Republica Democratică Moldovenească

Proclamarea Republicii Moldoveneşti

La 2 noiembrie 1917 a fost creat biroul pentru constituirea Sfatului Ţării care a mărit numărul membrilor acestui organ pînă la
160, inclusiv, zece locuri pentru moldovenii transnistreni. Pentru basarabenii de naţionalitate moldovenească au fost rezervate
105 mandate. Anume din rîndul lor a fost creat apoi în primul Parlament Blocul Moldovenesc. Fiecare partid politic, grup social,
mişcare naţională, cooperatistă, studenţească, feministă, uniune de breaslă, societate culturală căpătau un anumit număr de
mandate.
Însă această repartizare n-a fost nici pe departe echitabilă. Astfel, după cum am menţionat deja, minorităţilor naţionale care
alcătuiau circa 50% din populaţie le-au fost rezervate numai 36 de mandate, adică mai puţin de 25%. Muncitorii n-au primit nici
un loc, iar ţăranii care alcătuiau circa 80% din populaţie au căpătat doar 30% mandate. Formaţiunile politice au primit locuri în
Sfatul Ţării nu în conformitate cu ponderea lor în societate, ci în dependenţă de numărul oratorilor elocvenți din fiecare grupare
care participau la Congres. Mai multe mandate le-au căpătat formaţiunile de orientare „naţională", care includeau și elemente
proromânești. De exemplu, celui mai influent partid din Basarabia – eserilor, pentru care, mai tîrziu, la alegerile în Adunarea
Constituantă din FR au votat 31,2% din alegători, i-a fost acordat un singur loc, pe cînd P.N.M., care a obținut la aceste alegeri
doar 2,2% din voturi, a căpătat 4 mandate. Cîte un loc, ca şi eserii, au primit diferite asociaţii ale intelectualilor, liga femeilor –
organizaţii slab cunoscute sau necunoscute, în genere, iar colegiului avocaţilor şi lucrătorilor telegrafului – chiar cîte două.
La 21 noiembrie 1917 şi-a deschis lucrările Sfatul Ţării. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ. În discursul său el a formulat sarcinile
„celui dintîi Parlament basarabean. În baza dreptului la autodeterminare, dobîndit în urma revoluţiei ruse − a declarat Inculeţ −
Basarabia va trebui să devină republică democratică, formînd o parte indivizibilă din marea Republică Federativă Democratică
Rusă". Organul suprem din ţinut avea drept scop să pregătească convocarea Adunării Constituante din Basarabia, să soluţioneze
problema „trecerii pămîntului la poporul muncitor" şi să asigure respectarea libertăţilor democratice şi drepturilor minorităţilor
naţionale.
Majoritatea acelora care au luat cuvîntul au salutat Sfatul Ţării în calitate de „parte componentă nou-născută, – cum s-a exprimat
reprezentantul ziariştilor basarabeni I. German, – a Republicii Federative Ruse", iar preşedintele Sovietului Central moldovenesc
al deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor Gh. Pîntea şi-a finisat alocuţiunea cu cuvintele: „Trăiască Autonomia Basarabiei şi toate
popoarele Marii Rusii Federative!"
La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, în virtutea dreptului la autodeterminare a popoarelor, a proclamat Basarabia Republică
Democratică (Populară) Moldovenească, ca parte egală în drepturi a „Republicii Federative Democratice Ruse Unice". Conform
Declaraţiei, pînă la data convocării Adunării Populare, aleasă în baza votului universal, Sfatul Ţării reprezenta puterea supremă a
R.D.M.. Guvern al Republicii a devenit Consiliul Directorilor Generali. Sfatul Ţării apela la „poporul moldovenesc şi la toate
popoarele frăţeşti" din R.D.M. să stea la straja Adunării Constituante din întreaga Rusie şi a patriei comune – Republicii
Federative Democratice Ruse.
