Legea despre trecerea la alfabetul latin („Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989)

După „Marea Adunare Naţională” de la Chişinău din 27 august 1989, în care sute de mii de
moldoveni ceruseră proclamarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, în 31
august Sovietul Suprem al republicii (parlamentul) a votat legile care îndeplineau aceste cerinţe.
Discuţiile din Sovietul Suprem au avut loc într-o atmosferă tensionată. Încă din 16 august
începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii „moldoveneşti” ca limbă
de stat, cerîndu-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse. Conform informării făcute de Mircea
Snegur în plenul Sovietului Suprem, 116 întreprinderi, cu un efectiv de 80000 de muncitori,
intraseră în grevă („Tinerimea Moldovei” din 1 septembrie 1989). Probabil, această intrare în
grevă a rusofonilor a contribuit la mobilizarea mai bună a moldovenilor, care au venit în număr
mare la „Marea Adunare Naţională”.

Grevele se declanşaseră în practic toate oraşele mai mari ale republicii: Chişinău, Tiraspol,
Bender (Tighina), Bălţi, Rîbniţa, Comrat. După unele afirmaţii din presa de limbă
moldovenească la care am avut acces (la presa de limbă rusă din Republica Moldova n-am fost
abonat în acea vreme, deci relatarea mea suferă din punct de vedere al obiectivităţii din această
pricină), dar şi din spusele lui Mircea Snegur în suspomenita informare făcută Sovietului
Suprem, în unele cazuri muncitorii erau siliţi să intre în grevă de direcţia fabricilor, alcătuită în
mare parte din rusofoni (efect al politicii de cadre sovietice). „Muncitorii unui şir de
întreprinderi, bunăoară, de la fabrica de elemente de beton armat (Bender), de la uzina Mezon
(Chişinău), de la asociaţia Bendertrans şi de la alte întreprinderi se adresează cu indignare
Prezidiului Sovietului Suprem în legătură cu faptul că conducătorii întreprinderilor îi îndeamnă
la greve, împiedică exercitarea funcţiilor lor de producţie”, spunea Mircea Snegur, preşedintele
Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, criticînd în cuvîntarea sa şi ziarul „Pravda”,
pentru „reflectarea insuficient de obiectivă (…) a evenimentelor care au loc în republica
noastră”.

Încă înainte de începerea dezbaterilor din Sovietul

Suprem, climatul interetnic din republică se înrăutăţise simţitor, ajungîndu-se şi la violenţe
(prevestind parcă conflictul transnistrean din 1992). Alecu Reniţă scria, în „Literatura şi Arta”
din 24 august 1989 (ziar care trecuse deja la grafia latină, nemaiaşteptînd legile Sovietului
Suprem): „Microraionul Buiucani din capitala Moldovei s-a transformat într-un colţ de infern
pentru băştinaşi. Vasile Malaneţchi, directorul adjunct al Muzeului republican de literatură ‘D.
Cantemir’, Valentin Filipschi, ziarist şi Tudor Bragă, colaborator la Muzeul de arte plastice, în
seara de 12 spre 13 august au fost atacaţi de un grup de vreo 10 bandiţi înarmaţi cu vergi şi
lanţuri de metal. Tăbărînd asupra lor cu răcnetul: ‘Bei rumînskuiu padlu!’, huliganii i-au
imobilizat pe toţi trei, lovindu-i cu bîtele şi bătîndu-i cu picioarele. Ulterior, V. Malaneţchi a
fost internat la spitalul nr. 2, avînd o comoţie cerebrală şi coşul pieptului năsădit. V. Filipschi s-
a ales cu leziuni corporale şi cu o mînă fracturată”.
Pentru o corectă perspectivă istorică, precizez că în 1989 oraşele basarabene erau mai rusificate
decît azi. După destrămarea URSS, ca urmare a dezastrului economic care a urmat, mulţi
rusofoni care fuseseră colonizaţi în Basarabia în perioada sovietică (iar colonizarea a fost
aproape exclusiv la oraşe), s-au întors la locurile lor de baştină, unde şi nivelul de trai era mai
ridicat. Astfel s-a realizat o „românizare” a părţii basarabene a Republicii Moldova. În Chişinăul
de azi, cu 72% moldoveni după ultimul recensămînt, e puţin probabil ca minoritatea rusofonă să
organizeze bande agresive care să dorească conflicte interetnice, dar în 1989 „raportul de forţe”
era diferit.

Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti nu fusese ales democratic, primele alegeri „semi”-
pluraliste, în condiţiile gorbacioviste, urmau să aibe loc abia în 1990. Avuseseră însă loc alegeri
în condiţii gorbacioviste chiar în 1989, pentru Sovietul Suprem al URSS. Cu acest prilej, au
putut deveni deputaţi în parlamentul de la Moscova mai multe persoane care-şi trecuseră în
programul electoral decretarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină,
ceea ce dăduse legitimitate acestor revendicări, iar deputaţii Sovietului Suprem ştiau că la
următoarele alegeri chiar va conta părerea alegătorilor la eventuala lor realegere.

Conform sistemului sovietic, deputaţii Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti nu erau

politicieni de profesie, cu excepţia cîtorva şefi care lucrau în aparatul de stat şi de partid
(comunist, acesta era încă partid unic, organizaţiile politice alternative de felul Frontului Popular
existau, erau chiar foarte active, dar nu fuseseră înregistrate oficial). Majoritatea deputaţilor
aveau însă un loc de muncă de bază – tractorişti, preşedinţi de colhoz, ingineri, pedagogi – de
unde lipseau doar cîteva zile pe an cît ţineau sesiunile Sovietului Suprem.

Desfăşurarea sesiunii Sovietului Suprem este relatată de Alecu Reniţă, în „Literatura şi Arta” din
7 septembrie 2009: „Pe marginea rapoartelor prezentate de M. I. Snegur şi I. P. Calin s-au
pronunţat timp de două zile, 29-30 august, 45 de deputaţi. Diapazonul cuvîntărilor, reflectînd
stările de spirit din republică, au oscilat de la principiile leniniste ale egalităţii în drepturi a
tuturor naţiunilor pînă la frazeologia înşelătoare a interfrontiştilor. În cuvinte, nici un vorbitor
n-a protestat deschis împotriva statalităţii limbii moldoveneşti, în realitate, însă, organul
legislativ a fost supus permanent şantajului politic din partea falangei iovvist-ţurcanist-ţîmaist-
ninaandreeviste, care a recurs la cele mai impertinente şi agresive încercări de a reduce la zero
proiectele de legi”.

Traducere din limba moldovenească pentru cititorii din România: Prin principiile leniniste ale
egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor se înţelege acceptarea limbii moldoveneşti ca unică
limbă oficială a RSS Moldovenească şi revenirea la grafia latină. Interfrontul (Frontul
Internaţionalist) era o organizaţie politică neoficială care se opunea Frontului Popular şi susţinea
păstrarea dominaţiei limbii ruse în republicile unionale şi menţinerea unui sistem centralizat în
URSS, în aceasta constînd frazeologia sa înşelătoare. Susţinătorii Interfrontului erau în general
minoritarii ruşi şi rusificaţi. Vasile Iovv era prim secretarul Partidului Comunist Moldovenesc la
Bălţi, devenit mai apoi înalt demnitar al Republicii Moldova sub regimul Voronin (interesant că
Alecu Reniţă îl pune pe Iovv pe primul loc în enumerarea pe care o face a duşmanilor legii
privind limba de stat). Leonid Ţurcan era prim secretar al Partidului Comunist la Tiraspol, azi
dispărut practic din viaţa politică. Piotr Ţîmai era prim secretarul de la Bender (Tighina), nu ştiu
cu ce se ocupă azi. Nina Andreeva era o activistă de la Tiraspol, devenită apoi activă şi în
mişcarea separatistă. Falanga iovvist-ţurcanist-ţîmaist-ninaandreevistă reprezintă deputaţii care
susţineau greviştii rusofoni, respingînd ideea că minorităţile naţionale din Moldova ar trebui să
înveţe moldoveneşte şi cerînd statut de limbă de stat şi pentru limba rusă.
Evenimentele sînt relatate şi de Vasile Năstase, în „Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989:

