat că un stat membru nu poate prevedea în dreptul său
național o altă excepție sau limitare a dreptului menționat decât cele prevăzute de Directiva privind dreptul
de autor144. În această privință, Curtea a amintit că lista excepțiilor și a limitărilor prevăzute de această
directivă are un caracter exhaustiv.
În sfârșit, în ceea ce privește noțiunea de „citat” vizată de Directiva privind dreptul de autor145, Curtea a
considerat că aceasta nu include o situație în care nu este posibil să se identifice opera respectivă prin citatul
în cauză. Cu toate acestea, atunci când creatorul unei noi opere muzicale utilizează un eșantion sonor (sample)
prelevat dintr-o fonogramă care permite unui ascultător mediu să identifice opera din care a fost prelevat
acest eșantion, utilizarea acestui eșantion sonor poate constitui, în funcție de împrejurările speței, un „citat”,
în sensul Directivei privind dreptul de autor interpretată în lumina articolului 13 din cartă, în măsura în care
utilizarea menționată are obiectivul de a interacționa cu opera din care a fost prelevat eșantionul și dacă
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Directiva privind dreptul de autor.
Prin Hotărârea Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C-263/18, EU:C:2019:1111),

pronunțată la 19 decembrie 2019, Marea Cameră a Curții a statuat că furnizarea către public, prin descărcare,
a unei cărți electronice în scopul unei utilizări permanente intră sub incidența noțiunii de „comunicare publică” în
sensul Directivei privind dreptul de autor.
Nederlands Uitgeversverbond (denumită în continuare „NUV”) și Groep Algemene Uitgevers (denumită în

continuare „GAU”), două asociații având ca obiect de activitate apărarea intereselor editorilor neerlandezi,
au sesizat rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) printr-o cerere introductivă prin care au
solicitat să se interzică, printre altele, societății Tom Kabinet să pună cărți electronice la dispoziția membrilor
„clubului de lectură” creat de aceasta pe site-ul său internet sau să reproducă aceste cărți. NUV și GAU arată
că aceste activități aduc atingere drepturilor de autor ale afiliaților lor asupra respectivelor cărți electronice.
Prin oferirea spre vânzare de cărți electronice „de ocazie” în cadrul acestui club de lectură, Tom Kabinet
ar efectua o comunicare publică neautorizată a acestor cărți. Tom Kabinet susține în schimb că astfel de
activități ar intra sub incidența dreptului de distribuire, supus de directiva menționată cerinței epuizării în
cazul în care obiectul în cauză – în speță cărțile electronice – a fost vândut în Uniune de titularul dreptului
de autor sau cu consimțământul acestuia. Cerința menționată ar presupune că NUV și GAU, ca urmare a
vânzării cărților electronice în cauză, nu ar mai beneficia de dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice
distribuirea acestora către public.
142| A
rticolul 9 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/115.
143| Convenția pentru protecția producătorilor de fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor, semnată la Geneva
la 29 octombrie 1971, articolul 1 litera (c) și articolul 2.
144| A
rticolul 5 din Directiva privind dreptul de autor.
145| A
rticolul 5 alineatul (3) litera (d) din Directiva privind dreptul de autor.

Curtea a considerat că furnizarea prin descărcare a unei cărți electronice în scopul unei utilizări permanente
nu intră sub incidența dreptului de „distribuire către public” prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Directiva
privind dreptul de autor, ci sub incidența dreptului de „comunicare publică” prevăzut la articolul 3 alineatul (1)
din directiva menționată, în privința căruia epuizarea este exclusă în temeiul alineatului (3) al acestui articol.
În susținerea acestei constatări, Curtea a dedus în special din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății
Intelectuale (OMPI) privind drepturile de autor, aflat la originea acestei directive, precum și din lucrările
pregătitoare ale acesteia din urmă că intenția legiuitorului Uniunii a fost de a rezerva această cerință a
epuizării numai în ceea ce privește distribuirea de obiecte corporale, cum sunt cărțile pe suport material.
În schimb, aplicarea respectivei cerințe a epuizării la cărți electronice ar risca să afecteze interesul titularilor de
a obține o remunerație adecvată într-un mod mult mai semnificativ decât în cazul cărților pe suport material,
din moment ce copiile digitale dematerializate ale cărților electronice nu se deteriorează prin utilizare și
constituie astfel, pe o eventuală piață de ocazie, înlocuitori perfecți pentru copiile noi.
În ceea ce privește mai precis noțiunea de „comunicare publică”, Curtea a arătat că aceasta trebuie să
fie înțeleasă în sens larg, ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de
proveniență a comunicării și, astfel, orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către
public, prin cablu sau fără cablu. Această noțiune asociază două elemente cumulative, și anume un act de
comunicare a unei opere și comunicarea publică a acesteia din urmă.
În ceea ce privește primul element, reiese din expunerea de motive a Propunerii de directivă privind dreptul
de autor că „actul determinant este cel care constă în punerea operei la dispoziția publicului și, prin urmare, în
oferirea acesteia pe un site accesibil publicului, act care precedă stadiul transmiterii reale la cerere”, și că „[e]
ste lipsit de importanță faptul că o persoană a extras sau nu a extras efectiv această operă”. Așadar, potrivit
Curții, faptul de a pune operele în cauză la dispoziția oricărei persoane care se înregistrează pe site-ul internet
al clubului de lectură trebuie să fie considerat o „comunicare” a unei opere, fără să fie necesar ca persoana
în cauză să utilizeze această posibilitate prin extragerea efectivă a cărții electronice de pe acest site internet.
În ceea ce privește cel de al doilea element, trebuie să se țină seama nu numai de numărul de persoane
care pot avea acces în paralel la aceeași operă, ci și de numărul celor care pot avea acces în mod succesiv la
aceasta. În speță, potrivit Curții, numărul de persoane care pot avea acces, în paralel sau succesiv, la aceeași
operă prin intermediul platformei clubului de lectură este semnificativ. Prin urmare, sub rezerva unei verificări
de către instanța de trimitere ținând seama de toate elementele pertinente, opera în discuție trebuie să fie
considerată comunicată publicului.
Pe de altă parte, Curtea a statuat că, pentru a fi calificată drept comunicare publică, o operă protejată trebuie
să fie comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau,
în lipsă, unui public nou, altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularii dreptului
de autor atunci când aceștia au autorizat comunicarea publică inițială a operei lor. În speță, din moment
ce punerea la dispoziție a unei cărți electronice este în general însoțită de o licență de utilizare prin care se
autorizează doar lectura acesteia de către utilizatorul care a descărcat cartea electronică în cauză, cu ajutorul
propriului echipament, trebuie să se considere că o comunicare precum cea efectuată de societatea Tom
Kabinet este făcută către un public care nu a fost deja luat în considerare de titularii dreptului de autor și,
prin urmare, către un public nou.

2. Proprietate industrială
În materia dreptului Uniunii în domeniul mărcilor trebuie semnalate patru hotărâri. Prima hotărâre privește
competența teritorială a instanțelor din statele membre în materie de contrafacere și de validitate. A doua
hotărâre a determinat Curtea să precizeze noțiunea de „rea-credință” la depunerea unei mărci a Uniunii.
A treia hotărâre a adus precizări cu privire la competența Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate
Intelectuală (EUIPO) de a revoca deciziile sale afectate de o eroare vădită de procedură care îi este imputabilă.
În sfârșit, a patra și ultima hotărâre privește utilizarea serioasă a unei mărci colective a Uniunii Europene.
În Hotărârea AMS Neve și alții (C-172/674, EU:C:2019:674), pronunțată la 5 septembrie 2019, Curtea a adus
precizări, în cadrul unei cereri de decizie preliminară, cu privire la sensul termenilor „teritoriul [statului membru
în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere”, prevăzuți la articolul 97 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009146
privind marca Uniunii Europene (denumit în continuare „Regulamentul privind marca”), referitor la domeniul de
competență teritorială a instanțelor statelor membre în materie de contrafacere și de validitate. Litigiul principal
privea o acțiune în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene, îndreptată împotriva unui terț care a utilizat
semne identice sau similare cu această marcă în anunțuri publicitare și în oferte de vânzare pe un site internet
sau pe platforme de comunicare socială. Acțiunea fusese introdusă în fața unei instanțe din Regatul Unit,
care a considerat că nu este competentă pentru a se pronunța cu privire la această acțiune, apreciind că
instanța competentă din punct de vedere teritorial este instanța competentă de la locul în care terțul a luat
decizia de a emite aceste anunțuri publicitare și de a oferi aceste produse spre vânzare pe acest site sau pe
aceste platforme și a dispus modalitățile punerii în aplicare a acestei decizii.
Cu titlu introductiv, Curtea a constatat că facultatea conferită reclamantului de a alege instanța competentă
în temeiul fie al articolului 97 alineatul (1) din Regulamentul privind marca, în funcție de domiciliul pârâtului,
fie al alineatului (5) al acestui articol, în funcție de locul săvârșirii faptei de contrafacere, nu poate fi înțeleasă
în sensul că, în legătură cu aceleași fapte de contrafacere, reclamantul poate să cumuleze acțiunile întemeiate
pe alineatele (1) și (5) ale acestui articol, ci doar exprimă caracterul alternativ al forului indicat la alineatul
(5) menționat în raport cu forurile indicate la celelalte alineate ale respectivului articol. Prevăzând un astfel
de for alternativ, legiuitorul permite titularului unei mărci a Uniunii Europene să formuleze acțiuni specifice,
fiecare dintre acestea privind faptele de contrafacere comise pe teritoriul unui singur stat membru. În cazul
în care mai multe acțiuni în contrafacere între aceleași părți privesc utilizarea aceluiași semn, dar nu se
referă la același teritoriu, ele nu au același obiect și, așadar, nu intră sub incidența normelor de litispendență.
Astfel, instanțele din state membre diferite sesizate în asemenea împrejurări nu pot pronunța „hotărâri
contradictorii”, în sensul considerentului (17) al Regulamentului privind marca, din moment ce acțiunile
formulate de reclamant se referă la teritorii distincte.
Curtea a subliniat în continuare că o instanță competentă în domeniul mărcilor din cadrul Uniunii sesizată
cu o acțiune în contrafacere în temeiul articolului 97 alineatul (5) din Regulamentul privind marca trebuie,
atunci când este în situația de a-și verifica competența jurisdicțională pentru a se pronunța cu privire la
existența unei contrafaceri pe teritoriul statului membru căruia îi aparține, să se asigure că actele reproșate
pârâtului au fost săvârșite pe acest teritoriu. În cazul în care aceste acte constau în anunțuri publicitare și
în oferte de vânzare afișate pe cale electronică pentru produse care poartă un semn identic sau similar cu
o marcă a Uniunii Europene fără consimțământul titularului acestei mărci, trebuie să se considere că aceste
acte au fost săvârșite pe teritoriul pe care se află consumatorii sau profesioniștii cărora le sunt destinate
aceste anunțuri publicitare și aceste oferte de vânzare, în pofida faptului că pârâtul este stabilit pe un alt
teritoriu, că serverul rețelei electronice pe care o utilizează se află pe un alt teritoriu sau că produsele care
146| R
egulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene ( JO 2009, L 78, p. 1).

fac obiectul acestor anunțuri publicitare și oferte se află pe un alt teritoriu. Astfel, trebuie să se evite ca un
autor al contrafacerii unei mărci a Uniunii să se poată opune aplicării articolului menționat și să aducă atingere
în această modalitate efectului util al acestuia invocând locul punerii la dispoziție online a anunțurilor sale
publicitare și a ofertelor sale în scopul de a exclude competența jurisdicțională a altor instanțe decât cea
de la locul respectiv și cea de la locul în care are o unitate. Potrivit Curții, în cazul în care termenii „teritoriul
[statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere” ar trebui să fie interpretați în sensul că se
referă la statul membru în care autorul acestor acte comerciale și-a organizat site-ul internet și a declanșat
afișarea anunțurilor sale publicitare și a ofertelor sale de vânzare, ar fi suficient ca autorii contrafacerii stabiliți
în Uniune, care acționează pe cale electronică și care doresc să împiedice titularii mărcilor Uniunii Europene
contrafăcute să dispună de un for alternativ, să facă să coincidă teritoriul punerii la dispoziție online cu cel
în care au o unitate. În plus, poate fi excesiv de dificil, chiar imposibil, ca reclamantul să aibă cunoștință de
locul în care pârâtul a luat deciziile și măsurile tehnice pentru această declanșare.
În consecință, actele comerciale precum cele în discuție în litigiul principal trebuie considerate ca fiind
„săvârșite” pe teritoriul pe care au dobândit caracterul lor publicitar și de ofertă spre vânzare, mai precis
teritoriul pe care conținutul comercial a devenit în mod efectiv accesibil pentru consumatorii și pentru
profesioniștii cărora le era destinat. Aspectul dacă aceste anunțuri publicitare și aceste oferte au avut efectul
de a provoca achiziționarea produselor pârâtului este, în schimb, lipsit de relevanță.
În Hotărârea Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO (C-104/18 P, EU:C:2019:724), pronunțată la

12 septembrie 2019, Curtea a anulat hotărârea Tribunalului atacată147 și a clarificat noțiunea de „rea-credință
în momentul depunerii unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene.
Domnul Nadal Esteban și Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret, o întreprindere titulară a mărcilor
figurative KOTON, au fost în relații comerciale până în anul 2004. La 25 aprilie 2011, domnul Esteban a depus
o cerere de înregistrare ca marcă a Uniunii Europene a semnului figurativ STYLO & KOTON pentru produse
și servicii din clasele 25, 35 și 39 în sensul Aranjamentului de la Nisa148. După admiterea în parte a opoziției
formulate de Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret, întemeiată pe mărcile sale KOTON înregistrate pentru
produse și servicii din clasele 18, 25 și 35, marca STYLO & KOTON a fost înregistrată pentru serviciile din clasa
39. În această situație, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret a depus o cerere de declarare a nulității în
temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul privind marca, potrivit căruia reaua-credință a
solicitantului în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii este o cauză de nulitate absolută.
Tribunalul, confirmând decizia de respingere a cererii de declarare a nulității adoptate de Oficiul Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), a considerat că nu poate exista rea-credință având în
vedere că nu există nici identitate, nici similitudine care să conducă la confuzie între produsele sau serviciile
pentru care fuseseră înregistrate mărcile. Sesizată cu recurs, Curtea a fost chemată să clarifice noțiunea de
„rea-credință”.
Mai întâi, Curtea a precizat că, în timp ce, conform sensului său obișnuit în limbajul curent, noțiunea de „rea-
credință” presupune prezența unei stări de spirit sau a unei intenții necinstite, această noțiune trebuie, în
plus, să fie înțeleasă în contextul dreptului mărcilor, care este cel al comerțului. Or, normele privind marca
Uniunii Europene urmăresc în special să contribuie la sistemul de concurență nedenaturată în Uniune, în
care fiecare întreprindere trebuie, pentru a-și fideliza clientela prin calitatea produselor sau a serviciilor
147| Hotărârea Tribunalului din 30 noiembrie 2017, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO – Nadal Esteban (STYLO & KOTON)
(T-687/16, nepublicată, EU:T:2017:853).
148| A ranjamentul de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie
1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.

sale, să fie în măsură să își înregistreze ca mărci semne care permit consumatorului să distingă fără nicio
posibilitate de confuzie aceste produse sau aceste servicii de cele care au o altă proveniență. În consecință,
Curtea a considerat că o marcă trebuie anulată pentru rea-credință atunci când reiese din indicii pertinente
și concordante că titularul mărcii respective a introdus cererea de înregistrare a acestei mărci nu în scopul de
a participa în mod loial la concurență, ci cu intenția de a aduce atingere într-un mod neconform cu uzanțele
loiale intereselor unor terți sau cu intenția de a obține, chiarși fără să vizeze îndeosebi un terț, un drept exclusiv
în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci, în special de funcția esențială de indicare a originii.
În continuare, Curtea a statuat că din Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli
(C-529/07, EU:C:2009:361), nu rezulta că existența relei-credințe poate fi constatată numai în ipoteza în
care există o utilizare pe piața internă a unui semn identic sau similar pentru produse identice sau similare
care conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se solicită. Astfel, pot exista cazuri în care cererea
de înregistrare a unei mărci poate fi privită ca fiind introdusă cu rea-credință în pofida lipsei, în momentul
depunerii acestei cereri, a utilizării de către un terț pe piața internă a unui semn identic sau similar pentru
produse identice sau similare. În cazul unei cereri de declarare a nulității întemeiate pe articolul 52 alineatul
(1) litera (b) din Regulamentul privind marca nu este în niciun caz necesar ca solicitantul să fie titularul unei
mărci anterioare pentru produse sau servicii identice sau similare. În plus, în cazurile în care se constată că la
momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate un terț utiliza, cel puțin într-un stat membru,
un semn identic sau similar cu această marcă, existența unui risc de confuzie între aceste semne în percepția
publicului nu trebuie să fie în mod necesar dovedită. În lipsa unui risc de confuzie între semnul utilizat de
un terț și marca contestată sau în cazul lipsei utilizării de către un terț a unui semn identic sau similar cu
marca contestată, alte împrejurări de fapt pot, după caz, să constituie indicii pertinente și concordante care
dovedesc reaua-credință a solicitantului.
În sfârșit, Curtea a constatat că Tribunalul s-a abținut să ia în considerare în cadrul aprecierii sale globale
ansamblul împrejurărilor de fapt pertinente astfel cum se prezentau acestea în momentul depunerii cererii,
în condițiile în care acest moment era determinant. Astfel, întrucât s-a solicitat declararea nulității mărcii în
întregime, cererea trebuia examinată apreciindu-se intenția domnului Esteban în momentul în care acesta
a solicitat înregistrarea mărcii respective. În consecință, Curtea a anulat hotărârea atacată.
În Hotărârea Repower/EUIPO (C-281/18 P,EU:C:2019:916), pronunțată la 31 octombrie 2019, Curtea a respins

recursul îndreptat împotriva hotărârii Tribunalului149 și a oferit precizări cu privire la competența Oficiului
Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) de a-și revoca deciziile care conțin o eroare de procedură
evidentă care îi este imputabilă.
În speță, societatea recurentă, Repower, a înregistrat la EUIPO marca verbală REPOWER. La cererea intervenientei,
repowermap.org, divizia de anulare a EUIPO a admis în parte cererea de declarare a nulității acestei mărci
pentru anumite produse și servicii. Calea de atac împotriva deciziei menționate a fost respinsă de camera de
recurs a EUIPO. Ca urmare a introducerii de către intervenientă a unei acțiuni în anulare în fața Tribunalului,
printr-o nouă decizie, camera de recurs și-a revocat decizia de respingere, pentru motivul că aceasta era
afectată de o insuficiență a motivării și, prin urmare, de o „eroare de procedură evidentă”, în sensul articolului
80 alineatul (1) din Regulamentul privind marca.
Pronunțându-se asupra unei acțiuni a Repower împotriva acestei decizii de revocare, Tribunalul a considerat
că EUIPO nu putea să întemeieze decizia respectivă pe articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul privind
marca, în măsura în care o lipsă de motivare nu constituie o „eroare de procedură evidentă” în sensul
otărârea din 21 februarie 2018, Repower/EUIPO – repowermap.org (REPOWER) (T-727/16, EU:T:2018:88).

149| H

acestei dispoziții150. Totuși, Tribunalul a considerat că decizia de revocare putea să fie întemeiată pe principiul
general de drept care autorizează revocarea actelor administrative nelegale. Întrucât a constatat că eroarea
menționată cu privire la alegerea temeiului juridic nu justifica anularea deciziei de revocare, Tribunalul a
respins acțiunea Repower.
În vederea interpretării noțiunii de „eroare de procedură evidentă”, în sensul articolului 80 alineatul (1) din
Regulamentul privind marca, Curtea amintește că este necesar să se țină seama nu numai de formularea
acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte dispoziția
menționată.
În această privință, Curtea consideră că din economia Regulamentului privind marca reiese că erorile de
procedură vizate la articolul 80 alineatul (1) din acest regulament se referă, printre altele, la normele de
procedură prevăzute în regulamentul respectiv, precum obligația de motivare. Această interpretare este
susținută de obiectivul urmărit de articolul 80 alineatul (1) din același regulament, care are menirea să impună
EUIPO obligația de a revoca deciziile afectate de o eroare de procedură evidentă, în scopul de a garanta o bună
administrare, precum și economii de procedură. Interpretarea respectivă reflectă de asemenea jurisprudența
constantă a Curții potrivit căreia obligația de motivare reprezintă o normă de procedură fundamentală,
care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond
a actului în litigiu.
În consecință, Curtea consideră, în mod contrar Tribunalului, că orice încălcare a obligației de motivare, precum
un viciu sau o insuficiență a motivării, constituie o eroare de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1)
din Regulamentul privind marca, care trebuie să determine revocarea de către EUIPO a deciziei viciate de
aceasta, atunci când eroarea menționată are un caracter flagrant.
Rezultă că dispoziția respectivă era aplicabilă în speță și că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Totuși,
Curtea concluzionează că această eroare de drept nu este de natură să determine anularea hotărârii atacate,
în măsura în care dispozitivul hotărârii menționate, prin care se respinge acțiunea Repower împotriva deciziei
de revocare, apare ca fiind întemeiat pentru alte motive.
Prin Hotărârea Der Grüne Punkt/EUIPO (C-143/19 P, EU:C:2019:1076), pronunțată la 12 decembrie 2019, Curtea
a anulat hotărârea Tribunalului atacată151 pentru săvârșirea unei erori de drept în aplicarea noțiunii de „utilizare
serioasă” a unei mărci colective a Uniunii Europene.
În speță, reclamanta, Der Grüne Punkt, obținuse înregistrarea unei mărci colective figurative care reprezintă un
cerc cu două săgeți, marcă referitoare la un sistem de colectare și de valorificare a deșeurilor de ambalaje. Ca
urmare a unei cereri de decădere, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) admisese
în parte această cerere, pentru motivul că marca respectivă nu făcuse obiectul unei utilizări serioase pentru
produsele pentru care fusese înregistrată, cu excepția produselor care constau în ambalaje.
Acțiunea în anulare împotriva deciziei camerei de recurs a EUIPO introdusă de reclamantă a fost respinsă
de Tribunal.
150| A rticolul 80 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 207/2009 prevede că, atunci când EUIPO efectuează o înscriere în registru
sau ia o decizie care conține o eroare de procedură evidentă, care îi este imputabilă, acesta asigură eliminarea înscrierii respective
sau revocarea deciziei.
151| Hotărârea din 12 septembrie 2018, Der Grüne Punkt/EUIPO – Halston Properties (Reprezentarea unui cerc cu două săgeți) (T-253/17,
EU:T:2018:909).

În susținerea recursului, reclamanta a invocat că Tribunalul nu a ținut seama de interpretarea noțiunii de
„utilizare serioasă”, în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul privind marca, și a omis să ia în
considerare în mod corespunzător caracteristicile mărcilor colective, enunțate la articolul 66 din acest
regulament.
Mai întâi, Curtea a amintit că funcția esențială a unei mărci colective este de a face distincție între produsele
sau serviciile membrilor asociației titular al acesteia și cele ale altor întreprinderi. Astfel, spre deosebire de
o marcă individuală, o marcă colectivă nu are drept funcție să indice consumatorului care este „identitatea
originii” produselor sau a serviciilor pentru care este înregistrată. În această privință, Curtea a arătat că
articolul 66 din Regulamentul privind marca nu impune nicidecum ca fabricanții, producătorii, prestatorii sau
comercianții care se afiliază la asociația titular al unei mărci colective să facă parte din același grup de societăți
care fabrică sau furnizează produse sau servicii sub un control unic. Pe de altă parte, Curtea a constatat că
mărcile colective se situează, la fel ca mărcile individuale, în comerț. Utilizarea lor trebuie, așadar, pentru a
putea fi calificată drept „serioasă”, în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul privind marca, să se
înscrie efectiv în obiectivul întreprinderilor în cauză de a crea sau de a păstra un debușeu pentru produsele
și serviciile lor.
În continuare, Curtea a concluzionat că o marcă colectivă este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială
din momentul în care această utilizare îi permite consumatorului să înțeleagă că produsele sau serviciile vizate
provin de la întreprinderi care sunt afiliate asociației titular al mărcii și să distingă astfel aceste produse sau
servicii de cele care provin de la întreprinderi care nu sunt afiliate la asociația respectivă. În speță, Curtea a
considerat că din constatările Tribunalului reiese că marca colectivă era utilizată în conformitate cu funcția
sa esențială, având în vedere că producătorul sau distribuitorul produselor în litigiu face parte din sistemul
de acord de licență al reclamantei.
În sfârșit, Curtea a arătat că respectivul caracter serios al utilizării mărcii în cauză trebuia apreciat evaluând
în special utilizările considerate justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea
cotelor de piață pentru produsele sau serviciile protejate prin marcă, natura acestor produse sau servicii,
caracteristicile pieței, întinderea și frecvența utilizării mărcii respective. În această privință, Curtea a
constatat că Tribunalul omisese să aplice în speță criteriile menționate. Curtea a considerat în special că
Tribunalului îi revenea sarcina de a examina dacă utilizarea demonstrată în mod corespunzător în speță, și
anume aplicarea mărcii în cauză pe ambalajul produselor întreprinderilor afiliate la sistemul de colectare de
proximitate și de tratare ecologică a deșeurilor de ambalaje, este considerată, în sectoarele economice vizate
sau cel puțin în unele dintre acestea, ca justificată pentru a menține sau a crea cote de piață pentru produse.
Potrivit Curții, nu se poate exclude posibilitatea ca indicarea de către fabricant sau de către distribuitor pe
ambalajul produselor de consum curent a afilierii la un astfel de sistem de reciclare să influențeze deciziile
de cumpărare ale consumatorilor și, astfel, să contribuie la crearea sau la menținerea unor cote de piață
aferente acestor produse.
Întrucât a considerat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în aplicarea noțiunii de „utilizare serioasă”,
Curtea a anulat hotărârea atacată, precum și decizia camerei de recurs a EUIPO.

3. Telecomunicații
În acest domeniu, trebuie semnalate în special două hotărâri. Prima este Hotărârea din 1 octombrie 2019,
Planet49 (C-673/17), privind consimțământul utilizatorului unui site internet pentru stocarea de informații
sau accesul la informații prin intermediul cookie-urilor. Această hotărâre este prezentată în rubrica XIV.1,
„Protecția datelor cu caracter personal”.
A doua este Hotărârea AW și alții (Apeluri la 112) (C-417/18, EU:C:2019:671), pronunțată la 5 septembrie 2019,
în care Curtea a declarat că statele membre au obligația de a se asigura că întreprinderile de telecomunicații pun
la dispoziție în mod gratuit informații privind localizarea apelantului autorității care tratează apelurile de urgență
la 112, sub rezerva fezabilității tehnice, inclusiv atunci când apelul este efectuat de pe un telefon mobil neechipat
cu o cartelă SIM. În plus, aceste informații trebuie să fie suficient de fiabile și de precise pentru a permite
serviciilor de urgență să intervină. În sfârșit, Curtea a precizat condițiile care permit angajarea răspunderii
statului în cazul încălcării dreptului Uniunii.
O tânără de 17 ani a fost răpită într-o suburbie a Panevėžys (Lituania), apoi violată și arsă de vie în portbagajul
unui autoturism. În timp ce se afla închisă în acest portbagaj, aceasta a format, folosind un telefon mobil,
centrul de recepție a apelurilor de urgență lituanian, la numărul european unic pentru apelurile de urgență
„112” de aproximativ 10 ori pentru a solicita ajutor. Cu toate acestea, echipamentele centrului de recepție
a apelurilor de urgență nu afișau numărul telefonului mobil utilizat, ceea ce a împiedicat angajații acestui
centru să o localizeze. Nu s-a putut stabili dacă telefonul mobil utilizat de victimă era echipat cu o cartelă SIM
și nici motivul pentru care numărul său nu era vizibil la centrul de recepție a apelurilor de urgență.
Rudele victimei au formulat o acțiune având ca obiect obligarea statului lituanian la repararea prejudiciului lor
moral. Ele reproșează Republicii Lituania că nu a asigurat corect punerea în aplicare practică a articolului 26
alineatul (5) din Directiva 2002/22152, care impune statelor membre să se asigure că întreprinderile în cauză
pun la dispoziție gratuit informațiile referitoare la localizarea apelantului autorității care tratează apelurile
de urgență imediat ce apelul ajunge la autoritatea menționată.
Tribunalul Administrativ din Vilnius (Lituania), sesizat cu cauza, a adresat Curții întrebări preliminare cu privire
la întinderea acestei obligații de a transmite informațiile de localizare a apelantului la 112.
Mai întâi, Curtea a precizat că obligația prevăzută la articolul 26 alineatul (5) din Directiva 2002/22 se aplică
statelor membre, sub rezerva fezabilității tehnice, inclusiv atunci când apelul este efectuat de pe un telefon
mobil neechipat cu o cartelă SIM.
În continuare, Curtea a subliniat că articolul 26 alineatul (5) ultima teză din Directiva 2002/22 conferă statelor
membre o anumită marjă de apreciere la definirea criteriilor de acuratețe și de fiabilitate ale informațiilor
privind localizarea apelantului la 112. Cu toate acestea, criteriile pe care le definesc trebuie să asigure, în
limitele fezabilității tehnice, o localizare a poziției apelantului cu gradul de fiabilitate și de precizie necesar
152| Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor
cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal) ( JO 2002, L 108, p. 51, Ediție specială,
13/vol. 35, p. 213), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009
( JO 2009, L 337, p. 11).

pentru a permite serviciilor de urgență să îi vină în ajutor în mod util. Întrucât o astfel de apreciere prezintă
un caracter eminamente tehnic și este strâns legată de caracteristicile rețelei de telecomunicații mobile
naționale, revine instanței naționale sarcina de a o efectua.
În sfârșit, în ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii statului pentru
prejudicii cauzate de o încălcare a dreptului Uniunii, Curtea a arătat că, desigur, printre aceste condiții figurează
cea legată de existența unei legături directe de cauzalitate între încălcarea acestui drept și prejudiciul suferit
de acești particulari. Cu toate acestea, repararea consecințelor prejudiciului cauzat trebuie asigurată în cadrul
dreptului național al răspunderii, fiind subînțeles că condițiile stabilite de legislațiile naționale în domeniul
reparării prejudiciilor nu pot fi mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de natură
internă. Prin urmare, atunci când, în conformitate cu dreptul intern al unui stat membru, existența unei
legături de cauzalitate indirecte între nelegalitatea săvârșită de autoritățile naționale și prejudiciul suferit de
un particular este suficientă pentru angajarea răspunderii statului, o astfel de legătură de cauzalitate indirectă
între o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă acestui stat membru și prejudiciul suferit de un particular
trebuie să fie de asemenea suficientă, potrivit principiului echivalenței, în vederea angajării răspunderii
statului membru menționat pentru această încălcare a dreptului Uniunii.
4. Achiziții publice
În Hotărârea Telecom Italia (C-697/17, EU:C:2019:599), pronunțată la 11 iulie 2019, Curtea a adus precizări, în
cadrul unei proceduri restrânse de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii,
reglementată de Directiva 2014/24153, cu privire la condițiile în care operatorii economici sunt admiși să prezinte o
ofertă. În acest context, Curtea a considerat că, ținând seama de cerința, prevăzută de această directivă, cu
privire la identitatea juridică și materială dintre operatorii economici preselectați și cei care depun ofertele,
un candidat preselectat care se angajează să absoarbă un alt candidat preselectat, în temeiul unui acord de
fuziune încheiat între etapa de preselecție și cea de depunere a ofertelor și executat după această etapă de
depunere, poate depune o ofertă.
În luna mai 2016, societatea Infratel a lansat, în numele Ministerului Dezvoltării Economice italian, o procedură
restrânsă în scopul atribuirii unor contracte de achiziții publice pentru construirea, întreținerea și gestionarea
unei rețele pasive publice în bandă ultralargă în mai multe regiuni ale Italiei. În cadrul acestei proceduri
având ca obiect atribuirea a cinci loturi, au depus cereri de participare societatea Telecom Italia, precum și,
printre altele, societățile Metroweb Sviluppo și OpEn Fiber. Deși a fost preselectată, Metroweb Sviluppo nu
a depus în cele din urmă o ofertă.
În luna ianuarie 2017, Infratel a publicat lista ofertanților admiși, precum și un clasament provizoriu al
ofertanților câștigători. Potrivit acestui clasament, OpEn Fiber s-a clasat pe primul loc în fiecare dintre cele
cinci loturi, în timp ce societatea Telecom Italia s-a clasat pe al doilea loc, cu excepția lotului nr. 4, în care a
ocupat al treilea loc. Nemulțumită de rezultatul procedurii în cauză, Telecom Italia a solicitat, în primul rând,
accesul la documentele aferente procedurii de atribuire în cauză. Din aceste documente reiese în esență că,
între etapa de preselecție și data limită de depunere a ofertelor, Metroweb Sviluppo a fost absorbită de OpEn
Fiber, fără ca Comisia Europeană să se fi opus acestei absorbții. În al doilea rând, Telecom Italia a contestat
în fața instanțelor italiene atribuirea celor cinci loturi în cauză.
153| Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a
Directivei 2004/18/CE ( JO 2014, L 94, p. 65).

Amintind mai întâi că, în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) prima teză din Directiva 2014/24, numai
operatorii economici invitați în acest sens de autoritatea contractantă după evaluarea informațiilor furnizate
pot depune o ofertă, Curtea a subliniat că această dispoziție implică o identitate juridică și materială între
operatorii economici preselectați și cei care depune ofertele. Această normă este prevăzută pentru procedura
restrânsă, care se desfășoară în mai multe etape, și în special pentru etapa de preselecție și pentru cea
de depunere a ofertelor. Curtea a arătat însă că această dispoziție nu prevede norme privind modificările
eventual intervenite în structura sau în capacitatea economică și tehnică a candidatului preselectat.
În această privință, Curtea a amintit că, în contextul similar al Directivei 2004/17154, a examinat aspectul
impactului unor astfel de modificări în cursul unei proceduri negociate de atribuire a unui contract de achiziții
publice în Hotărârea MT Højgaard și Züblin155. Astfel, Curtea a apreciat că, în cadrul unei proceduri negociate,
în cazul dizolvării unui grup preselectat ca atare din care au făcut parte doi operatori economici, unul dintre
aceștia poate să se substituie grupului respectiv și să continue procedura menționată fără ca principiul
egalității de tratament să fie încălcat. Este însă necesar să se stabilească faptul că acest operator economic
îndeplinește singur cerințele stabilite inițial de autoritatea contractantă (primul criteriu) și că continuarea
participării sale la procedura amintită nu atrage o deteriorare a situației concurențiale a celorlalți ofertanți
(al doilea criteriu).
În ceea ce privește respectarea în speță a primului criteriu, Curtea a considerat că societatea OpEn Fiber
continuă să îndeplinească cerințele definite inițial de autoritatea contractantă întrucât capacitatea sa materială
a sporit prin absorbția Metroweb Sviluppo.
În ceea ce privește al doilea criteriu, o absorbție precum cea a Metroweb Sviluppo trebuie realizată, potrivit
Curții, cu respectarea reglementării Uniunii, în special a Regulamentului nr. 139/2004156. În această privință,
Curtea a arătat că Comisia a decis la 15 decembrie 2016, în temeiul respectivului regulament, să nu se opună
fuziunii dintre OpEn Fiber și Metroweb Sviluppo. În acest context, Curtea a subliniat că dispoziții ale dreptului
Uniunii distincte de cele care reglementează contractele de achiziții publice vizează în mod specific să asigure
că existența unei concurențe libere și nedenaturate în cadrul pieței interne nu este pusă în pericol prin
operațiuni de fuziune precum cea în speță. Astfel, în măsura în care comportamentul unui actor economic
respectă aceste norme specifice, nu se poate considera că participarea sa la o astfel de operațiune ar putea,
în sine, să conducă la o deteriorare a situației concurențiale a celorlalți ofertanți prin simplul fapt că entitatea
rezultată în urma fuziunii va beneficia de o capacitate economică și tehnică sporită.
154| D
irectiva 2004/17/CΕ a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire
a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale ( JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială,
06/vol. 8, p. 3). Această directivă nu mai este în vigoare.
otărârea Curții din 24 mai 2016, MT Højgaard și Züblin (C-396/14, EU:C:2016:347).

155| H
156| Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi

5. Produse alimentare
În Hotărârea Organisation juive européenne și Vignoble Psagot (C-363/18, EU:C:2019:954), pronunțată

la 12 noiembrie 2019, care privește interpretarea Regulamentului (UE) nr. 1169/2011157, Curtea, întrunită în
Marea Cameră, a declarat că produsele alimentare originare din teritoriile ocupate de Statul Israel trebuie să poarte
mențiunea teritoriului lor de origine, însoțită, în cazul în care provin dintr-o localitate sau dintr-un ansamblu de
localități care constituie o colonie israeliană din interiorul teritoriului respectiv, de mențiunea acestei proveniențe.
Litigiul principal era între Organisation juive européenne și Vignoble Psagot Ltd, pe de o parte, și ministre de
l’Économie et des Finances français (ministrul francez al economiei și finanțelor), pe de altă parte, în legătură
cu legalitatea unui aviz privind indicarea originii mărfurilor originare din teritoriile ocupate de Statul Israel
începând cu luna iunie 1967 și care impunea ca aceste produse alimentare să poarte mențiunile în discuție.
Acest aviz a fost emis în urma publicării de către Comisia Europeană a unui aviz interpretativ privind indicarea
originii mărfurilor originare din aceste teritorii158.
În primul rând, Curtea a observat că țara de origine sau locul de proveniență a unui produs alimentar trebuie,
în conformitate cu articolele 9 și 26 din Regulamentul nr. 1169/2011, să fie menționat atunci când lipsa unei
asemenea mențiuni poate induce în eroare consumatorii, lăsându-i să creadă că produsul alimentar respectiv
are o țară de origine sau un loc de proveniență diferit de țara de origine sau de locul de proveniență real. Pe
de altă parte, a observat că, atunci când mențiunea originii sau a provenienței este indicată pe respectivul
produs alimentar, aceasta nu trebuie să fie înșelătoare.
În al doilea rând, Curtea a interpretat atât noțiunea de „țară de origine”159, cât și termenii „țară” și „teritoriu”
în sensul Regulamentului nr. 1169/2011. În această privință, a observat că noțiunea respectivă este definită la
articolul 2 alineatul (3) din regulamentul menționat prin trimitere la Codul vamal al Uniunii160, potrivit căruia
sunt considerate ca fiind originare dintr-o anumită „țară” sau dintr-un anumit „teritoriu” mărfurile care fie au
fost obținute în întregime într-o singură țară sau teritoriu, fie au fost supuse ultimei transformări sau prelucrări
substanțiale în acea țară sau teritoriu161.
În ceea ce privește termenul de „țară”, utilizat în repetate rânduri de Tratatul UE și de Tratatul FUE ca sinonim
al termenului „stat”, Curtea a arătat că, pentru a asigura o interpretare coerentă a dreptului Uniunii, trebuie să
se confere același sens acestui termen în Codul vamal al Uniunii și, prin urmare, în Regulamentul nr. 1169/2011.
Or, „statul” desemnează o entitate suverană care exercită, în interiorul frontierelor sale geografice, totalitatea
competențelor recunoscute de dreptul internațional. În ceea ce privește termenul „teritoriu”, Curtea a observat
157| Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind informarea consumatorilor
cu privire la produsele alimentare, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1924/2006 și (CE) nr. 1925/2006 ale Parlamentului European
și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 87/250/CEE a Comisiei, a Directivei 90/496/CEE a Consiliului, a Directivei 1999/10/CE a
Comisiei, a Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a Directivelor 2002/67/CE și 2008/5/CE ale Comisiei și a
Regulamentului (CE) nr. 608/2004 al Comisiei ( JO 2011, L 304, p. 18).
158| A
viz interpretativ privind indicarea originii mărfurilor originare din teritoriile ocupate de Israel începând cu iunie 1967
( JO 2015, C 375, p. 4).
159| A
rticolul 9 alineatul (1) litera (i) și articolul 26 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1169/2011.
160| Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al
Uniunii ( JO 2013, L 269, p. 1).
161| A
rticolul 60 din Regulamentul nr. 952/2013.

că din însăși formularea Codului vamal al Uniunii162 rezultă că acesta desemnează entități diferite de „țări”
și, prin urmare, de „state”. În acest context, faptul de a aplica pe produse alimentare mențiunea conform
căreia Statul Israel este „țara de origine” a acestora, în condițiile în care respectivele produse alimentare sunt
în realitate originare din teritorii care dispun, fiecare, de un statut internațional propriu și distinct de cel al
acestui stat, fiind în același timp ocupate de acesta din urmă și sub jurisdicția limitată a acestuia, în calitate de
putere ocupantă în sensul dreptului internațional umanitar, ar fi de natură să inducă în eroare consumatorii.
În consecință, Curtea a declarat că menționarea teritoriului de origine a produselor alimentare în cauză este
obligatorie, în sensul Regulamentului nr. 1169/2011, cu scopul de evita inducerea în eroare a consumatorilor
cu privire la faptul că Statul Israel este prezent în aceste teritorii în calitate de putere ocupantă, iar nu în
calitate de entitate suverană.
În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, noțiunea de „loc de proveniență”163, Curtea a arătat că trebuie
înțeleasă ca făcând trimitere la orice spațiu geografic determinat situat în interiorul țării sau al teritoriului
de origine a unui produs alimentar, cu excluderea unei adrese a producătorului. Astfel, mențiunea conform
căreia un produs alimentar provine dintr-o „colonie israeliană” situată în unul dintre „teritoriile ocupate de
Statul Israel” poate fi considerată ca o mențiune a „locului de proveniență”, cu condiția ca termenul „colonie”
să facă trimitere la un anumit loc geografic.
Pe de altă parte, în ceea ce privește aspectul dacă mențiunea „colonie israeliană” are, ca indicație a locului
de proveniență, un caracter obligatoriu, Curtea a subliniat mai întâi că coloniile instalate în anumite teritorii
ocupate de Statul Israel se caracterizează prin faptul că materializează o politică de transfer de populație pe
care acest stat o desfășoară în afara teritoriului său, cu încălcarea normelor dreptului internațional general
umanitar164. În continuare, Curtea a statuat că lipsa acestei mențiuni, ceea ce presupune că numai teritoriul de
origine ar fi menționat, poate să inducă în eroare consumatorii. Astfel, aceștia nu pot ști, în absența oricărei
informații care să le permită să înțeleagă mai bine acest aspect, că un produs alimentar provine dintr-o localitate
sau dintr-un ansamblu de localități care constituie o colonie instalată în unul dintre teritoriile menționate,
cu încălcarea normelor dreptului internațional umanitar. Or, Curtea a observat că, în temeiul dispozițiilor
Regulamentului nr. 1169/2011165, informarea consumatorilor trebuie să le permită acestora să facă o alegere
în cunoștință de cauză și ținând seama nu numai de considerații de ordin sanitar, economic, ecologic sau
social, ci și de considerații de ordin etic sau legate de respectarea dreptului internațional. Curtea a subliniat
în această privință că astfel de considerații puteau influența deciziile de cumpărare ale consumatorilor.
În Hotărârea Exportslachterij J. Gosschalk și alții (C-477/18 și C-478/18, EU:C:2019:1126), pronunțată la 19

decembrie 2019, Curtea a avut ocazia să își dezvolte jurisprudența privind onorariile datorate de abatoare
pentru controalele veterinare oficiale efectuate de autoritățile competente. Solicitată să se pronunțe cu
privire la interpretarea Regulamentului nr. 882/2004166, aceasta a statuat, pe de o parte, că autoritățile au
dreptul să repercuteze asupra abatoarelor salariile și cheltuielile cu personalul care nu realizează în mod concret
controalele, proporțional cu timpul necesar în mod obiectiv personalului administrativ pentru activități legate
în mod indisociabil de efectuarea controalelor. Pe de altă parte, aceasta a considerat că autoritățile au, în
162| A
rticolul 60 din Regulamentul nr. 952/2013.
163| A
rticolul 9 alineatul (1) litera (i) și articolul 26 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1169/2011.
164| A rticolul 49 al șaselea paragraf din Convenția privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, semnată la Geneva la
12 august 1949.
165| C
onsiderentele (3) și (4) și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1169/2011.
166| R
egulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind controalele oficiale efectuate
pentru a asigura verificarea conformității cu legislația privind hrana pentru animale și produsele alimentare și cu normele de sănătate
animală și de bunăstare a animalelor ( JO 2004, L 165, p. 1, rectificare în JO 2004, L 191, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 58, p. 216).

anumite condiții, posibilitatea de a factura onorarii pentru timpul de control rezervat de abator la autoritatea
competentă, dar care nu a fost executat în mod efectiv, chiar dacă aceste controale trebuiau să fie efectuate
de medici veterinari temporari care nu sunt remunerați pentru timpul de control neexecutat.
În cauza principală, mai multe abatoare neerlandeze contestau facturi emise de autoritățile neerlandeze
pentru inspecții veterinare în cadrul unităților lor. Astfel de inspecții sunt realizate de medici veterinari și
de auxiliari care lucrează pentru autoritatea competentă sau de auxiliari interimari ai unei societăți private.
În practică, abatorul depune la autoritate o cerere în care specifică numărul de controlori necesar, precum
și timpul necesar pentru a realiza controlul. Dacă lucrările de inspecție se încheie mai devreme decât s-a
prevăzut, abatorul rămâne obligat să plătească timpul de control solicitat, dar neexecutat.
Potrivit abatoarelor, acest timp neexecutat nu ar trebui să fie facturat, cum de altfel nici salariile și cheltuielile
cu personalul administrativ și auxiliar al autorității nu ar trebui să fie cuprinse în onorariile stabilite în sarcina
lor. Abatoarele contestau de asemenea baremele aplicate pentru lucrările efectuate de medici veterinari
interimari, care sunt remunerați în mod diferit de autoritate. În sfârșit, instanța de trimitere avea îndoieli
cu privire la luarea în considerare în onorarii a cheltuielilor de constituire a unei rezerve pentru societatea
privată care furnizează auxiliari, această rezervă fiind destinată plății personalului în ipoteza unei crize
sanitare pentru a se putea relua activitatea de îndată ce se sfârșește criza.
Cea mai mare parte a acestor întrebări se grupează în jurul compatibilității reglementării neerlandeze cu
cerința Regulamentului nr. 882/2004 potrivit căreia onorariile nu pot fi percepute decât pentru finanțarea
costurilor pe care le-au presupus în mod efectiv controalele oficiale și care au fost suportate de autoritatea
competentă167. În acest context, Curtea a amintit de la bun început că cerința eficacității controalelor oficiale
constituie o preocupare centrală a legiuitorului Uniunii. În lumina acestei cerințe de eficiență, ea a arătat,
în primul rând, că personalul administrativ și auxiliar contribuie de asemenea la eficacitatea controalelor.
Astfel, acest lucru eliberează medicii veterinari de organizarea logistică a lucrărilor de inspecție și contribuie
la monitorizarea controalelor. Salariile și cheltuielile cu acest personal pot fi, așadar, luate în considerare la
calcularea onorariilor, dar numai proporțional cu timpul de lucru impus de activitățile legate în mod indisociabil
de executarea controalelor oficiale.
În al doilea rând, Curtea a statuat că facturarea timpului de control care nu a fost executat în mod efectiv
este permisă atunci când neperceperea acestor onorarii ar putea afecta eficacitatea sistemului de controale.
Cu toate acestea, abatoarele trebuie să aibă posibilitatea de a informa autoritatea competentă cu privire la
intenția lor de a reduce durata unui asemenea control față de durata prevăzută inițial dacă această intenție
este exprimată în termenul rezonabil prevăzut în acest scop de autoritatea menționată.
Curtea a adăugat că facturarea timpului de control neexecutat este supusă unor condiții suplimentare atunci
când inspecția este efectuată de medici veterinari interimari, care nu sunt remunerați pentru timpul de
control neexecutat. În acest caz, autoritatea poate cel mult să factureze o sumă corespunzătoare cuantumului
onorariului, din care s-ar deduce costurile cu salariul medicilor veterinari oficiali interimari. Soldul din onorariu
astfel obținut trebuie, în plus, să corespundă cu adevărat unor cheltuieli generale prevăzute de regulament.
Pe de altă parte, în ceea ce privește luarea în considerare în general a remunerațiilor medicilor veterinari
interimari, a căror remunerație este mai redusă decât a medicilor veterinari angajați de autoritatea competentă,
Curtea a precizat că onorariile forfetare, care sunt în principiu permise de Regulamentul nr. 882/2004, pot
fi aplicate și atunci când medici veterinari interimari efectuează controlul. Aceste onorarii nu trebuie să
167| A
rticolul 27 alineatul (1) și alineatul (4) litera (a) din Regulamentul nr. 882/2004.

depășească însă, în general, costurile suportate de autoritate. Prin urmare, în cazul în care constată că a
realizat un beneficiu pe o perioadă dată, autoritatea trebuie să scadă cuantumul onorariilor forfetare pentru
perioada următoare.
În sfârșit, Curtea a înlăturat posibilitatea de a lua în considerare la calcularea onorariilor cheltuielile de

constituire a unei rezerve pentru o societate privată la care autoritatea recurge pentru a recruta auxiliari.
Astfel, onorariile pot acoperi numai cheltuielile care decurg efectiv din realizarea controalelor în întreprinderile
din sectorul alimentar.
6. Asigurarea auto
În Hotărârea Línea Directa Aseguradora (C-100/18, EU:C:2019:517), pronunțată la 20 iunie 2019, Curtea
a interpretat noțiunea de „pagube produse de vehicule” în sensul Directivei 2009/103168 privind asigurarea de
răspundere civilă auto, considerând că intră sub incidența acestei noțiuni o situație în care un vehicul staționat
într-un garaj privat al unui imobil de mai mult de 24 de ore a luat foc, provocând un incendiu a cărui origine
se află în circuitul electric al acestui vehicul, și a cauzat prejudicii acestui imobil.
În luna august 2013, un vehicul, staționat de mai mult de 24 de ore în garajul privat al unui imobil, a luat foc
și a cauzat prejudicii. Incendiul își avea originea în circuitul electric al vehiculului. Proprietarul vehiculului
încheiase o asigurare de răspundere civilă auto cu societatea Línea Directa. Imobilul era asigurat la societatea
Segurcaixa, care a acordat societății proprietare a acestui imobil o despăgubire în valoare de 44 704,34 euro
pentru repararea prejudiciilor cauzate.
În luna martie 2014, Segurcaixa a introdus o acțiune împotriva Línea Directa pentru ca aceasta din urmă să fie
obligată la rambursarea despăgubirii plătite, pentru motivul că accidentul își avea originea într-un „eveniment
legat de circulația vehiculului”, în sensul dreptului spaniol, acoperit de asigurarea auto a vehiculului. Cererea
formulată de Segurcaixa a fost respinsă în primă instanță. În cadrul procedurii de apel, Línea Directa a fost
obligată la plata despăgubirii solicitate de Segurcaixa. Línea Directa a formulat recurs la Tribunal Supremo
(Curtea Supremă, Spania). Având îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie reținută referitor la noțiunea
de „pagube produse de vehicule” care figurează în Directiva 2009/103, această instanță a hotărât să adreseze
Curții mai multe întrebări preliminare.
Curtea a amintit mai întâi că noțiunea de „pagube produse de vehicule”, în sensul directivei menționate169,
constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, a cărei interpretare nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui
stat membru. Aceasta a subliniat de asemenea că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor cauzate
de aceste vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de legiuitorul Uniunii.
Ținând seama de jurisprudența sa170, Curtea a amintit că noțiunea de „pagube produse de vehicule” nu se
limitează la situațiile de circulație rutieră și că în sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care
este conformă cu funcția obișnuită a acestuia din urmă, în special orice utilizare a unui vehicul ca mijloc de
168| D
irectiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto
și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11).
169| A
rticolul 3 primul paragraf din Directiva 2009/103 prevede că, sub rezerva dispozițiilor articolului 5, fiecare stat membru ia toate
măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit
pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.
se vedea în special Hotărârea din 20 decembrie 2017, Núñez Torreiro (C-334/16, EU:C:2017:1007), și Hotărârea din 15 noiembrie
170| A
2018, BTA Baltic Insurance Company (C-648/17, EU:C:2018:917).

transport. În acest context, Curtea a arătat, pe de o parte, că faptul că vehiculul implicat într-un accident
staționa în momentul producerii acestuia nu exclude, în sine, posibilitatea ca utilizarea vehiculului respectiv
în acel moment să se încadreze în funcția sa de mijloc de transport. De asemenea, nici aspectul dacă motorul
vehiculului în cauză era sau nu era în funcțiune în momentul producerii accidentului nu este decisiv. Pe de
altă parte, nicio dispoziție a Directivei 2009/103 nu limitează întinderea obligației de asigurare și a protecției
pe care această obligație urmărește să o confere victimelor unor accidente cauzate de vehicule cu motor la
cazurile de utilizare a unor astfel de vehicule pe anumite terenuri sau pe anumite drumuri.
În consecință, Curtea a dedus din aceasta că noțiunea de „pagube produse de vehicule”, în sensul Directivei
2009/103, nu depinde de caracteristicile terenului pe care este utilizat acest vehicul și în special de împrejurarea
că vehiculul în cauză este, la momentul accidentului, staționat și se află într-o parcare. În aceste condiții, Curtea
a considerat că staționarea și perioada de imobilizare a vehiculului sunt etape naturale și necesare care fac
parte integrantă din utilizarea acestuia ca mijloc de transport. Astfel, un vehicul este utilizat în conformitate
cu funcția sa de mijloc de transport în principiu și în timpul staționării sale între două deplasări.
În speță, Curtea a apreciat că staționarea unui vehicul într-un garaj privat constituie o utilizare a acestuia care
este conformă cu funcția sa de mijloc de transport, această concluzie nefiind repusă în discuție de faptul că
vehiculul menționat a staționat mai mult de 24 de ore în acest garaj.
În sfârșit, în ceea ce privește împrejurarea că accidentul în discuție în litigiul principal rezultă dintr-un incendiu
cauzat de circuitul electric al unui vehicul, Curtea a considerat că, din moment ce vehiculul care se află la
originea acestui accident corespunde definiției de „vehicul” în sensul articolului 1 punctul 1 din Directiva
2009/103171, nu este necesar să se identifice printre piesele vehiculului menționat cea care se află la originea
faptei prejudiciabile și nici să se determine funcțiile pe care le asigură această piesă.
7. Controlul achiziționării și deținerii de arme
Prin Hotărârea Republica Cehă/Parlamentul European și Consiliul (C-482/17, EU:C:2019:1035), pronunțată la

3 decembrie 2019, Curtea a respins acțiunea având ca obiect anularea în tot sau în parte a Directivei 2017/853172
(denumită în continuare „directiva atacată”), prin care Parlamentul European și Consiliul au modificat Directiva
91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii de arme173 (denumită în continuare „Directiva
privind armele de foc”). Curtea a statuat că măsurile adoptate de Parlamentul European și de Consiliu în
directiva atacată nu conțin încălcări ale principiilor proporționalității, securității juridice, protecției încrederii
legitime și nediscriminării, invocate de Republica Cehă în susținerea acțiunii sale.
În vederea eliminării controalelor la frontierele din interiorul spațiului Schengen, directiva privind armele de
foc a instituit un cadru minim armonizat referitor la deținerea și achiziționarea armelor de foc, precum și la
transferul acestora între statele membre. În acest scop, această directivă prevede dispoziții privind condițiile
potrivit cărora pot fi achiziționate și deținute arme de foc de diferite categorii, prevăzând în același timp, din
imperative de siguranță publică, că achiziționarea anumitor tipuri de arme de foc trebuie să fie interzisă.
171| A
rticolul 1 punctul 1 din Directiva 2009/103.
172| D
irectiva (UE) 2017/853 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 mai 2017 de modificare a Directivei 91/477/CEE a Consiliului
privind controlul achiziționării și deținerii de arme ( JO 2017, L 137, p. 22).
173| Directiva 91/477/CEE a Consiliului din 18 iunie 1991 privind controlul achiziționării și deținerii de arme ( JO 1991, L 256, p. 51, Ediție

Ca urmare a unor acte teroriste, Parlamentul European și Consiliul au adoptat în anul 2017 directiva atacată,
în vederea introducerii unor norme mai stricte pentru armele de foc cele mai periculoase, neutralizate și
semiautomate. În același timp, această directivă urmărește facilitarea liberei circulații a anumitor arme prin
stabilirea în special a unor norme de marcaj.
În ceea ce privește armele de foc automate transformate în arme de foc semiautomate, care sunt în principiu
interzise, directiva atacată cuprinde o derogare ale cărei condiții nu sunt îndeplinite decât de Elveția, care
face parte din spațiul Schengen și căreia i se aplică directiva privind armele de foc. Este vorba în special de
condiția privind existența unui sistem militar bazat pe serviciul militar general care a cuprins în ultimii 50 de
ani un sistem de transfer al armelor de foc de uz militar către persoanele care și-au încheiat stagiul militar.
Republica Cehă a formulat în fața Curții de Justiție o acțiune prin care urmărea anularea în tot sau în parte
a directivei atacate. În această procedură, Republica Cehă era susținută de Ungaria și de Polonia, în timp ce
Parlamentul European și Consiliul erau susținute de Franța și de Comisia Europeană.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului atribuirii, mai întâi, Curtea a amintit că, chiar și atunci
când un act întemeiat pe articolul 114 TFUE, precum Directiva privind armele de foc, a eliminat deja orice
obstacol privind schimburile în domeniul pe care acesta îl armonizează, legiuitorul Uniunii nu poate fi privat de
posibilitatea de a adapta acest act, în temeiul acestei dispoziții, în funcție de orice modificare a împrejurărilor,
având în vedere sarcina care îi revine de a garanta protecția intereselor generale recunoscute de tratat. Or,
fac parte din aceste interese generale combaterea terorismului internațional și a criminalității grave, precum
și menținerea securității publice.
În continuare, în ceea ce privește o reglementare care modifică o reglementare existentă, Curtea a precizat
că, pentru identificarea temeiului juridic al acesteia, trebuie luate în considerare reglementarea existentă pe
care o modifică și în special obiectivul și conținutul său. Astfel, o examinare izolată a actului de modificare
ar risca să conducă la rezultatul paradoxal că acest act nu ar putea fi adoptat în temeiul articolului 114 TFUE,
deși ar fi posibil ca legiuitorul Uniunii să ajungă la același rezultat normativ prin abrogarea actului inițial și
procedând, în temeiul acestei dispoziții, la reformarea integrală a acestuia într-un nou act. În consecință,
Curtea a constatat că era necesar să se identifice temeiul juridic pe care trebuia adoptată directiva atacată,
ținându-se seama atât de contextul constituit de Directiva privind armele de foc, cât și de reglementarea
care rezultă din modificările aduse acesteia prin directiva atacată.
În sfârșit, în urma unei comparații a obiectivului și a conținutului Directivei privind armele de foc cu cele
ale directivei atacate, Curtea a constatat că cele două directive urmăresc să asigure apropierea dispozițiilor
statelor membre în materia liberei circulații a armelor de foc pentru uz civil, limitând în același timp această
libertate prin garanții de securitate adaptate naturii acestor mărfuri, și că directiva atacată se limitează în
această privință să ajusteze echilibrul stabilit de Directiva privind armele de foc între aceste două obiective
pentru a-l adapta la evoluția circumstanțelor.
Cu privire la acest aspect, Curtea a amintit că armonizarea aspectelor referitoare la siguranța mărfurilor este
unul dintre elementele esențiale pentru asigurarea bunei funcționări a pieței interne, întrucât reglementările
izolate în această materie sunt susceptibile să creeze obstacole în calea comerțului. Or, având în vedere că
particularitatea armelor de foc este periculozitatea acestora nu numai pentru utilizatori, ci și pentru publicul
larg, Curtea a subliniat că motivele de siguranță publică par indispensabile în cadrul unei reglementări privind
achiziționarea și deținerea acestor mărfuri.
În aceste condiții, Curtea a statuat că legiuitorul Uniunii nu a depășit marja de apreciere pe care i-o conferă
articolul 114 TFUE atunci când a adoptat directiva atacată în temeiul acestei dispoziții.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului proporționalității, Curtea a examinat dacă Acordul
interinstituțional „privind o mai bună legiferare”174 impunea în mod formal Comisiei să stabilească o evaluare
a impactului măsurilor avute în vedere prin adoptarea directivei atacate pentru a permite aprecierea
proporționalității acestor măsuri. În această privință, Curtea a arătat că elaborarea de evaluări de impact
constituie o etapă a procesului legislativ care trebuie să intervină, ca regulă generală, atunci când inițiativa
legislativă poate avea un impact economic, de mediu sau social important. Cu toate acestea, o obligație de
a efectua o asemenea evaluare în orice împrejurare nu rezultă din cuprinsul acestui acord.
Astfel, omisiunea unei evaluări de impact nu poate fi calificată drept încălcare a principiului proporționalității
atunci când legiuitorul Uniunii se află într-o situație specială, care necesită o anumită economie, cu condiția
totuși ca acesta să dispună de suficiente elemente care să îi permită să aprecieze proporționalitatea măsurilor
avute în vedere.
În continuarea hotărârii, Curtea a constatat că legiuitorul Uniunii dispunea de numeroase analize și recomandări
care acopereau toate subiectele evocate în argumentația Republicii Cehe și că, în mod contrar celor susținute
de acest stat membru, măsurile criticate nu par, în lumina evaluărilor și a recomandărilor menționate, vădit
inadecvate în raport cu obiectivele de asigurare a siguranței publice a cetățenilor Uniunii și de facilitare a
funcționării pieței interne a armelor de foc pentru uz civil.
În consecință, Curtea a statuat că, în speță, instituțiile Uniunii nu au depășit larga putere de apreciere care
le revine atunci când sunt chemate să efectueze astfel de aprecieri și evaluări complexe de natură politică,
economică sau socială. În sfârșit, Curtea a respins și argumentele Republicii Cehe îndreptate în special
împotriva anumitor dispoziții din directiva atacată și pe care acest stat membru le considera în contradicție
cu principiile proporționalității, securității juridice și încrederii legitime ale categoriilor de proprietari sau de
deținători de arme potențial supuși unui regim mai strict în temeiul directivei atacatei, precum și, de altfel,
cu principiul nediscriminării.
În ceea ce privește acest din urmă principiu, Curtea a statuat în special că derogarea de care beneficiază
Elveția ține seama deopotrivă de cultura și de tradițiile acestei țări, precum și de faptul că, datorită acestor
tradiții, aceasta beneficiază de o experiență și de o capacitate dovedită de a urmări și de a supraveghea
persoanele și armele în cauză, ceea ce permite să se prezume că obiectivele și siguranța publică urmărite
de directiva atacată vor fi, în pofida derogării menționate, atinse. Dat fiind că niciun stat membru al Uniunii
Europene nu pare să se afle într-o situație comparabilă cu cea a Elveției, nu există discriminare.
174| Acordul interinstituțional între Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană privind o mai bună legiferare
din 13 aprilie 2016 ( JO 2016, L 123, p. 1).

XIV. Internet și comerțul electronic
Diferite hotărâri merită să fie semnalate în cadrul acestei rubrici, dintre care trei în domeniul protecției
datelor cu caracter personal și una în domeniul comerțului electronic. În plus, două hotărâri, Funke Medien
NRW (C-469/17) și Spiegel Online (C-516/17), ambele pronunțate la 29 iulie 2019, privesc protecția drepturilor
exclusive ale autorilor în cazul reproducerii și comunicării publice a operelor lor pe internet. Aceste din urmă
hotărâri au fost prezentate în rubrica XIII.1, „Dreptul de autor”.
1. Protecția datelor cu caracter personal
În materie de protecție a datelor cu caracter personal, trei hotărâri deosebit de importante au fost pronunțate
de Curte, reunită în în Marea Cameră. Două hotărâri au determinat Curtea să precizeze, pe de o parte,
obligațiile operatorului unui motor de căutare în cadrul dezindexării unor date sensibile și, pe de altă parte,
domeniul de aplicare teritorial al dezindexării. A treia hotărâre privește consimțământul utilizatorului unui
site internet pentru stocarea de informații sau accesul la informații prin intermediul cookie-urilor.
Prin Hotărârea din 24 septembrie 2019, GC și alții (Dezindexarea unor date sensibile) (C-136/17, EU:C:2019:773),
Curtea, întrunită în Marea Cameră, a precizat obligațiile operatorului unui motor de căutare în cadrul unei cereri
de dezindexare cu privire la date sensibile.
Google a refuzat să admită cererile a patru persoane de a dezindexa, în lista de rezultate afișată de motorul de
căutare ca răspuns la o căutare efectuată plecând de la numele respectiv, diverse linkuri care duc spre pagini
web publicate de terți, în special articole de presă. În urma plângerilor acestor patru persoane, Commission
nationale de l’informatique et des libertés (CNIL) (Comisia Națională pentru Informatică și Libertăți, Franța)
a refuzat să pună în întârziere Google să procedeze la dezindexările solicitate. Conseil d’État (Consiliul de
Stat, Franța), sesizat cu litigiul, a solicitat Curții să precizeze obligațiile care revin operatorului unui motor de
căutare cu ocazia soluționării unei cereri de dezindexare în temeiul Directivei 95/46175..
În primul rând, Curtea a amintit că prelucrarea datelor cu caracter personal care dezvăluie originea rasială
sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau filozofice, apartenența sindicală, precum și prelucrarea
datelor privind sănătatea și viața sexuală este interzisă176, sub rezerva anumitor excepții și derogări. În
ceea ce privește prelucrarea datelor referitoare la infracțiuni, condamnări penale sau măsuri de siguranță,
aceasta nu se poate efectua, în principiu, decât sub controlul autorității publice sau dacă în dreptul intern
sunt prevăzute garanții corespunzătoare și specifice177.
Curtea a statuat că interdicția și restricțiile referitoare la prelucrarea acestor categorii speciale de date se
aplică operatorului unui motor de căutare, la fel ca oricărui alt operator de date cu caracter personal. Astfel,
finalitatea acestor interdicții și restricții constă în a asigura o protecție sporită împotriva unor asemenea
175| D
irectiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce
privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10).
Această directivă a fost abrogată, începând cu 25 mai 2018, de Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului
din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera
circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) ( JO 2016, L 119, p. 1).
176| A
rticolul 8 alineatul (1) din Directiva 95/46 și articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679.
177| A
rticolul 8 alineatul (5) din Directiva 95/46 și articolul 10 din Regulamentul 2016/679.

prelucrări, care, din cauza caracterului deosebit de sensibil al acestor date, sunt susceptibile să constituie
o ingerință deosebit de gravă în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor
cu caracter personal178.
Cu toate acestea, operatorul unui motor de căutare nu răspunde pentru faptul că datele cu caracter personal
figurează pe o pagină web publicată de un terț, ci pentru indexarea acestei pagini. În aceste condiții, interdicția
și restricțiile referitoare la prelucrarea datelor sensibile nu se aplică acestui operator decât în temeiul acestei
indexări și, așadar, prin intermediul unei verificări care trebuie efectuată, sub controlul autorităților naționale
competente, pe baza unei cereri formulate de persoana vizată.
În al doilea rând, Curtea a considerat că, atunci când operatorul este sesizat cu o cerere de dezindexare cu
privire la date sensibile, acesta este în principiu obligat, sub rezerva anumitor excepții, să admită cererea
menționată. În ceea ce privește aceste excepții, operatorul poate în special să refuze admiterea unei astfel
de cereri atunci când constată că linkurile duc spre date care sunt făcute publice de către persoana vizată179
în mod manifest, cu condiția ca indexarea unor astfel linkuri să îndeplinească celelalte condiții de legalitate
a unei prelucrări de date cu caracter personal și cu excepția cazului în care această persoană are dreptul de
a se opune indexării respective din motive legate de situația sa particulară180.
În orice caz, atunci când este sesizat cu o cerere de dezindexare, operatorul unui motor de căutare trebuie să
verifice dacă includerea în lista de rezultate a linkului către o pagină web pe care sunt publicate date sensibile,
care este afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele acestei persoane, este strict necesară
pentru a proteja libertatea de informare a utilizatorilor de internet181 potențial interesați de a avea acces
la această pagină web prin intermediul unei asemenea căutări. În această privință, Curtea a subliniat că,
deși drepturile la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal prevalează, ca regulă
generală, asupra libertății de informare a utilizatorilor de internet, acest echilibru poate să depindă însă,
în cazuri particulare, de natura informației în cauză și de caracterul sensibil al acesteia în ceea ce privește
viața privată a persoanei vizate, precum și de interesul publicului de a dispune de informația respectivă, care
poate varia în special în funcție de rolul jucat de această persoană în viața publică.
În al treilea rând, Curtea a statuat că, în cadrul unei cereri de dezindexare cu privire la date referitoare la
o procedură judiciară în materie penală desfășurată împotriva persoanei vizate, care se referă la o etapă
anterioară a acestei proceduri și nu mai corespund situației actuale, revine operatorului unui motor de
căutare sarcina de a aprecia dacă, având în vedere ansamblul împrejurărilor speței, persoana respectivă are
dreptul ca informațiile în discuție să nu mai fie, în stadiul actual, legate de numele său prin intermediul unei
liste de rezultate afișate în urma unei căutări efectuate plecând de la acest nume. Cu toate acestea, chiar
dacă nu aceasta este situația, pentru motivul că includerea linkului în cauză se dovedește strict necesară
pentru a concilia drepturile la respectarea vieții private și protecția datelor persoanei vizate cu libertatea de
informare a utilizatorilor de internet potențial interesați, operatorul este obligat, cel târziu cu ocazia cererii
de dezindexare, să organizeze lista de rezultate astfel încât imaginea globală care rezultă pentru utilizatorul
de internet să reflecte situația judiciară actuală, ceea ce necesită în special ca linkurile către pagini web care
includ informații cu privire la acest subiect să apară în primul rând pe această listă.
178| D
repturile la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal sunt garantate prin articolele 7 și 8 din cartă.
179| A
rticolul 8 alineatul (2) din Directiva 95/46 și articolul 9 alineatul 92) litera (e) din Regulamentul 2016/679.
180| A
rticolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 și articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679.
181| D
reptul la libertatea de exprimare este consacrat la articolul 11 din cartă.

Prin Hotărârea din 24 septembrie 2019, Google (Întinderea teritorială a dezindexării) (C-507/17, EU:C:2019:772),
Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat că operatorul unui motor de căutare este ținut în principiu să
efectueze dezindexarea numai în versiunile motorului său care corespund ansamblului statelor membre.
Commission nationale de l’informatique et des libertés (CNIL) (Comisia Națională pentru Informatică și
Libertăți) (Franța) a pus în întârziere Google ca, atunci când această societate admite o cerere de dezindexare,
să procedeze la eliminarea din lista de rezultate afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele
persoanei în cauză a unor linkuri care duc spre pagini web pe care figurează date cu caracter personal ale
acesteia din urmă, în privința tuturor extensiilor numelui de domeniu al motorului său de căutare. Ca urmare
a refuzului Google de a se conforma acestei puneri în întârziere, CNIL a aplicat acestei societăți o sancțiune de
100 000 de euro. Conseil d’État (Consiliul de Stat), sesizat de Google, a solicitat Curții să precizeze întinderea
teritorială a obligației operatorului motorului de căutare de a pune în aplicare dreptul la dezindexare în
temeiul Directivei 95/46.
Mai întâi, Curtea a amintit posibilitatea persoanelor fizice de a-și valorifica în temeiul dreptului Uniunii dreptul
lor la dezindexare împotriva operatorului unui motor de căutare care dispune de unu sau mai multe sedii pe
teritoriul Uniunii, independent de aspectul dacă prelucrarea datelor cu caracter personal (în speță, indexarea
unor linkuri către pagini web pe care figurează date cu caracter personal care o privesc pe persoana care se
prevalează de acest drept) are loc sau nu în Uniune182.
În ceea ce privește întinderea dreptului la dezindexare, Curtea a considerat că operatorul unui motor de
căutare nu este obligat să efectueze dezindexarea în ansamblul versiunilor motorului său, ci în versiunile
acestuia care corespund ansamblului statelor membre. Ea a reținut în această privință că, deși o dezindexare
universală ar fi, ținând seama de caracteristicile internetului și ale motoarelor de căutare, de natură să
satisfacă pe deplin obiectivul legiuitorului Uniunii care constă în a garanta un nivel ridicat de protecție a
datelor cu caracter personal în întreaga Uniune, nu reiese totuși nicidecum din dreptul Uniunii183 că pentru
realizarea unui astfel de obiectiv legiuitorul ar fi ales să confere dreptului la dezindexare o întindere care ar
depăși teritoriul statelor membre. În special, în timp ce dreptul Uniunii instituie mecanisme de cooperare
între autoritățile de supraveghere din statele membre pentru a ajunge la o decizie comună întemeiată pe o
evaluare comparativă între dreptul la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal,
pe de o parte, și interesul publicului din diferite state membre de a avea acces la o informație, pe de altă
parte, asemenea mecanisme nu sunt prevăzute în prezent în ceea ce privește întinderea unei dezindexări
în afara Uniunii.
În stadiul actual al dreptului Uniunii, operatorul unui motor de căutare are obligația de a efectua dezindexarea
solicitată nu numai în versiunea motorului ce corespunde statului membru de reședință al beneficiarului
acestei dezindexări, ci și în versiunile motorului care corespund statelor membre, și aceasta printre altele
pentru a se asigura un nivel consecvent și ridicat de protecție în întreaga Uniune. De altfel, îi revine unui astfel
de operator sarcina de a lua, dacă este necesar, măsuri suficient de eficiente pentru a-i împiedica sau cel puțin
pentru a-i descuraja în mod serios pe utilizatorii de internet din Uniune de la a avea acces, eventual plecând de
la o versiune a motorului ce corespunde unui stat terț, la linkurile care fac obiectul dezindexării, iar instanței
de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă măsurile adoptate de operator îndeplinesc această cerință.
În sfârșit, Curtea subliniază că, deși dreptul Uniunii nu impune operatorului unui motor de căutare să
opereze o dezindexare în ansamblul versiunilor motorului său, el nici nu interzice acest lucru. Prin urmare, o
autoritate de supraveghere sau o autoritate judiciară dintr-un stat membru rămâne competentă să efectueze,
182| A
rticolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679.
183| A rticolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 și articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679.

în raport cu standardele naționale de protecție a drepturilor fundamentale, o evaluare comparativă între
dreptul persoanei vizate la respectarea vieții sale private și la protecția datelor sale cu caracter personal, pe
de o parte, și dreptul la libertatea de informare, pe de altă parte, și, în urma acestei evaluări comparative,
să impună, dacă este cazul, operatorului acestui motor de căutare să procedeze la o dezindexare privind
ansamblul versiunilor motorului menționat.
Prin Hotărârea din 1 octombrie 2019, Planet49 (C-673/17, EU:C:2019:772), Curtea, întrunită în Marea Cameră,
a statuat că consimțământul privind stocarea informațiilor sau dobândirea accesului la informații prin
intermediul cookie-urilor instalate pe echipamentul terminal al utilizatorului unui site internet nu este dat în
mod valabil atunci când autorizarea rezultă dintr-o căsuță bifată în prealabil, iar aceasta indiferent de faptul
că informațiile în cauză constituie sau nu date cu caracter personal. În plus, Curtea a precizat că furnizorul
de servicii trebuie să îi indice utilizatorului unui site internet durata de funcționare a cookie-urilor, precum și
posibilitatea sau imposibilitatea ca terții să aibă acces la aceste cookie-uri.
Litigiul principal privea organizarea unui joc promoțional de către Planet49 pe site-ul internet www.dein-
macbook.de. Pentru a participa, utilizatorii de internet trebuiau să comunice numele și adresa lor pe o
pagină web pe care se găseau căsuțe care trebuiau bifate. Căsuța care autoriza instalarea cookie-urilor
era bifată în prealabil. Sesizată cu un recurs de către Federația Germană a Asociațiilor de Consumatori,
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) avea îndoieli cu privire la validitatea obținerii
consimțământului utilizatorilor prin intermediul căsuței bifate în prealabil, precum și cu privire la întinderea
obligației de informare care revine furnizorului de servicii.
Cererea de decizie preliminară privea în esență interpretarea noțiunii de consimțământ vizate de Directiva
asupra confidențialității și comunicațiilor electronice184 coroborată cu Directiva 95/46185, precum și cu
Regulamentul general privind protecția datelor186.
În primul rând, Curtea a observat că articolul 2 litera (h) din Directiva 95/46, la care face trimitere articolul
2 litera (f) din Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice, definește consimțământul
drept „orice manifestare de voință, liberă, specifică și informată prin care persoana vizată acceptă să fie
prelucrate datele cu caracter personal care o privesc”. Aceasta a arătat că cerința unei „manifestări” de voință
a persoanei vizate indică în mod clar un comportament activ, iar nu unul pasiv. Or, un consimțământ dat prin
intermediul unei căsuțe bifate în prealabil nu presupune un comportament activ din partea utilizatorului unui
site internet. În plus, geneza articolului 5 alineatul (3) din Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor
electronice, care prevede, de la modificarea sa prin Directiva 2009/136, că utilizatorul trebuie să își fi „dat
acordul” pentru plasarea cookie-urilor, urmărește să arate că consimțământul utilizatorului nu mai poate
fi în prezent prezumat și trebuie să rezulte dintr-un comportament activ al acestuia din urmă. În sfârșit, un
consimțământ activ este în prezent prevăzut de Regulamentul general privind protecția datelor187, al cărui
articol 4 punctul 11 impune o manifestare de voință care ia, printre altele, forma unei „acțiuni fără echivoc”
și al cărui considerent (32) exclude în mod expres ca „absența unui răspuns, căsuțele bifate în prealabil sau
absența unei acțiuni” să constituie un consimțământ.
184| A
rticolul 2 litera (f) și articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind
prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității
și comunicațiilor electronice) ( JO 2002, L 201, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 63), astfel cum a fost modificată prin Directiva
2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 ( JO 2009, L 337, p. 11).
185| A
rticolul 2 litera (h).
186| A
rticolul 6 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2016/679.
187| A
rticolul 6 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2016/679.

Prin urmare, Curtea a statuat că consimțământul nu este dat în mod valabil atunci când stocarea de informații
sau dobândirea accesului la informațiile deja stocate în echipamentul terminal al utilizatorului unui site
internet este autorizată prin intermediul unei căsuțe bifate în prealabil, pe care acest utilizator trebuie să o
debifeze în cazul în care refuză să își dea consimțământul. Ea a adăugat că faptul că un astfel de utilizator
activează butonul de participare la jocul promoțional în cauză nu poate să fie suficient pentru a considera
că acesta și-a dat în mod valabil consimțământul pentru plasarea cookie-urilor.
În al doilea rând, Curtea a constatat că articolul 5 alineatul (3) din Directiva asupra confidențialității și
comunicațiilor electronice urmărește să protejeze utilizatorul de orice ingerință în viața sa privată, indiferent
dacă această ingerință privește sau nu date cu caracter personal. Din aceasta rezultă că noțiunea de
consimțământ nu trebuie să fie interpretată diferit în funcție de aspectul dacă informațiile stocate sau
consultate în echipamentul terminal al utilizatorului unui site internet constituie sau nu date cu caracter
personal.
În al treilea rând, Curtea a arătat că aceeași dispoziție impune ca utilizatorul să își fi dat acordul, după ce a
primit informații clare și complete în special cu privire la scopurile prelucrării. Or, o informare clară și completă
presupune faptul că un utilizator este în măsură să stabilească cu ușurință consecințele consimțământului
pe care l-ar putea da și garantează că acest consimțământ este dat în deplină cunoștință de cauză. În
această privință, Curtea a considerat că durata de funcționare a cookie-urilor, precum și posibilitatea sau
imposibilitatea ca terții să aibă acces la aceste cookie-uri fac parte din informarea clară și completă care
trebuie să fie oferită utilizatorului unui site internet de către furnizorul de servicii.
2. Comerțul electronic
Prin Hotărârea din 19 decembrie 2019, Airbnb Ireland (C-390/18, EU:C:2019:1112), Marea Cameră a Curții a
statuat, pe de o parte, că un serviciu de intermediere care are ca obiect să pună în legătură, prin intermediul unei
platforme electronice, în schimbul unei remunerații, potențiali chiriași cu locatori profesioniști sau neprofesioniști
care propun prestații de cazare de scurtă durată, furnizând în același timp și un anumit număr de prestații accesorii
acestui serviciu de intermediere, trebuie calificat drept „serviciu al societății informaționale”, care intră sub incidența
Directivei 2000/31 privind comerțul electronic188. Pe de altă parte, Curtea a considerat că un particular se poate
opune aplicării în cazul său, în cadrul unei proceduri penale cu constituire de parte civilă, a măsurilor unui
stat membru care restrâng libera circulație a unui asemenea serviciu, pe care îl furnizează dintr-un alt stat
membru, atunci când măsurile menționate nu au fost notificate în conformitate cu articolul 3 alineatul (4)
litera (b) a doua liniuță din aceeași directivă.
Litigiul principal se înscrie în cadrul unei proceduri penale inițiate în Franța ca urmare a unei plângeri cu
constituire de parte civilă depuse împotriva Airbnb Ireland de Association pour un hébergement et un
tourisme professionnels. Airbnb Ireland este o societate irlandeză care administrează o platformă electronică
ce permite, cu plata unui comision, punerea în legătură, printre altele în Franța, a unor locatori profesioniști
și a unor particulari care propun prestații de cazare de scurtă durată cu persoane care caută acest tip de
cazare. În plus, Airbnb Ireland propune locatorilor menționați prestații accesorii, precum un cadru care
definește conținutul ofertei lor, o asigurare de răspundere civilă, un instrument de estimare a prețului de
închiriere sau servicii de plată referitoare la aceste prestații.
188| Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor
societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) ( JO 2000,
L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).

Asociația care a depus plângere împotriva Airbnb Ireland susținea că această societate nu se limita la punerea
în legătură a două părți prin intermediul platformei eponime, ci desfășura o activitate de agent imobiliar
fără a deține un card profesional, încălcând astfel așa-numita Lege Hoguet, aplicabilă în Franța activităților
profesioniștilor din domeniul imobiliar. La rândul său, Airbnb Ireland arăta că Directiva 2000/31 se opunea
în orice caz acestei reglementări.
Chemată să se pronunțe, în primul rând, cu privire la calificarea serviciului de intermediere furnizat de Airbnb
Ireland, Curtea a amintit, făcând referire la Hotărârea Asociación Profesional Elite Taxi189, că, dacă un serviciu
de intermediere îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535190,
la care face trimitere articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, și anume să fie prestat în scopul obținerii unei
remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului, el
constituie în principiu un „serviciu al societății informaționale”, distinct de serviciul subsecvent la care se
referă. Situația este însă diferită dacă reiese că acest serviciu de intermediere face parte integrantă dintr-un
serviciu global al cărui element principal este un serviciu care intră sub incidența unei alte calificări juridice.
În speță, Curtea a considerat că un serviciu de intermediere precum cel furnizat de Airbnb Ireland îndeplinea
aceste condiții fără ca natura legăturilor care existau între serviciul de intermediere și prestația de cazare
să justifice înlăturarea calificării drept „serviciu al societății informaționale” a respectivului serviciu de
intermediere și, prin urmare, aplicarea Directivei 2000/31 în cazul acestuia.
Pentru a sublinia caracterul disociabil pe care îl prezintă un asemenea serviciu de intermediere față de
prestațiile de cazare la care se referă, Curtea a arătat, primo, că acest serviciu nu urmărește numai efectuarea
imediată a unor asemenea prestații, ci constă în esență în furnizarea unui instrument de prezentare și de
căutare a locuințelor oferite spre închiriere, facilitând încheierea de viitoare contracte de închiriere. Prin
urmare, nu se poate considera că acest tip de serviciu constituie simplul accesoriu al unui serviciu global
de cazare. Secundo, Curtea a subliniat că un serviciu de intermediere precum cel furnizat de Airbnb Ireland
nu este nicidecum indispensabil efectuării de prestații de cazare, întrucât chiriașii și locatorii dispun de
numeroase alte canale în acest scop, dintre care unele există de mult timp. Tertio, în final, Curtea a arătat că
niciun element din dosar nu arăta că Airbnb ar fixa sau ar plafona cuantumul chiriilor solicitate de locatorii
care recurg la platforma sa.
Curtea a mai precizat că celelalte prestații propuse de Airbnb Ireland nu permit repunerea în discuție a
acestei constatări, întrucât aceste prestații sunt simple accesorii ale serviciului de intermediere furnizat de
această societate. În plus, ea a indicat că, spre deosebire de serviciile de intermediere în discuție în Hotărârea
Asociación Profesional Elite Taxi și în Hotărârea Uber France191, nici acest serviciu de intermediere, nici prestațiile
accesorii propuse de Airbnb Ireland nu permit să se stabilească existența unei influențe decisive exercitate
de această societate asupra serviciilor de cazare la care se referă activitatea sa, atât în ceea ce privește
stabilirea prețurilor chiriilor solicitate, cât și în ceea ce privește selectarea locatorilor sau a locuințelor oferite
spre închiriere pe platforma sa.
În al doilea rând, Curtea a examinat dacă Airbnb Ireland poate să se opună în litigiul principal aplicării în cazul
său a unei legi care restrânge libera prestare a serviciilor societății informaționale furnizate de un operator
dintr-un alt stat membru, precum Legea Hoguet, pentru motivul că această lege nu a fost notificată de Republica
Franceză, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31. În această
otărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981), punctul 40.
189| H
190| Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare
de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale ( JO 2015, L 241, p. 1).
otărârea Curții din 10 aprilie 2018, Uber France (C-320/16, EU:C:2018:221).