În ciuda prezenței elementelor proromânești în conducerea R.D.M., liderii Sfatului Ţării negau, totalmente, apartenenţa lor la
ideea românismului. Astfel, la Congresul Gubernial al Oraşelor I. Inculeţ a spus: „Separatism în Basarabia, mai ales de cel
românesc, nu există şi dacă sînt de aceştia care privesc spre Prut, ei reprezintă doar un mănunchi de oameni. Calea Basarabiei se
intersectează cu calea Rusiei, deoarece nu există vreo ţară mai liberă decît Rusia. Aşa vede lucrurile şi ţărănimea basarabeană...
Chiar şi în prezent, cînd asupra Rusiei s-au năpustit atîtea nenorociri, nici într-un sat nu veţi auzi vorbe despre separarea de Rusia.
Invers, în multe sate spun că stabilirea unei cîrmuiri de sine stătătoare va însemna separatism, iar de aici reiese că nimeni nici nu
se gîndeşte la separatism... În prezent ne ameninţă Ucraina şi România, mai ales e mare pericolul din partea României". Deoarece
la adresa organizatorilor Sfatului Ţării sunau frecvente acuzaţii de separatism, Inculeţ a considerat necesar să mai repete o dată că
„nimeni din organizatorii creării organului ţinutal n-are nici gînd de separare şi toţi doresc să conlucreze în unitate cu măreaţa
Rusie".
Însă indiferent de politica liderilor Sfatului Ţării, proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti a semnificat renaşterea
statalităţii moldoveneşti, lucru care a corespuns aspiraţiilor poporului moldovenesc şi altor popoare din ţinut, iar programul
declarat spre realizare avea un caracter revoluţionar-democratic.
Intensificarea luptei pentru putere în ţinut
Sfatul Ţării, proclamîndu-se putere supremă în gubernie, cerea supunerea tuturor instituţiilor şi organizaţiilor din ţinut. Însă
aceleaşi pretenţii le aveau şi Sovietele. Recunoaşterea Guvernului lui Lenin de către Sovietul din Chişinău, iar apoi şi de către alte
Soviete, însemna că acestea sînt gata să se supună Petrogradului bolşevic, ceea ce venea în contradicţie cu planurile Sfatului Ţării.
Pe măsura bolşevizării trupelor dislocare în Chişinău şi în provincie, se măreau şansele Sovietelor de a lua puterea în Basarabia.
Lupta pentru putere între aceste două structuri era inevitabilă.
În situaţia, cînd nici unul din pretendenţii la putere nu avea superioritate de influenţă, rezultatul luptei depindea, în primul rînd, de
susţinerea unităţilor militare aflate la dispoziţia oponenţilor şi de un şir de factori interni şi externi. Bolşevicii şi adepţii lor se
pregăteau activ pentru o încăierare decisivă, bazîndu-se sub aspect politic pe Soviete, iar în plan militar pe unităţile bolşevizate.
De asemenea, ei mizau pe ajutorul Guvernului lui Lenin.
Sfatul Ţării la rîndul său, fiind pe poziţii intransigente antibolşevice, conta pe sprijinul din exterior al Antantei şi României, iar
din interior pe susţinerea trupelor militare moldoveneşti. Conducătorii mişcării naţionale moldoveneşti căutau insistent să-şi
asigure temelia în rîndul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din armata rusă.

1
Valul de pogromuri, ce cuprinsese Basarabia în vara şi toamna anului 1917, a servit drept motiv serios pentru formarea unităţilor
moldoveneşti şi dislocarea lor în ţinut, pentru a lupta cu „anarhia", violenţa şi tîlhăriile dezertorilor, a soldaţilor nedisciplinaţi din
unităţile de rezervă, a criminalilor locali eliberaţi de Kerenski din puşcăriile ruseşti, precum şi pentru a înăbuşi protestele
ţărăneşti. În cele din urmă au fost create 16 detaşamente mobile ale miliţiei (cohorte), cîte 100 de oameni fiecare, formate din
soldaţii originari din Basarabia. În fruntea acestor forţe a fost numit A. Crihan. Însă aceste detaşamente erau prost înarmate,
resimţeau acut lipsa echipamentului şi a mijloacelor de transport. Deseori cohortele refuzau să reprime „bunturile ţărăneşti", iar pe
alocuri chiar se alăturau ţăranilor şi participau la devastarea economiilor moşiereşti. Astfel, la şedinţa plenară a Comitetului
Regimentului I moldovenesc s-a decis: „Din cauza unor manifestări contrarevoluţionare ale cohortelor la reprimarea tulburărilor
agrare, a refuza expedierea celor 800 persoane" cerute pentru reprimarea „anarhiei" din judeţul Soroca. „Democraţia
moldovenească, – se spune în continuare în această hotărîre, – nu concepe înăbuşirea prin intermediul acţiunilor militare a
anarhiei, apărută din motive agrare, ci prin curmarea ei, promulgîndu-se o lege clară, laconică... [care ar pune capăt] tuturor
cauzelor, ce condiţionează acaparările şi incendierile".
