Capitolul 25

(Aggressive Behavior Disorders)

TULBURARI DE COMPORTAMENT AGRESIV



Daniel S. Shaw
Miles Gilliom
Joyce Giovannelli

Însuși titlul acestui capitol ridică semne de întrebare dacă este potrivit să se utilizeze termenul
de "tulburare" pentru a descrie copiii cu nivele semnificative de agresivitate cu vârstele cuprinse
între 1 și 3 ani.
Cei care au îndoieli cu privire la stabilirea tulburării agresive a copilăriei, să puncteze (țină
cont) următoarele aspecte:
• Intenţionalitatea, un factor important al agresiunii, este dificilă să se deducă printre
sugari.
• Majoritatea copiilor nu au capacitatea cognitivă de a înțelege pe deplin agresiunea până la
al 3 lea sau al 4 lea an. (Maccoby, 1980).
• Pentru majoritatea copiilor care arată comportament agresiv înainte de vârsta de 3 ani,
este foarte probabil să fie tranzitoriu (provizoriu/trecător).
• Vârsta de doi ani reprezintă vârful ratei de agresivitate din timpul vieţii (Tremblay,
1998), ceea ce înseamnă că rata fals - pozitivă pentru prevenirea agresivității este crescută
(ridicate).
Alternativ, următoarele aspecte susțin stabilirea tulburarii de comportament agresiv în timpul
copilăriei:
• Copiii care nu sunt agresivi în timpul copilariei sunt mai puțini predispuși să dezvolte un
nivel elevat de agresivitate mai târziu în copilărie sau la maturitate – rata fals- negativă fiind
probabil scăzuta; (probabilitatea fiind scăzută)
• Copiii au capacitatea de a provoca daune fraţilor, părinţilor, animalelor de companie şi
obiectelor.
• Anticiparea problemelor de comportament din timpul copilariei sunt similare cu cele
referitoare la problemele de comportament din timpul adolescenței (Shaw et al., 1994; Tremblay,
1998)
• Cercetarea de bază pe probleme de comportament la copii mici a crescut recent (Fagot &
NIV, 1998; Celia, 1994; Webster-Stratton & Herbert, 1994), iar intervenţiile care vizează copiii
mai mici s-au dovedit a fi mai eficiente (Reid), 1993.
 Acest capitol analizează aspectele legate de probleme de comportament agresiv în timpul
copilăriei. Pentru a înţelege pe deplin complexitatea acestui subiect, vom examina cum a fost
definit termenul "agresiune", dezvoltarea şi stabilitatea în timpul copilăriei timpurii, factorii care
influenţează debutul şi menținerea precum și abordarile tratamentului actual. În cele din urmă, un
caz clinic este prezentat pentru a demonstra tehnicile şi provocările implicate în aplicarea
tratamentului.

DEFINIREA AGRESIUNII

Definițiile recente date agresiunii au în centru intenționalitatea. Este, probabil,principalul