„Deputatul Simion Grossu [prim secretarul Partidului Comunist al Moldovei] lansează ideea
acordării limbii ruse a funcţiei de limbă de comunicare interetnică pe teritoriul republicii
noastre. Deputatul Ion Druţă e de părerea că în asemenea caz ar fi mai judicios să se renunţe la
eufemistica formulă ‘limbă de comunicare între naţiuni’, ea constituind de fapt un pleonasm în
raport cu noţiunea limbă de stat. Deputatul Ion Hadîrcă consideră absolut necesar de a se
adăuga în varianta finală a proiectului (articolul nr. 1) că limba moldovenească este limbă de
comunicare interetnică pe teritoriul republicii, dar, din păcate, nu este susţinut de toţi cei
prezenţi în parlament.
Era în jur de ora 20 şi cînd se părea că bucăţica de pîne a fost zmulsă cu forţa din mîna
flămîndului, afară, lîngă Teatrul de operă şi balet [în care se desfăşurau lucrările parlamentului],
s-a produs un mare miracol. Ciucurii de oameni, de parcă ar fi fost dirijaţi de o forţă
extraterestră, au început a se consolida cu o rapiditate fulgerătoare.
‘Oameni buni, ne-au amăgit!’
Aceasta a fost durerea unui om care peste doar o miime de clipă a pătruns în inimile tuturor
basarabenilor de bună credinţă. Astfel, puhoaiele de oameni au început a se îndrepta spre
clădirea teatrului scandînd încontinuu: ‘Noi vrem o limbă’, ‘Grevă generală’, ‘Unire
moldoveni!’. Cordoanele detaşamentelor de ocrotire a ordinii publice le-au barat calea spre
scările parlamentului, cîteva femei au fost lovite cu bastoanele înfierbîntate ale unui miliţian,
semnalele salvării păreau a fi un piuit jalnic pe fundalul vacarmului declanşat. Grupul de
filmare la NBS News ne dă o lecţie serioasă de operativitate şi profesionalism pentru că chiar în
acea seară informaţia colegilor noştri – prin intermediul televiziunii moldoveneşti – a ocolit
lumea întreagă… Se anunţă o pauză şi membrii parlamentului dau ochii cu realitatea”.

„Tinerimea Moldovei” avea să preia şi expresia „ora astrală a neamului” folosită anterior de
săptămînalul „Literatura şi Arta” pentru a descrie adunarea populară din 27 august în care se
ceruse adoptarea legilor despre limbă de stat şi alfabet latin. Ceva pare să se fi întîmplat la
„Tinerimea Moldovei”, ziar care pînă atunci urma linia oficială. În numărul din 6 septembrie, în
care se vede o adoptare a liniei naţionale, deasupra casetei de redacţie apare „pentru redactor
Valeriu Rogozenco”, în timp ce pînă atunci ziarul apărea cu specificarea „redactor Vasile
Botnari”. Rogozenco este cel care se va plînge, în „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie 1989,
despre cenzura existentă la „Tinerimea Moldovei”, apropo de evenimentele din 7 şi 10 noiembrie
1989.
Ziarul moscovit „Pravda” a publicat în 3 septembrie relatarea corespondentului său A. Pasecinic
despre istorica sesiune a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti. Articolul este tradus în
„Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie, sub titlul „Un examen al bunăvoinţei”. „Limba
moldovenească, care a degradat în perioada de răstrişte şi stagnare, s-a ales cu garanţii ferme,
cu un amplu program al renaşterii sale”, scrie ziaristul de la Moscova, pomenind totodată
„atmosfera social-politică nemaivăzut de încordată din republică”. „În momentele necesare,
după părerea lor, membrii Frontului Popular din Moldova se adunau repede lîngă teatru,
scandînd solidar lozinci ultimative, arborînd sus deasupra capetelor placarde şi panouri.
Recunosc, îţi era incomod să treci pe lîngă coridorul de miliţieni, auzind aceste scandări! Şi
doar în ultima zi a lucrărilor sesiunii, cînd primul secretar al comitetului orăşenesc de partid
Bender P. Ţîmai a cerut cu hotărîre ori să se creeze condiţii normale pentru lucrările sesiunii,
ori să se transfere sesiunea în alt oraş, această blocadă a fost suspendată rapid şi organizat”,
mai adaugă Pasecinic, concluzia ziaristului de la „Pravda” fiind: „Nu trebuie să uităm de
originea noastră ci să fim mai presus de apartenenţa naţională, şi de la această înălţime a
bunăvoinţei, a respectului reciproc, să vedem în ochii altuia durerea şi să ne pătrundem de ea”.
În cuvîntul de încheiere (publicat în „Tinerimea Moldovei” din 3 septembrie 1989), Mircea
Snegur răspunde întrebărilor unor deputaţi şi se justifică pentru prezenţa sa la „Marea Adunare
Naţională” din 27 august: „Nu excludem faptul că în timp ce poporul se aduna în piaţă au fost,
la sigur că au fost lozinci de felul celor reproduse în fotografiile publicate de ‘Molodej
Moldavii’. Însă la începutul şi în timpul desfăşurării adunării – de la ora 12 şi atît timp cît ne-
am aflat acolo (ce-i drept cu anumite întreruperi; tocmai în momentul cînd a luat cuvîntul
tovarăşul, dacă îi putem zice tovarăş, din republicile baltice, eu şi Ivan Timofeevici am plecat pe
o jumătate de oră sau pe o oră şi ne-am întors spre sfîrşit) în cadrul ei a avut loc o discuţie
constructivă”. N-am fost abonat la „Molodej Moldavii” aşa că, din păcate, nu pot spune
cititorilor ce conţineau lozincile acelea groaznice care au fost fotografiate de acel ziar.