Într-un şir de oraşe şi tîrguri, organizarea luptei cu pogromurile, de cele mai dese ori instigate de elemente ciornosotene, şi-o
asumau Sovietele. Astfel, pe 13 decembriela Chişinău cu forţele Regimentului 5 de cavalerie şi marinarilor moldoveni sosiţi din
Sevastopol, a fost respins atacul asupra depozitului de vin. Pentru a exclude repetarea evenimentelor, rezervele de alcool au fost
vărsate în canalizare.
Mişcarea ţărănească din Basarabia
Principalele evenimente din ţinut aveau loc, desigur, la ţară. În decembrie tulburările ţărăneşti au cuprins întreaga R.D.M.. Ţăranii
ocupau terenurile silvice şi pămînturile moşierilor, mănăstirilor şi ale bisericii, împărţeau vitele şi inventarul agricol, furau grîul
din ambare. În felul acesta ei sperau să scape de moşieri. Ştirile despre devastarea economiilor mari se răspîndeau cu o viteză
uimitoare, iar Sfatul Ţării nu întreprindea nici un fel de măsuri pentru soluţionarea grabnică a problemei agrare.
La sfîrşitul anului 1917, puţini dintre moşieri se încumetau să locuiască la moşii. Erau cazuri de răfuială cu boierii ca, de
exemplu, cu moşierul Băluţel, proprietar de domeniu în satul Cobusca Veche, volostea Bulboaca. Aproape toate satele judeţului
Chişinău erau cuprinse de tulburări ţărăneşti. Ţăranii nu se intimidau de funcţiile înalte pe care unii proprietari mari le deţineau în
administraţie. Nu conta nici naţionalitatea proprietarului. În satul Zamciogi ei au ocupat domeniul comisarului gubernial, apoi
devenit director general de interne în Guvernul R.D.M., V. Cristi şi au înfăptuit acolo tăieri masive de păduri. Nu a ajutat nici
intervenţia preşedintelui Guvernului. Şeful miliţiei judeţului Hotin a recunoscut că miliţia este neputincioasă în lupta cu ţăranii.
După plecarea regimentelor de cazaci pe Don şi Kubani la Kaledin, alte unităţi militare refuzau să participe la reprimarea
manifestărilor ţărăneşti. Soldaţii nu numai că nu executau ordinele şefilor de a efectua acţiuni de represalii împotriva ţăranilor
basarabeni, însă peste tot luau parte la ele. Identic era şi comportamentul unităţilor moldoveneşti, create pentru a asigura
„ordinea". Astfel, la 24 decembrie, 270 de soldaţi ai Regimentului Moldovenesc participă împreună cu ţăranii la confiscarea
averii boierului Daria, 25 de soldaţi moldoveni le ajută ţăranilor să acapareze averea moşierului Iordăchescu. Soldaţii moldoveni
ajută ţăranilor în exproprierea domeniilor boiereşti din satele Scorţeni, Micăuţi din judeţul Chişinău.