191| H

privință, Curtea a arătat că faptul că legea menționată este anterioară intrării în vigoare a Directivei 2000/31
nu poate avea drept consecință eliberarea Franței de obligația sa de notificare. În continuare, inspirându-se
din raționamentul urmat în Hotărârea CIA Security International192, ea a considerat că obligației menționate,
care constituie o cerință procedurală de natură substanțială, trebuie să i se recunoască un efect direct. Ea a
dedus din aceasta că nerespectarea de către un stat membru a obligației sale de notificare a unei asemenea
măsuri poate fi invocată de un particular nu numai în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva sa, ci și al
unei cereri de despăgubire formulate de un alt particular care s-a constituit parte civilă.
XV. Politica socială
În domeniul politicii sociale merită să fie semnalate mai multe hotărâri. Acestea privesc atât principiul egalității
de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și securitatea socială, cât și organizarea timpului de
lucru, dreptul la concediul anual plătit sau protecția lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului.
1. Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă

și securitatea socială
Patru hotărâri care, într-un temei sau în altul, privesc diferențe de tratament bazate pe sex sau orientare
sexuală, precum și pe religie merită semnalate. Într-o a cincea hotărâre, în cauza Comisia/Polonia (Independența
instanțelor de drept comun) (C-192/18, EU:C:2019:924), pronunțată la 5 noiembrie 2019, Curtea, întrunită în
Marea Cameră, a admis acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată de Comisie împotriva
Republicii Polone și a constatat că acest stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul
dreptului Uniunii, pe de o parte, prin instituirea unei vârste de pensionare diferite pentru femeile și pentru
bărbații care aparțin magistraturii poloneze și, pe de altă parte, prin reducerea vârstei de pensionare a
judecătorilor de la instanțele de drept comun, conferind în același timp ministrului justiției puterea de a
prelungi perioada de activitate a acestor judecători193.
În Hotărârea E. B. (C-258/17,EU:C:2019:17), pronunțată la 15 ianuarie 2019, Marea Cameră a Curții a statuat cu
privire la aplicarea Directivei 2000/78194 (denumită în continuare „Directiva antidiscriminare”) în raport cu o decizie
disciplinară adoptată în anul 1975 prin care s-a dispus pensionarea anticipată a funcționarului, cu diminuarea cu
25 % a pensiei sale. Această sancțiune disciplinară fusese impusă unui ofițer din serviciul de poliție austriac
pentru tentativă la infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri implicând persoane de același sex săvârșit
asupra unor minori. În anul 2009, persoana în cauză a adresat autorității competente în materie de pensii
cereri având ca obiect în special contestarea efectelor juridice ale deciziei disciplinare menționate. Sesizată cu
această cauză, instanța de trimitere a constatat că decizia disciplinară pusă în discuție se baza pe o diferență
de tratament întemeiată pe orientarea sexuală, în măsura în care sancțiunea prevăzută de reglementarea
națională aplicabilă la acea dată ar fi fost incomparabil mai puțin severă în lipsa caracterului homosexual
otărârea Curții din 30 aprilie 1996, CIA Security International (C-194/94, EU:C:1996:172).
192| H
193| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica I.1, „Dreptul de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil”.
194| Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea
ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).

masculin al ultrajului contra bunelor moravuri sancționat. Astfel, acea instanță a decis să adreseze Curții o
întrebare cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor Directivei antidiscriminare într-o cauză precum cea în discuție
în litigiul principal și la obligațiile ce revin, dacă este cazul, instanței naționale în temeiul acestei directive.
Curtea a statuat mai întâi că o situație precum cea creată prin pensionarea anticipată a fostului ofițer din
serviciul de poliție intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei antidiscriminare cu condiția
ca pensia pentru limită de vârstă plătită acestui fost funcționar să intre în noțiunea de „remunerație” în
sensul articolului 157 TFUE. Astfel, revine instanței de trimitere atribuția să verifice dacă această pensie este
considerată în dreptul național o remunerație care este plătită în continuare în cadrul unui raport de serviciu
care continuă după pensionarea funcționarului în cauză.
În ceea ce privește aplicabilitatea ratione temporis a Directivei antidiscriminare, Curtea a amintit că o normă
de drept nouă nu se aplică situațiilor juridice născute și definitiv împlinite sub imperiul legii vechi, ci numai
efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi. Rezultă că sancțiunea disciplinară care a
constat în pensionarea anticipată a ofițerului din serviciul de poliție, deși se întemeiază pe o diferență de
tratament în funcție de orientarea sexuală și constituie o discriminare directă, în sensul articolului 2 alineatul
(2) litera (a) din Directiva antidiscriminare, nu mai poate fi repusă în discuție în temeiul acestei directive,
întrucât ea rămăsese definitivă înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei și își produsese
toate efectele juridice în momentul intrării sale în vigoare. Aplicarea Directivei antidiscriminare începând de
la data expirării termenului de transpunere a acesteia impune, în schimb, instanței naționale să reexamineze,
pentru perioada care începe de la data respectivă, sancționarea discriminatorie constând în diminuarea cu
25 % a pensiei plătite periodic fostului funcționar pentru a stabili cuantumul pe care l-ar fi primit în lipsa
oricărei discriminări întemeiate pe orientarea sexuală.
În Hotărârea Cresco Investigation (C-193/17, EU:C:2019:43), pronunțată la 22 ianuarie 2019, Marea Cameră
a Curții a statuat că legislația austriacă ce acordă o zi de sărbătoare legală în Vinerea Mare, precum și, în cazul în
care se lucrează în acea zi, un „spor de sărbătoare legală” numai lucrătorilor care aparțin anumitor biserici creștine
este incompatibilă cu articolul 21 din cartă, care poate fi invocat în cadrul litigiilor dintre particulari, precum și cu
Directiva antidiscriminare.
Litigiul principal era între o agenție de detectivi particulari și unul dintre salariații săi, care a lucrat într-o
Vinere Mare fără să fi primit un „spor de sărbătoare legală”, acesta fiind rezervat, în temeiul dreptului național,
exclusiv membrilor anumitor biserici. Întrucât a considerat că a fost victima unei discriminări pe motive de
apartenență religioasă, lucrătorul salariat a solicitat plata de către angajatorul său a unui asemenea spor.
Sesizată cu această cauză, instanța de trimitere a decis să adreseze Curții întrebări cu privire la compatibilitatea
legislației austriece cu articolul 21 din cartă, precum și cu Directiva antidiscriminare.
În primul rând, Curtea a statuat că această legislație instituie o discriminare directă pe motive de apartenență
religioasă, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva antidiscriminare. Astfel, tratamentul
diferențiat instituit de legislația națională este bazat în mod direct pe religia lucrătorilor. În plus, el privește
categorii de lucrători care se află în situații comparabile. Astfel, atât acordarea unei zile de sărbătoare legală
plătite în Vinerea Mare, cât și cea a unui spor de sărbătoare legală lucrătorilor membri ai uneia dintre bisericile
vizate depind numai de apartenența formală a acestor lucrători la această biserică. Prin urmare, pe de o
parte, asemenea lucrători pot să dispună discreționar, de exemplu în scopuri de odihnă sau de recreere, de
această zi de sărbătoare legală, în timp ce ceilalți lucrători care doresc să dispună de o perioadă de odihnă sau
de recreere în Vinerea Mare nu beneficiază de o zi de sărbătoare legală aferentă. Pe de altă parte, lucrătorii
aparținând bisericilor vizate au dreptul la un spor de sărbătoare legală chiar dacă ei au lucrat în Vinerea
Mare fără să fi resimțit obligația sau necesitatea de a celebra această sărbătoare religioasă. Situația lor nu
este diferită, în această privință, de cea a celorlalți lucrători care au lucrat în aceeași zi fără să beneficieze
de un asemenea spor.

În al doilea rând, deși observă că obiectivul legislației austriece în cauză, și anume luarea în considerare a
importanței deosebite a Vinerii Mari pentru membrii bisericilor vizate, intră în sfera protecției libertății de
religie, Curtea a exclus posibilitatea ca discriminarea directă pe care o instituie aceasta să fie justificată în
temeiul articolului 2 alineatul (5) din Directiva antidiscriminare sau al articolului 7 alineatul (1) din directiva
menționată. Astfel, în dreptul austriac, posibilitatea lucrătorilor care nu aparțin bisericilor creștine vizate
de legislația în cauză de a celebra o sărbătoare religioasă care nu coincide cu o zi de sărbătoare legală nu
este luată în considerare prin acordarea unei zile de sărbătoare legală suplimentare, ci prin intermediul
unei obligații de solicitudine a angajatorilor față de angajații lor, care permite acestora din urmă să obțină
eventual dreptul de a absenta de la lucru pe durata necesară îndeplinirii anumitor rituri religioase. Rezultă
că legislația în cauză nu este necesară pentru protecția libertății de religie în sensul articolului 2 alineatul (5)
din această directivă. Pentru același motiv, nu se poate considera nici că această legislație cuprinde măsuri
specifice destinate să compenseze, cu respectarea principiului proporționalității și, în măsura posibilului, a
principiului egalității, un dezavantaj în desfășurarea vieții profesionale a lucrătorilor, în sensul articolului 7
alineatul (1) din Directiva antidiscriminare.
În ceea ce privește punerea în aplicare în cauza principală a interdicției discriminării pe motive de apartenență
religioasă care decurge din dreptul Uniunii, Curtea a confirmat că Directiva antidiscriminare nu poate fi invocată
în cadrul unui litigiu între particulari cu scopul de a înlătura reglementarea unui stat membru atunci când,
precum în speță, aceasta nu poate fi interpretată în conformitate cu directiva respectivă. Cu toate acestea,
directiva nu instituie ea însăși principiul egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și
ocuparea forței de muncă, acesta avându-și originea în diferite instrumente internaționale și în tradițiile
constituționale comune statelor membre. În plus, interdicția discriminării de orice fel bazată pe motive de
religie sau convingeri are un caracter imperativ, în calitate de principiu general al dreptului Uniunii, și este
consacrată la articolul 21 alineatul (1) din cartă.
Prin urmare, această interdicție este suficientă prin ea însăși pentru a conferi particularilor un drept care poate
fi invocat ca atare într-un litigiu care îi opune unui alt particular într-un domeniu acoperit de dreptul Uniunii.
Instanța națională este astfel obligată să asigure protecția juridică ce decurge din articolul respectiv pentru
a garanta efectul util deplin al acestuia. Ea este ținută să înlăture orice dispoziție națională discriminatorie,
fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia de către legiuitor.
Astfel, Curtea a concluzionat că, atât timp cât legiuitorul național nu a adoptat măsuri care să restabilească
egalitatea de tratament, angajatorii trebuie, în temeiul articolului 21 din cartă, să asigure lucrătorilor care
nu aparțin uneia dintre bisericile vizate de dispozițiile naționale în cauză un tratament identic cu cel pe care
aceste dispoziții îl rezervă lucrătorilor care sunt membri ai uneia dintre bisericile menționate.
În Hotărârea Hakelbracht și alții (C-404/18, EU:C:2019:523), pronunțată la 20 iunie 2019, Curtea a statuat cu
privire la întinderea protecției prevăzute la articolul 24 din Directiva 2006/54195 (denumită în continuare „Directiva
privind egalitatea între bărbați și femei”) împotriva persecutării lucrătorilor dezavantajați de angajator ca urmare
a susținerii oferite persoanei care a făcut obiectul unei discriminări pe criterii de sex și la posibilitatea unui stat
membru de a limita protecția menționată numai la martorii oficiali.
195| Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de
șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă ( JO 2006, L 204, p. 23, Ediție

Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între o lucrătoare și fostul său angajator în vederea obținerii unei
despăgubiri ca urmare a concedierii sale, care s-a produs la nouă luni după ce s-a opus refuzului angajatorului
său de a angaja o candidată corespunzătoare ca urmare a sarcinii sale. Lucrătoarei i s-a reproșat că este
cauza plângerii depuse de candidata menționată la Institutul pentru egalitatea dintre femei și bărbați, în
măsura în care o informase pe persoana interesată că nu i-a fost reținută candidatura ca urmare a sarcinii.
Curtea a statuat că articolul 24 din Directiva privind egalitatea între bărbați și femei se opune unei reglementări
naționale în temeiul căreia, într-o situație în care o persoană care se consideră victima unei discriminări pe
criterii de sex a depus plângere, un lucrător care a susținut-o în acest context este protejat împotriva măsurilor
de represiune luate de angajator numai dacă a intervenit în calitate de martor în cadrul investigării acestei
plângeri și dacă mărturia sa răspunde unor cerințe de formă prevăzute de reglementarea respectivă.
În această privință, Curtea a arătat mai întâi că este necesară interpretarea în sens larg a categoriei de lucrători
care pot beneficia de protecția prevăzută de dispoziția menționată, textul acestei dispoziții nelimitând protecția
numai la lucrătorii care au depus plângere sau la reprezentanții acestora și nici la cei care respectă anumite
cerințe de formă care condiționează recunoașterea unui anumit statut, precum cel de martor.
În continuare, ținând seama de obiectivul Directivei privind egalitatea între bărbați și femei, Curtea a subliniat
că procedurile judiciare sau administrative adecvate pentru a asigura respectarea obligațiilor prevăzute de
această directivă trebuie, în temeiul articolului 17 din directiva menționată, să fie accesibile tuturor persoanelor
care se consideră lezate de neaplicarea în privința lor a principiului egalității de tratament. Potrivit Curții,
această din urmă dispoziție constituie o expresie specifică a principiului protecției jurisdicționale efective,
reafirmat la articolul 47 din cartă.
Curtea a concluzionat că efectivitatea protecției impuse de Directiva privind egalitatea între bărbați și femei
împotriva discriminării pe criterii de sex nu ar fi asigurată dacă aceasta nu ar acoperi măsurile pe care un
angajator ar putea fi pus în situația să le ia împotriva lucrătorilor care, în mod formal sau informal, au apărat
persoana protejată sau au depus mărturie în favoarea sa. Astfel, într-un asemenea caz, acești lucrători ar
putea fi descurajați să intervină în beneficiul persoanei respective de teama de a fi privați de protecție dacă
nu îndeplinesc anumite cerințe de formă, ceea ce ar putea compromite grav realizarea obiectivului urmărit
prin Directiva privind egalitatea între bărbați și femei, prin reducerea probabilității de a identifica și de a
soluționa cazuri de discriminare pe criterii de sex.
În Hotărârea Safeway (C-171/18, EU:C:2019:839), pronunțată la 7 octombrie 2019, Marea Cameră a Curții a
examinat compatibilitatea cu principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și lucrătorii de
sex feminin, prevăzut la articolul 119 din Tratatul CE196, a unei măsuri prin care se urmărește să se pună capăt unei
discriminări constatate de Curte în Hotărârea din 17 mai 1990, Barber (C-262/88, EU:C:1990:209, denumită în
continuare „Hotărârea Barber”). Această discriminare consta în stabilirea unei vârste normale de pensionare
(denumită în continuare „VNP”) diferite în funcție de sex, și anume 65 de ani pentru bărbați și 60 de ani pentru
femei. Pentru a remedia această discriminare, un sistem de pensii uniformizase, în mod retroactiv, VNP a
tuturor afiliaților săi la 65 de ani. Curtea a considerat că articolul 119 din Tratatul CE se opune, în lipsa unei
justificări obiective, unei astfel de măsuri de uniformizare, pentru perioada cuprinsă între anunțul acestei
măsuri și adoptarea sa, chiar și atunci când o astfel de modalitate de a proceda este permisă de dreptul
național și de actul constitutiv al acestui sistem de pensii.
Sistemul de pensii în discuție în litigiul principal fusese înființat de Safeway Ltd în anul 1978, sub forma unui
trust. Ca urmare a pronunțării Hotărârii Barber, Safeway și Safeway Pension Trustees Ltd, responsabilul cu
gestionarea sistemului de pensii, anunțaseră, în lunile septembrie și decembrie 1991, că VNP urma să fie
196| D
ispoziție aplicabilă la data faptelor în discuție din litigiul principal și care corespunde actualului articol 157 TFUE.

uniformizat la 65 de ani pentru toți afiliații, cu efect de la 1 decembrie 1991. Cu toate acestea, abia la 2 mai
1996 a fost adoptată în mod formal această măsură de uniformizare, prin intermediul unui act de trust, cu
efect de la 1 decembrie 1991. Instanțele din Regatul Unit au fost ulterior sesizate cu o procedură privind
problema dacă această modificare retroactivă a VNP era compatibilă cu dreptul Uniunii.
În primul rând, Curtea a amintit că consecințele care trebuie deduse din constatarea unei discriminări efectuată
în Hotărârea Barber diferă în funcție de perioadele de muncă în cauză. În ceea ce privește perioadele relevante
pentru prezenta cauză, și anume perioadele de muncă cuprinse între pronunțarea hotărârii menționate și
adoptarea de către un sistem de pensii a măsurilor de restabilire a egalității de tratament, persoanelor din
categoria defavorizată (în speță bărbații) trebuie să li se acorde aceleași avantaje ca cele de care beneficiază
persoanele din categoria privilegiată (în speță femeile).
În al doilea rând, Curtea a enumerat cerințele pe care trebuie să le îndeplinească măsurile luate în scopul de
a pune capăt unei discriminări contrare articolului 119 din Tratatul CE pentru a se putea considera că acestea
restabilesc egalitatea de tratament impusă de această dispoziție. Pe de o parte, aceste măsuri nu pot, în
principiu, să fie supuse unor condiții care s-ar traduce prin menținerea, fie și tranzitorie, a discriminării. Pe
de altă parte, acestea trebuie să respecte principiul securității juridice, astfel încât instituirea unei simple
practici lipsite de efect juridic obligatoriu pentru persoanele vizate nu este permisă. În consecință, Curtea
a concluzionat că în cadrul sistemului de pensii în discuție în litigiul principal au fost luate măsuri care să
îndeplinească cerințele menționate abia la 2 mai 1996, prin intermediul actului de trust adoptat la această
dată, iar nu cu ocazia anunțurilor făcute de responsabilii acestui sistem către afiliați în luna septembrie și
în luna decembrie 1991.
În aceste condiții, Curtea a statuat că a permite ca o măsură să uniformizeze VNP la nivelul celei a persoanelor
din categoria defavorizată anterior, și anume 65 de ani, cu efect retroactiv (în speță de la 1 decembrie 1991),
ar fi contrar nu numai obiectivului armonizării condițiilor de muncă în sensul progresului, care rezultă din
preambulul Tratatului CE și din articolul 117 din acesta, ci și principiului securității juridice și cerințelor care
decurg din jurisprudența Curții referitoare, printre altele, la articolul 119 din Tratatul CE.
Curtea a amintit totodată că măsuri prin care se urmărește să se pună capăt unei discriminări contrare
dreptului Uniunii pot, cu titlu excepțional, să fie adoptate cu efect retroactiv cu condiția ca acestea să răspundă
efectiv unui imperativ de interes general. Deși riscul de a se aduce o atingere gravă echilibrului financiar al
unui sistem de pensii poate constitui un asemenea imperativ de interes general, Curtea a subliniat că îi revine
instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă măsura în discuție în litigiul principal îndeplinea obiectivul
de a evita o astfel de atingere.
2. Organizarea timpului de lucru
În Hotărârea CCOO (C-55/18, EU:C:2019:402), din 14 mai 2019, Marea Cameră a Curții s-a pronunțat asupra
măsurilor care trebuie luate de statele membre pentru a asigura respectarea dreptului lucrătorilor la o limitare
a timpului de lucru maxim și la perioade de repaus zilnic și săptămânal și în particular asupra chestiunii dacă
respectarea acestui drept impune instituirea unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic
efectuat de fiecare lucrător. Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între un sindicat al lucrătorilor
și un angajator, cu scopul de a obține pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate obligația acestuia
din urmă de a institui un sistem de evidență a timpului de lucru zilnic efectuat de membrii personalului său,
care să permită verificarea respectării, pe de o parte, a programelor de lucru prevăzute și, pe de altă parte,
a obligației de a transmite reprezentanților sindicali informațiile privind orele suplimentare efectuate lunar.

În acest context, Curtea a statuat că articolele 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88197, interpretate în lumina articolului
31 alineatul (2) din cartă, precum și a articolului 4 alineatul (1), a articolului 11 alineatul (3) și a articolului
16 alineatul (3) din Directiva 89/391198, se opun unei reglementări care, potrivit interpretării care este dată
acesteia de către jurisprudența națională, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem care să
permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.
În această privință, Curtea a amintit, în primul rând, că dispozițiile Directivei 2003/88 precizează dreptul
fundamental al fiecărui lucrător la o limitare a timpului de lucru maxim și la perioade de repaus zilnic și
săptămânal, consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă și, în consecință, trebuie interpretate
în lumina acestuia din urmă.
Apoi, în ceea ce privește, în mod mai specific, instituirea unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului
de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător, Curtea a arătat că, în lipsa unui asemenea sistem, nu se poate
stabili în mod obiectiv și fiabil nici numărul de ore de lucru astfel efectuate de lucrător, precum și repartiția
lor în timp, nici numărul orelor efectuate peste timpul de lucru normal, ca ore suplimentare. În aceste condiții,
pare excesiv de dificil, dacă nu chiar imposibil în practică, pentru lucrători să obțină respectarea drepturilor
care le sunt conferite de dreptul Uniunii pentru a beneficia efectiv de limitarea duratei săptămânale de lucru,
precum și de perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal prevăzute de această directivă.
Astfel, stabilirea obiectivă și fiabilă a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal este esențială pentru a
determina, pe de o parte, dacă timpul de lucru maxim săptămânal definit la articolul 6 din Directiva 2003/88
și care include, în conformitate cu acest articol, orele suplimentare a fost respectat în perioada de referință
prevăzută la articolul 16 litera (b) sau la articolul 19 din această directivă și, pe de altă parte, dacă perioadele
minime de repaus zilnic și săptămânal, definite la articolul 3 și, respectiv, la articolul 5 din directiva menționată,
au fost respectate în fiecare perioadă de 24 de ore, în ceea ce privește repausul zilnic, sau în perioada de
referință prevăzută la articolul 16 litera (a) din aceeași directivă, în ceea ce privește repausul săptămânal.
Curtea a concluzionat că, ținând seama de faptul că statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare
pentru a garanta respectarea perioadelor minime de repaus și pentru a împiedica orice depășire a timpului
de lucru maxim săptămânal în vederea asigurării deplinei efectivități a Directivei 2003/88, o reglementare
națională care nu prevede obligația de a recurge la un instrument care să permită o stabilire obiectivă și fiabilă
a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal nu este aptă să garanteze efectul util al drepturilor conferite
de articolul 31 alineatul (2) din cartă și de această directivă, în măsura în care privează atât angajatorii, cât
și lucrătorii de posibilitatea de a verifica dacă aceste drepturi sunt respectate, și ar putea astfel compromite
obiectivul directivei menționate, care constă în asigurarea îmbunătățirii protecției securității și a sănătății
lucrătorilor.
În sfârșit, Curtea a adăugat că faptul că un lucrător poate, potrivit normelor procedurale naționale, să recurgă
la alte mijloace de probă, precum mărturii, prezentarea de e-mailuri sau consultarea unor telefoane mobile
sau a unor calculatoare, pentru a furniza indiciul unei încălcări a respectivelor drepturi și a determina astfel
o răsturnare a sarcinii probei nu are efecte în această privință. Astfel, asemenea mijloace de probă nu
permit să se stabilească în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru zilnic și săptămânal efectuate de
lucrător. În particular, în ceea ce privește proba testimonială, Curtea a subliniat situația de vulnerabilitate a
lucrătorului în cadrul raportului de muncă. Pe de altă parte, Curtea a statuat de asemenea că nu pot constitui
197| Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului
de lucru ( JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).
198| D
irectiva 89/391/CEE Directiva Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii
securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă ( JO 1989, L 183, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88).

o alternativă la sistemul menționat, care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de
fiecare lucrător, competențele de investigare și de sancționare conferite de legislația națională organelor de
control, precum Inspecția Muncii, în măsura în care, în lipsa unui astfel de sistem, aceste autorități sunt ele
însele lipsite de un mijloc eficient de a obține accesul la date obiective și fiabile privind durata timpului de
lucru efectuat de lucrători în fiecare întreprindere, care s-ar dovedi necesar pentru a-și exercita misiunea
de control și, dacă este cazul, pentru a aplica o sancțiune.
Curtea a mai precizat că statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru definirea modalităților de
punere în aplicare a unui astfel de sistem, în particular forma pe care acesta trebuie să o aibă, și aceasta
ținând seama eventual de particularitățile proprii fiecărui sector de activitate în cauză sau de specificitățile
anumitor întreprinderi, în special de mărimea lor.
3. Dreptul la concediul anual plătit
În Hotărârea TSN și AKT (cauzele conexate C-609/17 și C-610/17, EU:C:2019:981), pronunțată la 19 noiembrie
2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat, pe de o parte, că articolul 7 alineatul (1) din Directiva
2003/88, care consacră dreptul la concediu anual plătit pe o perioadă minimă de patru săptămâni, nu se opune
unor reglementări naționale și unor convenții colective care prevăd acordarea unor zile de concediu anual
plătit care depășesc această perioadă minimă, excluzând în același timp reportarea din motive de boală a
acestor zile de concediu. Pe de altă parte, Curtea a declarat că articolul 31 alineatul (2) din cartă, care prevede
printre altele dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit, nu are vocație să se aplice în
prezența unor astfel de reglementări naționale și de convenții colective.
Fiecare dintre cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere privește un lucrător care avea dreptul, în temeiul
convenției colective de muncă aplicabile în ramura sa de activitate, la o perioadă de concediu anual plătit care
depășește perioada minimă de patru săptămâni prevăzută de Directiva 2003/88, și anume șapte săptămâni
(cauza C-609/17) și cinci săptămâni (cauza C-610/17). Întrucât acești lucrători s-au aflat în incapacitate de
muncă pe motiv de boală într-o perioadă de concediu anual plătit, fiecare dintre ei a solicitat angajatorului
său reportarea părții din concediul anual de care nu putuse beneficia. Angajatorii lor au refuzat însă aceste
cereri în măsura în care priveau partea din dreptul la concediu anual plătit care depășește concediul minim
de patru săptămâni prevăzut de Directiva 2003/88.
În primul rând, în ceea ce privește Directiva 2003/88, Curtea a amintit că aceasta nu se opune unor dispoziții
interne care acordă dreptul la un concediu anual plătit cu o durată superioară celor patru săptămâni prevăzute
la articolul 7 alineatul (1) din această directivă. În asemenea cazuri însă, drepturile la concediu anual plătit
care depășesc această perioadă minimă nu sunt guvernate de această directivă, ci de dreptul național, printre
altele în ceea ce privește condițiile de acordare și de efectuare a acestor zile de concediu suplimentare. În
consecință, statelor membre le este permis să prevadă sau nu dreptul de a reporta în tot sau în parte aceste
zile de concediu suplimentare atunci când, în perioada de concediu anual, lucrătorul se află în situația de
incapacitate de muncă pe motiv de boală, cu condiția ca dreptul la concediu anual plătit de care lucrătorul a
beneficiat efectiv să rămână, în ceea ce îl privește, întotdeauna cel puțin egal cu perioada minimă de patru
săptămâni garantată de Directiva 2003/88.
În al doilea rând, în ceea ce privește carta, al cărei domeniu de aplicare este definit la articolul 51 alineatul (1)
din aceasta, Curtea a arătat mai întâi că, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, dispozițiile cartei li se
adresează acestora numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Or, prin adoptarea unei reglementări
naționale sau prin autorizarea încheierii unor convenții colective care prevăd acordarea unor zile de concediu
anual plătit care depășesc perioada minimă de patru săptămâni garantată de Directiva 2003/88, excluzând

totodată reportarea acestor zile pe motiv de boală, un stat membru nu efectuează o punere în aplicare a
acestei directive, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, astfel încât aceasta, în special articolul său
31 alineatul (2), nu are vocație să se aplice.
În această privință Curtea a subliniat printre altele că Directiva 2003/88, care a fost adoptată în temeiul
articolului 137 alineatul (2) CE, devenit articolul 153 alineatul (2) TFUE, se limitează la stabilirea unor cerințe
minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru. Potrivit articolului 153 alineatul (4)
TFUE, astfel de cerințe minime nu pot împiedica un stat membru să mențină sau să stabilească măsuri de
protecție mai stricte, compatibile cu tratatele. În consecință, statele membre rămân libere, în exercitarea
competenței lor reținute în domeniul politicii sociale, să adopte astfel de norme, mai riguroase decât cele
care fac obiectul intervenției legiuitorului Uniunii, cu condiția ca acestea să nu repună în discuție coerența
intervenției menționate.
Curtea a constatat astfel că, atunci când statele membre acordă sau permit partenerilor sociali să acorde
drepturi la concediu anual plătit care depășesc durata minimă de patru săptămâni prevăzută de Directiva
2003/88, astfel de drepturi sau condițiile unei eventuale reportări a acestora în caz de boală survenită în
timpul concediului intră în sfera exercitării competenței reținute a statelor membre, fără a fi reglementate
de această directivă. Or, atunci când dispozițiile dreptului Uniunii în domeniul în cauză nu reglementează
un aspect și nu impun nicio obligație specifică statelor membre în privința unei situații date, reglementarea
națională pe care un stat membru o adoptă în ceea ce privește acest aspect se situează în afara domeniului
de aplicare al cartei.
4. Protecția lucrătorilor în cazul insolvenței angajatorului
În Hotărârea Pensions-Sicherungs-Verein (C-168/18, EU:C:2019:1128), pronunțată la 19 decembrie 2019,

Curtea, interpretând articolul 8 din Directiva 2008/94 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței
angajatorului199, a statuat că o reducere a cuantumului prestațiilor de pensie ocupațională plătite unui fost
lucrător salariat din cauza insolvenței fostului său angajator este considerată ca fiind vădit disproporționată
în cazul în care acest fost lucrător salariat trăiește deja sau ar trebui să trăiască din cauza acestei reduceri sub
pragul riscului de sărăcie. În opinia Curții, aceeași concluzie se aplică și în cazul în care persoana interesată
primește cel puțin jumătate din cuantumul prestațiilor care decurg din drepturile sale dobândite.
În cauza pendinte în fața instanței de trimitere, un resortisant german a beneficiat, începând cu luna decembrie
a anului 2000, de o pensie ocupațională care cuprindea un supliment lunar de pensie și o primă anuală de
Crăciun, acordate direct de fostul angajator, precum și de o pensie acordată de o casă de pensii germană pe
baza contribuțiilor acestui fost angajator. În urma unor dificultăți economice întâmpinate în anul 2003 de
casa de pensii respectivă, cuantumul prestațiilor plătite a fost redus, cu autorizarea Autorității Federale de
Supraveghere a Serviciilor Financiare. Fostul angajator a compensat această reducere până în 2012, anul în
cursul căruia a fost deschisă o procedură de insolvență. Din acest moment, fostul lucrător nu mai primește
respectiva compensație pentru reducere întrucât organismul de drept privat desemnat de Germania drept
organismul de garantare în situația insolvenței angajatorilor în materie de pensie ocupațională a preluat doar
suplimentul lunar de pensie și prima anuală de Crăciun, excluzând această compensație.
199| Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul
insolvenței angajatorului ( JO 2008, L 283, p. 36).

Curtea a arătat mai întâi că situația în discuție în litigiul principal privea un fost lucrător salariat al cărui fost
angajator se afla în stare de insolvență și că, la data survenirii insolvenței sale și din cauza acesteia, s-a adus
atingere drepturilor dobândite ale acestui fost lucrător la pensie pentru limită de vârstă. Pe baza acestei
împrejurări, Curtea a concluzionat că articolul 8 din Directiva 2008/94 era aplicabil unei situații precum cea
din speță.
În ceea ce privește, în continuare, împrejurările în care trebuie să se considere că o reducere a cuantumului

prestațiilor de pensie ocupațională este vădit disproporționată, atrăgând obligația statelor membre de a
garanta lucrătorilor o anumită protecție, Curtea a amintit că statele membre dispun, în cadrul transpunerii
articolului 8 din Directiva 2008/94, de o marjă largă de apreciere și sunt ținute doar să garanteze protecția
minimă impusă de această dispoziție. Curtea a amintit în acest sens că un fost lucrător salariat trebuie să
perceapă, în cazul insolvenței angajatorului său, cel puțin jumătate din pensia pentru limită de vârstă care
decurge din drepturile sale dobândite, ceea ce nu are însă ca efect să excludă ca, chiar și în prezența acestei
garanții minime, pierderile suferite să poată fi privite în anumite împrejurări ca fiind vădit disproporționate.
În această privință, Curtea a precizat că o reducere a pensiei pentru limită de vârstă trebuie considerată
ca fiind vădit disproporționată în cazul în care posibilitatea persoanei interesate de a se întreține este grav
afectată. Aceasta ar fi situația unui fost lucrător salariat care trăiește deja sau ar trebui să trăiască din cauza
acestei reduceri sub pragul riscului de sărăcie stabilit pentru statul membru în cauză de Eurostat, statul
membru fiind astfel ținut să garanteze o indemnizație într-un cuantum care, fără a acoperi în mod necesar
totalitatea pierderilor suferite, să fie în măsură să remedieze caracterul vădit disproporționat al acestora.
În sfârșit, Curtea a constatat că articolul 8 din Directiva 2008/94, în măsura în care impune statelor membre
să asigure o protecție minimă fostului lucrător expus unei reduceri vădit disproporționate a pensiei pentru
limită de vârstă, conține o obligație clară, precisă și necondiționată având ca obiect să confere drepturi
particularilor. În consecință, această dispoziție poate fi invocată împotriva unui organism de drept privat
desemnat de statul membru în cauză ca fiind organismul de garantare în situația insolvenței angajatorilor
în materie de pensie ocupațională, în cazul în care, având în vedere misiunea cu care acest organism este
învestit și condițiile în care o îndeplinește, acest organism poate fi asimilat statului, în măsura în care misiunea
de garantare cu care este învestit acoperă efectiv tipurile de pensii pentru limită de vârstă în privința cărora
este impusă protecția minimă prevăzută la acest articol.
5. Detașarea lucrătorilor
În Hotărârea Dobersberger (C-16/18, EU:C:2019:1110), pronunțată la 19 decembrie 2019, Curtea, întrunită în

Marea Cameră, a statuat că Directiva 96/71200 nu se aplică lucrătorilor salariați ai unei întreprinderi stabilite
într-un stat membru care efectuează servicii la bord, de curățenie sau de servire cu mâncare și băutură în trenuri
internaționale care traversează statul membru al operatorului de transport feroviar în cauză, atunci când acești
lucrători desfășoară o parte importantă din munca inerentă acestor servicii pe teritoriul statului membru
de stabilire a întreprinderii lor și își încep sau își termină serviciul în acest loc.
Domnul Dobersberger este administratorul unei întreprinderi stabilite în Ungaria, care a asigurat, în cadrul
unei serii de contracte de subcontractare care implică societăți stabilite în Austria și în Ungaria, prestarea
de servicii la bord în anumite trenuri internaționale ale Österreichische Bundesbahnen (Căile ferate federale
austriece). Aceste trenuri traversau Austria și aveau Budapesta (Ungaria) ca gară de plecare sau de sosire.
Serviciile erau efectuate de lucrători cu domiciliul în Ungaria, dintre care majoritatea erau puși la dispoziția
200| Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării
de servicii ( JO 1997, L 18, p. 1, rectificare în JO 2007, L 310, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29).

întreprinderii de către o altă întreprindere maghiară. Toți lucrătorii aveau centrul de interese în Ungaria
și își începeau și își terminau serviciul în acest loc. În plus, aceștia recepționau alimentele și băuturile la
Budapesta și le încărcau în trenuri. Aceștia aveau de asemenea obligația să efectueze controalele privind
situația stocurilor și calculul cifrei de afaceri la Budapesta.
În urma unui control în Austria, domnului Dobersberger i s-au aplicat sancțiuni administrative cu caracter
penal pentru încălcarea reglementării sociale austriece referitoare la detașarea lucrătorilor pe teritoriul
acestui stat membru. Potrivit autorităților austriece, lucrătorii maghiari erau detașați pe teritoriul austriac,
așa încât domnul Dobersberger trebuia să îndeplinească anumite obligații administrative. Astfel, acesta ar fi
trebuit să declare cu o săptămână înainte de începerea activității că a utilizat acești lucrători și să păstreze la
locul desfășurării activității contractul de muncă, precum și documentele în limba germană privind salariile
plătite lucrătorilor respectivi și documentele privind afilierea lor la sistemul de securitate socială.
În aceste împrejurări, s-a ridicat problema dacă Directiva 96/71, pe care reglementarea socială austriacă
urmărește să o transpună, este aplicabilă prestării de servicii la bordul unui tren internațional de către lucrătorii
unei întreprinderi stabilite într-un stat membru în scopul executării unui contract încheiat cu un operator de
transport feroviar cu sediul în alt stat membru atunci când trenul traversează acest al doilea stat membru.
În această privință, Curtea a precizat mai întâi că serviciile la bord, de curățenie sau de servire cu mâncare și
băutură prestate în trenuri nu sunt legate intrinsec de serviciul de transport feroviar de călători. În consecință,
aceste servicii nu intră sub incidența articolelor 90-100 TFUE, referitoare la transporturi, ci a articolelor 56-62
TFUE, exceptând articolul 58 alineatul (1) TFUE, care privesc serviciile. Rezultă că aceste servicii pot fi acoperite
de Directiva 96/71, care a fost adoptată în temeiul unor dispoziții ale dreptului primar privind serviciile.
Pentru a stabili dacă serviciile în cauză intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a examinat
noțiunea de „lucrător detașat”, în sensul directivei. Aceasta a considerat că un lucrător nu poate fi considerat
ca fiind detașat pe teritoriul unui stat membru dacă desfășurarea muncii sale nu prezintă o legătură suficientă
cu teritoriul respectiv. Or, lucrători care desfășoară o parte importantă din munca lor în statul membru în
care este stabilită întreprinderea care i-a repartizat pentru prestarea de servicii în trenuri internaționale și
care își încep sau își termină serviciul în acest stat membru nu au o legătură suficientă cu teritoriul statului
sau al statelor membre pe care aceste trenuri îl traversează pentru a fi considerați „detașați”, în sensul
Directivei 96/71. Situația lor nu intră sub incidența acestei directive.
Curtea a adăugat că în această privință este irelevant dacă prestarea de servicii face parte, în cadrul unui
lanț de subcontractare, dintr-un contract încheiat cu o întreprindere stabilită în același stat membru ca cel al
operatorului de transport feroviar și legată prin contract de acesta din urmă. Nu este relevant nici faptul că
întreprinderea repartizează pentru această prestare de servicii lucrători puși la dispoziția sa de o întreprindere
stabilită în același stat membru ca al său.

XVI. Sănătate publică
În Hotărârea VIPA (C-222/18, EU:C:2019:751), pronunțată la 18 septembrie 2019, Curtea a statuat că un stat
membru poate interzice unei farmacii să elibereze medicamente care se eliberează pe bază de prescripție medicală
în temeiul unui bon de comandă emis de un cadru medical autorizat să prescrie medicamente și să își desfășoare
activitatea într-un alt stat membru atunci când astfel de bonuri de comandă nu conțin numele pacientului în cauză.
VIPA, o societate comercială de drept maghiar care exploatează o farmacie, a eliberat medicamente care se
eliberează pe bază de prescripție medicală, executând bonuri de comandă emise de o societate medicală
stabilită în Regatul Unit și de un medic care își desfășoară activitatea în Austria fără a dispune de autorizație
pentru a desfășura o activitate în domeniul asistenței medicale eliberată de administrația maghiară cu
competențe în materie de sănătate. În consecință, Institutul Național de Farmacie și Nutriție din Ungaria a
aplicat VIPA o amendă de 45 000 000 de forinți (HUF) (aproximativ 140 000 de euro), i-a interzis continuarea
activității de eliberare nelegală de medicamente în farmacia în cauză și i-a retras autorizația de funcționare.
Sesizat cu o acțiune formulată de VIPA, Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă Budapesta (Ungaria)
a întrebat Curtea dacă obligația de recunoaștere a prescripțiilor emise într-un alt stat membru, prevăzută
la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2011/24201, se aplică unor bonuri de comandă care nu conțin numele
pacientului destinatar al medicamentelor comandate.
Mai întâi, Curtea a arătat că articolul 3 litera (k) din Directiva 2011/24, care definește noțiunea de „prescripție”,
nu precizează dacă numele pacientului în cauză trebuie să fie menționat. În schimb, articolul 11 alineatul (1)
din aceeași directivă, în toate versiunile lingvistice, cu excepția versiunilor în limbile maghiară și portugheză,
se referă în esență, în mod expres, la o prescripție care vizează un pacient numit. În plus, Directiva de punere
în aplicare 2012/52202, întrucât prevede, la articolul 3 coroborat cu anexa la această directivă, că prescripțiile
prevăzute la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2011/24 trebuie să cuprindă datele de identificare ale
pacientului, stabilește că obligația de recunoaștere a prescripțiilor prevăzută la articolul 11 alineatul (1) nu
se aplică unor bonuri de comandă care nu conțin numele pacientului în cauză.
Această interpretare este confirmată de obiectivele urmărite prin Directiva 2011/24, care prevede norme
pentru facilitarea accesului pacienților individuali la asistență medicală transfrontalieră sigură și de înaltă
calitate203. Or, bonuri de comandă precum cele în discuție în litigiul principal, pe de o parte, nu permit să
se garanteze siguranța și sănătatea pacientului căruia urmează să i se administreze acest medicament și,
pe de altă parte, nu au ca scop să îi permită unui pacient să își procure medicamente, ci să îi permită unui
cadru medical să se aprovizioneze. În consecință, Curtea a considerat că ar fi contrar obiectivelor urmărite
de Directiva 2011/24 să se considere că bonurile de comandă care nu conțin numele pacientului în cauză
intră sub incidența obligației de recunoaștere a prescripțiilor prevăzută de această directivă.
Pe de altă parte, Curtea a arătat că, deși reglementarea națională în discuție constituia o restricție privind
libera circulație a mărfurilor, interzisă prin articolul 35 TFUE, o asemenea restricție putea fi totuși justificată,
printre altele, de articolul 36 TFUE, mai ales pentru motive de protecție a sănătății și a vieții persoanelor.
În această privință, Curtea a constatat că reglementarea națională în discuție este aptă să asigure că de
201| D
irectiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul
asistenței medicale transfrontaliere ( JO 2011, L 88, p. 45).
202| Directiva de punere în aplicare 2012/52/UE a Comisiei din 20 decembrie 2012 de stabilire a unor măsuri pentru facilitarea recunoașterii
prescripțiilor medicale emise în alt stat membru ( JO 2012, L 356, p. 68).
203| A
rticolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/24, interpretat în lumina considerentelor (10) și (11) ale acestei directive.

medicamentele care se eliberează pe bază de prescripție beneficiază populația statului membru în care
este stabilită farmacia care eliberează medicamentul, contribuind astfel la garantarea unei aprovizionări
stabile, sigure și de calitate a populației acestui stat membru cu medicamente care se eliberează pe bază de
prescripție. Astfel, dacă prin intermediul unor bonuri de comandă precum cele în discuție în litigiul principal
ar fi posibil exportul de medicamente care se eliberează pe bază de prescripție, într-o cantitate potențial
semnificativă, în vederea îngrijirii pacienților pe teritoriul unui alt stat membru, din aceasta ar putea rezulta
o aprovizionare insuficientă a farmaciilor și, prin urmare, o acoperire insuficientă a nevoilor pacienților din
statul membru în cauză cu medicamente care se eliberează pe bază de prescripție, ceea ce ar încălca obligația
prevăzută la articolul 81 al doilea paragraf din Directiva 2001/83204.
Astfel, Curtea a statuat că articolele 35 și 36 TFUE nu se opun reglementării naționale în discuție, în măsura
în care această reglementare este justificată de un obiectiv de protecție a sănătății și a vieții persoanelor,
este de natură să garanteze realizarea acestui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea
acestuia, aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.
XVII. Protecția consumatorilor
Patru hotărâri merită să fie semnalate în domeniul protecției consumatorilor. Prima hotărâre privește
interpretarea noțiunilor de „consumator” și de „profesionist”, în sensul Directivei 93/13 privind clauzele
abuzive205, în cadrul unui contract de împrumut imobiliar acordat de o societate unuia dintre salariații săi și
soției sale. Celelalte două hotărâri privesc problema menținerii parțiale a unei clauze privind exigibilitatea
anticipată a unui contract de împrumut ipotecar considerat abuziv și a continuării procedurii de executare
ipotecară inițiate în temeiul acestei clauze. A patra și ultima hotărâre privește în special interpretarea noțiunilor
de „consumator” și de „furnizare nesolicitată a unui bun”, în sensul Directivei 2011/83 privind drepturile
consumatorilor206, în contextul unei reglementări naționale în materie de furnizare a energiei termice. Este
necesar să se semnaleze de asemenea Hotărârea Kanyeba și alții (cauzele conexate C-349/18-C-351/18), cu
privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale într-un contract de transport207.
204| D
irectiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la
medicamentele de uz uman ( JO 2001, L 311, p. 67, Ediție specială, 13/vol. 33, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/62/
UE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2011 (JO 2011, L 174, p. 74). Articolul 81 al doilea paragraf din această directivă
impune titularului autorizației de introducere pe piață a unui medicament și distribuitorilor respectivului medicament introdus
efectiv pe piață într-un stat membru să asigure, în limita responsabilităților lor, aprovizionarea corespunzătoare și continuă cu acest
medicament a farmaciilor și a persoanelor autorizate să livreze medicamente, astfel încât nevoile pacienților din statul membru
respectiv să fie satisfăcute.
205| D irectiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
206| Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare
a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei
85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului ( JO 2011, L 304, p. 64), articolul 27.
207| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica X, „Transporturi”.

În Hotărârea Pouvin și Dijoux (C-590/17, EU:C:2019:232), pronunțată la 21 martie 2019, Curtea a statuat cu
privire la interpretarea noțiunilor de „consumator” și de „profesionist”, astfel cum au fost definite în Directiva 93/13,
în contextul unei cereri de plată a sumelor restante datorate în temeiul unui credit imobiliar pe care o societate îl
acordase unuia dintre salariații săi și soției acestuia în vederea finanțării achiziționării unei locuințe principale.
Potrivit unei clauze a contractului de credit menționat, acesta trebuia să fie reziliat de plin drept în cazul în
care împrumutatul înceta să mai facă parte din personalul respectivei societăți, indiferent de motiv. Ca urmare
a demisiei salariatului, acesta și soția sa au încetat să plătească ratele scadente aferente împrumutului. În
aplicarea clauzei menționate, societatea a chemat în judecată împrumutații pentru plata sumelor restante
datorate cu titlu de capital și dobânzi, precum și în temeiul unei clauze penale.
Sesizată cu această cauză, instanța de prim grad constatase caracterul abuziv al clauzei de reziliere de plin
drept a contractului de credit. Această hotărâre a fost ulterior infirmată de instanța de apel, care a constatat
că rezilierea de plin drept a contractului în cauză intervenise la data demisiei salariatului. Considerând că
au acționat în calitate de consumatori și invocând caracterul abuziv al unei clauze, precum cea în discuție în
litigiul principal, care prevede exigibilitatea împrumutului pentru o cauză care nu ține de contract, salariatul
și soția sa au sesizat instanța supremă cu recurs.
În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea de „consumator”208, Curtea a statuat că intră sub incidența
acestei noțiuni salariatul unei întreprinderi și soțul său, care încheie cu această întreprindere un contract
de credit rezervat, cu titlu principal, membrilor personalului întreprinderii respective, destinat să finanțeze
achiziționarea unui bun imobil în scopuri private. Curtea a precizat că faptul că o persoană fizică încheie
un contract, altul decât un contract de muncă, cu angajatorul său nu împiedică, în sine, calificarea acestei
persoane drept „consumator” în sensul Directivei 93/13. În ceea ce privește excluderea contractelor de muncă
din domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a hotărât că un contract de credit imobiliar acordat de
un angajator salariatului său și soțului acestuia nu poate fi calificat drept „contract de muncă” întrucât nu
reglementează nici un raport de muncă, nici condiții de angajare.
În ceea ce privește, în al doilea rând, noțiunea de „profesionist”209, Curtea a considerat că intră sub incidența
acestei noțiuni o întreprindere care, în cadrul activității sale profesionale, încheie cu unul dintre salariații
săi și cu soțul acestuia un contract de credit rezervat, cu titlu principal, membrilor personalului său, chiar
dacă acordarea de credite nu constituie activitatea sa principală. În această privință, Curtea a precizat că,
chiar dacă activitatea principală a unui asemenea angajator nu constă în a oferi instrumente financiare, ci
în furnizarea de energie, acest angajator dispune de informațiile și de competențele tehnice, de resursele
umane și materiale pe care o persoană fizică, și anume cealaltă parte la contract, se prezumă că nu le are.
Curtea a adăugat că faptul de a propune un contract de credit angajaților săi, oferindu-le astfel avantajul
de a putea achiziționa o locuință, servește la atragerea și la menținerea unei forțe de muncă calificate
și competente care favorizează exercitarea activității profesionale a angajatorului. În acest context, ea a
subliniat că existența sau absența unui eventual profit direct pentru angajator, prevăzut de acest contract,
nu afectează recunoașterea respectivului angajator în calitate de „profesionist”, în sensul Directivei 93/13.
Curtea a mai subliniat că o interpretare largă a noțiunii de „profesionist” contribuie la realizarea obiectivului
acestei directive, care constă în protecția consumatorului ca parte vulnerabilă la un contract încheiat cu un
profesionist și la restabilirea echilibrului între părți.
208| A
rticolul 2 litera (b) din Directiva 93/13.
209| A
rticolul 2 litera (c) din Directiva 93/13.

Prin Hotărârea din 26 martie 2019, pronunțată în cauzele conexate Abanca Corporación Bancaria (C-70/17,
EU:C:2019:250) și Bankia (C-179/17, EU:C:2019:250), Curtea, întrunită în Marea Cameră, s-a pronunțat cu
privire la interpretarea articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13.
Litigiile principale se refereau la reclamanți care au încheiat în Spania contracte de împrumut ipotecar care
conțineau o clauză ce permite să se solicite scadența anticipată a contractului în special în cazul neplății unei
singure rate lunare.
Instanțele de trimitere au solicitat Curții să stabilească dacă articolele 6 și 7 din Directiva 93/13 trebuie
interpretate în sensul, pe de o parte, că, atunci când o clauză privind scadența anticipată a unui contract de
împrumut ipotecar este declarată abuzivă, ea poate fi totuși menținută în parte, prin eliminarea elementelor
care o fac abuzivă, și, pe de altă parte, că, în caz contrar, procedura de executare ipotecară inițiată în temeiul
acestei clauze poate în orice caz să continue prin aplicarea supletivă a unei norme de drept național dacă
imposibilitatea de a recurge la această procedură ar fi contrară intereselor consumatorilor.
În această privință, Curtea a statuat că articolele 6 și 7 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că,
mai întâi, se opun ca o clauză privind scadența anticipată a unui contract de împrumut ipotecar declarată
abuzivă să fie menținută în parte, prin eliminarea elementelor care o fac abuzivă, atunci când o astfel de
eliminare ar echivala cu modificarea conținutului acestei clauze, afectându-i substanța. În continuare, Curtea
a statuat că aceleași articole nu se opun ca instanța națională să remedieze nulitatea unei asemenea clauze
abuzive înlocuind-o cu noul text al dispoziției legislative care a inspirat această clauză, aplicabilă în cazul unui
acord între părțile la contract, dacă contractul de împrumut ipotecar în cauză nu poate continua să existe
în cazul eliminării clauzei abuzive menționate și se stabilește că anularea contractului în ansamblul său l-ar
expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile.
În acest context, Curtea a amintit, desigur, că, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze
abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, articolul 6 alineatul (1) din
Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței
naționale să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze. Astfel, în cazul în care instanța
națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de
contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin
articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe
care îl are asupra profesioniștilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce
privește consumatorul în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate,
știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în
măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști.
Cu toate acestea, într-o situație în care un contract încheiat între un profesionist și un consumator nu poate
continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se
opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să anuleze clauza abuzivă prin
înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în situații în care invalidarea clauzei
abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunându-l prin aceasta pe consumator
unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat.
O asemenea înlocuire este deplin justificată în lumina finalității Directivei 93/13. Astfel, ea este conformă
cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din directivă, întrucât această dispoziție urmărește să înlocuiască
echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru
real, de natură să restabilească egalitatea între aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin
clauze abuzive.

În cazul în care nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție de drept național cu caracter
supletiv, iar instanța ar fi astfel obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea
fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din
anularea contractului ar risca să fie compromis. Într-adevăr, în ceea ce privește un contract de împrumut, o
asemenea anulare ar avea în principiu drept consecință exigibilitatea imediată a sumei împrumutate, care
rămâne datorată în proporții ce riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și din această
cauză tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător, care, pe cale de consecință, nu
ar fi descurajat să insereze clauze abuzive în contractele pe care le propune.
Pentru motive analoage, Curtea a hotărât că, în situația în care un contract de împrumut ipotecar încheiat
între un profesionist și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive al
cărei text este inspirat de o dispoziție legislativă aplicabilă în cazul unui acord între părțile la contract, nici
articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca, pentru a evita nulitatea acestui contract, instanța
națională să înlocuiască această clauză cu noul text al acestei dispoziții legislative de referință introdus ulterior
încheierii contractului, în măsura în care anularea contractului l-ar expune pe consumator unor consecințe
deosebit de prejudiciabile.
Revine instanțelor de trimitere sarcina să verifice, în conformitate cu normele de drept intern și urmând o
abordare obiectivă, dacă eliminarea acestor clauze ar avea drept consecință imposibilitatea contractelor de
credit ipotecar de a continua să existe.
Într-o astfel de ipoteză, instanțelor de trimitere le va reveni sarcina să examineze dacă anularea contractelor
de împrumut ipotecar în discuție în litigiile principale i-ar expune pe consumatorii în cauză unor consecințe
deosebit de prejudiciabile. În speță, Curtea a arătat că din deciziile de trimitere reiese că o asemenea anulare
ar putea avea impact în special asupra modalităților procedurale de drept național potrivit cărora băncile
pot obține în justiție restituirea întregului cuantum al împrumutului care rămâne datorat de consumatori.
În Hotărârea EVN Bulgaria Toplofikatsia și Toplofikatsia Sofia (C-708/17 și C-725/17, EU:C:2019:1049)210,

pronunțată la data de 5 decembrie 2019, Curtea a statuat că Directiva 2011/83 privind drepturile consumatorilor211
și Directiva 2005/29 privind practicile comerciale neloiale212 nu se opun unei reglementări naționale care obligă
proprietarii unui apartament dintr-o clădire aflată în proprietate comună racordat la o rețea de încălzire centralizată
să contribuie la costurile legate de consumul de energie termică aferent părților comune și instalației interioare ale
clădirii, cu toate că nu au solicitat în mod individual furnizarea energiei termice și nu o utilizează în apartamentul lor.
Curtea a mai declarat că Directivele 2006/32213 și 2012/27214 privind eficiența energetică nu se opun aceleiași
210| A
ceastă hotărâre privește și domeniul eficienței energetice (a se vedea rubrica XIX, „Energie”).
211| A
rticolul 27 din Directiva 2011/83.
212| D
irectiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor
de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și
2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al
Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) ( JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), articolul 5
alineatele (1) și (5).
213| D
irectiva 2006/32/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind eficiența energetică la utilizatorii finali și
serviciile energetice și de abrogare a Directivei 93/76/CEE (JO 2006, L 114, p. 64, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 222), articolul 13 alineatul (2).
214| D
irectiva 2012/27/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficiența energetică, de modificare
a Directivelor 2009/125/CE și 2010/30/UE și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE ( JO 2012, L 315, p. 1), articolul 10
alineatul (1).

reglementări naționale în temeiul căreia facturile referitoare la acest consum să fie stabilite pentru fiecare
proprietar al unui apartament din clădirea aflată în proprietate comună în mod proporțional cu volumul
încălzit aferent apartamentului său.
Litigiile principale se înscriu în contextul a două acțiuni privind plata unor facturi trimise proprietarilor de
apartamente din clădiri aflate în proprietate comună și care privesc consumul de energie termică aferent
instalației interioare și părților comune ale acestor clădiri. Respectivii proprietari refuzau să achite facturile
susținând că, deși clădirea lor este alimentată de la rețeaua de încălzire centralizată în temeiul unui contract
de furnizare încheiat între coproprietate și furnizorul de energie termică, totuși ei nu au consimțit în mod
individual să beneficieze de energie termică și nu o utilizează în propriile lor apartamente.
Curtea s-a concentrat mai întâi asupra interpretării noțiunii de „consumator” în sensul Directivei 2011/83215 și
a statuat că se regăsesc în această noțiune, în calitatea lor de clienți ai unui furnizor de energie, proprietarii
și titularii unui drept real asupra unui apartament dintr-o clădire aflată în proprietate comună racordată la o
rețea de încălzire centralizată întrucât sunt persoane fizice neimplicate în activități comerciale sau profesionale.
Curtea a dedus astfel de aici că respectivele contracte de furnizare a energiei termice în discuție în cauza
principală intră în categoria contractelor încheiate între profesioniști și consumatori în sensul articolului 3
alineatul (1) din Directiva 2011/83.
În continuare, Curtea a făcut precizări cu privire la noțiunea de „furnizare nesolicitată” de bunuri în sensul
articolului 27 din Directiva 2011/83, arătând că alimentarea cu energie termică a instalației interioare și,
implicit, a părților comune ale unei clădiri aflate în proprietate comună, efectuată ca urmare a unei decizii de
racordare a acestei clădiri la încălzirea centralizată adoptate de coproprietatea acesteia, conform dreptului
național, nu constituie o furnizare nesolicitată de energie termică centralizată.
În sfârșit, Curtea s-a pronunțat cu privire la metoda de facturare a consumului de energie termică în
clădirile aflate în proprietate comună. În această privință, Curtea a subliniat că, în conformitate cu Directiva
2006/32216, statele membre garantează dotarea consumatorilor finali, îndeosebi de energie electrică și de
energie termică centralizată, cu contoare individuale care să reflecte exact consumul real de energie, atunci
când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic. Or, în opinia Curții, este dificil de conceput să se
poată individualiza în întregime facturile referitoare la încălzire în clădirile aflate în proprietate comună, în
special pentru încălzirea aferentă instalației interioare și a părților comune, dat fiind că apartamentele dintr-o
astfel de clădire nu sunt independente unele de altele pe plan termic, deoarece căldura circulă între spațiile
încălzite și cele care sunt mai puțin încălzite sau nu sunt încălzite. În aceste condiții, Curtea a concluzionat
că, ținând cont de marja largă de manevră de care dispun statele membre în stabilirea metodei de calcul
privind consumul de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună, Directivele 2006/32 și 2012/27
nu se opun ca respectivul calcul al căldurii emise de instalațiile interioare dintr-o astfel de clădire să se facă
în mod proporțional cu volumul încălzit aferent fiecărui apartament.
215| A
216| A

XVIII. Mediu
În materie de protecție a mediului trebuie semnalate mai multe hotărâri. O primă hotărâre privește aplicarea
principiului precauției în domeniul introducerii pe piață a produselor fitosanitare. O a doua hotărâre privește
posibilitatea invocării în fața instanțelor naționale a Directivei 91/676 privind protecția apelor împotriva poluării
cu nitrați proveniți din surse agricole. Trebuie menționate de asemenea alte trei hotărâri, referitoare, prima,
la interpretarea Directivei habitate, iar celelalte două, la aplicarea Directivei 85/337/CEE privind evaluarea
efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului217.
1. Principiul precauției
În Hotărârea Blaise și alții (C-616/17, EU:C:2019:800), pronunțată la 1 octombrie 2019, Curtea, întrunită în
Marea Cameră, s-a pronunțat cu privire la validitatea în raport cu principiul precauției a Regulamentului (CE)
nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind introducerea pe piață a
produselor fitosanitare218. Cererea de decizie preliminară fost formulată în cadrul procedurii penale inițiate
împotriva domnului Blaise și a altor 20 de inculpați pentru degradarea sau deteriorarea adusă unui bun
aparținând altuia, săvârșită în complicitate. Aceste persoane au pătruns în magazine situate în departamentul
Ariège (Franța) și au degradat bidoane cu produse erbicide conținând glifosat, precum și vitrine de sticlă.
Pentru a-și justifica faptele, care aveau drept scop să alerteze magazinele și clientela acestora cu privire la
pericolele legate de comercializarea de erbicide conținând glifosat, inculpații au invocat principiul precauției.
Pentru a se pronunța cu privire la temeinicia acestui argument, instanța de trimitere a considerat să trebuie să
statueze cu privire la validitatea Regulamentului nr. 1107/2009 în raport cu principiul menționat al precauției
și, prin urmare, s-a adresat Curții.
Definind conținutul acestui principiu, Curtea a arătat mai întâi că legiuitorului Uniunii trebuie să se conformeze
acestuia atunci când adoptă norme care reglementează introducerea pe piață a produselor fitosanitare.
Din moment ce Regulamentul nr. 1107/2009 are ca obiect stabilirea normelor de autorizare a produselor
fitosanitare și a normelor de aprobare a substanțelor active din compoziția acestor produse în vederea
introducerii lor pe piață, legiuitorul Uniunii trebuia să instituie un cadru normativ care să permită autorităților
competente să dispună, atunci când se pronunță cu privire la autorizația și la aprobarea menționate, de
elemente suficiente pentru a aprecia în mod satisfăcător riscurile pentru sănătate care rezultă din utilizarea
acestor substanțe active și produse fitosanitare. În această privință, Curtea a subliniat că, având în vedere
necesitatea de a pune în balanță mai multe obiective și principii, precum și complexitatea punerii în aplicare
a criteriilor relevante, controlul jurisdicțional trebuie să se limiteze la aspectul dacă legiuitorul Uniunii a
săvârșit o eroare vădită de apreciere.
În continuare, Curtea a statuat că lipsa unei definiții a noțiunii de „substanță activă” în regulament nu este
incompatibilă cu principiul precauției. Astfel, cu ocazia introducerii cererii sale de autorizare a unui produs
fitosanitar, solicitantul are obligația să menționeze orice substanță care intră în compoziția acestui produs și
217| Trebuie de asemenea semnalată Hotărârea Deutsche Umwelthilfe (C-752/18), pronunțată la 19 decembrie 2019, în care Curtea a statuat
cu privire la problema adoptării de către instanțele naționale, prin intermediul privării de libertate, a unor măsuri de executare, în
scopul constrângerii la executarea unei hotărâri judecătorești, împotriva unor responsabili ai autorităților naționale care refuză în
mod persistent să se conformeze unei decizii de justiție care le impune să își execute obligațiile care le revin în temeiul Directivei
2008/50 privind calitatea aerului înconjurător. Această hotărâre a fost prezentată în rubrica IV, „Dreptul Uniunii și dreptul național”.
218| Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind introducerea pe piață a
produselor fitosanitare și de abrogare a Directivelor 79/117/CEE și 91/414/CEE ale Consiliului ( JO L 309, 2009, p. 1).

care îndeplinește criteriile prevăzute de regulament. În consecință, solicitantul nu are posibilitatea de a alege
în mod discreționar componenta produsului respectiv care trebuie considerată drept substanță activă. Or,
stabilind astfel obligațiile care îi revin solicitantului referitoare la identificarea substanțelor active, legiuitorul
nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere.
Pe de altă parte, Curtea a considerat că regulamentul este conform principiului precauției întrucât impune
luarea în considerare a efectelor cumulate ale componentelor unui produs fitosanitar. Procedura de aprobare
a substanțelor active și procedura de autorizare a produselor fitosanitare prevăd că evaluarea cererilor
include aprecierea efectelor potențial nocive ale unui produs, precum și a celor care rezultă din interacțiunea
dintre componentele produsului. Nici cu privire la acest aspect regulamentul nu este afectat de o eroare
vădită de apreciere.
La aceeași concluzie s-a ajuns cu privire la fiabilitatea testelor, a studiilor și a analizelor luate în considerare
în vederea autorizării unui produs fitosanitar. Potrivit Curții, împrejurarea că testele, studiile și analizele
necesare procedurilor de aprobare a unei substanțe active și de autorizare a unui produs fitosanitar sunt
furnizate de solicitant, fără o contraanaliză independentă, nu conduce la încălcarea principiului precauției.
Regulamentul impune solicitantului, în această privință, sarcina de a face dovada lipsei nocivității produselor,
stabilește un cadru pentru calitatea testelor, a studiilor și a analizelor prezentate și însărcinează autoritățile
competente sesizate cu cererea să efectueze o evaluare obiectivă și independentă. În acest cadru, respectivele
autorități trebuie în mod imperativ să ia în considerare și alte elemente relevante decât cele prezentate de
solicitant și în special datele științifice disponibile cele mai fiabile, precum și rezultatele cele mai recente ale
cercetării internaționale, fără a acorda în toate cazurile o importanță preponderentă studiilor furnizate de
solicitant. În sfârșit, Curtea a statuat că regulamentul nu îl scutește pe solicitant de obligația de a furniza teste
de carcinogenicitate și de toxicitate ale produsului vizat. Astfel, un asemenea produs nu poate fi autorizat
decât dacă autoritățile competente exclud riscul unui efect nociv imediat sau în timp asupra sănătății umane.
În consecință, nu a fost revelat niciun element de natură să afecteze validitatea Regulamentului nr. 1107/2009.
2. Protecția apelor împotriva poluării cu nitrați
În Hotărârea Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland și alții (C-197/18, EU:C:2019:824), pronunțată

la 3 octombrie 2019, Curtea a afirmat pentru prima dată că persoanele fizice și juridice afectate în mod direct
de poluarea apelor subterane pot să se prevaleze în fața instanțelor naționale de unele dispoziții ale Directivei
91/676 privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole219 (denumită în continuare
„Directiva privind nitrații”).
Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între o asociație de furnizare a apei din regiunea nordică a
Burgenland (Austria), o comună austriacă ce exploatează o fântână comunală și un particular, proprietar al
unei fântâni casnice, în calitate de reclamanți, și Ministerul Federal austriac al Dezvoltării Durabile și Turismului.
Reclamanții se plângeau de poluarea apelor subterane în regiunea lor, al căror conținut de nitrați ar depăși în
mod regulat pragul de 50 mg/l prevăzut de Directiva privind nitrații. În acest context, reclamanții au introdus
cereri prin care au solicitat adoptarea unor măsuri care să permită reducerea conținutului de nitrați în aceste
ape. În schimb, ministerul a contestat calitatea reclamanților de a solicita asemenea măsuri. Astfel, Curtea a
219| D
irectiva 91/676/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse
agricole ( JO 1991, L 375, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 81).

fost invitată să precizeze dacă persoanele fizice și morale precum cei trei reclamanți pot invoca dispozițiile
Directivei privind nitrații în vederea solicitării adoptării sau a modificării unor măsuri naționale prevăzute
de directiva menționată pentru reducerea concentrației de nitrați în apele subterane.
Curtea a amintit mai întâi că, în scopul menținerii caracterului obligatoriu al directivelor și a efectului util
al acestora, dreptul național nu poate exclude în principiu situațiile în care justițiabilii invocă dispozițiile
prevăzute de aceste acte de drept al Uniunii. Persoanele fizice sau juridice afectate în mod direct de încălcarea
dispozițiilor unei directive trebuie cel puțin să poată solicita autorităților competente, dacă este cazul, pe
cale jurisdicțională, respectarea obligațiilor în cauză.
În continuare, Curtea a arătat că un conținut de nitrați care în apele subterane depășește sau riscă să depășească
pragul de 50 mg/l prevăzut de Directiva privind nitrații este contrar obiectivului principal al directivei. Aceasta
urmărește să permită particularilor utilizarea legitimă a apelor subterane. În cazul nerespectării acestui prag,
apele trebuie calificate drept poluate. Astfel, riscul producerii unei depășiri a pragului de 50 mg/l creează
deja obstacole în calea utilizării normale a apelor și necesită măsuri de depoluare din partea deținătorilor
surselor. Aceste persoane sunt, așadar, direct afectate de încălcarea obiectivului principal al Directivei privind
nitrații și trebuie să poată sesiza autoritățile și instanțele naționale pentru a solicita respectarea obligațiilor
ce revin statelor membre în temeiul acestei directive.
În această privință, Curtea a amintit că, atunci când nitrații de origine agricolă au o contribuție semnificativă la
poluarea apelor, Directiva privind nitrații se aplică și obligă statele membre să inițieze programe de acțiune și
să ia toate măsurile necesare pentru a reduce concentrația de nitrați în vederea evitării depășirii conținutului
de nitrați de 50 mg/l în apă sau a riscului unei asemenea depășiri. În acest scop, statele membre au de
asemenea obligația să supravegheze în mod strict starea apelor în cadrul programelor de supraveghere și
prin intermediul unor puncte de măsurare selecționate, cu luarea în considerare a celor mai bune cunoștințe
științifice și tehnice disponibile.
Obligația impusă statelor membre de a adopta măsurile necesare pentru reducerea conținutului de nitrați în
apele subterane, prevăzute de Directiva privind nitrații, este clară, precisă și necondiționată și, în consecință,
poate fi invocată în mod direct de particulari împotriva statelor membre.
Având în vedere aceste considerații, Curtea a statuat, așadar, că, atunci când activitatea agricolă are o
contribuție semnificativă la poluarea apelor subterane, persoanele fizice și juridice a căror utilizare legitimă
a surselor lor de apă este afectată trebuie să aibă posibilitatea să solicite autorităților naționale modificarea
unui program de acțiune existent sau adoptarea altor măsuri prevăzute de Directiva privind nitrații, atât timp
cât conținutul de nitrați în apele subterane depășește sau, în lipsa acestor măsuri, riscă să depășească 50 mg/l.

3. Directiva habitate
În Hotărârea Luonnonsuojeluyhdistys Tapiola (C-674/17, EU:C:2019:851), pronunțată la 10 octombrie 2019,

care privește interpretarea Directivei 92/43 a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale
și a speciilor de faună și floră sălbatică220 (denumită în continuare „Directiva habitate”), Camera a doua a Curții
precizează ansamblul condițiilor cărora le este subordonată adoptarea de către statele membre a unor
măsuri care derogă de la interdicția de ucidere deliberată a unor specimene din specii care beneficiază de
o protecție riguroasă221, în speță lupul (canis lupus).
Prin două decizii din 18 decembrie 2015, Oficiul Finlandez pentru Fauna Sălbatică a autorizat uciderea a șapte
lupi în regiunea Pohjois-Savo în perioada 23 ianuarie-21 februarie 2016. Obiectivul principal era prevenirea
uciderii ilegale, și anume braconajul. Sesizată în apel cu acțiunile introduse de o asociație finlandeză de
protecție a mediului împotriva acestor decizii, Curtea Administrativă Supremă a Finlandei solicită Curții în
esență să stabilească dacă Directiva habitate se opune adoptării unor astfel de decizii.
Curtea răspunde că Directiva habitate trebuie interpretată în sensul că se opune adoptării unor asemenea
decizii dacă nu îndeplinesc ansamblul condițiilor pe care aceasta le detaliază.
Astfel, în primul rând, asemenea derogări trebuie să definească în mod clar, precis și susținut obiectivele
pe care le urmăresc și să stabilească, pe baza unor date științifice riguroase, că sunt apte să atingă acest
obiectiv. În speță, Curtea statuează că lupta împotriva braconajului poate fi invocată drept obiectiv acoperit
de directivă, dar autorizarea trebuie să fie realmente susceptibilă să reducă vânătoarea ilegală, și aceasta
într-o măsură în care s-ar exercita un efect pozitiv net asupra stadiului de conservare a populației de lupi.
În al doilea rând, trebuie să se demonstreze, în mod precis și adecvat, că obiectivul urmărit nu poate fi
atins printr-o altă soluție satisfăcătoare. Cu privire la acest aspect, Curtea arată că simpla existență a unei
activități ilegale precum braconajul sau dificultățile de care se poate lovi punerea în aplicare a controlului
său nu pot constitui un element suficient în această privință. Dimpotrivă, trebuie privilegiat controlul strict
și eficace al acestei activități ilegale.
În al treilea rând, articolul 16 din Directiva habitate amintește că menținerea populațiilor din speciile
respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală este o condiție necesară
și prealabilă acordării unor asemenea derogări. Astfel, acestea trebuie să se întemeieze pe criterii definite
așa încât să asigure conservarea dinamicii și a stabilității sociale a speciei vizate pe termen lung. În plus,
derogările trebuie să facă obiectul unei evaluări a stării de conservare menționate, precum și a impactului
pe care îl pot avea asupra acesteia. Pe de altă parte, statele membre trebuie, în conformitate cu principiul
precauției, să se abțină de la adoptarea sau de la punerea în aplicare a unor asemenea derogări atunci
când există incertitudini referitoare la aspectul dacă o asemenea derogare va dăuna sau nu menținerii sau
readucerii într-un stadiu de conservare corespunzător a populațiilor unei specii amenințate cu dispariția.
În sfârșit, în al patrulea rând, statele membre trebuie să îndeplinească condițiile specifice definite la articolul
16 alineatul (1) litera (e) din Directiva habitate. Mai întâi trebuie să fixeze un număr limitat și stabilit de
specimene care pot face obiectul derogării, astfel încât să se evite orice risc al unui impact negativ semnificativ
220| Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică
221| A
rticolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem
de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera (a) în aria lor de extindere naturală, interzicând, printre
altele, orice formă de capturare sau ucidere deliberată a specimenelor din aceste specii în natură.

asupra structurii populației vizate. Apoi trebuie să definească în mod selectiv și într-o măsură limitată aceste
specimene, ceea ce poate implica o identificare individuală. În sfârșit, trebuie să se asigure că atât adoptarea,
cât și aplicarea acestor derogări sunt controlate în mod efectiv și în timp util.
4. Evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra

mediului
Două hotărâri merită să fie semnalate în cadrul acestei rubrici. În Hotărârea Comisia/Irlanda (Parcul eolian de
la Derrybrien) (C-261/18, EU:C:2019:955), pronunțată la 12 noiembrie 2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră,
a obligat Irlanda la plata unor sancțiuni pecuniare pentru neadoptarea unor măsuri concrete ca urmare a
Hotărârii din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda222, în măsura în care Curtea constatase în aceasta o încălcare a
Directivei 85/337223 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului. Această
hotărâre a fost prezentată în rubrica V.1.1, „Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor”.
Prin Hotărârea Inter-Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen (C-411/17, EU:C:2019:622),
pronunțată la 29 iulie 2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, s-a pronunțat cu privire la interpretarea Directivei
92/43 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică a Directivei 2011/92 privind
evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului224. Această hotărâre se înscrie în cadrul
unui litigiu între două asociații, Inter-Environnement Wallonie ASBL și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen ASBL,
al căror obiect de activitate îl constituie protecția mediului și a cadrului de viață, și Conseil des ministres
(Consiliul de Miniștri, Belgia), în legătură cu legea prin care Regatul Belgiei, pe de o parte, a prevăzut reluarea,
pentru o durată de aproape 10 ani, a activității de producție industrială de energie electrică a unei centrale
nucleare oprite și, pe de altă parte, a amânat cu 10 ani termenul inițial prevăzut pentru dezactivarea și oprirea
producției industriale de energie electrică a unei centrale nucleare în activitate. Aceste asociații impută
în esență autorităților belgiene că au adoptat această lege fără să fi fost respectate cerințele de evaluare
prealabilă impuse de directivele menționate.
În acest context, Curtea a statuat că măsurile în litigiu referitoare la prelungirea producției industriale de
energie electrică a unei centrale nucleare constituie un „proiect” în sensul Directivelor 2011/92 și 92/43,
întrucât implică în mod necesar lucrări de anvergură, care modifică realitatea fizică a siturilor respective. În
principiu, acest proiect trebuie supus înainte de adoptarea acestor măsuri unei evaluări a efectelor asupra
mediului și a siturilor protejate în cauză. Împrejurarea că punerea în aplicare a acestor măsuri presupune
acte ulterioare, precum emiterea, în cazul uneia dintre centralele în cauză, a unei noi autorizații individuale
de producție de energie electrică în scopuri industriale, nu este determinantă în această privință. Lucrările
indisociabil legate de măsurile menționate trebuie să fie și ele supuse unei astfel de evaluări înainte de
adoptarea acelorași măsuri, dacă natura și efectele potențiale asupra mediului și a siturilor protejate sunt
suficient de identificabile în acest stadiu.
Un stat membru nu este autorizat să excepteze, în temeiul Directivei 2011/92, un astfel de proiect de la o
evaluare a efectelor asupra mediului în vederea asigurării siguranței aprovizionării sale cu energie electrică
decât în cazul în care demonstrează că riscul pentru siguranța acestei aprovizionări este în mod rezonabil
otărârea Curții din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda (C-215/06, EU:C:2008:380).

222| H
223| Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului
224| Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte
publice și private asupra mediului ( JO 2012, L 26, p. 1).

probabil și că proiectul în discuție prezintă un caracter de urgență care poate justifica lipsa unei astfel de
evaluări. Această posibilitate de exceptare nu aduce însă atingere obligației de evaluare ecologică ce vizează
proiectele care, precum cel în discuție în litigiul principal, au efecte transfrontaliere.
Pe de altă parte, deși obiectivul de asigurare în orice moment a siguranței aprovizionării cu energie electrică a
unui stat membru constituie un motiv crucial de interes public major, în sensul Directivei 92/43, care justifică
realizarea proiectului în pofida unei evaluări negative și în lipsa unor soluții alternative, situația este totuși
diferită în cazul în care situl protejat care poate fi afectat de un proiect adăpostește un tip de habitat natural
sau o specie prioritară. Într-un astfel de caz, doar necesitatea de a elimina o amenințare reală și gravă de
întrerupere a aprovizionării cu energie electrică a statului membru în cauză este de natură să constituie un
motiv de siguranță publică în sensul acestei directive și poate constitui o asemenea justificare. În sfârșit,
Curtea a statuat că o instanță națională poate, în mod excepțional, dacă dreptul intern îi permite, să mențină
efectele unor măsuri precum cele în discuție în litigiul principal, care ar fi fost adoptate cu încălcarea obligațiilor
prevăzute de Directivele 2011/92 și 92/43, dacă această menținere este justificată de considerații imperative
legate de necesitatea înlăturării unei amenințări reale și grave de întrerupere a aprovizionării cu energie
electrică a statului membru în cauză, căreia nu i se poate face față prin alte mijloace și alternative, în special
în cadrul pieței interne. Menținerea respectivă nu poate acoperi însă decât perioada strict necesară pentru
remedierea acestei nelegalități.
5. Energie din surse regenerabile
În Hotărârea din 24 octombrie 2019, Prato Nevoso Termo Energy (C-212/18, EU:C:2019:898), Curtea a confirmat
că reglementarea italiană care guvernează autorizarea utilizării de biolichide obținute din tratarea unor uleiuri
vegetale uzate ca sursă de alimentare a unei centrale de producție de energie nu este, în principiu, contrară nici
Directivei 2008/98225 privind deșeurile, nici Directivei 2009/28226 privind promovarea utilizării energiei din surse
regenerabile.
În speță, Prato Nevoso Termo Energy Srl (denumită în continuare „societatea Prato Nevoso”), care administrează
o centrală de producție de energie termică și electrică, a solicitat provinciei Cuneo (Italia) autorizația de
a înlocui, ca sursă de alimentare a centralei sale, metanul cu un biolichid, în speță un ulei vegetal derivat
din colectarea și din tratamentul chimic al unor uleiuri de prăjire uzate. Autoritatea națională competentă
a respins această cerere, conform legislației italiene aplicabile, pentru motivul că respectivul ulei vegetal
nu figurează în lista națională care cuprinde categoriile de combustibili proveniți din biomasă care pot fi
utilizați într-o instalație care produce emisii atmosferice fără a trebui să se conformeze normelor în materie
de recuperare energetică a deșeurilor. Reglementarea italiană are, așadar, ca efect că biolichidul derivat din
tratamentul chimic al unor uleiuri de prăjire uzate trebuie considerat deșeu, iar nu combustibil. Sesizată cu
o acțiune introdusă de societatea Prato Nevoso împotriva acestei decizii de respingere, instanța de trimitere
a adresat întrebarea preliminară prin care solicita să se stabilească dacă o astfel de reglementare națională
este compatibilă cu dispozițiile directivelor menționate mai sus.
225| Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor
directive ( JO 2008, L 312, p. 3).
226| D
irectiva 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse
regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE ( JO 2009, L 140, p. 16), astfel cum a
fost modificată prin Directiva (UE) 2015/1513 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 ( JO 2015, L 239, p. 1).

Întemeindu-se, printre altele, pe Hotărârea Tallinna Vesi227 din 28 martie 2019, Curtea a constatat că Directiva
2008/98 privind deșeurile nu se opune în principiu ca un stat membru să supună utilizarea drept combustibil
a unui biolichid derivat din deșeuri reglementării în materie de recuperare energetică a deșeurilor, pentru
motivul că acesta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile înscrise pe lista națională a combustibililor
autorizați într-o instalație care produce emisii atmosferice. Potrivit Curții, această constatare nu este infirmată
de dispozițiile privind procedurile naționale de autorizare prevăzute de Directiva 2009/28 privind promovarea
utilizării energiei din surse regenerabile, din moment ce acestea nu vizează procedurile normative de adoptare
a criteriilor de încetare a statutului de deșeu.
Curtea a arătat însă că într-o astfel de situație este necesar să se examineze dacă autoritățile naționale au
putut să concluzioneze fără să săvârșească o eroare vădită de apreciere că biolichidul în cauză trebuia să fie
considerat deșeu. Făcând referire la obiectivele Directivei 2008/98, precum și la posibilitatea de a furniza
instanței de trimitere orice indicație utilă în vederea soluționării litigiului cu care este sesizată, Curtea a
amintit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2008/98 prevede că anumite deșeuri încetează să mai fie
deșeuri atunci când au fost supuse unei operațiuni de valorificare sau de reciclare și îndeplinesc o serie de
criterii specifice, care urmează să fie definite de statele membre cu respectarea mai multor condiții, printre
care figurează lipsa unor „efecte nocive asupra mediului sau a sănătății populației”. În lumina argumentelor
invocate de guvernul italian, Curtea a arătat că existența unui anumit grad de incertitudine științifică referitoare
la riscurile de mediu asociate încetării statutului de deșeu al unei substanțe precum biolichidul în discuție
poate determina un stat membru să decidă să nu includă această substanță în lista combustibililor autorizați
într-o instalație care produce emisii atmosferice. Astfel, în conformitate cu principiul precauției, consacrat la
articolul 191 alineatul (2) TFUE, dacă examinarea celor mai bune date științifice disponibile lasă să subziste
o incertitudine cu privire la aspectul dacă utilizarea în împrejurări precise a unei substanțe rezultate din
valorificarea deșeurilor este lipsită de orice efect nociv posibil asupra mediului și a sănătății umane, statul
membru trebuie să se abțină de la a prevedea criterii de încetare a statutului de deșeu al acestei substanțe
sau posibilitatea de a adopta o decizie individuală prin care să se constate această încetare.
XIX. Energie
Două hotărâri merită să fie semnalate în cadrul acestei rubrici. Prima este Hotărârea din 5 decembrie 2019,
EVN Bulgaria Toplofikatsia și Toplofikatsia Sofia (C-708/17 și C-725/17, EU:C:2019:1049), în care Curtea a analizat
compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale în materia furnizării de energie termică228.
A doua este Hotărârea GRDF (C-236/18, EU:C:2019:1120), pronunțată la 19 decembrie 2019, în care Curtea s-a
pronunțat cu privire la domeniul de aplicare în timp al puterii de decizie conferite de articolul 41 alineatul (11) din
Directiva 2009/73 privind piața internă în sectorul gazelor naturale229 autorităților de reglementare naționale, în
cadrul misiunii lor de soluționare a litigiilor pe piața gazelor naturale.
Această cauză își are originea într-un litigiu între doi furnizori de gaze naturale și GRDF, operator al rețelei
de distribuție a gazelor naturale în Franța, cu privire la validitatea unei clauze care figurează în contractele
de transport al gazelor naturale în rețeaua de distribuție încheiate în anii 2005 și 2008. În temeiul acestei
otărârea Curții din 28 martie 2019, Tallina Vesi (C-60/18, EU:C:2019:264).