motiv pentru care nu se folosește termenul agresiune pentru a descrie comportamentul agresiv în
timpul copilăriei. Primele definiţii ale agresiunii au variat. Unii investigatori s-au axat exclusiv
pe rezultat (Buss, 1961); alții au stabilit intenţia de a răni altă persoană ca fiind criteriu principal
(Dollard et al., 1939). Mai multe interpretari recente definesc agresiunea ca fiind cel putin
intenţia de a ameninta pe altcineva şi intelegerea că comportamentul este privit la fel de agresiv
de catre agresor, victima, şi societate (Bandura, 1979). În scopul discuției prezente,
comportamentul agresiv este definit ca un act îndreptat spre o anumita persoană sau obiect cu
intenţia de a răni sau a intimida, pentru care există un consens despre intentia agresiva a unei
actiuni (Grusec & Lytton, 1988; Maccoby, 1980).
Acțiunile agresive faţă de alţii sunt de obicei împărțite în două categorii: agresiune ostilă şi
instrumentală. Agresiunea ostilă se referă la cazurile în care scopul major este provocarea unui
prejudiciu, întrucât agresiune instrumentale implică utilizarea forţei sau ameninţarea cu forţa
pentru a atinge un scop non agresiv (de exemplu, obţinerea unui obiect sau castigarea unui
teritoriu) (Grusec & Lytton, 1988). Reţineţi că, în ambele tipuri de agresiune, intenţionalitatea
este considerata importanta în a determina dacă un comportament este agresiv. Aceasta prezintă o
provocare în a judeca dacă un copil a acţionat agresiv din cauza capacitatii sale cognitiva limitată
şi incapacitatea unui observator de a interpreta sensul comportamentului.
O problema în deducerea intenţiei agresive a copilului este starea de dezvoltare a acestuia.
Potrivit lui Maccoby (1980), un copil trebuie să înţeleaga următoarele principii pentru a efectua
intentionat o actiune dureroasa:
1. Că victima poate ajuta sau împiedica scopurile copilulu, stie ce vrea copilul ca victima
sa faca, şi ştie că victima poate fi in primejdie;
2.Acţiunile copilului pot genera suferinta;
3.Acţiunile specifice pot cauza suferinta la anumite persoane;
4. Copilul poate realiza acţiuni care provoaca suferinta;
5. Suferinţa poate provoca victima sa acţioneze dupa dorintele copilului;
6. Acţiunile victimei pot servi nevoilor copilului.
 Maccoby subliniaza faptul ca,copilul nu trebuie sa fie constient de aceste principii pentru a
actiona agresiv dar trebuie sa aiba o intelegere rudimentara(neevoluata) pentru a actiona intr-un
mod pe deplin agresiv.
La un nivel cognitiv mai larg,copilul trebuie sa fie capabil sa inteleaga natura celuilalt,inclusiv
scopurile si planurile.(Bowlby,1969).De obicei un copil dezvolta capacitatea de a intelege pe
deplin punctul de vedere a altor persoane incepand cu varsta prescolara (Piaget,1952); însă, Dunn
și Kendrick (1982) au găsit niște copii mai mici de 3 ani capabili sa demonstreze capacitatile lor
cand interactioneaza cu fratii mai mici.Avand in vedere ca ar fi neobisnuit pentru varsta de 2 ani
sa inteleaga bazele teoretice ale comportamentului agresiv,conservatorismul se justifica in
interpretarea sensului comportamentului agresiv,in special la varsta de 1-2 ani.Asa cum cei de 10-
11 ani care comit crime cu arme de foc sunt tratati ca niste copii din cauza capacitatii lor limitata
de a intelege consecintele pe termen lung ale actiunilor lor,copii care provoaca rani
fratilor,parintilor sau animalelor de companie trebuie sa fie vazuti in lumina propriilor limitari
cognitive.
În ciuda și datorită acestor limitări cognitive, durata de vârsta între 1 si 2 ani reprezintă o
perioadă de cotitură în dezvoltarea comportamentului agresiv. Pentru copiii mai mici de un an,
imobilitatea fizică limitează frecvența comportamentului agresiv. Deși copiii mai mici de 8 luni
sunt în mod clar capabili să utilizeze forța fizică pentru a obține un obiect (a se vedea Piaget,
1952), accesibilitatea lor este limitată de incapacitatea lor de a merge și în cele mai multe
cazuri,se târasc. O data cu inceperea mersului de la 12 luni și creșterea treptată în coordonare pe