Dar trebuie să concepem absolut clar: în lipsa unei puteri reale în ţinut, mişcarea stihinică a ţăranilor, însoţită de devastarea şi
incendierea multor conace, prădarea recoltelor, vitelor şi inventarului agricol a cauzat pagube enorme economiei Republicii
Moldoveneşti. Însă vina pentru aceasta n-o poartă ţăranii – exploataţi de secole, mulți fiind analfabeți, fără experienţă de
soluţionare civilizată a conflictelor sociale şi politice, – ci guvernanţii de atunci, adică liderii Sfatului Ţării care la nesfîrşit
tărăgănau cu soluţionarea problemei agrare, gîndindu-se întîi de toate la „salvarea ţinutului de haos şi bolşevism" cu ajutorul
armatelor române. Deoarece ei nu puteau conta pe susţinerea garnizoanei din Chişinău, inclusiv, pe unităţile moldoveneşti,
comisarul militar l-a împuternicit pe membrul Sfatului Ţării R. Leş să formeze batalioane din coloniştii nemţi, „înarmate cu
mitraliere pentru lupta cu anarhia şi cu pogromurile, atît în Chişinău, cît şi în judeţe".

Însă Sfatul Ţării n-a izbutit să adune forţe dornice de a „restabili ordinea". Chiar şi comisarul Sfatului Ţării pe judeţul Chişinău T.
Cotoros recunoştea că pentru lichidarea anarhiei e „necesară reglementarea transmiterii pămîntului cu inventarul viu şi mort în
mîinile poporului". Nefiind în stare să consolideze situaţia din Republică; liderii ei erau în stare de confuzie. P. Erhan,
preşedintele Consiliului General, la şedinţa Sfatului Ţării din 13 decembrie a declarat că „pe teritoriul Republicii Moldoveneşti
încă nu există plenitudine de putere... Dacă nu avem forţe, să plecăm de aici. Recunoscînd neputinţa noastră, nu putem rămîne".
Poziţia unităţilor militare de pe front şi celor dislocate în Basarabia
Sub influenţa propagandei bolşevice s-a intensificat descompunerea trupelor ruse pe frontul român. Cum ne comunică N. Iorga,
soldaţii au vrut chiar să-i aresteze pe comandantul frontului Şcerbacov şi pe generalul francez Berthelot, care erau păziţi de
armata română. De frămîntări au fost cuprinse şi unităţile dislocate în Basarabia. Se referă aceasta şi la Primul regiment
moldovenesc de infanterie, creat pentru a sprijini Sfatul Ţării. Chiar din primele zile acest regiment manifesta şovăieli, dînd
prioritate rezolvării problemelor sociale şi nu celor naţionale. La 1 decembrie la adunarea generală a regimentului cu participarea
corpului ofiţeresc a fost adoptată o hotărâre, unul din punctele căreia stipula: „din cauza muncii neglijente în folosul poporului a
unor membri ai Sfatului Ţării, acest element dăunător pentru popor să fie înlăturat". De parcă răspunzînd acestor învinuiri,
organul de presă al Sfatului Ţării s-a grăbit să declare că „în Sfatului Ţării nu este loc pentru elementele burgheze. Acestea nu au
ce se aştepta de la el. Sfatul Ţării este exponent activ al maselor socialiste şi nu se va abate de la drumul trasat".
Însă pînă la un timp cea mai mare parte a unităţilor militare moldoveneşti susţinea Sfatul Ţării. Astfel, la 11 decembrie a avut loc
o şedinţă comună a delegaţilor unităţilor garnizoanei din Chişinău care a decis a că „recunoaşte pe teritoriul Republicii
2
Moldoveneşti Sfatul Ţării", însă cu o anumită rezervă: „care se sprijină pe democratismul revoluţionar moldovenesc, liber de
elemente burgheze". Însă toate aceste reticenţe şi stipulări, prezente în declaraţiile oştenilor, făceau susţinerea Sfatului Ţării din
partea unităţilor militare moldoveneşti foarte relativă. Chiar şi Sovietele, cu unele condiţii, au susţinut iniţial Sfatul Ţării. În acest
sens, reprezentantul Sovnarcomului Cuib a declarat că „Consiliul Comisarilor Poporului întotdeauna a susţinut crearea unor astfel
de organizaţii care se bazează pe principiul autodeterminării popoarelor. Sovnarcomul salută Sfatul Ţării şi vede în aceasta
temelia viitoarei Republici Federative Democratice Ruse". Sfatul Ţării a căpătat susţinere şi la şedinţa lărgită a sovietului din
Chişinău al deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor împreună cu membrii comitetelor militare şi reprezentanţilor sindicatelor.