227| H
228| A
ceastă hotărâre este prezentată în rubrica XVII, „Protecția consumatorilor”.
229| D
irectiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în
sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE ( JO 2009, L 211, p. 94).

clauze, în cadrul contractelor încheiate cu clienții finali, furnizorii erau obligați să colecteze sumele datorate cu
titlu de tarif pentru prestațiile de distribuție ale GRDF și să le transfere acestuia, inclusiv atunci când clienții
finali nu le achitaseră. În anul 2014, o decizie a organului de soluționare a litigiilor din cadrul Commission
de régulation de l’énergie (Comisia de Reglementare în domeniul Energiei, Franța, denumită în continuare
„CRE”) a constatat incompatibilitatea contractelor în cauză cu Directiva 2008/73 începând cu data încheierii
acestora. Întrucât această decizie a fost confirmată în apel, GRDF a sesizat Cour de cassation (Curtea de
Casație) franceză, care a decis să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară pentru a stabili în esență
dacă Directiva 2009/73 se opunea ca o decizie a unei autorități de reglementare să producă efecte înainte
de apariția unui litigiu între părți.
Curtea a statuat că directiva menționată nu se opune ca o autoritate de reglementare, acționând ca autoritate

de soluționare a litigiilor, să emită o decizie prin care obligă operatorul rețelei să asigure conformitatea
cu dreptul Uniunii a unui contract de transport de gaze naturale încheiat cu un furnizor pentru întreaga
perioadă contractuală, așadar, inclusiv pentru perioada anterioară apariției litigiului dintre părți. În această
privință, mai întâi, Curtea a arătat că articolul 41 alineatul (11) din Directiva 2009/73 nu precizează care sunt
efectele în timp ale deciziilor autorității de reglementare acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor. În
continuare, interpretând dispoziția respectivă în lumina obiectivului și a contextului Directivei 2009/73, Curtea
a arătat că, în temeiul articolului 41 alineatul (1) litera (b) din această directivă, autoritatea de reglementare
are misiunea de a asigura respectarea de către operatorii rețelei a obligațiilor care le revin, printre care cea
de a aplica sistemul de acces al terților la rețelele de distribuție în mod obiectiv și fără discriminare între
utilizatorii rețelei. Aceasta implică obligația statelor membre de a se asigura că autoritatea de reglementare
dispune, în temeiul articolului 41 alineatul (10) din Directiva 2009/73, de puterea de emite decizii obligatorii
față de întreprinderile din sectorul gazelor naturale, impunându-le să modifice, la nevoie, condițiile privind
racordarea și accesul la rețea, inclusiv tarifele, astfel încât ele să fie proporționale și aplicate în mod
nediscriminatoriu. Or, limitarea domeniului de aplicare în timp al unei decizii a autorității de reglementare
acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor, la perioada ulterioară apariției litigiului dintre părți ar fi
contrară obiectivelor Directivei 2009/73 și ar aduce atingere efectului util al acesteia.
Pe de altă parte, Curtea a statuat că această interpretare a articolului 41 alineatul (11) din Directiva 2009/73
nu este repusă în discuție nici de principiul securității juridice, nici de principiul protecției încrederii legitime.
Astfel, pe de o parte, deși o instanță națională poate fi în mod excepțional autorizată să mențină anumite
efecte ale unui act național anulat, în condițiile stabilite de Curte, în speță, instanța de trimitere nu a menționat
elemente concrete care ar putea să demonstreze riscuri specifice de insecuritate juridică. Pe de altă parte,
deși GRDF a arătat că contractele de transport în discuție fuseseră negociate sub egida și sub controlul CRE,
ea nu a demonstrat că aceasta din urmă îi furnizase asigurări precise în ceea ce privește conformitatea
clauzei în litigiu, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

XX. Țările și teritoriile de peste mări
În Hotărârile Comisia/Regatul Unit (C-391/17, EU:C:2019:919) și Comisia/Regatul Țărilor de Jos (C-395/17,

EU:C:2019:918), pronunțate la 31 octombrie 2019, Curtea a statuat că Regatul Unit și Regatul Țărilor de Jos nu
și-au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE prin faptul că nu au compensat
pierderea de resurse proprii ce rezultă din eliberarea nelegală în raport cu deciziile privind asocierea țărilor
și teritoriilor de peste mări la Comunitatea Economică Europeană/Comunitatea Europeană230 (denumite în
continuare „Deciziile TTPM”) de către autoritățile din Anguilla de certificate de export EXP în ceea ce privește
importurile de aluminiu provenite din această TTPM în perioada 1999/2000 și, respectiv, de către autoritățile
din Curaçao și din Aruba de certificate de circulație a mărfurilor EUR.1 în ceea ce privește importurile de lapte
praf și de orez provenite din Curaçao în perioada 1997/2000 și importurile de crupe și de griș provenite din
Aruba în perioada 2002/2003.
În ceea ce privește TTPM, statele membre au convenit, în temeiul Tratatului CE, să asocieze la Uniune țările
și teritoriile neeuropene care întrețin relații speciale cu anumite state membre, printre care Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord și Regatul Țărilor de Jos. În temeiul tratatului, TTPM vizate li se aplică astfel
un regim special de asociere prevăzut de acesta. Acest regim special presupune printre altele ca importurile
care provin din TTPM să beneficieze la intrarea în statele membre de o scutire totală de taxele vamale.
Această scutire este clarificată de deciziile în discuție, în sensul că produsele originare din TTPM, precum
și, în anumite condiții, produsele neoriginare din TTPM care se află în liberă circulație într-o TTPM și care se
reexportă ca atare către Uniune se admit la import în Uniune cu scutire de taxe vamale și de taxe cu efect
echivalent. În plus, din deciziile TTPM rezultă că atât statele membre, cât și autoritățile competente ale TTPM
sunt implicate, alături de Comisie, în acțiuni desfășurate de Uniune în cadrul deciziilor menționate.
Dovada respectării dispozițiilor privind scutirea amintită se realizează printr-un certificat eliberat de autoritățile
vamale ale TTPM exportatoare. Acest certificat poate fi verificat ulterior de autoritățile vamale ale statului de
import. Astfel, litigiile în legătură cu acesta sunt supuse unui comitet prezidat de un reprezentant al Comisiei
și compus din reprezentanți ai statelor membre, fără participarea autorităților locale ale TTPM exportatoare.
În cauza C-391/17, în cursul anului 1998, o societate cu sediul în Anguilla a instituit un regim de transbordare
în cadrul căruia importuri de aluminiu provenite din țări terțe erau declarate în vamă în Anguilla și apoi
transportate către Uniune. Autoritățile din Anguilla au eliberat certificate de export pentru reexportul în
discuție, acordând totodată importatorilor din Uniune un ajutor pentru transport.
În cauza C-395/17, în cursul anilor 1997-2000, în Germania s-au importat lapte praf și orez provenite din Curaçao.
În plus, în anii 2002 și 2003, în Țările de Jos s-au importat crupe și griș provenite din Aruba. Autoritățile din
Curaçao și din Aruba au eliberat certificate de circulație a mărfurilor pentru aceste produse, deși acestea nu
îndeplineau condițiile necesare pentru a fi considerate produse originare din aceste TTPM care fac obiectul
scutirii de taxele vamale și de taxele cu efect echivalent.
În ambele cauze s-au efectuat anchete. Ca urmare a acestora, Comisia a adoptat decizii în care a reținut, după
constatarea nelegalității certificatelor examinate, că trebuia să nu se înscrie ulterior în evidența contabilă
taxele vamale pentru importurile realizate pe baza prezentării acestor certificate. În temeiul acestor decizii,
statele membre de import al produselor menționate provenite din Anguilla, din Curaçao și din Aruba s-au
abținut să înscrie ulterior în evidența contabilă taxele menționate. În consecință, Comisia a solicitat Regatului
230| D
ecizia 91/482/CEE a Consiliului din 25 iulie 1991 privind asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări la Comunitatea Economică
Europeană ( JO 1991, L 263, p. 1) și Decizia 2001/822/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2001 privind asocierea țărilor și teritoriilor
de peste mări la Comunitatea Europeană („decizie de asociere peste mări”) ( JO 2001, L 314, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 25, p. 74).

Unit și Regatului Țărilor de Jos să compenseze pierderea de resurse proprii ale Uniunii rezultată din emiterea
certificatelor vizate. Întrucât aceste state membre au declinat orice răspundere în această privință, Comisia
a decis să formuleze împotriva lor acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.
Curtea a examinat aceste acțiuni din perspectiva principiului cooperării loiale, astfel cum este consacrat la
articolul 4 alineatul (3) TUE.
În primul rând, Curtea a amintit că, în temeiul articolului 198 primul paragraf TFUE, cele două state membre
vizate figurează printre statele care întrețin relații speciale cu TTPM și că regimul special de asociere se
întemeia la data eliberărilor certificatelor în discuție pe aceste relații speciale. Ele se caracterizează prin
împrejurarea că TTPM menționate nu sunt state independente, ci depind de un stat membru, care asigură în
special reprezentarea lor pe plan internațional. Conform articolului menționat, de aplicarea regimului special
de asociere nu beneficiază decât țările și teritoriile care întrețin relații speciale cu statul membru vizat, care
a solicitat ca regimul special de asociere să le devină aplicabil.
În continuare, Curtea a constatat că eliberarea certificatelor contestate era reglementată de deciziile TTPM
și astfel de dreptul Uniunii și că autoritățile TTPM erau, așadar, obligate să respecte cerințele conținute în
aceste decizii. Or, procedurile prevăzute de deciziile menționate pentru a soluționa litigiile sau problemele
în acest context reflectă caracterul central pe care îl au pentru regimul de asociere relațiile speciale dintre
TTPM vizată și statul membru căruia îi aparține. Aceste relații speciale sunt de natură să dea naștere unei
răspunderi specifice a statului membru față de Uniune atunci când autoritățile TTPM eliberează certificate
cu încălcarea deciziilor menționate. Curtea a precizat că un caracter preferențial și derogatoriu al regimului
vamal de care beneficiază produsele în discuție în cele două cauze implică faptul că obligația statelor membre,
legată de principiul loialității, de a adopta toate măsurile de natură să garanteze aplicabilitatea și eficacitatea
dreptului Uniunii se impune cu o rigoare deosebită în speță. Curtea a concluzionat din toate acestea că cele
două state membre vizate răspund față de Uniune pentru orice eroare săvârșită de autoritățile TTPM ale
lor în contextul eliberării certificatelor în discuție.
În sfârșit, Curtea a subliniat că, în măsura în care o astfel de eliberare cu încălcarea deciziilor TTPM împiedică
statul membru de import să perceapă taxele vamale pe care ar fi trebuit să le perceapă în lipsa certificatelor
menționate, pierderea resurselor proprii aferentă constituie consecința ilicită a unei încălcări a dreptului
Uniunii. Această consecință obligă statul membru răspunzător față de Uniune pentru eliberarea nelegală
a certificatelor să compenseze pierderea respectivă. Obligația de compensare constituie doar o expresie
particulară a obligației care decurge din principiul cooperării loiale și potrivit căreia statele membre sunt
obligate să adopte toate măsurile necesare pentru a remedia o încălcare a dreptului Uniunii și pentru a înlătura
consecințele ilicite ale acesteia. Această pierdere trebuie majorată cu dobânzi de întârziere, calculate începând
cu data la care Comisia a solicitat compensarea pierderilor, dat fiind că simpla compensare a cuantumului
taxelor vamale care nu au putut fi percepute nu poate fi suficientă pentru a înlătura consecințele ilicite ale
unei eliberări nelegale a certificatelor în discuție.

XXI. Acorduri internaționale
În Avizul cu privire la Acordul CETA UE-Canada (Avizul 1/17, EU:C:2019:341), dat în Plen la 30 aprilie 2019, Curtea
a declarat compatibilă cu dreptul primar al Uniunii Europene secțiunea F din capitolul 8 din Acordul economic și
comercial cuprinzător (CETA) dintre Canada, pe de o parte, și Uniunea Europeană și statele sale membre, pe de altă
parte, prin care se urmărește instituirea unui mecanism de soluționare a litigiilor legate de investiții între investitori
și state (denumit în continuare „mecanismul SLIS”). Acest mecanism prevede, printre altele, înființarea unui
tribunal și a unui tribunal de apel, precum și, pe termen mai lung, înființarea unui tribunal multilateral pentru
investiții.
Curtea a amintit mai întâi că un acord internațional nu poate fi compatibil cu dreptul Uniunii decât cu condiția
ca el să nu aducă atingere autonomiei ordinii juridice a acesteia. Această autonomie, care există atât în
raport cu dreptul statelor membre, cât și în raport cu dreptul internațional, decurge din caracteristicile
esențiale ale Uniunii și ale dreptului său și are astfel la bază împrejurarea că Uniunea este dotată cu un cadru
constituțional care îi este propriu.
Curtea a constatat de la bun început că mecanismul SLIS preconizat se situează în afara sistemului jurisdicțional
al Uniunii. Astfel, forul preconizat de CETA este distinct de instanțele interne ale Canadei, ale Uniunii și ale
statelor membre ale acesteia. Prin urmare, a statuat că dreptul Uniunii nu se opune nici ca CETA să prevadă
crearea unor tribunale, nici ca el să le confere acestora competența de interpretare și de aplicare a dispozițiilor
acordului. În schimb, asemenea tribunale nu pot fi abilitate să interpreteze sau să aplice alte dispoziții ale
dreptului Uniunii decât cele ale CETA sau să pronunțe hotărâri care să poată avea ca efect împiedicarea
funcționării instituțiilor Uniunii în conformitate cu cadrul constituțional al acesteia.
În această privință, Curtea a arătat, pe de o parte, că CETA nu conferă tribunalelor preconizate nicio altă
competență de interpretare sau de aplicare a dreptului Uniunii în afara celei care se referă la dispozițiile
acestui acord. În ceea ce privește, pe de altă parte, lipsa de efect asupra funcționării instituțiilor Uniunii în
conformitate cu cadrul constituțional al acesteia, Curtea a considerat că competența tribunalelor preconizate
ar aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii în cazul în care ar fi concepută astfel încât tribunalele
menționate să poată repune în discuție, în cadrul aprecierilor acestora privind restricțiile în calea libertății
de a desfășura o activitate comercială vizate de o cerere, nivelul de protecție a unui interes public care a
condus la introducerea unor astfel de restricții de către Uniune față de toți operatorii. Or, rezultă din CETA
că puterea de apreciere a tribunalelor preconizate nu se extinde până la a le permite să repună în discuție
nivelul de protecție a unui interes public definit de Uniune în urma unui proces democratic. În consecință,
Curtea a conchis că secțiunea F din capitolul 8 din CETA nu aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii.
În ceea ce privește compatibilitatea mecanismului SLIS cu principiul general al egalității de tratament, cererea
de aviz evoca un tratament diferențiat care ar rezulta din imposibilitatea întreprinderilor și a persoanelor fizice
din statele membre care investesc în Uniune să conteste măsurile Uniunii în fața tribunalelor preconizate de
CETA, în timp ce persoanele canadiene care investesc în Uniune vor putea, în ceea ce le privește, să conteste
aceste măsuri în fața tribunalelor menționate. În această privință, Curtea a amintit că egalitatea în fața legii,
consacrată la articolul 20 din cartă, nu prevede nicio limitare expresă a domeniului său de aplicare și se
aplică, așadar, tuturor situațiilor reglementate de dreptul Uniunii, cum sunt cele care intră în domeniul de
aplicare al unui acord internațional încheiat de aceasta. În plus, acest drept fundamental se aplică tuturor
persoanelor a căror situație intră sub incidența dreptului Uniunii, independent de originea lor. Egalitatea
în fața legii consacră principiul egalității de tratament, care impune ca situații comparabile să nu fie tratate
în mod diferit. Cu toate acestea, Curtea a constatat că întreprinderile și persoanele fizice canadiene care
investesc în Uniune nu se află într-o situație comparabilă cu cea a întreprinderilor și a persoanelor fizice
din statele membre care investesc în Uniune, astfel că tratamentul diferențiat evocat în cererea de aviz nu
constituie o discriminare.

În ceea ce privește compatibilitatea mecanismului SLIS cu dreptul de acces la o instanță judecătorească
independentă, Curtea a amintit mai întâi că Uniunea este supusă dispozițiilor articolului 47 al doilea și al
treilea paragraf din cartă, care consacră dreptul menționat. Astfel, deși garanțiile oferite de cartă nu sunt,
desigur, obligatorii pentru Canada, ele sunt totuși obligatorii pentru Uniune, iar aceasta din urmă nu poate,
prin urmare, să încheie un acord care instituie tribunale competente să pronunțe hotărâri obligatorii față de
Uniune și să soluționeze litigii deduse judecății lor de către justițiabili ai Uniunii fără ca garanțiile menționate
să fie oferite. Curtea a arătat în continuare că crearea unui mecanism exterior sistemelor jurisdicționale
ale părților are ca obiect să asigure că încrederea investitorilor străini se extinde la instanța competentă
să constate încălcări de către statul gazdă al investițiilor lor ale secțiunilor C și D din capitolul 8 din CETA. În
consecință, independența tribunalelor preconizate și accesul investitorilor străini la aceste tribunale sunt în
mod indisociabil legate de obiectivul comerțului liber și echitabil prevăzut la articolul 3 alineatul (5) TUE și
urmărit de CETA. În ceea ce privește accesibilitatea la tribunalele preconizate, Curtea a observat că, în lipsa
unui regim care să urmărească să asigure accesibilitatea financiară a tribunalelor pentru persoanele fizice și
pentru întreprinderile mici și mijlocii, mecanismul SLIS riscă să fie accesibil , în practică doar investitorilor care
dețin importante resurse financiare. În continuare, a arătat că CETA nu cuprinde niciun angajament potrivit
căruia un regim care să asigure nivelul de accesibilitate impus de articolul 47 din cartă va fi instituit odată
cu crearea acestor tribunale. În schimb, Declarația nr. 36, care face parte integrantă din contextul în care
Consiliul a adoptat decizia de autorizare a semnării CETA în numele Uniunii, prevede că Comisia și Consiliul
se angajează să asigure accesibilitatea tribunalelor preconizate pentru întreprinderile mici și mijlocii. Curtea
consideră că acest angajament este suficient pentru a se concluziona că CETA este compatibil cu cerința
accesibilității tribunalelor.
În sfârșit, Curtea a constatat că CETA prezintă garanții suficiente că tribunalele preconizate vor respecta
cerința de independență, iar aceasta atât sub aspectul său extern, care presupune că tribunalele menționate
își exercită funcțiile în deplină autonomie, cât și sub aspectul său intern, care vizează echidistanța membrilor
acestora în raport cu părțile în litigiu, precum și absența oricărui interes personal al membrilor respectivi
în soluționarea acelui litigiu.
XXII. Funcția publică europeană
În Hotărârea Spania/Parlamentul (C-377/16, EU:C:2019:249), pronunțată la 26 martie 2019, Curtea, în complet

de Mare Cameră, a anulat, în cadrul unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE, o cerere de exprimare a
interesului lansată de Parlamentul European pentru recrutarea de agenți contractuali în vederea asigurării
funcției de șofer, care limitase alegerea „limbii 2” a procedurii de selecție doar la limbile engleză, franceză și
germană și folosirea acestora ca limbi de comunicare în vederea procedurii.
Parlamentul European a lansat la 14 aprilie 2016 o cerere de exprimare a interesului pentru a constitui o
bază de date cu candidați care ar putea fi recrutați ca agenți contractu...ali pentru exercitarea funcției de
șofer. Titlul IV din această cerere prevedea că respectiva recrutare este condiționată de „o cunoaștere la nivel
satisfăcător […] a limbii germane, a limbii engleze sau a limbii franceze” ca „limbă 2”. În opinia Parlamentului,
această limitare răspundea interesului serviciului care impune ca „personalul nou-recrutat să fie imediat
operațional și să poată comunica eficient în activitatea sa zilnică”, aceste trei limbi fiind cel mai frecvent folosite
în această instituție. Pe de altă parte, candidații trebuiau să își depună candidatura folosind un formular de
înscriere electronică disponibil numai în aceste trei limbi pe site-ul de internet al Oficiului European pentru
Selecția Personalului (EPSO).

Referitor la limitarea alegerii limbilor pentru comunicarea între candidați și EPSO în cadrul procedurii de
selecție în cauză, Curtea a constatat că nu este exclus ca unii candidați să fi fost privați de posibilitatea de
a folosi limba oficială aleasă de ei pentru a-și depune candidatura și să fi fost, așadar, supuși unei diferențe
de tratament bazate pe limbă. În acest context, Curtea a amintit în special că, în conformitate cu articolul 2
din Regulamentul nr. 1/58231, textele adresate instituțiilor Uniunii de către o persoană aflată sub jurisdicția
unui stat membru se redactează, la alegerea expeditorului, în una dintre limbile oficiale prevăzute la articolul
1 din acest regulament. Acest drept de a alege dintre limbile oficiale ale Uniunii limba pe care o va folosi în
schimburile cu instituțiile are un caracter fundamental, în calitate de componentă esențială a respectării
diversității lingvistice a Uniunii, a cărei importanță este amintită la articolul 3 alineatul (3) al patrulea paragraf
TUE, precum și la articolul 22 din cartă. Cu toate acestea, în cadrul specific al procedurilor de selecție a
personalului Uniunii, instituțiile pot prevedea limitări referitoare la folosirea limbilor oficiale, cu condiția
ca astfel de limitări să fie, conform articolului 1d alineatul (6) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene
(denumit în continuare „statutul”), astfel cum este aplicat agenților contractuali în temeiul articolului 80
alineatul (4) din Regimul aplicabil celorlalți agenți (RAA)232, justificate în mod obiectiv și rezonabil de un
obiectiv legitim de interes general în cadrul politicii privind personalul și proporționale cu scopul urmărit.
Or, în speță, Parlamentul European nu a furnizat niciun motiv care să poată demonstra existența unui
asemenea obiectiv legitim de interes general de natură să justifice limitarea limbilor de comunicare doar la
limbile engleză, franceză și germană.
Referitor la chestiunea limitării alegerii „limbii 2” la aceste limbi pentru însăși procedura de selecție, Curtea
a considerat că acei candidați ale căror cunoștințe lingvistice nu le permiteau să îndeplinească respectiva
cerință au fost privați de posibilitatea de a participa la această procedură de selecție, chiar dacă cunoșteau
satisfăcător, în raport cu condițiile prevăzute la articolul 82 alineatul (3) litera (e) din RAA, cel puțin două
limbi oficiale ale Uniunii. Această limitare poate constitui o diferență de tratament bazată pe limbă. Or,
deși interesul serviciului poate necesita, în temeiul unui obiectiv legitim de interes general, ca persoanele
recrutate să dispună de cunoștințe lingvistice specifice, îi revine instituției care limitează regimul lingvistic al
unei proceduri de selecție și care dispune în acest sens de o largă putere de apreciere sarcina de a stabili că o
astfel de limitare este aptă să răspundă unor nevoi reale cu privire la atribuțiile de exercitat, această limitare
trebuind să fie proporțională cu acest interes și să se întemeieze pe criterii clare, obiective și previzibile, care să
le permită candidaților să înțeleagă motivele acestei condiții, iar instanțelor Uniunii să îi controleze legalitatea.
În speță, Curtea a concluzionat că motivele care figurează în titlul IV din cererea de exprimare a interesului
nu sunt suficiente, prin ele însele, pentru a stabili că funcțiile de șofer la Parlamentul European necesită în
concret cunoașterea uneia dintre cele trei limbi în cauză, cu excluderea celorlalte limbi oficiale ale Uniunii.
Pe de altă parte, întrucât Parlamentul European nu a adoptat, în aplicarea articolului 6 din Regulamentul
nr. 1/58, norme interne privind modalitățile de aplicare a regimului său lingvistic, nu se poate afirma, fără a
ține seama de atribuțiile pe care persoanele recrutate vor urma în concret să le exercite, că aceste trei limbi
sunt în mod necesar limbile cele mai utile pentru toate funcțiile din această instituție. În ceea ce privește
împrejurarea că descrierea funcțiilor pe care șoferii recrutați urmează să le exercite indica faptul că aceștia
își vor îndeplini atribuțiile în special la Bruxelles, la Luxemburg și la Strasbourg, și anume în trei orașe situate
în state membre care au printre limbile oficiale limbile franceza sau germana, Curtea a statuat că aceasta
231| R
egulamentul nr. 1 al Consiliului din 15 aprilie 1958 de stabilire a regimului lingvistic al Comunității Economice Europene
( JO 1958, 17, p. 385, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 517/2013 al Consiliului din
13 mai 2013 ( JO 2013, L 158, p. 1).
232| Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de instituire a Statutului funcționarilor Comunităților
Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități, și de instituire a unor dispoziții speciale temporar aplicabile
funcționarilor Comisiei (JO 1968, L 56, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 8, p. 12), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE, Euratom)
nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 ( JO 2013, L 287, p. 15).

nu este suficientă pentru a justifica limitarea în cauză. Astfel, Parlamentul nu a demonstrat că limitarea la
fiecare dintre limbile desemnate ca „limbă 2” pentru procedura de selecție era în mod obiectiv și rezonabil
justificată în raport cu particularitățile funcționale ale posturilor care trebuie ocupate și motivele pentru care,
în schimb, această alegere nu se putea întemeia pe alte limbi oficiale eventual susceptibile să fie relevante
pentru astfel de posturi.
În sfârșit, referitor la consecințele anulării cererii de exprimare a interesului, Curtea a anulat baza de date
constituită în acest scop. Ea a considerat că respectivii candidați care au fost înscriși în această bază de date
nu au beneficiat de nicio garanție de angajare și, așadar, că simpla înscriere a candidaților în baza de date
respectivă nu poate crea o încredere legitimă care să impună menținerea în vigoare a efectelor cererii de
exprimare a interesului anulate. În schimb, anularea nu a avut efecte asupra unor eventuale recrutări deja
efectuate.
În Hotărârea Comisia/Italia (C-621/16 P, EU:C:2019:251), pronunțată la 26 martie 2019, Marea Cameră a Curții
a confirmat în recurs hotărârea Tribunalului233 care anulase, în temeiul articolelor 1d și 28 din statut, al articolului
1 alineatul (2) din anexa III la acest statut și al articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr. 1/58 al Consiliului, două
anunțuri de concurs general ale Oficiului European pentru Selecția Personalului (EPSO) pentru constituirea de liste
de rezervă de administratori. Aceste anunțuri limitau alegerea celei de a doua limbi a procedurii de selecție doar
la limbile engleză, franceză și germană și impuneau utilizarea acestora din urmă ca limbi de comunicare cu EPSO.
În ceea ce privește, în primul rând, admisibilitatea acțiunilor în primă instanță, Curtea a amintit mai întâi că
acțiunea în anulare este deschisă față de toate dispozițiile adoptate de instituții, indiferent de forma acestora,
menite să producă efecte juridice obligatorii. În continuare, aceasta a considerat că Tribunalul a concluzionat
în mod întemeiat, în raport cu natura juridică a anunțurilor de concurs în litigiu, că acestea nu constituiau acte
confirmative sau acte de executare propriu-zisă a dispozițiilor generale aplicabile concursurilor generale, ci
acte care produc „efecte juridice obligatorii în ceea ce privește regimul lingvistic al concursurilor în cauză”,
și că acestea constituiau, așadar, acte atacabile. În această privință, Curtea a precizat că organizarea unui
concurs este reglementată de un anunț care fixează elementele esențiale ale acestuia, precum cunoștințele
lingvistice impuse de natura specifică a posturilor care urmează să fie ocupate, în conformitate cu dispozițiile
anexei III la Statutul funcționarilor. Acest anunț stabilește, așadar, „cadrul normativ” al concursului în cauză
în funcție de obiectivul fixat de autoritatea împuternicită să facă numiri și produce, din acest motiv, efecte
juridice obligatorii. Această apreciere cu privire la natura juridică a anunțurilor de concurs era confirmată
în speță atât de modul de redactare a dispozițiilor generale aplicabile concursurilor generale adoptate de
EPSO, cât și de modul de redactare a anunțurilor de concurs în litigiu înseși.
În ceea ce privește, în al doilea rând, exercitarea și intensitatea controlului jurisdicțional efectuat de Tribunal,
Curtea a amintit că instituțiile Uniunii trebuie să dispună de o putere de apreciere largă în organizarea
serviciilor lor și în special în determinarea criteriilor privind capacitatea impuse de posturile care trebuie
ocupate și, în funcție de aceste criterii și în interesul serviciului, în determinarea condițiilor și a modalităților
de organizare a concursului. Însă această putere este delimitată în mod imperativ de articolul 1d din Statutul
funcționarilor, care interzice orice discriminare bazată pe limbă și prevede că diferențele de tratament pe
motive de limbă care rezultă dintr-o limitare a regimului lingvistic al unui concurs la un număr restrâns de
limbi oficiale nu pot fi permise decât dacă o astfel de limitare este justificată în mod obiectiv și proporțională
cu nevoile reale ale serviciului. În plus, orice condiție referitoare la cunoștințe lingvistice specifice trebuie să
fie întemeiată pe criterii clare, obiective și previzibile care permit candidaților să înțeleagă motivele acestei
condiții și instanțelor Uniunii să controleze legalitatea acesteia.
otărârea Tribunalului din 15 septembrie 2016, Italia/Comisia (T-353/14 și T-17/15, EU:T:2016:495).

233| H

În măsura în care legalitatea limitării depinde de caracterul justificat și proporțional al acesteia, Tribunalul
era îndreptățit să procedeze în speță la o examinare in concreto în special a aspectului dacă anunțurile de
concurs în litigiu, dispozițiile generale aplicabile concursurilor generale și elementele de probă furnizate de
Comisie conțineau „precizări concrete” care permiteau să se stabilească în mod obiectiv existența unui interes
al serviciului susceptibil să justifice limitarea alegerii celei de a doua limbi a concursului. Astfel, Tribunalul
trebuie nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența
acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în
considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă ele sunt de natură să susțină concluziile deduse.
În ceea ce privește, în al treilea rând, limitarea alegerii limbilor de comunicare între candidați și EPSO, Curtea
a statuat că raționamentul urmat de Tribunal, potrivit căruia Regulamentul nr. 1/58 reglementa orice limitare
a limbilor oficiale impuse pentru comunicări între EPSO și candidații la concursuri, era eronat. Curtea a
considerat în această privință că, deși, desigur, în Hotărârea Italia/Comisia (C-566/10 P)234 s-a statuat că,
în lipsa unor norme administrative speciale aplicabile funcționarilor și agenților și în lipsa unor dispoziții
în regulamentele de procedură ale instituțiilor vizate de anunțurile de concurs în discuție în acea cauză,
relațiile dintre aceste instituții și funcționarii și agenții lor nu sunt excluse în totalitate din domeniul de
aplicare al Regulamentului nr. 1/58, această precizare nu vizează însă limbile de comunicare între EPSO și
candidați, ci limbile de publicare a anunțurilor de concurs menționate. Prin urmare, în cadrul procedurilor
de selecție a personalului Uniunii pot fi admise diferențe de tratament în ceea ce privește regimul lingvistic
al concursurilor, în temeiul articolului 1d alineatul (6) din Statutul funcționarilor. Cu toate acestea, în speță,
Curtea a statuat că Tribunalul concluzionase în mod întemeiat că motivele invocate în susținerea alegerii
limbilor de comunicare nu erau susceptibile să justifice, în sensul articolului 1d alineatele (1) și (6) din statut,
limitarea alegerii limbilor de comunicare cu EPSO, întrucât anunțurile de concurs în litigiu nu precizau care
erau elementele verificabile în mod obiectiv pe care se întemeia limitarea menționată, care trebuia să fie
proporțională cu nevoile reale ale serviciului.
În Hotărârea HK/Comisia (C-460/18 P, EU:C:2019:1119), pronunțată la 19 decembrie 2019, Curtea a anulat

Hotărârea Tribunalului din 3 mai 2018, HK/Comisia235, și, pronunțându-se definitiv asupra litigiului, a respins atât
acțiunea în anulare introdusă de reclamant împotriva deciziei Comisiei Europene prin care i se refuză beneficiul
unei pensii de urmaș în calitate de soț supraviețuitor al unui funcționar, cât și acțiunea sa în despăgubire pentru
prejudiciile material și moral pe care pretinde că le-a suferit.
Această cauză privea cererea reclamantului de a putea beneficia de pensia de urmaș în calitate de soț
supraviețuitor al unei funcționare a Comisiei Europene decedate la 11 aprilie 2015, cu care a fost căsătorit
din 9 mai 2014. Cuplul trăia deja în concubinaj din 1994. Reclamantul a primit regulat bani de la partenera
sa din cauza unor probleme de sănătate care îl împiedicau să lucreze sau să urmeze formări.
Mai întâi, Curtea a anulat hotărârea Tribunalului de respingere a acțiunii reclamantului, pentru motivul că
Tribunalul și-a încălcat obligația de motivare. În această privință, Curtea a arătat că motivarea hotărârii atacate
nu menționa în mod clar și inteligibil raționamentul Tribunalului în ceea ce privește determinarea persoanelor
care pot beneficia de acordarea unei pensii de urmaș în temeiul articolului 17 primul paragraf din anexa VIII
la statut, ceea ce prezenta importanță pentru problema caracterului comparabil al situațiilor puse în balanță
în scopul examinării conformității dispoziției statutare menționate cu principiul general al nediscriminării.
otărârea Curții din 27 noiembrie 2012, Italia/Comisia (C-566/10 P, EU:C:2012:752).

234| H
235| T
-574/16, nepublicată, EU:T:2018:252.

Considerând cauza ca fiind în stare de judecată, Curtea a estimat în continuare că Comisia a putut să refuze în
mod întemeiat beneficiul pensiei de urmaș în favoarea reclamantului, pentru motivul că acesta nu îndeplinea
condiția referitoare la durata minimă de un an de căsătorie cu funcționara decedată, impusă de articolul 17
primul paragraf din anexa VIII la statut.
Curtea a arătat că nici faptul că dispoziția menționată exclude din domeniul său de aplicare concubinii,
nici faptul că impune o astfel de durată minimă a căsătoriei pentru ca soțul supraviețuitor să beneficieze
de pensia de urmaș nu erau vădit inadecvate în raport cu obiectivul pensiei de urmaș și nu încălcau nici
principiul general al nediscriminării.
În opinia Curții, dreptul la pensie de urmaș nu este legat de o eventuală dependență financiară a soțului față
de defunct. În schimb, beneficiarul acestei pensii trebuie să fi fost unit cu funcționarul decedat în cadrul unei
relații civile care a dat naștere unui ansamblu de drepturi și de obligații între ei, cum ar fi căsătoria sau, în
anumite condiții, uniunea consensuală înregistrată.
Curtea a precizat că printre aceste condiții figurează în special cerința ca partenerul supraviețuitor să furnizeze
un document oficial, recunoscut ca atare de un stat membru sau de orice autoritate competentă a unui stat
membru, care să le ateste statutul de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale și faptul ca acest cuplu să
nu fi avut acces la căsătorie civilă.
Astfel, Curtea a estimat că o uniune de fapt precum concubinajul, care nu face în principiu obiectul unui
statut fixat prin lege, nu îndeplinea condițiile cerute și că, prin urmare, în ceea ce privește pensia de urmaș,
concubinii nu erau într-o situație comparabilă cu cea a persoanelor căsătorite și cu cea a partenerilor care au
încheiat o uniune înregistrată care îndeplinește condițiile prevăzute pentru a beneficia de pensia menționată.
În plus, Curtea a statuat că, pentru a combate abuzurile și chiar frauda, legiuitorul Uniunii dispunea de o
marjă de apreciere în stabilirea dreptului la o pensie de urmaș și că condiția potrivit căreia căsătoria trebuie
să fi durat cel puțin un an pentru ca soțul supraviețuitor să beneficieze de pensia de urmaș viza să asigure
realitatea și stabilitatea relațiilor dintre persoanele în cauză.
Curtea a concluzionat că acțiunea având ca obiect repararea prejudiciilor material sau moral pretins suferite
trebuia de asemenea să fie respinsă ca nefondată, din moment ce concluziile reclamantului în această privință
prezentau o legătură strânsă cu concluziile în anulare, care fuseseră respinse, la rândul lor, ca nefondate.

C| Activitatea grefei Curții de Justiție în anul 2019
de domnul Marc-André Gaudissart, grefier adjunct
Deși sarcinile care îi sunt încredințate grefei Curții de Justiție sunt multiple și variate, ca urmare îndeosebi
a locului special pe care îl ocupă în structura unei instituții multilingve precum Curtea de Justiție a Uniunii
Europene și a rolului de element de legătură pe care îl îndeplinește între instanțele statelor membre și
reprezentanții părților, pe de o parte, și cabinetele și serviciile instituției, pe de altă parte, sarcina de primă
importanță a acesteia constă, în mod evident, în a veghea la buna desfășurare a procedurilor și la gestionarea
riguroasă a cauzelor deduse judecății instanței, de la înregistrarea actului de sesizare a acesteia în registrul
grefei până la notificarea către părțile sau către instanța care a sesizat-o a deciziei prin care se finalizează
judecata. Numărul de cauze introduse și soluționate de Curtea de Justiție are, în consecință, un impact imediat
asupra sarcinii de lucru a grefei și asupra capacității sale de a face față provocărilor care îi sunt lansate în
domenii dintre cele mai variate.
Întrucât anul precedent a fost marcat din nou de o activitate foarte susținută, atât la nivelul cauzelor introduse,
cât și la nivelul cauzelor soluționate, rândurile care urmează vor fi consacrate cu precădere unui rezumat al
principalelor tendințe statistice, iar nu celorlalte sarcini asumate de grefă, chiar dacă acestea din urmă au
mobilizat o parte deloc neglijabilă din resursele sale în anul 2019, în special în cadrul respectării cerințelor
normative legate de protecția datelor cu caracter personal sau în cel al lucrărilor și al reflecțiilor în curs
referitoare la implementarea unui sistem integrat de gestionare a cauzelor.
I. Cauzele introduse
Deși se putea crede că în 2018 a fost atins un plafon istoric, cu nu mai puțin de 849 de cauze introduse
în cursul unui singur an, statisticile au dejucat încă o dată toate pronosticurile, întrucât anul precedent a
înregistrat o nouă creștere a numărului de cauze introduse, de ordinul a 14 %, cu nu mai puțin de 966 de
cauze deduse judecății Curții de Justiție în anul 2019. Instanța nu a fost niciodată sesizată cu un asemenea
număr de cauze! La fel ca în ultimii doi ani, creșterea se explică într-o mare măsură printr-o nouă creștere a
numărului de cereri de decizie preliminară – cu 641 de cereri, aceste cauze reprezentau astfel două treimi
din ansamblul cauzelor introduse în anul 2019 și... mai mult decât dublul numărului de cereri de decizie
preliminară deduse judecății Curții cu zece ani înainte (302 cereri preliminare în anul 2009)! –, dar și printr-o
creștere semnificativă a numărului de recursuri. Astfel, cu 266 de cauze, recursurile, recursurile în materie
de măsuri provizorii și recursurile în materie de intervenție reprezentau peste 27 % din cauzele introduse în
anul 2019 (față de cu puțin peste 23 % în anul 2018). O creștere care se explică în mare parte prin numărul
ridicat de decizii pronunțate de Tribunal în anul 2018, care are legătură în special cu sporirea efectivelor sale.
Cu 35 de cauze introduse în anul 2019 – față de 57 în anul 2018 –, numărul de acțiuni în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor a înregistrat, în ceea ce îl privește, o scădere importantă, însă în acest stadiu este prematur să
se tragă concluzii din această constatare, diminuarea numărului acestor acțiuni putând fi imputabilă și
contextului instituțional particular al anului precedent, marcat în special de expirarea mandatului Comisiei
„Juncker” și de instituirea unei noi Comisii, care ar putea adopta o abordare în materie contencioasă diferită
de cea anterioară. În sfârșit, anul precedent a fost marcat de introducerea unei acțiuni a Curții de Conturi
întemeiate pe articolul 286 alineatul (6) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și de
depunerea de către Parlamentul European a unei cereri de aviz (1/19) întemeiate pe articolul 218 alineatul (11)
C| Activitatea grefei Curții de Justiție în anul 2019 155

din același tratat, referitoare, printre altele, la compatibilitatea cu tratatele a încheierii de către Uniune a
Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței
domestice (Convenția de la Istanbul).
În ceea ce privește cererile de decizie preliminară, menționăm că instanțele din toate statele membre, fără
excepție, s-au adresat Curții în anul 2019. La fel ca în anul 2018, Germania, Italia și Spania ocupă în continuare
podiumul clasamentului „geografic” al trimiterilor preliminare efectuate în anul 2019 – cu 114, 70 și, respectiv,
64 de cereri de decizie preliminară formulate de instanțele din aceste state membre în cursul anului precedent –,
dar ceea ce va reține cu precădere atenția observatorilor este numărul de trimiteri efectuate de instanțele
din statele care au aderat la Uniune în 2004, în 2007 sau în 2013, precum și numărul relativ ridicat de cereri
de decizie preliminară care provin din Regatul Unit (18), în pofida deciziei luate de acest stat membru de a
părăsi Uniunea Europeană.
Astfel, cu 49 și, respectiv, 39 de cereri de decizie preliminară formulate în anul 2019, România și Polonia
ocupau al patrulea și al cincilea loc în clasamentul geografic al trimiterilor preliminare – în fața unor state
fondatoare precum Belgia, Franța sau Țările de Jos (ale căror instanțe s-au adresat Curții de 38, de 32 și,
respectiv, de 28 de ori în anul 2019) –, în timp ce numărul de cereri care proveneau de la instanțele bulgare
(24 de cereri), croate (10 cereri), letone (12 cereri), slovace (10 cereri) sau slovene (5 cereri) înregistra, și el,
o creștere apreciabilă. Această evoluție dovedește în mod incontestabil vitalitatea dialogului stabilit de
Curtea de Justiție cu instanțele tuturor statelor membre, chiar dacă acest dialog se alimentează uneori din
preocupări mocnite, anumite întrebări adresate Curții privind subiecte foarte sensibile precum respectarea în
statele membre a normelor și a principiilor esențiale ale statului de drept care reglementează, printre altele,
modul de numire a judecătorilor sau vârsta de pensionare a acestora, existența unor proceduri disciplinare
independente și imparțiale sau acordarea unor garanții minime solicitanților de azil sau beneficiarilor unui
regim de protecție internațională.
În rest, cauzele deduse judecății Curții în anul 2019 – fie pe calea unei trimiteri preliminare, fie în cadrul acțiunilor
directe sau al recursurilor – au privit o gamă foarte largă de domenii, care reflectă bogăția și diversitatea materiilor
reglementate de dreptul Uniunii, de la acordarea obligatorie a unor perioade minime de repaus și a unei remunerații
echivalente lucrătorilor de sex masculin și de sex feminin aflați într-o situație comparabilă, până la compensarea
pasagerilor aerieni ca urmare a anulării sau a întârzierii prelungite a unui zbor, trecând prin necesitatea asigurării
unei informări adecvate a publicului cu ocazia introducerii pe piață a anumitor produse fitosanitare sau a
asigurării unei informări adecvate a consumatorilor cu privire la compoziția sau la originea geografică precisă
a produselor alimentare pe care și le procură. La fel ca în anul 2018, locurile fruntașe revin însă în continuare
trioului constituit din cauzele referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție (105 cauze noi), la fiscalitate
(74 de cauze) și la proprietatea intelectuală și industrială (tot 74 de cauze). La începutul anului 2019, un
număr mare de recursuri a fost de asemenea formulat împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunal în luna
decembrie 2018 în domeniul ajutoarelor de stat și al concurenței, ceea ce explică numărul deosebit de ridicat
de noi cauze aferente acestor două domenii (59 și, respectiv, 42 de cauze noi).
În sfârșit, arătăm că anul precedent a mai fost marcat și de un număr important de cereri de accelerare a
procedurii, având în vedere că aplicarea procedurii accelerate a fost solicitată în nu mai puțin de 58 de cauze
(față de 36 în anul 2018 și de 31 în anul 2017), iar aplicarea procedurii preliminare de urgență a fost solicitată
(sau propusă) în aproximativ 20 de cauze (cu una mai mult decât în cursul anului 2018 și cu cinci mai mult
decât în anul 2017). Deși nu toate aceste cereri au fost admise, ele au obligat totuși Curtea să examineze într-
un termen scurt împrejurările invocate în fiecare caz în parte pentru a evalua dacă era sau nu era necesar
să declanșeze una dintre aceste două proceduri. Această examinare a condus în mod concret la punerea
în aplicare a procedurii de urgență în unsprezece cauze și la judecarea altor trei cauze potrivit procedurii
accelerate.

II. Cauzele soluționate
Deși numărul de cauze introduse a fost deosebit de ridicat în cursul anului precedent, această creștere a
fost, din fericire, din nou compensată de un număr neegalat de cauze soluționate. Astfel, cu 865 de cauze
soluționate în anul 2019, Curtea stabilește un nou record, precedentul record datând din anul anterior,
760 de cauze soluționate în anul 2018. Această cifră reprezintă o creștere de ordinul a 14 %!
Fără a intra aici în detalii cu privire la cauzele soluționate în anul 2019 și la domeniile de aplicare vizate de
acestea – facem trimitere în această privință la evoluțiile jurisprudențiale evocate în a doua parte a prezentului
capitol –, trei elemente vor reține în special atenția cititorului la parcurgerea cifrelor și a statisticilor prezentate
în rândurile care urmează.
Primul element se referă, fără îndoială, la ponderea ridicată deținută de ordonanțe în numărul total de cauze
soluționate în anul 2019. În timp ce în anul 2018 Curtea a adoptat 218 ordonanțe, acest număr s-a ridicat la
293 în anul 2019, toate categoriile considerate împreună. Această creștere are la bază doi factori.
Pe de o parte, ea se explică printr-o recurgere sporită la toate posibilitățile oferite de Regulamentul de

procedură pentru pronunțarea într-un termen scurt asupra acțiunilor deduse judecății Curții, în special de
articolul 99 din acest regulament, care permite Curții să dea, prin ordonanță motivată, un răspuns rapid la
întrebările care îi sunt adresate cu titlu preliminar atunci când aceste întrebări sunt identice cu o întrebare
asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod
clar dedus din jurisprudență sau nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (nu mai puțin de 57 de cauze au fost
astfel soluționate în temeiul acestei dispoziții în anul 2019).
Pe de altă parte, ea are legătură cu intrarea în vigoare, la 1 mai 2019, a Regulamentului (UE, Euratom) 2019/629
al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 20191, care a instituit un mecanism nou de admitere
în principiu a anumitor categorii de recursuri, care a avut ca efect să permită Curții să admită asemenea
recursuri, în întregime sau în parte, numai în cazul în care ele ridică o problemă care este semnificativă în
ceea ce privește unitatea, consecvența sau evoluția dreptului Uniunii. Întrucât această condiție nu a fost
considerată îndeplinită – sau, cel puțin, nu a fost suficient susținută de recurenți –, Curtea a adoptat un
număr ridicat (27) de ordonanțe de neadmitere în principiu a recursului în anul 2019, ceea ce a contribuit la
creșterea numărului de ordonanțe prin care se finalizează judecata.
În altă ordine de idei, semnalăm și un prim caz de punere în aplicare a articolului 182 din Regulamentul de
procedură, care permite Curții să declare un recurs ca fiind în mod vădit fondat atunci când s-a pronunțat
deja asupra uneia sau mai multor probleme de drept identice cu cele ridicate prin motivele recursului.
În ceea ce privește repartizarea cauzelor soluționate pe complete de judecată, menționăm avizul (1/17)
emis de Plenul Curții la 30 aprilie 2019 cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a mecanismului de
soluționare a litigiilor dintre investitori și state (SLIS), instituit prin Acordul economic și comercial cuprinzător
dintre Canada, pe de o parte, și Uniunea Europeană și statele sale membre, pe de altă parte, precum și
proporția importantă a deciziilor pronunțate de Marea Cameră a Curții, care a soluționat nu mai puțin de
82 de cauze în anul 2019. Ponderea tot mai mare a deciziilor pronunțate de o cameră de trei judecători
merită de asemenea o mențiune specială. Astfel, în anul 2019, camerele Curții care judecă în complete de
trei judecători au soluționat nu mai puțin de 351 de cauze, prin hotărâre sau prin ordonanță, față de 251 de
cauze în anul 2018. Intervenind într-un context de volum de muncă ridicat, această creștere substanțială se
explică în parte prin voința Curții de a valorifica mai mult aceste complete de judecată, trimițând în fața lor
1| JO 2019, L 111, din 25 aprilie 2019, p. 1.
C| Activitatea grefei Curții de Justiție în anul 2019 157

cauzele care se pretează la o asemenea judecată și însoțind această trimitere, dacă a fost cazul, de prezentarea
de concluzii, ceea ce anterior era mai degrabă rar pentru cauzele trimise în fața unor astfel de complete.
Ponderea deținută în anul 2019 de deciziile camerelor de cinci judecători se află într-o ușoară creștere,
aceste complete de judecată soluționând 343 de cauze în cursul anului precedent, față de 323 în anul 2018.
În sfârșit, în ceea ce privește durata procedurilor, arătăm că aceasta a rămas în mod global stabilă sau chiar
a regresat, în pofida creșterii semnificative a numărului de cauze. În anul 2019, durata medie de soluționare
a cauzelor preliminare se ridica astfel la 15,5 luni (3,7 luni pentru cauzele supuse procedurii preliminare
de urgență) – față de 16 luni (și, respectiv, 3,1 luni în anul 2018) – în timp ce durata medie de soluționare a
acțiunilor directe și a recursurilor se ridica la 19,1 luni (față de 18,8 luni în anul 2018) și, respectiv, la 11,1 luni
(față de 13,4 luni). Astfel cum s-a arătat mai sus, aceste rezultate se explică în mare parte prin recurgerea
sporită la ordonanțe, cu precădere în domeniul proprietății intelectuale și industriale, unde un număr ridicat
de recursuri au fost respinse, fie în temeiul articolului 170a sau 170b din Regulamentul de procedură al Curții
(noul mecanism de admitere în principiu a recursurilor), fie în temeiul articolului 181 din acesta.
III. Cauzele pendinte
Consecință logică a creșterii numărului de cauze introduse în anul 2019, mai importantă decât creșterea
numărului de cauze soluționate, oricât de semnificativă ar fi ea, numărul cauzelor pendinte era și el în creștere
în raport cu anul 2018, ridicându-se la 1 102 cauze la 31 decembrie 2019 (1 013 cauze dacă se ține seama
de reunirea unor cauze pentru motive de conexitate).
Acesta este contextul în care trebuie să fie situate în special intrarea în vigoare a mecanismului de admitere
în principiu a recursurilor, la 1 mai 2019, precum și modificările aduse de Curte în cursul anului precedent
Regulamentului de procedură, Recomandărilor adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea
trimiterilor preliminare și Instrucțiunilor practice pentru părți, referitoare la cauzele cu care este sesizată
Curtea. Aceste modificări, a căror amploare a fost descrisă în prima parte a prezentului capitol, urmăresc
să clarifice, să completeze sau să simplifice dispozițiile care reglementează procedura în fața Curții și să
precizeze cadrul relațiilor pe care le întreține cu instanțele naționale și cu reprezentanții părților. Ele trebuie
să permită Curții să tempereze, într-o anumită măsură, creșterea numărului de cauze cu care este sesizată,
fără a aduce atingere altor măsuri care ar putea fi propuse la momentul potrivit, dacă tendința de creștere va
continua, în vederea simplificării examinării anumitor cauze sau a realizării unei reechilibrări a competențelor
între Curte și Tribunal.

D| Statistici judiciare ale Curții de Justiție
I. A
ctivitatea generală a Curții de Justiție –
Cauze introduse, cauze soluționate, cauze aflate pe rol (2015-2019) 161
II. Cauze introduse – Natura procedurilor (2015-2019) 162
III. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2015-2019) 163
IV. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2019) 164
V. Cauze introduse – Trimiteri preliminare din fiecare stat membru (2015-2019) 165
VI. C
auze introduse – Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către
un stat membru (2015-2019) 166
VII. Cauze soluționate – Natura procedurilor (2015-2019) 167
VIII. Cauze soluționate – Hotărâri, avize, ordonanțe (2019) 168
IX. C
auze soluționate prin hotărâre, aviz sau ordonanță cu caracter jurisdicțional –
Completul de judecată (2015-2019) 169
X. C
Domeniul acțiunii (2015-2019) 170
XI. C
Domeniul acțiunii (2019) 171
XII. C
auze soluționate – Hotărâri privind neîndeplinirea obligațiilor de către un stat
membru: soluția (2015-2019) 172
XIII. Cauze soluționate – Recursuri: soluția (2015-2019) 173
XIV. Cauze soluționate – Durata procedurilor, în luni (2015-2019) 174
XV. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Natura procedurilor (2015-2019) 175
XVI. C
auze aflate pe rol la 31 decembrie – Completul de judecată (2015-2019) 176
XVII. Proceduri accelerate (2015-2019) 177
XVIII. Proceduri preliminare de urgență (2015-2019) 178
XIX. Proceduri de măsuri provizorii (2015-2019) 179
XX. Recursuri prevăzute la articolul 58a din statut (2019) 180
XXI. E
voluția generală a activității judiciare (1952-2019) – Cauze introduse și hotărâri sau avize 181
XXII. E
voluția generală a activității judiciare (1952-2019) –
Trimiteri preliminare introduse din fiecare stat membru și în fiecare an 183
XXIII. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) –

Trimiteri preliminare introduse din fiecare stat membru și pentru fiecare instanță 185
XXIV. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) –

Trimiteri preliminarese din fiecare su și pentru fiecare instanță 188
XXV. Activitatea Grefei Curții de Justiție (2015-2019) 189

I. Activitatea generală
1. Activitatea a Curții
generală de Justiție
a Curții –
de Justiție
Cauze
Cauzeintroduse, cauze
introduse, soluționate,
cauze cauze
soluționate, aflate
cauze pe rol
aflate pe (2015-2019)
rol (2015-2019)
1 200
1 000
800
600
400
200
2015 2016 2017 2018 2019
Cauze introduse Cauze soluționate Cauze aflate pe rol
2015 2016 2017 2018 2019

Cauze introduse 713 692 739 849 966
Cauze soluționate 616 704 699 760 865
Cauze aflate pe rol 884 872 912 1 001 1 102
6/05/2020 Stat_1 Stat_Cour

II. Cauze introduse – Natura procedurilor (2015-2019)
2. Cauze introduse – Natura procedurilor (2015-2019)
2019
1,04 %
0,10 %
1,75 %
Trimiteri preliminare
26,50 %
Acțiuni directe
Recursuri
4,24 %
Recursuri în materia măsurilor

provizorii sau în materia intervenției
Cereri de aviz
66,35 %
Proceduri speciale
2015 2016 2017 2018 2019

Trimiteri preliminare 436 470 533 568 641
Acțiuni directe 48 35 46 63 41
Recursuri 206 168 141 193 256
Recursuri în materia măsurilor provizorii 9 7 6 6 10
Cereri de aviz 3 1 1
Proceduri speciale1 11 12 12 19 17
Total 713 692 739 849 966
Cereri de măsuri provizorii 2 3 3 6 6
1|
Sunt considerate „proceduri speciale”: asistența judiciară, stabilirea cheltuielilor de judecată, îndreptarea hotărârii, opoziția la
hotărârea pronunțată într-o cauză judecată în lipsă, terța opoziție, interpretarea hotărârii, revizuirea hotărârii, examinarea propunerii
1| Sunt considerate „proceduri speciale”: asistența judiciară, stabilirea cheltuielilor de judecată, îndreptarea hotărârii, opoziția la
Primului avocat general de reexaminare a unei decizii a Tribunalului, procedura de poprire, cauzele în materie de imunitate.
hotărârea pronunțată într-o cauză judecată în lipsă, terța opoziție, interpretarea hotărârii, revizuirea hotărârii, examinarea
propunerii Primului avocat general de reexaminare a unei decizii a Tribunalului, procedura de poprire, cauzele în materie de
imunitate.

III. Cauze introduse
3. Cauze – Domeniul
introduse acțiunii
– Domeniul (2015-2019)
acțiunii (2015-2019)
2015 2016 2017 2018 2019
Accesul la documente 7 6 1 10 5
Achiziții publice 26 19 23 28 27
Acțiunea externă a Uniunii Europene 3 4 3 4 4
Aderarea unor noi state 1
Agricultură 17 27 14 26 24
Ajutoare de stat 29 39 21 26 59
Apropierea legislațiilor 22 34 41 53 29
Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări 1
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul 1 3 3 1
Cetățenia Uniunii 6 7 8 6 8
Clauză compromisorie 5 2 3
Coeziunea economică, socială și teritorială 3 2 1
Concurență 40 35 8 25 42
Dispoziții financiare (buget, cadrul financiar, resurse proprii,
6 3 6 6 8
combaterea fraudei etc.)
Drept instituțional 24 22 26 34 38
Dreptul întreprinderilor 1 7 1 2 3
Educația, formarea profesională, tineretul și sportul 2
Energie 1 3 2 12 6
Fiscalitate 49 70 55 71 73
Înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea
5 2 2 1 3
substanțelor chimice (Regulamentul REACH)
Libera circulație a capitalurilor 6 4 12 9 6
Libera circulație a mărfurilor 8 3 6 4 8
Libera circulație a persoanelor 15 28 16 19 41
Libera prestare a serviciilor 24 15 18 37 12
Libertatea de stabilire 12 16 8 7 8
Mediu 47 30 40 50 47
Politica comercială 15 20 8 5 10
Politica comună în domeniul pescuitului 1 3 1 1 1
Politica economică și monetară 11 1 7 3 11
Politica externă și de securitate comună 12 7 6 7 19
Politica industrială 11 3 6 4 7
Politica socială 32 33 43 46 41
Principiile dreptului Uniunii 13 11 12 29 33
Proprietate intelectuală și industrială 88 66 73 92 74
Protecția consumatorilor 40 23 36 41 73
Sănătatea publică 10 1 1 4 6
Securitatea socială a lucrătorilor migranți 7 10 7 14 2
Spațiul de libertate, securitate și justiție 53 76 98 82 106
Transporturi 27 32 83 39 54
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 29 13 14 14 18
Tratatul FUE 702 676 719 814 910
Controlul de securitate 1
Protecția populației 1 1
Tratatul EA 2 1
Principiile dreptului Uniunii 1 1
Tratatul UE 1 1
Drept instituțional 2
Privilegii și imunități 2 2 2 3
Procedură 9 13 12 12 16
Statutul funcționarilor 1 8 16 35
Diverse 11 16 20 32 54
TOTAL GENERAL 713 692 739 849 966

IV. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2019)
4. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2019)
măsurilor provizorii sau

în materia intervenției
Recursuri în materia
Proceduri speciale
Acțiuni directe
Cereri de aviz
Recursuri
Total
Accesul la documente 4 1 5
Achiziții publice 25 1 1 27
Acțiunea externă a Uniunii Europene 2 1 1 4
Apropierea legislațiilor 25 1 3 29
Cetățenia Uniunii 8 8
Clauză compromisorie 3 3
Coeziunea economică, socială și teritorială 1 1
Concurență 12 27 3 42
7 1 8
Drept instituțional 2 4 30 1 38 1
Dreptul întreprinderilor 2 1 3
Energie 4 1 1 6
Fiscalitate 67 5 1 73
3 3
Libera circulație a capitalurilor 5 1 6
Libera circulație a mărfurilor 8 8
Libera circulație a persoanelor 40 1 41
Libera prestare a serviciilor 12 12
Libertatea de stabilire 8 8
Mediu 30 12 5 47
Politica comercială 5 5 10
Politica comună în domeniul pescuitului 1 1
Politica economică și monetară 3 8 11
Politica externă și de securitate comună 19 19
Politica industrială 6 1 7
Politica socială 40 1 41
Principiile dreptului Uniunii 32 1 33
Proprietate intelectuală și industrială 15 1 58 74
Protecția consumatorilor 72 1 73
Sănătatea publică 3 2 1 6
Securitatea socială a lucrătorilor migranți 2 2
Spațiul de libertate, securitate și justiție 103 3 106
Transporturi 51 3 54
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 18 18
Tratatul FUE 638 39 221 10 1 910 1
Tratatul EA 1 1
Tratatul UE 1 1
Privilegii și imunități 1 1 3 1
Procedură 1 16 15
Statutul funcționarilor 1 34 35
Diverse 2 1 35 54 16
TOTAL GENERAL 641 41 256 10 1 966 17

5. Cauze introduse – Trimiteri preliminare din fiecare stat membru (2015-
V. Cauze introduse – Trimiteri preliminare din fiecare stat membru (2015-2019)
2019)
550
500
450
400
350
300
250
200
150
100
50
0
BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK
2015 2016 2017 2018 2019
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Belgia 32 26 21 40 38 157
Bulgaria 5 18 16 20 24 83
Republica Cehă 8 5 4 12 5 34
Danemarca 7 12 8 3 1 31
Germania 79 84 149 78 114 504
Estonia 2 1 7 2 3 15
Irlanda 8 6 12 12 10 48
Grecia 2 6 4 3 5 20
Spania 36 47 23 67 64 237
Franța 25 23 25 41 32 146
Croația 5 2 3 3 10 23
Italia 47 62 57 68 70 304
Cipru 1 1 2
Letonia 9 9 5 5 12 40
Lituania 8 8 10 6 7 39
Luxemburg 7 1 1 4 6 19
Ungaria 14 15 22 29 20 100
Malta 1 1 2
Țările de Jos 40 26 38 35 28 167
Austria 23 20 31 35 37 146
Polonia 15 19 19 31 39 123
Portugalia 8 21 21 15 14 79
România 18 14 16 23 49 120
Slovenia 5 3 3 2 5 18
Slovacia 5 6 6 6 10 33
Finlanda 4 7 13 6 7 37
Suedia 7 5 8 7 11 38
Regatul Unit 16 23 11 14 18 82
Altele1 1 1
Total 436 470 533 568 641 2 648
1|
Cauza C-169/15, Montis Design (Cour de justice Benelux/Benelux Gerechtshof)
1| Cauza C-169/15, Montis Design (Cour de justice Benelux/Benelux Gerechtshof).

VI. Cauze introduse – Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către
6. Cauze introduse – Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru (2
un stat membru (2015-2019)
25
20
15
10
0
2015 2016 2017 2018 2019
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Belgia 1 3 2 2 8
Bulgaria 1 2 2 2 7
Republica Cehă 2 2 2 1 7
Danemarca 1 1
Germania 4 7 2 2 1 16
Estonia
Irlanda 1 3 2 1 7
Grecia 4 7 2 2 2 17
Spania 3 1 4 6 6 20
Franța 1 2 1 4
Croația 2 3 5
Italia 1 3 7 4 15
Cipru 1 1
Letonia 2 2
Lituania
Luxemburg 2 3 4 9
Ungaria 1 3 5 4 13
Malta 1 1
Țările de Jos 1 1 2
Austria 2 1 6 4 13
Polonia 2 4 3 3 1 13
Portugalia 4 3 1 1 9
România 3 1 1 3 8
Slovenia 1 1 2 4 2 10
Slovacia 1 1 1 3
Finlanda 1 1 2
Suedia
Regatul Unit 2 1 2 1 2 8
Total 37 31 41 57 35 201

VII. Cauze soluționate – Natura procedurilor (2015-2019)1
7. Cauze soluționate – Natura procedurilor (2015-2019)1
2019
0,69 %
0,12 %
1,27 %
23,58 %
Acțiuni directe
4,85 %
Recursuri

provizorii sau în materia intervenției
Cereri de aviz
Proceduri speciale
69,48 %
2015 2016 2017 2018 2019

Recursuri 127 182 194 155 204
măsurilor provizorii sau în 7 7 4 10 6
materia intervenției
Cereri de aviz 1 3 1
Total 616 704 699 760 865
1| Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr
de cauză = o cauză).
1| 2| Sunt
Cifrele considerate
menționate „proceduri
(cifre speciale”:
brute) indică asistența
numărul judiciară,
total de stabilirea cheltuielilor
cauze, independent de reuniriledepentru
judecată, îndreptarea
motive hotărârii,
de conexitate opozițiade
(un număr la
cauzăhotărârea pronunțată într-o cauză judecată în lipsă, terța opoziție, interpretarea hotărârii, revizuirea hotărârii, examinarea
= o cauză).
2|
Suntpropunerii Primului avocat general de reexaminare a unei decizii a Tribunalului, procedura de poprire, cauzele în materie de
considerate „proceduri speciale”: asistența judiciară, stabilirea cheltuielilor de judecată, îndreptarea hotărârii, opoziția la
imunitate.
imunitate.

VIII. Cauze soluționate – Hotărâri, avize, ordonanțe (2019)1
8. Cauze soluționate – Hotărâri, avize, ordonanțe (2019)1
0,10 %
0,90 %
12,85 %
Hotărâri
Ordonanțe cu caracter
jurisdicțional
Ordonanțe privind măsuri

23,66 % provizorii
62,47 %
Alte ordonanțe
Avize
Ordonanțe cu caracter
Ordonanțe privind
măsuri provizorii3
jurisdicțional2
Alte ordonanțe4
Hotărâri
Avize
Total
Trimiteri preliminare 375 70 83 528

Acțiuni directe 32 9 41
Recursuri 84 106 1 8 199
provizorii sau în materia 6 6
intervenției
Cereri de aviz 1 1
Proceduri speciale 10 1 11
Total 491 186 7 101 1 786
1| Cifrele menționate (cifre nete) indică numărul total de cauze, luând în considerare reunirile pentru motive de conexitate (o serie
1|
Cifrele
de cauzemenționate
conexate =(cifre nete) indică numărul total de cauze, luând în considerare reunirile pentru motive de conexitate (o serie
o cauză).
de cauze conexate = o cauză).
2| Ordonanțe prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere, de nepronunțare asupra fondului sau de trimit
2|
Ordonanțe prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere, de nepronunțare asupra fondului sau de
la Tribunal.
trimitere la Tribunal.
3| 3| Ordonanțedate
Ordonanțe datecaca urmare
urmare a unei
a unei cerericereri întemeiate
întemeiate pe articolele
pe articolele 278
278 TFUE, 279TFUE,
TFUE 279 TFUE
sau 280 sausau
TFUE 280 TFUE sau pe
pe dispozițiile dispozițiile
corespunzătoare
din TCEEA ori ca urmare
corespunzătoare a unui
din TCEEA recurs
ori ca formulat
urmare a unui împotriva unei ordonanțe
recurs formulat privind
împotriva unei măsurile
ordonanțe provizorii
privind sau provizorii
măsurile intervenția.
sau
4|
Ordonanțe prin care se finalizează judecata prin radiere, prin nepronunțare asupra fondului sau prin trimitere la Tribunal.
4| Ordonanțe prin care se finalizează judecata prin radiere, prin nepronunțare asupra fondului sau prin trimitere la Tribunal.

IX. Cauze soluționate prin hotărâre, aviz sau ordonanță cu caracter jurisdicțional –
9. Cauze soluționate prin hotărâre, aviz sau ordonanță cu caracter jurisdicțional –
Completul de judecată (2015-2019)1
Completul de judecată (2015-2019)1
2019
1,05 %
0,12 %
10,10 %
Plen
Marea Cameră
44,43 %
Camere de 5 judecători
44,30 %
Vicepreședinte
2015 2016 2017 2018 2019

Hotărâri/Avize
Hotărâri/Avize
Hotărâri/Avize
Hotărâri/Avize
Hotărâri/Avize
Ordonanțe2
Ordonanțe2
Ordonanțe2
Ordonanțe2
Ordonanțe2
Total
Total
Total
Total
Total
Plen 1 1 1 1 1 1
Marea Cameră 47 47 54 54 46 46 76 76 77 77
Camere de 5 judecători 298 20 318 280 20 300 312 10 322 300 15 315 317 21 338
Vicepreședinte 7 7 5 5 3 3 7 7 8 8
Total 438 116 554 454 187 641 510 118 628 530 115 645 558 205 763
1|
Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de
cauză = o cauză).
2|
Ordonanțe prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere, de nepronunțare asupra fondului sau de trimitere la
Tribunal.
1| Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de
cauză = o cauză).
2| Ordonanțe prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere, de nepronunțare asupra fondului sau de trimitere
la Tribunal.

X.Cauze
10. Cauzesoluționate
soluționate prin
prin hotărâre,
hotărâre, avizordonanță
aviz sau sau ordonanță cu caracter
cu caracter jurisdicțional
jurisdicțional – Domeniul– acțiunii
Domeniul acțiunii (2015-2019)1
(2015-2019)1
2015 2016 2017 2018 2019
Aderarea unor noi state 1 1
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul 1 3 2 3 1
Cetățenia Uniunii 4 8 5 10 7
Coeziunea economică, socială și teritorială 4 2 1
1 2 7 2 6
Dreptul întreprinderilor 1 1 4 1 1
Educația, formarea profesională, tineretul și sportul 1 2
Energie 2 2 1 9
Fiscalitate 55 41 62 58 68
1 1 7 1 1
Libera circulație a capitalurilor 8 7 1 13 8
Libera circulație a mărfurilor 9 5 2 6 2
Libera prestare a serviciilor 17 14 13 21 23
Libertatea de stabilire 17 27 10 13 5
Mediu 27 53 27 33 50
Ocuparea forței de muncă 1
Politica comună în domeniul pescuitului 3 1 2 2 2
Politica externă și de securitate comună 6 11 10 5 8
Politica industrială 9 10 8 2 7
Principiile dreptului Uniunii 12 13 14 10 17
Proprietate intelectuală și industrială 51 80 60 74 92
Rețele transeuropene 1
Sănătatea publică 5 4 5 6
Securitatea socială a lucrătorilor migranți 14 5 6 10 12
Spațiul de libertate, securitate și justiție 49 52 61 74 85
Transporturi 9 20 17 38 25
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 20 27 19 12 12
Tratatul FUE 544 626 614 627 730
Tratatul EA 1 1
Principiile dreptului Uniunii 1
Tratatul UE 1
Drept instituțional 2
Privilegii și imunități 2 1 1
Procedură 4 14 13 10 11
Diverse 9 15 14 18 31
TOTAL GENERAL 554 641 628 645 763
1|
Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de cauză = o cauză).

XI.Cauze
11. Cauze soluționate
soluționate prin
prin hotărâre,
hotărâre, aviz
aviz sausau ordonanță
ordonanță cu caracter
cu caracter jurisdicțional
jurisdicțional –
– Domeniul
acțiunii (2019)1 acțiunii (2019)1
Domeniul
Hotărâri/Avize Ordonanțe2 Total
Achiziții publice 15 5 20
Acțiunea externă a Uniunii Europene 4 4
Agricultură 19 4 23
Ajutoare de stat 12 8 20
Apropierea legislațiilor 35 9 44
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul 1 1
Concurență 16 4 20
6 6
Drept instituțional 8 20 28
Dreptul întreprinderilor 1 1
Energie 8 1 9
Fiscalitate 61 7 68
Înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor
1 1
chimice (Regulamentul REACH)
Libera circulație a persoanelor 16 9 25
Libera prestare a serviciilor 18 5 23
Mediu 48 2 50
Politica comercială 11 11
Politica comună în domeniul pescuitului 2 2
Politica economică și monetară 7 7
Politica externă și de securitate comună 7 1 8
Politica industrială 7 7
Principiile dreptului Uniunii 10 7 17
Proprietate intelectuală și industrială 31 61 92
Protecția consumatorilor 29 9 38
Sănătatea publică 6 6
Securitatea socială a lucrătorilor migranți 11 1 12
Transporturi 21 4 25
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 12 12
Tratatul FUE 545 185 730
Tratatul EA 1 1
Tratatul UE 1 1
Drept instituțional 2 2
Procedură 11 11
Diverse 11 20 31
TOTAL GENERAL 558 205 763
1| Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de
cauză = o cauză).
1|
CifreleOrdonanțe
2| menționate (cifre brute)se
prin care indică numărul judecata,
finalizează total de cauze, independent
altele de reunirile pentru
decât ordonanțele motivede
de radiere, denepronunțare
conexitate (un număr de cauză
asupra = o cauză).
fondului sau de trimitere
la Tribunal.
2|
Ordonanțe prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere, de nepronunțare asupra fondului sau de trimitere la Tribunal.

XII. Cauze soluționate – Hotărâri privind neîndeplinirea obligațiilor de către un stat
membru: soluția (2015-2019)1
12. Cauze soluționate – Hotărâri privind neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru: soluția (2015-2019)1
20
18
16
14
12
10
0
2015 2016 2017 2018 2019
2015 2016 2017 2018 2019

Constatarea Constatarea Constatarea Constatarea Constatarea
neîndeplinirii Respingere neîndeplinirii Respingere neîndeplinirii Respingere neîndeplinirii Respingere neîndeplinirii Respingere
obligațiilor obligațiilor obligațiilor obligațiilor obligațiilor
Belgia 2 1 1 2 1
Bulgaria 2 1 1 1
Republica Cehă 1 2 1
Danemarca 1 1
Germania 3 1 4 2 1 3
Estonia
Irlanda 1 1 1 2
Grecia 3 4 5 4 2
Spania 3 2 3 1 1
Franța 4 1 1 1
Croația 1
Italia 2 1 2 5 1
Cipru 1
Letonia 1 1
Lituania
Luxemburg 2 1 1
Ungaria 1 1 1 1
Malta 1 1
Țările de Jos 1 1 1
Austria 1 1 1 1
Polonia 3 1 2 4 3
Portugalia 6 2 1
România 1 1
Slovenia 1 1 1
Slovacia 2 1
Finlanda
Suedia 1
Regatul Unit 1 1 1 1 1 2 1
Total 26 5 27 4 20 30 3 25 3
1|
Cifrele menționate (cifre nete) indică numărul total de cauze, luând în considerare reunirile pentru motive de conexitate (o serie de cauze conexate = o cauză).
1| Cifrele menționate (cifre nete) indică numărul total de cauze, luând în considerare reunirile pentru motive de conexitate (o serie
de cauze conexate = o cauză).

13. Cauze
XIII. Cauze soluționate
soluționate ––Recursuri:
Recursuri: soluția
soluția (2015-2019)1
(2015-2019) 12 2
(hotărâri și ordonanțe cu caracter jurisdicțional)
180
160
140
120
100
80
60
40
20
0
2015 2016 2017 2018 2019
Recurs respins Anulare în tot sau în parte fără trimitere
Anulare în tot sau în parte cu trimitere Radiere/Nepronunțare asupra fondului
2015 2016 2017 2018 2019

Ordonanțe
Ordonanțe
Ordonanțe
Ordonanțe
Ordonanțe
Hotărâri
Hotărâri
Hotărâri
Hotărâri
Hotărâri
Total
Total
Total
Total
Total
Recurs respins 37 60 97 63 93 156 103 60 163 59 64 123 63 110 173

Anulare în tot sau în parte
19 1 20 12 12 23 23 11 1 12 17 17
fără trimitere
Anulare în tot sau în parte
6 1 7 9 9 11 11 14 1 15 9 2 11
cu trimitere
Radiere/Nepronunțare
10 10 12 12 1 1 15 15 9 9
asupra fondului
Total 62 72 134 84 105 189 137 61 198 84 81 165 89 121 210
1|
Informații mai detaliate cu privire la recursurile formulate împotriva deciziilor Tribunalului sunt incluse în statisticile judiciare ale acestei
instanțe.
2|
Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de cauză = o
cauză).
1| Acestea includ
Informații de asemenea
mai detaliate recursurile
cu privire menționate
la recursurile la articolul
formulate 58a din deciziilor
împotriva ProtocolulTribunalului
privind Statutul
suntCurții de Justiție
incluse a Uniunii
în statisticile Europene
judiciare ale
și declarate
acesteiinadmisibile
instanțe. sau neadmise în temeiul articolelor 170a sau 170b din Regulamentul de procedură. Pentru informații mai detaliate
referitoare la mecanismul prevăzut la articolul 58a din statut, a se vedea tabelul XX din prezentul raport.
de cauză = o cauză). Acestea includ de asemenea recursurile menționate la articolul 58a din Protocolul privind Statutul Curții de
Justiție a Uniunii Europene și declarate inadmisibile sau neadmise în temeiul articolelor 170a sau 170b din Regulamentul de
procedură. Pentru informații mai detaliate referitoare la mecanismul prevăzut la articolul 58a din statut, a se vedea tabelul XX din
prezentul raport.

XIV. Cauze soluționate – Durata procedurilor, în luni (2015-2019)1
14. Cauze soluționate
(hotărâri – Durata
și ordonanțe cuprocedurilor, în luni (2015-2019)1
caracter jurisdicțional)
25
20
15
10
0
2015 2016 2017 2018 2019
Trimiteri preliminare Acțiuni directe Recursuri
2015 2016 2017 2018 2019

Trimiteri preliminare 15,3 15 15,7 16 15,5
Proceduri preliminare de urgență 1,9 2,7 2,9 3,1 3,7
Proceduri accelerate 5,3 4 8,1 2,2 9,9
Acțiuni directe 17,6 19,3 20,3 18,8 19,1
Proceduri accelerate 9 10,3
Recursuri 14 12,9 17,1 13,4 11,1
Proceduri accelerate 10,2
1|
Sunt excluse din calculul privind durata procedurilor: cauzele ce presupun o hotărâre interlocutorie sau o activitate de cercetare judecătorească;
avizele; procedurile speciale (respectiv: asistența judiciară, stabilirea cheltuielilor de judecată, îndreptarea, opoziția la hotărârea pronunțată într-o
cauză judecată în lipsă, terța opoziție, interpretarea, revizuirea, examinarea propunerii Primului avocat general de reexaminare a unei decizii a
Tribunalului, procedura
1| Sunt excluse dinde poprireprivind
calculul și cauzele în materie
durata de imunitate);
procedurilor: cauzelecauzele care se
ce presupun finalizeazăinterlocutorie
o hotărâre prin ordonanță deoradiere,
sau dede
activitate nepronunțare
cercetare
asupra fondului sau de trimitere
judecătorească; avizele; laprocedurile
Tribunal; procedurile privind măsuri
speciale (respectiv: provizorii,
asistența precum
judiciară, și recursurile
stabilirea în materia
cheltuielilor demăsurilor
judecată,provizorii sau în
îndreptarea,
materiaopoziția
intervenției.
la hotărârea pronunțată într-o cauză judecată în lipsă, terța opoziție, interpretarea, revizuirea, examinarea propunerii
Primului avocat general de reexaminare a unei decizii a Tribunalului, procedura de poprire și cauzele în materie de imunitate);
cauzele care se finalizează prin ordonanță de radiere, de nepronunțare asupra fondului sau de trimitere la Tribunal; procedurile
privind măsuri provizorii, precum și recursurile în materia măsurilor provizorii sau în materia intervenției.

XV. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Natura procedurilor (2015-2019)1
15. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Natura procedurilor (2015-2019)1
800
700
600
500
400
300
200
100
0
2015 2016 2017 2018 2019
Trimiteri preliminare Acțiuni directe
Recursuri Proceduri speciale
Cereri de aviz
2015 2016 2017 2018 2019

Recursuri 245 231 180 214 270
Cereri de aviz 3 3 1 1 1
Total 884 872 912 1 001 1 102
1|
Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de cauză =
o cauză).
2|
Sunt considerate „proceduri speciale”: asistența judiciară, stabilirea cheltuielilor de judecată, îndreptarea hotărârii, opoziția la hotărârea
pronunțată într-o cauză judecată în lipsă, terța opoziție, interpretarea hotărârii, revizuirea hotărârii, examinarea propunerii Primului avocat
general de reexaminare a unei decizii a Tribunalului, procedura de poprire, cauzele în materie de imunitate.
2| Sunt considerate „proceduri speciale”: asistența judiciară, stabilirea cheltuielilor de judecată, îndreptarea hotărârii, opoziția la
imunitate.

16. XVI.
Cauze aflate
Cauze pepe
aflate rol
rollala31
31decembrie
decembrie ––Completul
Completulde de judecată
judecată (2015-2019)1
(2015-2019)1
2019
5,90 %
17,52 %
Marea Cameră
Vicepreședinte
11,70 %
64,52 %
Nerepartizate
0,37 %
2015 2016 2017 2018 2019

Plen 1 1
Marea Cameră 38 40 76 68 65
Camere de 5 judecători 203 215 194 236 192
Vicepreședinte 2 2 4 1 4
Nerepartizate 587 539 562 618 711
Total 884 872 912 1 001 1 102
1|
Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de
cauză = o cauză).

XVII. Proceduri accelerate (2015-2019)
17. Proceduri accelerate (2015-2019)
Cereri de procedură accelerată1
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Trimiteri preliminare 18 20 30 33 50 151
Acțiuni directe 1 3 3 7
Recursuri 1 1 4 6
Proceduri speciale 1 1
Total 18 21 31 37 58 165
Cereri de procedură accelerată – soluția2
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Admitere 1 4 4 9 3 21
Respingere 23 12 30 17 56 138
Fără urmări3 4 1 3 1 9
În așteptarea unei decizii 3 4 8 6 21
Total 27 24 35 37 66 189
1|
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul depunerii cauzei la
care se raportează cererea.
2|
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de decizii cu privire la o cerere de aplicare a procedurii accelerate luate în cursul anului
respectiv, independent de anul introducerii unei astfel de cereri.
3|
Nu a fost necesar să se statueze formal asupra cererii ca urmare a radierii cauzei sau a închiderii acesteia prin hotărâre sau prin ordonanță.
1| Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul depunerii
cauzei la care se raportează cererea.
2| Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de decizii cu privire la o cerere de aplicare a procedurii accelerate luate în
cursul anului respectiv, independent de anul introducerii unei astfel de cereri.
3| 6/05/2020
Nu a fost necesar să se statueze formal asupra cererii ca Stat_17 Stat_Cour
urmare a radierii cauzei sau a închiderii acesteia prin hotărâre sau prin
ordonanță.

18. Proceduri preliminare de urgență (2015-2019)
XVIII. Proceduri preliminare de urgență (2015-2019)
Cereri de procedură preliminară de urgență1
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Cooperarea judiciară în materie civilă 4 5 5 14
Cooperarea judiciară în materie penală 5 7 6 8 10 36
Cooperarea polițienească 4 4
Frontierele, azilul și imigrarea 2 5 4 5 5 21
Altele 1 1 2
Total 11 12 15 19 20 77
Cereri de procedură preliminară de urgență – soluția2
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Admitere 5 9 4 12 11 41
Respingere 5 4 11 7 7 34
În așteptarea unei decizii 1 2 3
Total 11 13 15 19 20 78
1|
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul depunerii cauzei la care
2| se raportează cererea.
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de decizii cu privire la o cerere de aplicare a procedurii de urgență luate în cursul anului
1| Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul depunerii
2| Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de decizii cu privire la o cerere de aplicare a procedurii de urgență luate
în cursul anului respectiv, independent de anul introducerii unei astfel de cereri.

19. Proceduri
XIX. demăsuri
Proceduri de măsuriprovizorii
provizorii (2015-2019)
(2015-2019)
Cereri de măsuri provizorii1
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Achiziții publice 1 1
Agricultură 1 1 2
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și
1 1
spațiul
Concurență 2 1 3 6
Drept instituțional 2 2
Înregistrarea, evaluarea, autorizarea și
restricționarea substanțelor chimice 1 1
(Regulamentul REACH)
Mediu 1 1 2
Politica industrială 1 1
Total 2 3 3 6 6 20
Măsuri provizorii – soluția2
2015 2016 2017 2018 2019 Total

Admitere 2 1 5 1 9
Respingere 3 3 4 10
În așteptarea unei decizii 2 2 1 5
Total 2 5 3 8 6 24
1|
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul depunerii
2|
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de decizii cu privire la o cerere de măsuri provizorii luate în cursul anului
1| Cifrele menționate
respectiv, în de
independent acest
anultabel fac trimitere
introducerii la numărul
unei astfel de cereri. de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul
depunerii cauzei la care se raportează cererea.
2| Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de decizii cu privire la o cerere de măsuri provizorii luate în cursul anului
6/05/2020 Stat_19 D| Statistici judiciare ale Curții deStat_Cour

Justiție 179
XX. Recursuri
20. Recursuri prevăzute
prevăzutela articolul 58a din
la articolul 58astatut (2019) (2019)
din statut
Recursuri formulate împotriva unei decizii a Tribunalului având ca obiect

decizia unei camere de recurs independente
2019
Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală 36
Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante 2
Total 38
Decizii privind admiterea recursului1
2019
Admitere
Neadmitere 27
Inadmisibil 2
Fără urmări
Total 29
1|
Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul depunerii cauzei la care
se raportează cererea.
1| Cifrele menționate în acest tabel fac trimitere la numărul de cereri introduse în cursul anului respectiv, independent de anul
depunerii cauzei la care se raportează cererea

21. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) – Cauze introduse și
XXI. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) – Cauze introduse și hotărâri sau avize
hotărâri sau avize
Cauze introduse1

Hotărâri/Avize2
Cereri de măsuri
Acțiuni directe
Cereri de aviz
Recursuri
provizorii
Ani
Total
1953 4 4
1954 10 10 2
1955 9 9 2 4
1956 11 11 2 6
1957 19 19 2 4
1958 43 43 10
1959 46 1 47 5 13
1960 22 1 23 2 18
1961 1 24 1 26 1 11
1962 5 30 35 2 20
1963 6 99 105 7 17
1964 6 49 55 4 31
1965 7 55 62 4 52
1966 1 30 31 2 24
1967 23 14 37 24
1968 9 24 33 1 27
1969 17 60 77 2 30
1970 32 47 79 64
1971 37 59 96 1 60
1972 40 42 82 2 61
1973 61 131 192 6 80
1974 39 63 102 8 63
1975 69 61 1 131 5 78
1976 75 51 1 127 6 88
1977 84 74 158 6 100
1978 123 146 1 270 7 97
1979 106 1 218 1 324 6 138
1980 99 180 279 14 132
1981 108 214 322 17 128
1982 129 217 346 16 185
1983 98 199 297 11 151
1984 129 183 312 17 165
1985 139 294 433 23 211
1986 91 238 329 23 174
>>>
1| Cifrele menționate în acest tabel se raportează la ansamblul cauzelor introduse la Curte, cu excluderea procedurilor speciale.
2| Cifrele menționate în această coloană fac trimitere la numărul total de hotărâri sau de avize emise de Curte, luând în considerare
reunirile pentru motive de conexitate (o serie de cauze conexate = o cauză).