parcursul celui de-al doilea an, problema accesibilității devine discutabila. Creșterea mobilității
fizice este de mare interes pentru părinți,deoarece copilul are acum capacitatea de a explora
teritoriul neexplorat, fără o baza de cunoștințe necesara. În unele privințe, este comparabil pentru
parinti c in interactionarea cu comportamentul adolescenților. În ambele cazuri, copilul are nevoie
de"echipamentul" necesar pentru a se angaja în comportamente care pot dăuna pe sine sau pe
altii, fără suficiente competențe de luare a deciziilor.
Două exemple discutate de Maccoby (1980) surprind tranzitia dezvoltarii copiilor și părinților
cuprinse între vârsta de 1 si 2 ani.Primul este de la un studiu de unu la doi ani de la Bronson
(1975), care a observat grupuri de trei-patru copii într-o activitate de joc gratuit. Atât cel de 1 an
cat și cel de doi ani au arătat un număr comparabil de dezacorduri asupra jucăriilor, cu toate
acestea, intensitatea emoțională a copiilor incadrand reacții la conflict a crescut cu varsta.
Copii de doi ani au fost mult mai tulburati și supărati atunci când o jucărie a fost luata de la
ei.Pierderea jucariei a afectat calitatea jocului copilului după incident, dar, de asemenea, părea să
ofenseze stima de sine a copilului. Acest studiu arată cum copilul ajunge să înțeleagă termenul de
"al meu". Precum scrie Maccoby "la varstele cuprinse intre unu si doi ani, se înregistrează o
creștere în intensitate a implicării cu obiecte, o miza de creanțe, precum și o reacție emotionala
din ce în ce mai intensa la întâlnirile de peste posesie" (pag. 119) . Ca Goodenough (1931)
documentat cu mai bine de 50 de ani în urmă, izbucniri de furie de vârf în mijlocul doilea an atât
pentru băieți și fete. Tremblay (1998) a confirmat recent aceste constatari cu privire la un
comportament agresiv, spunand ca la varsta de 17 de luni, 70% dintre copii iau jucăriile altor
copii, 46% îi împing pe alții pentru a obține ceea ce-si doresc, iar 21-27% se angajeze într-una
sau mai multe dintre următoarele comportamente cu colegii: muşcă, lovesc, lupta, sau ataca fizic.
Tremblay, de asemenea, spune că agresiunea se produce mai frecvent la sugarii cu frati, in special
pentru fete (de exemplu, lovirea, lovind, musca), oferind oportunități de zi cu zi pentru conflicte
asupra posesiei.
Al doilea exemplu indica provocarea părinților de a face față unui copil mai mobil fizic și
potențial distructiv incepand cu al doilea an. Ausubel (1958) caracterizează procesul prin care
părinții stabilesc reguli ca o criză de devalorizare a propriei persoane pentru sugari. Acest tip de
părinte diferă de la primul an, când majoritatea părinților indeplinesc dorintele neconditionate ale
sugarului. În al doilea an, părinții sunt, de asemenea, mai predispusi sa interpreteze
comportamentul neadecvat al copilului ca fiind mai intenționat, și, ca atare disciplina care o
merita.
Devalorizarea ego-ului(propriei persoane) este șocul cu care un copil trebuie să se confrunte
pentru a răspunde parintelui slujitor din trecut. Copiii încep să realizeze că părinții le satisfac
nevoile, deoarece ei doresc asta si nu pentru trebuie.Ideea este că copiii incep să accepte rolul lor
în familie ca fiinte relativ neputinciose, care în cele din urmă trebuie să cedeze autoritatatii
parintesti. Astfel, nu este surprinzător faptul că varsta de 2 și 3 ani sunt marcate de creșterea
negativității din partea copilului,ca el / ea testeaza limitele de autoritatea a adultului, ca răspuns la
încercările părinților de a accelera socializare. Desigur, ziua copilului de luarea în considerare nu
este o concluzie dinainte. Este foarte posibil ca, în cazurile în care copiii dezvolta mai devreme
probleme de comportament, o lecție foarte diferită este învățata; și anume, dacă aș rezista mult
timp , eu pot continua pentru a obține în felul meu. Suport empiric pentru un astfel de proces de
constrângere este discutată mai târziu în acest capitol.