De tovarăşul
(dacă îi putem spune aşa) din republicile baltice, s-a ocupat procuratura RSS Moldoveneşti, care
i-a deschis dosar penal pentru aţîţarea vrajbei interetnice. Ceea ce a determinat acest lucru este
afirmaţia de la începutul discursului său, ţinut în limba rusă: „scuzaţi-mă că vă vorbesc în limba
ocupanţilor” (ceea ce a stîrnit un val de aplauze). Aurelian Lavric se ocupă, în „Literatura şi
Arta” din 21 septembrie 1989, de acest subiect: „Oare nu nişte ocupanţi ar fi putut să exileze în
Siberia mii şi mii de intelectuali, gospodari din sate, oare nu nişte ocupanţi ar fi organizat
colonizarea acestui pămînt cu sute de mii de oameni (…) Această incriminare moldo-
procuraturistă ar fi echivalentă cu aceea de a învinui noi Procuratura republicii pentru faptul
că a înţeles greşit afirmaţia reprezentantului leton, în care era vorba, evident, despre călăii
stalinişti, astfel Procuratura făcînd ea însăşi o ofensă serioasă poporului rus, care a pătimit şi el
destul”.

Isprăvirea lucrărilor Sovietului Suprem nu a dus la isprăvirea conflictelor. Grevele au continuat

într-o serie de întreprinderi. „Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989 relatează de pildă
despre greva de la fabrica de mobilă nr. 1 din Chişinău şi despre mitingul Interfrontului din 3
septembrie, la care participaseră, imparţiali ca tot moldoveanul, şi Ion T. Guţu (Ivan
Timofeevici), secretar al CC al PCM şi Nicolae Ţîu, prim-secretar al comitetului orăşenesc de
partid Chişinău.
 În această situaţie încordată, miliţia condusă de Vladimir
Voronin (da, actualul încă preşedinte al Republicii Moldova) nu putea rămîne nepăsătoare. Lîngă
statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului era locul tradiţional de întîlnire a celor cu
convingeri „naţionaliste”. Virgiliu Zagaevschi povesteşte în articolul „Argumentul reteveiului”
din „Literatura şi Arta” din 21 septembrie 1989: „Pe la orele 17 [vineri 15 septembrie] şi-a făcut
apariţia mai întîi o duzină de miliţieni care au tropăit din cizme şi au fluturat absolut inutil şi
inoportun din reteveiuri [bastoane de cauciuc]. Mai tîrziu (…) peste o sută de miliţieni s-au
năpustit asupra oamenilor. (…) I-au împins pe cetăţeni într-un colţ şi printre ţipetele femeilor şi
copiilor au fost desluşite numai două cuvinte-comenzi: ‘Oţeplenie! Repressia!’. Beţele de
cauciuc loveau în oameni, nimeni nu putea să iasă din lanţul miliţienilor. (…) Spaţiul rubricii
nu-mi permite să reproduc mărturiile imprimate la dictafon ale mai multor victime, dar una,
aparţinînd deputatului sovietului raional Nistrean Chişinău M. Furdui, ne informează că unul
dintre ofiţeri (oamenii l-au numit pe colonel-locotenentul Ciobanu) a rostit: ‘Pînă n-o să vă
ucidem pe toţi nu vă liniştiţi!’. Ne adresăm ministrului afacerilor interne Voronin să dea
lămuriri publice represiilor absolut neîntemeiate şi să prezinte garanţii că atare acţiuni barbare
nu se vor mai repeta”. Parcă nu-s de mirare acţiunile din noiembrie 1989, cînd sediul
Ministerului de Interne moldovenesc, condus de Vladimir Voronin, a fost incendiat de mulţimea
înfuriată.

Mai citeşte, pe acest blog:

– 27 August 1989 – „Marea Adunare Naţională” de la Chişinău sau „ziua ce va lumina un veac”
– 12 martie 1989: La Chişinău mulţimea ia cu asalt sediul CC al Partidului Comunist
– Interviu cu Ilie Ilaşcu din 1990
– 16 noiembrie 1989: izbînda gorbaciovismului în Republica Socialistă Sovietică
Moldovenească

Partajează asta:

 Email
 Facebook
 Twitter
 LinkedIn
 Reddit
 WhatsApp
 Telegram