Cauze introduse1

Hotărâri/Avize2
Cereri de măsuri
Acțiuni directe
Cereri de aviz
Recursuri
provizorii
Ani
Total
1987 144 251 395 21 208
1988 179 193 372 17 238
1989 139 244 383 19 188
1990 141 221 15 1 378 12 193
1991 186 140 13 1 2 342 9 204
1992 162 251 24 1 2 440 5 210
1993 204 265 17 486 13 203
1994 203 125 12 1 3 344 4 188
1995 251 109 46 2 408 3 172
1996 256 132 25 3 416 4 193
1997 239 169 30 5 443 1 242
1998 264 147 66 4 481 2 254
1999 255 214 68 4 541 4 235
2000 224 197 66 13 2 502 4 273
2001 237 187 72 7 503 6 244
2002 216 204 46 4 470 1 269
2003 210 277 63 5 1 556 7 308
2004 249 219 52 6 1 527 3 375
2005 221 179 66 1 467 2 362
2006 251 201 80 3 535 1 351
2007 265 221 79 8 573 3 379
2008 288 210 77 8 1 584 3 333
2009 302 143 105 2 1 553 1 376
2010 385 136 97 6 624 3 370
2011 423 81 162 13 679 3 370
2012 404 73 136 3 1 617 357
2013 450 72 161 5 2 690 1 434
2014 428 74 111 1 614 3 416
2015 436 48 206 9 3 702 2 399
2016 470 35 168 7 680 3 412
2017 533 46 141 6 1 727 3 466
2018 568 63 193 6 830 6 462
2019 641 41 256 10 1 949 6 491
Total 11 358 9 134 2 653 144 28 23 317 379 12 443
1| Cifrele menționate în acest tabel se raportează la ansamblul cauzelor introduse la Curte, cu excluderea procedurilor speciale.
1|
2| Cifrele menționate în această coloană fac trimitere la numărul total de hotărâri sau de avize emise de Curte, luând în considerare
Cifrele menționate în acest tabel se raportează la ansamblul cauzelor introduse la Curte, cu excluderea procedurilor speciale.
2|
Cifrele menționate în această coloană fac trimitere la numărul total de hotărâri sau de avize emise de Curte, luând în considerare

22. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) –
Trimiteri preliminare introduse din fiecare stat membru și în fiecare an
BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK Altele1 Total
1961 1 1
1962 5 5
1963 1 5 6
1964 2 4 6
1965 4 2 1 7
1966 1 1
1967 5 11 3 1 3 23
1968 1 4 1 1 2 9
1969 4 11 1 1 17
1970 4 21 2 2 3 32
1971 1 18 6 5 1 6 37
1972 5 20 1 4 10 40
1973 8 37 4 5 1 6 61
1974 5 15 6 5 7 1 39
1975 7 1 26 15 14 1 4 1 69
1976 11 28 1 8 12 14 1 75
1977 16 1 30 2 14 7 9 5 84
1978 7 3 46 1 12 11 38 5 123
1979 13 1 33 2 18 19 1 11 8 106
1980 14 2 24 3 14 19 17 6 99
1981 12 1 41 17 11 4 17 5 108
1982 10 1 36 39 18 21 4 129
1983 9 4 36 2 15 7 19 6 98
1984 13 2 38 1 34 10 22 9 129
XXII. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) –
1985 13 40 2 45 11 6 14 8 139
1986 13 4 18 4 2 1 19 5 1 16 8 91
1987 15 5 32 2 17 1 36 5 3 19 9 144
1988 30 4 34 1 38 28 2 26 16 179
1989 13 2 47 1 2 2 28 10 1 18 1 14 139
1990 17 5 34 4 2 6 21 25 4 9 2 12 141
1991 19 2 54 2 3 5 29 36 2 17 3 14 186
1992 16 3 62 1 5 15 22 1 18 1 18 162
>>>
Trimiteri preliminare introduse din fiecare stat membru și în fiecare an
1| Cauza C-265/00, Campina Melkunie (Cour de Justice Benelux/Benelux Gerechtshof).

Cauza C-196/09, Miles și alții (Camera de recurs a școlilor europene).
Cauza C-169/15, Montis Design (Cour de justice Benelux/Benelux Gerechtshof).
D| Statistici judiciare ale Curții de Justiție

183
184
BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK Altele1 Total
1993 22 7 57 1 5 7 22 24 1 43 3 12 204
1994 19 4 44 2 13 36 46 1 13 1 24 203
1995 14 8 51 3 10 10 43 58 2 19 2 5 6 20 251
1996 30 4 66 4 6 24 70 2 10 6 6 3 4 21 256
1997 19 7 46 1 2 9 10 50 3 24 35 2 6 7 18 239
1998 12 7 49 3 5 55 16 39 2 21 16 7 2 6 24 264
1999 13 3 49 2 3 4 17 43 4 23 56 7 4 5 22 255
2000 15 3 47 2 3 5 12 50 12 31 8 5 4 26 1 224
2001 10 5 53 1 4 4 15 40 2 14 57 4 3 4 21 237
Raport anual 2019 | Activitatea judiciară

2002 18 8 59 7 3 8 37 4 12 31 3 7 5 14 216
2003 18 3 43 2 4 8 9 45 4 28 15 1 4 4 22 210
2004 24 4 50 1 18 8 21 48 1 2 28 12 1 4 5 22 249
2005 21 1 4 51 2 11 10 17 18 2 3 36 15 1 2 4 11 12 221
2006 17 3 3 77 1 14 17 24 34 1 1 4 20 12 2 3 1 5 2 10 251
2007 22 1 2 5 59 2 2 8 14 26 43 1 2 19 20 7 3 1 1 5 6 16 265
2008 24 1 6 71 2 1 9 17 12 39 1 3 3 4 6 34 25 4 1 4 7 14 288
2009 35 8 5 3 59 2 11 11 28 29 1 4 3 10 1 24 15 10 3 1 2 1 2 5 28 1 302
2010 37 9 3 10 71 4 6 22 33 49 3 2 9 6 24 15 8 10 17 1 5 6 6 29 385
2011 34 22 5 6 83 1 7 9 27 31 44 10 1 2 13 22 24 11 11 14 1 3 12 4 26 423
2012 28 15 7 8 68 5 6 1 16 15 65 5 2 8 18 1 44 23 6 14 13 9 3 8 16 404
2013 26 10 7 6 97 3 4 5 26 24 62 3 5 10 20 46 19 11 14 17 1 4 4 12 14 450
2014 23 13 6 10 87 5 4 41 20 1 52 2 7 6 23 30 18 14 8 28 4 3 8 3 12 428
2015 32 5 8 7 79 2 8 2 36 25 5 47 9 8 7 14 40 23 15 8 18 5 5 4 7 16 1 436
2016 26 18 5 12 84 1 6 6 47 23 2 62 9 8 1 15 1 26 20 19 21 14 3 6 7 5 23 470
2017 21 16 4 8 149 7 12 4 23 25 3 57 5 10 1 22 38 31 19 21 16 3 6 13 8 11 533
2018 40 20 12 3 78 2 12 3 67 41 3 68 1 5 6 4 29 35 35 31 15 23 2 6 6 7 14 568
2019 38 24 5 1 114 3 10 5 64 32 10 70 1 12 7 6 20 1 28 37 39 14 49 5 10 7 11 18 641
Total 919 161 74 196 2 641 30 125 190 591 1 052 24 1 583 9 77 68 102 207 4 1 076 593 197 203 211 27 60 128 152 655 3 11 358
1|
Cauza C-265/00, Campina Melkunie (Cour de Justice Benelux/Benelux Gerechtshof).
Cauza C-196/09, Miles și alții (Camera de recurs a școlilor europene). Cauza C-169/15, Montis Design (Cour de justice Benelux/Benelux Gerechtshof).
1| Cauza C-265/00, Campina Melkunie (Cour de Justice Benelux/Benelux Gerechtshof).
Cauza C-196/09, Miles și alții (Camera de recurs a școlilor europene).
Cauza C-169/15, Montis Design (Cour de justice Benelux/Benelux Gerechtshof).

XXIII. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) –
Trimiteri preliminare introduse din fiecare stat membru și pentru fiecare instanță
Trimiteri preliminare introduse din fiecare stat membru și pentru fiecare
instanță Total
Belgia Cour constitutionnelle 42
Cour de cassation 100
Conseil d’État 95
Alte instanțe 682 919
Bulgaria Върховен касационен съд 6
Върховен административен съд 24
Republica Cehă Ústavní soud
Nejvyšší soud 10
Nejvyšší správní soud 33
Danemarca Højesteret 36
Germania Bundesverfassungsgericht 2
Bundesgerichtshof 248
Bundesverwaltungsgericht 149
Bundesfinanzhof 336
Bundesarbeitsgericht 44
Bundessozialgericht 77
Alte instanțe 1 785 2.641
Estonia Riigikohus 14
Irlanda Supreme Court 39
High Court 46
Grecia Άρειος Πάγος 13
Συμβούλιο της Επικρατείας 61
Spania Tribunal Constitucional 1
Tribunal Supremo 107
Franța Conseil constitutionnel 1
Conseil d’État 149
Alte instanțe 762 1 052
Croația Ustavni sud
Vrhovni sud 1
Visoki upravni sud 1
Visoki prekršajni sud
>>>

Italia Corte Costituzionale 4
Corte suprema di Cassazione 170
Consiglio di Stato 204
Alte instanțe 1 205 1 583
Cipru Ανώτατο Δικαστήριο 4
Alte instanțe 5 9
Letonia Augstākā tiesa 21
Satversmes tiesa 2
Lituania Konstitucinis Teismas 2
Aukščiausiasis Teismas 23
Vyriausiasis administracinis teismas 25
Luxemburg Cour constitutionnelle 1
Cour administrative 33
Ungaria Kúria 31
Fővárosi ĺtélőtábla 8
Szegedi Ítélőtábla 4
Malta Qorti Kostituzzjonali
Qorti ta’ l-Appel
Alte instanțe 4 4
Țările de Jos Hoge Raad 301
Raad van State 131
Centrale Raad van Beroep 69
College van Beroep voor het Bedrijfsleven 166
Tariefcommissie 35
Alte instanțe 374 1 076
Austria Verfassungsgerichtshof 5
Oberster Gerichtshof 137
Verwaltungsgerichtshof 111
Polonia Trybunał Konstytucyjny 1
Sąd Najwyższy 29
Naczelny Sąd Administracyjny 53
Portugalia Supremo Tribunal de Justiça 16
Supremo Tribunal Administrativo 65
România Înalta Curte de Casație și Justiție 22
Curtea de Apel 102
>>>

Slovenia Ustavno sodišče 1
Vrhovno sodišče 19
Alte instanțe 7 27
Slovacia Ústavný súd 1
Najvyšší súd 22
Finlanda Korkein oikeus 26
Korkein hallinto-oikeus 63
Työtuomioistuin 5
Suedia Högsta Domstolen 25
Högsta förvaltningsdomstolen 37
Marknadsdomstolen 5
Arbetsdomstolen 4
Regatul Unit House of Lords 40
Supreme Court 18
Court of Appeal 94
Altele Cour de Justice Benelux/Benelux Gerechtshof1 2
Camera de recurs a școlilor europene2 1 3
Total 11 358
1|
Cauza C-265/00, Campina Melkunie. Cauza C-169/15, Montis Design.
2|
Cauza C-196/09, Miles și alții
1| Cauza C-265/00, Campina Melkunie.

Cauza C-169/15, Montis Design.
2| Cauza C-196/09, Miles și alții.

188
Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse împotriva statelor membre
1952-2019
700
600
500
400
300

200
100
0
BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK Total
390 15 35 41 294 22 212 413 261 419 5 656 13 3 3 273 28 16 148 149 84 204 11 23 16 59 54 145 3 992
XXIV. Evoluția generală a activității judiciare (1952-2019) –
Trimiteri preliminarese din fiecare su și pentru fiecare instanță

XXV. Activitatea Grefei Curții de Justiție (2015-2019)
25. Activitatea grefei Curții de Justiție (2015-2019)
Tip de intervenție 2015 2016 2017 2018 2019
Înscrisuri înregistrate în registrul grefei 89 328 93 215 99 266 108 247 113 563
Acte de procedură depuse prin e-Curia (procentaj) 69 % 75 % 73 % 75 % 80 %
Ședințe de audiere a pledoariilor convocate și organizate 256 270 263 295 270
Ședințe de audiere a concluziilor convocate și organizate 239 319 301 305 296
Hotărâri, avize și ordonanțe prin care se finalizează

570 645 654 684 785
judecata notificate părților
Procese-verbale de ședință (pledoarii, concluzii și hotărâri) 894 1 001 1 033 1 062 1 058
Comunicări la JO privind cauzele introduse 639 660 679 695 818
Comunicări la JO privind cauzele soluționate 546 522 637 661 682

E| Compunerea Curții de Justiție
(Ordinea protocolară la data de 31 decembrie 2019)
Primul rând, de la stânga la dreapta:

Domnul prim avocat general M. Szpunar, domnii președinți de cameră M. Vilaras și A. Arabadjiev, doamna
vicepreședintă R. Silva de Lapuerta, domnul președinte K. Lenaerts, domnul președinte de cameră J.-C. Bonichot,
doamna președintă de cameră A. Prechal, domnii președinți de cameră E. Regan și M. Safjan
Al doilea rând, de la stânga la dreapta:

Domnul judecător M. Ilešič, doamna avocat general J. Kokott, doamna președintă de cameră L. S. Rossi,
domnii președinți de cameră S. Rodin, P. G. Xuereb și I. Jarukaitis, domnii judecători E. Juhász și J. Malenovský
Al treilea rând, de la stânga la dreapta:

Domnii judecători F. Biltgen, D. Šváby, T. von Danwitz și L. Bay Larsen, doamna avocat general E. Sharpston,
doamna judecătoare C. Toader, domnul judecător C. Vajda, doamna judecătoare K. Jürimäe
Al patrulea rând, de la stânga la dreapta:

Domnul judecător N. J. Piçarra, domnii avocați generali M. Bobek și M. Campos Sánchez-Bordona, domnul judecător
C. Lycourgos, domnii avocați generali H. Saugmandsgaard Øe, E. Tanchev și G.Hogan
Al cincilea rând, de la stânga la dreapta:

Domnul judecător N. Jääskinen, domnii avocați generali P. Pikamäe și G. Pitruzzella, domnii judecători A. Kumin
și N. Wahl, domnul grefier A. Calot Escobar

1. Modificări în compunerea Curții de Justiție în anul 2019
Ședința solemnă din 6 februarie 2019

Prin decizia din 1 februarie 2019, reprezentanții guvernelor statelor membre l-au numit în calitate de avocat
general la Curtea de Justiție, pentru perioada cuprinsă între 5 februarie 2019 și 6 octombrie 2024, pe domnul
Priit Pikamäe, în locul domnului Nils Wahl.
La 6 februarie 2019, la Curtea de Justiție s-a ținut o ședință solemnă cu ocazia încetării funcției și a plecării
domnului Nils Wahl, precum și cu ocazia depunerii jurământului și a intrării în funcție a domnului Priit Pikamäe.
Ședința solemnă din 20 martie 2019

Prin decizia din 6 martie 2019, reprezentanții guvernelor statelor membre l-au numit în calitate de judecător
la Curtea de Justiție, pentru perioada cuprinsă între 20 martie 2019 și 6 octombrie 2024, pe domnul Andreas
Kumin, în locul doamnei Maria Berger.
La 20 martie 2019, la Curtea de Justiție s-a ținut o ședință solemnă cu ocazia încetării funcției și a plecării
doamnei Maria Berger, precum și cu ocazia depunerii jurământului și a intrării în funcție a domnului Andreas
Kumin.
9 iunie 2019
Decesul domnului Yves Bot, avocat general la Curtea de Justiție începând cu 7 octombrie 2006
17 iunie 2019
Le 29 mai 2019, domnul Egils Levits, judecător la Curtea de Justiție începând cu 11 mai 2004, a fost ales
președinte al Republicii Letonia de către Parlamentul Republicii Letonia. În consecință, domnul Egils Levits
și-a prezentat demisia din funcția de judecător la Curtea de Justiție, cu efect la 17 iunie 2019.
Ședința solemnă din 7 octombrie 2019
Prin decizia din 1 februarie 2019, domnul Niilo Jääskinen a fost numit în calitate de judecător la Curtea de
Justiție, pentru perioada cuprinsă între 7 octombrie 2019 și 6 octombrie 2021, în locul domnului Allan Rosas.
În plus, prin decizia din 10 iulie 2019, domnul Nils Wahl a fost numit în calitate de judecător la Curtea de
Justiție, pentru perioada cuprinsă între 7 octombrie 2019 și 6 octombrie 2024, în locul domnului Carl Gustav
Fernlund.
La 7 octombrie 2019, la Curtea de Justiție s-a ținut o ședință solemnă cu ocazia, pe de o parte, a încetării
funcției și a plecării domnilor Allan Rosas și Carl Gustav Fernlund și, pe de altă parte, a depunerii jurământului
și a intrării în funcție a domnilor Niilo Jääskinen și Nils Wahl.

2. Ordinea protocolară
La data de 31 decembrie 2019
Domnul K. LENAERTS, președinte

Doamna R. SILVA de LAPUERTA, vicepreședintă
Domnul J.-C. BONICHOT, președintele Camerei întâi
Domnul A. ARABADJIEV, președintele Camerei a doua
Doamna A. PRECHAL, președinta Camerei a treia
Domnul M. VILARAS, președintele Camerei a patra
Domnul E. REGAN, președintele Camerei a cincea
Domnul M. SZPUNAR, prim avocat general
Domnul M. SAFJAN, președintele Camerei a șasea
Domnul S. RODIN, președintele Camerei a noua
Domnul P. G. XUEREB, președintele Camerei a șaptea
Doamna L. S. ROSSI, președinta Camerei a opta
Domnul I. JARUKAITIS, președintele Camerei a zecea
Doamna J. KOKOTT, avocată generală
Domnul E. JUHÁSZ, judecător
Domnul M. ILEŠIČ, judecător
Domnul J. MALENOVSKÝ, judecător
Domnul L. BAY LARSEN, judecător
Doamna E. SHARPSTON, avocată generală
Domnul T. von DANWITZ, judecător
Doamna C. TOADER, judecătoare
Domnul D. ŠVÁBY, judecător
Domnul C. VAJDA, judecător
Domnul F. BILTGEN, judecător
Doamna K. JÜRIMÄE, judecătoare
Domnul C. LYCOURGOS, judecător
Domnul M. CAMPOS SÁNCHEZ-BORDONA, avocat general
Domnul H. Saugmandsgaard ØE, avocat general
Domnul M. BOBEK, avocat general
Domnul E. TANCHEV, avocat general
Domnul N. PIÇARRA, judecător
Domnul G. HOGAN, avocat general
Domnul G. PITRUZZELLA, avocat general
Domnul P. PIKAMÄE, avocat general
Domnul A. KUMIN, judecător
Domnul N. JÄÄSKINEN, judecător
Domnul N. WAHL, judecător
Domnul A. CALOT ESCOBAR, grefier

3. Foști membri ai Curții de Justiție
(în ordinea intrării în funcție)
Judecători și avocați generali
Domnul Massimo PILOTTI, judecător (1952-1958), președinte din 1952 până în 1958 (†)
Domnul Petrus SERRARENS, judecător (1952-1958) (†)
Domnul Otto RIESE, judecător (1952-1963) (†)
Domnul Louis DELVAUX, judecător (1952-1967) (†)
Domnul Jacques RUEFF, judecător (1952-1959 și 1960-1962) (†)
Domnul Charles Léon HAMMES, judecător (1952-1967), președinte din 1964 până în 1967 (†)
Domnul Adrianus VAN KLEFFENS, judecător (1952-1958) (†)
Domnul Maurice LAGRANGE, avocat general (1952-1964) (†)
Domnul Karl ROEMER, avocat general (1953-1973) (†)
Domnul Rino ROSSI, judecător (1958-1964) (†)
Domnul Nicola CATALANO, judecător (1958-1961) (†)
Domnul Andreas Matthias DONNER, judecător (1958-1979), președinte din 1958 până în 1964 (†)
Domnul Alberto TRABUCCHI, judecător (1962-1972), ulterior avocat general (1973-1976) (†)
Domnul Robert LECOURT, judecător (1962-1976), președinte din 1967 până în 1976 (†)
Domnul Walter STRAUSS, judecător (1963-1970) (†)
Domnul Riccardo MONACO, judecător (1964-1976) (†)
Domnul Joseph GAND, avocat general (1964-1970) (†)
Domnul Josse J. MERTENS de WILMARS, judecător (1967-1984), președinte din 1980 până în 1984 (†)
Domnul Pierre PESCATORE, judecător (1967-1985) (†)
Domnul Hans KUTSCHER, judecător (1970-1980), președinte din 1976 până în 1980 (†)
Domnul Alain Louis DUTHEILLET DE LAMOTHE, avocat general (1970-1972) (†)
Domnul Henri MAYRAS, avocat general (1972-1981) (†)
Domnul Cearbhall Ó DÁLAIGH, judecător (1973-1974) (†)
Domnul Max SØRENSEN, judecător (1973-1979) (†)
Domnul Jean-Pierre WARNER, avocat general (1973-1981) (†)
Domnul Alexander J. MACKENZIE STUART, judecător (1973-1988), președinte din 1984 până în 1988 (†)
Domnul Gerhard REISCHL, avocat general (1973-1981) (†)
Domnul Aindrias O’KEEFFE, judecător (1974-1985) (†)
Domnul Francesco CAPOTORTI, judecător (1976), ulterior avocat general (1976-1982) (†)
Domnul Giacinto BOSCO, judecător (1976-1988) (†)
Domnul Adolphe TOUFFAIT, judecător (1976-1982) (†)
Domnul Thijmen KOOPMANS, judecător (1979-1990) (†)
Domnul Ole DUE, judecător (1979-1994), președinte din 1988 până în 1994 (†)
Domnul Ulrich EVERLING, judecător (1980-1988) (†)
Domnul Alexandros CHLOROS, judecător (1981-1982) (†)
Sir Gordon SLYNN, avocat general (1981-1988), ulterior judecător (1988-1992) (†)
Doamna Simone ROZÈS, avocată generală (1981-1984)
Domnul Pieter VERLOREN van THEMAAT, avocat general (1981-1986) (†)
Domnul Fernand GRÉVISSE, judecător (1981-1982 și 1988-1994) (†)
Domnul Kai BAHLMANN, judecător (1982-1988) (†)
Domnul G. Federico MANCINI, avocat general (1982-1988), ulterior judecător (1988-1999) (†)

Domnul Yves GALMOT, judecător (1982-1988) (†)
Domnul Constantinos KAKOURIS, judecător (1983-1997) (†)
Domnul Carl Otto LENZ, avocat general (1984-1997)
Domnul Marco DARMON, avocat general (1984-1994) (†)
Domnul René JOLIET, judecător (1984-1995) (†)
Domnul Thomas Francis O’HIGGINS, judecător (1985-1991) (†)
Domnul Fernand SCHOCKWEILER, judecător (1985-1996) (†)
Domnul Jean MISCHO, avocat general (1986-1991 și 1997-2003) (†)
Domnul José Carlos de CARVALHO MOITINHO de ALMEIDA, judecător (1986-2000)
Domnul José Luís da CRUZ VILAÇA, avocat general (1986-1988), judecător (2012-2018)
Domnul Gil Carlos RODRÍGUEZ IGLÉSIAS, judecător (1986-2003), președinte din 1994 până în 2003 (†)
Domnul Manuel DIEZ de VELASCO, judecător (1988-1994) (†)
Domnul Manfred ZULEEG, judecător (1988-1994) (†)
Domnul Walter VAN GERVEN, avocat general (1988-1994) (†)
Domnul Francis Geoffrey JACOBS, avocat general (1988-2006)
Domnul Giuseppe TESAURO, avocat general (1988-1998)
Domnul Paul Joan George KAPTEYN, judecător (1990-2000)
Domnul Claus Christian GULMANN, avocat general (1991-1994), ulterior judecător (1994-2006)
Domnul John L. MURRAY, judecător (1991-1999)
Domnul David Alexander Ogilvy EDWARD, judecător (1992-2004)
Domnul Antonio Mario LA PERGOLA, judecător (1994 și 1999-2006), avocat general (1995-1999) (†)
Domnul Georges COSMAS, avocat general (1994-2000)
Domnul Jean-Pierre PUISSOCHET, judecător (1994-2006)
Domnul Philippe LÉGER, avocat general (1994-2006)
Domnul Günter HIRSCH, judecător (1994-2000)
Domnul Michael Bendik ELMER, avocat general (1994-1997)
Domnul Peter JANN, judecător (1995-2009)
Domnul Hans RAGNEMALM, judecător (1995-2000) (†)
Domnul Leif SEVÓN, judecător (1995-2002)
Domnul Nial FENNELLY, avocat general (1995-2000)
Domnul Melchior WATHELET, judecător (1995-2003), avocat general (2012-2018)
Domnul Dámaso RUIZ-JARABO COLOMER, avocat general (1995-2009) (†)
Domnul Romain SCHINTGEN, judecător (1996-2008)
Domnul Krateros IOANNOU, judecător (1997-1999) (†)
Domnul Siegbert ALBER, avocat general (1997-2003)
Domnul Antonio SAGGIO, avocat general (1998-2000) (†)
Domnul Vassilios SKOURIS, judecător (1999-2015), președinte din 2003 până în 2015
Doamna Fidelma O’KELLY MACKEN, judecătoare (1999-2004)
Doamna Ninon COLNERIC, judecătoare (2000-2006)
Domnul Stig von BAHR, judecător (2000-2006)
Domnul Antonio TIZZANO, avocat general (2000-2006), ulterior judecător (2006-2018), vicepreședinte din
2015 până în 2018
Domnul José Narciso da CUNHA RODRIGUES, judecător (2000-2012)
Domnul Christiaan Willem Anton TIMMERMANS, judecător (2000-2010)
Domnul Leendert A. GEELHOED, avocat general (2000-2006) (†)
Doamna Christine STIX-HACKL, avocată generală (2000-2006) (†)
Domnul Allan ROSAS, judecător (2002-2019)
Domnul Luís Miguel POIARES PESSOA MADURO, avocat general (2003-2009)
Domnul Konrad Hermann Theodor SCHIEMANN, judecător (2004-2012)
Domnul Jerzy MAKARCZYK, judecător (2004-2009)

Domnul Pranas KŪRIS, judecător (2004-2010)
Domnul Georges ARESTIS, judecător (2004-2014)
Domnul Anthony BORG BARTHET, judecător (2004-2018)
Domnul Ján KLUČKA, judecător (2004-2009)
Domnul Uno LÕHMUS, judecător (2004-2013)
Domnul Egils LEVITS, judecător (2004-2019)
Domnul Aindrias Ó CAOIMH, judecător (2004-2015)
Domnul Paolo MENGOZZI, avocat general (2006-2018)
Doamna Pernilla LINDH, judecătoare (2006-2011)
Domnul Yves BOT, avocat general (2006-2019) (†)
Domnul Ján MAZÁK, avocat general (2006-2012)
Doamna Verica TRSTENJAK, avocată generală (2006-2012)
Domnul Jean-Jacques KASEL, judecător (2008-2013)
Doamna Maria BERGER, judecătoare (2009-2019)
Domnul Niilo JÄÄSKINEN, avocat general (2009-2015)
Domnul Pedro CRUZ VILLALÓN, avocat general (2009-2015)
Domnul Egidijus JARAŠIŪNAS, judecător (2010-2018)
Domnul Carl Gustav FERNLUND, judecător (2011-2019)
Domnul Nils WAHL, avocat general (2012-2019)
PREȘEDINȚI
Domnul Massimo PILOTTI (1952-1958) (†)

Domnul Andreas Matthias DONNER (1958-1964) (†)
Domnul Charles Léon HAMMES (1964-1967) (†)
Domnul Robert LECOURT (1967-1976) (†)
Domnul Hans KUTSCHER (1976-1980) (†)
Domnul Josse J. MERTENS de WILMARS (1980-1984) (†)
Domnul Alexander John MACKENZIE STUART (1984-1988) (†)
Domnul Ole DUE (1988-1994) (†)
Domnul Gil Carlos RODRÍGUEZ IGLÉSIAS (1994-2003) (†)
Domnul Vassilios SKOURIS (2003-2015)
GREFIERI
Domnul Albert VAN HOUTTE (1953-1982) (†)

Domnul Paul HEIM (1982-1988)
Domnul Jean-Guy GIRAUD (1988-1994)
Domnul Roger GRASS (1994-2010)

Capitolul 2 | Tribunalul
Capitolul 2
Tribunalul
A| Activitatea Tribunalului în anul 2019
de domnul Marc van der Woude, președintele Tribunalului
Anul 2019 a fost în multe privințe un an deosebit de important pentru Tribunal.
În primul rând, Tribunalul a avut ocazia să celebreze în 2019 treizeci de ani de existență. Astfel, primii membri
ai Tribunalului, creat prin Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988, și-au preluat funcția la 25 septembrie 1989.
Pentru a marca această aniversare, Tribunalul a organizat un colocviu intitulat „Tribunalul Uniunii Europene
în era digitală”, structurat în jurul a două teme: „O justiție accesibilă” și „O justiție eficientă și de calitate”. Cu
această ocazie, Tribunalul a reunit numeroși reprezentanți ai instituțiilor europene, ai unor instituții naționale
și internaționale, precum și profesori de drept, judecători și avocați din toate statele membre. Lucrările
acestui colocviu, de înaltă calitate, sunt disponibile pe site-ul Curia.
În al doilea rând, Tribunalul a cunoscut importante schimbări din punctul de vedere al compunerii sale, atât ca
urmare a înlocuirii parțiale a instanței, cât și a punerii în aplicare a celei de a treia faze a reformei arhitecturii
jurisdicționale a instituției. Mai întâi, la 20 martie 2019, Tribunalul a primit-o în rândurile sale pe doamna
judecătoare Frendo, care l-a înlocuit pe domnul judecător Xuereb, numit la Curtea de Justiție la 8 octombrie
2018. Cu ocazia unei ceremonii organizate la 26 septembrie 2019, Tribunal huiul a adus omagiu unui număr
de opt judecători care au părăsit instanța, și anume doamna judecătoare Pelikánová și domnii judecători
Berardis, Bieliūnas, Calvo-Sotelo Ibáñez-Martín, Dittrich, Perillo, Prek și Ulloa Rubio. În ședința solemnă care
a avut loc în aceeași zi, Tribunalul a primit în rândurile sale paisprezece noi membri, și anume doamnele
judecătoare Perišin, Porchia, Pynnä, Škvařilová-Pelzl, Stancu și Steinfatt, precum și domnii judecători Hesse,
Laitenberger, Mastroianni, Martín y Pérez de Nanclares, Nõmm, Sampol Pucurull și Truchot. La 31 decembrie
2019, Tribunalul este constituit din cincizeci și doi de membri.
În al treilea rând, în vederea pregătirii punerii în aplicare a acestei a treia faze a reformei, Tribunalul a adoptat
o serie de măsuri menite să asigure o justiție de calitate într-un termen rezonabil. Prima măsură privește
numărul camerelor Tribunalului, care, ca urmare a numărului mare de judecători, a trebuit să fie majorat de
la nouă la zece, fiecare cameră cuprinzând cinci judecători1. În plus, pentru a promova schimburile dintre
judecătorii acestor camere, aceștia nu mai judecă în două complete de trei judecători prezidate de același
președinte de cameră, ci în șase complete de judecată, potrivit unui sistem de rotație.
A doua măsură, instituită începând cu 30 septembrie 2019, privește introducerea unui anumit grad de
specializare a camerelor în domeniile proprietății intelectuale și funcției publice. S-a decis astfel că șase
camere vor soluționa prima categorie de cauze, iar patru camere vor fi însărcinate cu cea de a doua categorie
de cauze. Toate celelalte categorii de contencios vor continua să fie repartizate între toate camerele. Pe de
altă parte, atribuirea tuturor cauzelor camerelor, atât în domeniile care fac obiectul unei specializări, cât și
în celelalte domenii, va continua să se efectueze potrivit unui sistem de rotație, a cărui funcționare poate fi
ajustată pentru a ține seama de volumul de muncă și de conexitatea dintre cauze. Această din urmă derogare
implică faptul că, în principiu, cauzele referitoare la același act atacat sau care ridică o problematică similară
sunt atribuite aceleiași camere sau aceluiași judecător raportor.
A treia măsură privește compunerea Marii Camere, care a fost modificată pentru a permite judecătorilor
care nu sunt președinți de cameră să se regăsească mai mult în acest complet de judecată de cincisprezece
judecători. Începând de la 26 septembrie 2019, Marea Cameră este compusă din președintele Tribunalului,
1| În caz de nevoie, două dintre aceste camere pot fi alcătuite din șase judecători.
A| Activitatea Tribunalului în anul 2019 197

din vicepreședinte, dintr-un număr limitat de președinți de cameră, din judecătorii camerei căreia i-a fost
atribuită inițial cauza și din alți judecători, aleși alternativ în funcție de rangul de vechime și de rangul de
vechime inversat.
În al patrulea rând, Tribunalul a considerat că este important să implice mai mult președintele și vicepreședintele
în activitatea judiciară, ținând seama în același timp de responsabilitățile lor speciale, care sunt incompatibile
cu activitatea de judecător cu normă întreagă. Astfel, președintele înlocuiește un judecător, ca urmare a
împiedicării acestuia, în completele extinse de cinci judecători, iar vicepreședintele participă la completele
de judecată extinse de cinci judecători într-o cauză pe cameră și pe an. În acest context, trebuie subliniat că
Tribunalul a confirmat că misiunea principală a vicepreședintelui este aceea de a asigura coerența și calitatea
jurisprudenței.
Toate aceste măsuri ar trebui să permită Tribunalului să asigure că ultima fază a reformei își produce efectele,
în special în ceea ce privește continuarea reducerii duratei judecății și trimiterea mai sistematică a cauzelor
în fața unor complete extinse de cinci sau de cincisprezece judecători.
În al cincilea rând, în pofida provocărilor determinate de punerea în aplicare a ultimei faze a reformei și de
reînnoirea parțială a Tribunalului, Tribunalul a putut obține rezultate satisfăcătoare. Pe plan statistic, numărul
cauzelor introduse (939) și numărul cauzelor încheiate (874) sunt, ținând seama de introducerea unui mare
grup de cauze conexe la sfârșitul anului, în mod global echilibrate, cu un număr de 1 398 de cauze pendinte.
Această situație satisfăcătoare se reflectă în termenul de soluționare a cauzelor, care își continuă tendința
de scădere. Astfel, durata judecării cauzelor soluționate prin hotărâre și prin ordonanță a fost de 17 luni în
anul 2019, în raport cu 20 de luni în anul 2018 și cu aproximativ 26 de luni în primii ani ai ultimului deceniu.
Această îmbunătățire netă este unul dintre beneficiile reformei arhitecturii jurisdicționale a Uniunii. Un
alt beneficiu privește posibilitatea Tribunalului de a judeca mai mult în complete de judecată compuse din
cinci judecători în cauzele care impun aceasta și de a spori în acest fel autoritatea hotărârilor judecătorești.
Începând cu anul 2016, numărul de cauze soluționate de complete de judecată extinse oscilează în jurul a
60 de cauze pe an, față de mai puțin de 10 la începutul deceniului.

B| Jurisprudența Tribunalului în anul 2019
de domnul Savvas Papasavvas, vicepreşedinte
Tendințe jurisprudențiale
Analiza deciziilor pronunțate de Tribunal în cursul anului 2019 permite încă o dată să se constate diversitatea
domeniilor abordate și importanța litigiilor soluționate de acesta. Pentru a face față acestor provocări,
Tribunalul a făcut uz cu regularitate și în mod frecvent, la fel ca în cursul anului precedent, de posibilitatea
care îi este oferită de articolul 50 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene de a se întruni în camere
compuse din cinci judecători. În ceea ce privește problemele examinate, Tribunalul a fost pus de mai multe
ori în situația de a sancționa încălcarea principiilor consacrate de dreptul Uniunii Europene și a drepturilor
fundamentale. Anul 2019 i-a oferit în egală măsură ocazia de a preciza mai multe aspecte procedurale. În
calitatea sa de instanță de prim grad de jurisdicție, el a trebuit, în plus, să examineze chestiuni inedite, precum
și cauze care prezintă o importanță primordială din punct de vedere juridic și economic.
În calitate de garant al respectării principiilor dreptului Uniunii, Tribunalul a anulat, prin Hotărârea din
10 ianuarie 2019, RY/Comisia (T-160/17, EU:T:2019:1), o decizie a Comisiei Europene prin care se reziliase,
pentru motivul ruperii legăturii de încredere, contractul pe durată nedeterminată al unui agent temporar
din cauza încălcării dreptului acestui agent de a fi ascultat, consacrat la articolul 41 alineatul (2) litera
(a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În plus, prin Hotărârile din 11 iulie 2019,
Yanukovych/Consiliul (T-244/16 și T-285/17, EU:T:2019:502) și Klymenko/Consiliul (T-274/18, EU:T:2019:509),
Tribunalul a anulat mai multe acte ale Consiliului Uniunii Europene1 referitoare la măsuri restrictive adoptate
având în vedere situația din Ucraina, în măsura în care numele reclamanților, fost președinte și fost ministru
al Veniturilor și Încasărilor din Ucraina, fuseseră menținute pe lista persoanelor, a entităților și a organismelor
cărora li se aplicau aceste măsuri restrictive. Tribunalul, făcând aplicare principiilor jurisprudențiale rezultate
din Hotărârea din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul (C-530/17 P, EU:C:2018:1031), a considerat că nu se
demonstrase că, înainte de adoptarea actelor atacate, Consiliul a verificat respectarea de către administrația
judiciară ucraineană a dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă ale reclamanților.
Prin urmare, el a anulat pentru acest motiv actele atacate.
Pe de altă parte, Tribunalul a fost pus în situația de a aduce clarificări cu privire la anumite aspecte care au
legătură cu admisibilitatea acțiunilor. Astfel, în Ordonanța din 30 aprilie 2019, România/Comisia (T-530/18,
atacată cu recurs2, EU:T:2019:269), Tribunalul a precizat momentul de la care începe să curgă termenul de
introducere a unei acțiuni în anulare împotriva unui act cu caracter individual atunci când acel act a fost nu
numai notificat destinatarului său, ci a fost și publicat. Tribunalul a considerat că data care trebuie luată în
considerare pentru a stabili momentul de la care începe să curgă acest termen este cea a publicării în Jurnalul
Oficial, atunci când această publicare, care condiționează intrarea în vigoare a actului, este prevăzută de
1| În speță, se solicitase anularea, în cauzele T-244/16 și T-285/17, a Deciziei (PESC) 2016/318 a Consiliului din 4 martie 2016 ( JO 2016, L 60,
p. 76) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/311 al Consiliului din 4 martie 2016 ( JO 2016, L 60, p. 1), a Deciziei (PESC)
2017/381 a Consiliului din 3 martie 2017 ( JO 2017, L 58, p. 34) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/374 al Consiliului din
3 martie 2017, iar în cauza T-274/18, a Deciziei (PESC) 2018/333 a Consiliului din 5 martie 2018 ( JO 2018, L 63, p. 48) și a Regulamentului
de punere în aplicare (UE) 2018/326 al Consiliului din 5 martie 2018 ( JO 2018, L 63, p. 5).
2| Cauza C-498/19 P, România/Comisia.

Tratatul FUE, și cea a notificării în celelalte cazuri menționate la articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf
TFUE, printre care se numără cel al deciziilor care își desemnează destinatarul. Făcând aplicare acestor
principii, Tribunalul a statuat că acțiunea introdusă de România la 7 septembrie 2018 era tardivă și trebuia
să fie respinsă ca inadmisibilă. În plus, în Hotărârea din 20 septembrie 2019, Venezuela/Consiliul (T-65/18,
atacată cu recurs3, EU:T:2019:649), Tribunalul a analizat problema admisibilității acțiunilor formulate de statele
terțe. În această privință, după ce a constatat că Republica Bolivariană Venezuela nu era, ca stat, vizată în
mod explicit și specific prin dispozițiile atacate și că nu putea, pe de altă parte, să fie asimilată unui operator
care desfășoară în mod obișnuit o activitate economică, Tribunalul a considerat că situația juridică a acestui
stat nu era afectată în mod direct de dispozițiile atacate și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Tribunalul s-a confruntat de asemenea cu probleme de drept noi, precum în cauza în care s-a pronunțat
Hotărârea din 10 septembrie 2019, Polonia/Comisia (T-883/16, atacată cu recurs4, EU:T:2019:567), prin care a
admis acțiunea în anulare introdusă de Republica Polonă împotriva deciziei Comisiei de aprobare a modificării
regimului derogatoriu de exploatare a gazoductului OPAL propuse de autoritatea de reglementare germană5
din cauza încălcării principiului solidarității energetice, prevăzut la articolul 194 alineatul (1) TFUE, pe care îl
examina pentru prima dată. De asemenea, prin Hotărârea din 12 decembrie 2019, Conte/EUIPO (CANNABIS
STORE AMSTERDAM) (T-683/18, EU:T:2019:855), Tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva deciziei unei
camere de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) prin care se refuzase
înregistrarea mărcii CANNABIS STORE AMSTERDAM din cauza caracterului contrar ordinii publice al acesteia.
Tribunalul nu analizase încă o marcă susceptibilă să fie înțeleasă ca referindu-se la stupefiante ilicite din
perspectiva articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul 2017/10016. În plus, la 20 septembrie 2019,
prin Hotărârea BASF Grenzach/ECHA (T-125/17, EU:T:2019:638), Tribunalul s-a pronunțat, într-un mod inedit,
cu privire la misiunea și la competențele camerei de recurs a Agenției Europene pentru Produse Chimice
(ECHA). Mai precis, Tribunalul a determinat întinderea și intensitatea controlului efectuat de această cameră,
în cadrul unei contestații formulate în fața sa împotriva unei decizii a ECHA prin care se solicitau informații
suplimentare referitoare la evaluarea substanței triclosan, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1907/20067.
În sfârșit, trebuie menționată și Hotărârea din 8 mai 2019, Stemcor London și Samac Steel Supplies/Comisia
(T-749/16, EU:T:2019:310), prin care Tribunalul a respins o acțiune având ca obiect anularea Regulamentului
de punere în aplicare (UE) 2016/13298, care prevedea perceperea retroactivă a taxei antidumping definitive
pentru importurile de anumite produse plate din oțel laminate la rece originare din Republica Populară
Chineză și din Federația Rusă. În această hotărâre, Tribunalul s-a pronunțat pentru prima dată cu privire
3| Cauza C-872/19 P, Venezuela/Consiliul.
4| Cauza C-848/19 P, Germania/Polonia.
5| Decizia C(2016) 6950 final a Comisiei din 28 octombrie 2016 privind reexaminarea condițiilor de derogare a gazoductului OPAL, acordate
în temeiul Directivei 2003/55/CE, de la normele referitoare la accesul terților și la reglementarea privind tarifele.
6| A rticolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind
marca Uniunii Europene ( JO 2017, L 154, p. 1) prevede că se respinge înregistrarea mărcilor care sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri.
7| Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea,
autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice, de modificare
a Directivei 1999/45/CE și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al Comisiei,
precum și a Directivei 76/769/CEE a Consiliului și a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE și 2000/21/CE ale Comisiei ( JO 2006,
L 396, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 60, p. 3, rectificare în JO 2007, L 136, p. 3).
8| Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/1329 al Comisiei din 29 iulie 2016 de percepere a taxei antidumping definitive pentru
importurile înregistrate de anumite produse plate din oțel laminate la rece originare din Republica Populară Chineză și din Federația
Rusă ( JO 2016, L 210, p. 27).

la mecanismul prevăzut la articolul 10 alineatul (4) din regulamentul de bază în materie de antidumping9,
care permite Comisiei, în anumite condiții, să perceapă retroactiv o taxă antidumping asupra produselor
declarate pentru consum cu cel mult 90 de zile înainte de data aplicării măsurilor provizorii (dar nu anterior
deschiderii anchetei).
În sfârșit, Tribunalul a soluționat cauzele cunoscute sub denumirea generică de „tax rulings”. Astfel, prin
Hotărârea din 14 februarie 2019, Belgia și Magnetrol International/Comisia (T-131/16 și T-263/16, atacată cu
recurs10, EU:T:2019:91), el a anulat, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul 263 TFUE, Decizia 2016/1699
prin care se calificase drept ajutor de stat nelegal și incompatibil cu piața internă schema de scutire aplicabilă
profitului excedentar al entităților belgiene afiliate în cadrul unor grupuri multinaționale, aplicată de Belgia
din anul 2004, și prin care se dispusese, în consecință, recuperarea lui11. În schimb, prin Hotărârea din
24 septembrie 2019, Luxemburg și Fiat Chrysler Finance Europe/Comisia (T-755/15 și T-759/15, EU:T:2019:670),
Tribunalul a respins ca nefondate acțiunile în anulare introduse de Marele Ducat al Luxemburgului și de
întreprinderea Fiat Chrysler Finance Europe împotriva deciziei Comisiei prin care se califica drept ajutor de
stat o decizie fiscală anticipativă acordată de autoritățile fiscale luxemburgheze întreprinderii Fiat Chrysler
Finance Europe12.
I. Procedură jurisdicțională
1. Noțiunea de act supus căilor de atac
În Ordonanța din 15 martie 2019, Silgan Closures și Silgan Holdings/Comisia (T-410/18, atacată cu recurs13,
EU:T:2019:166), Tribunalul a respins acțiunea având ca obiect anularea deciziei Comisiei de a iniția, conform
articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/200414, o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE în
privința mai multor societăți active în sectorul ambalajelor metalice, printre care reclamantele. În această
privință, Tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie și a statuat că decizia atacată
constituia un act pregătitor care nu produce efecte juridice în privința reclamantelor în sensul articolului
263 TFUE.
9| Regulamentul (UE) 2016/1036 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția împotriva importurilor care
fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene ( JO 2016, L 176, p. 21).
10| Cauza C-337/19 P, Comisia/Belgia și Magnetrol International.
11| D ecizia (UE) 2016/1699 din 11 ianuarie 2016 privind schema de ajutoare de stat privind scutirea aplicabilă profitului excedentar
SA.37667 (2015/C) (ex 2015/NN) pusă în aplicare de Belgia ( JO 2016, L 260, p. 61).
12| Decizia (UE) 2016/2326 a Comisiei din 21 octombrie 2015 privind ajutorul de stat SA.38375 (2014/C ex 2014/NN) pus în aplicare de
Luxemburg în favoarea Fiat ( JO 2016, L 351, p. 1).
13| Cauza C-418/19 P, Silgan Closures și Silgan Holdings/Comisia.
14| Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul
articolelor [101 și 102 TFUE] ( JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

Mai întâi, Tribunalul a amintit că efectele și natura juridică ale deciziei atacate trebuie să fie apreciate în lumina
funcției acesteia în cadrul procedurii care conduce la o decizie în aplicarea capitolului III din Regulamentul
nr. 1/200315.
În ceea ce privește în special consecința prevăzută la articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003,
potrivit căreia inițierea procedurii vizate de decizia atacată privează autoritățile de concurență ale statelor
membre de competența lor de a aplica articolul 101 TFUE în raport cu faptele care fac obiectul procedurii
menționate, Tribunalul a concluzionat că această consecință nu aduce atingere intereselor reclamantelor, ci
constă în protejarea lor de investigări paralele din partea autorităților respective.
Tribunalul a considerat că această concluzie este valabilă nu numai în cazul în care nicio autoritate națională
nu a inițiat o procedură în materie, ci și, cu atât mai mult, în cazul în care o astfel de autoritate a inițiat o
asemenea procedură și a fost privată de competența sa în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul
nr. 1/2003. Astfel, dacă o decizie de inițiere a unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE nu afectează
situația juridică a întreprinderii vizate atunci când ea nu face, până la acel moment, obiectul niciunei alte
proceduri, aceasta este situația cu atât mai mult atunci când întreprinderea în discuție este deja implicată
într-o investigație inițiată de o autoritate națională.
Potrivit Tribunalului, prin urmare, reclamantele invocă în mod eronat articolele 104 și 105 TFUE, care prevăd
un anumit număr de interacțiuni între competența Comisiei și cea a statelor membre în ceea ce privește
punerea în aplicare, printre altele, a articolului 101 TFUE. Astfel, aceste dispoziții nu privesc decât eventuale
cazuri nereglementate de un regulament de punere în aplicare a articolului 101 TFUE, adoptat în temeiul
articolului 103 TFUE, precum Regulamentul nr. 1/2003.
Tribunalul a arătat că, pe de o parte, nimic nu împiedică reclamantele să solicite să beneficieze de Comunicarea
Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri.
Pe de altă parte, în cazul unei înțelegeri ale cărei efecte anticoncurențiale se pot produce în mai multe state
membre și, în consecință, pot determina intervenția diferitor autorități naționale de concurență, precum
și a Comisiei, întreprinderea care dorește să beneficieze de regimul de clemență are interesul de a adresa
cereri de imunitate nu doar autorităților naționale eventual competente pentru aplicarea articolului 101
TFUE, ci și Comisiei.
Prin urmare, într-o astfel de ipoteză, revine întreprinderii în cauză care vrea să beneficieze de un asemenea
program sarcina de a întreprinde demersurile necesare pentru ca eventuala exercitare de către Comisie
a competenței sale în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 să afecteze la minimum sau chiar să nu afecteze
avantajele pe care aceasta le poate pretinde pe baza clemenței.
În plus, Tribunalul a statuat că întreruperea prescripției determinată de adoptarea deciziei atacate nu

depășește efectele proprii unui act de procedură care afectează exclusiv situația procedurală, iar nu situația
juridică a întreprinderii vizate de investigație. Această apreciere referitoare la caracterul pur procedural al
efectelor menționate este valabilă nu numai în raport cu întreruperea prescripției prevăzută la articolul 25 din
Regulamentul nr. 1/2003, ci și în raport cu întreruperea prescripției competențelor pe care le au autoritățile
naționale de a impune sancțiuni prevăzute, dacă este cazul, de dreptul național.
15| Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute
la articolele [101 și 102 TFUE] ( JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).

În cauza în care s-a dat Ordonanța din 6 mai 2019, ABLV Bank/BCE (T-281/18, atacată cu recurs16, EU:T:2019:296),
Tribunalul era sesizat cu o acțiune în anulare împotriva deciziilor BCE prin care s-a declarat că reclamanta
și filiala sa, ABLV Bank Luxembourg SA, prezentau o deficiență dovedită sau previzibilă, în sensul articolului
18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 806/201417. În cadrul acestei proceduri, BCE a ridicat două excepții de
inadmisibilitate. În cadrul primei excepții de inadmisibilitate, BCE a arătat în esență că o evaluare a deficienței
dovedite sau previzibile constituia o măsură pregătitoare fără efect obligatoriu și că regulamentul menționat
nu avea în vedere posibilitatea de a introduce o acțiune în anulare împotriva unei evaluări a deficienței
dovedite sau previzibile. Pe de altă parte, aceasta a apreciat că articolul 86 alineatul (2) din regulamentul
menționat prevedea în mod expres că deciziile Comitetului unic de rezoluție (SRB) puteau face obiectul unei
astfel de acțiuni. În cadrul celei de a doua excepții de inadmisibilitate, BCE a susținut că reclamanta nu era
vizată în mod direct de evaluările deficienței dovedite sau previzibile întrucât, pe de o parte, aceste evaluări
nu au produs în mod direct efecte asupra situației sale juridice și, pe de altă parte, lăsau toată libertatea de
acțiune autorităților însărcinate cu punerea lor în aplicare.
În ceea ce privește prima excepție de inadmisibilitate, mai întâi, Tribunalul amintește jurisprudența sa constantă
potrivit căreia pot fi atacate de o persoană fizică sau juridică actele care produc efecte juridice obligatorii
de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia. Pe de
altă parte, în cazul unor acte a căror elaborare se efectuează în mai multe faze ale unei proceduri interne,
constituie, în principiu, acte atacabile doar măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției la finalul
procedurii, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este să pregătească decizia finală și a căror
nelegalitate ar putea fi invocată în mod util în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva acesteia. În schimb,
un act intermediar nu este supus căilor de atac în cazul în care se stabilește că nelegalitatea sa va putea fi
invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale în elaborarea căreia constituie o etapă
pregătitoare. În astfel de condiții, acțiunea formulată împotriva deciziei prin care se finalizează procedura
va asigura o protecție jurisdicțională suficientă.
În continuare, Tribunalul subliniază că actele atacate conțin o evaluare de disfuncționalitate dovedită sau
previzibilă emisă de BCE și că aceasta nu are nicio putere de decizie în cadrul prevăzut pentru adoptarea
unui dispozitiv de rezoluție. Astfel, potrivit considerentului (26) al Regulamentului nr. 806/2014, deși BCE și
SRB trebuie să fie în măsură să aprecieze dacă o instituție de credit se află în situație de deficiență dovedită
sau previzibilă, revine exclusiv SRB sarcina de a aprecia condițiile impuse pentru o rezoluție și de a adopta
un dispozitiv de rezoluție în cazul în care consideră că sunt îndeplinite toate condițiile. Pe de altă parte,
Tribunalul consideră că din articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat rezultă în mod explicit că
revine SRB sarcina de a aprecia dacă cele trei condiții prevăzute la această dispoziție sunt îndeplinite. Desigur,
BCE are competența de a comunica o evaluare care vizează prima condiție, și anume deficiența dovedită
sau previzibilă, însă este vorba tocmai despre o evaluare, care nu este nicidecum obligatorie pentru SRB.
În sfârșit, potrivit Tribunalului, actele atacate trebuie considerate măsuri pregătitoare în procedura care
urmărește să permită SRB să ia o decizie cu privire la rezoluția instituțiilor bancare în cauză și nu pot, prin
urmare, să facă obiectul unei acțiuni în anulare. Acestea nu modifică situația juridică a reclamantei. Astfel, ele
prezintă o evaluare a faptelor de către BCE în ceea ce privește problema deficienței dovedite sau previzibile
a reclamantei și a filialei sale, care nu este nicidecum obligatorie, dar care constituie baza adoptării de
către SRB a unor dispozitive de rezoluție sau a unor decizii de stabilire a faptului că o rezoluție nu este în
16| Cauza C-551/19 P, ABLV Bank/BCE.
17| Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme și a
unei proceduri uniforme de rezoluție a instituțiilor de credit și a anumitor firme de investiții în cadrul unui mecanism unic de rezoluție
și al unui fond unic de rezoluție și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 ( JO 2014, L 225, p. 1).

interes public. Prin urmare, actele atacate nu sunt acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE, astfel încât
Tribunalul respinge acțiunea în ansamblul său ca inadmisibilă, fără a fi necesar să se exprime cu privire la a
doua excepție de inadmisibilitate ridicată de BCE.
În Ordonanța RATP/Comisia (T-422/18, EU:T:2019:339), Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea având ca

obiect anularea unei decizii inițiale a Comisiei de a admite cererea de acces la documente din cauza retragerii
și a înlocuirii deciziei atacate înainte de introducerea acțiunii.
La data de 5 martie 2018, Direcția Generală „Mobilitate și Transporturi” a Comisiei a admis parțial cererea de
acces a titularului unei cereri inițiale de acces la scrisorile adresate Comisiei de președintele-director general
al Régie autonome des transports parisiens (RATP). Ca urmare a unei cereri de confirmare a dreptului de
acces, secretarul general al Comisiei a adoptat, la data de 7 iunie 2018, o decizie prin care a refuzat orice
divulgare a documentelor în litigiu.
Întrucât RATP a luat cunoștință de cererea inițială de acces, precum și de comunicarea unei versiuni cenzurate
a documentelor în litigiu către solicitantul cererii de acces, aceasta a introdus la 6 iulie 2018 o acțiune având
ca obiect anularea deciziei inițiale de a admite parțial cererea de acces la respectivele documente.
Tribunalul a apreciat că, întrucât decizia atacată a constituit doar o primă luare de poziție a Comisiei, care
a fost integral înlocuită prin decizia din 7 iunie 2018, aceasta din urmă este decizia prin care s-a închis
procedura și care are, așadar, natura unei decizii. Astfel, la momentul introducerii acțiunii, decizia din 7 iunie
2018 înlocuise deja decizia atacată și o eliminase din ordinea juridică a Uniunii, așa încât nu mai producea
efecte. În consecință, acțiunea rămăsese fără obiect la data introducerii sale și trebuia declarată inadmisibilă.
Prin urmare, reclamanta nu avea interesul de a exercita acțiunea, întrucât anularea deciziei atacate nu inversa
efectele divulgării documentelor în litigiu.
Decizia Tribunalului de a respinge ca inadmisibilă acțiunea în anulare a deciziei atacate ca fiind fără obiect
nu afectează însă posibilitatea reclamantei de a formula o acțiune în despăgubire.
2. Calitatea procesuală
În Ordonanța Associazione GranoSalus/Comisia (T-125/18, atacată cu recurs18, EU:T:2019:92), dată

la 14 februarie 2019, Tribunalul a respins o cerere prin care se solicita anularea Regulamentului de punere
în aplicare 2017/232419.
Această cauză își are originea în reînnoirea de către Comisia Europeană a aprobării glifosatului, o substanță
activă utilizată în special ca erbicid. Reclamanta, o asociație formată din producători de grâu, din consumatori
și din asociațiile lor de protecție, a solicitat Tribunalului anularea Regulamentului de punere în aplicare
2017/2324 și dispunerea unei măsuri de cercetare judecătorească constând în reproducerea pasajelor din
raportul Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară (EFSA) în care sunt reexaminate studiile privind
efectele potențiale ale glifosatului asupra sănătății umane, în scopul de a le compara cu alte documente
care se referă la subiectul în cauză.
18| Cauza C-313/19 P, Associazione GranoSalus/Comisia.
19| Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/2324 din 12 decembrie 2017 al Comisiei de reînnoire a aprobării substanței active glifosat,
în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind introducerea pe piață a produselor
fitosanitare și de modificare a anexei la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 540/2011 al Comisiei ( JO 2017, L 333, p. 10).

În ceea ce privește, mai întâi, problema existenței unui interes propriu pe care l-ar putea invoca reclamanta,
Tribunalul a statuat că, întrucât nu a indicat că ar fi avut un rol în elaborarea Regulamentului de punere în
aplicare 2017/2324 sau că ar dispune de drepturi specifice în cadrul procedurii care a condus la adoptarea
acestui act, reclamanta nu prezenta un astfel de interes, care i-ar fi permis să introducă în numele său o
acțiune în anulare în fața Tribunalului.
În ceea ce privește, în continuare, calitatea procesuală activă a membrilor reclamantei, Tribunalul a constatat
că, în speță, membrii reclamantei nu puteau fi considerați destinatarii Regulamentului de punere în aplicare
2017/2324 întrucât nu erau desemnați în actul menționat ca destinatari ai acestuia. Tribunalul a apreciat, în
ceea ce privește pretinsa afectare individuală a anumitor membri ai reclamantei prin acest act, în calitatea lor
generală de consumatori și de cetățeni ai Uniunii, că actul respectiv îi afecta pe membrii reclamantei având în
vedere calitatea lor obiectivă de consumatori, de cetățeni ai Uniunii sau de producători de grâu, la fel ca pe
orice alt consumator, cetățean al Uniunii sau producător de grâu care se află, în prezent sau în mod potențial,
într-o situație identică. În ceea ce privește calificarea Regulamentului de punere în aplicare 2017/2324 ca fiind
un act normativ ce nu presupune măsuri de executare, Tribunalul a arătat că evaluarea glifosatului se făcea
în două etape. Într-o primă etapă, substanța este supusă aprobării Comisiei. Într-o a doua etapă, fiecare
stat membru autorizează introducerea pe piață a produselor care conțin această substanță. Aceeași este
situația și în cazul reînnoirii aprobării substanței. Din această procedură rezultă că Regulamentul de punere
în aplicare 2017/2324 își produce efectele prin intermediul reînnoirii autorizațiilor de introducere pe piață
emise de autoritățile naționale, care constituie, prin urmare, măsuri de executare.
În Hotărârea Air France/Comisia (T-894/16, EU:T:2019:508), pronunțată la 11 iulie 2019, Tribunalul a respins ca
inadmisibilă acțiunea în anulare introdusă de compania aeriană Air France împotriva unei decizii în materia
ajutoarelor de stat, adoptată de Comisie cu privire la anumite măsuri puse în aplicare de autoritățile franceze
în favoarea aeroportului din Marsilia Provence și a companiilor aeriene care utilizează acest aeroport20.
Aeroportul din Marsilia Provence este unul dintre cele mai mari aeroporturi din Franța. În anul 2004, în
scopul de a-și revitaliza traficul și de a-și reorienta dezvoltarea către destinații europene, operatorul acestui
aeroport a decis să înființeze în apropierea terminalului principal un nou terminal pentru zborurile „low cost”.
Pentru a finanța construirea acestui nou terminal, operatorul a primit, printre altele, o subvenție pentru
investiții din partea statului francez. În plus, o reglementare specifică ce prevede tarife reduse pentru taxa
per pasager a fost instituită pentru noul terminal. În sfârșit, un contract de cumpărare de spațiu publicitar
a fost încheiat pentru o durată de cinci ani care poate fi reînnoită pentru a asigura publicitatea destinației
Marsilia în vederea atragerii unui număr ridicat de pasageri.
După ce a examinat aceste diferite măsuri în raport cu dreptul ajutoarelor de stat, Comisia a considerat
că aeroportul din Marsilia Provence a beneficiat de un ajutor pentru investiții care era compatibil cu piața
internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. În ceea ce privește taxele reduse aplicabile
pentru noul terminal rezervat zborurilor „low cost” și contractul de cumpărare de spațiu publicitar, Comisia
a concluzionat, dimpotrivă, că nu există un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Această decizie
a Comisiei a făcut obiectul unei acțiuni în anulare introduse de Air France, care reclama în special faptul
că companiile aeriene „low cost”, cum ar fi Ryanair, ar obține un avantaj concurențial prin utilizarea noului
terminal consacrat acestui tip de zboruri.
Tribunalul a respins însă acțiunea formulată de Air France ca inadmisibilă, pentru motivul că aceasta din urmă
nu avea calitate procesuală activă în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.
20| Decizia (UE) 2016/1698 a Comisiei din 20 februarie 2014 privind măsurile SA.22932 (11/C) (ex NN 37/07) puse în aplicare de Franța în
favoarea aeroportului din Marsilia Provence și a companiilor aeriene care utilizează aeroportul ( JO 2016, L 260, p. 1).

În această privință, Tribunalul a subliniat mai întâi că, în temeiul dispoziției menționate, un reclamant precum
Air France trebuia să îndeplinească dubla condiție de a fi vizat în mod direct și individual de decizia atacată.
Potrivit unei jurisprudențe constante, afectarea individuală a Air France nu putea, în plus, să fie afirmată
decât dacă aceasta din urmă se afla într-un raport de concurență cu beneficiarul măsurilor de ajutor care
fac obiectul deciziei atacate la Tribunal și dacă poziția sa pe piață fusese afectată în mod substanțial de
măsurile menționate.
Având în vedere aceste principii, Tribunalul a arătat, în continuare, că subvenția pentru investiții alocată
în vederea finanțării construirii noului terminal la aeroportul din Marsilia Provence fusese acordată numai
operatorului aeroportului respectiv, care era singurul beneficiar al acestuia. În lipsa unui raport de concurență
între operatorul menționat și Air France, aceasta din urmă nu era, în consecință, vizată în mod individual de
decizia Comisiei prin care această subvenție este declarată compatibilă cu piața internă.
În ceea ce privește tarifele reduse aplicabile la noul terminal pentru zborurile „low cost” și contractul de
cumpărare de spațiu publicitar, Tribunalul a precizat, în sfârșit, că piața relevantă pe care trebuia să fie examinat
efectul acestor măsuri era constituită din toate rutele efectuate din și spre acest aeroport, independent de
terminalul utilizat. Astfel, revenea Air France obligația de a demonstra, în calitate de reclamantă, că poziția
sa concurențială pe această piață era afectată în mod substanțial de tarifele reduse și de contractul de
cumpărare de spațiu publicitar. Or, presupunând chiar că măsurile menționate au afectat în mod direct
poziția concurențială a Air France pe piața relevantă, ținând seama de concurența sa cu Ryanair, aceasta nu
a prezentat elemente care să permită să se concluzioneze că o astfel de afectare era substanțială. Acțiunea
sa a trebuit, prin urmare, să fie respinsă ca fiind inadmisibilă în totalitate.
În Hotărârea Venezuela/Consiliul (T-65/18, atacată cu recurs21, EU:T:2019:649), pronunțată la 20 septembrie

2019, Tribunalul a considerat inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de Republica Bolivariană a Venezuelei
(denumită în continuare „Venezuela”) împotriva a trei acte ale Consiliului de instituire, în temeiul politicii
externe și de securitate comună (PESC), a unor măsuri restrictive având în vedere situația din Venezuela22.
După ce a amintit că articolul 263 al patrulea paragraf TFUE prevede printre altele că o persoană fizică sau
juridică trebuie să fie direct vizată de decizia care face obiectul acțiunii în anulare pentru ca aceasta din
urmă să fie admisibilă, Tribunalul arată că dispozițiile actelor atacate vizate în speță (denumite în continuare
„dispozițiile atacate”) cuprind o interdicție de a vinde sau de a furniza oricărei persoane fizice sau juridice,
oricărei entități sau oricărui organism în Venezuela anumite arme, echipamente și tehnologii, precum și
o interdicție de a furniza anumite servicii acelorași persoane fizice sau juridice, entități sau organisme în
Venezuela. Tribunalul observă în această privință că aplicarea interdicțiilor menționate mai sus este limitată
la teritoriul Uniunii, la persoanele fizice resortisante ale unui stat membru și la persoanele juridice constituite
în conformitate cu dreptul unuia dintre ele, precum și la persoane juridice, entități și organisme în ceea ce
privește orice operațiune comercială realizată integral sau parțial în Uniune. În sfârșit, Tribunalul observă
că Venezuela ca stat nu este vizată în mod explicit și specific în dispozițiile atacate.
21| Cauza C-872/19 P, Venezuela/Consiliul.
22| În speță se solicita anularea Regulamentului (UE) 2017/2063 al Consiliului din 13 noiembrie 2017 privind măsuri restrictive având
în vedere situația din Venezuela ( JO 2017, L 295, p. 21), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/1653 al Consiliului din
6 noiembrie 2018 privind punerea în aplicare a Regulamentului 2017/2063 ( JO 2018, L 276, p. 1) și a Deciziei (PESC) 2018/1656 a
Consiliului din 6 noiembrie 2018 de modificare a Deciziei (PESC) 2017/2074 privind măsuri restrictive având în vedere situația din
Venezuela ( JO 2018, L 276, p. 10).

Tribunalul consideră, pe de altă parte, că Venezuela nu poate fi asimilată unui operator care desfășoară în
mod obișnuit o activitate economică. Ca stat, Venezuela este astfel determinată să exercite prerogative de
putere publică, în special în cadrul activităților de autoritate publică, precum misiunile de apărare, de poliție
și de supraveghere.
În plus, spre deosebire de un operator, a cărui capacitate este limitată prin obiectul său, ca stat, Venezuela
dispune de un domeniu de acțiune care se caracterizează printr-o diversitate extremă. Această gamă foarte
largă de competențe o distinge astfel de un operator care desfășoară în mod obișnuit o activitate economică
determinată. Tribunalul observă în această privință că datele prezentate în fața sa de Venezuela, astfel cum au
fost stabilite de Eurostat, care se referă la valoarea totală a tranzacțiilor comerciale privind bunurile acoperite
de dispozițiile atacate, nu sunt de natură să demonstreze că, prin cumpărarea produselor și a serviciilor în
cauză, Venezuela a acționat ca entitate asimilabilă unui operator economic activ pe piețele relevante, iar
nu în cadrul activităților sale de autoritate publică. Împrejurarea că dispozițiile atacate interzic operatorilor
stabiliți în Uniune să întrețină relații economice și financiare cu orice persoană fizică sau juridică, entitate sau
organism în Venezuela nu permite să se concluzioneze că aceste dispoziții privesc în mod direct Venezuela,
în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Întrucât dispozițiile atacate nu interzic, pe de altă parte,
în mod direct Venezuelei să cumpere și să importe echipamentele și serviciile vizate de acestea și întrucât nu
afectează capacitatea sa de a-și exercita drepturile suverane asupra spațiilor și a bunurilor supuse jurisdicției
sale, Tribunalul consideră că nimic nu permite să se considere că intenția Consiliului ar fi fost să diminueze
capacitatea juridică a Venezuelei, astfel încât nu se poate deduce că dispozițiile menționate afectează în mod
direct situația juridică a reclamantei.
În sfârșit, în ceea ce privește argumentul Venezuelei potrivit căruia, în lipsa calității procesuale active și în
lipsa unor măsuri naționale de executare, nu ar putea sesiza instanțele statelor membre și ar fi lipsită de orice
protecție jurisdicțională, Tribunalul amintește că, deși condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263
al patrulea paragraf TFUE trebuie să fie interpretate, desigur, în lumina dreptului la protecție jurisdicțională
efectivă, acest drept nu poate să conducă însă la înlăturarea condițiilor respective, care sunt expres prevăzute
de Tratatul FUE.
Având în vedere ceea ce precedă, Tribunalul decide în sensul inadmisibilității acțiunii în ansamblul său, în
măsura în care este îndreptată împotriva actelor atacate.
3. Termenul de introducere a acțiunii
În cauza în care, la 30 aprilie 2019, s-a dat Ordonanța România/Comisia (T-530/18, atacată cu recurs23,
EU:T:2019:269), Tribunalul a fost sesizat cu o acțiune formulată de România având ca obiect anularea în parte
a unei decizii de punere în aplicare a Comisiei de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană
a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul fondurilor europene agricole24. Prin decizia
menționată, Comisia a aplicat, printre altele, României o corecție financiară în cuantum de peste 90 de
milioane de euro. Această cauză a permis Tribunalului să aducă precizări cu privire la momentul de la care
începe să curgă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare împotriva unui act cu caracter individual,
precum o decizie adoptată în temeiul articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, atunci când acest
23| Cauza C-498/19 P, România/Comisia.
24| Decizia de punere în aplicare (UE) 2018/873 a Comisiei din 13 iunie 2018 de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană a
anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) și al Fondului european
agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) ( JO 2018, L 152, p. 29).

act a fost adus la cunoștința destinatarului în două moduri diferite. Astfel, în speță, decizia atacată a fost
atât notificată Reprezentanței Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană la 14 iunie 2018, cât și
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 15 iunie 2018.
Mai întâi, Tribunalul a amintit că, potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, o acțiune în anulare
trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului atacat, de la notificarea acestuia
reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv. În plus, pe
de o parte, potrivit articolului 60 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, termenele procedurale
se prelungesc pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile, iar, pe de altă parte, potrivit
articolului 59 din acest regulament, atunci când un termen pentru introducerea unei acțiuni împotriva actului
unei instituții începe să curgă de la publicarea acelui act în Jurnalul Oficial, acest termen se calculează de la
sfârșitul celei de a paisprezecea zile de la data respectivei publicări.
În continuare, Tribunalul a precizat că data care trebuie luată în considerare pentru a stabili momentul de la
care începe să curgă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare este cea a publicării în Jurnalul Oficial
atunci când această publicare, care condiționează intrarea în vigoare a actului, este prevăzută de Tratatul
FUE și cea a notificării în celelalte cazuri menționate la articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE,
printre care se numără cel al deciziilor care se adresează unui destinatar. Astfel, în ceea ce privește un act
care se adresează unui destinatar, numai textul notificat acestuia este autentic, chiar dacă actul respectiv
a fost deopotrivă publicat în Jurnalul Oficial. În speță, întrucât decizia atacată desemnează în mod explicit
România ca destinatar, ea a intrat în vigoare în privința României prin notificarea sa. În plus, termenul de
introducere a acțiunii a început să curgă de la această notificare și, întrucât articolul 59 din Regulamentul
de procedură nu se poate aplica, acest termen, inclusiv termenul pentru considerente de distanță, a expirat
la 24 august 2018. Așadar, Tribunalul a statuat că acțiunea introdusă de România la 7 septembrie 2018 este
tardivă și trebuie respinsă ca inadmisibilă.
În sfârșit, Tribunalul a subliniat că această concluzie nu poate fi infirmată de argumentele reclamantei.
Astfel, în primul rând, România a susținut că, în lipsa unei corelări automate a momentului de la care începe
să curgă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare împotriva unui act al unei instituții cu momentul
intrării în vigoare sau al producerii de efecte juridice de către acest act, data publicării deciziei atacate în
Jurnalul Oficial ar putea fi reținută în speță ca fiind momentul de la care începe să curgă acest termen, chiar
dacă decizia menționată produsese deja efecte în privința sa ca urmare a notificării sale anterioare. Tribunalul
a apreciat în special că această argumentație se întemeiază pe o confuzie între condițiile de admisibilitate a
unei acțiuni în anulare, menționate la articolul 263 TFUE, și cele privind valabilitatea actului atacat printr-o
asemenea acțiune.
În al doilea rând, România a invocat existența unei practici constante și îndelungate a Comisiei constând în
publicarea în Jurnalul Oficial a deciziilor precum cele în discuție în prezenta cauză, pe care aceasta le și notifică
destinatarilor lor. România a susținut că, în această situație atipică, momentul de la care începe să curgă
termenul de introducere a unei acțiuni trebuie să fie publicarea deciziilor respective. Tribunalul a precizat că,
presupunând că o asemenea practică există, din moment ce decizia a fost notificată anterior, este necesar
ca această dată să fie luată în considerare în vederea calculării termenului de introducere a acțiunii, iar nu
publicarea în Jurnalul Oficial, intervenită ulterior. În plus, adoptarea criteriului unic al notificării ca moment
de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare împotriva actelor care se adresează
destinatarilor lor asigură securitatea juridică și protecția jurisdicțională efectivă, spre deosebire de o soluție
hibridă potrivit căreia destinatarul unui act care a primit în mod corespunzător notificarea acestuia ar trebui
să se intereseze și de eventuala și de incerta, întrucât nu este obligatorie, publicare a sa în Jurnalul Oficial.

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia ar exista diferențe între textul publicat în
Jurnalul Oficial și cel notificat, care ar fi incomplet, Tribunalul a amintit că notificarea este operațiunea prin
care autorul unui act cu caracter individual îl comunică destinatarilor săi și le oferă astfel posibilitatea de
a lua cunoștință de conținutul său, precum și de motivele pe care se întemeiază. Or, prin caracterul lor
minor, diferențele respective nu puteau împiedica România să ia cunoștință de conținutul deciziei atacate
cu suficientă claritate și precizie, precum și să înțeleagă motivele pe care aceasta se întemeiază. Așadar, ele
nu au efect asupra aplicării termenului de introducere a acțiunii în anulare.
4. Asistența judiciară
Prin Ordonanța OP/Comisia (T-630/18 AJ, EU:T:2019:365), dată la 23 mai 2019, Tribunalul a respins cererea
de asistență judiciară formulată de solicitantă în temeiul articolului 147 din Regulamentul de procedură al
Tribunalului, din cauza caracterului insuficient al informațiilor și al înscrisurilor justificative care permiteau
evaluarea stării sale materiale.
În ceea ce privește examinarea stării materiale a solicitantei, astfel cum reiese din articolul 147 alineatul (3)
din Regulamentul de procedură, informațiile și înscrisurile justificative care însoțesc cererea de asistență
judiciară trebuie să permită să se evalueze dacă, având în vedere starea menționată, solicitantul este în
imposibilitate totală sau parțială de a face față cheltuielilor legate de asistența și de reprezentarea sa în justiție
în fața Tribunalului. Potrivit Tribunalului, o astfel de apreciere presupune în mod necesar ca solicitantul să
prezinte informații și înscrisuri cu o dată suficient de apropiată de cea la care a fost formulată cererea pentru
a evalua în mod obiectiv capacitatea financiară a acestuia de a face față cheltuielilor menționate.
În speță, Tribunalul a constatat că, în conformitate cu instrucțiunile care figurează în formularul de cerere de
asistență judiciară, solicitanta trebuia să prezinte informații cu privire la resursele sale în anii 2017 și 2018.
În această privință, Tribunalul a considerat mai întâi că înscrisurile prezentate cu ocazia unei cereri de
asistență judiciară anterioare, care se refereau la anul 2016, nu puteau fi luate în considerare pentru perioada
pertinentă. Pe de altă parte, Tribunalul a calificat ca fiind laconică și ambivalentă declarația solicitantei în
care aceasta afirma că nevoile sale vor fi acoperite din rambursarea unor cheltuieli pe care le-a efectuat în
cadrul unor proceduri contencioase actualmente în curs, întrucât acest tip de venituri nu pot fi asimilate
unei resurse de natură să permită satisfacerea necesităților cotidiene ale unei persoane. Tribunalul a arătat
că solicitanta nu a declarat în cererea sa activitatea profesională pe care părea să o exercite în perioada
pertinentă. În lipsa vreunei explicații, i-ar fi revenit solicitantei sarcina de a preciza condițiile materiale și
financiare în care și-ar fi exercitat această activitate și de a prezenta informații și elemente de probă care să
permită evaluarea resurselor sale actuale.
În acest context, Tribunalul a constatat că nu era posibil să se identifice resursele care permiteau solicitantei
să își asigure în perioada relevantă mijloacele de existență. Ținând seama de aceste elemente, Tribunalul a
conchis că solicitanta nu a dovedit în mod corespunzător cerințelor legale că, din cauza stării sale materiale,
era în imposibilitate totală sau parțială de a face față cheltuielilor legate de asistența și de reprezentarea sa
în justiție în fața Tribunalului. În aceste împrejurări, întrucât condiția prevăzută la articolul 146 alineatul (1)
din Regulamentul de procedură nu era îndeplinită, Tribunalul a respins cererea de asistență judiciară fără să
statueze cu privire la problema dacă acțiunea avută în vedere părea vădit inadmisibilă sau vădit nefondată.
Prin Hotărârea Frank/Comisia (T-478/16, EU:T:2019:399), pronunțată la 11 iunie 2019, Tribunalul a respins
acțiunea formulată de doamna Regine Frank având ca obiect anularea deciziilor Comisiei din 17 iunie 2016 și
din 16 septembrie 2016 de respingere în mod tacit și, respectiv, în mod expres a cererii de grant a reclamantei
pentru un proiect de cercetare.

În urma unei cereri de propuneri care se înscrie în Programul-cadru Orizont 202025, doamna Regine Frank
a depus o cerere de grant la Agenția Executivă a Consiliului European pentru Cercetare (ERCEA) pentru un
proiect privind transportul luminii în cvasicristale și structuri neperiodice. Reclamanta a introdus cererea
respectivă în numele Universității Tehnice din Kaiserslautern. Această universitate a indicat însă ERCEA că
nu era disponibilă ca instituție-gazdă pentru proiectul susținut de reclamantă. Universitatea a precizat de
asemenea că, pentru cererea de propuneri din anul 2016, reclamanta a utilizat fără acordul său o scrisoare
de aprobare eliberată pentru cererea de propuneri din anul 2015. În lipsa unei scrisori de aprobare valabile,
cererea de grant a fost respinsă de ERCEA. Comisia a confirmat această respingere mai întâi în mod tacit, iar
ulterior printr-o decizie expresă de respingere.
În primul rând, Tribunalul a trebuit să se pronunțe cu privire la consecințele unei decizii a unui avocat de a înceta
reprezentarea unui reclamant care beneficiază de asistență judiciară în cursul procedurii în fața Tribunalului.
În speță, prin Ordonanța din 16 februarie 2017, Tribunalul a decis să admită cererea reclamantei de acordare
a asistenței judiciare, ratificând alegerea acesteia în ceea ce privește identitatea reprezentantului său. Totuși,
la 5 martie 2018, reprezentantul reclamantei a informat grefa Tribunalului că nu mai accepta reprezentarea.
Prin urmare, Tribunalul a informat-o pe reclamantă că trebuia să împuternicească un alt avocat pentru a o
reprezenta în ședința de audiere a pledoariilor din 31 ianuarie 2019. În ziua ședinței reclamanta nu dăduse
curs acestei solicitări a Tribunalului. Cu această ocazie, ea a solicitat personal aplicarea articolului 148
alineatul (5) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, care prevede condițiile în care un avocat poate
fi împuternicit, la inițiativa grefierului Tribunalului, să reprezinte o parte în fața Tribunalului.
În această privință, Tribunalul a reținut că, în ipoteza în care persoana interesată însăși a propus un avocat,
primo, aplicarea articolului 148 alineatul (5) din Regulamentul de procedură în vederea înlocuirii avocatului
menționat cu un altul necesită introducerea unei noi cereri de asistență judiciară formulate în conformitate
cu articolul 147 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Secundo, o asemenea înlocuire nu se poate
face în temeiul articolului 148 alineatul (5) din Regulamentul de procedură decât atunci când devine necesară
din cauza unor circumstanțe obiective și independente de comportamentul sau de voința persoanei interesate,
precum decesul, pensionarea sau o încălcare de către avocat a obligațiilor profesionale sau deontologice. Or,
faptul că un avocat renunță să reprezinte o parte în litigiu invocând un comportament al acesteia susceptibil
să limiteze drastic misiunea sa de reprezentant nu poate fi considerat, așadar, un motiv valabil de natură să
justifice aplicarea articolului 148 alineatul (5) din Regulamentul de procedură.
În al doilea rând, Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a deciziei tacite de respingere a
Comisiei. În acest sens, Tribunalul a reținut că lipsa unui răspuns al Comisiei este considerată decizie tacită
de respingere a contestației administrative, decizie care poate face obiectul unei acțiuni în anulare. Cu toate
acestea, anterior formulării acțiunii în fața Tribunalului, Comisia a adoptat o decizie prin care respinge în
mod expres contestația administrativă, revocând astfel decizia tacită de respingere.
În al treilea rând, în ceea ce privește condițiile de eligibilitate a cererii de grant, Tribunalul a amintit că, în
împrejurările prezentei cauze, reclamanta trebuia să prezinte, în scopul analizării cererii sale de grant, o
scrisoare de aprobare valabilă din partea unei universități-gazdă. În sfârșit, Tribunalul a precizat că identitatea
instituției-gazdă se dovedește a fi un element esențial în cadrul unei cereri de grant și nu poate face, ca atare,
obiectul unei înlocuiri sau al unei adăugări fără modificarea substanțială a acestei cereri. Astfel, reclamanta
nu poate reproșa ERCEA că nu i-a permis să caute o nouă instituție-gazdă.
25| Cerere de propuneri și activități conexe în temeiul Programului de lucru al Consiliului European pentru Cercetare (ERC) pentru anul
2016 din cadrul Programului-cadru pentru cercetare și inovare Orizont 2020 (2014-2020) ( JO 2015, C 253, p. 12).

II. Dreptul instituțional
În Hotărârea RE/Comisia (T-903/16, EU:T:2019:96), pronunțată la 14 februarie 2019, Tribunalul s-a pronunțat
cu privire la o cerere, care provenea de la un angajat al Comisiei, având ca obiect anularea unei note prin
care se respingea o cerere de acces la date cu caracter personal. În speță, reclamantul a făcut obiectul unei
anchete administrative efectuate de Direcția de securitate a Comisiei26. Prin nota atacată, această direcție
a respins cererea reclamantului prin care solicita, în temeiul Regulamentului nr. 45/200127, accesul la datele
sale cu caracter personal. Comisia a susținut în special, pe de o parte, că această notă constituia un act pur
confirmativ al unui refuz anterior de acces, care nu a fost contestat de reclamant în termenul de formulare a
acțiunii în contencios și, pe de altă parte, că reclamantul nu avea un interes de a exercita acțiunea împotriva
notei menționate în măsura în care privea date cu caracter personal la care avusese deja acces.
În ceea ce privește admisibilitatea concluziilor în anulare, Tribunalul a statuat, în primul rând, că, în cadrul
Regulamentului nr. 45/2001, o persoană poate în orice moment să formuleze o nouă cerere de acces privind
datele cu caracter personal la care anterior i s-a respins dreptul de acces. O astfel de cerere obligă instituția în
cauză să analizeze dacă respingerea anterioară a dreptului de acces se justifică în continuare. În consecință, o
nouă analiză, prin care să se verifice că respingerea dreptului de acces la datele cu caracter personal adoptată
anterior se justifică în continuare, conduce la adoptarea unui act care nu este pur confirmativ pentru actul
anterior, ci constituie un act care poate face obiectul unei acțiuni în anulare. Astfel, pe de o parte, rezultă
din articolul 13 litera (c) din Regulamentul nr. 45/2001, care permite persoanei vizate să aibă acces „în orice
moment” la datele sale cu caracter personal, că această persoană dispune de un drept de acces continuu și
permanent la respectivele date. Pe de altă parte, excepțiile și restricțiile la dreptul de acces menționate la
articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 45/2001 nu se pot aplica decât în perioada în care se dovedesc
necesare. În plus, în domeniul prelucrării datelor cu caracter personal, situația de fapt și de drept a persoanei
vizate este, prin natura sa, evolutivă, simpla curgere a timpului fiind susceptibilă să facă inutilă sau chiar
ilicită o prelucrare care anterior nu era astfel.
În al doilea rând, Tribunalul a arătat că nicio dispoziție din Regulamentul nr. 45/2001 nu impune persoanei
vizate să motiveze sau să justifice cererea sa de acces la datele sale cu caracter personal. În consecință, în
materie de acces la datele cu caracter personal, reclamantul se poate prevala de existența unor fapte noi
și esențiale care justifică o nouă analiză chiar și în condițiile în care ar fi omis să le menționeze în cerere.
În speță, în măsura în care motivele pe care se întemeiază respingerea parțială a dreptului de acces aveau
legătură cu ancheta administrativă care îl viza pe reclamant, Tribunalul a considerat că încheierea acestei
anchete administrative constituia un fapt nou și esențial de natură să justifice o nouă examinare a dreptului
reclamantului de acces la datele sale cu caracter personal. Această examinare se justifica cu atât mai mult
cu cât reclamantul a lăsat să treacă un termen rezonabil (mai mult de șase luni) înainte de a formula o nouă
cerere de acces la datele sale cu caracter personal.
În al treilea rând, Tribunalul a apreciat că, în cadrul Regulamentului nr. 45/2001, persoana vizată dispune de
un drept de acces continuu și permanent la datele sale cu caracter personal; acest drept îi permite în special
să formuleze o cerere de acces, inclusiv în cazul în care ar fi putut deja să aibă acces, în tot sau în parte, la
26| Direcția de securitate din cadrul Direcției Generale de Resurse Umane și de Securitate a Comisiei.
27| Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor
date ( JO 2001, L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142).

datele respective. În aceste condiții, anularea notei atacate, inclusiv în măsura în care aceasta privește datele
cu caracter personal la care reclamantul a avut deja acces, poate avea consecințe juridice pentru acesta din
urmă și îi poate aduce un beneficiu.
Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a statuat că concluziile în anulare erau admisibile.
În cadrul examinării temeiniciei concluziilor în anulare, Tribunalul a admis motivul întemeiat pe încălcarea
obligației de motivare. Astfel, în ceea ce privește un nou refuz care trebuie opus după reexaminare, trimiterea
la decizii anterioare nu poate constitui o motivare suficientă. Prin urmare, Tribunalul a anulat nota atacată
în măsura în care aceasta a respins cererea reclamantului de a avea acces la unele dintre datele sale cu
caracter personal.
În Hotărârea EPSU și Goudriaan/Comisia (T-310/18, EU:T:2019:757), pronunțată la 24 octombrie 2019, Tribunalul

a respins o acțiune în anulare îndreptată împotriva unei decizii a Comisiei prin care se refuză prezentarea
către Consiliu a unei propuneri de decizie de punere în aplicare la nivelul Uniunii a unui acord semnat de
partenerii sociali europeni.
În luna decembrie 2015, partenerii sociali au semnat un acord intitulat „Cadrul general de informare și de
consultare a funcționarilor și [a] angajaților administrațiilor guvernelor centrale” (denumit în continuare
„acordul”), în temeiul articolului 155 alineatul (1) TFUE. Ulterior aceștia au solicitat în comun Comisiei să
prezinte o propunere în vederea punerii în aplicare a acordului la nivelul Uniunii printr-o decizie a Consiliului
adoptată în temeiul articolului 155 alineatul (2) TFUE. Or, în luna martie 2018, Comisia a informat partenerii
sociali despre refuzul său de a prezenta Consiliului o astfel de propunere de decizie. Această decizie privind
refuzul era fondată pe motive întemeiate, în primul rând, pe caracterul specific al administrațiilor guvernelor
centrale, întrucât acestea exercită prerogative de putere publică, în al doilea rând, pe existența în legislațiile
naționale a numeroase state membre a unor dispoziții referitoare la informarea și la consultarea funcționarilor
și a angajaților acestor administrații și, în al treilea rând, pe existența unor diferențe semnificative între
statele membre cu privire la definirea și la limitele respectivelor administrații, astfel încât o eventuală decizie
a Consiliului de punere în aplicare a acordului ar avea un domeniu de aplicare mai mult sau mai puțin extins
în funcție de statele membre.
Tribunalul a statuat, mai întâi, că decizia Comisiei privind refuzul constituia un act atacabil. Astfel, pe de o
parte, aceasta nu putea fi calificată drept act pregătitor și, pe de altă parte, eventuala existență a unei largi
puteri de apreciere nu se opunea admisibilității acțiunii.
În continuare, Tribunalul a statuat că, atunci când partenerii sociali au negociat și au încheiat un acord
în temeiul articolului 155 alineatul (1) TFUE, iar părțile semnatare prezintă o cerere comună prin care se
urmărește punerea în aplicare a acestui acord la nivelul Uniunii printr-o decizie a Consiliului adoptată în
temeiul articolului 155 alineatul (2) TFUE, Comisia nu este obligată să admită această cerere și îi revine sarcina
de a aprecia dacă este necesar să prezinte Consiliului o propunere în acest sens.
Tribunalul a adăugat în această privință că Comisia trebuie nu numai să verifice stricta legalitate a clauzelor
unui astfel de acord, ci și să ia în considerare interesul general al Uniunii și, prin urmare, să aprecieze
oportunitatea, inclusiv din perspectiva unor considerații de ordin politic, economic și social, a eventualei
puneri în aplicare la nivelul Uniunii a acestui acord.
În sfârșit, Tribunalul a precizat că Comisia dispune de o largă marjă de apreciere și că, în caz de refuz, decizia
adoptată de Comisie trebuie să facă obiectul unui control restrâns din partea Tribunalului.