STABILITATEA AGRESIUNII TIMPURII

Capacitatea limitata a copiilor de a intelege impactul comportamentului lor agresiv , alaturi de

tranzitia dezvoltarii care are loc de-a lungul anului celui de-al 2lea si al3lea an , fac foarte
importanta examinarea stabilitatii.
Pe masura ce copiii sunt instruiti sa se abtina de la utilizarea unor strategii agresive in
rezolvarea conflictelor , rata comportamentului agresiv scade treptat de la varsta de 2 pana la 5
ani.Scaderea agresiunii este sustinuta de datele din studiul nostru longitudinal de 300 de baieti cu
venituri reduse. Folosind aceleași cinci elemente ale comportamentului agresiv comune vârstelor
de 2-3 ani și 4-16 versiuni ale CBCL Achenbach, rapoartele materne ale comportamentului
agresiv la băiat (mijloace) scad de la 2,6 , 2,5 , 1,6, și 1,3 la 24, 42, 60 , și 72 de luni, respectiv.
Diferențele semnificative in ratele de agresiune s-au găsit între 24 și 42 de luni și 60 și 72 de luni
(pentru toate cele patru comparații, p-valori <.001). din pacate , sunt relativ putine studii despre
stabilitatea comportamentelor agresive care incep in copilaria timpurie. Studii asupra copiilor
putin mai mari sugereaza ca continuitatea este moderata incepand cu perioada prescolara pana in
cea scolara. In unul din primele studii mai recente , Jersild si Markey (1935) au aflat ca printre
copii de 2 pana la 4 ani , agresiunea constatata avea o stabilitate de 0,7 pe o perioada de 9 luni.
Mai recent , Richman ,Stevenson si Groham (1982) au identificat un top de 14% a copiilor de 3
ani cu probleme de comportament printr-un chestionar parental si i-au urmarit in comparatie cu
un grup controlat de copii din medii similare .Problemele au persistat la 63% dintre acesti copiii
la varsta de 4 ani in comparatie cu 11% in cazul grupului controlat si 62% la varsta de 8 ani in
comparatie cu 22%.
In mod similar Cambell si colegii lui au urmarit doua cohorte de copii greu de manuit din
perioada prescolara pana in cea scolara. In primul grup , copii identificati la 3 ani au aratat o
continuitate moderata a problemelor de comportament la varsta de 6 ,9 si 13 ani. 50 si 48 %
dintre cei cu probleme la varsta de 3 ani au aratat probleme clinice semnificative la varsta de 6 si
9 ani. Campbelle (1994) a urmat un al doilea grup de copii hiperactivi si neatenti si a obtinut rate
ale continuitatii comparabile de la perioada prescolara la cea scolara.
Cele cateva studii longitudinale inițiate înainte de vârsta de 3 ani intaresc în mare măsură
aceste rezultate. Rose si colegii sai (1989) a găsit o corelație de 0.73 pe factorul Achenbach
Externalizarea cu vârste cuprinse între doi și cinci ani. Într-un studiu specific axat pe
comportamentul agresiv realizat de Cummings si colegii (1989), stabilitatea de agresiune fizică
de la vârsta de doi la cinci a fost la fel de mare ca r = 0.76 pentru bărbați în rândul unui eșantion
de 43 de subiecți (22 băieți). Acest studiu este notabil, deoarece este una dintre puținele în care
datele de observatie au fost obținute la ambele puncte de evaluare pentru a evalua agresiune, și
pentru că a fost obținută stabilitatea în timp ce copiii care au interacționat cu aceeași vârstă-
colegii. În propria noastră lucrare, care s-a bazat atât pe măsuri observaționale și raportul
părinteasc, Keenan și Shaw (1994) a constatat corelații variind 0.23 - 0.45 între 1,5 și 2 ani pentru
obiect-și persoană legate de agresiuni între 89 copii mici. Pentru baieti numai, agresiunea
observată a fost, de asemenea, referitoare la raportul matern a CBCL Externalizarea de la vârsta
de 3 ani, r = 0.34) (Shaw et al, 1994.), Precum și simptome de tulburări de comportament
disruptive DSM la varsta de 5 ani folosind K-SADS, r = 0.30) (Keenan et al., în presă).
În cele din urmă, din analiza datelor din cohorta noastră mai recentă de venituri mici băieți, am
găsit în rândul băieților identificate la sau peste percentila 90 pe factorul de CBCL Externalizarea
de la varsta de 2 ani, 63% au rămas de mai sus percentila 90, la vârsta de 5 ani, și 97% a rămas
peste medie. La vârsta de 6 ani, 62% au rămas în intervalul clinic și 100% (toate 18) a rămas de
mai sus mediana. Ratele de rezultate fals negative sunt relativ reduse pentru aceiași factori. Doar
13 și 16% din băieți sub percentila 50 pe Externalizarea de la varsta de doi ani sa mutat în
intervalul clinic la varste cinci și șase, respectiv,
Alte studii in acest sens au fost facute de Rose si Feldman 1989 , cummings , Iamotti si Zalm-
Weber 1989 Kuman si Shaw.1994.
Luate impreuna , rezultatele acestor studii sugereaza ca agresivitatea arata o continuitate
moderata pana la puternica in perioada copilariei. Ar trebui luat in considerare si faptul ca aceste
nivele de stabilitate ar putea fi limitate si la alte esantioane cu risc ridicat.
In final , cum precizeaza Rutter 1997 , in ciuda stabilitatii ridicate a comportamentului agresiv
din copilaria timpurie , ramane de stabilit daca acesti "starteri" vor continua sa demonstreze un
comportament antisocial sever pe timpul perioadei scolare si adolescenta.

Corelații de agresiune pe timpul copilariei timpurii

Câțiva factori au fost teoretizați ca fiind o sursă de influență asupra cursului agresivității la
copii mici. Din păcate sunt puține studii care au fost făcute pentru a valida aceste ipoteze legate
de copii. Mai departe vom vorbi despre studiile care au abordat problemele de comportament,
despre temperamentul la copii mici, atributele, suportul parinților și modul de creștere al copiilor.

Temperamentul copiilor mici

Majoritatea studiilor s-au concentrat pe emotivitate negativă la copii mici, deși cercetări
recente au început să exploreze diferențele individuale de atenție și expresie a furiei.
Emotivitatea negativă este considerată ca fiind legată în mod direct de comportamentele
agresive și indirecte prin defectele pe care le are asupra modului de creștere a copilului. Câteva
studii făcute de Bates în 1985 indică faptul că asocierea din temperamentul copiilor mici și mai
târziu problemele de exteriorizare ar putea fi cel puțin partial datorate percepției stabile a
părinților asupra copilului decât asupra comportamentului acestuia. Interesul pentru explorarea
diferențelor individuale în expresiile de furie la copii mici rezultat din munca asupra bazelor
afective ale agresivitații au crescut.
A fost ipotetizat faptul că acei copii care raspund la frustrarile obiectivelor cu furie intensă și
prelungită ar putea fi sub un mare risc de probleme comportamentale agresive. Pentru a susține
aceasta idee cațiva cercetători au examinat relațiile dintre agresivitatea copiilor la vârsta de doi
ani și problemele ulterioare de comportament la urmașii unor mame sănătoase din punct de
vedere emoțional și a unor mame aflate în stare de depresie. Ambele forme normative și
neregulate de agresivitate au fost identificate. Doar agresiunile neregulate au prezis problemele
exteriorizate raportate de către mame la copii de cinci ani și raporturile copiilor asupra
problemelor comportamentale la vârste de șase ani.