III. Normele de concurență aplicabile
întreprinderilor
1. Contribuții în domeniul articolului 101 TFUE
În Hotărârea Pometon/Comisia (T-433/16, atacată cu recurs28, EU:T:2019:201), pronunțată la 28 martie 2019,

Tribunalul, după ce a anulat în parte Decizia C(2016) 3121 final a Comisiei Europene privind o procedură
inițiată în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE),
a modificat cuantumul amenzii impuse prin această decizie societății Pometon SpA pentru că a participat
la o înțelegere constând în acorduri sau practici concertate cu patru alte întreprinderi prin care se urmărea
în esență coordonarea prețurilor abrazivilor pe întregul teritoriu al SEE. Decizia atacată fusese adoptată
în urma unei proceduri „hibride” decalate în timp, în măsura în care celelalte patru întreprinderi părți la
înțelegere făcuseră obiectul Deciziei de tranzacție C(2014) 2074 final, adoptată în temeiul articolelor 7 și
23 din Regulamentul nr. 1/200329, în timp ce Pometon decisese să se retragă din procedura de tranzacție.
În ceea ce privește critica, invocată de Pometon, potrivit căreia Comisia prejudecase deja vinovăția sa, făcând
referire în mai multe rânduri în decizia de tranzacție la comportamentul său, Tribunalul a amintit mai întâi că
procedura administrativă în materia înțelegerilor în fața Comisiei este reglementată de articolul 41 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și că principiul prezumției de nevinovăție consacrat la articolul
48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale se aplică, mutatis mutandis, și procedurilor administrative
referitoare la respectarea normelor europene în materie de concurență, având în vedere natura încălcărilor în
cauză, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunilor aferente. În continuare, Tribunalul a arătat că
respectarea obligației de imparțialitate consacrate la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale implică
faptul că, în cadrul unei proceduri devenite hibridă, Comisia redactează și motivează decizia de tranzacție
utilizând toate precauțiile de redactare necesare pentru ca această decizie, deși nu este adresată întreprinderii
care s-a retras din procedura de tranzacție, să nu aducă atingere ansamblului garanțiilor procedurale de
care trebuie să beneficieze aceasta din urmă în cadrul procedurii în contradictoriu ulterioare. Prin urmare,
referindu-se la criteriile interpretative stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea
Karaman împotriva Germaniei din 27 februarie 2014, Tribunalul a examinat, în primul rând, dacă, în decizia
de tranzacție, precauțiile de redactare care însoțeau menționarea anumitor comportamente ale Pometon
permiteau să se evite orice suspiciune în privința Comisiei că a prejudecat în mod deliberat vinovăția și
răspunderea acestei întreprinderi și, în al doilea rând, dacă referirile la comportamentele menționate erau
necesare pentru a stabili răspunderea destinatarilor deciziei de tranzacție. Procedând astfel, Tribunalul a
constatat că referirile în litigiu cu privire la Pometon nu pot fi considerate nici indiciul unei lipse de imparțialitate
a Comisiei în privința sa, nici al unei lipse de respectare a prezumției de nevinovăție în decizia atacată.
După o reamintire a normelor referitoare la sarcina probei unei încălcări a articolului 101 alineatul (1)
TFUE, precum și la administrarea acestei probe, Tribunalul a confirmat în continuare că Comisia a dovedit
corespunzător cerințelor legale atât participarea Pometon la o încălcare unică și continuă a articolului
101 alineatul (1) TFUE, constituită din diferitele componente ale înțelegerii în cauză, cât și durata acesteia.
Ansamblul probelor examinate de Comisie demonstra astfel că Pometon avea cunoștință pe deplin nu numai
de caracteristicile esențiale ale înțelegerii, a cărei calificare drept încălcare unică și continuă nu o contesta,
28| Cauza C-440/19 P, Pometon/Comisia.
29| Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute
la articolele [101] și [102 TFUE] ( JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).

ci și de întinderea sa geografică și că ea intenționa, prin urmare, să participe la această încălcare. În plus, în
lipsa oricărui indiciu de distanțare a Pometon față de înțelegere, Comisia a dovedit corespunzător cerințelor
legale că întreprinderea menționată nu întrerupsese participarea sa la încălcarea unică și continuă în cauză,
chiar dacă, pentru o perioadă de aproximativ șaisprezece luni, ea nu dispunea de o probă directă privind
contactele coluzive.
În sfârșit, Tribunalul a examinat cererea de anulare a deciziei atacate sau de modificare a amenzii de 6 197 000
de euro impuse Pometon. În această privință, Pometon arăta că nivelul adaptării cuantumului de bază al
amenzii, pe care Comisia îl stabilise în temeiul punctului 37 din Orientările privind calcularea amenzilor30, nu
era suficient motivat și că nivelul de adaptare menționat nu era conform nici cu principiile proporționalității
și egalității de tratament.
În ceea ce privește cererea de anulare, Tribunalul a constatat că motivele deciziei atacate nu furnizau nicio
indicație suficient de precisă cu privire la metoda de calcul utilizată și la elementele de apreciere luate în
considerare pentru a diferenția în funcție de răspunderea proprie a fiecărei întreprinderi rata de reducere
a cuantumului de bază acordată Pometon de cele aplicate celorlalte părți la înțelegere care au acceptat să
încheie o tranzacție. Astfel, în esență, Comisia s-a referit în termeni generali la existența unor diferențe între
participarea individuală a Pometon și cea a celorlalți participanți la înțelegere, precum și la necesitatea de
a stabili o amendă care să fie proporțională cu încălcarea săvârșită de această întreprindere și care să fie
de asemenea suficient de disuasivă. Prin urmare, Tribunalul a constatat că decizia atacată era afectată de
o încălcare a obligației de motivare în ceea ce privește rata de reducere excepțională acordată Pometon în
temeiul punctului 37 din orientări și a anulat articolul 2 din aceasta, care stabilea cuantumul amenzii impuse
Pometon.
În ceea ce privește cererea de modificare a cuantumului amenzii, Tribunalul a arătat că, în urma explicațiilor
furnizate de Comisie în înscrisurile sale, era în măsură să cunoască metoda de calcul și criteriile aplicate de
Comisie atât în decizia atacată, cât și în decizia de tranzacție și să aprecieze, în consecință, în exercitarea
competenței sale de fond, caracterul lor adecvat. În plus, Tribunalul a amintit că instanța Uniunii putea
modifica decizia atacată, de altfel chiar și în lipsa anulării, pentru a elimina, a reduce sau a majora amenda
aplicată, exercitarea acestei competențe atrăgând transferul definitiv la aceasta din urmă a competenței de a
aplica sancțiuni. Prin urmare, revenea Tribunalului sarcina de a stabili cuantumul adecvat al amenzii, puterea
sa de apreciere fiind limitată numai de criteriile referitoare la gravitatea și la durata încălcării, prevăzute
la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și de plafonul de 10 % din cifra de afaceri
totală a întreprinderii în cauză în cursul exercițiului financiar precedent, sub rezerva respectării principiilor
proporționalității, individualizării sancțiunilor și egalității de tratament, precum și a obligației sale de motivare.
În ceea ce privește criteriul referitor la durata participării Pometon la încălcarea unică și continuă în discuție,
Tribunalul a apreciat mai întâi că această condiție fusese luată deja în considerare în mod corespunzător la
stabilirea de către Comisie a cuantumului de bază al amenzii, necontestat de Pometon. În continuare, în ceea ce
privește aplicarea criteriului legal al gravității încălcării, Tribunalul a observat că îi revenea sarcina de a stabili
un nivel de adaptare a cuantumului de bază al amenzii care să fie proporțional, având în vedere criteriile pe
care le consideră adecvate, cu gravitatea încălcării săvârșite de Pometon și care să fie de asemenea suficient
de disuasiv. În această privință, Tribunalul a apreciat ca fiind adecvat să ia în considerare, în exercitarea
competenței sale de fond, mai întâi răspunderea individuală a Pometon pentru participarea la înțelegerea
în cauză, în continuare, capacitatea acestei întreprinderi de a aduce atingere prin comportamentul său ilicit
concurenței pe piața abrazivilor și, în sfârșit, dimensiunea sa, comparând, pentru fiecare dintre acești diferiți
30| O rientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003
( JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264).

factori, răspunderea și situația individuală ale Pometon cu cele ale celorlalte părți la înțelegere. În împrejurările
speței, factorii menționați au determinat Tribunalul să acorde Pometon o rată de reducere excepțională
de 75 % din cuantumul de bază al amenzii ajustat în temeiul circumstanțelor atenuante, astfel cum fusese
stabilit în decizia atacată, și să stabilească astfel cuantumul amenzii aplicate Pometon la 3 873 375 de euro.
Prin Hotărârea din 23 mai 2019, Recylex și alții/Comisia (T-222/17, atacată cu recurs31, EU:T:2019:356), Tribunalul
a respins acțiunea introdusă de Recylex SA, de Fonderie et Manufacture de Métaux SA și de Harz-Metall
GmbH (denumite în continuare „Recylex”), societăți care își desfășoară activitatea în domeniul producției de
plumb reciclat și de alte produse, prin care se urmărea reducerea cuantumului amenzii aplicate de Comisie
prin decizia32 sa referitoare la încălcarea articolului 101 TFUE. Această încălcare a luat forma unor acorduri
și a unor practici concertate între patru grupuri de întreprinderi pe teritoriul Belgiei, al Germaniei, al Franței
și al Țărilor de Jos. Ea a constat în coordonarea prețurilor de achiziționare ale bateriilor plumb-acid uzate
pentru automobile, utilizate pentru producerea de plumb reciclat.
Procedura administrativă aflată la originea deciziei atacate a fost deschisă în urma unei cereri de imunitate
depuse de JCI, unul dintre grupurile de întreprinderi în cauză. Eco-Bat, un alt grup de întreprinderi și ulterior,
în cele din urmă, Recylex au introdus la rândul lor câte o cerere de imunitate sau, în subsidiar, de reducere
a amenzii, în temeiul Comunicării Comisiei din 2006 privind cooperarea33. În aceste condiții, grupului JCI i
s-a acordat imunitatea, în timp ce Eco-Bat a beneficiat de o reducere a amenzii de 50 %, pentru motivul că a
fost prima întreprindere care a furnizat elemente de probă cu o valoare adăugată semnificativă. La rândul
său, Recylex, a doua întreprindere care a prezentat astfel de elemente, a beneficiat de o reducere de 30 %.
În acest context, Tribunalul a fost chemat să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, în cazul în care două
întreprinderi au furnizat elemente de probă cu o valoare adăugată semnificativă, cea de a doua care le-a
furnizat ar putea lua locul celei dintâi în ipoteza în care cooperarea acesteia s-ar dovedi neconformă cu
cerințele prevăzute la punctul 12 din Comunicarea din 2006 privind cooperarea.
În această privință, Tribunalul a constatat că reiese printre altele din însăși logica Comunicării din 2006
privind cooperarea că efectul urmărit este de a se crea un climat de incertitudine în cadrul înțelegerilor, fiind
încurajată denunțarea acestora în fața Comisiei. Această incertitudine rezultă tocmai din faptul că participanții
la înțelegere știu că numai unul dintre ei va putea beneficia de imunitatea la amenzi prin denunțarea celorlalți
participanți la încălcare, expunându-i astfel riscului de a li se aplica amenzi. În cadrul acestui sistem și potrivit
aceleiași logici, se presupune că întreprinderile care se oferă cel mai rapid să coopereze beneficiază de
reduceri mai importante ale amenzilor care altfel le-ar fi aplicate decât cele acordate întreprinderilor mai puțin
rapide în cooperare. Ordinea cronologică și rapiditatea cooperării oferite de membrii înțelegerii constituie,
prin urmare, elemente fundamentale ale sistemului instituit de Comunicarea din 2006 privind cooperarea.
În Hotărârea Hitachi LG Data Storage și Hitachi LG Data Storage Korea/Comisia (T-1/16, EU:T:2019:514)34,
pronunțată la 12 iulie 2019, Tribunalul a respins cererea societății Hitachi-LG Data Storage, Inc. și a filialei
acesteia Hitachi-LG Data Storage Korea, Inc. (denumite în continuare „reclamantele”) având ca obiect reducerea
31| Cauza C-563/19 P, Recyclex și alții/Comisia.
32| Decizia C(2017) 900 final a Comisiei din 8 februarie 2017 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE (cazul AT.40018 –
Reciclarea bateriilor pentru automobile).
33| Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri
( JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3).
34| A se vedea de asemenea, cu privire la aceeași temă, Hotărârea din 12 iulie 2019, Sony și Sony Electronics/Comisia (T-762/15,
EU:T:2019:515), și Hotărârea din 12 iulie 2019, Quanta Storage/Comisia (T-772/15, EU:T:2019:519).

cuantumului amenzii care le-a fost aplicată prin Decizia C(2015) 7135 final a Comisiei din 21 octombrie 201535
ca urmare a încălcării normelor de concurență în sectorul producției și furnizării de unități de disc optic
(denumite în continuare „ODD”).
În urma unei anchete administrative inițiate în urma denunțării, Comisia a concluzionat că treisprezece
societăți participaseră la o înțelegere pe piața ODD. Potrivit deciziei atacate, Comisia a stabilit că, cel puțin
în perioada 23 iunie 2004-25 noiembrie 2008, participanții la această înțelegere interzisă și-au coordonat
comportamentul în raport cu procedurile de cerere de ofertă organizate de fabricanții de calculatoare Dell
și Hewlett Packard. Potrivit Comisiei, societățile implicate au căutat, prin intermediul unei rețele de contacte
bilaterale paralele, să se asigure că prețurile produselor ODD rămân la niveluri mai mari decât cele pe care
le-ar fi avut în lipsa acestor contacte bilaterale. Astfel, Comisia a aplicat o amendă de 37 121 000 de euro
reclamantelor pentru încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.
Reclamantele au invocat două motive în susținerea acțiunii lor în reducerea acestei amenzi, întemeiate, pe
de o parte, pe o încălcare a principiului bunei administrări, precum și a obligației de motivare și, pe de altă
parte, pe o eroare de drept, întrucât Comisia nu a derogat de la metoda generală indicată în Orientările
privind calcularea amenzilor pentru a reduce amenda reclamantelor având în vedere particularitățile speței și
rolul lor pe piața ODD. În răspunsul la măsurile de organizare a procedurii luate de Tribunal, reclamantele au
precizat că solicită Tribunalului să își exercite competența de fond prin revizuirea deciziei implicite a Comisiei
de a le respinge cererea de reducere a cuantumului amenzii și prin examinarea pe fond a cererii respective.
În această privință, Tribunalul a amintit în primul rând că tratatul nu consacră ca o cale de atac autonomă
„acțiunea de fond”, astfel încât această competență de fond nu poate fi exercitată de instanțele Uniunii decât
în cadrul controlului actelor instituțiilor și mai exact în cadrul acțiunii în anulare. Astfel, Tribunalul a stabilit
mai întâi că acțiunea cuprindea, pe de o parte, capete de cerere având ca obiect anularea în parte a deciziei
atacate, în măsura în care Comisia a respins cererea reclamantelor de reducere a cuantumului amenzii
aplicate, și, pe de altă parte, capete de cerere având ca obiect reformarea deciziei menționate, prin care se
urmărește ca Tribunalul să admită el însuși această cerere și să reducă în consecință cuantumul respectiv.
În continuare, în ceea ce privește primul motiv, Tribunalul a respins, pe de o parte, argumentele reclamantelor
potrivit cărora Comisia și-a încălcat obligația de motivare a refuzului de a recurge la excepția prevăzută
la punctul 37 din Orientările privind calcularea amenzilor, care permite Comisiei să se îndepărteze de
metodologia respectivelor orientări și a căror aplicare o solicitaseră reclamantele. În această privință,
Tribunalul a considerat că Comisia nu era obligată să motiveze în decizia atacată decât metodologia aplicată
pentru calcularea cuantumului amenzii, iar nu elementele pe care nu le-a luat în considerare cu ocazia
calculului respectiv și în special motivele pentru care aceasta nu a recurs la excepția prevăzută la punctul
37 din orientările menționate.
Pe de altă parte, Tribunalul a respins criticile întemeiate pe o încălcare a principiului bunei administrări.
Astfel, a confirmat în special că Comisia a fost diligentă în cursul procedurii administrative în măsura în care,
primo, a ascultat reclamantele și a examinat observațiile acestora înainte ca Comitetul consultativ în materie
de înțelegeri și de poziții dominante să emită un aviz scris privind proiectul preliminar de decizie și, secundo,
a transmis acestui comitet cele mai importante informații pentru calculul cuantumului amenzii în temeiul
articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003.
35| Decizia C(2015) 7135 final a Comisiei din 21 octombrie 2015 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53
din Acordul privind SEE (cazul AT.39639 – Unități de disc optic).

În sfârșit, în ceea ce privește al doilea motiv, Tribunalul a amintit că reducerea cuantumului unei amenzi nu
poate fi acordată în temeiul punctului 37 din Orientările privind calcularea amenzilor decât în împrejurări
excepționale, atunci când particularitățile unei cauze date sau necesitatea de a atinge un nivel disuasiv într-o
anumită cauză pot justifica abaterea Comisiei de la metodologia generală pentru calcularea cuantumului
amenzii prevăzute de aceste orientări. Tribunalul a considerat în această privință că niciuna dintre împrejurările
invocate de reclamante nu era pertinentă pentru a justifica o asemenea reducere a amenzii în temeiul
excepției prevăzute la punctul 37 din orientări.
În Hotărârea Toshiba Samsung Storage Technology și Toshiba Samsung Storage Technology Korea/Comisia
(T-8/16, atacată cu recurs36, EU:T:2019:522), pronunțată la 12 iulie 2019, Tribunalul a respins cererea formulată
de Toshiba Samsung Storage Technology Corp. și de filiala sa Toshiba Samsung Storage Technology Korea
Corp. (denumite în continuare „reclamantele”) prin care se solicită în principal anularea Deciziei C(2015) 7135
final a Comisiei din 21 octombrie 2015 și, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le-a fost aplicată
prin această decizie în temeiul încălcării normelor de concurență în sectorul producției și al furnizării de
unități de disc optic (denumite în continuare „ODD”).
În urma unei anchete administrative inițiate în urma denunțării, Comisia a concluzionat că treisprezece
societăți participaseră la o înțelegere pe piața ODD. Potrivit deciziei atacate, Comisia a stabilit că, cel puțin
în perioada 23 iunie 2004-25 noiembrie 2008, participanții la această înțelegere interzisă și-au coordonat
comportamentul în raport cu procedurile de cerere de ofertă organizate de fabricanții de calculatoare Dell
și Hewlett Packard. Potrivit Comisiei, societățile implicate au căutat, prin intermediul unei rețele de contacte
bilaterale paralele, să se asigure că prețurile produselor ODD rămân la niveluri mai mari decât cele pe care
le-ar fi avut în lipsa acestor contacte bilaterale. Astfel, Comisia a aplicat o amendă de 41 304 000 de euro
reclamantelor pentru încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.
Reclamantele au invocat mai multe motive în susținerea acțiunii lor, întemeiate în special pe încălcarea unor
norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare, precum și pe erori de fapt și de drept în cadrul
stabilirii întinderii geografice a încălcării și cu ocazia constatării unei încălcări unice și continue.
În ceea ce privește noțiunea de încălcare unică și continuă, Tribunalul a amintit că aceasta presupune un
ansamblu de comportamente adoptate de diferite părți care urmăresc același scop economic anticoncurențial.
Rezultă astfel din însăși noțiunea de încălcare unică și continuă că o asemenea încălcare presupune un „ansamblu
de comportamente sau de infracțiuni”. Reclamantele nu pot, așadar, să susțină că Comisia a inclus o calificare
juridică suplimentară în decizia atacată, reținând, în plus față de încălcarea unică și continuă identificată
în comunicarea privind obiecțiunile, faptul că aceasta era compusă din „mai multe încălcări distincte”, dat
fiind că tocmai aceste diferite comportamente anticoncurențiale au constituit încălcarea unică respectivă.
În plus, Tribunalul a apreciat că faptul că anumite caracteristici ale înțelegerii au evoluat de-a lungul timpului,
în special includerea unor noi participanți, reducerea sau extinderea înțelegerii, astfel încât să includă și
Hewlett Packard, nu poate împiedica Comisia să califice înțelegerea drept încălcare unică și continuă, dat
fiind că obiectivul înțelegerii a rămas neschimbat.
36| Cauza C-700/19 P, Toshiba Samsung Storage Technology și Toshiba Samsung Storage Technology Korea/Comisia.

Prin Hotărârea Printeos și alții/Comisia (T-466/17, EU:T:2019:671), din 24 septembrie 2019, Tribunalul a respins
acțiunea mai multor societăți active în domeniul vânzării de plicuri simple/standard și de plicuri special
imprimate (denumite în continuare „reclamantele”), având ca obiect, cu titlu principal, anularea în parte a
unei decizii a Comisiei Europene37 prin care li s-a aplicat o amendă pentru încălcarea articolului 101 TFUE
(denumită în continuare „decizia atacată”). Această încălcare a luat forma unor acorduri și a unor practici
concertate între reclamante și alte patru grupuri de întreprinderi pe teritoriul mai multor țări europene.
Decizia atacată a fost adoptată ca urmare a anulării în parte38, pentru insuficiența motivării, a unei decizii
anterioare a Comisiei39 prin care s-a aplicat reclamantelor o amendă de 4 729 000 de euro, adoptată în
urma unei proceduri de tranzacție (denumită în continuare „decizia inițială”). Ca urmare a acestei hotărâri,
Comisia a adoptat decizia atacată, prin care a modificat decizia inițială, aplicând totodată o amendă având
același cuantum.
Tribunalul a statuat, în primul rând, că, atunci când anularea unui act al Uniunii se bazează pe un viciu de
procedură, precum insuficiența motivării, iar instanța Uniunii nu și-a exercitat competența de fond pentru a
modifica amenda aplicată, Comisia poate să adopte o nouă decizie de aplicare a unei amenzi reclamantelor
fără a se expune criticilor din cadrul motivului întemeiat pe încălcarea principiilor securității juridice, protecției
încrederii legitime și ne bis in idem. În această privință, Tribunalul a precizat că aplicarea principiului ne bis
in idem presupune să fi existat o decizie cu privirea la existența efectivă a încălcării sau să fi fost controlată
legalitatea aprecierii efectuate cu privire la aceasta. Prin urmare, principiul ne bis in idem nu se opune în sine
unei reluări a investigațiilor având ca obiect același comportament anticoncurențial în cazul în care o primă
decizie a fost anulată pentru vicii de formă fără să se fi statuat pe fond asupra faptelor imputate, decizia de
anulare neavând, așadar, valoare de „achitare”, în sensul dat acestui termen în materie penală. Tribunalul a
considerat că această abordare era valabilă și în cazul anulării pentru insuficiența motivării a unei decizii de
aplicare a unei amenzi atunci când această decizie a fost adoptată ca urmare a unei proceduri de tranzacție.
În ceea ce privește, în al doilea rând, motivul întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament la
stabilirea cuantumului amenzii, Tribunalul a considerat că, în scopul controlului respectării acestui principiu,
trebuia să se facă distincție între, pe de o parte, stabilirea în mod obligatoriu egalitară a cuantumului de bază
al amenzilor care trebuie aplicate întreprinderilor în cauză și, pe de altă parte, aplicarea plafonului de 10 % în
privința întreprinderilor menționate, în temeiul articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul
nr. 1/2003, care poate varia în funcție de cifrele lor de afaceri globale. Astfel, deși Comisia putea alege în mod
valabil o metodă de calcul al cuantumului de bază întemeiată pe valoarea vânzărilor efectuate în cursul unui
an întreg acoperit de încălcare pentru a caracteriza importanța economică a încălcării, precum și ponderea
relativă a fiecărei întreprinderi care a participat la aceasta, ea era obligată să respecte, în acest context,
principiul egalității de tratament. În schimb, aplicarea plafonului de 10 % pentru stabilirea cuantumului final
al amenzilor nu depindea, în principiu, nici de această importanță economică a încălcării, nici de ponderea
relativă a fiecărei întreprinderi participante și nici de gravitatea sau de durata respectivei încălcări săvârșite
de aceasta, ci avea un caracter pur automat, care era legat exclusiv de cifra sa de afaceri globală, astfel încât
aplicarea menționată era ipso facto conformă principiului egalității de tratament.
37| Decizia C(2017) 4112 final a Comisiei din 16 iunie 2017 de modificare a Deciziei C(2014) 9295 final din 10 decembrie 2014 privind o
procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (AT.39780 – Plicuri).
38| Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia (T-95/15, EU:T:2016:722).
39| Decizia C(2014) 9295 final a Comisiei din 10 decembrie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului
53 din Acordul privind SEE (AT.39780 – Plicuri).

Totuși, Tribunalul a considerat eronată analiza Comisiei potrivit căreia rezultatul aplicării plafonului de 10 %
într-o etapă intermediară a calculării amenzilor care urmează să fie aplicate producea ipso facto rezultate
conforme cu principiul egalității de tratament. În această privință, Tribunalul a arătat că, prin această abordare,
care nu intra în domeniul de aplicare al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia și-a
exercitat puterea de apreciere în temeiul punctului 37 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în
temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003. În urma unei examinări a adaptării
cuantumurilor de bază, realizată în temeiul acestei abordări în privința diferitor grupuri de întreprinderi
destinatare ale deciziei atacate, Tribunalul a considerat că unul dintre grupurile respective a beneficiat, fără
o justificare obiectivă, de un tratament mai favorabil. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că reclamantele
nu pot invoca în beneficiul lor o nelegalitate rezultată dintr-o astfel de inegalitate de tratament.
În ceea ce privește aplicarea în paralel a articolului 101 TFUE și a dreptului național al concurenței, în speță
cu privire la efectele comportamentului reclamantelor pe teritoriul spaniol, care făcea obiectul celui de
al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului echității, Tribunalul a constatat de la bun început că
decizia atacată nu se referea la acest teritoriu și că autoritatea spaniolă pentru concurență a sancționat
comportamente manifestate într-o perioadă diferită. Tribunalul a reținut că, în asemenea împrejurări, o
sancționare completă și suficient de disuasivă a comportamentului anticoncurențial al reclamantelor impunea
tocmai să se țină seama de toate efectele sale asupra acestor teritorii diferite, inclusiv în timp, astfel încât nu
se poate reproșa Comisiei că nu a redus, pentru aceleași motive, amenda aplicată reclamantelor în decizia
inițială și în cea atacată.
2. Contribuții în domeniul concentrărilor economice
Prin Hotărârea din 23 mai 2019, KPN/Comisia (T-370/17, EU:T:2019:354), Tribunalul s-a pronunțat asupra
Deciziei C(2016) 5165 final a Comisiei Europene din 3 august 2016 prin care se declară compatibilă cu piața
internă și cu Acordul privind Spațiul Economic European operațiunea de concentrare vizând dobândirea
de către Vodafone Group și de către Liberty Global Europe Holding (părțile „care au făcut notificarea”) a
controlului comun asupra unei societăți în comun cu funcționalitate deplină în Țările de Jos, în sectorul
telecomunicațiilor. Reclamanta, o întreprindere neerlandeză concurentă a părților care au făcut notificarea,
activă în principal în sectorul rețelelor de cablu destinate furnizării serviciilor de televiziune în Țările de Jos, a
contestat decizia menționată. Acțiunea sa privea în special existența unor probleme verticale de concurență
de-a lungul lanțului de distribuție a conținutului de televiziune.
Tribunalul s-a pronunțat mai întâi asupra unui motiv întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce
privește definirea pieței relevante. În această privință, Tribunalul a amintit că problema dacă două produse
sau servicii fac parte din aceeași piață presupune să se stabilească, în primul rând din punctul de vedere
al clientului, dacă acestea sunt considerate interschimbabile sau substituibile datorită caracteristicilor lor,
prețului lor și utilizării căreia îi sunt destinate. În speță, Tribunalul a considerat că Comisia nu a săvârșit nicio
eroare vădită de apreciere prin faptul că nu a segmentat mai mult piața furnizării și a achiziționării angro
de canale de televiziune sportive premium cu plată, ținând seama de substituibilitatea acestor canale din
punctul de vedere al furnizorilor cu amănuntul de servicii de televiziune, având în vedere clientela și conținutul
similare ale canalelor respective.

În continuare, Tribunalul a examinat existența unei erori vădite de apreciere privind efectele verticale ale
concentrării, în special efectul de blocare a accesului privind canalul Ziggo Sport Totaal pe piața furnizării
și a achiziționării angro de canale de televiziune sportive premium cu plată. Tribunalul a amintit mai întâi
că, potrivit Orientărilor privind concentrările neorizontale, blocarea pieței factorilor de producție intervine
atunci când, după concentrare, noua entitate ar putea restrânge accesul la produse sau la servicii pe care
le-ar fi furnizat dacă nu ar fi existat concentrarea. În evaluarea probabilității unui scenariu de blocare de
natură anticoncurențială, Comisiei îi revine sarcina de a examina, în primul rând, dacă entitatea rezultată
în urma concentrării ar putea avea după concentrare capacitatea de a bloca în mod semnificativ accesul
la factori de producție, în al doilea rând, dacă aceasta ar avea interesul de a acționa astfel, iar în al treilea
rând, dacă o strategie de blocare a pieței ar avea un efect negativ asupra concurenței în aval. Cele trei
condiții sunt cumulative, astfel încât lipsa uneia dintre ele este suficientă pentru excluderea riscului de
blocare anticoncurențială a accesului. Prima dintre aceste condiții poate fi îndeplinită numai dacă societatea
integrată vertical rezultată din operațiunea de concentrare are o putere substanțială pe piața din amonte,
cu alte cuvinte, în speță, pe piața furnizării angro de canale de televiziune sportive premium cu plată. Or,
Tribunalul a statuat că, în decizia atacată, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a
concluzionat că entitatea rezultată din concentrare nu ar avea capacitatea de a se angaja într-o strategie de
blocare a accesului, din cauza cotei sale din piața relevantă mai mici de 10 %.
IV. Ajutoare de stat
1. Admisibilitate
În Hotărârile NeXovation/Comisia (T-353/15, atacată cu recurs40, EU:T:2019:434) și Ja zum Nürburgring/

Comisia (T-373/15, atacată cu recurs41, EU:T:2019:432), pronunțate la 19 iunie 2019, Prima cameră extinsă
a Tribunalului a respins două acțiuni având ca obiect anularea în parte a unei decizii a Comisiei Europene
privind un ajutor de stat în favoarea complexului Nürburgring din Germania pentru construirea unui parc
de agrement, a unor hoteluri și restaurante, precum și pentru organizarea de curse de automobile42.
Între anii 2002 și 2012, întreprinderile publice proprietare ale complexului Nürburgring (denumite în continuare
„vânzătorii”) au beneficiat de ajutoare, în principal din partea landului german Renania Palatinat. Aceste
ajutoare au făcut obiectul unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE,
deschisă de Comisie în anul 2012. În același an s-a constatat insolvența vânzătorilor și s-a decis vânzarea
activelor lor. A fost lansată o procedură de cerere de ofertă care a condus la vânzarea respectivelor active
către Capricorn Nürburgring Besitzgesellschaft GmbH (denumită în continuare „Capricorn”).
Un ofertant, NeXovation, Inc., și o asociație germană de automobilism sportiv, Ja zum Nürburgring eV, au
depus plângeri la Comisie, pentru motivul că procedura de cerere de ofertă nu a fost nici transparentă, nici
nediscriminatorie și nu a avut drept rezultat un preț de piață. Prin decizia sa, Comisia a constatat nelegalitatea
și incompatibilitatea cu piața internă a unor măsuri de sprijin în favoarea vânzătorilor. Ea a decis de asemenea
că Capricorn nu era vizată de o eventuală recuperare a ajutoarelor și că vânzarea activelor Nürburgring către
40| Cauza C-665/19 P, NeXovation/Comisia.
41| Cauza C-647/19 P, Ja zum Nürburgring/Comisia.
42| Decizia (UE) 2016/151 a Comisiei din 1 octombrie 2014 privind ajutorul de stat SA.31550 (2012/C) (ex 2012/NN) pus în aplicare de
Germania pentru Nürburgring ( JO 2016, L 34, p. 1).

Capricorn nu constituia un ajutor de stat. Comisia a concluzionat astfel că procedura de cerere de ofertă
avea un caracter transparent și nediscriminatoriu. NeXovation, Inc. și Ja zum Nürburgring eV au introdus o
acțiune împotriva deciziei Comisiei.
Mai întâi, în ceea ce privește decizia privind continuitatea economică între vânzători și Capricorn, Tribunalul
a amintit că o decizie privind continuitatea economică trebuie să fie considerată o decizie „conexă și
complementară” deciziei finale referitoare la ajutoarele vizate care o precedă. În măsura în care decizia
atacată este conexă și complementară deciziei adoptate la încheierea procedurii oficiale de investigare
privind ajutoarele către vânzători, reclamantele nu pot pretinde că sunt vizate în mod individual de această
din urmă decizie decât dacă le individualizează la fel ca pe destinatarul unei astfel de decizii, situație care
nu se regăsește în speță.
În continuare, referitor la decizia privind vânzarea activelor către Capricorn, o decizie adoptată la încheierea
unei proceduri de examinare preliminară a ajutoarelor, iar nu a unei proceduri oficiale de investigare, Tribunalul
a constatat că, în principiu, oricărei întreprinderi care se prevalează de o relație de concurență, actuală sau
potențială, i se poate recunoaște calitatea de parte interesată în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE. În
consecință, Tribunalul a concluzionat în ceea ce privește această decizie că reclamantele au calitate procesuală
activă, ca părți interesate, și păstrează un interes de a exercita acțiunea care urmărește protejarea drepturilor
procedurale conferite acestora, în aceeași calitate, în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.
În sfârșit, Tribunalul a amintit că, în cazul în care se procedează la vânzarea unei întreprinderi printr-o
procedură de cerere de ofertă deschisă, transparentă și necondiționată, se poate prezuma că prețul de
piață corespunde ofertei celei mai ridicate, cu condiția de a se stabili, în primul rând, că această ofertă are
valoare de angajament și că este credibilă și, în al doilea rând, că nu este justificată luarea în considerare a
altor factori economici decât prețul.
2. Noțiunea de ajutor de stat
a. Existența unui avantaj economic
Prin Hotărârea Fútbol Club Barcelona/Comisia (T-865/16, atacată cu recurs43, EU:T:2019:113)44, pronunțată la
26 februarie 2019, Tribunalul a anulat Decizia (UE) 2016/2391 a Comisiei din 4 iulie 2016 privind ajutorul de
stat SA.29769 (2013/C) (ex 2013/NN) pus în aplicare de Spania în favoarea anumitor cluburi de fotbal, pentru
motivul că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unui avantaj economic acordat
beneficiarilor măsurii în discuție.
Decizia atacată privea o lege spaniolă adoptată în anul 1990 care obliga toate cluburile sportive profesioniste
spaniole să se transforme în societăți sportive pe acțiuni, cu excepția cluburilor sportive profesioniste care au
realizat un rezultat pozitiv în anii anteriori adoptării acestei legi. Astfel, reclamantul, Fútbol Club Barcelona,
precum și alte trei cluburi de fotbal profesionist care se încadrau în sfera acestei excepții, au ales să continue
să își desfășoare activitatea sub formă de persoane juridice fără scop lucrativ și au beneficiat în această
calitate de o cotă specifică de impozitare a veniturilor lor. Întrucât până în anul 2016 această cotă specifică
de impozitare s-a menținut inferioară cotei aplicabile societăților sportive pe acțiuni, Comisia a considerat în
decizia atacată că reglementarea respectivă, prin faptul că a introdus un privilegiu fiscal în materie de impozit
43| Cauza C-362/19 P, Comisia/Fútbol Club Barcelona.
44| A se vedea de asemenea, referitor la aceeași temă, Hotărârea din 20 martie 2019, Hércules Club de Fútbol/Comisia (T-766/16,
EU:T:2019:173), Hotărârea din 22 mai 2019, Real Madrid Club de Fútbol/Comisia (T-791/16, EU:T:2019:346), și Hotărârea din 26 februarie
2019, Athletic Club/Comisia (T-679/16, nepublicată, EU:T:2019:112).

pe profit în beneficiul celor patru cluburi în cauză, constituia o schemă de ajutoare nelegală și incompatibilă și
a obligat Regatul Spaniei să o elimine și să recupereze ajutoarele individuale acordate beneficiarilor schemei
menționate.
În Hotărârea sa, Tribunalul a respins mai întâi motivul întemeiat pe o încălcare a articolului 49 TFUE constând
în faptul că Comisia ar fi trebuit, potrivit reclamantului, să constate că obligația impusă cluburilor sportive
profesioniste de a se transforma în societăți sportive pe acțiuni contravenea articolului menționat. În această
privință, Tribunalul a amintit că, în cadrul unei proceduri deschise în materie de ajutoare de stat, în afara
ipotezei în care incompatibilitatea măsurii de ajutor în cauză ar decurge din încălcarea articolului 49 TFUE,
Comisia nu are competența de a reține existența unei încălcări autonome a articolului 49 TFUE și de a deduce
consecințele de drept care se impun.
În continuare, Tribunalul a examinat motivul întemeiat pe erorile pe care Comisia le-ar fi săvârșit cu ocazia
examinării avantajului conferit de reglementare celor patru cluburi în cauză. După ce a amintit că Comisia
are obligația de a lua în considerare în mod global măsurile complexe pentru a stabili dacă acestea conferă
întreprinderilor beneficiare un avantaj economic pe care nu l-ar fi primit în condiții normale de piață, Tribunalul
a precizat că acest lucru este valabil inclusiv în cazul examinării unei scheme de ajutoare. În această privință,
deși în cazul unei scheme de ajutoare Comisia se poate limita la studierea caracteristicilor generale și
abstracte ale schemei în discuție, fără a fi obligată să examineze fiecare caz concret în care se aplică, pentru
a verifica dacă cuprinde elemente ale unui ajutor, examinarea respectivă trebuie totuși să o includă pe cea
a consecințelor diverse – atât favorabile, cât și nefavorabile pentru beneficiarii săi – ale schemei în discuție
atunci când caracterul echivoc al pretinsului avantaj rezultă chiar din caracteristicile schemei.
Astfel, întrucât reglementarea națională la care se referă decizia atacată se rezumă la o restrângere, în sectorul
sportului profesionist spaniol, a domeniului de aplicare personal al regimului fiscal al entităților fără scop
lucrativ, Tribunalul a examinat dacă Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale în decizia atacată
că regimul fiscal al entităților fără scop lucrativ, privit în ansamblu, era de natură să plaseze beneficiarii într-o
situație mai avantajoasă decât dacă aceștia și-ar fi desfășurat activitatea sub formă de societăți sportive
pe acțiuni. Or, potrivit Tribunalului, situația era diferită. Astfel, după ce a subliniat că la momentul adoptării
deciziei atacate Comisia deținea elemente care evidențiau specificitatea regimului fiscal al entităților fără
scop lucrativ în ceea ce privește plafonarea deducerii fiscale pentru reinvestirea profiturilor excepționale
la un nivel mai puțin avantajos decât cel aplicabil societăților sportive pe acțiuni, Tribunalul a considerat că
argumentele prezentate de Comisie nu permiteau să se excludă că aceste posibilități limitate de deducere
fiscală din cadrul regimului entităților fără scop lucrativ contrabalansează avantajul obținut din cota nominală
de impozitare inferioară de care beneficiază aceste entități. Întrucât Comisia nu și-a îndeplinit corespunzător
cerințelor legale sarcina de a dovedi că măsura în litigiu conferea un avantaj beneficiarilor săi, Tribunalul a
constatat existența unei încălcări a articolului 107 alineatul (1) TFUE și a anulat decizia atacată.
b. Imputabilitate – Utilizarea unor resurse de stat
În Hotărârea Italia și alții/Comisia (T-98/16, T-196/16 și T-198/16, atacată cu recurs45, EU:T:2019:167), pronunțată
la 19 martie 2019 în cadrul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, Tribunalul a anulat Decizia
2016/120846 a Comisiei privind ajutorul de stat pus în aplicare de Italia în favoarea unei bănci italiene, Banca
Tercas, apreciind că instituția a considerat în mod greșit că măsurile în litigiu erau imputabile statului și
implicau utilizarea de resurse de stat.
45| Cauza C-425/19 P, Comisia/Italia și alții.
46| Decizia (UE) 2016/1208 a Comisiei din 23 decembrie 2015 privind ajutorul de stat SA.39451 (2015/C) (ex 2015/NN) acordat de Italia în
favoarea Banca Tercas ( JO 2016, L 203, p. 1).

În anul 2013, o bancă italiană, Banca Popolare di Bari (BPB) își manifestase interesul pentru subscrierea la o
majorare a capitalului unei alte bănci italiene, Banca Tercas, plasată din anul 2012 sub regimul administrării
extraordinare ca urmare a unor nereguli constatate de banca centrală a Republicii Italiene, Banca d’Italia
(Banca Italiei). Una dintre condițiile impuse de BPB pentru această operațiune ținea de acoperirea de către
Fondo Interbancario di Tutela dei Depositi (FITD) a deficitului patrimonial al Banca Tercas, pentru care era de
asemenea solicitat un audit. FITD este un consorțiu de drept privat italian de natură mutualistă între bănci,
care dispune de posibilitatea de a interveni în favoarea membrilor săi, nu numai în temeiul garanției legale
a depozitelor prevăzute în caz de lichidare administrativă forțată a unuia dintre membrii săi (intervenția
obligatorie), ci și în mod voluntar, în conformitate cu statutul său, dacă această intervenție permite reducerea
sarcinilor care pot rezulta din garantarea depozitelor ce revin membrilor săi (intervenții voluntare, printre
care intervenția voluntară de sprijin sau preventivă în cauză).
În anul 2014, după ce s-a asigurat că intervenția în favoarea Banca Tercas era mai avantajoasă din punct
de vedere economic decât rambursarea deponenților acestei bănci, FITD a decis să acopere fondurile
proprii negative și să îi acorde anumite garanții. Aceste măsuri au fost aprobate de Banca Italiei. Comisia
Europeană a inițiat o investigație aprofundată cu privire la aceste măsuri ca urmare a unor îndoieli cu privire
la compatibilitatea lor cu normele Uniunii în materie de ajutoare de stat. Prin Decizia 2016/1208, care face
obiectul acțiunii din prezenta cauză, Comisia a ajuns la concluzia că măsurile respective constituiau un ajutor
de stat pus în aplicare de Republica Italiană în favoarea Banca Tercas.
După o evocare a jurisprudenței Curții privind calificarea ca ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE,
Tribunalul a examinat, în primul rând, dacă măsurile menționate erau imputabile statului italian, apoi, în al
doilea rând, dacă acestea ar fi fost finanțate prin intermediul resurselor de stat.
Astfel, Tribunalul a statuat, în primul rând, că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat că a
demonstrat că autoritățile italiene au exercitat un control public substanțial în definirea intervenției FITD
în favoarea Banca Tercas, instituția nedovedind corespunzător cerințelor legale implicarea autorităților
publice italiene în adoptarea măsurii în cauză și nici, în consecință, imputabilitatea acestei măsuri în sarcina
statului în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Amintind că, în cazul unei măsuri organizate de o entitate
privată, revine Comisiei sarcina de a stabili existența unor indicii suficiente pentru a concluziona că aceasta
a fost adoptată sub influența sau sub controlul efectiv al autorităților publice, Tribunalul a examinat succesiv
întinderea mandatului public conferit FITD, apoi autonomia FITD la momentul adoptării intervenției.
Cu privire la primul aspect, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că intervențiile de sprijin ale FITD vizau în
principal urmărirea intereselor private ale membrilor acestuia din urmă și, pe de altă parte, că ele nu puneau în
aplicare vreun mandat public încredințat de legislația italiană. În această privință, Tribunalul a arătat în special
că mandatul conferit FITD de legea italiană consta numai în rambursarea deponenților (în limita a 100 000
de euro pentru fiecare deponent), ca sistem de garantare a depozitelor, atunci când o bancă membră a sa
făcea obiectul unei lichidări administrative forțate, și că, în afara acestui cadru, FITD nu acționa în executarea
unui obiectiv public impus de legislația italiană. El a concluzionat de aici că intervențiile de susținere aveau
astfel o finalitate diferită de cea a rambursărilor depozitelor în caz de lichidare administrativă forțată și nu
constituiau punerea în aplicare a unui mandat public.
Cu privire la al doilea aspect, Tribunalul a apreciat că Comisia nu a dovedit implicarea autorităților publice
italiene în adoptarea măsurii în cauză. În această privință, Tribunalul a arătat că FITD era un consorțiu de
drept privat care acționa, potrivit statutului său, „în numele și în interesul” membrilor săi și că organele sale
de conducere erau alese de adunarea generală a FITD și, la fel ca aceasta, compuse exclusiv din reprezentanți
ai băncilor membre ale consorțiului. În aceste condiții, Tribunalul a constatat în special că autorizarea de
către Banca Italiei a intervenției FITD în favoarea Banca Tercas nu constituia un indiciu care permite să se
impute măsura în cauză statului italian, Banca Italiei limitându-se, în această privință, să exercite un control
al conformității lor cu cadrul de reglementare în vederea supravegherii prudențiale. Tribunalul a constatat

de asemenea că nici prezența reprezentanților Băncii Italiei la reuniunile organelor de conducere ale FITD nu
constituia un indiciu privind imputabilitatea măsurii în cauză statului, în măsura în care aceștia nu exercită
decât un rol de simpli observatori, fără niciun drept de vot și fără niciun vot consultativ. Pe de altă parte,
Tribunalul a apreciat că Comisia nu a prezentat niciun element care să dovedească faptul că Banca Italiei ar
fi influențat în mod decisiv negocierea dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă
parte, această negociere nefiind decât expresia unui dialog legitim și obișnuit cu autoritățile de supraveghere
competente, care să permită Băncii Italiei să fie informată cu privire la evoluția dosarului pentru a putea să
adopte cât mai rapid decizia sa cu privire la autorizarea măsurii în cauză, odată ce aceasta a fost adoptată de
organele de conducere ale FITD. În plus, Comisia nu a stabilit că invitația adresată FITD de Banca Italiei pentru
a ajunge la un acord echilibrat cu BPB în ceea ce privește acoperirea fondurilor proprii negative ale Banca
Terras a avut fie și cea mai mică incidență asupra deciziei FITD de a interveni în favoarea acesteia din urmă.
În sfârșit, Tribunalul a arătat că nici faptul că comisarul extraordinar are posibilitatea de a iniția procedura
care poate conduce la o intervenție de susținere a FITD, prin transmiterea unei cereri neobligatorii în acest
sens, nu repunea în discuție autonomia acestuia din urmă, având în vedere că introducerea unei astfel de
cereri nu îl obligă să o admită, că decide asupra conținutului unei astfel de intervenții în mod autonom și că
FITD afirmă că poate el însuși să ia inițiativa demarării procedurii de punere în aplicare a unei intervenții,
fără ca această afirmație să fie contrazisă de statutul FITD sau de legislația italiană.
În al doilea rând, examinând cele trei indicii luate în considerare de Comisie pentru a concluziona că intervenția
FITD era finanțată prin intermediul resurselor de stat, Tribunalul a statuat că instituția nu a stabilit că
fondurile acordate în favoarea Banca Tercas erau controlate de autoritățile publice italiene și, prin urmare,
la dispoziția acestora din urmă.
Astfel, acesta a respins, primo, constatarea că FITD era titulara unui mandat public și că intervenția sa în
favoarea Banca Tercas fusese făcută în scopul protejării depozitelor deponenților, făcând trimitere în această
privință la analiza efectuată în cadrul imputabilității intervenției FITD în sarcina statului. Tribunalul a considerat,
secundo, că Comisia nu fusese în măsură să stabilească faptul că Banca Italiei a căutat, prin intermediul
controlului formal al caracterului regulamentar al resurselor utilizate de FITD, să orienteze resursele private
puse la dispoziția acestuia din urmă. Acesta a apreciat, tertio, că faptul că respectivele contribuții utilizate de
FITD pentru a finanța intervenția aveau un caracter obligatoriu, din moment ce băncile care sunt membri
ai săi nu au în practică alte opțiuni decât să adere la acesta și nu pot să își opună dreptul de veto asupra
deciziilor sale sau să se disocieze de intervenția decisă, rămânea în esență teoretic și fără incidență asupra
intervenției. În această privință, Tribunalul a arătat în special că fondurile utilizate pentru intervenția FITD
erau resurse private furnizate de băncile membre ale acestuia din urmă, că obligația membrilor FITD de a
contribui la intervenție își avea originea nu într-o dispoziție normativă, ci într-o dispoziție statutară de natură
privată care păstrează autonomia de decizie a membrilor menționați și că, înainte de a decide intervenția și
de a mobiliza resursele private ale membrilor săi, FITD s-a asigurat că costul său era inferior costului pe care
l-ar reprezenta lichidarea Banca Tercas și, prin urmare, punerea în aplicare a garanției legale a depozitelor
deponenților, astfel încât intervenția menționată era în interesul BPB, al Banca Tercas și al tuturor membrilor săi.

3. Măsuri fiscale naționale
a. Măsuri în favoarea unor porturi naționale
În Hotărârea UPF/Comisia (T-747/17, EU:T:2019:271), pronunțată la 30 aprilie 2019, Tribunalul a respins ca

nefondată acțiunea în anulare introdusă de Union des ports de France (UPF) împotriva deciziei Comisiei
Europene din 27 iulie 201747 prin care se declară incompatibilă cu piața internă, în temeiul dispozițiilor
tratatului referitoare la ajutoarele de stat existente48, schema de scutire de la plata impozitului pe profit
pusă în aplicare de Franța în favoarea porturilor sale și prin care se impune eliminarea pe viitor a acesteia.
Adoptată în urma unei anchete efectuate în anul 2013 în toate statele membre pentru a obține o imagine de
ansamblu asupra funcționării și a impozitării porturilor lor, decizia atacată constată că măsura privind scutirea
de la plata impozitului pe profit a operatorilor activi în sectorul portuar constituie o schemă de ajutoare de
stat existentă incompatibilă cu piața internă. Aceasta dispune, în consecință, eliminarea măsurii respective
și supunerea veniturilor din activitățile economice ale beneficiarilor săi la plata impozitului pe profit de la
începutul anului fiscal următor datei adoptării sale.
Tribunalul statuează mai întâi că, deși decizia atacată nu poate produce efecte juridice în privința beneficiarilor
schemei de ajutor fără adoptarea unor măsuri de executare de către autoritățile franceze, UPF are totuși, în
calitate de asociație profesională care asigură apărarea și reprezentarea membrilor săi, calitate procesuală
activă pentru a contesta decizia atacată, în măsura în care membrii menționați nu au introdus ei înșiși o
acțiune. Tribunalul constată în această privință că membrii UPF sunt toți porturi sau mari porturi maritime
franceze sau camere de comerț ce gestionează astfel de porturi care au beneficiat în mod legal de regimul
de scutire. În plus, întrucât membrii menționați sunt persoane juridice de drept public stabilite prin decret,
care nu sunt constituite prin inițiativă privată, ei fac parte dintr-un cerc închis de operatori, identificabili în
momentul adoptării deciziei atacate, care se pot prevala de calitatea de beneficiari efectivi ai schemei de
ajutor existente.
Tribunalul consideră însă că decizia atacată nu este afectată de nicio eroare de drept și respinge ansamblul
criticilor formulate de UPF, în special cele întemeiate pe erorile pretins săvârșite de Comisie în cadrul aprecierii
naturii economice a activităților porturilor franceze și al calificării acestora ca întreprinderi. Tribunalul constată
astfel că reiese în mod clar din decizia atacată că ea nu vizează decât veniturile din activitățile economice
ale beneficiarilor scutirii și că aceștia au fost considerați întreprinderi numai pentru activitățile respective.
Tribunalul consideră de asemenea justificată aprecierea potrivit căreia activitățile desfășurate de porturile
franceze, în afara celor efectuate în exercitarea unor atribuții de putere publică, precum controlul și securitatea
traficului maritim sau supravegherea antipoluare, prezentau un caracter economic. Astfel, împrejurarea că o
entitate dispune de prerogative de putere publică pentru exercitarea unei părți din activități nu împiedică, în
sine, calificarea acesteia drept întreprindere pentru restul activităților sale economice. În plus, dacă activitatea
economică a unei entități poate fi disociată de exercitarea prerogativelor sale de putere publică, aceasta din
urmă trebuie calificată drept întreprindere pentru această parte a activităților sale.
47| Decizia (UE) 2017/2116 a Comisiei din 27 iulie 2017 privind schema de ajutor SA.38398 (2016/C, ex 2015/E) pusă în aplicare de Franța –
Fiscalitatea porturilor în Franța ( JO 2017, L 332, p. 24, denumită în continuare „decizia atacată”).
48| A rticolul 107 alineatul (1) TFUE.

Tribunalul statuează totodată că Comisia nu a săvârșit nicio eroare la aprecierea condițiilor de denaturare
a concurenței și de afectare a schimburilor comerciale. Constată în special că, presupunând că situația
individuală a anumitor porturi insulare sau de peste mări ar putea evidenția faptul că condițiile respective
nu sunt îndeplinite, această examinare trebuie, în cazul unei scheme de ajutoare, să fie efectuată de statul
membru în stadiul recuperării ajutoarelor sau într-o etapă ulterioară, cu respectarea principiului cooperării
loiale între statul membru menționat și Comisie.
Pe de altă parte, Tribunalul consideră că Comisia nu a săvârșit o eroare în desfășurarea procedurii de control
al ajutoarelor existente impunând autorităților franceze să demonstreze că măsura de scutire fiscală era
compatibilă cu piața internă. În această privință, Tribunalul reține că nu există niciun motiv nici pentru a
distinge procedura aplicabilă ajutoarelor noi de cea aplicabilă ajutoarelor existente în etapa procedurii
oficiale de investigare, nici pentru a considera că sarcina probei ar fi inversată în ceea ce privește examinarea
compatibilității unei scheme de ajutor existente cu piața internă.
În sfârșit, Tribunalul statuează că Comisia nu a încălcat principiul bunei administrări prin faptul că nu a angajat
proceduri decât cu privire la trei state membre, rămânând în același timp inactivă față de statele membre
vizate de ancheta din anul 2013, care au recunoscut că au rezervat porturilor lor sisteme fiscale derogatorii
de la normele de drept comun. Acesta constată printre altele că obligația de imparțialitate nu poate impune
Comisiei să desfășoare simultan anchete sau să adopte decizii obligatorii în cadrul procedurilor de ajutor de
stat. În plus, eventuala încălcare de către un stat membru a unei obligații care îi revine în temeiul tratatului
nu poate fi justificată de împrejurarea că nici alte state membre nu ar respecta această obligație.
În Hotărârea Havenbedrijf Antwerpen și Maatschappij van de Brugse Zeehaven/Comisia (T-696/17,

EU:T:2019:652), pronunțată la 20 septembrie 2019, Tribunalul a respins acțiunea în anulare introdusă de
porturile din Anvers și din Bruges împotriva deciziei Comisiei Europene din 27 iulie 2017 prin care sistemul
de scutire de la plata impozitului pe profit de care beneficiau este calificat drept ajutor de stat incompatibil
cu tratatul și prin care se dispune desființarea acestuia49.
Adoptată în urma unei investigații desfășurate în anul 2013 în toate statele membre cu scopul obținerii unei
imagini de ansamblu asupra funcționării și a fiscalității porturilor acestora, în decizia atacată s-a constatat că
măsura având ca obiect scutirea de la plata impozitului pe profit a porturilor belgiene menționate la articolul
180 punctul 2 din Codul impozitelor pe venituri coordonat în anul 1992 (denumit în continuare „CIR”) constituia
o schemă de ajutor de stat existentă, incompatibilă cu piața internă. În consecință, prin decizia atacată s-a
dispus mai ales desființarea acestei scutiri și supunerea veniturilor din activitățile porturilor menționate la
impozitul pe profit de la începutul anului care urmează datei adoptării sale. În speță, Tribunalul a respins
acțiunea ca neîntemeiată, statuând că Comisia a considerat în mod întemeiat că cele două porturi trebuiau
calificate drept întreprinderi în măsura în care acestea exercitau activități economice și că scutirea de care
beneficiau avea efectul de a le avantaja și prezenta, prin urmare, un caracter selectiv în raport cu dreptul
ajutoarelor de stat50.
Astfel, în primul rând, Tribunalul a statuat că Comisia a considerat în mod întemeiat că porturile exercitau, cel
puțin parțial, activități economice, în sensul că acestea furnizau utilizatorilor lor un serviciu de acces al navelor
la infrastructura portuară, în schimbul unei „taxe portuare”, și servicii specifice precum pilotarea, ridicarea,
manipularea, amararea, în schimbul unei remunerații, și în sensul că porturile puneau anumite infrastructuri
sau terenuri la dispoziția unor întreprinderi pentru necesități proprii sau pentru furnizarea serviciilor specifice
49| Decizia (UE) 2017/2115 a Comisiei din 27 iulie 2017 privind schema de ajutor nr. SA.38393 (2016/C, ex 2015/E) pusă în aplicare de
Belgia – Fiscalitatea porturilor în Belgia ( JO 2017, L 332, p. 1, denumită în continuare „decizia atacată”).
50| A rticolul 107 alineatul (1) TFUE.

sus-menționate. În această privință, Tribunalul a precizat, pe de o parte, că împrejurarea că porturilor li se
deleagă prerogative de putere publică, de natură neeconomică, precum controlul și siguranța traficului
maritim sau supravegherea antipoluare, sau că li se încredințează servicii de interes general nu împiedica,
prin ea însăși, calificarea porturilor drept întreprinderi din moment ce exercitau și activități economice care
constau în furnizarea de bunuri sau în prestarea de servicii pe piață în schimbul unei remunerații. Tribunalul
a constatat, pe de altă parte, că nu s-a demonstrat că activitățile economice ale porturilor erau doar accesorii
și indisociabile de exercitarea prerogativelor lor de putere publică. În sfârșit, Tribunalul a statuat că, chiar
dacă trebuia să se considere că porturile beneficiau de un monopol legal și că în Belgia nu existau operatori
privați cu care s-ar afla în concurență, exista totuși o piață a serviciilor portuare în cadrul căreia diferitele
porturi maritime ale Uniunii, în special pe axa Hamburg-Rotterdam-Anvers, se aflau în concurență.
În al doilea rând, Tribunalul a statuat că Comisia a concluzionat în mod întemeiat că scutirea de la plata
impozitului pe profit de care beneficiau cele două porturi în temeiul articolului 180 punctul 2 din CIR le
conferea un avantaj selectiv în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În această privință, Tribunalul a
amintit mai întâi că controlul care trebuie efectuat în vederea pronunțării cu privire la selectivitate implica
să se identifice, într-o primă etapă, cadrul de referință, cu alte cuvinte, regimul fiscal comun sau „normal”
aplicabil, apoi să se demonstreze, într-o a doua etapă, că măsura fiscală în cauză deroga de la regimul comun
respectiv în măsura în care introducea diferențieri între operatorii aflați, în raport cu obiectivul urmărit de
acest regim comun, într-o situație juridică și factuală comparabilă.
În speță, articolul 1 din CIR prevedea că societăților li se aplica impozitul pe profit, iar celorlalte persoane
juridice decât societățile li se aplica impozitul pe persoane juridice. Articolul 2 punctul 5 litera (a) din CIR
definea, în plus, societatea ca fiind orice entitate cu personalitate juridică și angajată într-o activitate de
exploatare sau în operațiuni cu caracter lucrativ.
În acest context, Tribunalul a statuat mai întâi că Comisia avea temei să considere că porturile erau, în
principiu, „societăți”, datorită esenței activității acestora, de natură economică, și că, în lipsa articolului 180
punctul 2 din CIR, li s-ar aplica impozitul pe profit, în măsura în care efectuau operațiuni cu caracter lucrativ,
iar nu impozitul pe persoane juridice, în temeiul articolelor 1 și 2 din CIR. Întrucât articolul 180 punctul 2
din CIR instituia o scutire necondiționată de la plata impozitului pe profit în favoarea porturilor, chiar dacă
acestea ar fi angajate într-o activitate de exploatare sau în operațiuni cu caracter lucrativ, în sensul articolului
2 punctul 5 din CIR, dispozițiile sale nu se încadrau în logica acestui cadru de referință și constituiau astfel
o derogare de la cadrul menționat. În continuare, Tribunalul a constatat că Comisia a considerat în mod
întemeiat că această derogare introducea o diferențiere între societățile cărora li se aplică impozitul pe
profit și porturi, chiar dacă, în ceea ce privește obiectivul cadrului de referință care consta în impozitarea
profiturilor societăților angajate într-o activitate de exploatare sau în operațiuni cu caracter lucrativ, se
aflau într-o situație comparabilă. În sfârșit, Tribunalul a considerat că această derogare nu era justificată de
natura și de economia regimului impozitului pe venit. În această privință, Tribunalul a arătat mai ales că, din
moment ce criteriul decisiv pentru aplicarea impozitului pe venit era, în privința entității în cauză, faptul de
a fi angajată într-o activitate de exploatare sau în operațiuni cu caracter lucrativ, împrejurările că porturile
nu își distribuiau profitul, ci îl reinvesteau, că urmăreau un obiectiv care depășește interesul lor individual,
că nu aveau drept obiectiv prevăzut de lege obținerea de profituri, că făceau parte dintre autoritățile publice
și că asigurau misiuni de interes general nu erau suficiente, în raport cu principiile directoare ale sistemului
fiscal, pentru a justifica un tratament fiscal mai favorabil decât cel al altor societăți.

b. Impozitarea societăților integrate într-un grup multinațional
Prin Hotărârea Belgia și Magnetrol International/Comisia (T-131/16 și T-263/16, atacată cu recurs51, EU:T:2019:91),
pronunțată la 14 februarie 2019 în cadrul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, Tribunalul
a anulat Decizia (UE) 2016/1699 a Comisiei din 11 ianuarie 2016 prin care a fost calificat drept ajutor de stat
ilegal și incompatibil cu piața internă sistemul de scutire a profitului excedentar al unor entități belgiene
din cadrul unor grupuri de întreprinderi multinaționale, aplicat de Belgia din anul 2004, și s-a dispus, în
consecință, recuperarea sa52.
Conform articolului 185 alineatul 2 litera b) din Codul privind impozitul pe venit din 1992 (denumit în continuare
„CIR 92”), întemeiat pe principiul deplinei concurențe prevăzut la articolul 9 din convenția-model a Organizației
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) cu privire la impozitul pe venit și pe avere, baza impozabilă
a societăților integrate în grupuri multinaționale de societăți supuse impozitului în Belgia poate fi adaptată
pozitiv sau negativ, de la caz la caz, pe baza elementelor disponibile furnizate de contribuabil, prin corecții
asupra profiturilor care rezultă din tranzacții transfrontaliere intragrup, în cazul în care prețurile de transfer
aplicate nu reflectă mecanismele pieței și principiul deplinei concurențe. Ajustarea pozitivă permite o majorare
a profiturilor societății rezidente care face parte dintr-un grup multinațional pentru a include profituri pe care
societatea rezidentă ar fi trebuit să le realizeze cu ocazia unei anumite tranzacții într-un context de deplină
concurență. În mod corelativ, ajustarea negativă are drept scop evitarea sau eliminarea unei duble impuneri.
Aceste ajustări pot fi aprobate de autoritățile fiscale belgiene pe calea unei decizii anticipate (tax ruling).
Tribunalul respinge, în primul rând, motivul întemeiat pe pretinsa ingerință a Comisiei în competențele
exclusive ale Belgiei în materie de fiscalitate directă. În această privință amintește că, deși, în stadiul actual
de dezvoltare a dreptului Uniunii, fiscalitatea directă este de competența statelor membre, acestea din urmă
trebuie să o exercite totuși cu respectarea dreptului Uniunii. Or, o măsură prin care autoritățile publice acordă
anumitor întreprinderi un tratament fiscal avantajos care plasează beneficiarii într-o situație financiară mai
favorabilă decât a celorlalți contribuabili poate constitui un ajutor de stat. Întrucât Comisia este competentă
să asigure respectarea normelor privind ajutoarele de stat, nu i se poate reproșa că și-a depășit competențele.
În al doilea rând, Tribunalul constată că Comisia a stabilit în mod eronat în speță existența unei scheme de
ajutor în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/158953. În temeiul acestei dispoziții, constituie
o schemă de ajutor „orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare,
pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract, precum și
orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai
multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată și/sau într-un cuantum nedeterminat”. Potrivit
Tribunalului, această definiție implică, primo, că, în măsura în care ajutoarele individuale sunt acordate fără
intervenția unor măsuri suplimentare de punere în aplicare, elementele esențiale ale schemei de ajutor
în discuție trebuie în mod necesar să reiasă din dispozițiile identificate ca temei al schemei menționate.
Ea implică, secundo, că autoritățile naționale care aplică schema menționată nu dispun de o marjă de
apreciere în ceea ce privește determinarea elementelor esențiale ale ajutorului în cauză și în ceea ce privește
oportunitatea acordării acestuia, competența autorităților naționale trebuind să se limiteze la o aplicare
tehnică a dispozițiilor care se consideră că ar constitui schema în discuție, dacă este cazul după ce verifică
51| Cauza C-337/19 P, Comisia/Belgia și Magnetrol International.
52| D ecizia (UE) 2016/1699 a Comisiei din 11 ianuarie 2016 privind schema de ajutoare de stat privind scutirea aplicabilă profitului
excedentar SA.37667 (2015/C) (ex 2015/NN) pusă în aplicare de Belgia [notificată cu numărul C(2015) 9837] ( JO 2016, L 260, p. 61).
53| Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 TFUE (JO 2015, L 248, p. 9).

dacă solicitanții îndeplinesc condițiile prealabile pentru a beneficia de aceasta. În sfârșit, tertio, actele care
constituie temeiul schemei de ajutor trebuie să definească beneficiarii în mod general și abstract, chiar dacă
ajutorul care le este acordat rămâne nedeterminat.
În speță, Tribunalul constată, primo, că, deși, desigur, unele dintre elementele esențiale ale schemei reținute
de Comisie în Decizia (UE) 2016/1699 pot rezulta din actele pe care le-a identificat în decizie, acest lucru nu
este valabil pentru toate aceste elemente esențiale, între care metoda de calcul al profitului excedentar
în două etape, care cuprinde metoda tranzacțională a marjei nete (MTMN) și cerința privind investițiile,
crearea de locuri de muncă, centralizarea sau intensificarea unor activități în Belgia. În consecință, punerea
în aplicare a acestor acte și, prin urmare, acordarea pretinselor ajutoare ar depinde în mod necesar de
adoptarea unor măsuri suplimentare de punere în aplicare. Secundo, Tribunalul consideră că autoritățile fiscale
belgiene dispuneau, la adoptarea deciziilor anticipate privind profitul excedentar, de o putere de apreciere
cu privire la toate elementele esențiale ale sistemului de scutire în litigiu, care le permitea să influențeze
caracteristicile, cuantumul și condițiile în care era acordată scutirea, ceea ce exclude de asemenea existența
unei scheme de ajutoare. Tribunalul constată în această privință că, atunci când au adoptat o decizie de
ajustare negativă, autoritățile menționate nu au procedat la o aplicare tehnică a cadrului de reglementare
aplicabil, ci, dimpotrivă, au efectuat „de la caz la caz” o evaluare calitativă și cantitativă a fiecărei cereri, pe
baza rapoartelor și a elementelor de probă furnizate de entitatea în cauză, pentru a decide dacă se justifica
acordarea ajustării respective. Tertio, Tribunalul arată că beneficiarii pretinsei scheme de ajutor, care, în
temeiul articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, prevede că se aplică societăților integrate într-un grup
multinațional în cadrul relațiilor lor transfrontaliere reciproce, nu sunt definiți în mod general și abstract prin
actele care stau la baza schemei de ajutor identificate de Comisie, astfel încât trebuiau în mod necesar să fie
definiți prin măsuri suplimentare de punere în aplicare. În sfârșit, quarto, Tribunalul statuează că Comisia nu
a reușit să demonstreze că linia de conduită sistematică a autorităților fiscale belgiene pe care o identificase
îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589.
În Hotărârea Luxemburg și Fiat Chrysler Finance Europe/Comisia (T-755/15 și T-759/15, EU:T:2019:670),

pronunțată la 24 septembrie 2019, Camera a șaptea extinsă a Tribunalului a respins ca neîntemeiate acțiunile
în anulare introduse de Marele Ducat al Luxemburgului și de întreprinderea Fiat Chrysler Finance Europe
împotriva deciziei Comisiei Europene prin care se califică drept ajutor de stat o decizie fiscală anticipativă
acordată de autoritățile fiscale luxemburgheze întreprinderii Fiat Chrysler Finance Europe54.
Fiat Chrysler Finance Europe, denumită anterior Fiat Finance and Trade Ltd (denumită în continuare „FFT”),
face parte din grupul auto Fiat/Chrysler și furnizează servicii de trezorerie și finanțări societăților din
grupul menționat cu sediul în Europa. Având sediul social în Luxemburg, FFT solicitase autorităților fiscale
luxemburgheze o decizie fiscală anticipată (tax ruling) în materia impozitării (denumită în continuare „decizia
anticipativă”). În urma acestei cereri, autoritățile luxemburgheze au adoptat o decizie anticipativă care
valida o metodă de stabilire a remunerației FFT pentru serviciile furnizate celorlalte societăți ale grupului
Fiat/Chrysler, ceea ce permitea FFT să stabilească anual profitul său impozabil cu titlu de impozit pe profit
în Marele Ducat al Luxemburgului.
În decizia atacată, Comisia a considerat că această decizie anticipativă constituia un ajutor de stat în sensul
articolului 107 TFUE, mai precis un ajutor pentru funcționare incompatibil cu piața internă. În plus, ea a
constatat că Marele Ducat al Luxemburgului nu îi notificase proiectul de decizie anticipativă în cauză și nu
Luxemburg în favoarea Fiat ( JO 2016, L 351, p. 1).

respectase clauza de standstill, cu încălcarea dispozițiilor articolului 108 alineatul (3) TFUE. Astfel, Comisia
a dispus recuperarea acestui ajutor nelegal și incompatibil cu piața internă. Marele Ducat al Luxemburgului
și FFT au introdus, fiecare, o acțiune în anulare împotriva acestei decizii.
Întrucât impozitarea directă intră în sfera de competență exclusivă a statelor membre, Tribunalul a amintit,
în primul rând, că, atunci când a analizat aspectul dacă decizia anticipativă în cauză era conformă cu normele
în materia ajutoarelor de stat, Comisia nu a procedat la nicio „armonizare fiscală deghizată”, ci a exercitat
competența pe care o are în temeiul dreptului Uniunii Europene. Astfel, întrucât Comisia este competentă
să asigure respectarea articolului 107 TFUE, nu i se poate reproșa că și-a depășit competențele atunci când
a examinat decizia anticipativă în cauză pentru a verifica dacă aceasta constituia un ajutor de stat și, în cazul
unui răspuns afirmativ, dacă ea era compatibilă cu piața internă.
În al doilea rând, Tribunalul a arătat că, atunci când dreptul fiscal național intenționează să impoziteze profitul
care rezultă din activitatea economică a unei întreprinderi integrate ca și cum ar rezulta din tranzacțiile
efectuate în condiții de piață, Comisia poate utiliza principiul deplinei concurențe pentru a verifica dacă
tranzacțiile intragrup sunt remunerate ca și cum ar fi fost negociate între întreprinderi independente și,
prin urmare, dacă o decizie fiscală anticipativă conferă un avantaj beneficiarului său în sensul articolului
107 alineatul (1) TFUE. În această privință, Tribunalul a precizat că principiul deplinei concurențe, astfel cum
a fost identificat de Comisie în decizia atacată, constituie un instrument care îi permite să verifice dacă
tranzacțiile intragrup sunt remunerate ca și cum ar fi fost negociate între întreprinderi independente. El a
constatat astfel că, ținând seama de dreptul fiscal luxemburghez, acest instrument intră în cadrul exercitării
competențelor Comisiei în temeiul articolului 107 TFUE. Așadar, în speță, Comisia era în măsură să verifice
dacă nivelul prețului pentru tranzacțiile intragrup validat prin decizia anticipativă în cauză corespundea celui
care ar fi fost negociat în condiții de piață.
În al treilea rând, în ceea ce privește demonstrarea ca atare a existenței unui avantaj, Tribunalul a considerat
că metoda de stabilire a remunerației FFT validată prin decizia anticipativă în cauză nu permitea să se ajungă
la un rezultat de concurență deplină și că, dimpotrivă, ea a redus la minimum remunerația FFT, pe baza căreia
se stabilește impozitul datorat de aceasta.
În al patrulea rând, în ceea ce privește examinarea selectivității avantajului acordat FFT prin decizia anticipativă
în cauză, Tribunalul a apreciat că, atunci când a estimat că avantajul conferit FFT era selectiv, Comisia nu a
săvârșit o eroare din moment ce se considera că decizia anticipativă menționată constituie un ajutor individual
și că în speță erau îndeplinite condițiile legate de prezumția de selectivitate. Tribunalul a adăugat că, în orice
caz, Comisia demonstrase de asemenea că măsura în cauză era selectivă pe baza analizei selectivității în
trei etape.
În al cincilea rând, în ceea ce privește recuperarea ajutorului, Tribunalul a confirmat că, în speță, recuperarea
ajutorului nu era contrară nici principiului securității juridice, nici dreptului la apărare al Marelui Ducat al
Luxemburgului.
În Hotărârea din 24 septembrie 2019, Țările de Jos și alții/Comisia (T-760/15 și T-636/16, EU:T:2019:669), Camera
a șaptea extinsă a Tribunalului a anulat decizia Comisiei Europene prin care aceasta a calificat drept ajutor
de stat un acord prealabil în materie de prețuri încheiat de autoritățile fiscale neerlandeze cu întreprinderea
Starbucks Manufacturing Emea BV55 (denumită în continuare „SMBV”).
Țările de Jos în favoarea Starbucks ( JO 2017, L 83, p. 38).

SMBV este o filială a grupului Starbucks care este însărcinată cu anumite activități de producție și de
distribuție în cadrul grupului menționat. La 28 aprilie 2008, autoritățile fiscale neerlandeze au încheiat un
acord prealabil în materie de prețuri cu SMBV (denumit în continuare „acordul prealabil”), având ca obiect
stabilirea remunerației SMBV pentru activitățile sale în cadrul grupului Starbucks. Remunerația SMBV a servit
ulterior la stabilirea anuală a profitului impozabil al SMBV pentru impozitul pe profit în Țările de Jos. La 21
octombrie 2015, Comisia a adoptat decizia sa prin care a calificat, pe de o parte, acordul prealabil drept ajutor
incompatibil cu piața internă și prin care a dispus, pe de altă parte, recuperarea acestui ajutor. Atât Regatul
Țărilor de Jos, cât și Starbucks Corp. și SMBV au introdus, fiecare, o acțiune în anulare împotriva acestei decizii.
Întrucât impozitarea directă este de competența exclusivă a statelor membre, Tribunalul a amintit, în primul
rând, că acestea din urmă trebuiau să exercite totuși competența respectivă cu respectarea dreptului Uniunii
Europene. Astfel, intervențiile statelor membre în materie de fiscalitate directă, chiar dacă ar privi chestiuni
care nu au făcut obiectul unei armonizări în Uniune, nu sunt excluse din domeniul de aplicare al reglementării
privind controlul ajutoarelor de stat. Rezultă din aceasta că Comisia putea califica o măsură fiscală precum
acordul prealabil drept ajutor de stat, în măsura în care erau îndeplinite condițiile unei asemenea calificări.
În al doilea rând, Tribunalul a arătat că, atunci când dreptul fiscal național urmărea să impoziteze profitul
rezultat din activitatea economică a unei întreprinderi integrate ca și cum ar fi rezultat din tranzacții efectuate
în condiții de piață, Comisia putea utiliza principiul concurenței depline pentru a controla dacă tranzacțiile
intragrup erau remunerate ca și cum ar fi fost negociate între întreprinderi independente și, prin urmare,
dacă o decizie fiscală anticipativă a conferit un avantaj beneficiarului său în sensul articolului 107 alineatul (1)
TFUE. În această privință, Tribunalul a precizat că principiul concurenței depline, astfel cum a fost identificat
de Comisie în decizia sa, constituia un instrument care îi permitea să verifice dacă tranzacțiile intragrup erau
remunerate ca și cum ar fi fost negociate între întreprinderi independente. El a constatat astfel că, având
în vedere dreptul fiscal neerlandez, acest instrument intra în cadrul exercitării competențelor Comisiei în
temeiul articolului 107 TFUE. Comisia era, așadar, în speță, în măsură să verifice dacă nivelul prețurilor pentru
tranzacțiile intragrup aprobat prin acordul prealabil în cauză corespundea celui care ar fi fost negociat în
condiții de piață.
În al treilea rând, în ceea ce privește demonstrarea ca atare a existenței unui avantaj, Tribunalul a apreciat
însă că Comisia nu a reușit să demonstreze că acordul prealabil în cauză a conferit un avantaj în sensul
articolului 107 alineatul (1) TFUE prin diminuarea sarcinii fiscale a SMBV. Mai precis, Tribunalul a respins
diferitele linii ale raționamentului prezentate de Comisie prin care se urmărea să se demonstreze că, întrucât
valida o metodă de stabilire a prețurilor de transfer care nu permitea să se ajungă la un rezultat în condiții
de concurență deplină, acordul prealabil a conferit un avantaj SMBV.
Astfel, într-o primă etapă, Tribunalul a respins linia raționamentului potrivit căreia acordul prealabil ar fi conferit
un avantaj SMBV pentru motivul că alegerea în sine a metodei de stabilire a prețurilor pentru tranzacțiile
intragrup nu conducea la o aproximare fiabilă a unui rezultat bazat pe piață, în conformitate cu principiul
concurenței depline. Așadar, întrucât simpla nerespectare a cerințelor metodologice nu conduce în mod
necesar la o reducere a sarcinii fiscale, Comisia ar fi trebuit să demonstreze, în plus, că erorile metodologice
pe care le-a identificat în acordul prealabil în cauză nu permiteau să se ajungă la o aproximare fiabilă a unui
rezultat în condiții de concurență deplină și că acestea au condus la o reducere a profitului impozabil în
raport cu sarcina fiscală rezultată din aplicarea regulilor normale de impozitare ale dreptului național unei
întreprinderi aflate într-o situație de fapt comparabilă cu cea a SMBV și care își desfășoară activitățile în
condiții de piață. Or, Comisia nu a furnizat o asemenea probă.
În această privință, Tribunalul a arătat în special că Comisia nu invocase niciun element care să permită
să se concluzioneze că metoda reținută în acordul prealabil pentru a stabili prețurile de transfer, și anume
metoda marjei tranzacționale nete (denumită în continuare „MMTN”), conducea în mod necesar la un rezultat
prea scăzut, ceea ce ar fi conferit un avantaj SMBV. De asemenea, Tribunalul a arătat că simpla constatare a

Comisiei potrivit căreia acordul prealabil nu a analizat redevența plătită de SMBV în favoarea unei întreprinderi
din grupul Starbucks pentru utilizarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, printre care în special
metodele de prăjire și alte know-how-uri în materie de prăjire, nu era suficientă pentru a demonstra că
această redevență nu era efectiv conformă cu principiul concurenței depline. În ceea ce privește cuantumul
acestei redevențe plătite de SMBV, în urma unei analize a funcțiilor SMBV referitoare la redevență și a unei
analize a acordurilor de prăjire comparabile examinate de Comisie, Tribunalul a apreciat, în plus, că Comisia
nu a demonstrat că rezulta din aceasta un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
Într-o a doua etapă, Tribunalul a examinat raționamentul subsidiar al Comisiei potrivit căruia, presupunând
chiar că MMTN putea fi utilizată în speță pentru a stabili prețurile de transfer, acordul prealabil ar fi conferit
un avantaj SMBV întrucât modalitățile de aplicare a metodei menționate, aprobate prin acordul prealabil,
erau eronate. În această privință, Tribunalul a arătat că Comisia nu a demonstrat că diferitele erori pe care
le-a identificat în modalitățile de aplicare a MMTN au conferit un avantaj SMBV, indiferent că este vorba
despre validarea prin acordul prealabil a identificării SMBV în calitate de entitate care trebuie testată în
scopul aplicării MMTN, despre alegerea indicatorului privind nivelul de profit pentru aplicarea MMTN sau
despre anumite ajustări efectuate la indicatorul menționat.
4. Subvenții pentru investiții în favoarea unor întreprinderi

de transport public
În Hotărârile din 12 iulie 2019, Keolis CIF și alții/Comisia (T-289/17, EU:T:2019:537), Transdev și alții/Comisia
(T-291/17, EU:T:2019:534), Regiunea Île-de-France/Comisia (T-292/17, EU:T:2019:532), Optile/Comisia (T-309/17,
EU:T:2019:529), Ceobus și alții/Comisia (T-330/17, EU:T:2019:527) și STIF-IDF/Comisia (T-738/17, EU:T:2019:526),
Tribunalul a respins mai multe cereri de anulare parțială a deciziei Comisiei din 2 februarie 2017 privind
două scheme de ajutor puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în
regiunea Île-de-France56.
Toate aceste cauze se înscriu în cadrul acordării a două scheme de ajutor în favoarea întreprinderilor de
transport cu autobuzul în regiunea Île-de-France, prima pusă în aplicare de Regiunea Île-de-France în perioada
1994-2008 și a doua pusă în aplicare de Sindicatul Transporturilor din Île-de-France (STIF-IDF) începând cu
anul 2008. Ajutoarele plătite în temeiul schemelor menționate urmăreau să favorizeze achiziționarea de
echipamente de către întreprinderile de transport public regulat din regiunea Île-de-France și să compenseze
costurile de investiție suportate de acestea din urmă.
În decizia atacată în fața Tribunalului, într-o primă etapă, Comisia a apreciat că aceste două scheme de ajutor
erau compatibile cu piața internă. Într-o a doua etapă, ea a concluzionat însă că ajutoarele financiare acordate
în temeiul schemelor menționate fuseseră puse în aplicare în mod ilegal, în măsura în care ele constituiau
„ajutoare noi” și nu îi fuseseră notificate. În această privință, Comisia a constatat mai precis o încălcare a
articolului 108 alineatul (3) TFUE, care interzice statelor membre ce intenționează să acorde sau să modifice
un ajutor de stat să pună în aplicare măsurile preconizate înainte ca Comisia să fi efectuat un control prealabil
cu privire la proiectele sale. Astfel, articolul 108 alineatul (3) TFUE prevede o obligație de „standstill” care se
aplică ajutoarelor noi, dar nu și ajutoarelor existente.
56| Decizia (UE) 2017/1470 a Comisiei din 2 februarie 2017 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de
Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île-de-France ( JO 2017, L 209, p. 24).