Atributele și suportul parental

La nivelul mediului înconjurător neadaptarea parentală și suportul social scăzut, ar putea

compromite creșterea copilului. Părinții care au tulburari de comportament sunt un model greșit
pentru copii, aici incluzând atât conflictele între părinți cât și folosirea forțelor fizice pentru a
rezolva neîntelegerile. Tulburările de comportament ale părinților au fost examinate ca fiind
factori de risc pentru problemele de comportament la copii mici. Investigatorii au fost identificat
surse ale stresului și suportului în cadrul și în afara sistemului familial ce au legatură cu
problemele comportamentale ale copilului. Unul din factorii care este asociat cu problemele de
exteriorizare sunt conflictele matrimoniale, în special dacă conflictele implica neîntelegeri asupra
modului de creștere al copilului.
 Creșterea copilului

Un copil care primește mai puțină atenție, ar putea declanșa un comportament perturbator
pentru a obține atenția parentală. Astfel sensibilitatea maternală scăzută ar putea declanșa
inițierea unor modele coercitive de interacționare și dezvoltarea a mai multor probleme de
comportament la copii care au ajuns la vârsta școlară. Legat de siguranța atașamentului, o
asociere consistentă a apărut între categoria dezorganizată, nesigură și problemele de
exteriorizare de mai târziu, în special probleme de agresivitate la baieți. Din teoria dezvoltării,
responsabilitatea maternă ar trebui studiată ca și corelație a comportamentului distrugător din
primul an de viață a copilului, practicile disciplinare ar trebui sa fie mai remarcabile în
dezvoltarea comportamentului distructiv în anul doi și trei de viață.
În timp ce își mențin o relație pozitivă, parinții încep să transmită pozitivismul, voința lor și
către ceilalți membri ai familiei; drept urmare părinții încep să se aștepte la controlul auto-
reglator mai mare.
Din perspectiva învățării sociale, părinții respingători pot reîntări în mod neintenționat
comportamentul distructiv infantil așteptându-se doar la comportament negativ din partea
acestuia. Copilul poate învăța că cea mai bună cale de a determina comportamentul respingator al
părintelui este printr-un comportament grav, agresiv în concluzie copilul respins poate eșua în a-și
exterioriza valorile morale neținând cont de drepturile și bunăstarea altora.

Adversitatea cronică în familie

S-a demonstrat faptul că acumularea factorilor de risc poate duce la numeroase tipuri de
probleme de comportament la copii. S-au făcut două studii la copii cu vârstele între doi și trei ani
jumătate, referitoare la faptul că: relația dintre exteriorizarea și interiorizarea problemelor era
robustă; familiile cu factori de stres ridicat, din patru domenii diferite, aveau un punctaj mai mare
cu 15% în ceea ce priveau simptomele, decât familiile fără stres; familiile stresate includeau
adaptarea maternală, climatul familial, agresivitatea parentală, riscurile socio-demografice.

Tratament

Nu trebuie să fie neaparat pe baza de medicamente, deoarece se poate rezolva totul prin
terapie. Atâta timp cât părinții se pot controla, să-și controleze aceste tulburari pot ajuta copii să
aiba un comportament non-agresiv. În primul an copilul ar trebui să simtă protecția din partea
părinților, nu trebuie să i se răspundă cu agresivitate. În al II - lea an de tratament, factorii de stres
trebuie înlăturați în totalitate, pentru a se lăsa tratamentul terapeutic să își facă efectul. Iar în cel
de al III - lea an dacă agresivitatea nu dispare intervin tratamentele prin medicamente.
 Responsabilitatea parentală

Responsabilitatea părinților este considerată ca fiind determinată în stabilirea calității relației

de atașament și în tendințele comportamentale ale copilului. Copii cu părinți iresponsabili pot
dezvolta agresivitate pentru a atrage atenția, nu se tem atât de mult dacă ar pierde un părinte. Ca
intervenție inițial terapeuții încearcă să aducă responsabilitatea parentală la parametri normali,
punându-i pe parinți să aibă grijă de un copil care deja i-a provocat chiar și pe cei mai răbdători
dintre ei. Conflictele unui părinte cu un copil agresiv pot include temeri ale agresiunii, cum ar fi
abuzurile, violența domestică, rezultând sentimente de furie, respingeri ale copilului. Tratamentul
constă în ajutorarea parinților să înțeleagă relația dintre experiențele trăite în copilarie și în
comportamentul actual ca și îngrijitor. Aceste schimbări permit părinților să răspundă mai afectiv
nevoilor și emoțiilor copilului său.