Prin Hotărârile Keolis CIF și alții/Comisia, Transdev și alții/Comisia, Optile/Comisia și Ceobus și alții/Comisia,
Tribunalul a respins acțiunile introduse de mai mulți operatori de rețele de transport rutier de călători pe
teritoriul acestei regiuni prin care se urmărea anularea deciziei atacate în măsura în care aceasta privește
schema de ajutor pusă în aplicare de Regiunea Île-de-France în perioada 1994-2008. În acest cadru, mai
multe reclamante invocaseră critici întemeiate pe diverse încălcări ale obligației de motivare de către Comisie,
care au fost însă, toate, respinse de Tribunal. În susținerea acțiunilor formulate, reclamantele contestau de
asemenea calificarea drept ajutoare noi a subvențiilor pentru investiții primite de întreprinderile de transport
în temeiul schemei de ajutor puse în discuție. Operatorii de rețele de transport rutier invocau totodată o
încălcare a normelor privind prescripția prevăzute de articolul 17 din Regulamentul 2015/158957.
În ceea ce privește calificarea drept ajutor nou a schemei de ajutor puse în aplicare de Regiunea Île-de-France
în perioada 1994-2008, pe de o parte, Tribunalul a respins criticile întemeiate pe încălcarea articolului 1 litera
(b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589, potrivit căruia ajutoarele introduse înainte de intrarea în vigoare
a Tratatului FUE în statul membru respectiv sunt considerate existente. Astfel, reclamantele nu prezentaseră
în fața Tribunalului elementele de probă suficiente pentru a stabili că schema de ajutor în cauză fusese
introdusă la o dată anterioară intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene
în Franța, la 1 ianuarie 1958. Pe de altă parte, Tribunalul a respins criticile întemeiate pe încălcarea articolului
1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589, potrivit căruia este considerat ajutor existent ajutorul
care în momentul punerii în aplicare nu reprezenta un ajutor și a devenit ajutor ulterior, datorită evoluției
pieței interne și fără să fi fost modificat de statul membru. În această privință, Tribunalul a evidențiat faptul
că întreprinderile de transport care beneficiau de ajutoarele acordate ar fi putut să utilizeze, începând de la
introducerea schemei de ajutor în cauză, echipamentul finanțat prin aceste ajutoare în cadrul activităților de
transport deschise concurenței. În plus, în ceea ce privește perioada 1994-2008, întreprinderile de transport
în cauză nu au contestat calificarea subvențiilor acordate drept ajutoare de stat, în sensul articolului 107
alineatul (1) TFUE. Mai mult, concluzia Comisiei potrivit căreia toate criteriile prevăzute la dispoziția menționată
erau îndeplinite pentru perioada respectivă era conformă cu analiza care figurează în mai multe decizii ale
instanțelor naționale pronunțate în materia respectivă.
Tribunalul a respins de asemenea criticile întemeiate pe o încălcare a articolului 17 din Regulamentul 2015/1589,
care prevede un termen de prescripție de 10 ani pentru recuperarea ajutorului. În această privință, Tribunalul
a arătat că normele în materie de prescripție definite în dispoziția menționată se referă numai la prerogativele
Comisiei, astfel încât ele nu au vocația de a se aplica într-un caz în care, precum în speță, Comisia a recunoscut
compatibilitatea ajutoarelor plătite ilegal cu piața internă ulterior acordării lor. Tribunalul a amintit însă că
competențelor autorităților naționale privind o eventuală recuperare a unor astfel de ajutoare rămâne să li
se aplice numai normele de prescripție din dreptul național aplicabile în fața instanței naționale.
Prin Hotărârea Regiunea Île-de-France/Comisia, Tribunalul a respins acțiunea introdusă de Regiunea Île-
de-France. Tribunalul a considerat că reclamanta nu poate să reproșeze Comisiei săvârșirea unei încălcări
a obligației de motivare în cadrul aprecierilor sale referitoare la caracterul selectiv al schemei de ajutor pe
care aceasta a instituit-o în perioada 1994-2008 și la avantajul economic necuvenit acordat beneficiarilor
schemei menționate. În plus, Tribunalul a apreciat că nu era necesar să repună în discuție temeinicia
aprecierilor din decizia atacată privind existența unui avantaj economic și caracterul selectiv al schemei.
În această privință, Tribunalul a precizat că întreprinderile care provin din alte state membre sau din alte
regiuni franceze nu erau eligibile pentru acordarea subvențiilor în litigiu, de care puteau beneficia numai
întreprinderile active pe piața transportului regulat de călători și care își desfășoară activitățile pe teritoriul
reclamantei. Pe de altă parte, Tribunalul a dispus respingerea motivului întemeiat pe încălcarea articolului 1
litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589.
57| Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 TFUE (JO 2015, L 248, p. 9).

Prin Hotărârea STIF-IDF/Comisia, Tribunalul a respins acțiunea introdusă de STIF-IDF având ca obiect anularea
deciziei atacate în măsura în care privește schema de ajutor pusă în aplicare de acesta din urmă începând
cu anul 2008. Această parte a deciziei atacate viza mai precis o serie de contracte încheiate între STIF-IDF
și întreprinderi private care desfășoară activități de transport public regulat pe teritoriul regiunii Île-de-
France, care prevedeau plata de către STIF-IDF a unei contribuții financiare către întreprinderile semnatare,
în compensarea executării obligațiilor de serviciu public la care acestea din urmă erau supuse contractual.
În susținerea acțiunii în anulare, STIF-IDF invoca jurisprudența constantă potrivit căreia o intervenție a statului
nu constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE atunci când aceasta reprezintă contraprestația
unor servicii prestate de întreprinderile beneficiare în executarea obligațiilor de serviciu public, astfel încât
întreprinderile menționate nu profită, în realitate, de un avantaj financiar, iar intervenția respectivă nu are
ca efect plasarea acestora într-o poziție concurențială mai favorabilă în raport cu întreprinderile concurente.
Într-un caz concret, pentru ca o astfel de compensație să nu fie calificată drept ajutor de stat, trebuie să fie
îndeplinite criteriile „Altmark”58. Al patrulea dintre criteriile respective stipulează că nivelul intervenției etatice
trebuie să fie stabilit pe baza unei analize a costurilor pe care o întreprindere medie, bine administrată și
dotată corespunzător pentru a putea respecta cerințele de serviciu public impuse, le-ar fi suportat pentru
executarea acestor obligații. În acțiunea formulată, STIF-IDF reproșa mai exact Comisiei că în mod eronat a
considerat în decizia atacată că schema de ajutor în litigiu nu îndeplinea criteriul respectiv și că și-a încălcat
obligația de motivare în această privință.
După ce a confirmat că Comisia detaliase suficient motivele pentru care considera că schema de ajutor în
litigiu nu îndeplinea al patrulea criteriu Altmark, Tribunalul a arătat că elementele de probă prezentate de
STIF-IDF în susținerea criticilor sale erau compuse în esență din referiri la instrumente metodologice pe
care le utilizase anterior stabilirii cuantumului contribuțiilor financiare care trebuiau plătite întreprinderilor
semnatare, precum și la diferitele controale ex post efectuate pentru a verifica investițiile realizate de acestea
din urmă. Or, întrucât elementele de probă menționate nu erau relevante sau cel puțin suficiente pentru a
stabili dacă cuantumul compensației fusese stabilit în conformitate cu al patrulea criteriu Altmark, Tribunalul
a constatat că informațiile furnizate de STIF-IDF nu permiteau să se stabilească faptul că aprecierea schemei
de ajutor în litigiu efectuată în decizia atacată din perspectiva acestui criteriu era afectată de o eroare de
drept sau de apreciere.
5. Aplicabilitatea ratione temporis a dispozițiilor în materie de

ajutoare de stat
În Hotărârea European Food și alții/Comisia (cauzele conexate T-624/15, T-694/15 și T-704/15, atacată cu
recurs59, EU:T:2019:423), pronunțată la 18 iunie 2019, Tribunalul a anulat în întregime Decizia (UE) 2015/1470
a Comisiei din 30 martie 201560 prin care aceasta a calificat drept ajutor incompatibil cu piața internă plata
de despăgubiri acordate prin hotărârea unui tribunal arbitral constituit sub egida Centrului Internațional
pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții (ICSID).
58| Este vorba despre patru criterii de aplicare a acestei jurisprudențe, care au fost enunțate în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark
Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C-280/00, EU:C:2003:415, punctele 88-93).
59| Cauza C-638/19 P, Comisia/European Food și alții.
60| D ecizia (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015 privind ajutorul de stat SA.38517 (2014/C) (ex 2014/NN) pus în aplicare
de România – Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013 [notificată cu numărul C(2015) 2112]
( JO 2015, L 232, p. 43, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

La 29 mai 2002, guvernul Regatului Suediei și guvernul României au încheiat un tratat bilateral de investiții
privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor (denumit în continuare „TBI”), intrat în vigoare la
1 iulie 2003, al cărui articol 2 alineatul 3 prevedea că fiecare parte contractantă asigura întotdeauna un
tratament just și echitabil investițiilor efectuate de investitorii celeilalte părți contractante. În anul 2005, în
cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (aderare care a avut loc în cele din urmă la
1 ianuarie 2007), guvernul român a abrogat o schemă națională de stimulente în favoarea investitorilor din
regiunile defavorizate care fusese adoptată prin Ordonanța de urgență a Guvernului (denumită în continuare
„OUG”) nr. 24/1998. Considerând că prin abrogarea schemei respective România își încălcase obligația de a
le aplica un tratament corect și echitabil investitorilor suedezi, cinci reclamanți care au beneficiat de schema
menționată (denumiți în continuare „reclamanții din procedura arbitrală”) au sesizat, în conformitate cu
articolul 7 din TBI, un tribunal arbitral la 28 iulie 2005. Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013,
tribunalul menționat a acordat reclamanților din procedura arbitrală despăgubiri suportate de România în
cuantum de aproximativ 178 de milioane de euro. Prin decizia sa, Comisia a calificat plata acestor despăgubiri,
plus dobânda care s-a acumulat începând de la data pronunțării hotărârii arbitrale, ca fiind un ajutor de
stat nou incompatibil cu piața internă și, prin urmare, a adoptat decizia atacată pentru a împiedica România
să execute hotărârea arbitrală. Societățile interesate direct de decizia menționată (denumite în continuare
„reclamantele”) au introdus o acțiune în anulare, în sensul articolului 263 TFUE.
În ceea ce privește motivul invocat de reclamante referitor la inaplicabilitatea dreptului Uniunii într-o situație
anterioară aderării României, Tribunalul a constatat că adoptarea schemei de stimulente și abrogarea sa,
intrarea în vigoare a TBI, încălcările săvârșite de România, precum și sesizarea tribunalului arbitral de către
reclamanții din procedura arbitrală au avut loc înainte de această aderare și că abrogarea stimulentelor
constituie faptul generator de prejudiciu pentru care despăgubirea în cauză a fost acordată reclamanților
prin hotărârea arbitrală. Tribunalul concluzionează că dreptul la despăgubire al reclamanților din procedura
arbitrală luase naștere la momentul în care România a abrogat inițiativele, în anul 2005 și, în consecință,
înainte de aderarea acesteia la Uniune. Întrucât dreptul Uniunii nu a fost aplicabil în România în această
perioadă, Tribunalul a statuat că Comisia nu putea să exercite competențele care i-au fost conferite prin
tratat în materia ajutoarelor de stat. În sfârșit, Tribunalul a precizat că, deși este adevărat că, în principiu, o
normă nouă se aplică imediat efectelor viitoare ale unei situații care a apărut sub incidența normei vechi, nu
se poate considera că efectele acestei hotărâri arbitrale constituie efectele viitoare ale unei situații născute
anterior aderării întrucât aceasta a produs în mod retroactiv efecte dobândite definitiv pe care hotărârea
nu a făcut decât să le „constate” pentru trecut, și anume efecte care, în parte, erau deja stabilite înainte de
aderare, având în vedere că, astfel cum a constatat Comisia în decizia sa, punerea în aplicare a hotărârii
arbitrale restabilea situația în care reclamantele s-ar fi aflat, după toate probabilitățile, dacă OUG nu ar fi
fost niciodată abrogată de România și că aceasta constituia un ajutor de exploatare.
În plus, Tribunalul a amintit că despăgubirea unui prejudiciu suferit nu poate fi considerată un ajutor decât
dacă reușește să despăgubească retragerea unui ajutor ilegal sau incompatibil și că, prin urmare, în măsura în
care dreptul Uniunii nu se aplică despăgubirilor care compensează retragerea schemei de stimulente, aceste
despăgubiri nu pot fi considerate drept despăgubirea pentru retragerea unui ajutor ilegal sau incompatibil cu
dreptul Uniunii. Pentru acest motiv, Tribunalul a concluzionat că decizia Comisiei este afectată de nelegalitate
în măsura în care a calificat aceste despăgubiri drept avantaj și drept ajutor în sensul articolului 107 TFUE.

V. Proprietate intelectuală
1. Marca Uniunii Europene
a. Motive absolute de refuz
În cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 14 februarie 2019, Bayer Intellectual Property/EUIPO (Reprezentarea
unei inimi) (T-123/18, EU:T:2019:95), Tribunalul a fost sesizat cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei Camerei
întâi de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) de respingere a căii de
atac împotriva deciziei examinatorului, care refuzase înregistrarea mărcii figurative reprezentând o inimă.
Camera de recurs a considerat că marca solicitată era percepută de publicul relevant ca reprezentarea unei
inimi și, în consecință, ca o referire la faptul că serviciile în cauză priveau domeniul cardiologiei.
Tribunalul amintește, în primul rând, că o marcă trebuie să permită publicului relevant să distingă produsele
pe care aceasta le desemnează de cele ale altor întreprinderi fără ca acest public să dea dovadă de o atenție
particulară, astfel încât pragul de distinctivitate necesar înregistrării unei mărci să nu depindă de nivelul de
atenție al publicului respectiv.
În al doilea rând, Tribunalul amintește că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, EUIPO are obligația de a și
exercita competențele în conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii. Deși este adevărat că,
având în vedere principiile egalității de tratament și bunei administrări, EUIPO trebuie să ia în considerare
deciziile deja adoptate cu privire la cereri similare și să analizeze cu o deosebită atenție aspectul dacă
este sau nu necesar să decidă în același sens, aplicarea acestor două principii trebuie să fie însă conciliată
cu respectarea principiului legalității. În plus, pentru motive de securitate juridică și, concret, de bună
administrare, examinarea oricărei cereri de înregistrare trebuie să fie strictă și completă pentru a evita
înregistrarea sau anularea necorespunzătoare a mărcilor. Așadar, o asemenea examinare trebuie să aibă
loc în fiecare caz concret. Astfel, înregistrarea unui semn ca marcă depinde de criterii specifice, aplicabile în
cadrul împrejurărilor de fapt ale cauzei, care au ca obiectiv să se verifice dacă semnul în cauză nu intră sub
incidența unui motiv de refuz.
Tribunalul subliniază că din aceste principii rezultă că, pe de o parte, este de competența camerelor de recurs,
atunci când decid să rețină o apreciere diferită de cea adoptată în decizii anterioare referitoare la cereri
similare invocate în fața lor, să motiveze în mod explicit această divergență în raport cu deciziile menționate.
O astfel de obligație de motivare referitoare la o divergență în raport cu decizii anterioare este însă mai
puțin importantă în privința unei examinări care depinde strict de marca solicitată decât în privința unor
constatări de ordin factual care nu depind de aceeași marcă. Pe de altă parte, Tribunalul constată că rezultă
de asemenea din jurisprudența menționată că deciziile privind înregistrarea unui semn ca marcă a Uniunii
Europene, care sunt adoptate de camerele de recurs în temeiul Regulamentului 2017/100161, sunt date în
temeiul unei competențe nediscreționare, iar nu a unei puteri discreționare, așa încât legalitatea deciziilor
acestor camere de recurs trebuie apreciată numai în temeiul acestui regulament, astfel cum a fost interpretat
de instanța Uniunii. În consecință, camerele de recurs nu pot fi ținute de decizii anterioare ale EUIPO.
61| R egulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene
( JO 2017, L 154, p. 1).

În speță, Tribunalul subliniază, pe de o parte, că examinarea caracterului distinctiv al mărcii solicitate depinde
strict de aceasta, iar nu de constatări de ordin factual invocate de reclamantă. Astfel, camera de recurs se
putea limita să indice că reclamanta nu poate invoca în mod valabil decizii anterioare ale EUIPO pentru a
infirma concluzia potrivit căreia marca solicitată este afectată de motivul de refuz întemeiat pe articolul 7
alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001. Acesta constată, pe de altă parte, că, în orice caz, camera de
recurs a motivat în mod explicit motivul pentru care s-a îndepărtat de la soluția reținută în decizia anterioară
invocată de reclamantă. Astfel, aceasta a arătat în esență că produsele aflate atunci în discuție nu vizau în mod
specific cardiologia, așa încât aceste produse, spre deosebire de serviciile în discuție în prezenta procedură,
nu aveau un „raport direct și imediat recognoscibil cu inima umană”. Pe de altă parte Tribunalul apreciază
că reclamanta nu poate contesta temeinicia acestei motivări fără a repune în cauză temeinicia refuzului
de a înregistra marca solicitată. Or, acesta observă că în mod întemeiat camera de recurs a considerat că
marca solicitată era afectată de motivul de refuz întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b)
din Regulamentul 2017/1001.
În Hotărârea adidas/EUIPO – Shoe Branding Europe (Reprezentarea a trei benzi paralele) (T-307/17,
EU:T:2019:427), pronunțată la 19 iunie 2019, Tribunalul a respins o acțiune formulată împotriva deciziei
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) prin care acesta a constatat nulitatea unei
mărci figurative reprezentând trei benzi paralele de culoare neagră pe fond alb pentru motivul că marca
respectivă era lipsită de orice caracter distinctiv, inclusiv dobândit prin utilizare.
În speță, adidas AG înregistrase o marcă figurativă constând în trei benzi paralele echidistante, cu aceeași
lățime, aplicate pe produs în indiferent ce direcție. Shoe Branding Europe BVBA formulase o cerere în nulitate
împotriva acestei mărci, invocând lipsa de caracter distinctiv în sensul articolului 52 alineatul (1) litera (a)
din Regulamentul nr. 207/200962 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (b) din același regulament. EUIPO
admisese cererea de declarare a nulității pentru motivul că marca în cauză era lipsită de orice caracter
distinctiv, atât intrinsec, cât și dobândit prin utilizare.
În primul rând, Tribunalul a trebuit să stabilească dacă, în ceea ce privește formele de utilizare a unei mărci care
pot fi luate în considerare, noțiunea de „utilizare” a mărcii în sensul articolului 7 alineatul (3) și al articolului 52
alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie sau nu să fie interpretată în același mod precum noțiunea
de „utilizare serioasă” menționată la articolul 15 alineatul (1) din același regulament.
În această privință, Tribunalul a statuat că noțiunea de utilizare a unei mărci în sensul articolului 7 alineatul (3)
și al articolului 52 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie interpretată ca făcând trimitere nu
numai la utilizarea mărcii sub forma în care aceasta a fost supusă înregistrării și, dacă este cazul, înregistrată,
ci și la utilizarea mărcii sub forme care diferă de această formă prin variații neglijabile și care, așadar, pot fi
considerate ca fiind echivalente în ansamblu cu forma respectivă.
În al doilea rând, Tribunalul a considerat că, în prezența unei mărci extrem de simple, chiar și modificări minore
aduse acestei mărci sunt susceptibile să constituie variații semnificative, astfel încât forma modificată nu va
putea fi considerată ca fiind în ansamblu echivalentă cu forma înregistrată a mărcii respective. Într-adevăr,
cu cât o marcă este mai simplă, cu atât este mai puțin susceptibilă să aibă un caracter distinctiv și cu atât
mai mult o modificare adusă acestei mărci este susceptibilă să afecteze una dintre caracteristicile esențiale
ale acesteia și să modifice în acest mod percepția mărcii de către publicul relevant.
În al treilea rând, Tribunalul a constatat că forma înregistrată a mărcii în cauză se caracteriza prin utilizarea
a trei benzi negre pe fond alb. De aici a dedus că, având în vedere extrema simplitate a mărcii în cauză și
importanța sistemului de culori, inversarea acestui sistem de culori, chiar și în condițiile în care se păstrează
un puternic contrast între cele trei benzi și fond, nu poate fi calificată drept variație neglijabilă în raport cu
62| Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (versiunea codificată) (JO 2009, L 78, p. 1).

forma înregistrată a mărcii în cauză. Prin urmare, Tribunalul a conchis că EUIPO era îndreptățit să înlăture
elementele de probă care ilustrau nu marca în cauză, ci alte semne alcătuite din trei benzi albe (sau de culoare
deschisă) pe fond negru (sau de culoare închisă).
Prin Hotărârea din 12 decembrie 2019, Conte/EUIPO (CANNABIS STORE AMSTERDAM) (T-683/18, EU:T:2019:855),
Tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva deciziei Camerei de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru
Proprietate Intelectuală (EUIPO) prin care s-a refuzat înregistrarea mărcii „CANNABIS STORE AMSTERDAM
în considerarea caracterului său contrar ordinii publice.
Santa Conte, reclamanta, a solicitat înregistrarea semnului figurativ care conține un element verbal „CANNABIS
STORE AMSTERDAM și un element figurativ ce reprezintă frunze de canabis pentru produse și servicii din
clasele 30, 32 și 43 (alimente, băuturi și servicii de alimentație publică). Camera de recurs a EUIPO a refuzat
înregistrarea în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul 2017/100163, apreciind că semnul
este contrar ordinii publice.
În primul rând, Tribunalul a amintit că criteriul determinant pentru evaluarea caracterului contrar ordinii
publice al unui semn este percepția pe care o va avea publicul relevant cu privire la marcă, percepție care se
poate baza pe definiții imprecise din punct de vedere științific sau tehnic, ceea ce înseamnă că perceperea
concretă și actuală a semnului este importantă, independent de exhaustivitatea informațiilor de care dispune
consumatorul. Astfel, subliniind că „forma specială a frunzei de canabis este adesea utilizată ca simbol mediatic
al marijuanei”, camera de recurs s-a referit în mod întemeiat nu la un fapt științific, ci la percepția publicului
relevant. De altfel, Tribunalul a confirmat afirmația camerei de recurs potrivit căreia cuvântul „amsterdam”
ar fi înțeles de publicul relevant ca făcând referire la orașul din Țările de Jos care tolerează consumul de
droguri și este cunoscut pentru „coffee shops”.
În al doilea rând, în ceea ce privește publicul relevant, Tribunalul a precizat că acesta este constituit din publicul
larg al Uniunii, care nu dispune neapărat de cunoștințe științifice sau tehnice precise despre stupefiante în
general și despre cele provenite din canabis în special, chiar dacă această situație poate varia în funcție de
statele membre pe teritoriul cărora se află publicul menționat. În plus, din moment ce în cererea de înregistrare
a mărcii reclamanta vizează produse și servicii de consum curent, destinate publicului larg, fără distincție
în funcție de vârstă, nu există niciun motiv valabil pentru a limita publicul relevant numai la publicul tânăr.
În al treilea rând, Tribunalul a constatat că în numeroase țări ale Uniunii Europene produsele provenite din
canabis care au un conținut de tetrahidrocanabinol (THC) mai mare de 0,2 % sunt considerate stupefiante
ilegale. Or, întrucât semnele susceptibile de a fi percepute ca fiind contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri nu sunt aceleași în toate statele membre, mai ales din motive lingvistice, istorice, sociale sau
culturale, Tribunalul a considerat că în mod întemeiat camera de recurs a invocat legislația acestor state
membre, nu pentru valoarea ei normativă, ci ca indicii de fapt care permit să se aprecieze percepția de către
publicul relevant din statele membre în cauză a semnului respectiv. Pe de altă parte, Tribunalul a reținut că
semnul va fi perceput de publicul relevant anglofon ca însemnând „magazin de canabis la Amsterdam”, iar
de publicul relevant care nu este anglofon ca însemnând „canabis la Amsterdam”, ceea ce, în ambele cazuri,
consolidat de imaginea frunzelor de canabis, simbol mediatic al marijuanei, constituie o aluzie clară și univocă
la produsul stupefiant care este comercializat în acest oraș.
63| A rticolul 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind
marca Uniunii Europene ( JO 2017, L 154, p. 1) prevede că se respinge înregistrarea mărcilor care sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri.

În al patrulea rând, în ceea ce privește noțiunea de ordine publică, Tribunalul a subliniat că nu orice caracter
contrar legii echivalează neapărat cu un caracter contrar ordinii publice. Trebuie de asemenea ca acest caracter
contrar să afecteze un interes considerat fundamental pentru statul membru sau statele membre în cauză
potrivit propriilor sisteme de valori. În speță, Tribunalul a constatat că, în statele membre în care consumul și
utilizarea substanței stupefiante provenite din canabis rămân interzise, lupta împotriva răspândirii acesteia
prezintă o sensibilitate cu totul specială, care răspunde unui obiectiv de sănătate publică, acela de a combate
efectele nocive ale unei asemenea substanțe.
Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a concluzionat că semnul în cauză, care va fi perceput de
publicul relevant ca o indicare a faptului că alimentele și băuturile vizate în cererea de înregistrare a mărcii,
precum și serviciile aferente conțin substanțe stupefiante ilegale în mai multe state membre, este contrar
ordinii publice.
b. Motive relative de refuz
În cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 7 februarie 2019, Swemac Innovation/EUIPO-SWEMAC Medical
Appliances (SWEMAC) (T-287/17, EU:T:2019:69), Tribunalul a fost sesizat de titularul mărcii Uniunii Europene
SWEMAC cu o cerere de anulare a deciziei Camerei de recurs prin care se declară nulitatea mărcii respective
din cauza existenței unui semn anterior, și anume denumirea socială suedeză anterioară Swemac Medical
Appliances AB.
Cauza ridică în special problema dacă, astfel cum susține reclamanta, împrejurarea că aceasta s-ar putea
prevala de un drept și mai vechi decât semnul anterior ar implica faptul că persoana care solicită declararea
nulității, titulară a semnului anterior, nu ar avea dreptul să interzică utilizarea unei mărci a Uniunii Europene
ulterioare, astfel încât nu ar fi îndeplinită condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul
nr. 207/2009.
În această privință, Tribunalul arată că, potrivit jurisprudenței, atunci când titularul mărcii Uniunii Europene
atacate posedă un drept anterior care poate invalida marca anterioară pe care se întemeiază o cerere de
declarare a nulității, îi revine sarcina să se adreseze, dacă este cazul, autorității sau instanței naționale
competente pentru a obține, dacă dorește, anularea acestei mărci.
În plus, Tribunalul amintește jurisprudența, stabilită în cadrul unor proceduri de opoziție, potrivit căreia faptul
că titularul unei mărci contestate este titularul unei mărci naționale și mai vechi decât marca anterioară nu
are în sine nicio incidență în măsura în care procedura de opoziție la nivelul Uniunii nu are obiectul de a
soluționa conflicte la nivel național.
Astfel, potrivit jurisprudenței, validitatea unei mărci naționale nu poate fi contestată în cadrul unei proceduri
de înregistrare a unei mărci a Uniunii, ci numai în cadrul unei proceduri de declarare a nulității inițiate în
statul membru respectiv. În plus, deși este de competența Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate
Intelectuală (EUIPO) să verifice, pe baza probelor, a căror prezentare incumbă persoanei care a formulat
opoziția, existența mărcii naționale invocate în susținerea opoziției, nu este de competența acestuia să
soluționeze conflictul dintre marca respectivă și o altă marcă pe plan național, conflict care este de competența
autorităților naționale.
În consecință, potrivit jurisprudenței, cât timp marca națională anterioară este protejată efectiv, existența
unei înregistrări naționale anterioare sau a unui alt drept anterior acesteia nu este pertinentă în cadrul
opoziției formulate împotriva cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, chiar dacă marca Uniunii
Europene solicitată este identică cu o marcă națională anterioară a reclamantei sau cu un alt drept anterior
mărcii naționale pe care se întemeiază opoziția.

Tribunalul observă că a avut deja ocazia să statueze că, presupunând că drepturile asupra numelor de
domenii anterioare pot fi asimilate cu o înregistrare națională anterioară, în orice caz, nu este de competența
Tribunalului să se pronunțe cu privire la un conflict între o marcă națională anterioară și drepturile asupra
numelor de domeniu anterioare, întrucât un astfel de conflict nu intră în sfera de competență a Tribunalului.
Tribunalul consideră că este necesar să se aplice prin analogie această jurisprudență în speță. În această
privință, el arată că, fără a aduce atingere obligațiilor cărora le este supus EUIPO și rolului Tribunalului, trebuie
constatat că nu revine nici EUIPO, nici Tribunalului sarcina de a soluționa un conflict între semnul anterior
și o altă denumire socială sau marcă neînregistrată pe plan național în cadrul unei proceduri de declarare a
nulității împotriva unei mărci a Uniunii Europene.
Potrivit Tribunalului, rezultă că problema dreptului anterior este examinată în raport cu înregistrarea mărcii
Uniunii Europene atacate, iar nu în raport cu drepturile anterioare invocate pe care titularul mărcii Uniunii
Europene atacate, în speță reclamanta, le-ar putea avea față de persoana care solicită declararea nulității,
titulară a semnului anterior. Prin urmare, singurul drept anterior care trebuie luat în considerare pentru
soluționarea litigiului este semnul anterior.
Cauza în care, la 22 mai 2019, s-a dat Ordonanța Puma/EUIPO – CMS (CMS Italy) (T-161/16, EU:T:2019:350) își are
originea în opoziția formulată de PUMA la înregistrarea mărcii figurative CMS Italy, al cărei element figurativ
principal este o felină în salt spre dreapta, pe baza a trei înregistrări internaționale de mărci figurative, al
căror element unic sau principal este o felină în salt spre stânga, care produc efecte în diverse state membre.
Motivul invocat în sprijinul acestei opoziții era cel prevăzut la articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul
nr. 207/2009 [devenit articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1001].
Opoziția respectivă a fost respinsă pentru motivul că nu fusese dovedit renumele mărcilor anterioare, întrucât
divizia de opoziție nu luase în considerare mai multe decizii anterioare ale Oficiului Uniunii Europene pentru
Proprietate Intelectuală (EUIPO) prin care se constatase renumele unora dintre mărcile respective, pe care
persoana care a formulat opoziția le invocase cu titlu de dovezi, pentru motivul că legalitatea deciziilor EUIPO
trebuie apreciată pe baza Regulamentului nr. 207/2009 astfel cum este interpretat de instanțele Uniunii, iar
nu pe baza unei practici decizionale anterioare. Acțiunea îndreptată împotriva acestei decizii fusese respinsă
de camera de recurs, care confirmase implicit această apreciere și înlăturase elementele de probă prezentate
de reclamantă în fața sa pentru motivul, în esență, că nu erau probe suplimentare, ci probe principale.
Prin ordonanța sa motivată, dată în temeiul articolului 132 din Regulamentul de procedură, Tribunalul
a declarat acțiunea ca fiind vădit fondată, având în vedere Hotărârea din 28 iunie 2018, EUIPO/Puma
(C-564/16 P, EU:C:2018:509), ale cărei concluzii le-a sintetizat. În special, Tribunalul a amintit că, în cazul în
care deciziile anterioare ale EUIPO pe care le invocă persoana care a formulat opoziția cu titlu de probe, în
măsura în care prin acestea s-a constatat renumele mărcii anterioare pe care se sprijină opoziția formulată
în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, sunt circumstanțiate în ceea ce privește
baza probatorie și faptele pe care se bazează această constatare, deciziile respective constituie un indiciu
important că marca menționată poate deopotrivă să fie considerată ca bucurându-se de renume în sensul
acestei dispoziții în cadrul procedurii de opoziție în curs.
În speță, Tribunalul a constatat că reclamanta invocase în mod precis, cu titlu de dovadă a renumelui mărcilor
anterioare, trei decizii ale EUIPO care constituiau o practică decizională recentă prin care s-a constatat renumele
și cunoașterea largă de către public a mărcilor în cauză, care constituiau două din cele trei mărci anterioare
cu privire la produse identice sau asemănătoare cu cele în discuție și la unele dintre statele membre vizate
în speță. Prin urmare, revenea camerei de recurs sarcina de a lua în considerare aceste decizii ale EUIPO și
de a analiza chestiunea dacă este sau nu necesar să decidă în același sens și, în caz contrar, de a motiva în

mod explicit această divergență de apreciere arătând motivul pentru care deciziile menționate nu erau sau
nu mai erau pertinente. Negând deciziilor respective orice pertinență, camera de recurs nu a ținut seama de
principiul bunei administrări. În consecință, Tribunalul a anulat decizia atacată a camerei de recurs.
În Hotărârea Luciano Sandrone/EUIPO – J. García Carrión (Luciano Sandrone) (T-268/18, EU:T:2019:452),

pronunțată la 27 iunie 2019, Tribunalul a anulat Decizia Camerei a doua de recurs a Oficiului Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 26 februarie 2018 prin care aceasta a anulat Decizia din
12 aprilie 2017 a diviziei de opoziție de respingere a opoziției formulate de titularul mărcii verbale anterioare
DON LUCIANO, înregistrată pentru „Băuturi alcoolice (cu excepția berii)”, împotriva cererii de înregistrare
a mărcii verbale Luciano Sandrone pentru „Băuturi alcoolice, cu excepția berii; produse pentru prepararea
băuturilor alcoolice”.
În ceea ce privește compararea semnelor, Tribunalul, analizând mai întâi existența unui element dominant,
infirmă aprecierea camerei de recurs potrivit căreia prenumele Luciano, prezent în semnul care a făcut
obiectul cererii de înregistrare a unei mărci, ar fi perceput ca fiind rar de către publicul relevant din Germania
și din Finlanda. Tribunalul operează în acest caz o distincție între atribuirea propriu-zisă a prenumelui și
cunoașterea sa de către publicul relevant, ținând seama de fluxurile de schimburi în Uniune și de mijloacele
actuale de comunicare electronică. Tribunalul arată că, deși este de notorietate că prenumele Luciano nu
este foarte răspândit în rândul populației prezente în Germania și în Finlanda, acest simplu fapt nu înseamnă
nicidecum că prenumele va fi perceput ca un prenume rar în aceste state membre.
Tribunalul ajunge, așadar, la concluzia că respectiva cameră de recurs trebuia să considere că erau dominante
elementul „luciano” în cadrul mărcii anterioare, ceea ce în mod întemeiat a făcut, și elementul „sandrone”
în semnul care a făcut obiectul cererii de înregistrare a unei mărci, acest nume de familie nefiind perceput
ca fiind curent, ceea ce nu a făcut.
În ceea ce privește comparația conceptuală, Tribunalul arată că camera de recurs nu a identificat un concept
care să poată fi asociat prenumelui și numelui în cauză și, prin urmare, simplul fapt că publicul relevant va
asocia semnul a cărui înregistrare este solicitată cu un prenume și un nume de familie, deci cu o persoană
specifică, virtuală sau reală, și că marca anterioară va fi percepută ca desemnând o persoană numită Luciano
este lipsit de relevanță în ceea ce privește comparația dintre semnele în conflict pe plan conceptual. Acesta
infirmă, așadar, aprecierea efectuată de camera de recurs și consideră, asemenea EUIPO, care s-a îndepărtat
în înscrisurile sale de la aprecierea camerei de recurs cu privire la acest aspect, că, în speță, o comparație
conceptuală nu este posibilă întrucât prenumele și numele cuprinse în semnele în conflict nu conțin niciun
concept.
În ceea ce privește aprecierea globală a riscului de confuzie, Tribunalul arată că, pe de o parte, camera de
recurs a săvârșit erori neluând în considerare aspectul dominant al elementului „sandrone” în semnul care
face obiectul cererii de înregistrare a mărcii și imposibilitatea de a efectua o comparație conceptuală. Acesta
indică, pe de altă parte, că în mod eronat camera de recurs a omis să țină seama de mai multe specificități ale
produselor în cauză, și anume că, în lumea vitivinicolă, numele contează mult, fie că este vorba despre nume
de familie sau despre nume de domenii, întrucât sunt folosite pentru a desemna vinuri. Astfel, Tribunalul
statuează că elementul distinctiv „sandrone” este cel care va servi la identificarea vinurilor reclamantului
sau chiar denumirea în ansamblu, adică „luciano sandrone”, iar nu numai elementul „luciano”. Tribunalul
subliniază că camera de recurs nu a ținut seama nici de frecvența utilizării unor prenume sau nume spaniole
sau italiene, reale sau prezumate, din sectorul viticol și nici de faptul că consumatorii sunt obișnuiți cu mărcile
care conțin aceste elemente, astfel că nu se vor gândi de fiecare dată când un prenume sau un nume de
acest tip apare într-o marcă în legătură cu alte elemente că acesta arată că produsele pentru care este utilizat
provin toate din aceeași sursă.

Prin urmare, Tribunalul concluzionează că, în sectorul vinurilor, în care utilizarea de semne constituite din
nume sau din prenume este foarte răspândită, este improbabil ca un consumator mediu să poată crede
că există o legătură economică între titularii semnelor în conflict prin simplul fapt că aceștia au în comun
prenumele italian Luciano. Acest simplu fapt nu permite, așadar, să se decidă, în ceea ce privește mărcile
referitoare la vinuri, în sensul existenței unui risc de confuzie, întrucât publicul relevant nu se va aștepta ca
acest prenume curent să fie utilizat de un singur producător ca element al unei mărci.
c. Chestiuni de procedură
În Hotărârea mobile.de/EUIPO (Reprezentarea unui autovehicul într-o bulă de dialog) (T-629/18, EU:T:2019:292),
din 7 mai 2019, Tribunalul s-a pronunțat cu privire la examinarea unei cereri de restrângere a listei produselor și
serviciilor pentru care fusese solicitată înregistrarea unei mărci. Această cerere a fost formulată de reclamantă
în cursul procedurii din fața camerei de recurs în urma refuzului parțial al înregistrării de către examinatorul
EUIPO și acoperea toate produsele și serviciile pentru care a fost refuzată înregistrarea. În loc să constate
că nu mai era necesar să se pronunțe, camera de recurs a declarat acțiunea inadmisibilă, pentru motivul că
documentul depus de reclamantă, care se referea la cererea de limitare menționată, nu îndeplinea criteriile
pentru a putea fi admis ca un memoriu în care se expuneau motivele de atac, întrucât nu conținea niciun
argument care să justifice anularea deciziei examinatorului. EUIPO s-a raliat la capetele de cerere formulate
de reclamantă având ca obiect anularea deciziei camerei de recurs.
În primul rând, Tribunalul a subliniat că, în pofida faptului că EUIPO s-a raliat la poziția reclamantei, Tribunalul
nu era scutit de examinarea legalității deciziei atacate. Astfel, independența camerelor de recurs ale EUIPO
nu permite acestuia din urmă să modifice sau să revoce o decizie adoptată de o cameră de recurs sau chiar
să îi dea instrucțiuni în acest sens.
În al doilea rând, Tribunalul a amintit că un solicitant de marcă poate în orice moment să restrângă lista
produselor și serviciilor cuprinse în cererea de înregistrare a mărcii și, prin urmare, și în cursul procedurii
privind calea de atac. Întrucât cererea de restrângere a produselor și serviciilor a fost introdusă în termenul
de depunere a motivelor căii de atac, camera de recurs avea obligația, indiferent de aspectul dacă a fost
depus un astfel de memoriu, să se pronunțe cu privire la această cerere.
Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că, prin faptul că a omis să se pronunțe cu privire la respectiva cerere
de restrângere, camera de recurs a încălcat articolul 49 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2017/1001 coroborat
cu articolul 27 alineatul (5) din Regulamentul delegat 2018/62564 și a anulat decizia atacată.
2. Desenele sau modelele industriale
Prin Hotărârea Rietze/EUIPO – Volkswagen (Vehiculul VW Caddy) (T-192/18), pronunțată la 6 iunie 2019,
Tribunalul a confirmat decizia Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) potrivit
căreia desenul sau modelul industrial ce reprezintă autovehiculul VW Caddy este nou în sensul articolului
5 din Regulamentul nr. 6/200265 și prezintă un caracter individual în sensul articolului 6 din regulamentul
menționat. Această cauză își are originea într-o procedură de declarare a nulității introdusă de reclamantă,
Rietze, o societate germană care comercializează mașini în miniatură. Desenul sau modelul industrial contestat
64| Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului (UE) 2017/1001 al Parlamentului
European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1).
65| R egulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele și modelele industriale comunitare

era cel care desemnează vehiculul VW Caddy introdus pe piață de Volkswagen în anul 2011. Pentru a dovedi
divulgarea unui desen sau model industrial anterior, reclamanta a făcut trimitere la un model anterior al
acestei mașini, și anume modelul VW Caddy (2K) Life, introdus pe piață în anul 2004.
În primul rând, Tribunalul a respins argumentul reclamantei potrivit căruia EUIPO ar fi trebuit, primo, să
compare caracteristicile desenelor sau modelelor în conflict, secundo, să analizeze punctele lor comune și,
tertio, să facă distincție între caracteristicile estetice și tehnice ale acestora.
În al doilea rând, Tribunalul a respins argumentația reclamantei potrivit căreia EUIPO ar fi omis să ia în
considerare anumite elemente de probă pe care figura o imagine a desenului sau modelului industrial anterior.
Tribunalul a amintit că revine părții care a formulat cererea de declarare a nulității să furnizeze reproduceri
precise și complete ale desenului sau modelului industrial anterior și că nu se poate impune camerei de
recurs să combine diferite reprezentări ale produsului în care a fost încorporat desenul sau modelul industrial
anterior sau chiar să înlocuiască un element care apare în majoritatea reprezentărilor printr-un element care
nu apare decât într-o singură reprezentare. Prin urmare, Tribunalul a respins acțiunea.
3. Soiuri de plante
Prin Hotărârea Mema/OCSP [Braeburn 78 (11078)] (T-177/16, EU:T:2019:57), pronunțată la 5 februarie 2019,
Tribunalul a adus precizări cu privire la întinderea examinării pe care camera de recurs a Oficiului Comunitar
pentru Soiuri de Plante (OCSP) este ținută să o efectueze, făcând printre altele un paralelism cu obligațiile care
se impun camerei de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO). În această
cauză, decizia camerei de recurs a OCSP confirmase decizia de respingere de către OCSP a cererii formulate
de reclamantă privind acordarea protecției comunitare a soiurilor de plante pentru soiul de măr „Braeburn
78”. OCSP considerase în esență că acest soi nu era suficient de distinctiv în raport cu soiul „Royal Braeburn”.
În primul rând, Tribunalul a amintit că sarcina OCSP se caracterizează prin complexitatea științifică și
tehnică a condițiilor de examinare a cererilor de acordare a protecției comunitare, astfel încât trebuie să i se
recunoască o marjă de apreciere în exercitarea funcțiilor sale, care privește în special verificarea caracterului
distinctiv al unui soi. Totuși, camera de recurs a OCSP este supusă respectării principiului bunei administrări,
în temeiul căruia îi revine sarcina de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele de fapt și de
drept relevante ale cauzei prezentate în fața sa. În plus, dispozițiile referitoare la procedurile inițiate în fața
OCSP sunt aplicabile mutatis mutandis procedurilor de recurs. Astfel, principiul instrumentării din oficiu a
cauzei, prevăzut la articolul 76 din Regulamentul nr. 2100/9466, se impune și într-o asemenea procedură în
fața camerei de recurs.
În al doilea rând, Tribunalul a observat că articolul 72 din Regulamentul nr. 2100/94, potrivit căruia camera
de recurs poate fie să exercite competențele organului care a pronunțat decizia atacată, fie să retrimită
cauza organului menționat pentru a da curs recursului, este redactat în termeni asemănători celor de la
articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul 2017/100167. Or, rezultă din această dispoziție, precum și din
economia Regulamentului 2017/1001 că, pentru a se pronunța cu privire la o cale de atac, camera de recurs
dispune de aceleași competențe precum organul care a adoptat decizia atacată și că examinarea efectuată
de aceasta privește litigiul în întregime, astfel cum se prezintă el la data la care se pronunță. Reiese de
66| Regulamentul (CE) nr. 2100/94 al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante
( JO 1994, L 227, p. 1, Ediție specială 03/vol. 15, p. 197).
67| R egulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene
( JO 2017, L 154, p. 1).

asemenea din acest articol că există o continuitate funcțională între diferitele organe ale EUIPO și camerele
de recurs, din care rezultă că, în cadrul reexaminării pe care camerele de recurs trebuie să o efectueze cu
privire la deciziile luate de organele EUIPO care s-au pronunțat în primă instanță, acestea sunt ținute să își
întemeieze decizia pe toate elementele de fapt și de drept pe care părțile le-au invocat fie în procedura în
fața organului care s-a pronunțat în primă instanță, fie în procedura căii de atac. În plus, în ceea ce privește
întinderea examinării pe care camerele de recurs ale EUIPO au obligația să o realizeze cu privire la decizia
care face obiectul căii de atac, aceasta nu depinde de faptul că partea care a formulat calea de atac invocă un
motiv specific în raport cu această decizie, criticând interpretarea sau aplicarea unei norme de drept de către
organul EUIPO care se pronunță în primă instanță ori aprecierea de către acesta a unui element de probă.
Tribunalul a considerat, așadar, că, având în vedere similitudinea dispozițiilor Regulamentului 2017/1001 și
ale Regulamentului nr. 2100/94, principii similare sunt aplicabile procedurilor aplicate de OCSP.
În sfârșit, Tribunalul a constatat că motivarea deciziei în litigiu lipsea sau cel puțin era insuficientă și a
pronunțat anularea acesteia.
VI. Politica externă și de securitate comună –

Măsuri restrictive
1. Lupta împotriva terorismului
La 6 martie 2019, în Hotărârea Hamas/Consiliul (T-289/15, atacată cu recurs68, EU:T:2019:138), Tribunalul s-a
pronunțat asupra acțiunii în anulare introduse împotriva Deciziei (PESC) 2015/521 și a Regulamentului de
punere în aplicare (UE) 2015/51369 de către Hamas, care a fost înscrisă pe lista grupurilor și a entităților vizate
de măsurile restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii
terorismului. Mai precis, deși numai aripa teroristă a Hamas („Hamas-Izz al-Din al-Qassem”) figura pe listele
inițiale din 200170, începând cu anul 2003, în cadrul actualizării actelor din 2001, și aripa politică a organizației
(Hamas) a fost înscrisă în acestea71. În expunerea de motive referitoare la actele atacate, Consiliul a arătat
68| Cauza C-386/19 P, Hamas/Consiliul.
69| Decizia (PESC) 2015/521 a Consiliului din 26 martie 2015 de actualizare și de modificare a listei persoanelor, grupurilor și entităților
care fac obiectul articolelor 2, 3 și 4 din Poziția comună 2001/931/PESC privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea
terorismului și de abrogare a Deciziei 2014/483/PESC ( JO 2015, L 82, p. 107); Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/513 al
Consiliului din 26 martie 2015 privind punerea în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 privind
măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și de abrogare a
Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 790/2014 ( JO 2015, L 82, p. 1).
70| Numele acestei aripi teroriste figura pe lista anexată la Poziția comună 2001/931/PESC a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind
aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului ( JO 2001, L 344, p. 93. Ediție specială, 18/vol. 1, p. 179), precum și pe
lista stabilită prin Decizia 2001/927/CE a Consiliului din 27 decembrie 2001 de stabilire a listei prevăzute la articolul 2 alineatul (3)
din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și
entități în vederea combaterii terorismului ( JO 2001, L 344, p. 83).
71| Poziția comună 2003/651/PESC a Consiliului din 12 septembrie 2003 de actualizare a Poziției comune 2001/931/PESC privind aplicarea
de măsuri specifice pentru combaterea terorismului și de abrogare a Poziției comune 2003/482/PESC ( JO 2003, L 229, p. 42); Decizia
2003/646/CE a Consiliului din 12 septembrie 2003 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001
privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și de
abrogare a Deciziei 2003/480/CE ( JO 2003, L 229, p. 22).

că s-a întemeiat pe patru decizii naționale, și anume o decizie adoptată de o autoritate britanică (denumită
în continuare „decizia Home Secretary”, ministrul de interne al Regatului Unit) și trei decizii adoptate de
autorități ale Statelor Unite.
Pentru a respinge această acțiune, Tribunalul a amintit mai întâi, în ceea ce privește aceste din urmă decizii,
că noțiunea de „autoritate competentă” menționată la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/93172
nu se limitează la autoritățile din statele membre, ci poate să includă, în principiu, și autoritățile din state
terțe, punerea în aplicare a Rezoluției 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
și combaterea terorismului la nivel mondial pe care o urmărește justificând în special o astfel de cooperare
strânsă a tuturor statelor.
În continuare, în ceea ce privește utilizarea unor decizii provenite de la asemenea autorități ale unor state
terțe, Tribunalul a arătat că, atunci când Consiliul se întemeiază pe o decizie de acest tip, el trebuie să verifice
în prealabil dacă această decizie a fost adoptată cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție
jurisdicțională efectivă. Mai precis, în expunerile de motive referitoare la actele proprii, Consiliul trebuie să
furnizeze indicații care să permită să se considere că a efectuat această verificare. Potrivit Tribunalului, în
acest scop, Consiliul trebuie să menționeze în aceste expuneri de motive motivele care l-au determinat să
considere că decizia statului terț pe care se întemeiază a fost adoptată cu respectarea principiului dreptului
la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, mențiunile cu privire la acest aspect putând
fi, eventual, succinte. În speță, Tribunalul a statuat că indicația potrivit căreia o decizie care provine de la
o autoritate a unui stat terț este publicată într-un jurnal oficial al acestui stat nu este suficientă pentru a
considera că Consiliul a îndeplinit această obligație de a verifica dacă în acest stat dreptul la apărare a fost
respectat. Astfel, întrucât motivarea privind deciziile americane a fost considerată insuficientă, Tribunalul
a reținut că aceste decizii nu puteau servi drept temei pentru actele atacate. Tribunalul a menționat în
continuare că, întrucât articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 nu impune ca actele Consiliului
să se întemeieze pe o multitudine de decizii ale unor autorități competente, actele atacate au putut să se
refere numai la decizia Home Secretary, concluzionând că trebuia să se continue examinarea acțiunii prin
limitarea acestei examinări la actele atacate în măsura în care s-au întemeiat pe această din urmă decizie.
Pe de altă parte, având în vedere contestarea referitoare la natura administrativă a acestei decizii a Home
Secretary, Tribunalul a statuat că natura administrativă și nejudiciară a unei decizii nu este determinantă
pentru aplicarea articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, în măsura în care însuși modul de
redactare a acestei dispoziții prevede în mod explicit că o autoritate nejudiciară poate fi calificată drept
autoritate competentă în sensul acestei dispoziții. Astfel, chiar dacă articolul 1 alineatul (4) al doilea paragraf din
Poziția comună 2001/931 conține o preferință pentru deciziile care emană de la autoritățile judiciare, potrivit
Tribunalului, acesta nu exclude luarea în considerare a deciziilor care provin de la autorități administrative
atunci când, pe de o parte, aceste autorități sunt efectiv învestite în dreptul național cu competența de a
adopta decizii care urmăresc combaterea terorismului și, pe de altă parte, aceste autorități, chiar dacă numai
administrative, pot fi considerate „echivalente” autorităților judiciare atunci când deciziile acestora sunt supuse
unor căi de atac jurisdicționale. În speță, Tribunalul a considerat că această condiție era îndeplinită întrucât
decizia contestată a Home Secretary poate face obiectul unei căi de atac jurisdicționale, apreciind astfel
că această autoritate administrativă trebuie să fie considerată autoritate competentă în sensul dispoziției
citate anterior.
72| Potrivit primei teze a acestei dispoziții, „[l]ista din anexă este întocmită pe baza unor informații precise sau a unor elemente de
dosar care arată că s-a luat o decizie de către o autoritate competentă față de persoanele, grupurile și entitățile vizate, fie că este
vorba de inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist ori de tentativa de a săvârși, de a participa la sau de a
facilita un astfel de act, bazate pe probe sau indicii serioase și credibile, fie că este vorba de o condamnare pentru astfel de fapte”.

În plus, Tribunalul a arătat că cerința care revine Consiliului, în temeiul articolului 1 alineatul (4) primul
paragraf din Poziția comună 2001/931, de a verifica, înainte de a înscrie numele unor persoane sau ale unor
entități în listele de înghețare a fondurilor în temeiul unor decizii luate de autorități competente, că aceste
decizii sunt „bazate pe probe sau pe indicii serioase și credibile” se referă doar la deciziile de inițiere a unor
cercetări sau a urmăririi penale, iar nu la cele de condamnare. Tribunalul a apreciat deci că, în speță, decizia
Home Secretary nu constituie o decizie de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale și că aceasta trebuie
asimilată unei decizii de condamnare, astfel încât, în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună
2001/931, Consiliul nu trebuia să indice în expunerea de motive referitoare la actele atacate probele și indiciile
serioase care se aflau la baza deciziei acestei autorități.
În sfârșit, Tribunalul a arătat că, atunci când simplul fapt că decizia națională care a servit drept fundament
pentru înscrierea inițială rămâne în vigoare nu mai permite să se constate persistența riscului de implicare
a persoanei sau a entității vizate în activități teroriste, Consiliul era obligat să întemeieze menținerea
numelui acestei persoane sau al acestei entități pe lista menționată pe o apreciere actualizată a situației,
ținând seama de elemente factuale mai recente care să demonstreze că riscul menționat subzistă. În speță,
Tribunalul a reținut că această situație era valabilă, având în vedere că Consiliul a întemeiat reînscrierea
denumirii reclamantului pe listele în litigiu, pe de o parte, pe menținerea în vigoare a unor decizii calificate
drept decizii ale unor autorități competente în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931
și, pe de altă parte, pe fapte care constituie elemente mai recente, invocate cu titlu autonom de Consiliu, și
care demonstrau că riscul de implicare a Hamas în organizații teroriste subzistă.
2. Ucraina
În Hotărârile Yanukovych/Consiliul (T-244/16 și T-285/17, EU:T:2019:502) și Klymenko/Consiliul (T-274/18,

EU:T:2019:509), pronunțate la 11 iulie 2019, Tribunalul a anulat mai multe acte ale Consiliului73 privind măsuri
restrictive adoptate având în vedere situația din Ucraina, prin care s-a prelungit durata listei persoanelor,
entităților și organismelor vizate de aceste măsuri restrictive74, în măsura în care numele reclamanților –
fost președinte și, respectiv, fost ministru al veniturilor și încasărilor ai Ucrainei – au fost menținute pe lista
menționată. Includerea a fost decisă pentru motivul că reclamanții făceau obiectul unor cercetări penale în
Ucraina pentru infracțiuni legate de deturnarea de fonduri publice și de transferul lor ilegal în afara Ucrainei
și ulterior a fost prelungită pentru motivul că reclamanții făceau obiectul unor proceduri penale desfășurate
de autoritățile țării menționate pentru deturnare de fonduri sau de active publice.
În cele două cauze, Tribunalul amintește, mai întâi, în temeiul principiilor jurisprudențiale care decurg din
Hotărârea Curții din 19 decembrie 2018, Azarov/Consiliul75, că instanțele Uniunii trebuie să controleze
legalitatea tuturor actelor Uniunii sub aspectul respectării drepturilor fundamentale. Chiar dacă poate
întemeia adoptarea sau menținerea măsurilor restrictive pe o decizie a unui stat terț, Consiliul trebuie să
73| Î n speță s-a solicitat anularea, în cauzele T-244/16 și T-285/17, a Deciziei (PESC) 2016/318 a Consiliului din 4 martie 2016
( JO 2016, L 60, p. 76) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/311 al Consiliului din 4 martie 2016 ( JO 2016, L 60, p. 1), a
Deciziei (PESC) 2017/381 a Consiliului din 3 martie 2017 ( JO 2017, L 58, p. 34) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/374
al Consiliului din 3 martie 2017 ( JO 2017, L 58, p. 1), iar în cauza T-274/18, a Deciziei (PESC) 2018/333 a Consiliului din 5 martie 2018
( JO 2018, L 63, p. 48) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/326 al Consiliului din 5 martie 2018 ( JO 2018, L 63, p. 5).
74| Ș i anume persoanele, entitățile și organismele cărora li se aplică articolul 1 din Decizia 2014/119/PESC a Consiliului din
5 martie 2014 privind măsuri restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Ucraina
( JO 2014, L 66, p. 26), astfel cum a fost modificată prin Decizia (PESC) 2015/143 a Consiliului din 29 ianuarie 2015 ( JO 2015, L 24, p. 16),
precum și articolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 208/2014 al Consiliului din 5 martie 2014 (JO 2014, L 66, p. 1), astfel cum a fost modificat
prin Regulamentul (UE) 2015/138 al Consiliului din 29 ianuarie 2015 ( JO 2015, L 24, p. 1).
75| C-530/17 P, EU:C:2018:1031.

verifice el însuși că o asemenea decizie a fost luată cu respectarea, printre altele, a dreptului la apărare și a
dreptului la protecție jurisdicțională efectivă în statul menționat. În această privință, se precizează că, chiar
dacă faptul că statul terț în cauză a aderat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (denumită în continuare „CEDO”) implică un control al Curții Europene a Drepturilor Omului
(denumită în continuare „Curtea EDO”) cu privire la drepturile garantate de CEDO, o asemenea împrejurare nu
poate totuși să facă inutilă cerința de verificare menționată mai sus. În plus, pentru a-și îndeplini obligația de
motivare, Consiliul are sarcina să indice în actele prin care se impun măsuri restrictive că a verificat că decizia
statului terț pe care își întemeiază aceste măsuri a fost adoptată cu respectarea drepturilor menționate. Pe
de altă parte, Consiliul este obligat să efectueze verificarea amintită independent de orice element de probă
furnizat de reclamanți.
În continuare, Tribunalul arată că, chiar dacă Consiliul pretinde că în Ucraina a fost exercitat un control
judiciar în timpul desfășurării procedurilor penale și că mai multe decizii judiciare adoptate în acest context
demonstrează că a putut să verifice respectarea drepturilor în discuție, asemenea decizii nu sunt, în sine,
susceptibile să dovedească faptul că decizia autorităților ucrainene de a derula procedurile penale pe care se
întemeiază menținerea măsurilor restrictivea fost adoptată cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului
la protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, toate deciziile judiciare menționate de Consiliu se înscriu în cadrul
procedurilor penale care au justificat includerea și menținerea numelor reclamanților pe listă și nu sunt decât
incidente în raport cu acestea, întrucât sunt de natură fie conservatoare, fie procedurală.
În Hotărârea Klymenko/Consiliul (T-274/18), Tribunalul subliniază în special că Consiliul nu explică în ce mod

existența acestor decizii permite să se considere că protecția drepturilor în discuție a fost garantată, în
condițiile în care procedura penală ucraineană, care constituia temeiul măsurilor restrictive în discuție în anul
2014, se afla încă în stadiul cercetării penale. În această privință, Tribunalul face referire la CEDO76 și la Carta
drepturilor fundamentale77, din care rezultă că principiul dreptului la protecție jurisdicțională efectivă include,
printre altele, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Tribunalul subliniază că Curtea EDO a arătat
deja că încălcarea acestui principiu poate fi constatată, printre altele, atunci când etapa de cercetare a unei
proceduri penale se caracterizează printr-o serie de etape de inactivitate imputabile autorităților competente
pentru această cercetare. Tribunalul amintește de asemenea că, atunci când o persoană face obiectul unor
măsuri restrictive de mai mulți ani, din cauza existenței aceleiași proceduri penale desfășurate în statul terț
în cauză, Consiliul are obligația să aprofundeze problema posibilei încălcări a drepturilor fundamentale ale
acestei persoane de către autorități. Prin urmare, Consiliul ar fi trebuit să arate cel puțin motivele pentru
care era îndreptățit să considere că aceste drepturi au fost respectate în ceea ce privește problema judecării
cauzei reclamantului într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, în aceeași cauză, înainte de a se pronunța cu privire la fond, Tribunalul a respins cauza de
inadmisibilitate întemeiată de Consiliu pe faptul că reclamantul ar fi invocat un motiv nou pe baza Hotărârii
Azarov/Consiliul. În această privință, Tribunalul arată, în primul rând, că, în Hotărârea Azarov/Consiliul, după
ce a anulat Hotărârea din 7 iulie 2017, Azarov/Consiliul78, Curtea a apreciat că respectiva cauză era în stare
de judecată și a anulat actele în litigiu, constatând o încălcare a obligației de motivare, care este un motiv
de ordine publică ce poate fi invocat, ca atare, în orice moment. În al doilea rând, Tribunalul observă că, în
orice caz, argumentele întemeiate de reclamant pe Hotărârea Azarov/Consiliul prezintă o legătură strânsă cu
anumite puncte din cererea introductivă și, prin urmare, sunt admisibile și în acest temei. În al treilea rând,
76| A rticolul 6 alineatul (1).
77| A rticolul 47.
78| Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 2017, Azarov/Consiliul (T-215/15, EU:T:2017:479).

Tribunalul precizează că, întrucât Curtea a infirmat jurisprudența Tribunalului care exista la momentul la care
reclamantul a introdus acțiunea sa, Hotărârea Azarov/Consiliul constituie un element de drept de natură să
justifice prezentarea unui motiv sau a unei critici noi.
VII. Coeziunea economică, socială și teritorială
În Hotărârea Ungaria/Comisia (T-139/15, EU:T:2019:156), pronunțată la 12 martie 2019, Tribunalul a respins

acțiunea în anulare introdusă, în temeiul articolului 263 TFUE, de Ungaria împotriva Deciziei de punere în
aplicare (UE) 2015/103 a Comisiei79, prin care i se aplica o corecție financiară egală cu 25 % din cuantumul total
al ajutoarelor de restructurare pentru dezafectarea integrală a siturilor de producție de zahăr, care fuseseră
acordate producătorilor maghiari de zahăr în cadrul regimului temporar de restructurare a industriei zahărului.
În primul rând, Tribunalul a fost chemat să se pronunțe cu privire la chestiunea momentului la care trebuia
să se aprecieze dacă silozurile constituiau instalații de producție care trebuiau să fie dezafectate în vederea
acordării unui ajutor de restructurare pentru dezafectarea totală sau dacă acestea intrau sub incidența
vreuneia dintre excepțiile stabilite de Curte în Hotărârea din 14 noiembrie 2013, SFIR și alții (C-187/12-C-189/12,
EU:C:2013:737).
Pentru Tribunal, calificarea silozurilor trebuia stabilită la data cererii de acordare a ajutorului, iar nu la finalul
operațiunilor de restructurare. Astfel, în vederea realizării obiectivului urmărit de reglementarea în discuție,
de reducere a capacității de producție a zahărului nerentabile în Uniune, legiuitorul Uniunii a prevăzut două
regimuri de restructurare diferite, în funcție de tipul de dezafectare efectuată, și anume dezafectarea integrală
și dezafectarea parțială, care determină o valoare a ajutorului de restructurare diferită. Puteau fi, așadar,
în mod excepțional menținute, în cazul unei dezafectări integrale, toate instalațiile care nu sunt necesare
producției de zahăr, de izoglucoză sau de sirop de inulină sau care nu sunt legate direct de fabricarea acestor
produse, precum instalațiile de ambalare. În schimb, în cazul unei dezafectări parțiale, puteau fi menținute
instalațiile care erau necesare producției de zahăr, de izoglucoză sau de sirop de inulină sau care erau direct
legate de fabricarea acestor produse, cu condiția, printre altele, ca acestea să nu mai fi fost utilizate pentru
fabricarea de produse care intră sub incidența OCP zahăr.
Or, primo, deși calificarea silozurilor fusese stabilită la finalul procesului de restructurare, aceasta ar fi
permis, în cazul unei dezafectări totale, ca și în cazul unei dezafectări parțiale, menținerea silozurilor care,
la data cererii de acordare a ajutorului, constituiau instalații de producție. Prin urmare, menținerea unei
părți a instalațiilor de producție nu ar mai fi fost caracteristică dezafectării parțiale, ci ar fi fost de asemenea
posibilă în cazul dezafectării integrale, în condițiile în care, din cauza costurilor ridicate legate de acest tip de
dezafectare, operatorii obțineau un cuantum al ajutorului de restructurare cu 25 % superior celui acordat
în caz de dezafectare parțială. Secundo, silozurile care constituiau, ipotetic, instalații de producție la data
cererii de acordare a ajutorului nu ar fi fost menționate în planul de restructurare ca instalații de producție
care trebuiau dezafectate, contrar articolului 4 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul nr. 320/200680. Tertio,
79| Decizia de punere în aplicare (UE) 2015/103 a Comisiei din 16 ianuarie 2015 de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană
a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) și al Fondului european
agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) ( JO 2015, L 16, p. 33).
80| Regulamentul (CE) nr. 320/2006 al Consiliului din 20 februarie 2006 de instituire a unui regim temporar de restructurare a industriei
zahărului în Comunitatea Europeană și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 privind finanțarea politicii agricole comune

angajamentul de dezafectare a ansamblului instalațiilor de producție, care trebuie atașat la cererea de
acordare a ajutorului de restructurare pentru dezafectare integrală, ar fi fost viciat deoarece nu s-ar fi referit
la toate instalațiile de producție existente la data luării acestui angajament.
În al doilea rând, Tribunalul a examinat aspectul dacă, ținând seama de dificultățile obiective de interpretare a
reglementării în cauză în raport cu problema menținerii silozurilor în caz de dezafectare integrală, Comisia ar
fi trebuit să reducă cuantumul corecției financiare, respectiv să se abțină de la orice corecție, în conformitate
cu orientările prevăzute în documentul VI/5330/9781, mai exact în al doilea paragraf, sub titlul „Cazuri limită”,
din anexa 2 la documentul menționat (denumit în continuare „cazul limită”).
Pentru Tribunal, cazul limită este un factor de ponderare care nu dă în mod automat dreptul la aplicarea
acestuia. Astfel, aplicarea cazului limită este supusă condițiilor ca, pe de o parte, carența constatată de
Comisie cu ocazia procedurii de închidere a conturilor să rezulte din dificultăți de interpretare a reglementării
Uniunii Europene și, pe de altă parte, ca autoritățile naționale să fi făcut tot ce era necesar pentru a remedia
carența de îndată ce aceasta a fost descoperită de Comisie.
VIII. Protecția sănătății
Prin Hotărârea GMPO/Comisia (T-733/17, atacată cu recurs82, EU:T:2019:334), pronunțată la 16 mai 2019,
Tribunalul a respins în întregime acțiunea având ca obiect anularea în parte a deciziei Comisiei de a retrage
un produs medicamentos bazat pe substanța activă trientină – al cărui sponsor este GMP-Orphan (GMPO),
reclamanta – din Registrul produselor medicamentoase orfane din Uniunea Europeană pentru motivul că
acesta nu mai îndeplinea criteriile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 141/200083, și anume acela de a fi de un
„folos semnificativ” pacienților care suferă de o boală rară în raport cu un alt produs medicamentos similar
deja autorizat. Statutul de produs medicamentos orfan i-ar fi permis reclamantei să beneficieze de o perioadă
de exclusivitate comercială de 10 ani de la obținerea autorizației de introducere pe piață pentru acesta.
Argumentul principal al reclamantei consta în faptul că produsul său medicamentos, pentru care era în curs o
procedură de autorizare a introducerii pe piață constând în procedura centralizată instituită prin Regulamentul
nr. 726/200484, ar fi fost, datorită acestei autorizații, ipso iure, de un „folos semnificativ” pentru pacienți, în
sensul Regulamentului nr. 141/2000, în raport cu un alt produs medicamentos similar deja autorizat, însă
numai pe piața unui stat membru.
81| Documentul VI/5330/97 al Comisiei din 23 decembrie 1997, intitulat „Orientări privind calcularea consecințelor financiare cu ocazia
pregătirii deciziei de închidere a conturilor FEOGA Garantare”.
82| Cauza C-575/19 P, GMPO/Comisia.
83| Regulamentul (CE) nr. 141/2000 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 1999 privind produsele medicamentoase
orfane ( JO 2000, L 18, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 233).
84| Regulamentul (CE) nr. 726/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004 de stabilire a procedurilor comunitare
privind autorizarea și supravegherea medicamentelor de uz uman și veterinar și de instituire a unei Agenții Europene pentru
Medicamente ( JO 2004, L 136, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 44, p. 83).

Tribunalul a susținut că nicio dispoziție din Regulamentul nr. 141/2000 sau din Regulamentul nr. 847/200085
nu prevede că autorizația de introducere pe piață la nivelul Uniunii a unui produs medicamentos orfan
constituie per se un folos semnificativ în raport cu un produs medicamentos existent, la fel de eficient și
deja autorizat, chiar dacă într-un singur stat membru. Pe de altă parte, potrivit Tribunalului, sponsorul nu
se poate întemeia în această privință pe prezumții sau pe afirmații de ordin general, cum ar fi de exemplu
o presupusă disponibilitate insuficientă a tratamentelor deja existente și autorizate în statele membre.
Dimpotrivă, el trebuie să demonstreze, pe baza unor probe și a unor elemente concrete și susținute, că noul
produs medicamentos este de folos pacienților și contribuie la îngrijirea acestora. Tribunalul a precizat în
această privință că avantajul scontat al acestui nou produs medicamentos în raport cu produsul medicamentos
existent trebuie să depășească un anumit prag cantitativ sau calitativ pentru a putea fi considerat ca fiind
„semnificativ” sau „important” în sensul cadrului juridic relevant.
În speță, Comitetul pentru medicamente orfane din cadrul Agenției Europene pentru Medicamente a
considerat în avizul său, pe baza căruia Comisia a adoptat decizia atacată, că reclamanta nu a prezentat
suficiente elemente justificative pentru a demonstra că exista o problemă de disponibilitate a produsului
medicamentos deja existent. În această privință, constatând că avizul comitetului amintit nu efectuează
evaluări tehnice sau științifice complexe, ci se bazează în esență pe constatări factuale privind disponibilitatea
în Uniune a produsului medicamentos de referință, Tribunalul a efectuat un control jurisdicțional complet al
legalității avizului menționat. El a observat, pe de o parte, că ancheta întreprinsă de comitet pentru a verifica
ipotezele evocate de reclamantă în fața acestuia din urmă se bucură de o valoare probantă ridicată și, pe
de altă parte, că elementele de probă prezentate de reclamantă în fața aceluiași comitet au fost evaluate în
mod corect. Astfel, Tribunalul a concluzionat că decizia atacată, prin care se ratifică avizul Comitetului pentru
produse medicamentoase orfane, nu este afectată de o eroare de apreciere.
IX. Energie
În Hotărârea Polonia/Comisia (T-883/16, atacată cu recurs86, EU:T:2019:567), pronunțată la 10 septembrie

2019, Tribunalul a admis acțiunea în anulare introdusă de Republica Polonă împotriva deciziei Comisiei de
aprobare a modificării regimului derogatoriu de exploatare a gazoductului OPAL propuse de autoritatea de
reglementare germană87.
Gazoductul OPAL este secțiunea terestră a gazoductului Nord Stream 1, care transportă gaz provenit din Rusia
în Europa, eludând țările de tranzit „tradiționale” precum Ucraina, Polonia și Slovacia. În anul 2009, Comisia
aprobase, în anumite condiții, decizia autorității de reglementare germane de a scuti gazoductul OPAL de la
aplicarea normelor Directivei 2003/5588 (înlocuită ulterior de Directiva 2009/7389) privind normele referitoare
85| Regulamentul (CE) nr. 847/2000 al Comisiei din 27 aprilie 2000 de stabilire a dispozițiilor de aplicare a criteriilor pentru desemnarea
unui produs medicamentos ca produs medicamentos orfan și a definițiilor termenilor „produs medicamentos similar” și „superioritate
clinică” ( JO 2000, L 103, p. 5, Ediție specială, 15/vol. 6, p. 5).
86| Cauza C-848/19 P, Germania/Polonia.
87| D ecizia C(2016) 6950 final a Comisiei din 28 octombrie 2016 privind reexaminarea condițiilor de derogare a gazoductului OPAL,
acordate în temeiul Directivei 2003/55/CE, de la normele referitoare la accesul terților și la reglementarea privind tarifele.
88| Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în
sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE ( JO 2003, L 176, p. 57, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 80).
89| Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în
sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE ( JO 2009, L 211, p. 94).

la accesul terților și la reglementarea privind tarifele. Întrucât Gazprom nu a îndeplinit niciodată una dintre
condițiile impuse de Comisie, aceasta nu a putut să exploateze gazoductul OPAL decât în proporție de 50 %
din capacitatea sa, de la punerea sa în funcțiune în anul 2011.
În anul 2016, la cererea Gazprom, autoritatea de reglementare germană a notificat Comisiei intenția sa de a
modifica anumite dispoziții din derogarea acordată în anul 2009. În esență, modificarea avută în vedere trebuia
să permită exploatarea gazoductului OPAL la capacitatea sa deplină cu condiția ca cel puțin 50 % din această
capacitate să fie vândută în cadrul unor licitații. Comisia a aprobat modificarea în anumite condiții. Dat fiind că
această decizie a Comisiei permitea Gazprom să diminueze cantitățile de gaz în exces care tranzitau Ucraina
și Slovacia, precum și, în cele din urmă, pe cele care tranzitau Polonia, aceasta din urmă a sesizat Tribunalul
cu o acțiune în anularea deciziei menționate, invocând, printre altele, o slăbire a securității sale energetice.
În primul rând, Tribunalul a înlăturat ca inoperant motivul în anulare întemeiat pe o încălcare a articolului
36 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2009/73. În temeiul acestei dispoziții, interconexiunile de gaze naturale
pot beneficia, la cerere și pentru o perioadă determinată, de o derogare de la dispozițiile acestei directive
referitoare la accesul terților la rețelele de gazoducte în măsura în care sunt îndeplinite mai multe condiții.
Întrucât îmbunătățirea securității aprovizionării figurează printre condițiile menționate, Polonia a reproșat
Comisiei că a încălcat această dispoziție. În această privință, Tribunalul a observat însă că investiția în noile
infrastructuri de gaze naturale de mari dimensiuni, și anume în speță construirea gazoductului OPAL, trebuia
să respecte criteriul îmbunătățirii securității aprovizionării. În consecință, la momentul adoptării deciziei inițiale
în anul 2009 revenea Comisiei sarcina de a se asigura că investiția avută în vedere îndeplinea acest criteriu.
În schimb, Comisia nu avea obligația să examineze criteriul menționat în cadrul adoptării deciziei atacate în
anul 2016, care nu făcea decât să aprobe o modificare a condițiilor care însoțeau derogarea inițială. Astfel,
întrucât nicio nouă investiție nu era avută în vedere în acel stadiu, iar modificarea condițiilor de exploatare,
propusă de autoritatea germană, nu modifica gazoductul OPAL ca infrastructură, această problemă nu putea
primi în anul 2016 un alt răspuns decât cel din anul 2009.
În al doilea rând, Tribunalul a examinat pentru prima dată principiul solidarității energetice, prevăzut la
articolul 194 alineatul (1) TFUE, a cărui încălcare o invoca Polonia. Mai întâi, acesta a arătat că, fiind o expresie
specifică, în domeniul energiei, a principiului general al solidarității între statele membre, principiul respectiv
presupune drepturi și obligații atât pentru Uniune, cât și pentru statele membre. În plus, Tribunalul a precizat că
acest principiu nu este limitat la obligații de asistență reciprocă în situații excepționale de criză a aprovizionării
sau de funcționare a pieței interne a gazelor. Dimpotrivă, principiul solidarității presupune de asemenea o
obligație generală a Uniunii și a statelor membre, în cadrul exercitării competențelor lor respective, de a ține
seama de interesele celorlalți actori. În cadrul politicii Uniunii în materie de energie, aceasta implică faptul
că Uniunea și statele membre trebuie să depună eforturi, în cadrul exercitării competențelor lor în temeiul
acestei politici, pentru a evita luarea unor măsuri susceptibile să afecteze interesele Uniunii și ale celorlalte
state membre în ceea ce privește siguranța aprovizionării, viabilitatea sa economică și politică și diversificarea
surselor de aprovizionare. Prin urmare, instituțiile Uniunii și statele membre trebuie să țină seama în cadrul
punerii în aplicare a politicii menționate atât de interesele Uniunii, cât și de cele ale diferitor state membre
și să pună în balanță aceste interese în caz de conflicte.
Ținând seama de acest conținut al principiului solidarității, Comisia ar fi trebuit să aprecieze în cadrul adoptării
deciziei atacate în anul 2016 dacă modificarea regimului de exploatare a gazoductului OPAL propusă de
autoritatea de reglementare germană putea afecta interesele în materie de energie ale altor state membre
și, în cazul unui răspuns afirmativ, să pună în balanță aceste interese cu interesul pe care modificarea
menționată îl prezenta pentru Republica Federală Germania și, dacă este cazul, pentru Uniune. Or, întrucât
o astfel de examinare lipsește în decizia atacată, aceasta a fost anulată de Tribunal.

X. Produse chimice (REACH)
La 20 septembrie 2019, în Hotărârea BASF Grenzach/ECHA (T-125/17, EU:T:2019:638), pronunțată în cameră

extinsă, Tribunalul s-a pronunțat pentru prima dată asupra misiunii și a competențelor Camerei de recurs a
Agenției Europene pentru Produse Chimice (ECHA) și în special asupra întinderii și a intensității controlului
efectuat de această cameră în cadrul unei contestații introduse în fața sa împotriva unei decizii emise de
ECHA prin care se solicită informații suplimentare referitoare la evaluarea substanței triclosan, în temeiul
Regulamentului nr. 1907/200690.
Societatea reclamantă, producător de triclosan, este unicul solicitant al înregistrării acestei substanțe în
sensul regulamentului respectiv. Ulterior adoptării de către ECHA a unei decizii prin care reclamantei i s-au
solicitat informații suplimentare, reclamanta a introdus în fața camerei de recurs a agenției menționate o
contestație, pe care aceasta a respins-o în parte. Prin intermediul acțiunii sale în fața Tribunalului, reclamanta
solicită anularea deciziei Camerei de recurs a ECHA, pe baza unor motive întemeiate pe nerespectarea de
către camera de recurs a misiunii sale de control întrucât nu ar fi efectuat o examinare „de novo” a aprecierilor
de ordin științific pe care se întemeia decizia inițială a ECHA. Argumentele reclamantei neputând fi admise,
Tribunalul a respins acțiunea pentru următoarele considerații.
În primul rând, în ceea ce privește misiunea de control a Camerei de recurs a ECHA, Tribunalul a arătat de la
bun început că niciuna dintre dispozițiile Regulamentului nr. 1907/2006 și nici ale Regulamentului nr. 771/200891
nu prevede în mod explicit că, în cadrul unei contestații formulate în fața sa împotriva unei decizii a ECHA prin
care se solicită informații suplimentare în contextul evaluării unei substanțe, camera de recurs procedează
la o examinare „de novo”, astfel cum este avută în vedere de reclamantă, și anume o examinare a faptului
dacă, în momentul în care aceasta se pronunță asupra contestației în lumina tuturor elementelor de drept și
de fapt relevante, în special a problemelor de ordin științific, poate sau nu să fie adoptată în mod legal o nouă
decizie având același dispozitiv ca decizia contestată în fața sa. Dimpotrivă, rezultă din dispozițiile acestor
două regulamente că, în cadrul unei asemenea contestații, camera de recurs se limitează să examineze dacă
argumentele invocate de reclamantă sunt de natură să demonstreze existența unei erori care afectează
decizia contestată. Astfel, Tribunalul a constatat că, din cauza caracterului în contradictoriu al procedurii
în fața Camerei de recurs a ECHA, astfel cum este prevăzută de normele procedurale de ordin general ale
Regulamentului nr. 771/2008, obiectul acestei proceduri este determinat de motivele invocate de reclamantă
în cadrul contestației în fața camerei menționate și că, prin urmare, acest tip de contestație nu poate avea
ca obiect doar să se examineze dacă elementele invocate de reclamantă sunt susceptibile să demonstreze
că decizia contestată în fața sa este afectată de erori.
În plus, Tribunalul a arătat că rezultă din economia Regulamentului nr. 1907/2006 că normele de procedură
care se aplică ECHA atunci când aceasta adoptă o decizie în primă instanță nu sunt menite să se aplice în
mod direct camerei de recurs. Tribunalul a considerat astfel că camera de recurs nu are obligația să efectueze
o nouă examinare comparabilă cu cea efectuată de ECHA, atunci când se pronunță în primă instanță.
Tribunalul a apreciat în special că nu îi revine camerei de recurs sarcina să reitereze examinarea științifică
90| Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea,
autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice, de modificare
a Directivei 1999/45/CE și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al
Comisiei, precum și a Directivei 76/769/CEE a Consiliului și a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE și 2000/21/CE ale Comisiei
( JO 2006, L 396, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 60, p. 3, rectificare în JO 2007, L 136, p. 3).
91| Regulamentul (CE) nr. 771/2008 al Comisiei din 1 august 2008 de stabilire a normelor de organizare și de procedură ale Camerei de
recurs a Agenției Europene pentru Produse Chimice ( JO 2008, L 206, p. 5).

efectuată în decizia inițială a ECHA întrucât, pe de o parte, această evaluare, care trebuie să fie efectuată
sub egida principiului precauției, trebuie să încredințată numai unor experți științifici și, pe de altă parte,
nicio dispoziție din Regulamentele nr. 1907/2006 și nr. 771/2008 nu prevede o asemenea evaluare științifică
în cadrul procedurii contestației în fața camerei de recurs.
În al doilea rând, în ceea ce privește intensitatea controlului exercitat de Camera de recurs a ECHA, Tribunalul
a statuat că, spre deosebire de controlul exercitat de instanța Uniunii, controlul exercitat de camera de recurs
asupra unor aprecieri privind unele elemente factuale de ordin științific de mare complexitate care sunt
cuprinse într-o decizie a ECHA nu poate fi limitat la verificarea existenței unor erori vădite. Astfel, având în
vedere calificările științifice și juridice ale fiecăruia dintre membrii care compun Camera de recurs a ECHA,
camera dispune de experiența necesară pentru a-i permite să efectueze ea însăși acest tip de apreciere. Prin
urmare, tocmai pe baza competenței juridice și științifice a membrilor săi, camera menționată trebuie să
examineze dacă argumentele prezentate de reclamantă sunt susceptibile să demonstreze că considerațiile
pe care se întemeiază decizia menționată sunt afectate de erori.
În Hotărârea din 20 septembrie 2019, Germania/ECHA (T-755/17, EU:T:2019:647), Tribunalul s-a pronunțat
cu privire la misiunea și la competențele Camerei de recurs a Agenției Europene pentru Produse Chimice
(ECHA), mai precis cu privire la natura și la intensitatea controlului efectuat de această cameră în cadrul
unei contestații introduse în fața sa împotriva unei decizii adoptate de ECHA prin care se solicită informații
suplimentare privind evaluarea substanței benpat, în temeiul Regulamentului nr. 1907/2006.
După adoptarea de către ECHA a unei decizii prin care solicită informații suplimentare de la societățile care au
înregistrat benpatul la ECHA, aceste societăți au introdus o contestație la camera de recurs a acestei agenții, în
urma căreia decizia în litigiu a fost anulată în parte. Prin intermediul acțiunii formulate la Tribunal, Republica
Federală Germania a solicitat anularea deciziei Camerei de recurs a ECHA în esență în temeiul necompetenței
acestei camere de recurs de a se pronunța cu privire la motive care urmăresc să demonstreze existența unor
erori materiale care afectează o decizie a ECHA. Întrucât argumentele statului membru reclamant nu au
putut fi primite, acțiunea a fost respinsă în parte de Tribunal, care a afirmat competența camerei de recurs
a ECHA de a examina asemenea motive.
În primul rând, Tribunalul a amintit, având în vedere în special numirea membrilor respectivei camere de
recurs pe baza experienței și a competenței științifice și juridice, că această cameră dispune de expertiza
necesară pentru a efectua ea însăși aprecieri ale unor elemente de ordin științific, iar această expertiză
urmărește să asigure o evaluare echilibrată a contestațiilor din punct de vedere juridic și tehnic. În al doilea
rând, Tribunalul a subliniat că nici Regulamentul nr. 1907/2006, nici Regulamentul nr. 771/2008 nu prevăd
norme speciale privind contestațiile împotriva deciziilor adoptate în urma evaluării unei substanțe.
În al treilea rând, Tribunalul a considerat că obiectivele urmărite prin posibilitatea de a formula o contestație
în fața camerei de recurs împotriva unei decizii a ECHA militează în favoarea unei abordări potrivit căreia
camera menționată este competentă să examineze motive care urmăresc să demonstreze existența unor
erori materiale care afectează o asemenea decizie. Astfel, Tribunalul a considerat că, întrucât intensitatea
controlului efectuat de Camera de recurs a ECHA este mai mare decât cea a unui control efectuat de instanța
Uniunii, competențele camerei respective nu se limitează la verificarea existenței unor erori vădite, ci se
extind la verificarea aspectelor tehnice ale unei decizii prin care se solicită informații suplimentare. În plus,
o competență limitată a Camerei de recurs a ECHA ar avea drept consecință imposibilitatea acestei camere
de a-și îndeplini funcția, care constă în limitarea contenciosului în fața instanței Uniunii, asigurând în același

timp un drept la o cale de atac efectivă, și ar fi contrară considerațiilor pe care este întemeiată introducerea
normelor privind admiterea recursurilor formulate în cauze care au beneficiat deja de o dublă examinare, și
anume, într-o primă fază, de către camera menționată și, într-o a doua fază, de către Tribunal.92
În al patrulea și ultimul rând, Tribunalul a apreciat că o competență limitată a Camerei de recurs a ECHA nu
ar fi de natură să asigure o cale de atac efectivă în sensul articolului 47 alineatul (1) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. După ce a amintit că, în cadrul unei proceduri în contradictoriu, camera
de recurs se limitează la a examina dacă argumentele prezentate în fața sa sunt de natură să demonstreze
existența unei erori care afectează decizia în litigiu, Tribunalul a apreciat că, în ipoteza unei asemenea
competențe limitate, motivele întemeiate pe existența unor erori materiale care afectează o decizie a ECHA
nu ar putea fi invocate în mod util în cadrul unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii a camerei menționate
formulate în fața Tribunalului. Abordarea constând într-o competență limitată a camerei de recurs ar avea, în
plus, drept consecință formularea unor căi de atac inutile înaintea acestei camere, în sensul că reclamantul
care dorește să obțină anularea unei decizii a ECHA numai pentru motive întemeiate pe erori materiale care
afectează această din urmă decizie ar trebui să sesizeze camera respectivă cu o contestație, deși o astfel de
contestație ar fi, într-o asemenea ipoteză, în mod sistematic respinsă.
XI. Dumping
Prin Hotărârea Foshan Lihua Ceramic/Comisia (T-310/16, EU:T:2019:170), pronunțată la 20 martie 2019,
Tribunalul a respins acțiunea formulată de Foshan Lihua Ceramic, un producător-exportator chinez (denumită
în continuare „reclamanta”), având ca obiect anularea deciziei Comisiei de respingere a cererii sale de
acordare a statutului de nou producător-exportator cu privire la măsurile antidumping definitive instituite
asupra importurilor de plăci de ceramică originare din Republica Populară Chineză prin Regulamentul de
punere în aplicare (UE) nr. 917/201193 (denumit în continuare „regulamentul definitiv”). Reclamantei, care nu
a participat la procedura administrativă care a condus la adoptarea regulamentului respectiv, i s-a aplicat
o cotă a taxei antidumping stabilită prin utilizarea marjei de dumping celei mai ridicate constatate pentru
un produs reprezentativ al unui producător-exportator care a participat la această procedură. Comisia a
respins cererea de acordare a statutului de nou producător-exportator pentru motivul că reclamanta nu a
demonstrat că îndeplinește condițiile de acordare a acestui statut.
Tribunalul a observat, în primul rând, că articolul 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1225/200994 (denumit
în continuare „regulamentul de bază”), care transpune doar în cazul procedurilor de reexaminare prevăzute la
articolul 11 alineatele (2)-(4) din acest regulament dispozițiile relevante din regulamentul de bază referitoare
la procedurile și la desfășurarea anchetelor, printre care articolul 5 alineatele (10) și (11) și articolul 6 alineatul
(7) din același regulament, nu este aplicabil în cadrul unei anchete întemeiate pe articolul 3 din regulamentul
definitiv.
92| Regulamentul (UE, Euratom) 2019/629 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 2019 de modificare a Protocolului nr. 3
privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene ( JO 2019, L 111, p. 1).
93| Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 917/2011 al Consiliului din 12 septembrie 2011 de instituire a unei taxe antidumping
definitive și de colectare definitivă a taxei provizorii instituite asupra importurilor de plăci de ceramică originare din Republica
Populară Chineză ( JO 2011, L 238, p. 1).
94| Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui
dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene ( JO 2009, L 343, p. 51), astfel cum a fost modificat ultima
dată prin Regulamentul (UE) nr. 37/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2014 de modificare a anumitor
regulamente privind politica comercială comună în ceea ce privește procedurile de adoptare a anumitor măsuri ( JO 2014, L 18, p. 1).

În ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 9.5 din Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI
din Acordul General pentru Tarife și Comerț 1994 (GATT) (denumit în continuare „acordul antidumping”)95,
Tribunalul a constatat că, deși modul de redactare a articolului 11 alineatul (4) primul-al treilea paragraf
din regulamentul de bază este, exceptând a treia condiție, legată de existența unor exporturi ulterioare
perioadei anchetei inițiale, similar cu modul de redactare a articolului 9.5 din acordul antidumping,
articolul 11 alineatul (4) din regulamentul de bază cuprinde și un al patrulea paragraf, potrivit căruia acest
articol nu se aplică în cazul în care în cadrul anchetei inițiale instituțiile au recurs la eșantionare. Această
excepție are ca obiect să nu plaseze noii producători-exportatori într-o situație procedurală mai favorabilă
decât cei care au cooperat la ancheta inițială, dar nu au fost incluși în eșantion. Această preocupare nu
este luată în considerare în acordul antidumping. Astfel, articolul 11 alineatul (4) al patrulea paragraf din
regulamentul de bază constituie expresia voinței legiuitorului Uniunii de a adopta, în ceea ce privește condițiile
de deschidere a unei reexaminări pentru noii producători-exportatori, o abordare proprie ordinii juridice a
Uniunii, astfel încât dispoziția menționată nu poate fi considerată o măsură destinată să asigure în ordinea
juridică a Uniunii executarea unei obligații speciale asumate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.
Rezultă că articolul 9.5 din acordul antidumping nu are efect direct în ordinea juridică a Uniunii.
În continuare, Tribunalul a statuat că, întrucât obiectivele anchetei desfășurate în temeiul articolului 3
din regulamentul definitiv sunt mai restrânse decât cele ale anchetei desfășurate în temeiul articolului 11
alineatul (4) din regulamentul de bază, este justificată informarea unui număr mai mic de persoane cu privire
la deschiderea unei anchete în temeiul articolului 3 din regulamentul definitiv. Astfel, în timp ce ancheta
desfășurată în temeiul articolului 11 alineatul (4) din regulamentul de bază urmărește să se stabilească nu
numai dacă operatorul în cauză este un nou producător-exportator, ci și, în cazul unui răspuns afirmativ la
această primă întrebare, marja sa de dumping individuală, ancheta desfășurată în temeiul articolului 3 din
regulamentul definitiv nu are alt obiectiv decât acela de a se verifica dacă operatorul în cauză este efectiv un
nou producător-exportator. În cursul anchetei respective, acesta din urmă trebuie să demonstreze că nu a
exportat produsele, originare din China, menționate la articolul 1 alineatul (1) din regulamentul definitiv în
perioada anchetei inițiale, că nu este afiliat unui exportator sau unui producător supus măsurilor instituite
prin acest regulament și că a exportat efectiv mărfurile în cauză sau că și-a asumat o obligație contractuală
irevocabilă de export al unei cantități semnificative în Uniune după încheierea perioadei anchetei inițiale.
Întrucât condițiile menționate privesc situația specifică a operatorului în cauză, acesta din urmă este, fără
îndoială, excluzând orice terț, cel mai bine plasat pentru a furniza informațiile necesare.
În sfârșit, în ceea ce privește sarcina și nivelul probei, Tribunalul a clarificat că sarcina probei care trebuie
suportată de solicitantul statutului de nou producător-exportator, atât în temeiul articolului 3 din regulamentul
definitiv, cât și în temeiul articolului 11 alineatul (4) din regulamentul de bază, nu are în sine nimic imposibil
de îndeplinit. Furnizarea de informații și de probe complete, coerente și care pot fi verificate, în special cu
privire la vânzările sale totale și la structura grupului, permite Comisiei să excludă, dacă o asemenea situație
nu a existat efectiv, că produsul în cauză a fost exportat în Uniune în perioada anchetei inițiale și chiar să
concluzioneze că reclamanta nu este afiliată niciunui producător-exportator supus taxelor antidumping în
cauză.
În această privință, nu este de competența Comisiei nici de a demonstra existența unor exporturi ale produsului
în cauză realizate de reclamantă în Uniune sau a afilierilor cu întreprinderi supuse taxelor antidumping în
discuție, nici să furnizeze indicii în acest sens. Pentru a respinge o cerere de acordare a acestui statut, este
suficient, în fond, ca probele furnizate de operatorul în cauză să fi fost insuficiente pentru a-și susține afirmațiile.
95| A cordul privind aplicarea articolului VI al Acordului General pentru Tarife și Comerț 1994 (GATT) ( JO 1994, L 336, p. 103, Ediție
specială, 11/vol. 10, p. 112), care figurează în anexa 1 A la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC)

În schimb, Comisiei îi revine sarcina, în cadrul rolului său în anchetele privind acordarea statutului de nou
producător-exportator, să verifice prin toate mijloacele pe care le are la dispoziție exactitatea afirmațiilor și
a elementelor de probă furnizate de un asemenea operator.
Prin Hotărârea Stemcor London și Samac Steel Supplies/Comisia (T-749/16, EU:T:2019:310), din 8 mai 2019,
Tribunalul a respins acțiunea având ca obiect anularea Regulamentului Comisiei nr. 2016/132996 (denumit în
continuare „regulamentul atacat”), care prevedea perceperea retroactivă a taxei antidumping definitive asupra
importurilor de anumite produse plate din oțel originare din Republica Populară Chineză și din Federația Rusă.
În această hotărâre, Tribunalul s-a pronunțat pentru prima dată cu privire la mecanismul prevăzut la articolul
10 alineatul (4) din regulamentul de bază în materie de antidumping97, care permite Comisiei să perceapă
retroactiv o taxă antidumping pentru anumite produse declarate pentru eliberarea pentru consum cu 90
de zile înainte de data aplicării măsurilor provizorii (dar nu înainte de deschiderea anchetei), în cazul în care
importurile în cauză au fost înregistrate, „produsul în cauză [a] făcut, în trecut, obiectul unor practici de
dumping pe o perioadă lungă sau […] importatorul [a] avut cunoștință sau [ar] fi trebuit să aibă cunoștință
de practicile de dumping, de importanța lor și de cea a prejudiciului presupus sau stabilit” [articolul 10
alineatul (4) litera (c)] și în cazul în care, „în afară de nivelul importurilor care au cauzat un prejudiciu în perioada
de anchetă, [a] existat o nouă creștere substanțială a importurilor care, ținând seama de momentul în care au
fost efectuate, de volumul lor sau de alte circumstanțe, este de natură să compromită grav efectul corectiv
al taxei antidumping definitive care urmează să fie aplicată” [articolul 10 alineatul (4) litera (d)].
Întrucât reclamantele au susținut, în primul rând, că Comisia săvârșise mai multe erori în interpretarea și
în aplicarea condițiilor prevăzute la articolul 10 alineatul (4) litera (c) din regulamentul de bază, Tribunalul a
respins interpretarea propusă, potrivit căreia cunoașterea importatorilor trebuie să fie stabilită în legătură
cu un dumping „efectiv”, iar nu doar „invocat”, pentru ca condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (4)
litera (c) din regulamentul de bază să fie îndeplinită, și a considerat că termenii „invocat” sau „stabilit” trebuie
considerați ca referindu-se atât la importanța dumpingului, cât și la cea a prejudiciului pentru a garanta
efectul util al dispoziției menționate.
În continuare, Tribunalul a considerat că elementele de probă care figurează în versiunea neconfidențială a

plângerii și în avizul de deschidere a anchetei erau suficiente în speță pentru luarea la cunoștință de către
importatori, care sunt profesioniști experimentați, cu privire la importanța dumpingului invocat, în sensul
articolului 10 alineatul (4) din regulamentul de bază, încă de la deschiderea anchetei.
În ceea ce privește articolul 10 alineatul (4) litera (d) din regulamentul de bază, Tribunalul a statuat că perioada
relevantă pentru aprecierea „noii creșteri substanțiale a importurilor” trebuie să poată include timpul scurs de
la publicarea avizului de deschidere a anchetei, întrucât de la acel moment importatorii avuseseră cunoștință
de posibilitatea ca unele taxe să fie aplicate ulterior în mod retroactiv asupra importurilor înregistrate și că
puteau astfel să fie tentați să importe masiv produsele vizate, anticipând instituirea în viitor a acestor taxe.
În continuare, Tribunalul a precizat că noua creștere substanțială a importurilor trebuie să fie apreciată în
mod global, pentru a stabili dacă importurile, luate în ansamblu, sunt de natură să compromită grav efectul
corectiv al taxelor definitive și, prin urmare, să creeze un prejudiciu suplimentar pentru industria Uniunii,
fără a ține seama de situația individuală și subiectivă a importatorilor în cauză.
96| Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/1329 al Comisiei din 29 iulie 2016 de percepere a taxei antidumping definitive pentru
importurile înregistrate de anumite produse plate din oțel laminate la rece originare din Republica Populară Chineză și din Federația
Rusă ( JO 2016, L 210, p. 27).
97| Regulamentul (UE) 2016/1036 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția împotriva importurilor
care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene ( JO 2016, L 176, p. 21).

În plus, Tribunalul a statuat că caracterul „substanțial” al majorării este stabilit de la caz la caz, nu numai prin
compararea mediilor ponderate lunare ale importurilor care au avut loc în perioada de anchetă și cele care
au avut loc în perioada dintre avizul de deschidere a anchetei și instituirea măsurilor provizorii, ci și luând
în considerare toate celelalte considerații pertinente, care privesc în special evoluția consumului general al
produselor în cauză în cadrul Uniunii, evoluția stocurilor și evoluția cotelor de piață.
Prin urmare, Tribunalul a declarat că Comisia a concluzionat în mod întemeiat că noua creștere substanțială a
importurilor, ținând seama de volumul lor, de momentul în care au fost efectuate, precum și de alte împrejurări,
și anume scăderea prețurilor și creșterea stocurilor importante, a avut o nouă incidență negativă asupra
prețurilor și asupra cotei de piață în Uniune a industriei Uniunii și era, așadar, de natură să compromită grav
efectul corectiv al taxei antidumping definitive.
Prin Hotărârea din 3 decembrie 2019, Yieh United Steel/Comisia (T-607/15, EU:T:2019:831), Tribunalul a respins
cererea de anulare formulată de Yieh United Steel Corp. împotriva Regulamentului de punere în aplicare
2015/1429 al Comisiei de instituire a unei taxe antidumping definitive asupra importurilor de produse plate
din oțeluri inoxidabile laminate la rece originare din Republica Populară Chineză și Taiwan98.
Această cauză își are originea într-o procedură antidumping desfășurată de Comisie în anii 2014 și 2015, care
a condus la instituirea prin regulamentul atacat a unei taxe antidumping de 6,8 % asupra importurilor de
produse plate din oțeluri inoxidabile laminate la rece. Reclamanta este o societate stabilită în Taiwan, care
își desfășoară activitatea în domeniul fabricării și al distribuirii de produse supuse acestei taxe antidumping.
Reclamanta a sesizat Tribunalul pentru a obține anularea Regulamentului de punere în aplicare 2015/1429 în
măsura în care o privește, invocând în mod special o încălcare a articolului 2 din Regulamentul antidumping
de bază99. În temeiul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții, „valoarea normală” a produselor supuse
unei taxe antidumping se stabilește în mod normal pe baza vânzărilor produsului similar destinat consumului
pe piața internă a țării exportatoare. Conform primului paragraf al articolului amintit, valoarea normală a
produsului supus taxei antidumping se stabilește de obicei pe baza prețurilor plătite sau care urmează să
fie plătite, în cadrul operațiunilor comerciale normale, de cumpărători independenți.
În acest sens, reclamanta a contestat, printre altele, refuzul Comisiei de a deduce valoarea fierului vechi
reciclat din costul de producție a produsului supus taxei antidumping în vederea determinării valorii sale
normale. În plus, Comisia ar fi refuzat în mod eronat să țină seama de unele dintre vânzările sale către un client
independent în țara exportatoare, de asemenea distribuitor al produsului în cauză, care au constituit, în opinia
reclamantei, vânzări interne în măsura în care ea nu le-a destinat exportului sau nu știa care era destinația
lor finală. În schimb, Comisia ar fi refuzat să ia în considerare aceste vânzări în vederea determinării valorii
normale a produsului în cauză, având în vedere că, potrivit anchetei, existau elemente de probă obiective
potrivit cărora vânzările menționate au fost în realitate vânzări la export, dintre care, în plus, unele au făcut
obiectul unui sistem de reduceri la export.
Mai întâi, Tribunalul a considerat că Comisia a putut respinge cererea de deducere a valorii fierului vechi
reciclat din costul de producție a produsului supus taxei antidumping întrucât nu a putut să verifice cu
exactitate dacă cheltuielile de producere și de vânzare a produsului în cauză erau reflectate în mod rezonabil
în registrele contabile ale reclamantei.
98| Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1429 al Comisiei din 26 august 2015 de instituire a unei taxe antidumping definitive
asupra importurilor de produse plate din oțeluri inoxidabile laminate la rece originare din Republica Populară Chineză și Taiwan
( JO 2015, L 224, p. 10).
99| Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui
dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene ( JO 2009, L 343, p. 51, rectificare în JO 2010, L 7, p. 22).

În ceea ce privește cererea de a lua în considerare vânzările produselor plate din oțeluri inoxidabile laminate
la rece către un client independent în țara exportatoare, Tribunalul a arătat mai întâi că, deși există divergențe
între diferitele versiuni lingvistice ale articolului 2 alineatul (2) din regulamentul antidumping de bază, o mare
parte din versiunile lingvistice respective fac referire la destinația produsului în cauză fără să se raporteze
la intenția producătorului din momentul vânzării în ceea ce privește destinația menționată.
În continuare, Tribunalul, pe de o parte, a subliniat că articolul 2.1 din acordul antidumping GATT100 utilizează
în cele trei limbi oficiale expresia „destined for consumption” în limba engleză, respectiv „destiné à la
consommation” în limba franceză și „destinado al consumo” în limba spaniolă, iar pe de altă parte, a amintit
că dispozițiile regulamentului de bază trebuie interpretate, în măsura posibilului, în lumina dispozițiilor
corespunzătoare din acordul antidumping.
Interpretarea potrivit căreia nu este necesar să se verifice o „intenție” sau o „cunoaștere specifică” a vânzătorului
cu privire la destinația finală a produsului respectiv este de altfel confirmată prin analiza contextului
articolului 2 din regulamentul antidumping de bază efectuată de Tribunal.
Această interpretare este de asemenea confirmată de finalitatea anchetei antidumping, care constă în căutarea
elementelor de probă obiective. În acest context, faptul de a condiționa excluderea vânzărilor de produse
care au fost exportate din cadrul determinării valorii normale de dovada intenției vânzătorului cu privire la
destinația finală a produsului în cauză ar însemna, în opinia Tribunalului, să se permită luarea în considerare,
în vederea determinării valorii normale, a prețurilor produselor exportate de natură să denatureze și să
compromită determinarea corectă a valorii normale menționate.
În final, Tribunalul a precizat că această interpretare este de asemenea compatibilă cu principiile previzibilității
și securității juridice, în timp ce aplicarea unui criteriu bazat pe intenția sau pe cunoașterea specifică a
vânzătorului ar face ca luarea în considerare a prețului de vânzare a produselor exportate în vederea
determinării valorii normale să depindă de un element subiectiv a cărui existență ar risca să se dovedească
în practică aleatorie sau chiar imposibil de stabilit.
Astfel, Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu a demonstrat în speță că Comisia a săvârșit o eroare de

drept sau o eroare vădită de apreciere a faptelor prin refuzul de a lua în considerare vânzările reclamantei
către clientul independent al acesteia în vederea determinării valorii normale a produsului vizat de procedura
antidumping.
XII. Accesul la documentele instituțiilor
În anul 2019, Tribunalul a avut ocazia să aducă precizări cu privire la noțiunea de informații care se referă
la emisii în mediu, la excepția privind protecția documentelor pentru uz intern și la domeniul de aplicare al
prezumției generale de confidențialitate a documentelor aferente procedurilor de control al ajutoarelor de stat.
100| Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț 1994 (GATT) ( JO 1994, L 336, p. 103,
Ediție specială, 11/vol. 10, p. 112), care figurează în anexa 1 A la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC)

1. Noțiunea de informații care se referă la emisii în mediu
În Hotărârea Tweedale/EFSA (T-716/14, EU:T:2019:141), pronunțată la 7 martie 2019, Tribunalul a admis

acțiunea, formulată în temeiul articolului 263 TFUE de domnul Tweedale, având ca obiect anularea în parte a
Deciziei Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară (EFSA) prin care aceasta a respins cererea de acces
la studiile de toxicitate a glifosatului în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001101.
EFSA a apreciat că nu a existat un interes public deosebit pentru a comunica acele părți solicitate ale studiilor,
acestea neconstituind informații „care se referă la emisii în mediu”, în sensul Regulamentului nr. 1367/2006102.
Reclamantul s-a prevalat în special de încălcarea articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001
și a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006, întrucât studiile solicitate ar putea fi calificate
drept informații „care se referă la emisii în mediu”, în sensul acestei din urmă dispoziții.
Mai întâi, Tribunalul amintește că o instituție a Uniunii sesizată cu o cerere de acces la un document nu poate
justifica refuzul său de a-l divulga în temeiul excepției referitoare la protecția intereselor comerciale ale unei
anumite persoane fizice sau juridice, prevăzută la articolului 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul
nr. 1049/2001, atunci când informațiile conținute în acest document constituie informații „care se referă la
emisii în mediu”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006. În acest sens, Tribunalul a
considerat că problema care se pune este, așadar, de a stabili dacă informațiile cuprinse în studiile solicitate
constituie informații „care se referă la emisii în mediu”, în sensul acestei dispoziții.
Referitor la noțiunea de informații „care se referă la emisii în mediu”, Tribunalul a apreciat că aceasta nu
poate fi limitată doar la informațiile privind emisiile efectiv eliberate în mediu cu ocazia aplicării produsului
fitosanitar sau a substanței active în cauză pe plante sau pe sol, ci că în această noțiune intră de asemenea
informațiile privind emisiile în mediu previzibile ale produsului fitosanitar sau ale substanței active în cauză,
în condiții normale sau realiste de utilizare a acestui produs sau a acestei substanțe, corespunzătoare celor
pentru care este acordată autorizația de introducere pe piață a produsului menționat sau a substanței
amintite și care predomină în zona în care acest produs sau această substanță sunt destinate să fie utilizate.
În această privință, Tribunalul a statuat că o substanță activă conținută de produsele de uz fitosanitar, cum
este glifosatul, este, în cadrul utilizării sale normale, destinată să fie eliberată în mediu din cauza chiar a
funcției acesteia, iar emisiile sale previzibile nu pot, în consecință, să fie considerate pur ipotetice și nici chiar
doar previzibile. Întrucât glifosatul a fost autorizat în statele membre din anul 2002 și a fost efectiv utilizat în
produse de uz fitosanitar, emisiile sale în mediu sunt, prin urmare, reale. Studiile solicitate sunt deci studii
care vizează stabilirea toxicității unei substanțe active ce este prezentă efectiv în mediu.
Tribunalul a subliniat în continuare că, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de informații „care se referă
la emisii în mediu” nu este limitată la informațiile care permit evaluarea emisiilor ca atare, ci vizează și
informațiile referitoare la efectele acestor emisii. În acest sens, Tribunal a reținut că studiile solicitate
urmăresc să stabilească limitele de la care glifosatul, atunci când se regăsește în produsele alimentare, nu
prezintă niciun risc pe termen mai scurt sau mai lung pentru sănătatea umană și, prin urmare, să stabilească
diferitele valori referitoare la incidența emisiilor de glifosat asupra sănătății umane. Or, în opinia Tribunalului,
101| Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei ( JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76).
102| Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile
și organismele comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea
deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului ( JO 2006, L 264, p. 13, Ediție specială, 15/vol. 17, p. 126).

pentru ca studiile să poată fi calificate drept informații „care se referă la emisii în mediu”, important este
mai curând obiectul, iar nu condițiile de realizare a studiilor respective, printre care faptul ca ele să fi fost
realizate sau nu în laborator.
În sfârșit, Tribunalul a apreciat că accesul reclamanților la studiile solicitate le-ar permite să înțeleagă modul
în care sănătatea umană riscă să fie afectată de diseminările de glifosat în mediu și că, prin urmare, studiile
solicitate trebuie să fie considerate ca fiind informații „care se referă la emisii în mediu”, în sensul articolului
6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006.
2. Excepția referitoare la protecția documentelor pentru uz

intern
În cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 12 martie 2019, De Masi și Varoufakis/BCE (T-798/17, atacată
cu recurs103, EU:T:2019:154), Tribunalul era sesizat cu o acțiune prin care se urmărea anularea Deciziei Băncii
Centrale Europene (BCE) prin care reclamanților, domnii Fabio de Masi și Yanis Varoufakis, li s-a respins
dreptul de acces la documentul intitulat „Răspunsuri la întrebări privind interpretarea articolului 14.4 din
Protocolul privind Statutul SEBC și al BCE”. Acest document conținea răspunsul unui consilier extern la o
consultanță juridică pe care i-o solicitase BCE privind competențele deținute de Consiliul guvernatorilor în
temeiul articolului 14.4 menționat. Documentul examina în special interdicțiile, restricțiile sau condițiile pe
care acest consiliu le poate impune exercitării funcțiilor în afara Sistemului European al Băncilor Centrale
(SEBC) de către băncile centrale naționale, în măsura în care aceste funcții riscă să interfereze cu obiectivele
și cu misiunile SEBC. BCE a refuzat accesul la acest document pe baza, pe de o parte, a excepției privind
protecția consultanței juridice, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Decizia 2004/258104, și,
pe de altă parte, a excepției privind protecția documentelor pentru uz intern, prevăzută la articolul 4 alineatul
(3) primul paragraf din aceeași decizie.
În ceea ce privește excepția privind protecția documentelor pentru uz intern, Tribunalul a arătat diferențele
dintre modul de redactare a articolului 4 alineatul (3) primul paragraf din Decizia 2004/258 și cel al articolului
4 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001. În această privință, Tribunalul a apreciat că, în cadrul
excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din Decizia 2004/258, nu este necesară dovedirea
unei atingeri grave aduse procesului decizional. În plus, Tribunalul a considerat că interesul public care stă
la baza acestei excepții privește protecția, pe de o parte, a unui spațiu de gândire intern al BCE care permite
un schimb de opinii confidențial în cadrul organelor de decizie ale instituției ca parte a deliberărilor și a
consultărilor sale preliminare și, pe de altă parte, a unui spațiu de schimb de opinii confidențial între BCE
și autoritățile naționale relevante. În aceste condiții, Tribunalul a statuat că BCE a putut în mod întemeiat
să considere că documentul în litigiu era un document pentru uz intern în sensul articolului 4 alineatul (3)
primul paragraf din Decizia 2004/258, în măsura în care a apreciat că acest document era destinat să aducă
informații și sprijin deliberărilor Consiliului guvernatorilor în cadrul competențelor care îi sunt atribuite de
articolul 14.4 din Protocolul privind Statutul SEBC și al BCE.
103| Cauza C-342/19 P, De Masi și Varoufakis/BCE.
104| Decizia 2004/258/CE a Băncii Centrale Europene din 4 martie 2004 privind accesul public la documentele Băncii Centrale Europene
(BCE/2004/3) ( JO 2004, L 80, p. 42, Ediție specială, 10/vol. 5, p. 229), astfel cum a fost modificată prin Decizia 2011/342/UE a Băncii
Centrale Europene din 9 mai 2011 (BCE/2011/6) ( JO 2011, L 158, p. 37) și prin Decizia (UE) 2015/529 a Băncii Centrale Europene din
21 ianuarie 2015 (BCE/2015/1) ( JO 2015, L 84, p. 64).

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe existența unui interes public superior care justifică divulgarea
documentului în litigiu, Tribunalul a considerat că în speță nu era demonstrat un asemenea interes. În orice
caz, Tribunalul a subliniat că interesul de a avea acces la document ca eventual document pregătitor al
Acordului privind furnizarea de lichidități în situații de urgență nu poate prevala în fața interesului public
care stă la baza excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din Decizia 2004/258. În
consecință, BCE putea în mod justificat să își întemeieze refuzul de a acorda accesul la documentul în litigiu
pe excepția de la dreptul de acces prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din Decizia 2004/258
privind documentele pentru uz intern.
3. Domeniul de aplicare al prezumției generale

de confidențialitate a documentelor aferente procedurilor
de control al ajutoarelor de stat
În cauza în care, la 14 mai 2019, s-a pronunțat Hotărârea Commune de Fessenheim și alții/Comisia (T-751/17,
EU:T:2019:330), Tribunalul a fost chemat să statueze cu privire la aplicarea prezumției generale de confidențialitate
a documentelor aferente procedurilor de control al ajutoarelor de stat în privința documentelor schimbate
în cadrul unei prenotificări.
În speță, guvernul francez a comunicat Comisiei, în cadrul unei proceduri de prenotificare, protocolul privind
despăgubirea Grupului Électricité de France (EDF) pentru închiderea centralei nucleare de la Fessenheim. La
finalizarea acestei proceduri, Comisia a emis un aviz privind conformitatea protocolului cu dreptul Uniunii
privind ajutoarele de stat.
Commune de Fessenheim și alte autorități locale vizate de închiderea centralei au solicitat Comisiei, în temeiul
Regulamentului nr. 1049/2001, să le comunice avizul prin care s-a finalizat procedura de prenotificare.
Comisia a refuzat accesul la acest document în temeiul excepției referitoare la protecția obiectivelor activităților
de anchetă, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din regulamentul menționat, prevalându-se pe
prezumția generală de confidențialitate a documentelor aferente procedurilor de control al ajutoarelor de stat.
Tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva deciziei Comisiei și a admis aplicarea prezumției generale
de confidențialitate a documentelor schimbate în cadrul unei prenotificări pentru două motive.
Pe de o parte, schimburile în faza de prenotificare pot fi urmate de o examinare preliminară, inclusiv de o

procedură oficială de investigare în temeiul Regulamentului 2015/1589105. Or, dacă documentele schimbate
în cursul prenotificării ar putea fi comunicate terților, prezumția de confidențialitate aplicabilă documentelor
aferente procedurii de control guvernate de acest regulament și-ar pierde eficiența, întrucât documentele
care fac obiectul acesteia ar fi putut fi divulgate anterior.
Pe de altă parte, schimburile în faza de prenotificare trebuie să se desfășoare într-un climat de încredere
între Comisie și statul membru în discuție. În cazul în care Comisia ar trebui să acorde accesul la informații
sensibile furnizate de statele membre în cadrul schimburilor în faza de prenotificare, statele respective ar
putea fi reticente să le pună la dispoziție, deși această voință de cooperare este esențială pentru succesul
schimburilor menționate, care, potrivit Codului celor mai bune practici, urmărește să îmbunătățească calitatea
notificării și să permită astfel elaborarea în cele mai bune condiții de soluții care permit remedierea situațiilor
care pot pune o problemă referitoare la dreptul Uniunii Europene privind ajutoarele de stat.
105| Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene ( JO 2015, L 248, p. 9).

XIII. Funcție publică
1. Rezilierea contractului
În Hotărârea RY/Comisia (T-160/17, EU:T:2019:1), pronunțată la 10 ianuarie 2019, Tribunalul a anulat o decizie
a Comisiei prin care s-a reziliat, pentru ruperea legăturii de încredere, contractul pe durată nedeterminată al
unui agent temporar, pentru motivul încălcării dreptului acestui agent de a fi ascultat, consacrat la articolul
41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Persoana interesată, recrutată ca agent temporar în temeiul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți
agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), își desfășura activitatea în cadrul cabinetului
unui membru al Comisiei. În urma deciziei Comisiei de a rezilia contractul acesteia, persoana interesată a
sesizat autoritatea împuternicită să încheie contracte de muncă (denumită în continuare „AAIC”) a Comisiei
cu o reclamație împotriva deciziei în cauză, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor
Uniunii Europene, în special pentru motivul că nu a fost informată în legătură cu motivele care au determinat
rezilierea contractului și că nu i s-a dat posibilitatea de a-și susține punctul de vedere în fața AAIC. Aceasta
din urmă a respins reclamația menționată, considerând că obligația de a asculta persoana interesată anterior
concedierii nu se impunea în cazul unui agent temporar recrutat în temeiul articolului 2 litera (c) din RAA
atunci când decizia prin care i s-a reziliat contractul a fost adoptată pe temeiul ruperii legăturii de încredere.
Mai întâi, Tribunalul a stabilit că natura specifică a funcțiilor exercitate în cadrul cabinetului unui membru al
Comisiei și necesitatea de a menține raporturi de încredere reciprocă nu îl pot priva pe colaboratorul vizat
de dreptul de a fi ascultat anterior adoptării unei decizii prin care i se reziliază în mod unilateral contractul
pentru motivul ruperii legăturii de încredere. Tribunalul a amintit că dreptul persoanei interesate de a fi
ascultată anterior adoptării oricărei decizii individuale care o afectează defavorabil este expres consacrat prin
dispozițiile articolului 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale, care are aceeași valoare
juridică precum tratatele. A adăugat că respectarea dreptului de a fi ascultat se impune cu atât mai mult, în
ceea ce privește rezilierea contractului pe durată nedeterminată a unui agent temporar, intervenită la inițiativa
administrației, cu cât o astfel de măsură, oricât de justificată putea fi, constituie un act cu consecințe grave
pentru persoana interesată. Tribunalul a precizat că membrul Comisiei vizat putea să aprecieze, după ce
colaboratorului său i s-a dat posibilitatea de a-și prezenta observațiile, că de fapt legătura de încredere nu
a fost ruptă. În plus, deși nu revine AAIC posibilitatea de a înlocui aprecierea membrului Comisiei vizat cu
propria apreciere cu privire la realitatea ruperii legăturii de încredere, AAIC trebuie totuși mai întâi să verifice
dacă absența sau pierderea unei legături de încredere este invocată efectiv, apoi să se asigure de exactitatea
materială a faptelor și, în cele din urmă, să se asigure că, având în vedere motivul invocat, cererea de reziliere
nu este afectată de o încălcare a drepturilor fundamentale sau de un abuz de putere. În acest context, AAIC
poate să considere mai ales, având în vedere observațiile furnizate de persoana interesată, că împrejurări
speciale justifică luarea altor măsuri decât concedierea.
În cele din urmă, Tribunalul a considerat că revine AAIC, atunci când agentul temporar contestă că a fost
ascultat, să facă dovada că persoanei interesate i s-a dat posibilitatea de a-și prezenta observațiile cu privire
la intenția Comisiei de a-i rezilia contractul invocând ruperea legăturii de încredere.
În Hotărârea L/Parlamentul (T-59/17, EU:T:2019:140), pronunțată la 7 martie 2019, Tribunalul a anulat o

decizie a Parlamentului privind rezilierea unui contract de asistent parlamentar acreditat (denumit în
continuare „APA”) de către un deputat european pentru ruperea legăturii de încredere ca urmare a exercitării
de către primul a unei activități exterioare fără a introduce o cerere prealabilă de autorizare. În această
privință, Tribunalul a fost chemat să se pronunțe în ce măsură „încrederea” avută în vedere la articolul 139
alineatul (1) litera (d) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”),

la baza raportului de muncă dintre asistentul parlamentar și deputatul european, a putut fi ruptă, în sensul
articolului menționat, ca urmare a desfășurării unor activități externe nedeclarate, în condițiile în care din
înscrisurile din dosar reiese că deputatul respectiv se afla la originea activităților menționate.
Tribunalul a declarat că, pe de o parte, deși nu revine autorității abilitate să încheie contractele de muncă din
cadrul Parlamentului (denumită în continuare „AAIC”) sarcina să substituie aprecierea Parlamentului European
referitoare la realitatea rupturii legăturii de încredere cu propria apreciere, AAIC trebuie totuși să se asigure
că motivul invocat se întemeiază pe fapte de natură să o justifice în mod plauzibil și, pe de altă parte, dacă o
instituție care decide rezilierea unui contract de APA se referă, în particular, la o pierdere a încrederii aflate
la originea deciziei de reziliere, instanța este obligată să verifice dacă acest motiv este plauzibil.
Tribunalul a apreciat în speță că deputatul european în cauză nu putea să nu cunoască faptul că reclamantul
exercita o profesie juridică în paralel cu funcția sa de APA, dat fiind că, astfel cum reiese din elementele
dosarului, exercitarea unei astfel de profesii dădea curs unor instrucțiuni din partea sa, și că deputatul
european știa că o astfel de activitate nu fusese declarată conform articolului 12b alineatul (1) din statut, în
măsura în care respectivul deputat nu fusese audiat de AAIC în legătură cu activitățile externe în cauză, astfel
cum prevede articolul 6 alineatul (2) din măsurile de aplicare a titlului VII din RAA. Tribunalul arată, pe de altă
parte, că deputatul european nu se putea aștepta în mod rezonabil ca activitățile externe în cauză, ținând
seama de natura lor, să facă obiectul unei cereri de autorizare formală la Parlament. Astfel, era vorba, printre
altele, despre introducerea de cereri de azil în Rusia și în Elveția pentru a permite deputatului european să
se sustragă de la o pedeapsă cu închisoarea, despre reprezentarea în justiție a deputatului în același scop și
despre construirea unor litigii ad-hoc în materia drepturilor omului pentru a promova imaginea deputatului
respectiv cu scopul de a face mai dificilă încarcerarea sa în urma unei proceduri penale inițiate împotriva sa.
Tribunalul a concluzionat că motivul furnizat de deputatul european pentru a justifica decizia de reziliere,
și anume pierderea încrederii, nu era plauzibil și că, prin urmare, dând curs cererii de reziliere formulate de
deputatul european, AAIC săvârșise o eroare vădită de apreciere.
2. Pensionare din oficiu
În Hotărârea RV/Comisia (T-167/17, EU:T:2019:404), pronunțată la 12 iunie 2019, Tribunalul a admis acțiunea
unui fost funcționar având ca obiect anularea unei decizii a Comisiei prin care a fost trimis în concediu în
interesul serviciului, în temeiul articolului 42c din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, și, simultan,
pensionat din oficiu, în temeiul celui de al cincilea paragraf al acestei dispoziții.
Mai întâi, Tribunalul a trebuit să examineze problematica referitoare la definirea domeniului de aplicare al
articolului 42c din statut, în pofida împrejurării că reclamantul nu invocase un motiv care să conțină această
problematică. Or, Tribunalul a decis să îl examineze pe baza a două considerații alternative.
Pe de o parte, în principal, Tribunalul a arătat că definiția domeniului de aplicare al articolului 42c din statut și
aplicarea sa în cazul unui funcționar care a împlinit deja „vârsta de pensionare” constituia o condiție prealabilă
necesară pentru examinarea criticilor invocate de reclamant și că acestuia îi revenea obligația juridică de
a examina această problematică, în caz contrar fiind în situația de a fi constrâns eventual să își întemeieze
decizia pe considerente juridice eronate. Pe de altă parte, cu titlu subsidiar, Tribunalul a observat că, în
orice caz, motivul întemeiat pe încălcarea domeniului de aplicare al legii este de ordine publică și că revine
acestuia sarcina de a-l examina din oficiu. În această privință, Tribunalul a considerat că și-ar încălca în mod
vădit rolul de instanță chemată să se pronunțe asupra legalității dacă nu ar invoca din oficiu faptul că decizia
atacată a fost adoptată pe baza unei norme, și anume articolul 42c din statut, care nu este susceptibilă de a
fi aplicată în speță și dacă, prin urmare, acesta ar fi determinat să se pronunțe asupra litigiului cu care este
sesizat aplicând el însuși o astfel de normă.

Pe fond, Tribunalul, procedând la o interpretare literală, contextuală și teleologică a articolului 42c din statut,
a concluzionat că dispoziția menționată nu poate fi aplicată unor funcționari care, la fel ca reclamantul, au
împlinit „vârsta de pensionare” în sensul acesteia.
3. Securitate socială
Prin Hotărârea Wattiau/Parlamentul (T-737/17, EU:T:2019:273), pronunțată la 30 aprilie 2019, Tribunalul a

anulat o decizie a Biroului de lichidare a plăților din Luxemburg din cadrul Sistemului comun de asigurări
de sănătate al Uniunii Europene (RCAM), care a stabilit în sarcina reclamantului, fost funcționar european,
în prezent la pensie și afiliat la RCAM, 15 % dintr-o factură medicală adresată de un spital luxemburghez
ca urmare a unor ședințe de oxigenoterapie în cameră hiperbarică efectuate de reclamant. Reclamantul a
apreciat că cuantumul facturilor având ca obiect prestațiile în cauză reprezenta o suprafacturare în raport cu
suma care trebuia să fie facturată pentru o persoană afiliată la sistemul național de sănătate. În susținerea
concluziilor sale în anulare, reclamantul a invocat o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva Convenției
încheiate în 1996 între, pe de o parte, Comunitățile Europene și Banca Europeană de Investiții (BEI) și, pe de
altă parte, Entente des hôpitaux luxembourgeois (Asociația Spitalelor Luxemburgheze) și Marele Ducat al
Luxemburgului, privind stabilirea tarifelor pentru îngrijiri spitalicești primite de persoanele afiliate la RCAM
și la casa de sănătate a BEI (denumită în continuare „Convenția din 1996”).
În prealabil, Tribunalul a statuat că excepția de nelegalitate era admisibilă. Mai precis, acesta a considerat că,
pe de o parte, Convenția din 1996 nu numai că poate fi asimilată unui act adoptat de instituțiile Uniunii, în
sensul articolului 277 TFUE, ci este de asemenea un act cu aplicabilitate generală. Pe de altă parte, Convenția
din anul 1996 prezenta o legătură juridică directă cu decizia atacată. Astfel, una dintre sumele care figurează
în decizia atacată rezulta din grila tarifară care a fost stabilită, la rândul său, în temeiul Convenției din 1996
și care figura în anexa la aceasta.
În ceea ce privește temeinicia excepției de nelegalitate, Tribunalul a considerat că sistemul de facturare în

cauză constituie o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie. În această privință, Tribunalul a statuat, în
primul rând, că persoanele afiliate la RCAM se aflau într-o situație comparabilă cu cea a persoanelor afiliate
la Caisse nationale de santé luxembourgeoise (Casa Națională de Sănătate Luxemburgheză), în condițiile în
care aceste două categorii de persoane afiliate primeau aceleași îngrijiri medicale.
În al doilea rând, Tribunalul a considerat că tarifele aplicate persoanelor afiliate la RCAM, care rezultau din grila
tarifară adoptată pe baza Convenției din 1996, erau cu mult mai mari decât cele aplicate persoanelor afiliate
la Casa Națională de Sănătate Luxemburgheză. Astfel, Convenția din 1996 a instituit un sistem de facturare
potrivit căruia persoanele afiliate la RCAM suportau atât costurile fixe, cât și costurile variabile aferente
prestației spitalicești în cauză, în timp ce persoanele afiliate la Casa Națională de Sănătate Luxemburgheză
nu suportau niciun cost, sub formă de factură, pentru același tratament.
În al treilea și ultimul rând, Tribunalul a subliniat că niciun obiectiv legitim nu justifică în speță diferența
de tratament dintre beneficiarii celor două sisteme de rambursare a îngrijirilor, astfel cum rezultă din grila
tarifară anexată la Convenția din 1996.

4. Avertizori
În Hotărârea Rodriguez Prieto/Comisia (T-61/18, atacată cu recurs106, EU:T:2019:217), pronunțată la 4 aprilie

2019, Tribunalul a anulat decizia Comisiei Europene de respingere a unei cereri de asistență întemeiate pe
articolul 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, constatând încălcarea dreptului la prezumția de
nevinovăție a reclamantului.
Din anul 1996, Eurostat asigura difuzarea către public a datelor statistice colectate cu ajutorul Oficiului pentru
Publicații Oficiale al Comunităților Europene și al unei rețele de puncte de vânzare. În anul 1998, reclamantul,
șef de unitate în cadrul Eurostat, a solicitat efectuarea unui audit intern. Ca urmare a constatării existenței
unor nereguli, urmată de anchete ale Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), Comisia a inițiat, în anul
2003, o procedură penală în fața autorităților franceze, în cadrul căreia reclamantul a fost chemat în calitate
de martor, iar ulterior împotriva acestuia a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Reclamantul a introdus o
primă cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut, invocând statutul său de avertizor și urmărind
acoperirea de către Comisie a cheltuielilor cu apărarea pe care le efectuase. Această cerere a fost respinsă.
Întrucât instanțele franceze au adoptat o ordonanță de clasare în privința tuturor persoanelor împotriva
cărora a fost pusă în mișcare acțiunea penală în cadrul procedurii penale, printre care reclamantul, Comisia
a declarat apel, apoi recurs, care, ambele, au fost respinse. Prin urmare, reclamantul a formulat o a doua
cerere de asistență în vederea acoperirii de către Comisie a cheltuielilor sale cu apărarea efectuate în fața
instanțelor franceze. Cu titlu subsidiar, acesta reproșa Comisiei că nu i-a recunoscut calitatea de avertizor
și că i-a refuzat protecția care o însoțește, cu încălcarea articolului 22a din statut, și solicita daune interese.
Respingerea de către Comisie a cererilor menționate a fost contestată de reclamant în fața Tribunalului.
Mai întâi, în ceea ce privește aplicabilitatea în speță a articolului 24 din statut, Tribunalul a amintit că acest
articol urmărește apărarea funcționarilor de către instituția lor împotriva acțiunilor terților, iar nu împotriva
actelor care provin de la instituție însăși. Pe de o parte, actele îndeplinite de autoritățile judiciare franceze în
speță se înscriau în derularea normală a procedurii penale și nu constituiau fapte a priori ilegale susceptibile
să justifice o asistență. Pe de altă parte, articolul 24 din statut nu era aplicabil în speță întrucât, în realitate,
reclamantul solicita asistența din partea Comisiei împotriva chiar a actelor instituției menționate, prin care
aceasta a fost la originea procedurii penale și a continuării procedurii respective.
În continuare, în ceea ce privește pretinsa nerecunoaștere a statutului de avertizor al reclamantului,

Tribunalul a amintit că articolul 22a din statut, care a intrat în vigoare la 1 mai 2004, a introdus în sarcina
tuturor funcționarilor o obligație de informare cu privire la faptele din care se poate presupune existența
unei posibile activități ilegale sau a unei încălcări grave a obligațiilor funcționarilor Uniunii. Tribunalul a
observat că orice funcționar care, încă dinaintea acestei date, ar fi luat inițiativa de a-și alerta superiorii
ierarhici cu privire la existența unor nelegalități sau a unor încălcări ale unor obligații statutare despre care
ar fi avut cunoștință, susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii, ar fi avut deja dreptul
de a beneficia de protecția din partea instituției împotriva oricărui eventual act de represalii provocat de
această dezvăluire, precum și de a nu suferi un prejudiciu din partea respectivei instituții, cu condiția ca el să
fi acționat cu bună-credință. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că protecția menționată nu poate avea ca
obiect să protejeze funcționarul împotriva unor anchete privind posibila sa implicare în faptele denunțate.
Inițiativa luată de funcționar poate cel mult, dacă aceste anchete confirmă implicarea sa, să constituie o
circumstanță atenuantă în cadrul unor proceduri de sancționare. Astfel, statutul de avertizor revendicat de
reclamant nu era de natură să îl protejeze împotriva unor proceduri.
106| Cauza C-457/19 P, Rodriguez Prieto/Comisia.

În acest context, se ridica problema dacă Comisia săvârșise nelegalități prin faptul că fusese la originea
continuării procedurii penale după adoptarea ordonanței de clasare. Tribunalul, după ce a amintit că faptul
de a-și putea valorifica drepturile pe calea jurisdicțională și controlul jurisdicțional pe care îl implică este
expresia unui principiu general de drept și că numai în împrejurări cu totul excepționale introducerea unei
acțiuni în justiție de către o instituție poate constitui o greșeală de serviciu, a concluzionat în speță în sensul
lipsei unei asemenea greșeli și, prin urmare, a respins cererea de reparare a prejudiciilor pretins cauzate
reclamantului de faptul de a fi fost expus unei proceduri penale în perioada 2003-2016.
În sfârșit, Tribunalul, după ce a amintit că principiul prezumției de nevinovăție se aplică, chiar și în lipsa urmăririi
penale, funcționarului acuzat de o încălcare a obligațiilor statutare suficient de gravă pentru a justifica o
anchetă a OLAF, cu privire la care administrația va putea adopta orice măsură, dacă este cazul, severă, care se
impune, a constatat că Comisia, prin respingerea cererii reclamantului având ca obiect acoperirea cheltuielilor
cu apărarea efectuate în cadrul procedurii penale franceze, în esență pentru motivul că ar fi continuat să
existe interese antagonice cu acesta din urmă, deși fuseseră înlăturate bănuielile împotriva reclamantului în
cadrul procedurii penale menționate, a încălcat dreptul reclamantului la prezumția de nevinovăție.
5. Securitatea personalului în serviciul Uniunii
În Hotărârea Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T-502/16, EU:T:2019:795), pronunțată la

20 noiembrie 2019, Tribunalul a admis acțiunea în despăgubire formulată de mama, de fratele și de sora
domnului Alessandro Missir Mamachi di Lusignano (denumiți în continuare „reclamanții), funcționar european
asasinat la Rabat (Maroc).
Domnul Alessandro Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „domnul Alessandro Missir” sau
„funcționarul decedat”) a fost asasinat la 18 septembrie 2006, împreună cu soția sa, la Rabat (Maroc), unde
urma să ocupe funcția de consilier politic și diplomatic la delegația Comisiei Europene. Asasinatul a fost
comis într-o casă mobilată și închiriată de această delegație pentru domnul Alessandro Missir, soția sa și
cei patru copii ai lor. Acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză urmează Hotărârii Tribunalului
din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T-401/11 P-RENV-RX, EU:T:2017:874), în
care Tribunalul s-a pronunțat cu privire la cererea de reparare formulată de tatăl și de copiii funcționarului
decedat. În observațiile lor, reclamanții au considerat că, deși hotărârile pronunțate deja au condus la repararea
anumitor prejudicii, în cadrul prezentei acțiuni rămâneau de apreciat alte prejudicii, mai precis prejudiciile
morale suferite de mama, de fratele și de sora funcționarului decedat. Comisia a obiectat că, în ceea ce privește
prejudiciul moral invocat de mama funcționarului decedat, cererea de reparare era inadmisibilă întrucât era
tardivă. În ceea ce privește prejudiciile morale invocate de fratele și de sora domnului Alessandro Missir,
Comisia a răspuns că, în afară de tardivitatea cererii lor, acești reclamanți nu puteau fi considerați persoane
cărora li se aplică Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”).
În această privință, Tribunalul a fost chemat să se pronunțe, în primul rând, cu privire la calitatea procesuală
activă a fraților și a surorilor unui funcționar decedat pentru a introduce o acțiune în despăgubiri pe calea
articolului 270 TFUE. Tribunalul a subliniat că criteriul care determina recurgerea la această cale procedurală
era cel al „persoanei căreia i se aplică statutul” [articolul 91 alineatul (1) din statut]. Or, articolul 73 din statut
prevede, în cazul decesului funcționarului asigurat, plata prestațiilor garantate către soțul și copiii săi, în
cazul în care ei există, în lipsa acestora, celorlalți descendenți ai funcționarului, în lipsa acestora, rudelor
pe linie ascendentă ale funcționarului și în lipsa acestora, instituției. Dată fiind tăcerea articolului cu privire
la colaterali, Comisia a susținut că nu aveau dreptul la repararea prejudiciului suferit. Ea a adăugat că, deși
colateralii sunt menționați la articolele 40, 42b și 55a din statut, acest lucru este irelevant în speță întrucât
aceste articole nu ar fi aplicabile în cazul unui funcționar care își pierde viața în urma unei neîndepliniri de
către o instituție a obligației sale de protecție. Tribunalul a arătat că criteriul „persoanei căreia i se aplică
statutul” nu poate fi considerat îndeplinit prin simplul fapt că reclamantul este menționat sub orice formă de

statut. Trebuie să fie menționat sub o formă care reflectă o legătură relevantă între acesta și actul pe care
îl atacă sau care reflectă o astfel de legătură între acesta și funcționarul căruia atingerea intereselor sale
i-ar cauza un prejudiciu propriu. Tribunalul a constatat că această situație se regăsește nu numai în cazul
rudelor pe linie ascendentă, al descendenților și al soțului funcționarilor, ci și al fraților și al surorilor. Astfel,
aceste persoane ar figura „în statut”, la articolul 73 sau la articolele 40, 42b și 55a din statutul menționat,
pentru că legiuitorul a intenționat să ia act, prin dispoziții statutare concrete, de relația lor apropiată cu
funcționarul. Prin urmare, frații și surorile trebuie considerați ca fiind persoane „cărora li se aplică statutul”
pentru stabilirea căii legale care trebuie urmată atunci când aceștia intenționează să solicite repararea
prejudiciului moral pe care l-au suferit prin decesul fratelui sau al surorii lor funcționar, de care instituția ar
fi, în opinia lor, răspunzătoare.
În al doilea rând, Tribunalul a fost chemat să se pronunțe cu privire la tardivitatea, invocată de Comisie,
a cererilor de reparare formulate după expirarea unui termen rezonabil și a obiecțiunii reclamanților
potrivit căreia această cauză de inadmisibilitate ar fi invocată tardiv de Comisie. Tribunalul a observat că
jurisprudența Curții potrivit căreia respectarea termenului de prescripție prevăzut la articolul 46 alineatul
(1) din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este examinată din oficiu este valabilă de asemenea,
mutatis mutandis, pentru prescripția aplicabilă la expirarea termenului rezonabil în care trebuie formulată o
cerere de reparare întemeiată pe statut. Prin urmare, cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie nu era
o chestiune de ordine publică pe care Tribunalul ar fi trebuit să o examineze din oficiu. Așadar, Tribunalul
a analizat obiecțiunea reclamanților întemeiată pe tardivitatea cauzei de inadmisibilitate și a respins-o ca
fiind nefondată. În continuare, analizând cauza de inadmisibilitate întemeiată pe tardivitatea cererii de
sesizare, a respins-o și pe aceasta, precizând că, deși termenul de prescripție de cinci ani prevăzut în materia
acțiunii în răspundere extracontractuală la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu
își găsește aplicarea în litigiile dintre Uniune și agenții acesteia, trebuie totuși să se țină seama, potrivit unei
jurisprudențe constante, de punctul de comparație oferit de acest termen pentru a aprecia dacă o cerere a
fost depusă într-un termen rezonabil.
În al treilea rând, cu privire la fondul cauzei, urmând principiile aplicate în Hotărârea Missir Mamachi di
Lusignano și alții/Comisia (T-401/11 P-RENV-RX), Tribunalul a admis cererea de reparare a prejudiciului moral
formulată de mama funcționarului decedat. În ceea ce privește cererea de reparare formulată de fratele și de
sora funcționarului decedat și condițiile acestei reparații, mai precis fapta culpabilă, legătura de cauzalitate
și prejudiciul moral, Tribunalul a arătat că răspunderea Comisiei pentru asasinarea domnului Alessandro
Missir, constatată într-o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat, și principiul răspunderii in
solidum a Comisiei pentru prejudiciile care rezultă din acest asasinat pot fi pe deplin transpuse în speță. În
ceea ce privește prejudiciul moral suferit de fratele și de sora funcționarului decedat, Tribunalul a arătat că
articolul 73, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență, nu se opune ca frații și surorile unui funcționar
decedat din vina Uniunii să obțină, dacă este cazul, repararea prejudiciului lor moral suferit ca urmare a
acestui deces. În situația în care această problemă nu este abordată pentru moment în dreptul Uniunii,
trebuie să se arate că din ordinile juridice ale statelor membre decurge un principiu general comun potrivit
căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, instanța națională recunoaște fraților și surorilor unui
lucrător decedat dreptul de a solicita, dacă este cazul, repararea prejudiciului lor moral suferit ca urmare a
acestui deces.

XIV. Contenciosul în despăgubire
În Hotărârea Printeos/Comisia (T-201/17, atacată cu recurs107, EU:T:2019:81), pronunțată la 12 februarie 2019

în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală inițiate în temeiul articolului 268 TFUE, Tribunalul a
admis cererea reclamantei prin care a solicitat, cu titlu principal, repararea prejudiciului rezultat din refuzul
Comisiei Europene de a-i plăti, ca urmare a anulării unei decizii prin care a fost sancționată cu o amendă pentru
încălcarea articolului 101 TFUE, dobânzi moratorii aferente cuantumului principal al amenzii rambursate.
Prin Decizia C(2014) 9295 final din 10 decembrie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101
TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (AT.39780 – Plicuri) (denumită în continuare „decizia din 10
decembrie 2014”), Comisia Europeană a constatat că reclamanta, Printeos, a încălcat articolul 101 TFUE și
articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere convenită
și pusă în aplicare pe piața europeană a plicurilor standard și a plicurilor special imprimate. În consecință,
Comisia a aplicat reclamantei, în solidar cu unele dintre filialele sale, o amendă în cuantum de 4 729 000 de
euro.
Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 februarie 2015, reclamanta a introdus o acțiune întemeiată
pe articolul 263 TFUE prin care a solicitat, cu titlu principal, anularea în parte a deciziei din 10 decembrie 2014.
La 9 martie 2015, reclamanta a plătit, cu titlu provizoriu, amenda care i-a fost aplicată. Prin Hotărârea din 13
decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia108, Tribunalul a admis cererea de anulare în parte a deciziei din 10
decembrie 2014. În consecință, Comisia a rambursat reclamantei cuantumul principal al amenzii plătite cu
titlu provizoriu, însă a refuzat, în temeiul articolului 90 alineatul (4) litera (a) a doua teză din Regulamentul
delegat (UE) nr 1268/2012 al Comisiei109 (denumit în continuare, „dispoziția în litigiu”), să admită cererea
acesteia de plată a dobânzilor aferente cuantumului amenzii plătit provizoriu, întrucât randamentul global
al investiției sale în active financiare fusese negativ. Într-adevăr, dispoziția în litigiu prevede că, atunci când o
amendă este anulată sau redusă, sumele încasate în mod nejustificat și dobânda generată sunt rambursate
terțului respectiv după epuizarea tuturor căilor de atac, cu precizarea că, în cazurile în care rentabilitatea
globală a cuantumului unei amenzi plătite provizoriu investit în active financiare a fost negativă în perioada
relevantă, se rambursează numai valoarea nominală a sumelor încasate în mod nejustificat.
După o evocare a condițiilor de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, Tribunalul arată că

reclamanta invocă în special o încălcare a articolului 266 TFUE și, în consecință, recurge la verificarea existenței
unei încălcări suficient de grave a acestei dispoziții. În speță, Tribunalul se pronunță în sensul că articolul 266
TFUE constituie o normă de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor, în sensul că prevede o
obligație absolută și necondiționată a instituției emitente a actului anulat de a lua, în interesul reclamantului
care a obținut câștig de cauză, măsurile impuse de executarea hotărârii de anulare, căreia îi corespunde un
drept al reclamantului la respectarea deplină a acestei obligații. Or, în ipoteza anulării unei decizii de aplicare
a unei amenzi, jurisprudența a recunoscut dreptul reclamantului de a fi repus în situația în care se afla înainte
de această decizie, ceea ce implică în special rambursarea cuantumului principal plătit fără a fi datorat, ca
urmare a deciziei anulate, precum și plata dobânzilor moratorii. Astfel, spre deosebire de plata unor dobânzi
compensatorii, plata dobânzilor moratorii constituie o măsură de executare a hotărârii de anulare, în sensul
107| Cauza C-301/19 P, Comisia/Printeos.
108| Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia (T-95/15, EU:T:2016:722).
109| R egulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului
(UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al
Uniunii ( JO 2012, L 362, p. 1).

articolului 266 primul paragraf TFUE, întrucât urmărește să compenseze în mod forfetar privarea de beneficiile
unei creanțe și să încurajeze debitorul să execute în cel mai scurt timp hotărârea respectivă [Hotărârea din
12 februarie 2015, Comisia/IPK International, C-336/13 P, EU:C:2015:83, punctele 29 și 30, Ordonanța din
21 martie 2006, Holcim (France)/Comisia, T-86/03, nepublicată, EU:T:2006:90, punctele 30 și 31, și Hotărârea
din 10 octombrie 2001, Corus UK/Comisia, T-171/99, EU:T:2001:249, punctele 50, 52 și 53].
Subliniind, în continuare, că dispoziția în litigiu, având în vedere contextul său normativ, modul său clar
de redactare și trimiterea sa expresă la căile de atac și la anularea unei decizii prin care a fost aplicată o
amendă, este destinată să pună în aplicare cerințele prevăzute la articolul 266 primul paragraf TFUE și că
trebuie interpretată în lumina acestei din urmă dispoziții, Tribunalul arată în special că Regulamentul delegat
nr. 1268/2012 al Comisiei nu precizează sensul termenilor „dobânda generată” și nici nu califică această
dobândă ca fiind „moratorie” sau „penalizatoare”. Prin urmare, amintind că obligația care decurge în mod
direct din articolul 266 primul paragraf TFUE are ca obiect despăgubirea forfetară a privării de beneficiile
creanței, pentru a respecta principiul restitutio in integrum, Tribunalul constată că, din cauza anulării cu
efect retroactiv a deciziei din 10 decembrie 2014, Comisia se afla neîndoielnic în întârziere în rambursarea
cuantumului principal al amenzii de la data plății sale provizorii.
Din această împrejurare, Tribunalul concluzionează că, în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE, Comisia
avea obligația, cu titlu de măsuri de executare a hotărârii pronunțate în cauza T-95/15, nu doar să ramburseze
cuantumul principal al amenzii, ci și să plătească dobânzi moratorii pentru a despăgubi în mod forfetar
privarea de beneficiile aferente cuantumului respectiv în perioada de referință și că, în acest scop, Comisia
nu dispunea de o marjă de apreciere, nerespectarea acestei obligații absolute și necondiționate constituind
o încălcare suficient de gravă a acestei dispoziții, susceptibilă să angajeze răspunderea extracontractuală a
Uniunii.
Pe de altă parte, Tribunalul statuează că nerespectarea de către Comisie a obligației de acordare a dobânzilor
moratorii în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE prezintă o legătură de la cauză la efect suficient
de directă cu prejudiciul suferit de reclamantă, acesta fiind echivalent cu pierderea dobânzilor moratorii
menționate în perioada de referință, ce reprezintă despăgubirea forfetară pentru privarea de beneficiile
aferente cuantumului principal al amenzii în aceeași perioadă și corespund ratei de refinanțare a Băncii
Centrale Europene (BCE) aplicabile, majorată cu două puncte procentuale solicitate de reclamantă.
În consecință, Tribunalul obligă Uniunea Europeană, reprezentată de Comisie, să repare prejudiciul suferit
de reclamantă din cauza neefectuării plății sumei de 184 592,95 euro care îi era datorată cu titlu de dobânzi
moratorii care au curs în perioada cuprinsă între 9 martie 2015 și 1 februarie 2017, majorată cu dobânzi
moratorii de la data pronunțării prezentei hotărâri până la plata completă, la rata stabilită de BCE pentru
principalele sale operațiuni de refinanțare, majorată cu 3,5 puncte procentuale.
În Hotărârea Steinhoff și alții/BCE (T-107/17, atacată cu recurs110, EU:T:2019:353), pronunțată la 23 mai 2019,
Tribunalul a respins o acțiune în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului pretins suferit de
creditori privați ca urmare a adoptării unui aviz al Băncii Centrale Europene (BCE) cu privire la titlurile emise
și garantate de Republica Elenă111.
La 2 februarie 2012, BCE a fost sesizată de Republica Elenă cu o cerere de aviz, în temeiul articolului 127
alineatul (4) TFUE coroborat cu articolul 282 alineatul (5) TFUE, cu privire la Proiectul de lege nr. 4050/2012
de introducere a unor norme de modificare a condițiilor aplicabile titlurilor de creanță negociabile emise sau
110| Cauza C-571/19 P, EMB Consulting și alții/BCE.
111| Avizul BCE din 17 februarie 2012 privind titlurile de creanță emise sau garantate de statul elen (CON/2012/12).

garantate de statul elen în cadrul unor acorduri cu deținătorii lor, în vederea restructurării datoriei publice
grecești, bazată în special pe punerea în aplicare a „Clauzelor de acțiune colectivă” (denumite în continuare
„clauzele”). Întrucât BCE a emis un aviz pozitiv referitor la respectivul proiect de lege, acesta din urmă a fost
adoptat, la 23 februarie 2012, de parlamentul elen.
În temeiul mecanismului clauzelor, amendamentele propuse pentru titlurile de creanță în cauză erau destinate
să devină obligatorii din punct de vedere juridic pentru orice deținător de titluri de creanță reglementate de
dreptul elen și emise înainte de 31 decembrie 2011, astfel cum sunt identificate în actul Consiliului de Miniștri
de aprobare a invitațiilor la participare din partea investitorilor privați (Private Sector Involvement denumit în
continuare „PSI”), dacă amendamentele menționate erau aprobate de un cvorum de deținători de titluri care
reprezintă cel puțin două treimi din valoarea nominală a respectivelor titluri. Întrucât cvorumul și majoritatea
necesare pentru efectuarea preschimbării de titluri preconizate au fost atinse, tuturor deținătorilor de titluri de
creanță grecești, inclusiv celor care se opuneau acestei preschimbări, li s-au preschimbat titlurile în aplicarea
Legii nr. 4050/2012 și, prin urmare, valoarea lor a scăzut. Reclamanții, în calitate de deținători de titluri de
creanță grecești, au participat la restructurarea datoriei publice grecești în temeiul PSI și al clauzelor, puse
în aplicare în temeiul Legii nr. 4050/2012, după ce au refuzat oferta de preschimbare a titlurilor lor.
Prin acțiunea formulată, reclamanții au repus în discuție răspunderea BCE pentru prejudiciul pe care aceștia
pretind că l-ar fi suferit prin faptul că BCE ar fi omis în avizul său să atragă atenția Republicii Elene cu privire
la caracterul nelegal al restructurării datoriei publice grecești avute în vedere prin preschimbarea obligatorie
de titluri de creanță.
Referitor la răspunderea extracontractuală a BCE, Tribunalul a arătat, în primul rând, că avizele BCE nu obligă
autoritățile naționale. Astfel, potrivit considerentului (3) și articolului 4 din Decizia 98/415112, autoritățile naționale
trebuie doar să țină seama de aceste avize și acestea nu aduc atingere responsabilităților respectivelor autorități
în materiile care fac obiectul proiectelor în cauză. Rezultă că, deși respectarea obligației de consultare a BCE
impune ca ea să își poată prezenta în mod util punctul de vedere în fața autorităților naționale, aceasta nu le
poate impune să adere la respectivul punct de vedere. În al doilea rând, Tribunalul a constatat că BCE dispune
de o largă putere de apreciere atunci când adoptă avize. Puterea largă de apreciere de care dispune BCE în
adoptarea avizelor sale implică faptul că numai o încălcare vădită și gravă a limitelor acestei puteri poate
angaja răspunderea sa extracontractuală. În consecință, numai o încălcare suficient de gravă a unei norme de
drept care conferă drepturi particularilor este de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a BCE.
În aceste context, Tribunalul a statuat că reclamanții susțineau în mod eronat că BCE a săvârșit o nelegalitate de
natură să angajeze răspunderea sa extracontractuală prin faptul că nu a denunțat în avizul în litigiu încălcarea
principiului pacta sunt servanda pe care ar constitui-o în privința lor adoptarea Legii nr. 4050/2012. Astfel,
subscrierea de către reclamanți a titlurilor de creanță în litigiu emise și garantate de Republica Elenă a creat
o relație contractuală între aceștia și Republica Elenă. Respectiva relație contractuală nu este reglementată
de principiul pacta sunt servanda din articolul 26 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor113. În
temeiul articolului 1, convenția nu se aplică decât tratatelor dintre state. Prin urmare, articolul 26 din Convenția
de la Viena privind dreptul tratatelor nu reprezintă o normă de drept care conferă drepturi reclamanților.
În plus, Tribunalul a observat că avizele BCE nu au nici ca destinatar particulari și nici nu au ca obiect principal
relațiile contractuale dintre un particular și un stat membru ca urmare a unei emisiuni de către acest stat
membru de titluri de creanță. Astfel, în temeiul articolului 2 din Decizia 98/415, destinatarii avizelor BCE sunt
112| Decizia 98/415/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 privind consultarea Băncii Centrale Europene de către autoritățile naționale cu
privire la proiectele de reglementare ( JO 1998, L 189, p. 42, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 63).
113| Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331).

autoritățile statelor membre obligate să consulte BCE, iar nu particulari. În consecință, atunci când, precum
în speță, BCE este consultată de Republica Elenă cu privire la un proiect de reglementare privind băncile
naționale și normele aplicabile instituțiilor financiare în măsura în care au un impact semnificativ asupra
stabilității acestor instituții și asupra piețelor financiare, ea nu este obligată să se pronunțe cu privire la
respectarea de către acest stat membru a principiului general al dreptului contractelor pacta sunt servanda
în ceea ce privește deținătorii de titluri de creanță de stat. Astfel, competența de avizare a BCE nu conferă
reclamanților un drept de a obține denunțarea de către această instanță a încălcării unui drept contractual
pe care îl dețin față de Republica Elenă ca urmare a unei subscrieri de către aceștia a unor titluri de creanță
grecești emise și garantate de statul menționat.
Drept urmare, Tribunalul a considerat că limitarea valorii titlurilor de creanță ale reclamanților nu constituia
o măsură disproporționată în raport cu obiectivul care constă în protejarea economiei Republicii Elene și a
zonei euro împotriva riscului de încetare a plăților de către Republica Elenă și de prăbușire a economiei sale.
Prin urmare, în mod eronat reclamanții susțineau că măsurile în cauză constituiau o încălcare a dreptului
de proprietate garantat la articolul 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În continuare, Tribunalul a concluzionat în sensul lipsei unei încălcări a liberei circulații a capitalurilor, consacrată
la articolul 63 alineatul (1) TFUE, statuând că, în speță, măsurile puse în aplicare prin Legea 4050/2012 erau
justificate pentru motive imperative de interes general, în măsura în care circumstanțele aflate la originea
acestei legi erau cu adevărat excepționale întrucât, în lipsa restructurării, o neplată, cel puțin selectivă, pe
termen scurt din partea Republicii Elene era o perspectivă credibilă. De asemenea, măsurile în cauză vizau
asigurarea stabilității sistemului bancar din zona euro în ansamblul său. În plus, reclamanții nu au demonstrat
că măsurile respective erau disproporționate. Ele au permis să se refacă stabilitatea sistemului bancar din
zona euro în ansamblul său și nu s-a demonstrat că depășeau ceea ce este necesar pentru restabilirea
stabilității menționate. Mai precis, participarea creditorilor privați la preschimbarea de titluri de creanță
grecești pe o bază exclusiv voluntară, astfel cum preconizează reclamanții, nu ar fi permis să se asigure
succesul acestei preschimbări de titluri de valoare. Astfel, întrucât nu garantează un tratament egal între
creditorii privați, puțini astfel de creditori ar fi acceptat această preschimbare ținând seama de hazardul
moral pe care îl implica, și anume că aceștia ar suporta consecințele riscurilor asumate de creditorii care nu
participă la preschimbarea de titluri de creanță grecești.
În sfârșit, Tribunalul a considerat că reclamanții invocau în mod eronat existența unei nelegalități care angajează
răspunderea BCE în privința lor ca urmare a nedenunțării de către BCE a articolului 124 TFUE. Astfel, articolul
124 TFUE interzice orice măsură care nu se întemeiază pe considerente de ordin prudențial și care acordă
în special statelor membre un acces preferențial la instituțiile financiare care vizează să stimuleze statele
membre să respecte o politică bugetară sănătoasă, evitând ca o finanțare monetară a deficitelor publice
sau un acces preferențial al autorităților publice la piețele financiare să conducă la o îndatorare excesivă
sau la deficite excesive ale statelor membre. Or, Legea nr. 4050/2012 nu are ca obiect să crească gradul de
îndatorare a Republicii Elene, ci, dimpotrivă, să îl reducă, având în vedere caracterul său excesiv, devalorizând
titlurile deținute de reclamanți. În plus, proiectul de lege contribuia la menținerea atât a finanțelor publice
elene, cât și a stabilității sistemului financiar din zona euro. În orice caz, articolul 124 TFUE nu urmărește să
protejeze reclamanții și nu le conferă drepturi.
XV. Cereri de măsuri provizorii
În Ordonanța Agrochem-Maks/Comisia (T-574/18 R, EU:T:2019:25), dată la 21 ianuarie 2019, președintele

Tribunalului a respins cererea de măsuri provizorii întemeiată pe articolele 278 și 279 TFUE formulată de o
societate care desfășoară activități pe piața croată a produselor fitosanitare și având ca obiect suspendarea
executării Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/1019 privind nereînnoirea aprobării substanței active

oxasulfuron114. Cererea de măsuri provizorii fusese formulată în cadrul unei acțiuni în anularea regulamentului
de punere în aplicare menționat. Societatea a invocat în esență un prejudiciu grav și ireparabil, din cauza
riscului unor efecte negative asupra cifrei sale de afaceri, de pierdere a cotelor de piață și de reducere a
valorii totale a întreprinderii.
În primul rând, în ceea ce privește caracterul urgent și, mai precis, în ceea ce privește gravitatea prejudiciului
invocat în speță, de ordin pur financiar, președintele Tribunalului a amintit că, pe de o parte, în ceea ce privește
o pierdere care corespunde unei cote mai mici de 10 % din cifra de afaceri a unor întreprinderi active pe piețe
extrem de reglementate, dificultățile financiare pe care acestea din urmă le pot suferi nu par de natură să
pună în pericol însăși existența lor și, pe de altă parte, în ceea ce privește o pierdere care reprezintă aproape
două treimi din cifra de afaceri a acestor întreprinderi, recunoscând în același timp că dificultățile financiare
cauzate acestora pot fi de natură să le pună în pericol existența, într-un sector foarte bine reglementat,
precum sectorul fitosanitar, care necesită adesea investiții semnificative și în care autoritățile competente
pot fi determinate să intervină atunci când apar riscuri pentru sănătatea publică, din motive care nu sunt
întotdeauna previzibile pentru întreprinderile în cauză, revine acestora din urmă obligația de a se proteja de
consecințele intervenției respective printr-o politică adecvată, în caz contrar trebuind să suporte ele însele
prejudiciul care rezultă dintr-o asemenea intervenție. S-a precizat că judecătorul delegat cu luarea măsurilor
provizorii, în aprecierea gravității prejudiciului, nu se poate limita să recurgă, în mod mecanic și rigid, doar
la cifrele de afaceri pertinente. Acestuia îi revine de asemenea obligația de a ține seama de circumstanțele
proprii fiecărei spețe și de a le compara, în momentul adoptării deciziei sale, cu prejudiciul cauzat în ceea
ce privește cifrele de afaceri. Potrivit președintelui Tribunalului, această interdicție a unei analize mecanice
și rigide, invocată printre altele cu scopul de a permite instanței să evalueze dacă gravitatea prejudiciului
pretins putea fi dovedită în pofida faptului că cifra de afaceri nu depășea pragul indicativ de 10 %, trebuie
înțeleasă și în sensul că impune instanței să verifice dacă, ținând seama de circumstanțele proprii cauzei,
gravitatea trebuie considerată ca nefiind dovedită în pofida depășirii acestui prag.
În această privință, președintele Tribunalului a arătat mai întâi că faptul de a fi distribuitor al substanței în
cauză, pe de o parte, implică faptul că nu trebuie să suporte aceleași sarcini financiare ca acelea generate
în cadrul dezvoltării unei activități de producător și, pe de altă parte, impune să se facă dovada inexistenței
unor soluții de înlocuire viabile.
În continuare, președintele Tribunalului a statuat că faptul că reclamanta evoluează pe o piață foarte bine
reglementată îl determină să trebuiască să ia în considerare strategia comercială a acesteia din urmă. În
cadrul acestei aprecieri, în lipsa unui alt element privind eventualele măsuri pe care societatea le-ar fi adoptat
pentru a evita să se regăsească într-o situație potențial riscantă având în vedere natura pieței în discuție,
depășirea în sine a pragului indicativ de 10 % nu îl poate convinge pe judecătorul delegat cu luarea măsurilor
provizorii de gravitatea prejudiciului invocat.
În acest context, s-a mai subliniat, amintind că principiul protecției încrederii legitime poate fi invocat numai în
privința unei situații susceptibile să creeze această încredere care ar fi fost determinată de instituția abilitată
să ia decizia finală, că nu poate rezulta, în cadrul unei proceduri de reînnoire a aprobării unei substanțe
fitosanitare, vreun principiu al protecției încrederii legitime în raport cu rezultatele raportului intermediar
furnizat de statul membru raportor, acest raport constituind doar o etapă intermediară a unei proceduri
bine cunoscute și care nu prejudecă în niciun fel rezultatul final care va fi adoptat de Comisie.
114| R egulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/1019 al Comisiei din 18 iulie 2018 privind nereînnoirea aprobării substanței
active oxasulfuron, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind
introducerea pe piață a produselor fitosanitare, și de modificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 540/2011 al Comisiei
( JO 2018, L 183, p. 14).

În al doilea rând, în ceea ce privește evaluarea comparativă a intereselor și, mai precis, în ceea ce privește
argumentul societății în cauză potrivit căruia substanța activă în discuție nu prezintă un pericol cunoscut și
demonstrat pentru sănătatea publică, președintele Tribunalului a arătat printre altele că societatea în cauză
nu poate deduce un argument convingător din faptul că substanța a fost utilizată în condiții de siguranță
deplină în Uniune pe o perioadă îndelungată, fără să fi fost vreodată raportat vreun efect advers asupra
sănătății umane. Astfel, în sectorul fitosanitar, evoluțiile științifice nu sunt rare și oferă ocazia, așadar, de
a se evalua din nou substanțele în lumina noilor cunoștințe și descoperiri științifice. Acesta este temeiul
procedurilor de reînnoire și rațiunea de a fi a limitelor temporale aplicate autorizațiilor de comercializare. În
consecință, examinarea judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii în cadrul evaluării comparative
a intereselor trebuie să privească riscurile identificate în prezent, pe de o parte, și cele care nu pot fi excluse,
pe de altă parte. În plus, nu îi revine acestuia sarcina de a efectua o apreciere tehnică a datelor științifice,
care ar depăși atribuțiile sale. În consecință, argumentele privind lipsa unui risc pentru sănătatea publică,
invocate în cadrul demonstrării existenței fumus boni iuris, țin de controlul legalității procedurii și nu îl pot
determina, fără alte elemente și cu excepția unei eventuale recunoașteri a unei erori vădite de apreciere, pe
judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în cadrul evaluării comparative a intereselor, să considere
că concluziile prezentate în aceste documente trebuie să prevaleze asupra aprecierilor anterioare, care sunt,
în principiu, rezultatul unei examinări detaliate și exhaustive. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul în
care prejudiciul pretins nu rezultă, în ceea ce privește sănătatea publică, din datele științifice culese, ci tocmai
din lipsa acestora. Or, o lipsă de informare nu permite excluderea unor riscuri pentru sănătatea publică,
acestea trebuind deci să fie luate în considerare în raport cu celelalte interese în discuție, având în vedere,
pe de o parte, că, în principiu, trebuie să se recunoască în mod incontestabil cerințelor legate de protecția
sănătății publice un caracter preponderent în raport cu considerațiile economice și, pe de altă parte, că
prioritatea imperativelor protecției sănătății publice poate justifica restricții care au consecințe negative,
chiar considerabile, pentru anumiți operatori economici.
În Ordonanța Athanasiadou și Soulantikas/Comisia (T-762/18 R, EU:T:2019:574), dată la 10 septembrie 2019,

președintele Tribunalului a respins, în cadrul unei cereri de măsuri provizorii, cauza de inadmisibilitate privind
lipsa formulării unei acțiuni principale.
Doamna Athanasiadou și domnul Soulantikas, cu domiciliul în Grecia, au constituit societatea ECOSE. Această
societate a încheiat cu Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură un acord de grant pentru
realizarea unui proiect intitulat „Seniori în acțiune”. În urma unui raport de audit care preconiza recuperarea
sumei de 59 696,98 euro, Comisia a adoptat o decizie privind recuperarea de la ECOSE a acestei sume, majorată
cu dobânzile datorate (denumită în continuare „decizia atacată”). În conformitate cu dispozițiile Codului de
procedură civilă elen, Comisia a procedat la notificarea deciziei atacate și a somației de plată recurgând la
serviciile unui executor judecătoresc. La 30 octombrie 2018, reclamanții au formulat opoziție la Tribunalul
de Mare Instanță în complet de judecător unic din Atena (Grecia). La 31 decembrie 2018, aceiași reclamanți
au introdus o cerere întemeiată pe articolul 299 TFUE115, având ca obiect suspendarea executării silite a
115| În temeiul articolului 299 TFUE, actele Comisiei care impun o obligație pecuniară în sarcina altor persoane decât statele membre
constituie titlu executoriu. Executarea silită este reglementată de normele de procedură civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia
are loc această procedură. Decizia este învestită cu formulă executorie, fără îndeplinirea niciunei alte formalități decât cea a verificării
autenticității acestui titlu de către autoritatea națională pe care guvernul fiecărui stat membru o desemnează în acest scop și a
cărei desemnare este adusă la cunoștința Comisiei și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. După îndeplinirea acestor formalități,
la cererea părții interesate, aceasta poate proceda la executarea silită, sesizând direct autoritatea competentă, în conformitate cu
legislația internă. Executarea silită nu poate fi suspendată decât în temeiul unei decizii a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu
toate acestea, controlul legalității măsurilor de executare este de competența instanțelor naționale.

deciziei atacate la Tribunal. În observațiile sale, Comisia a concluzionat în sensul inadmisibilității cererii de
măsuri provizorii pentru motivul că nu a fost introdusă nicio acțiune principală în anularea deciziei atacate,
fiind încălcate articolele 161 și 156116 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
În primul rând, președintele Tribunalului a amintit competența sa exclusivă de a pronunța suspendarea

executării silite a deciziei atacate, competența instanțelor naționale în cauză limitându-se la controlul
legalității măsurilor de executare117.
În al doilea rând, el a arătat că articolul 156 din Regulamentul de procedură prevede regimuri procedurale
diferite în funcție de temeiul juridic aflat la baza cererii de măsuri provizorii. Astfel, cerința prevăzută la articolul
156 alineatul (1) din regulamentul menționat, care condiționează admisibilitatea unei cereri de suspendare
a executării unui act al unei instituții de introducerea prealabilă sau concomitentă a unei acțiuni principale
împotriva acestui act, se limitează în mod expres la cererile introduse în temeiul articolelor 278 TFUE și 157
EA. În consecință, această obligație nu se aplică în mod necesar în speță.
În al treilea rând, președintele Tribunalului a constatat că îndeplinirea unei astfel de obligații în speță ar
priva reclamanții de dreptul la o cale de atac efectivă118. Astfel, în împrejurările din speță, pentru a permite
instanțelor naționale să dispună de timpul necesar exercitării competenței lor privind controlul legalității
măsurilor de executare, în temeiul articolului 299 alineatul (4) TFUE, trebuie să se poată solicita instanței
Uniunii, singura autorizată în acest sens, să pronunțe, dacă este cazul, suspendarea executării silite.
În această ipoteză, președintele Tribunalului subliniază că, drept corolar, motivele invocate în cadrul
demonstrării existenței fumus boni iuris trebuie să fie motive care țin de competența instanței naționale
și care au aparența de a fi fondate. Astfel, motivele privind legalitatea deciziei ar fi inoperante, cu excepția
situației în care sunt invocate în cadrul unei cereri întemeiate pe articolul 278 TFUE, care însoțește o acțiune
principală introdusă în conformitate cu articolul 263 TFUE, în măsura în care temeinicia unei decizii care
constituie titlu executoriu nu poate fi contestată decât în fața instanței care se pronunță asupra acțiunii în
anulare, în temeiul acestei dispoziții.
În această privință și fără a fi necesară în acest stadiu pronunțarea cu privire la aspectul temeiniciei lor,
președintele Tribunalului a arătat că, în speță, anumite motive invocate de reclamanți în susținerea îndeplinirii
condiției referitoare la fumus boni iuris privesc tocmai procedura de executare silită în Grecia și legalitatea
măsurilor de executare și intră, așadar, în competența instanței naționale. Astfel, cererea de măsuri provizorii
urmărește să permită instanței naționale să își exercite competențele, întemeiate pe articolul 299 TFUE.
Prin urmare, președintele Tribunalului a concluzionat că respectiva cauză de inadmisibilitate privind lipsa
formulării unei acțiuni principale trebuie înlăturată. În final, cererea de măsuri provizorii a fost respinsă
pentru lipsa urgenței.
116| A rticolul 156 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că orice cerere de suspendare a executării unui
act al unei instituții, formulată în temeiul articolelor 278 TFUE și 157 EA, este admisibilă numai în cazul în care solicitantul a atacat
acel act în cadrul unei acțiuni în fața Tribunalului.
117| Conform articolului 299 TFUE coroborat cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, articolul 39 alineatul (1) și articolul 53 alineatul (1) din
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
118| Dreptul la o cale de atac efectivă este consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și garantat la
articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

C| Activitatea Grefei Tribunalului în anul 2019
de Emmanuel Coulon, grefierul Tribunalului
La cumpăna a două epoci, anul 2019 a constituit începutul unei noi ere pentru Tribunal și pentru grefa acestuia.
Acest an va rămâne marcat în istoria Tribunalului ca anul celebrării celei de a treizecea aniversări de la intrarea
în funcție a primilor săi membri1 și al finalizării reformei arhitecturii jurisdicționale a Uniunii Europene inițiate
pe cale normativă la 16 decembrie 20152. La treizeci de ani după intrarea în funcție a primilor doisprezece
judecători și a grefierului, Tribunalul, compus din punct de vedere juridic, începând din luna septembrie a anului
2019, din doi judecători pentru fiecare stat membru, asistat de un grefier, a devenit instanța internațională
compusă din cel mai mare număr de judecători din lume.
Această schimbare de scară, măsurile de executare destinate să confere efect util deciziilor adoptate de
instanță și asistența acordată președinției Tribunalului pentru a pregăti sosirea noilor judecători și pentru
a desfășura, de la sfârșitul lunii septembrie a anului 2019, proiectele identificate ca prioritare de domnul
președinte van der Woude nu au fost, cu siguranță, lipsite de efecte asupra organizării și a modului de
funcționare a grefei.
Cu toate acestea, adaptându-se în mod permanent la noul context și integrând schimbarea ca parametru de
funcționare, grefa și-a îndeplinit misiunile de asistență jurisdicțională și de asistență administrativă cu constanță,
cu metodă și cu angajament. Personalul său, foarte conștient de sensul profund al acestor transformări, a
contribuit la această reușită colectivă. El a fost un pol de stabilitate pe care instanța a putut să se sprijine.
În pofida unei succesiuni continue și rapide de transformări multiple, grefa a demonstrat o capacitate de
a lucra cu judecătorii, cu personalul cabinetelor și cu serviciile comune ale instituției într-un mod benefic
reciproc. Impregnată de o veritabilă cultură a serviciului, grefa a fost interlocutorul poliglot al avocaților și
al agenților care reprezintă interesele părților în cadrul litigiilor deduse judecății instanței Uniunii.
Grefa, care era dotată cu 72 de posturi bugetare (55 de asistenți și 17 administratori), și-a văzut efectivele
reduse la 69 de posturi în luna septembrie, în cadrul unei operațiuni de reorganizare menite să permită
compunerea cabinetelor de judecători suplimentari. Intrarea în funcție a grefierului adjunct în cursul lunii
mai a permis o reorganizare a serviciului care devenise pe cât de presantă, pe atât de indispensabilă. Această
din urmă evoluție trebuie salutată.
Grefa și-a adus contribuția la activitatea jurisdicțională și la administrarea instanței sub diferite forme.
1| Actele colocviului care s-a desfășurat la 25 septembrie 2019, cu tema „Tribunalul Uniunii Europene în era digitală”, și filmul care aduce
un omagiu membrilor fondatori și tuturor persoanelor care au făcut să trăiască această instanță de la crearea sa sunt accesibile pe
site-ul internet al Curții de Justiție a Uniunii Europene.
2| Regulamentul (UE, Euratom) 2015/2422 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 de modificare a Protocolului
nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (JO 2015, L 341, p. 14) și Regulamentul (UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului
European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra
litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia ( JO 2016, L 200, p. 137).