Practici disciplinare

Practicile disciplinare devin tot mai importante in formarea comportamentului copilului in

anul 2 si 3 de viata. Exista o ipoteza care sustine ca maniera in care parintii impun si pun in
aplicare limite, are importante implicatii in dezvoltarea agresiunii (Patterson, 1982; Webster-
Stratton & Herbert, 1994). Trainingurile de management ale parintilor cauta sa schimbe practicile
disciplinare care pot favoriza si mentine tendinta agresivitatii la copiii mici. Este important sa se
faca o evaluare a relatiei parinte-copil, de preferat in mediul de acasa. Focusarea centrala in
trainingurile de management se face pe ajutarea ingrijitorilor sa evite o dezvoltare coercitiva a
interactiunilor parinte-copil. Parintii invata sa observe comportamentul copiilor lor intr-o maniera
obiectiva, fara sa se implice emotional, si sa aplice metodele potrivite in cazul unui
comportament agresit.
Time-out este o tehnica folositoare de disciplinare deoarece stopeaza interactiunile
negative parinte-copil, in timp ce comportamentul negative este nerasplatit. Aceasta tehnica poate
fi folosita cu copii de 18 luni si poate fi implementata in aceeasi maniera si cu copii mai mari, dar
pentru durate mai scurte. Parintii ar trebui sa-si avertizeze copiii in privinta consecintelor unui
comportament agresiv. Cand apare agresivitatea, copilul este mutat imediat intr-un spatiu in care
stimularea alternativa nu este disponibila. Time-out trebuie folosita judicios. Terapeutii pot
discuta cu parintii si pot decide impreuna ce comportament merita time-out si care trebuie
ignorat. In final, parintii ar trebui sa invete sa identifice importanta aplicarii acestor criterii
constant si sa identifice comportamentele care pot duce mai tarziu la agresivitate (exemplu:
semne fizice de furie sau frustrare). Este posibil sa se intervina si inaintea aparitiei agresivitatii.
Asa cum trainingurile de management ale parintilor arata ingrijitorilor cum sa faca
comportamentul agresiv mai putin present in copilaria lor, parintii invata de asemenea sa creasca
intensitatea comportamentului prosocial (Webster-Stratton & Herbert, 1994). Terapeutii pot ajuta
parintii in identificarea si monitorizarea comportamentelor dorite, alegand recompense potrivite.
 Adversitatea familiei

Clinicienii in pot gasi pe parinti ca fiind incapabili sa urmeze recomandarile

tratamentului. Daca aceasta problema apare, este posibil ca resursele sociale ale familiei sa nu
permita terminarea tratamentului. De exemplu, familia este prea numeroasa, iar parintele nu
reuseste sa-i ofere atentia necesara copilului. Sau cartierul este atat de periculos, incat mama nu
reuseste sa-i ofere copilului libertatea de care are nevoie. Factorii care pot interfera cu acest
tratament ar trebui sa fie examinati cu atentie in timpul perioadei de evaluare. Vizitele la
domiciliu sunt folositoare, deoarece ofera terapeutului sansa sa observe cauzele
comportamentului agresiv.
Terapia multisistemica (MST) a fost dezvoltata de catre Henggeler si Bourdin (1980). Ea
dovedeste importanta mediului in care traieste copilul. Original aceasta metoda a fost folosita la
adolescenti cu dereglari de conduita, dar cu un efort preliminar acum se aplica si copii si la
familiile acestora. Aceasta metoda constra intr-o varietate de modalitati de tratament. De
exemplu, o terapie MST poate include: interventii bazate pe familie (terapii de familie) – pentru a
creste coeziunea si a diminua ostilitatea, ajutarea familiei in gasirea unei locuinte potrivite.

Interventii in afara terapiei

Copiii de 2-3 ani pot fi agresivi in diferite circumstante cum ar fi: grupul de joaca, in parc.
Copilul poate intra in contact cu persoane care sa-i provoace un comportament agresiv, de aceea
este necesar ca terapeutul sa comunice cu parintii si cu oamenii cu care intra in contact copilul.
Copilul poate deveni agresiv si din cauza mediului, iar in acest caz parintii au un rol important, ei
fiind cei care ar trebui sa dea comenzi stricte si pedepse care ar putea duce la un comportament
agresiv.