I. Contribuția la activitatea jurisdicțională
În conformitate cu misiunea de asistență jurisdicțională care îi este încredințată prin Regulamentul de

procedură al Tribunalului, grefa:
• a asigurat buna desfășurare a procedurilor și buna gestionare a dosarelor;
• a asigurat comunicarea dintre reprezentanții părților și judecători;
• a asistat activ judecătorii și colaboratorii acestora.
După o relativă scădere a numărului de cauze introduse observată în anul 2018, numărul de cauze noi a crescut
din nou, cu 939 de acțiuni depuse, fără a atinge totuși plafonul – încă și în prezent istoric – din anul 2016.
Numărul de cauze soluționate a rămas la un nivel ridicat, dar în scădere față de cel din anul 2018. Un total
de 874 de cauze au fost soluționate în anul 2019, față de 1 009 în anul precedent. Plecarea unui număr
semnificativ de judecători, incertitudinile legate de reînnoirea mandatelor mai multor judecători, intrarea în
funcție a paisprezece judecători, recompunerea completă a camerelor, repartizarea judecătorilor pe camere
și reatribuirea tuturor cauzelor pendinte (cu excepția celor aflate în stadiul deliberării sau pentru care s-a
decis pronunțarea fără parcurgerea fazei orale a procedurii înainte de 26 septembrie 2019) sunt factori care
explică în mare măsură această ușoară scădere statistică.
La 31 decembrie 2019, numărul cauzelor pendinte se ridica la 1 398.
Durata medie a procesului a fost mai scurtă de 17 luni pentru cauzele soluționate prin hotărâre sau prin
ordonanță și mai scurtă de 20 de luni pentru categoria cauzelor soluționate prin hotărâre.
a. Gestionarea dosarelor de procedură
Din punct de vedere cantitativ, activitatea grefei Tribunalului legată de gestionarea dosarelor de procedură
a fost menținută la același nivel ca în anul 2018.
Grefa a înregistrat 55 723 de acte de procedură în registru, în 21 de limbi de procedură (din cele 24 de limbi
de procedură prevăzute de Regulamentul de procedură), a prelucrat 939 de cereri de sesizare și 4 446 de
alte memorii prezentate de părți în cadrul cauzelor pendinte, a executat deciziile luate de completele de
judecată sub formă de măsuri de organizare a procedurii sau de măsuri de cercetare judecătorească și a
întocmit 1 699 de comunicări pentru Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Deși este evident imposibil să se prezinte toate datele care permit să se cuantifice munca depusă de grefă,
identificarea unora dintre acestea, în special statistice, este totuși suficientă pentru a evidenția volumul
activității sale:
• c ele 9 734 de acte de procedură depuse au inclus 288 de cereri de intervenție și 251 de cereri
de aplicare a regimului de confidențialitate față de părți sau față de public;
• 1 024 de fișe de transmitere întocmite de grefă (respectiv mai mult de 918 fișe în fiecare lună)
1
au fost comunicate (sub formă digitală) cabinetelor judecătorilor în scopul cercetării cauzelor;
• s ute de măsuri de organizare a procedurii și zeci de măsuri de cercetare judecătorească au fost

executate, în ceea ce privește în special prezentarea unor documente a căror confidențialitate
fusese invocată de părți.
Introducerea în cursul anului a mai multe grupuri sau serii de cauze în domeniile dreptului concurenței
aplicabil statelor (ajutoare de stat) și dreptului instituțional a necesitat o gestionare coordonată atât în cadrul
grefei, cât și cu completele de judecată pentru examinarea cererilor de prelungire a termenelor, de conexare,
de intervenție, precum și pentru luarea deciziilor cu privire la cel de al doilea schimb de memorii și, dacă a
fost cazul, cu privire la aplicarea regimului de confidențialitate pentru elementele dosarului în fiecare dintre
aceste cauze. Această coordonare impune o anumită flexibilitate organizațională din partea echipelor grefei,
uneori dificil de conciliat cu indispensabila cunoaștere a limbilor de procedură în care sunt depuse cauzele
din aceste grupuri sau serii.
În plus, examinarea unor cauze foarte sensibile în domeniul dreptului concurenței aplicabil întreprinderilor
a impus instituirea unor dispozitive destinate să păstreze cea mai mare confidențialitate a datelor pe care le
conțin și să asigure o comunicare securizată în cadrul instanței înseși. Aceste proceduri interne se adaugă celei
care vizează garantarea securității aplicabile informațiilor sau înscrisurilor ori mijloacelor materiale de probă
prezentate în temeiul articolului 105 alineatul (1) sau (2) din Regulamentul de procedură, și anume cele care
țin de siguranța Uniunii ori a celei a unuia sau a mai multe dintre statele sale membre ori de desfășurarea
relațiilor lor internaționale3.
De asemenea, serviciul grefei a fost asigurat de unsprezece administratori însărcinați cu gestionarea dosarelor
de procedură4 cu ocazia a 334 de conferințe de cameră și în cadrul ședințelor de audiere a pledoariilor, care
au avut loc în cadrul a 315 cauze, care, pe lângă pregătirea dosarelor, au asigurat întocmirea, la finalul fiecărei
conferințe de cameră și al fiecărei ședințe de audiere a pledoariilor, a unui proces-verbal supus aprobării
judecătorilor.
Două date ilustrează volumul mediu al dosarelor ținute de grefă. Pe de o parte, actele de procedură depuse
la grefă prin intermediul aplicației e-Curia au totalizat 749 895 de pagini. Pe de altă parte, volumul dosarelor
ținute de grefă în cele 1 398 de cauze în curs de cercetare judecătorească la sfârșitul anului 2019 reprezenta
636 de metri liniari.
3| Niciun document nu a fost depus în anul 2019 în temeiul acestei reglementări guvernate de Decizia (UE) 2016/2387 a Tribunalului
din 14 septembrie 2016 privind normele de securitate aplicabile informațiilor sau înscrisurilor ori mijloacelor materiale de probă
prezentate în temeiul articolului 105 alineatul (1) sau alineatul (2) din Regulamentul de procedură ( JO 2016, L 355, p. 18).
4| Ț inând seama de fluctuațiile personalului din grupa de funcții AD.

La îndeplinirea sarcinilor sale, grefa a continuat să beneficieze din plin de normele de procedură intrate
în vigoare la 1 iulie 2015, în special în domeniul proprietății intelectuale (schimbarea regimului lingvistic și
eliminarea celui de al doilea schimb de memorii sunt măsuri care au contribuit în mare măsură la reducerea
duratei medii a procesului în acest domeniu). În plus, posibilitatea soluționării cauzelor prin hotărâre fără
organizarea unei ședințe, în special pentru că părțile nu solicită organizarea acesteia, a fost efectiv utilizată
de Tribunal (în proporție de 39 % din numărul total al litigiilor și de 52 % în domeniul proprietății intelectuale).
Pe lângă faptul că neorganizarea ședinței a înlăturat obligativitatea prezentării unui raport de ședință
sumar în limba de procedură, ea a făcut mai ales posibilă o soluționare prin hotărâre mai rapidă a cauzelor
(15,1 luni în medie fără ședință, față de 22,7 luni în medie cu ședință).
Pe de altă parte, procentul numărului total de acțiuni directe care au condus la cauze soluționate prin hotărâre
fără al doilea schimb de memorii a crescut (22 %, față de 13 % în anul 20185).
În domeniul funcției publice s-a decis să nu aibă loc un al doilea schimb de memorii în 22 % din cauze (față
de 32 % în anul 2018). Trebuie observat că în această din urmă materie încercările de soluționare pe cale
amiabilă a litigiilor inițiate în cursul anului au avut succes în două rânduri.
În sfârșit, deși este preocupantă constatarea că trei cereri introductive din cinci au trebuit să fie îndreptate
prin intermediul regularizării pentru nerespectarea cerințelor de formă în domeniul proprietății intelectuale,
trebuie salutată scăderea continuă a ratei de regularizare a cererilor introductive în ceea ce privește alte
acțiuni directe decât cele introduse în materia proprietății intelectuale (24 %).
În mod foarte oportun, grefa a beneficiat de asemenea de raționalizarea prelucrării documentelor6, devenită
posibilă prin reforma care a făcut din aplicația informatică e-Curia modul exclusiv de schimb al documentelor
jurisdicționale între reprezentanții părților și Tribunal de la 1 decembrie 20187. Beneficiile obținute din această
raționalizare s-au dovedit foarte prețioase în anul 20198, întrucât au permis atenuarea efectelor creșterii
numărului de solicitări care au privit grefa, în special în cadrul extinderii numărului de cabinete al instanței.
Grefa are obligația de a prelucra în cel mai scurt termen toate actele de procedură depuse și deciziile adoptate
de judecători.
Pentru motive obiective, prelucrarea anumitor acte trebuie să aibă totuși prioritate față de altele, de exemplu
atunci când este vorba despre depunerea unor documente cu puțin timp înainte de ședința de audiere a
pledoariilor sau despre o desistare în condițiile în care au început deja deliberările în cauză. În ceea ce privește
prelucrarea actelor de procedură în procedurile de urgență, ea trebuie să fie asigurată imediat. Acesta
este în special cazul cererilor de măsuri provizorii însoțite de o cerere de pronunțare cu titlu interlocutoriu
5| Contenciosul privind drepturile de proprietate intelectuală este exclus din acest calcul, întrucât Regulamentul de procedură nu prevede
un al doilea schimb de memorii pentru această categorie de cauze.
6| Caracterul obligatoriu al e-Curia a permis să se pună capăt gestionării mixității formatelor (hârtie și numeric), scanării documentelor
depuse în format hârtie și, în cazul depunerii în format hârtie precedate de o depunere anterioară prin fax, dublei introduceri a datelor
în baza de date procedurale ținută de grefă, precum și verificării conformității actului depus în format hârtie. S-a pus de asemenea capăt
dificultăților recurente întâmpinate cu ocazia primirii sau a notificării actelor prin fax, în special în cazul unor documente voluminoase.
7| Toate părțile (reclamanții, pârâții și intervenienții) și toate tipurile de procedură sunt vizate. Pentru respectarea principiului accesului
la instanță (în special atunci când utilizarea e-Curia se dovedește imposibilă din punct de vedere tehnic sau atunci când un reclamant
nereprezentat de un avocat solicită asistență judiciară), sunt totuși prevăzute anumite excepții.
8| Chiar dacă rata de depunere a actelor de procedură prin această aplicație nu este de 100 %, ci de 93 %, ca urmare a faptului că sunt
utilizate alte modalități decât e-Curia pentru depunerea cererilor de asistență judiciară, a documentelor prezentate cu ocazia ședințelor
de audiere a pledoariilor, a anexelor sub formă de memorii USB sau de DVD care cuprind conținuturi care nu pot fi transmise prin
e-Curia și a scrisorilor Curții de Justiție prin care se informează cu privire la depunerea unui recurs sau la transmiterea deciziei prin
care se soluționează recursul.

(cu alte cuvinte, înainte chiar ca cealaltă parte să își fi putut prezenta observațiile), care necesită în orele care
urmează depunerii o luare de poziție a președintelui. În mai multe rânduri în anul 2019, într-un interval de
timp extrem de scurt, grefa a asigurat examinarea cererii de măsuri provizorii și notificarea, uneori la o oră
târzie, a ordonanței președintelui prin care se statuează cu privire la aceasta.
b. Susținerea coerenței
Contribuția grefei la activitatea jurisdicțională urmărește de asemenea, în conformitate cu orientările

adoptate de Tribunal, să promoveze coerența practicilor decizionale și a interpretărilor normelor în domeniul
procedurii. Așadar, grefa și-a pus mijloacele în serviciul acestui obiectiv.
În primul rând, grefa susține examinarea cauzelor de către cabinete până la începerea deliberărilor, sub formă
de prestații ex ante. Obiectivul urmărit este mai întâi de a permite președintelui, președinților de cameră și
completelor de judecată să dispună de elementele care să le permită să se pronunțe rapid, dispunând de
informațiile utile în acest scop.
Astfel, cu ocazia primei analize a acțiunilor introduse la Tribunal, grefa identifică obiectul, materia vizată și
eventualele conexități cu alte cauze, indiferent de limba de procedură în care a fost introdusă acțiunea. Acest
exercițiu, pe care grefa și-a stabilit ca obiectiv să îl finalizeze în termen de zece zile lucrătoare de la depunerea
cererii introductive, urmărește în special să permită președintelui Tribunalului să procedeze la atribuirea
cauzelor în cunoștință de situație. Tot în acest cadru, grefa semnalează cererile de procedură accelerată și
cererile de examinare cu prioritate, precum și cererile de anonimat. În plus, grefa semnalează cauzele care
nu intră în domeniul de competență al Tribunalului sau care par vădit inadmisibile.
Cu ocazia prelucrării memoriilor depuse în cadrul cauzelor pendinte, grefa însoțește comunicarea lor către
cabinetele judecătorilor de o fișă de transmitere, care identifică problemele de procedură care se ridică și
care cuprinde propuneri, uneori detaliate, cu privire la măsurile ce trebuie luate.
Mai general, colaborarea dintre reprezentanții grefei și personalul cabinetelor judecătorilor este cotidiană și
susținută. Participarea grefei la reuniunile administrative ale camerelor (conferințe de cameră) favorizează
circulația informației și permite să se asigure deopotrivă cunoașterea necesară a elementelor contextului și
o executare rapidă a deciziilor procedurale adoptate de completele de judecată.
În al doilea rând, grefa organizează diseminarea cunoștințelor punând la dispoziția instanței o documentație
specifică. Se actualizează periodic informații privind aspecte procedurale, ordonanțele procedurale sunt puse
la dispoziție potrivit unui plan de clasificare și o trecere în revistă a jurisprudenței procedurale a Tribunalului,
a Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului se efectuează în fiecare lună. Aceste instrumente
de analiză, de monitorizare și de informare și produsele tematice ale grefei sunt instituite pentru a răspunde
așteptărilor unei instanțe care a ridicat coerența la rang de prioritate. Ele țin de mecanismele de prevenire și
de detectare a divergențelor practicilor decizionale și de jurisprudență și completează astfel, într-un domeniu
delimitat, misiunea centrală încredințată vicepreședintelui Tribunalului, și anume aceea de a dezvolta un
centru de activitate de analiză juridică transversală destinat sporirii coerenței și a calității jurisprudenței.

c. Acțiuni preventive legate de riscul unui Brexit fără acord
Din preocuparea de a-i asista pe avocații care își desfășoară activitatea în procedurile în fața Tribunalului
și având voința de a fi întrunite condițiile pentru a fi asigurată în orice împrejurare protecția jurisdicțională
efectivă, grefa a desfășurat acțiuni preventive legate de riscul unei ieșiri a Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord din Uniune fără semnarea acordului de retragere.
Ținând seama de riscul referitor la posibilitatea ca barristers, solicitors și advocates din Regatul Unit („avocații
din Regatul Unit”) să nu mai îndeplinească condițiile impuse de articolul 19 din Protocolul privind Statutul
Curții de Justiție a Uniunii Europene9 pentru a reprezenta în mod legal o parte în fața Tribunalului în ipoteza
unui Brexit fără acord de retragere, o campanie de informare la adresa reprezentanților părților din cauzele
aflate pe rolul acestei instanțe a fost efectuată de două ori. Prin intermediul unor scrisori individuale, grefierul
le-a atras atenția asupra efectelor procedurale ale unei ieșiri a Regatului Unit din Uniune fără semnarea unui
acord de retragere și i-a invitat să ia măsurile adecvate în interesul apărării clienților lor.
Prima operațiune a fost executată în timp util, înainte de 12 aprilie 2019, la puțin timp după ce Camera
Comunelor a Parlamentului Regatului Unit a decis, la 29 martie 2019, să respingă proiectul de acord de retragere.
A doua operațiune a fost efectuată cu câteva zile înainte de termenul de 31 octombrie 2019.
Prelungirile succesive ale termenului prevăzut la articolul 50 alineatul (3) TUE decise de Consiliul European
cu câteva ore înainte de termenele prevăzute au permis în cele din urmă evitarea unei ieșiri a Regatului Unit
fără acord în anul 2019.
9| A rticolul 19 al patrulea paragraf din Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede că „[n]umai un avocat
autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European
poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții”.

II. Acțiuni desfășurate în cadrul celei de a treia
faze a reformei
a. Acțiuni legate de plecările și de intrările în funcție ale unui număr fără

precedent de judecători
În luna martie a anului 2019, Tribunalul a primit-o în rândurile sale pe judecătoarea malteză numită succesoare
a judecătorului numit judecător la Curtea de Justiție în luna octombrie a anului 2018.
În luna septembrie a anului 2019, în cadrul operațiunii de reînnoire parțială a Tribunalului prevăzute la
articolul 254 al doilea paragraf TFUE10, opt judecători și-au încetat funcțiile și șapte judecători au depus
jurământ în fața Curții de Justiție. În aceeași zi, șapte judecători numiți judecători suplimentari în cadrul celei
de a treia și ultime faze a reformei au depus de asemenea jurământ în fața Curții de Justiție.
Așadar, Tribunalul a primit în rândurile sale 15 noi judecători în anul 2019, dintre care 14 la 26 septembrie
2019. Numărul judecătorilor care compun Tribunalul a crescut de la 46 la 52 începând cu această dată11
Numeroase măsuri au fost luate în cadrul acestor modificări ale compunerii instanței. Acțiunile, coordonate
de cabinetul președintelui și de grefier (și o parte dintre echipele sale), au fost realizate de serviciile comune
ale instituției, în special Direcția clădiri și securitate, Direcția resurse umane și gestionarea personalului și
Direcția tehnologia informației.
Acestea au constat în:
• eliberarea în timp util a spațiilor necesare amenajării localurilor în vederea instalării noilor judecători
ai Tribunalului și a persoanelor care compun cabinetele acestora, precum și amenajarea unei săli
care să permită tuturor membrilor (judecători și grefier) să se reunească pentru nevoile lucrărilor
Conferinței plenare, în conformitate cu nevoile exprimate de Tribunal;
• gestionarea recrutărilor, a reafectărilor și a sfârșitului contractului personalului cabinetelor (referenți

juridici și asistenți), supuse aprobării de către autoritățile competente sub forma unor dosare de
propunere;
• dotarea noilor cabinete cu material informatic și telefonic și adaptarea aplicațiilor informatice pentru
a ține seama de schimbarea numărului de camere și a modului lor de compunere (trecerea la 60 de
complete de judecată formate din trei judecători și la zece complete de judecată formate din cinci
judecători);
• primirea noilor judecători: pentru a le permite să dispună de o viziune de ansamblu asupra funcționării
Tribunalului, a procedurilor sale, a aplicațiilor sale informatice (privind examinarea cauzelor, cercetarea
documentară și activitățile membrilor) și a materialului său multimedia, a reglementărilor care
trebuie respectate (în special cea privind protecția datelor cu caracter personal) și a parametrilor
pe care trebuie să îi integreze (în special în domeniul securității informatice), sesiuni foarte specifice,
10| L a 31 august 2019 au expirat mandatele a 23 de judecători. De observat că, pentru perioada cuprinsă între 1 și 26 septembrie 2019,
Tribunalul a adoptat o decizie cu privire la continuarea activității judiciare ( JO 2019, C 238, p. 2).
11| L a 31 decembrie 2019, mai multe state membre mai trebuiau să propună candidați pentru posturile de judecători.

organizate de președinția Tribunalului, au fost asigurate de referenții juridici, precum și de funcționari
și de agenți ai grefei și ai serviciilor comune ale instituției, urmate de un program de primire organizat
de grefier, în cadrul căruia reprezentanții personalului cu încadrare superioară al instituției au putut
prezenta activitățile și prioritățile serviciilor lor.
Pe de altă parte, întrucât a treia fază a reformei s-a realizat fără crearea bugetară de posturi pentru cabinetele
judecătorilor, au fost efectuate reflecții aprofundate pe tot parcursul anului pentru a decide cu privire la modul
de compunere a cabinetelor judecătorilor care au succedat unui judecător al cărui mandat se încheie și a
cabinetelor judecătorilor suplimentari. Soluția reținută de Tribunal a permis, printr-o abordare secvențială,
restabilirea de la 1 ianuarie 2020 a unei egalități funcționale între cabinetele tuturor judecătorilor Tribunalului.
b. Măsuri de organizare a instanței
În primul rând, organizarea instanței a fost regândită în considerarea numărului crescut de judecători.
Numărul camerelor Tribunalului a fost ridicat de la nouă la zece. În prezent, fiecare cameră este compusă
din cinci judecători, fără a aduce atingere posibilității de a constitui camere compuse din șase judecători
atunci când toți judecătorii vor fi fost numiți.
În al doilea rând, pentru a permite o compunere mai diversificată a completelor de judecată, modul lor de
compunere a fost revizuit. Până la 26 septembrie 2019, camera de cinci judecători funcționa sub forma a
două complete permanente prezidate de același președinte de cameră. De la 30 septembrie 2019, numărul
de complete de judecată a fost majorat printr-un sistem de rotație a judecătorilor. Astfel, o cameră de cinci
judecători permite compunerea a șase complete de judecată.
În al treilea rând, modul de compunere a Marii Camere, alcătuită din 15 judecători, a fost modificat pentru
a permite unor judecători care nu sunt președinți de cameră să facă parte din aceasta în cursul trimiterilor
succesive. Spre deosebire de modul de compunere care prevedea participarea președintelui, a vicepreședintelui,
a tuturor președinților de cameră și a judecătorilor camerei sesizate inițial cu o cauză, modul de compunere
în vigoare începând cu 26 septembrie 2019 prevede participarea președintelui, a vicepreședintelui, a unui
număr limitat de președinți de cameră, a judecătorilor camerei sesizate inițial cu o cauză și a altor judecători,
aleși alternativ după rangul de vechime și după rangul de vechime invers.
În al patrulea rând, Tribunalul a decis să instituie o anumită specializare a camerelor. Astfel, începând cu
30 septembrie 2019, patru camere examinează cauzele în materie de funcție publică12, iar șase camere se
pronunță cu privire la cauzele în materie de proprietate intelectuală13. Toate celelalte cauze sunt repartizate
tuturor camerelor.
În acest context, Tribunalul a menținut, deși adaptâdu-l pentru a ține seama de specializarea relativă a
camerelor, sistemul de atribuire a cauzelor prevăzut de regulamentul său de procedură, întemeiat pe regula
rotației, fără a se aduce atingere derogărilor întemeiate pe identificarea conexităților dintre anumite cauze
(situația cauzelor care au același obiect sau care fac parte din aceeași serie sau care prezintă similitudini
juridice) și pe repartizarea echilibrată a sarcinii de lucru.
12| E ste vorba despre acțiunile introduse în temeiul articolului 270 TFUE și, dacă este cazul, al articolului 50a din Protocolul privind
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
13| E ste vorba despre acțiuni formulate împotriva deciziilor camerelor de recurs ale Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate
Intelectuală (EUIPO) și ale Oficiului Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP).

În al cincilea rând, Tribunalul a decis să consolideze participarea președintelui și a vicepreședintelui la activitatea
judiciară. Pentru motive legate de întinderea responsabilităților acestora, s-a confirmat că președintele
și vicepreședintele nu vor fi judecători cu atribuții depline în completele de judecată. În schimb, de la 27
septembrie 2019, președintele înlocuiește un judecător aflat într-un caz de împiedicare (anterior, această
înlocuire era asigurată de vicepreședinte). În plus, vicepreședintele, a cărui responsabilitate principală rămâne
aceea de a contribui la păstrarea coerenței jurisprudenței, urmează să facă parte din completele de judecată
extinse de cinci judecători în limita unei cauze pe cameră și pe an.
Toate aceste decizii adoptate în cadrul creșterii numărului de judecători ai Tribunalului au fost precedate
de reflecții și de propuneri la care au luat parte grefierul și o parte din serviciul său. Ele au fost publicate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și sunt accesibile pe site-ul Curia14.
III. Alte forme de asistare a instanței
Grefa, prin intermediul grefierului și al reprezentanților săi, a oferit asistență diverselor organe ale instanței,
în special Conferinței plenare, Conferinței președinților de cameră și Comitetului pentru Regulamentul de
procedură, precum și altor comitete și grupuri de lucru, în funcție de necesități sau de natura subiectelor
abordate (deontologie, aspecte instituționale sau informatice).
În plus, au fost inițiate acțiuni pentru asigurarea publicării sau a difuzării de acte privind Tribunalul. În primul
rând, grefierul s-a preocupat de publicarea Repertoriului jurisprudenței, de publicarea în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene a deciziilor adoptate de instanță în conformitate cu normele de procedură și de difuzarea
pe internet a unor documente privind Tribunalul. Pagina „Procedura” a Tribunalului de pe site-ul Curia a
fost complet actualizată. În al doilea rând, au fost adoptate dispoziții în conformitate cu articolul 8 alineatul
(3) al treilea paragraf din Codul de conduită a membrilor și a foștilor membri ai Curții de Justiție a Uniunii
Europene pentru a se difuza pe site-ul internet al instituției activitățile externe ale membrilor care au fost
autorizate de Tribunal în anul 2018.
De altfel, în cadrul accesului prin internet la hotărârile judecătorești, grefierul, în calitate de responsabil cu
publicațiile Tribunalului, a fost sesizat cu mai multe cereri de anonimat ex post de către persoane fizice care,
având calitatea de parte în fața Tribunalului, și-au exprimat dorința eliminării identității lor din hotărârea
judecătorească a Tribunalului sau din cea a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene pusă la dispoziția
publicului pe internet. Grefierul, identificat drept operator al datelor cu caracter personal cuprinse în decizii
după închiderea cauzei, s-a pronunțat cu privire la fiecare dintre cererile cu care a fost sesizat.
Fără a aduce atingere unei acțiuni contencioase de contestare a legalității deciziei adoptate în acest temei de
grefier, Tribunalul, în concordanță cu modul în care a procedat Curtea de Justiție15, a adoptat o decizie care
prevede termenul în care grefierul trebuie să adopte o poziție și care instituie o supraveghere independentă
a deciziilor sale de către un comitet compus din trei judecători16. Tribunalul s-a conformat astfel dispozițiilor
articolului 8 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia „[r]espectarea
14| Compunerea Marii Camere (JO 2019, C 172, p. 2), criterii de atribuire a cauzelor camerelor (JO 2019, C 372, p. 2) și modul de desemnare
a judecătorului care îl înlocuiește pe judecătorul aflat într-un caz de împiedicare ( JO 2019, C 263, p. 2).
15| Decizia Curții de Justiție din 1 octombrie 2019 de instituire a unui mecanism intern de control în materia prelucrării datelor cu caracter
personal efectuate în cadrul atribuțiilor judiciare ale Curții de Justiție ( JO 2019, C 383, p. 2).
16| Decizia Tribunalului din 16 octombrie 2019 de instituire a unui mecanism intern de control în materia prelucrării datelor cu caracter
personal efectuate în cadrul atribuțiilor judiciare ale Tribunalului ( JO 2019, C 383, p. 4).

[…] norme[lor] [în materie de protecție a datelor cu caracter personal] se supune controlului unei autorități
independente”, și a ținut seama de faptul că sarcinile de monitorizare ale Autorității Europene pentru
Protecția Datelor nu acoperă prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de Tribunal în exercitarea
atribuțiilor sale judiciare17.
IV. Activitatea administrativă
Volumul de muncă legat de administrarea instanței a crescut în mod considerabil. Pregătirea reuniunilor
comitetelor și ale grupurilor de lucru (ordinea de zi, examinarea dosarelor, redactarea proceselor-verbale sau a
rapoartelor), care au o frecvență regulată, și multiplicarea aspectelor administrative care trebuie tratate într-o
instanță compusă, la 31 decembrie 2019, din mai mult de 300 de persoane explică în mod logic acest fapt.
Pe de altă parte, a rămas semnificativ volumul de muncă legat de administrarea serviciului, de gestionarea
funcționarilor și a agenților acestuia din urmă (proceduri de recrutare, evaluări, exercitarea drepturilor
statutare), de monitorizarea evoluțiilor aplicațiilor informatice, de coordonare, de documentare, de informare
și de comunicare (inclusiv reformarea completă a site-ului intranet al grefei Tribunalului).
Î n calitate de serviciu administrativ, grefa a răspuns diverselor alte solicitări care au privit-o. Pentru a se
asigura conformarea la cerințele normative, au fost luate măsuri pentru:
yy proteja mediul, continuând, în mod coordonat cu diferiți alți actori administrativi din instituție
a
și din cabinetele judecătorilor, acțiunile de sensibilizare în cadrul sistemului „EMAS” – Eco-
Management and Audit Scheme;
yy a pune în aplicare normele care decurg din reglementarea financiară18;
yy se asigura conformarea la Regulamentul privind prelucrarea datelor cu caracter personal de

a
către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii19;
yy da efect deplin mecanismului de protecție a informațiilor extrem de sensibile în cauzele

a
identificate de președintele Tribunalului.
În sfârșit, grefa a mobilizat resurse pentru a asista Direcția tehnologia informației cu ocazia pregătirii caietului
de sarcini al unui proiect informatic cu caracter instituțional (proiect care vizează instituirea unui sistem
integrat de gestionare a cauzelor).
17| A se vedea articolul 57 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului
din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către
instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001
și a Deciziei nr. 1247/2002/CE ( JO 2018, L 295, p. 39).
18| Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare
aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE)
nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare
a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 ( JO 2018, L 193, p. 1).
19| Regulamentul 2018/1725 menționat mai sus.

sigurarea conformității documentației și a procedurilor în cadrul grefei, precum și implicarea funcționarilor
A
și a agenților în domeniile mediului, protecției datelor cu caracter personal și informaticii figurează printre
sarcinile care au trebuit să fie conciliate cu contribuția la activitatea jurisdicțională. Supusă unei cerințe de
raționalizare tot mai puternice, în condițiile în care suplețea și flexibilitatea sunt necesare, grefa și-a alocat,
așadar, resursele în funcție de realitatea nevoilor și de prioritățile Tribunalului, precum și de obligațiile
normative pe care trebuie să le respecte în calitate de serviciu administrativ.

D| Statistici judiciare ale Tribunalului
I. Activitatea generală a Tribunalului –

Cauze introduse, cauze soluționate, cauze aflate pe rol (2015-2019) 287
II. Cauze introduse – Natura procedurilor (2015-2019) 288
III. Cauze introduse – Natura acțiunii (2015-2019) 289
IV. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2015-2019) 290
V. Cauze soluționate – Natura procedurilor (2015-2019) 291
VI. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2019) 292
VII. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2015-2019) 293
VIII. Cauze soluționate – Completul de judecată (2015-2019) 294
IX. Cauze soluționate – Durata procedurilor, exprimată în luni (2015-2019) 295
X. Durata procedurilor, în luni (2015-2019) 296
XI. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Natura procedurilor (2015-2019) 297
XII. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Domeniul acțiunii (2015-2019) 298
XIII. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Completul de judecată (2015-2019) 299
XIV. Diverse – Măsuri provizorii (2015-2019) 300
XV. Diverse – Proceduri accelerate (2015-2019) 301
XVI. Diverse – Decizii ale Tribunalului care au făcut obiectul unui recurs

la Curtea de Justiție (1990-2019) 302
XVII. Diverse – Repartizarea recursurilor la Curtea de Justiție în funcție de natura

procedurii (2015-2019) 303
XVIII. Diverse – Soluționarea recursurilor la Curtea de Justiție (2019) 304
XIX. Diverse – Soluționarea recursurilor la Curtea de Justiție (2015-2019) 305
XX. Diverse – Evoluție generală (1989-2019) 306
XXI. Activitatea grefei Tribunalului (2015-2019) 307
XXII. Modalități de depunere a actelor de procedură în fața Tribunalului 308
XXIII. Pagini depuse prin e-Curia (2015-2019) 309
XXIV. Comunicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (2015-2019) 310
XXV. Cauze pledate (2015-2019) 311

I. Activitatea
1. Activitatea generală – –
Tribunalului
generalăa aTribunalului
Cauze introduse, cauzesoluționate,
introduse, cauze soluționate, cauze
cauzeaflate
aflatepepe
rol (2015-2019) 12
Cauze rol (2015-2019)1 2
1 600
1 400
1 200
1 000
800
600
400
200
2015 2016 2017 2018 2019
Cauze introduse Cauze soluționate Cauze aflate pe rol
2015 2016 2017 2018 2019

Cauze introduse 831 974 917 834 939
Cauze soluționate 987 755 895 1 009 874
Cauze aflate pe rol 1 267 1 486 1 508 1 333 1 398
1|
Cu excepția unei mențiuni contrare, prezentul tabel și tabelele din paginile următoare iau în considerare procedurile speciale.
Sunt considerate „proceduri speciale”: opoziția la o hotărâre pronunțată într-o cauză judecată în lipsă (articolul 41 din Statutul Curții;
articolul 166 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); terța opoziție (articolul 42 din Statutul Curții; articolul 167 din Regulamentul
de procedură al Tribunalului); interpretarea (articolul 43 din Statutul Curții; articolul 168 din Regulamentul de procedură al Tribunalului);
revizuirea 44 din
(articolulunei
1| Cu excepția mențiuni Curții; articolul
Statutulcontrare, 169 din
prezentul Regulamentul
tabel și tabelele din procedură
de paginile al Tribunalului);
următoare asistența judiciară
iau în considerare (articolul
procedurile 148 din
speciale.
Regulamentul de procedură al Tribunalului); îndreptarea (articolul 164 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); omisiunea de
pronunțare
Sunt considerate din Regulamentul
(articolul 165„proceduri speciale”: procedură
de opoziția la al Tribunalului)
o hotărâre și contestația
pronunțată judecată înde
cauză cheltuielile
într-oprivind judecată
lipsă recuperabile
(articolul 41 din Statutul
2|
Curții;unei
Cu excepția mențiuni
articolul contrare,
166 din prezentulde
Regulamentul tabel și tabelele
procedură al din paginile următoare
Tribunalului); terța opoziție 42 dinprocedurile
în considerare
nu iau(articolul măsurilor
Statutul Curții; articolul 167
provizorii.
din Regulamentul de procedură al Tribunalului); interpretarea (articolul 43 din Statutul Curții; articolul 168 din Regulamentul de
procedură al Tribunalului); revizuirea (articolul 44 din Statutul Curții; articolul 169 din Regulamentul de procedură al Tribunalului);
asistența judiciară (articolul 148 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); îndreptarea (articolul 164 din Regulamentul de
procedură al Tribunalului); omisiunea de pronunțare (articolul 165 din Regulamentul de procedură al Tribunalului) și contestația
privind cheltuielile de judecată recuperabile (articolul 170 din Regulamentul de procedură al Tribunalului).
2| Cu excepția unei mențiuni contrare, prezentul tabel și tabelele din paginile următoare nu iau în considerare procedurile măsurilor
provizorii.
6/05/2020 Stat_1 Tribunal_Page 1

II. Cauze introduse – Natura procedurilor (2015-2019)
2. Cauze introduse – Natura procedurilor (2015-2019)
350
300
250
200
150
100
50
0
2015 2016 2017 2018 2019
Ajutoare de stat Concurență Funcție publică
Proprietate intelectuală Alte acțiuni directe Recursuri
Proceduri speciale
1
2015 2016 2017 2018 2019
Funcție publică 163 86 93 87
Proprietate intelectuală 302 336 298 301 270
Alte acțiuni directe 292 239 346 268 334
Recursuri 36 39
Proceduri speciale 111 103 110 102 91
Total 831 974 917 834 939
1|
La 1 septembrie 2016, 123 de cauze în materia funcției publice și 16 proceduri speciale în acest domeniu au fost transferate Tribunalului.
1| La 1 septembrie 2016, 123 de cauze în materia funcției publice și 16 proceduri speciale în acest domeniu au fost transferate
Tribunalului.

III. Cauze introduse – Natura acțiunii (2015-2019)
3. Cauze introduse – Natura acțiunii (2015-2019)
2019
Acțiuni în anulare
47,39 %
Acțiuni în constatarea
abținerii de a acționa
Acțiuni în despăgubire
9,69 %
Acțiuni privind clauza

compromisorie
9,26 %
Proprietate intelectuală
1,49 %
2,55 % Funcție publică
0,86 %
28,75 %
Proceduri speciale
2015 2016 2017 2018 2019

Acțiuni în anulare 332 297 371 288 445
Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa 5 7 8 14 14
Acțiuni în despăgubire 30 19 23 29 24
Acțiuni privind clauza compromisorie 15 10 21 7 8
Recursuri 36 39
Total 831 974 917 834 939

4. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2015-2019)
IV. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2015-2019)
2015 2016 2017 2018 2019

Cetățenia Uniunii 1
Clauză compromisorie 15 10 21 7 8
Coeziunea economică, socială și teritorială 5 2 3 3
Cultură 1
7 4 5 4 5
combaterea fraudei)
Dreptul întreprinderilor 1
Educația, formarea profesională, tineretul și sportul 3 1 1 1
Energie 3 4 8 1 8
Fiscalitate 1 2 1 2
5 6 10 4 6
Libera prestare a serviciilor 1
Libertatea de stabilire 1
Măsuri restrictive (Acțiunea externă) 55 28 27 40 42
Mediu 5 6 8 7 10
Politica în domeniul pescuitului 1 2 3
Proprietatea intelectuală și industrială 303 336 298 301 270
Protecția consumatorilor 2 1 1 1
Rețele transeuropene 2 1 1
Transporturi 1 1
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 3 1 2
Total Tratatul CE/TFUE 684 669 721 638 761
Statutul funcționarilor 36 202 86 94 87
TOTAL GENERAL 831 974 917 834 939

V. Cauze
5. soluționate – –Natura
Cauze soluționate Naturaprocedurilor (2015-2019)
procedurilor (2015-2019)
400
350
300
250
200
150
100
50
0
2015 2016 2017 2018 2019
Proceduri speciale
2015 2016 2017 2018 2019

Recursuri 37 26 40 9
Total 987 755 895 1 009 874
6/05/2020 Stat_5
D| Statistici judiciare ale Tribunalului
Tribunal_Page 5 291
6. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2019)
VI. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2019)
Hotărâri Ordonanțe Total

Acțiunea externă a Uniunii Europene 1 2 3
Agricultură 23 10 33
Apropierea legislațiilor 2 2 4
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul 2 1 3
Coeziunea economică, socială și teritorială 2 2
1 3 4
combaterea fraudei)
Drept instituțional 23 48 71
Energie 3 3
Fiscalitate 2 2
9 1 10
Libera circulație a capitalurilor 1 1
Libera circulație a persoanelor 1 1
Măsuri restrictive (Acțiunea externă) 29 1 30
Mediu 6 6
Politica comercială 10 2 12
Politica socială 1 1
Proprietatea intelectuală și industrială 260 58 318
Protecția consumatorilor 1 1
Sănătatea publică 3 4 7
Total Tratatul CE/TFUE 482 197 679
Proceduri speciale 1 86 87
TOTAL GENERAL 554 320 874

7. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2015-2019)
(Hotărâri și ordonanțe)
VII. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2015-2019)
(Hotărâri și Ordonanțe)
2015 2016 2017 2018 2019
Acțiunea externă a Uniunii Europene 2 4 2 3
Aderarea unor noi state 1
Apropierea legislațiilor 1 2 1 4
Cetățenia Uniunii 1
Coeziunea economică, socială și teritorială 6 1 12 4 2
Cultură 1 1
5 1 5 5 4
combaterea fraudei)
Educația, formarea profesională, tineretul și sportul 1 3
Energie 1 3 3 6 3
Fiscalitate 1 3 2
Înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor
9 8 4 4 10
chimice (Regulamentul REACH)
Libera circulație a persoanelor 1 2 1 1
Libera prestare a serviciilor 1
Mediu 18 4 3 11 6
Politica în domeniul pescuitului 3 2 2 2
Politica industrială 2
Spațiul de libertate, securitate și justiție 5 3
Transporturi 3 1
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 4 3 5 1
Total Tratatul CE/TFUE 851 638 654 783 679
TOTAL GENERAL 987 755 895 1 009 874

8. Cauze soluționate – Completul de judecată (2015-2019)
VIII. Cauze soluționate – Completul de judecată (2015-2019)
2019
0,57 %
0,11 %
0,22 %
5,38 % Marea Cameră
Camera de recursuri
6,76 %
Președintele Tribunalului
86,96 %
Judecător unic
2015 2016 2017 2018 2019

Ordonanțe
Ordonanțe
Ordonanțe
Ordonanțe
Ordonanțe
Hotărâri
Hotărâri
Hotărâri
Hotărâri
Hotărâri
Total
Total
Total
Total
Total
Marea Cameră 1 1
Camera de recursuri 23 14 37 25 13 38 29 17 46 9 2 11 2 2
Președintele Tribunalului 44 44 46 46 80 80 43 43 47 47
Judecător unic 1 8 9 5 5 5 5 5 5
Total 570 417 987 448 307 755 492 403 895 644 365 1 009 554 320 874

IX. Cauze soluționate – Durata procedurilor, exprimată în luni (2015-2019)1
9. Cauze soluționate – Durata procedurilor, exprimată în luni (2015-2019)1
(hotărâri
și ordonanțe)
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
2015 2016 2017 2018 2019
2015 2016 2017 2018 2019

Ajutoare de stat 17,4 27,2 25,5 32 26,4
Concurență 47,7 38,2 21,6 38,3 27
Funcție publică 8,9 15,6 15,2
Proprietate intelectuală 18,1 15,1 14,5 15 13
Alte acțiuni directe 20,9 18,6 18,7 21 18,5
Recursuri 14,8 15,8 14,1 21,4
Toate cauzele 20,6 18,7 16,3 20 16,9
Durata procedurilor (în luni)

Toate cauzele soluționate prin hotărâre sau ordonanță
25
20
20,6 20
15 18,7
16,3 16,9
10
0
2015 2016 2017 2018 2019
1|
Duratele sunt exprimate în luni și în zecimi de lună. Calculul duratei medii a procedurilor nu ia în considerare: cauzele în care se
statuează prin hotărâre interlocutorie, procedurile speciale, recursurile în proceduri de măsuri provizorii sau în proceduri de
intervenție; cauzele de funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016.
Durata
1| medie sunt
Duratele de soluționare
exprimateaîncauzelor
luni și înde funcție
zecimi depublică transferate
lună. Calculul la Tribunal
duratei la 1 septembrie
medii a procedurilor nu 2016 și soluționatecauzele
ia în considerare: de Tribunal prin
în care se
statuează
hotărâre prin hotărâre
sau ordonanță este interlocutorie, procedurile
de 20,7 luni (luând speciale, perioada
în considerare recursurile
în în proceduri
fața de măsuri
Tribunalului Funcțieiprovizorii
Publice sau în proceduri
și perioada de
în fața
intervenție; cauzele de funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016.
Tribunalului).
Durata medie de soluționare a cauzelor de funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016 și soluționate de Tribunal
prin hotărâre sau ordonanță este de 20,7 luni (luând în considerare perioada în fața Tribunalului Funcției Publice și perioada în
fața Tribunalului).

10. Durata procedurilor, în luni (2015-2019)1
X. Durata procedurilor, în luni (2015-2019)1
Hotărâri
(hotărâri)
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
2015 2016 2017 2018 2019
2015 2016 2017 2018 2019

Ajutoare de stat 34 32,6 30,7 36,7 32,5
Concurență 49,3 38,6 26,4 42 34,4
Funcție publică 11,9 18,3 18,1
Proprietate intelectuală 19,3 16,5 16,6 16,5 14
Alte acțiuni directe 29,2 26,1 24,9 26,5 24,5
Recursuri 19,3 16 14,8 21,3
Toate cauzele 25,7 22,1 19,5 23,3 19,7
Durata procedurilor (în luni)

Toate cauzele soluționate prin hotărâre
30
25
25,7
20 23,3
22,1
19,5 19,7
15
10
0
2015 2016 2017 2018 2019
1|
Duratele sunt exprimate în luni și în zecimi de lună. Calculul duratei medii a procedurilor nu ia în considerare: cauzele în care se statuează
prin hotărâre interlocutorie, procedurile speciale, recursurile în proceduri de măsuri provizorii sau în proceduri de intervenție, cauzele de
1| Duratele sunt exprimate în luni și în zecimi de lună. Calculul duratei medii a procedurilor nu ia în considerare: cauzele în care se
funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016.
statuează prin hotărâre interlocutorie, procedurile speciale, recursurile în proceduri de măsuri provizorii sau în proceduri de
Durata medie de soluționare a cauzelor de funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016 și soluționate de Tribunal prin
intervenție, cauzele de funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016.
hotărâre sau ordonanță este de 23,7 luni (luând în considerare perioada în fața Tribunalului Funcției Publice și perioada în fața Tribunalului).
Durata medie de soluționare a cauzelor de funcție publică transferate la Tribunal la 1 septembrie 2016 și soluționate de Tribunal
prin hotărâre sau ordonanță este de 23,7 luni (luând în considerare perioada în fața Tribunalului Funcției Publice și perioada în
fața Tribunalului).

11. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Natura procedurilor (2015-2019)
XI. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Natura procedurilor (2015-2019)
700
600
500
400
300
200
100
0
2015 2016 2017 2018 2019
Proceduri speciale
2015 2016 2017 2018 2019

Ajutoare de stat 215 241 256 219 278
Recursuri 36 49 9
Total 1 267 1 486 1 508 1 333 1 398

12. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Domeniul acțiunii (2015-2019)
XII. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Domeniul acțiunii (2015-2019)
2015 2016 2017 2018 2019

Ajutoare de stat 215 241 256 219 278
Coeziunea economică, socială și teritorială 14 15 6 2 3
Cultură 1 1
7 10 10 9 10
combaterea fraudei)
Dreptul întreprinderilor 1 1 1 1
Educația, formarea profesională, tineretul și sportul 3 3 3 1 2
Energie 3 4 9 4 9
Fiscalitate 2 2
10 8 14 14 10
Libera circulație a capitalurilor 1
Libertatea de stabilire 1
Mediu 5 7 12 8 12
Politica externă și de securitate comună 1 1 1
Politica în domeniul pescuitului 2 1 1 2 2
Rețele transeuropene 2 2 2 1
Spațiul de libertate, securitate și justiție 7 2 1 2
Transporturi 1
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 5 5 1 2
Total Tratatul CE/TFUE 1 182 1 213 1 280 1 135 1 217
TOTAL GENERAL 1 267 1 486 1 508 1 333 1 398

13. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Completul de judecată (2015-2019)
XIII. Cauze aflate pe rol la 31 decembrie – Completul de judecată (2015-2019)
2019
0,64 %
5,94 %
6,30 %
Președintele Tribunalului
87,12 %
Nerepartizate
2015 2016 2017 2018 2019

Marea Cameră 1
Camera de recursuri 48 51 11 1
Președintele Tribunalului 12 12 1 1 9
Camere de 3 judecători 1 099 1 253 1 323 1 187 1 218
Judecător unic 1 2
Nerepartizate 101 147 73 64 83
Total 1 267 1 486 1 508 1 333 1 398
6/05/2020 Stat_13 D| Statistici judiciare ale Tribunalului

Tribunal_Page 13 299
XIV. Diverse
14. – Măsuri
Diverse – Măsuri provizorii
provizorii (2015-2019)
(2015-2019)
60
50
40
30
53
47 44
20 32 41
31 34 37 34
10 20
0
2015 2016 2017 2018 2019
Introduse Soluționate
2019
Soluția
Cereri de Cereri de
măsuri măsuri
provizorii provizorii Radiere/Nepronunțare
Acord Respingere
introduse soluționate asupra fondului
Agricultură 4 8 1 7
Ajutoare de stat 4 3 1 2
Concurență 2 1 1
Dispoziții financiare (buget, cadrul financiar,
1 1
resurse proprii, combaterea fraudei)
Drept instituțional 6 4 1 3
restricționarea substanțelor chimice 2 1 1
Libera circulație a persoanelor 1
Mediu 1 1 1
Uniunea vamală și Tariful vamal comun 1
Total 37 34 3 31

15. Diverse – Proceduri accelerate (2015-2019)1
XV. Diverse – Proceduri accelerate (2015-2019)1
20
15
10
0
2015 2016 2017 2018 2019
Din oficiu Introduse Admise Respinse Fără urmări2
2015 2016 2017 2018 2019
Soluția Soluția Soluția Soluția Soluția

Introduse
Introduse
Introduse
Introduse
Introduse
Din oficiu
Din oficiu
Din oficiu
Din oficiu
Din oficiu
Fără urmări2
Fără urmări2
Fără urmări2
Fără urmări2
Fără urmări2
Respinse
Respinse
Respinse
Respinse
Respinse
Admise
Admise
Admise
Admise
Admise
Accesul la documente 2 2 2 2 2 1 1 2 2
Achiziții publice 1 1 1 1 1 1 1
Acțiunea externă a
1 1
Uniunii Europene
Concurență 1 1 1 1 3 1 2 2 1
Dispoziții financiare
(buget, cadrul financiar,
1
resurse proprii,
combaterea fraudei)
Drept instituțional 2 2 2 2 5 4 1 2 1 1
Libera circulație a
2 2
capitalurilor
Libera circulație a
1 1
mărfurilor
Măsuri restrictive
4 4 1 1 1 1
(Acțiunea externă)
Mediu 1
Politica comercială 1 1 1 1
Politica economică și
1 1 1 1
monetară
Proprietatea
intelectuală și 5
industrială
Protecția
1 1
consumatorilor
Sănătatea publică 1 1
Spațiul de libertate,
3 3 1 1
securitate și justiție
Statutul funcționarilor 1 1 1 1 1 1 2 2
Total 1 18 1 12 5 14 3 12 1 10 8 1 9 1 7 1 16 8 2
1| Judecarea accelerată a unei cauze în fața Tribunalului se poate dispune la cererea unei părți principale și, începând de la
1 iulie 2015, din oficiu de către Tribunal.
2| În1|categoria „fără urmări”

Judecarea accelerată se înscriu
a unei cauze următoarele
în fața Tribunalului situații:
se poate dispuneretragerea
la cererea uneicererii, desistarea
părți principale și situațiile
și, începând de la 1 iulieîn care
2015, dinacțiunea este
oficiu de către soluționată
Tribunal.
prin ordonanță înainte de pronunțarea asupra cererii de procedură accelerată.
2|
În categoria „fără urmări” se înscriu următoarele situații: retragerea cererii, desistarea și situațiile în care acțiunea este soluționată prin ordonanță înainte de
pronunțarea asupra cererii de procedură accelerată.
XVI. 16.
Diverse – Decizii
Diverse – Deciziiale
aleTribunalului careau
Tribunalului care aufăcut
făcut obiectul
obiectul unui
unui recurs
recurs la Curtea de
la Curtea
Justiție de Justiție (1990-2019)
(1990-2019)
900
800
700
600
500
400
300
200 0
100 0
0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
2018
2019
Numărul deciziilor care au făcut obiectul unui recurs Totalul deciziilor supuse căilor de atac1
Procentajul deciziilor care

Numărul deciziilor care au Totalul deciziilor
au făcut obiectul unui
făcut obiectul unui recurs supuse căilor de atac1
recurs
1990 16 46 35 %
1991 13 62 21 %
1992 25 86 29 %
1993 17 73 23 %
1994 12 105 11 %
1995 47 143 33 %
1996 27 133 20 %
1997 35 139 25 %
1998 67 224 30 %
1999 60 180 33 %
2000 67 225 30 %
2001 69 230 30 %
2002 47 225 21 %
2003 66 260 25 %
2004 53 261 20 %
2005 64 297 22 %
2006 77 281 27 %
2007 78 290 27 %
2008 84 339 25 %
2009 92 371 25 %
2010 98 338 29 %
2011 158 533 30 %
2012 132 514 26 %
2013 144 510 28 %
2014 110 561 20 %
2015 203 761 27 %
2016 163 626 26 %
2017 137 616 22 %
2018 194 714 27 %
2019 255 851 30 %
1|
Totalul deciziilor supuse căilor de atac – hotărâri, ordonanțe privind măsurile provizorii și de respingere a cererii de intervenție, precum și
1| Totalul deciziilor supuse căilor de atac – hotărâri, ordonanțe privind măsurile provizorii și de respingere a cererii de
toate ordonanțele prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere și de transfer – pentru care termenul de recurs a
intervenție, precum și toate ordonanțele prin care se finalizează judecata, altele decât ordonanțele de radiere și de transfer
expirat sau a fost declarat recurs.
– pentru care termenul de recurs a expirat sau a fost declarat recurs.
302 6/05/2020
Stat_16 Tribunal_Page 16
XVII. Diverse – Repartizarea recursurilor la Curtea de Justiție în funcție de natura
procedurii
17. Diverse (2015-2019)
– Repartizarea recursurilor la Curtea de Justiție în funcție de natura procedurii (2015-2019)
2015
Decizii supuse căilor
2016 2017 2018 2019

Decizii care au făcut

obiectul unui recurs

Recursuri în %
Recursuri în %
Recursuri în %
Recursuri în %
Recursuri în %
de atac
de atac
de atac
de atac
de atac
Ajutoare de stat 22 75 29 % 23 56 41 % 8 25 32 % 20 55 36 % 38 86 44 %
Concurență 32 61 52 % 17 41 41 % 5 17 29 % 21 35 60 % 28 40 70 %
Funcție publică 8 37 22 % 15 79 19 % 32 110 29 %
Proprietate
64 333 19 % 48 276 17 % 52 298 17 % 68 295 23 % 57 315 18 %
intelectuală
Alte acțiuni
85 290 29 % 75 253 30 % 61 236 26 % 69 249 28 % 97 297 33 %
directe
Recursuri 2
Proceduri speciale 3 3 100 % 1 1 100 % 3 3 100 %
Total 203 761 27 % 163 626 26 % 137 616 22 % 194 714 27 % 255 851 30 %

18. Diverse – Soluționarea recursurilor la Curtea de Justiție (2019)
XVIII. Diverse – Soluționarea recursurilor la Curtea de Justiție (2019)
(hotărâri
și ordonanțe)
Radiere/Nepronunțare
Anulare în tot sau în
Anulare în tot sau în

parte fără trimitere
parte cu trimitere
asupra fondului
Recurs respins
Total
Accesul la documente 4 1 1 6
Achiziții publice 1 1
Acțiunea externă a Uniunii Europene 1 1
Apropierea legislațiilor 1 1
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul 1 1
Dispoziții financiare (buget, cadrul financiar,
1 1
resurse proprii, combaterea fraudei)
Drept instituțional 24 1 2 27
Energie 3 3
restricționarea substanțelor chimice 1 1
Mediu 3 3
Politica comercială 5 2 1 8
Politica externă și de securitate comună 3 2 2 7
Politica socială 1 1
Procedură 1 1
Proprietatea intelectuală și industrială 75 2 4 81
Protecția consumatorilor 1 1
Total 173 17 11 9 210

19. Diverse – Soluționarea recursurilor la Curtea de Justiție (2015-2019)
XIX. Diverse
(Hotărâri – Soluționarea recursurilor la Curtea de Justiție (2015-2019)
și ordonanțe)
(hotărâri și ordonanțe)
180
160
140
120
100
80
60
40
20
0
2015 2016 2017 2018 2019
Recurs respins
Anulare în tot sau în parte fără trimitere
Anulare în tot sau în parte cu trimitere
Radiere/Nepronunțare asupra fondului
2015 2016 2017 2018 2019

Recurs respins 97 156 163 123 173
Anulare în tot sau în parte fără trimitere 20 12 23 12 17
Anulare în tot sau în parte cu trimitere 7 9 11 15 11
Radiere/Nepronunțare asupra fondului 10 12 1 15 9
Total 134 189 198 165 210

20. Diverse – Evoluție generală (1989-2019)
XX. Diverse – Evoluție generală (1989-2019)
Cauze introduse, cauze soluționate, cauze aflate pe rol
Cauze introduse, cauze soluționate, cauze aflate pe rol
Cauze aflate pe rol la 31

Cauze introduse1 Cauze soluționate2
decembrie
1989 169 1 168
1990 59 82 145
1991 95 67 173
1992 123 125 171
1993 596 106 661
1994 409 442 628
1995 253 265 616
1996 229 186 659
1997 644 186 1 117
1998 238 348 1 007
1999 384 659 732
2000 398 343 787
2001 345 340 792
2002 411 331 872
2003 466 339 999
2004 536 361 1 174
2005 469 610 1 033
2006 432 436 1 029
2007 522 397 1 154
2008 629 605 1 178
2009 568 555 1 191
2010 636 527 1 300
2011 722 714 1 308
2012 617 688 1 237
2013 790 702 1 325
2014 912 814 1 423
2015 831 987 1 267
2016 974 755 1 486
2017 917 895 1 508
2018 834 1 009 1 333
2019 939 874 1 398
Total 16 147 14 749
1| 1989: Curtea de Justiție a trimis 153 de cauze Tribunalului nou-creat.

1|
1989: Curtea de Justiție a trimis 153 de cauze Tribunalului nou-creat.
1993: Curtea de Justiție a trimis 451 de cauze ca urmare a primei extinderi a competențelor Tribunalului.
1993: 1994:
Curtea de Justiție
Curtea a trimis
de Justiție 451 de14cauze
a trimis cauzecacaurmare
urmarea aprimei extinderi
celei de a doua aextinderi
competențelor Tribunalului.
a competențelor Tribunalului.
1994: 2004-2005:
Curtea de Justiție
Curteaadetrimis 14 cauze
Justiție ca25
a trimis urmare a celei
de cauze de a doua
ca urmare extinderi
a celei a competențelor
de a treia Tribunalului.
extinderi a competențelor
2004-2005: CurteaTribunalului.
de Justiție a trimis 25 de cauze ca urmare a celei de a treia extinderi a competențelor Tribunalului.
2016: 2016: la 1 septembrie
la 1 septembrie 2016,2016,
139 de139 de cauze
cauze în materia
în materia funcției
funcției publice
publice autransferate
au fost fost transferate Tribunalului.
Tribunalului.
2|
2005-2006: Tribunalul
2| 2005-2006: a trimis
Tribunalul 118 cauze
a trimis Tribunalului
118 cauze Funcției
Tribunalului Publice
Funcției nou-creat.
Publice nou-creat.

XXI. Activitatea grefei Tribunalului (2015-2019)
21. Activitatea grefei Tribunalului (2015-2019)
Tip de intervenție 2015 2016 2017 2018 2019

Acte de procedură înscrise în registrul grefei1 46 432 49 772 55 069 55 389 54 723
Cereri de sesizare2 831 835 917 834 939
Cauze de funcție publică transferate la Tribunal3 – 139 – – –
Procentajul de regularizare a cererilor de sesizare4 42,50 % 38,20 % 41,20 % 35,85 % 35,04 %
Memorii (altele decât cererile introductive) 4 484 3 879 4 449 4 562 4 446
Cereri de intervenție 194 160 565 318 288
Cereri de aplicare a regimului de confidențialiate (în
144 163 212 197 251
privința datelor cuprinse în actele de procedură)5
Proiecte de ordonanțe pregătite de grefă6 (inadmisibilitate
vădită după comunicare, suspendare/reluare, conexare a
cauzelor, unirea excepției de inadmisibilitate cu fondul,
521 241 317 285 299
intervenție necontestată, radiere, nepronunțare în cauzele
de proprietate intelectuală, redeschiderea fazei orale și
rectificare)
Conferințe de cameră (cu prezența grefei) 303 321 405 381 334
Procese-verbale de ședință și constatări ale pronunțării
873 637 812 924 787
hotărârii
1|
Acest număr constituie un indicator al măsurii volumului de muncă al serviciului, deoarece fiecare act care intră sau care iese face obiectul
unei înscrieri în registru. Numărul de acte de procedură înscrise în registru trebuie să fie apreciat ținând seama de natura procedurilor care
intră în competența instanței. Întrucât numărul de părți la un litigiu este limitat în cadrul acțiunilor directe (reclamant, pârât și, eventual,
intervenient/intervenienți), notificările nu sunt făcute decât acestor părți.
2|
Orice memoriu depus (inclusiv cererea de sesizare) trebuie să fie înscris în registru, atașat la dosar, dacă este cazul, regularizat, comunicat
cabinetelor judecătorilor împreună cu o fișă de transmitere, uneori detaliată, ulterior eventual tradus și, în sfârșit, notificat părților.
3|
La 1 septembrie 2016.
4|
Atunci când o cerere de sesizare nu respectă anumite cerințe, grefa procedează la regularizarea sa, astfel cum prevăd normele de procedură
1|ce este
(ceea valabil
Acest numărde asemenea pentru
constituie orice alt memoriu).
un indicator al măsurii volumului de muncă al serviciului, deoarece fiecare act care intră sau care iese
face obiectul unei înscrieri în registru. Numărul de acte de procedură înscrise în registru trebuie să fie apreciat ținând seama de
5|
Numărul natura
de cereri de confidențialitate
procedurilor nu aduce
care intră atingere numărului
în competența de Întrucât
instanței. date conținute în unu
numărul de sau mai
părți la multe memorii
un litigiu esteallimitat
căror regim de acțiunilor
în cadrul
confidențialitate este solicitat.
directe (reclamant, pârât și, eventual, intervenient/intervenienți), notificările nu sunt făcute decât acestor părți.
6|
De la
2|1 iulie 2015,
Orice data intrării
memoriu depusîn vigoare a noului
(inclusiv Regulament
cererea de procedură
de sesizare) trebuiealsă
Tribunalului,
fie înscrisanumite deciziiatașat
în registru, care erau anterior
la dosar, luateeste
dacă sub cazul,
formă regularizat,
de ordonanțe (suspendare/reluare,
comunicat cabinetelor conexare a cauzelor,
judecătorilor intervenție
împreună cu ofără
fișăconfidențialitate
de transmitere, a unui stat membru
uneori sauulterior
detaliată, a unei instituții)
eventual sunttradus
luate și, în sfârșit,
sub formănotificat
de simplă decizie depusă la dosarul cauzei.
părților.
3| La 1 septembrie 2016.
4| Atunci când o cerere de sesizare nu respectă anumite cerințe, grefa procedează la regularizarea sa, astfel cum prevăd normele
de procedură (ceea ce este valabil de asemenea pentru orice alt memoriu).
5| Numărul de cereri de confidențialitate nu aduce atingere numărului de date conținute în unu sau mai multe memorii al căror
regim de confidențialitate este solicitat.
6| De la 1 iulie 2015, data intrării în vigoare a noului Regulament de procedură al Tribunalului, anumite decizii care erau anterior
luate sub formă de ordonanțe (suspendare/reluare, conexare a cauzelor, intervenție fără confidențialitate a unui stat membru
sau a unei instituții) sunt luate sub formă de simplă decizie depusă la dosarul cauzei.

22. Modalități de depunere a actelor de procedură în fața Tribunalului1
XXII. Modalități de depunere a actelor de procedură în fața Tribunalului1
24 % 17 %
28 %
9 016 8 302 9 755
72 %
76 %
83 %
2015 2016 2017
6 512 6 325 8 118

2 504 1 977 1 637
15 % 7%
9 746 9 734
85 % 93 %
2018 2019
8 318 9 048
1 428 686
Depuneri e-Curia Alte modalități de depunere Total
1|
Începând de la 1 decembrie 2018, e-Curia a devenit modalitatea de schimb obligatorie cu reprezentanții părților în toate procedurile în fața
Tribunalului (fără a aduce atingere excepțiilor legale).
8 118
1| Începând de la 1 decembrie 2018, e-Curia a devenit modalitatea de schimb obligatorie cu reprezentanții părților în toate procedurile
în fața Tribunalului (fără a aduce atingere excepțiilor legale). 1 637

XXIII. Pagini depuse prin e-Curia (2015-2019)¹
23. Pagini depuse prin e-Curia (2015-2019)
2015
2016
2017
2018
2019
Cumulat
500 000 1 000 000 1 500 000 2 000 000 2 500 000 3 000 000 3 500 000
2015 2016 2017 2018 2019 Cumulat
Pagini depuse prin e-Curia 466 875 396 072 805 768 823 076 749 895 3 241 686
1| Pentru anii 2015-2016, datele nu cuprind numărul de pagini ale actelor introductive de instanță.
1| Pentru anii 2015-2016, datele nu cuprind numărul de pagini ale actelor introductive de instanță.

24. Comunicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (2015-2019)1
XXIV. Comunicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (2015-2019)1
2015 601 800
2016 725 687
2017 768 717
2018 665 706
2019 786 913
Cauze introduse Cauze soluționate
1|
În temeiul Regulamentului de procedură (articolele 79 și 122), avizele privind cererile de sesizare noi și deciziile prin care se finalizează jude
publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
1| În temeiul Regulamentului de procedură (articolele 79 și 122), avizele privind cererile de sesizare noi și deciziile prin care se
finalizează judecata trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

25.XXV. Cauze pledate
Cauze pledate (2015-2019)
(2015-2019)
400
4 4
12
350
113
138
300
154
92
250
2
200 141
120
145
150 137
135
100 59
37
96
17 38
37
50 40
19
53
38 10 1 29
15 26
0
2015 2016 2017 2018 2019
2015 2016 2017 2018 2019

Total 376 244 390 387 315

E| COMPUNEREA TRIBUNALULUI
(Ordinea protocolară la data de 31 decembrie 2019)
Primul rând, de la stânga la dreapta:
Domnul președinte de cameră A. Kornezov, domnul președinte de cameră J. Svenningsen, doamna președintă
de cameră A. Marcoulli, domnul președinte de cameră S. Gervasoni, doamna președintă de cameră V. Tomljenović,
domnul vicepreședinte al Tribunalului S. Papasavvas, domnul președinte al Tribunalului M. van der Woude, domnul
președinte de cameră H. Kanninen, domnul președinte de cameră A. M. Collins, domnul președinte de cameră
D. Spielmann, domnul președinte de cameră R. da Silva Passos, doamna președintă de cameră M. J. Costeira,
domnul judecător M. Jaeger
Al doilea rând, de la stânga la dreapta:
Domnii judecători C. Iliopoulos, L. Madise, E. Buttigieg, D. Gratsias și S. Frimodt Nielsen, doamna judecătoare
I. Labucka, domnul judecător J. Schwarcz, doamna judecătoare M. Kancheva, domnii judecători V. Kreuschitz și
I. S. Forrester
Al treilea rând, de la stânga la dreapta:
Doamna judecătoare O. Spineanu-Matei, domnii judecători B. Berke, R. Barents, F. Schalin, Z. Csehi și V. Valančius,
doamnele judecătoare N. Półtorak și I. Reine, domnii judecători P. Nihoul și U. Öberg
Al patrulea rând, de la stânga la dreapta:

Domnii judecători J. Martín y Pérez de Nanclares și J. Laitenberger, doamna judecătoare T. Pynnä, domnul judecător
G. De Baere, doamna judecătoare K. Kowalik-Bańczyk, domnii judecători J. Passer și C. Mac Eochaidh, doamna
judecătoare R. Frendo, domnii judecători L. Truchot și R. Mastroianni
Al cincilea rând, de la stânga la dreapta:

Domnul grefier E. Coulon, domnii judecători R. Norkus și I. Nõmm, doamna judecătoare M. Stancu, domnul
judecător G. Hesse, doamna judecătoare O. Porchia, domnul judecător M. Sampol Pucurull, doamnele judecătoare
P. Škvařilová-Pelzl, G. Steinfatt și T. Perišin

1. MODIFICĂRI ÎN COMPUNEREA TRIBUNALULUI ÎN ANUL 2019
Ședința solemnă din 20 martie 2019

Prin decizia din 6 martie 2019 și în urma numirii domnului Peter George Xuereb ca judecător la Curtea de
Justiție, reprezentanții guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene au numit-o în calitate de judecător
la Tribunal pe doamna Ramona Frendo, pentru durata mandatului restant al domnului Peter George Xuereb,
și anume din 12 martie 2019 până în 31 august 2019.
La 20 martie 2019, la Curtea de Justiție s-a ținut o ședință solemnă cu ocazia depunerii jurământului și a
intrării în funcție a acestei noi judecătoare la Tribunal.
Ședința solemnă din 26 septembrie 2019

În cadrul reînnoirii parțiale a Tribunalului, reprezentanții guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene
i-au numit, prin decizia luată la 1 februarie 2019, în calitate de judecători la Tribunal, pentru perioada cuprinsă
între 1 septembrie 2019 și 31 august 2025, pe domnul Stéphane Gervasoni, pe doamna Mariyana Kancheva,
pe domnii Alexander Kornezov și Ulf Öberg, pe doamna Inga Reine și pe domnul Fredrik Schalin.
În cadrul reînnoirii parțiale a Tribunalului, reprezentanții guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene
i-au numit, prin decizia luată la 29 mai 2019, în calitate de judecători la Tribunal, pentru perioada cuprinsă
între 1 septembrie 2019 și 31 august 2025, pe domnii Eugène Buttigieg și Anthony Collins, pe doamna Ramona
Frendo, pe domnii Colm Mac Eochaidh și Jan Passer și pe doamna Vesna Tomljenović.
În cadrul punerii în aplicare a celei de a treia faze a reformei arhitecturii jurisdicționale a instituției, care
prevede printre altele o creștere a numărului de judecători ai Tribunalului1, reprezentanții guvernelor statelor
membre ale Uniunii Europene au numit paisprezece noi judecători la Tribunal.
yy P
rin decizia din 1 februarie 2019 au fost numiți judecători la Tribunal, pentru perioada
cuprinsă între 1 septembrie 2019 și 31 august 2025, domnul Laurent Truchot și, pentru
perioada cuprinsă între 1 septembrie 2019 și 31 august 2022, doamna Mirela Stancu.
yy P
rin decizia din 6 martie 2019 a fost numită la Tribunal, pentru perioada cuprinsă între 1
septembrie 2019 și 31 august 2022, doamna Tuula Pynnä.
yy P
rin decizia din 29 mai 2019 au fost numiți judecători la Tribunal, pentru perioada cuprinsă
între 1 septembrie 2019 și 31 august 2025, domnii Johannes Laitenberger, José Martín y
Pérez de Nanclares și Rimvydas Norkus, doamna Tamara Perišin, domnul Miguel Sampol
Pucurull, doamnele Petra Škvařilová-Pelzl și Gabriele Steinfatt și, pentru perioada cuprinsă
între 1 septembrie 2019 și 31 august 2022, domnul Iko Nõmm. Prin decizia din 10 iulie 2019
au fost numiți judecători la Tribunal, pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2019 și
31 august 2025, domnul Roberto Mastroianni și doamna Ornella Porchia.
yy P
rin decizia din 4 septembrie 2019 a fost numit la Tribunal, pentru perioada cuprinsă între
6 septembrie 2019 și 31 august 2022, domnul Gerhard Hesse.
1| Regulamentul (UE, Euratom) 2015/2422 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 de modificare a
Protocolului nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene ( JO 2015, L 341, p. 14).
E|COMPUNEREA TRIBUNALULUI 313

a 26 septembrie 2019, la Curtea de Justiție s-a ținut o ședință solemnă cu ocazia, pe de o parte, a reînnoirii
L
parțiale a Tribunalului și, pe de altă parte, a depunerii jurământului și a întrării în funcție a paisprezece noi
judecători ai Tribunalului.
Prin decizia din 27 septembrie 2019, Tribunalul i-a ales pe domnul Marc van der Woude în calitate de președinte
al Tribunalului, pentru perioada cuprinsă între 27 septembrie 2019 și 31 august 2022, și pe domnul Savvas
Papasavvas în calitate de vicepreședinte al Tribunalului, pentru perioada cuprinsă între 27 septembrie 2019
și 31 august 2022.

2. ORDINEA PROTOCOLARĂ
LA DATA DE 31 DECEMBRIE 2019
Domnul M. van der WOUDE, președintele Tribunalului

Domnul S. Papasavvas, vicepreședintele Tribunalului
Domnul H. Kanninen, președinte de cameră
Doamna V. Tomljenović, președintă de cameră
Domnul A.M. Collins, președinte de cameră
Domnul S. Gervasoni, președinte de cameră
Domnul D. Spielmann, președinte de cameră
Doamna A. Marcoulli, președintă de cameră
Domnul R. da Silva Passos, președinte de cameră
Domnul J. Svenningsen, președinte de cameră
Doamna M. J. Costeira, președintă de cameră
Domnul A. Kornezov, președinte de cameră
Domnul Jaeger, judecător
Doamna I. Labucka, judecătoare
Domnul S. Frimodt Nielsen, judecător
Domnul J. Schwarcz, judecător
Domnul D. Gratsias, judecător
Doamna M. Kancheva, judecătoare
Domnul E. Buttigieg, judecător
Domnul V. Kreuschitz, judecător
Domnul L. Madise, judecător
Domnul I. S. Forrester, judecător
Domnul C. Iliopoulos, judecător
Domnul V. Valančius, judecător
Domnul Z. Csehi, judecător
Doamna N. Półtorak, judecătoare
Domnul F. Schalin, judecător
Doamna I. Reine, judecătoare
Domnul R. Barents, judecător
Domnul P. Nihoul, judecător
Domnul B. Berke, judecător
Domnul U. Öberg, judecător
Doamna O. Spineanu-Matei, judecătoare
Domnul J. Passer, judecător
Doamna K. Kowalik-Bańczyk, judecătoare
Domnul C. Mac Eochaidh, judecător
Domnul G. De Baere, judecător
Doamna R. Frendo, judecătoare
Doamna T. Pynnä, judecătoare
Domnul L. Truchot, judecător
Domnul J. Laitenberger, judecător
Domnul R. Mastroianni, judecător
Domnul J. Martín y Pérez de Nanclares, judecător
Doamna O. Porchia, judecătoare
Domnul G. Hesse, judecător

Domnul M. Sampol Pucurull, judecător
Doamna M. Stancu, judecătoare
Doamna P. Škvařilová-Pelzl, judecătoare
Domnul I. Nõmm, judecător
Doamna G. Steinfatt, judecătoare
Domnul R. Norkus, judecător
Doamna T. Perišin, judecătoare
Domnul E. Coulon, grefier

3. FOȘTI MEMBRI AI TRIBUNALULUI
(în ordinea intrării în funcție)
JUDECĂTORI
Domnul Donal Patrick Michael BARRINGTON (1989-1996) (†)

Domnul Antonio SAGGIO (1989-1998), președinte (1995-1998) (†)
Domnul David Alexander Ogilvy EDWARD (1989-1992)
Domnul Heinrich KIRSCHNER (1989-1997) (†)
Domnul Christos YERARIS (1989-1992)
Domnul Romain Alphonse SCHINTGEN (1989-1996)
Domnul Cornelis Paulus BRIËT (1989-1998)
Domnul José Luis da CRUZ VILAÇA (1989-1995), președinte (1989-1995)
Domnul Bo VESTERDORF (1989-2007), președinte (1998-2007)
Domnul Rafael GARCÍA-VALDECASAS Y FERNÁNDEZ (1989-2007)
Domnul Jacques BIANCARELLI (1989-1995)
Domnul Koen LENAERTS (1989-2003)
Domnul Christopher William BELLAMY (1992-1999)
Domnul Andreas KALOGEROPOULOS (1992-1998)
Doamna Virpi TIILI (1995-2009)
Doamna Pernilla LINDH (1995-2006)
Domnul Josef AZIZI (1995-2013)
Domnul André POTOCKI (1995-2001)
Domnul Rui Manuel GENS de MOURA RAMOS (1995-2003)
Domnul John D. COOKE (1996-2008)
Domnul Jörg PIRRUNG (1997-2007) (†)
Domnul Paolo MENGOZZI (1998-2006)
Domnul Arjen W. H. MEIJ (1998-2010)
Domnul Michail VILARAS (1998-2010)
Domnul Nicholas James FORWOOD (1999-2015)
Domnul Hubert LEGAL (2001-2007)
Doamna Maria Eugénia MARTINS de NAZARÉ RIBEIRO (2003-2016)
Domnul Franklin DEHOUSSE (2003-2016)
Doamna Ena CREMONA (2004-2012)
Domnul Ottó CZÚCZ (2004-2016)
Doamna Irena WISZNIEWSKA-BIAŁECKA (2004-2016) (†)
Doamna Irena PELIKÁNOVÁ (2004-2019)
Domnul Daniel ŠVÁBY (2004-2009)
Domnul Vilenas VADAPALAS (2004-2013)
Doamna Küllike JÜRIMÄE (2004-2013)
Doamna Verica TRSTENJAK (2004-2006)
Domnul Enzo MOAVERO MILANESI (2006-2011)
Domnul Nils WAHL (2006-2012)
Domnul Miro PREK (2006-2019)
Domnul Teodor TCHIPEV (2007-2010)
Domnul Valeriu M. CIUCĂ (2007-2010)
Domnul Santiago SOLDEVILA FRAGOSO (2007-2013)

Domnul Laurent TRUCHOT (2007-2013)
Domnul Alfred DITTRICH (2007-2019)
Domnul Kevin O’HIGGINS (2008-2013)
Domnul Andrei POPESCU (2010-2016)
Domnul Guido BERARDIS (2012-2019)
Domnul Carl WETTER (2013-2016)
Domnul Egidijus BIELŪNAS (2013-2019)
Domnul Ignacio ULLOA RUBIO (2013-2019)
Domnul Ezio PERILLO (2016-2019)
Domnul Peter George XUEREB (2016-2018)
Domnul Leopoldo CALVO-SOTELO IBÁÑEZ-MARTÍN (2016-2019)
PREȘEDINȚI
José Luis da CRUZ VILAÇA (1989-1995)
Antonio SAGGIO (1995-1998) (†)
Bo VESTERDORF (1998-2007
Marc JAEGER (2007-2019)
GREFIER
Hans JUNG (1989-2005) (†)

CURTEA DE JUSTIȚIE
A UNIUNII EUROPENE
Direcția de comunicare
Unitatea Publicații și presă electronice
Imprimat pe hârtie ecologică
ISBN 978-92-829-3334-3 ISSN 2467-1177 doi:10.2862/561788 QD-AP-20-001-RO-N

Ra 2019 Ro

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ra 2019 Ro

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURTEA DE JUSTIȚIE

RAPORT ANUAL 2019

RAPORT ANUAL 2019

Sinteză a activității judiciare a Curții de Justiție și a Tribunalului Uniunii Europene

Luxemburg, 2020 curia.europa.eu

Curtea pe internet: curia.europa.eu

Printed by Court of Justice of the European Union in Luxembourg

Manuscris definitivat în luna februarie 2020

Luxemburg: Curtea de Justiție a Uniunii Europene/Direcția comunicare –

Fotografii: © Uniunea Europeană, 2019-2020

Reproducerea este autorizată cu condiția menționării sursei.

Print QD-AP-20-001-RO-C ISBN 978-92-829-3364-0 ISSN 2467-0944 doi:10.2862/131837

Capitolul 1 | Curtea de Justiție

A| Evoluția și activitatea Curții de Justiție în anul 2019  13

B| Jurisprudența Curții de Justiție în anul 2019  16

I. Drepturi fundamentale  16

1. Dreptul de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil  16

2. Principiul ne bis in idem  21

3. Libertatea de religie  22

II. Cetățenia Uniunii  23

1. Discriminarea pe motiv de cetățenie sau naționalitate  23

III. Dispoziții instituționale  28

1. Imunitățile membrilor Parlamentului European  28

2. Inițiativa cetățenească europeană  30

IV. Dreptul Uniunii și dreptul național  31

V. Contenciosul Uniunii  34

1. Contenciosul general  34

1.1. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor  34

1.2. Acțiuni în răspunderea extracontractuală a Uniunii  37

2. Contenciosul în materie economică, monetară și bancară  38

VI. Agricultură și pescuit  42

1. Libera circulație a mărfurilor  46

2. Libera circulație a lucrătorilor  48

3. Libertatea de stabilire  52

4. Libera prestare a serviciilor  54

5. Libera circulație a capitalurilor  57

VIII. Controlul la frontiere, azilul și imigrarea  61

1. Politica de azil  61

1.1. Statutul de refugiat  61

1.2. Soluționarea cererilor de protecție internațională  65

1.3. Decizii de returnare  72

2. Politica de imigrare  74

XI. Concurență  86

1. Articolul 101 TFUE  86

2. Articolul 102 TFUE  88

3. Ajutoare de stat  89

XII. Dispoziții fiscale  93

XIII. Apropierea legislațiilor  96

1. Dreptul de autor  96

2. Proprietate industrială  102

4. Achiziții publice  108

5. Produse alimentare  110

6. Asigurarea auto  113

7. Controlul achiziționării și deținerii de arme  114

XIV. Internet și comerțul electronic  117

1. Protecția datelor cu caracter personal  117

2. Comerțul electronic  121

4 Raport anual 2019 | Activitatea judiciară

2. Organizarea timpului de lucru  127

3. Dreptul la concediul anual plătit  129

4. Protecția lucrătorilor în cazul insolvenței angajatorului  130

5. Detașarea lucrătorilor  131

XVI. Sănătate publică  133

Luxemburg: Curtea de Justiție a Uniunii Europene/Direcția comunicare –

A| Evoluția și activitatea Curții de Justiție în anul 2019 13

B| Jurisprudența Curții de Justiție în anul 2019 16

I. Drepturi fundamentale 16

1. Dreptul de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil 16

2. Principiul ne bis in idem 21

3. Libertatea de religie 22

II. Cetățenia Uniunii 23

1. Discriminarea pe motiv de cetățenie sau naționalitate 23

III. Dispoziții instituționale 28

1. Imunitățile membrilor Parlamentului European 28

2. Inițiativa cetățenească europeană 30

IV. Dreptul Uniunii și dreptul național 31

V. Contenciosul Uniunii 34

1. Contenciosul general 34

1.1. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor 34

1.2. Acțiuni în răspunderea extracontractuală a Uniunii 37

2. Contenciosul în materie economică, monetară și bancară 38

VI. Agricultură și pescuit 42

1. Libera circulație a mărfurilor 46

2. Libera circulație a lucrătorilor 48

3. Libertatea de stabilire 52

4. Libera prestare a serviciilor 54

5. Libera circulație a capitalurilor 57

VIII. Controlul la frontiere, azilul și imigrarea 61

1. Politica de azil 61

1.1. Statutul de refugiat 61

1.2. Soluționarea cererilor de protecție internațională 65

1.3. Decizii de returnare 72

2. Politica de imigrare 74

XI. Concurență 86

1. Articolul 101 TFUE 86

2. Articolul 102 TFUE 88

3. Ajutoare de stat 89

XII. Dispoziții fiscale 93

XIII. Apropierea legislațiilor 96

1. Dreptul de autor 96

2. Proprietate industrială 102

4. Achiziții publice 108

5. Produse alimentare 110

6. Asigurarea auto 113

7. Controlul achiziționării și deținerii de arme 114

XIV. Internet și comerțul electronic 117

1. Protecția datelor cu caracter personal 117

2. Comerțul electronic 121

2. Organizarea timpului de lucru 127

3. Dreptul la concediul anual plătit 129

4. Protecția lucrătorilor în cazul insolvenței angajatorului 130

5. Detașarea lucrătorilor 131

XVI. Sănătate publică 133

XVII. Protecția consumatorilor 134

XVIII. Mediu 139

1. Principiul precauției 139

2. Protecția apelor împotriva poluării cu nitrați 140

3. Directiva habitate 142

5. Energie din surse regenerabile 144

XIX. Energie 145

XX. Țările și teritoriile de peste mări 147

XXI. Acorduri internaționale 149

XXII. Funcția publică europeană 150

I. Cauzele introduse 155

II. Cauzele soluționate 157

III. Cauzele pendinte 158

D| Statistici judiciare ale Curții de Justiție 160

E| Compunerea Curții de Justiție 190

A| Activitatea Tribunalului în anul 2019 197

B| Jurisprudența Tribunalului în anul 2019 199

Tendințe jurisprudențiale 199

I. Procedură jurisdicțională 201

1. Noțiunea de act supus căilor de atac 201

2. Calitatea procesuală 204

3. Termenul de introducere a acțiunii 207

4. Asistența judiciară 209

II. Dreptul instituțional 211

1. Contribuții în domeniul articolului 101 TFUE 213

2. Contribuții în domeniul concentrărilor economice 219

IV. Ajutoare de stat 220

2. Noțiunea de ajutor de stat 221

a. Existența unui avantaj economic 221

b. Imputabilitate – Utilizarea unor resurse de stat 222