Ilustrarea unui caz

Exemplul urmator este bazat pe un amestec de mai multe cazuri clinice. Este prezentat
pentru a ilustra provocarile inerente in cunoasterea nevoilor copiilor agresivi si familiilor lor.
Doamna Amy Williams a sunat la o clinica de sanatate mentala plangandu-se de
comportamentul distructiv al fiului sau de 2 ani, Tommy. Doamna si domnul Williams traiau intr-
un apartament cu doua camere cu cei trei copii ail or: Melissa, 6 ani; Tommy; si Joan, 7 luni.
Doamna Williams parea foarte ingrijorata la telefon in legatura cu interactiunea dintre Tommy,
ea, Melissa si Joan. Ea a spus ca Tommy a fost intotdeauna un copil care devenea usor agresiv si
isi exprima frustrarile fizic. Acest lucru nu a fost o problema pana cand acesta a inceput sa fie mai
mobil din punct de vedere fizic in ultimul an. Dupa venirea pe lume a lui Joan, agresivitatea lui
Tommy a devenit mai puternica, ceea ce a rezultat din atentia mai scazuta din partea ambilor
parinti. El a inceput sa strice lucruri valoroase din casa, jucarii si a zgariat masa si podeaua, ba
chiar a fost surprins tragand-o pe Joan de maini si de picioare. Amy nu l-a mai lasat
nesupravegheat pe Tommy in prezenta lui Joan. In consecinta, el a inceput sa vorbeasca vulgar si
a apelat la forta fizica. Inainte ca Joan si Tommy sa se nasca, parintii aveau 2-3 prieteni apropiati,
cu care au diminuat contactul. Amy avea o slujba part-time inainte de nasterea lui Tommy. De
atunci a fost o mama cu norma intreaga.
O sedinta de acomodare a fost aranjata pentru a intelege mai bine comportamentul
problematic al lui Tommy, calitatea relatiilor dintre acesta si restul membrilor familiei, si gradul
de cooperare al familiei. Domnul Williams a putut participa la o sedinta seara devreme, insa si-a
exprimat ingrijorarea in legatura cu posibilitatea de a participa la intruniri in mod regulat. Cu
incurajarea terapeutului, doamna Williams a rugat-o pe mama domnului Williams sa aiba grija de
Joan in timpul vizitei. Este notabil faptul ca pana si pregatirea pentru a merge la prima sedinta a
testat abilitatea familiei de cooperare.
In timpul primei parti a interviului, Tommy si Melissa au avut voie sa se joace in camera
cu un set de jucarii pentru a observa comportamentul lui Tommy alaturi de sora sa. Pentru a
evalua relatia dintre cei doi frati, a fost folosita aceasta tehnica de a-i lasa singuri sa se joace,
deoarece aceasta a oferit si posibilitatea terapeutului sa observe modul in care parintii vor
reactiona in cazul imminent al unei certuri intre cei doi frati. Dupa zece minute, timp in care
copiii s-au implicat in jocul lor cu figurinele, Tommy s-a suparat din cauza unor cuvinte spuse de
sora sa. Acesta i-a smuls jucaria din mana, a trantit-o de perete, supa care a lovit mana Melissei.
Parintii s-au uitat simultan unul la celalalt, apoi la terapeut, dupa care domnul Williams l-a luat in
mod fortat pe Tommy si l-a asezat pe fotoliu langa ei, timp in care copilul raspundea prin tipete.
Dupa cateva minute, lui Tommy i s-a permisa sa mearga din nou sa se joace. Totusi, aceasta scena
s-a mai repetat de doua ori in urmatoarele 20 de minute, iar lui i s-a spus sa se joace intr-o parte
diferita a camerei.
Cand nu aveau tangenta cu comportamentul interuptiv a lui Tommy acestia discutau
problemele pe care le intampinau cu acesta. Tommy si-a catalogat parintii in mod emotional si
punitiv drept raspuns. Tiparul a fost asemanator celui al lui Patterson (1982), in care parintii si
copiii isi intaresc reciproc comportamentul adversative conducand la adancirea problemei.
Terapeutul a examinat de asemenea si istoria atasamentului lui Tommy fata de parinti, mai
ales inainte de nasterea lui Joan. In comparatie cu Melissa, Tommy a fost descries de catre mama
drept un copil cu care era mai greu sa comunici, un tipar care a persistat in primul sau an de viata.
Inca de cand avea aproximativ 15 luni, se surprindea mereu dojenindu-l pe acesta pentru
comportamentul sau agresiv si periculos. Ea a declarat ca se simte vinovata, deoarece nu putea sa
petreaca destul timp cu familia din cauza job-ului, domnul Williams nu era dispus sa-si scurteze
programul pentru a rezolva aceasta problema. Ambii soti au fost de accord ca problema cu
Tommy le-a afectat relatia de cuplu, in special de a se sustine unul pe celalalt.
 Evaluarea problemelor gasite

Printre problemele tipice cu care se confrunta familiile cu copii agresivi, in familia

Williams se numarau tendintele copilului de a se enerva repede, strategii disciplinare care
neintentionat tensionau si mai tare relatia cu copilul, relatia de cuplu care era pusa in pericol si
foarte putin support din partea rudelor si a prietenilor. In plus, cand familia a intampinat sosirea
lui Joan, atentia parintilor s-a mutat pe nasterea noului membru al familiei, neglijandu-i pe
ceilalti.

Selectia tratamentului

S-a realizat un tratament care incorpora elemente din diverse modalitati. Tratamentul
includea componente din modul in care Webster-Stratton si Patterson abordau idea de crestere a
copiilor, psihoterapia copil-parinte sustinuta de Lieberman si Pawl si terapia structurala a familiei
a lui Minuchin. Inainte ca terapeutul sa poata implementa schimbarea, s-a depus un real efort
pentru a plasa problemele familiei intr-un context al dezvoltarii normative. Fara a minimiza
seriozitatea problemei lui Tommy si distragerea parintilor, familia a fost informata despre cat de
tipica era problema unui asemenea comportament pentru fratii mai mari ai nou-nascutilor. Apoi,
inainte de a aplica orice tehnica diciplinara, s-a depus efort pentru a imbunatati relatia lui Tommy
cu parintii acestuia. Patterson a sugerat ca prin incurajarea parintilor a fie mai apropiati de copii,
acestia prind incredere in ochii lor. Sunt numeroase motive pentru care parintii se abtin de la a fi
afectuosi cu copiii lor. In unele cazuri, parintii pot fi neexperimentati in citirea si/sau in raspunsul
la indiciile copilului. In cazurile ca cel prezentat mai sus, in care copilul a ajuns sa fie vazut drept
de necontrolat, parintii s-ar putea simti blocati in a interactiona intr-un mod afectuos datorita
ranilor lasate in urma certurilor cu acesta. In acest caz, a fost necesar ca terapeutul sa joace un rol
activ in modelarea comportamentului afectuos si cooperant pentru a arata parintilor ca Tommy
era mai capabil sa raspunda intr-un mod pozitiv.
Odata ce au depasit ezitarea initiala, ambii parinti l-au abordat pe Tommy intr-o maniera
prietenoasa. Cea de-a doua sedinta a fost facilitate de prezenta soacrei lui Amy, care a avut grija
de Melissa si Joan, dand ocazia parintilor sa-si canalizeze atentia doar asupra lui Tommy. De
asemenea, parintii au fost instruiti sa intervina in educarea lui Tommy si intr-un mod mai
obiectiv, unul mai putin emotional si sa foloseasca tehnici disciplinare care sa scada valentele
emotionale ale interactiunii. Parintii trebuie sa arate simultan faptul ca comportamentul agresiv
nu va fi acceptat si sa-l modeleze prin administrarea pedepselor. La sfarsitul sedintei, parintii au
fost lasati singuri cu terapeutul si au discutat cu acesta despre comportamentul pe care il adopta
Tommy inainte de a avea o rabufnire agresiva pentru ca in viitor sa poata intervene mai prompt.
Atat problemele relationale car si cele disciplinare au fost aduse in discutie in fiecare
saptamana. Pentru a imbunatati relatia dintre sotii Williams s-au tinut sedinte de cuplu o data la
patru saptamani pentru a discuta probleme legate de cresterea copiilor si probleme de cuplu.
Mama domnului Williams a continuat sa aiba grija de copii pe parcursul sedintelor si in timpul
serilor de week-end, astfel incat cei doi sa poata sa petreaca ceva timp singuri. Domnul Williams
si-a aranjat programul astfel incat sa poata face trei sedinte din patru pe luna. Mama domnului
Williams a participat de asemenea la doua sedinte pentru a nu se crea discrepante in modul de
administrare al disciplinei. De asemenea, domnul Williams a renuntat la unele din multele ore pe
care le avea la service pentru a petrece mai mult timp cu familia, fara sa le afecteze prea mult
situatia financiara. Intr-un final ambii parintii au fost incurajati sa petreaca timp cu prietenii lor
individual o data la 3 saptamani pentru a asigura sprijin extern.
Tratamentul a evoluat in maniera doi pasi inainte si unul inapoi. Dupa ce a raspuns initial
la atentia pozitiva crescanda si disciplina mai putin emotionala si mult mai consistenta intr-un
mod pozitiv, comportamentul lui Tommy s-a imbunatatit. Totusi, dupa doua saptamani
comportamentul lui Tommy s-a inrautatit. Parintii au fost incurajati sa ramana fideli planului
initial, in mod particular sa continue sa-l abordeze pe Tommy intr-o maniera afectiva si
protectoare si mentinerea calmului atunci cand ii sunt administrate pedepsele. In urmatoarele
saptamani, comportamentul lui Tommy a aratat o imbunatatire graduala, cu mai putine, ca
frecventa si intensitate rabufniri agresive. Dupa 14 saptamani de tratament comportamentul sau s-
a imbunatatit intr-atat incat au redus sedintele doar la verificari lunare. Tratamentul a fost incheiat
cu success dupa 6 luni.