Proclamarea „independenţei" R.D.M.

Anume într-o aşa atmosferă de ocupaţie militară străină, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării, cum ne comunică istoricul Gh. Cojocaru
– „în corespundere cu voinţa poporului" – a proclamat „independenţa" R.D.M. Este absolut evident că aceasta a fost o ficţiune, o
farsă în condiţiile stării de asediu, scopul căreia consta în crearea condiţiilor pentru „unirea benevolă" a Basarabiei cu România.
„Declaraţia de independenţă era privită de mulţi intelectuali basarabeni – ne comunică istoricii din R. Moldova D. Dragnev şi I.
Varta – ca un act de desprindere de Rusia, care deschidea posibilitatea pentru o eventuală unire cu România". Mai tîrziu I. Inculeţ
a recunoscut: „După proclamarea independenţei calea noastră a devenit şi mai clară. Rămînea numai întrebarea: cînd şi în ce fel".
Guvern real al Basarabiei a devenit comandantul forţelor armate române dislocate în ţinut. La 13 februarie 1918 N. Iorga scria că
„Sfatul Ţării există numai în cuvinte". Şi nimeni, nici măcar Guvernul României, n-a recunoscut „independenţa" Basarabiei.
Despre atmosfera care domnea în acele zile şi atitudinea populaţiei faţă de „unirea" cu România ne comunică alt istoric de
orientare româno-unionistă, A. Moraru: „Agitatorii Rusiei aveau o influenţă suficient de mare în masele de ţărani. Vrînceanu şi
Turcuman, luptători pentru unire în judeţul Soroca, au fost condamnaţi la moarte de ţăranii incitaţi contra unirii". Deci,
majoritatea covîrşitore a populaţiei Basarabiei era împotriva acestui act, însă în condiţiile terorii cumplite orice acţiune de protest
era pedepsită cu moartea.
Guvernul lui Lenin n-a recunoscut ocupaţia românească a Basarabiei şi a cerut evacuarea ei de către trupele române. În rezultatul
tratativelor dintre reprezentantul Guvernului Sovietic H. Rakovski şi şeful Guvernului Român A. Averescu la 5-9 martie 1918 a
fost semnată convenţia sovieto-română în care se spunea: „România se angajează să părăsească Basarabia în decurs de două
luni... După două luni, în Basarabia rămâne un detaşament de 10000 de persoane, pentru paza depozitelor româneşti şi a liniilor
de cale ferată. Îndată după semnarea tratatului, paza Basarabiei trece în mîinile miliţiei locale orăşeneşti şi săteşti.
Comandamentul militar român renunţă la dreptul de a efectua arestări şi de a executa oricare funcţii judiciare şi administrative,
care aparţin exclusiv autorităţilor locale alese". Însă din cauza înrăutăţirii situaţiei militare a Republicii Sovietice, generate de
ofensiva germană pe tot frontul, cercurile guvernante ale României regale nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate şi au încorporat
Basarabia în cadrul statului român. Dar cum n-ar fi, din punct de vedere al dreptului internaţional, semnarea acestui document a
însemnat recunoaşterea oficială de către Guvernul Român că ocuparea Republicii Moldoveneşti a fost un act nelegitim. Anume
pentru recunoaşterea de facto şi de jure a acestui lucru şi îl critica pe A. Averescu I. Duca: „Noi singuri am certificat într-un act
oficial că ocuparea Basarabiei a fost un act dubios".
Anexarea Basarabiei de către România regală
La 27 martie / 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei
cu România. „Votul Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România, – consideră istoricul român Fl. Constantiniu, – nu a fost
determinat de prezenţa şi cu atât mai puţin de o pretinsă presiune a armatei române, trecute peste Prut... Trupele române au făcut
imposibilă acţiunea unei minorităţi agresive – cea comunistă – care acţiona la ordinele bolşevicilor, dar nu au intervenit, direct
sau indirect, în discuţiile din Sfatul Ţării".

În ce măsură România „nu a influenţat" această decizie a vorbit membrul Sfatului Țării C. Stere. În cuvîntarea sa el a spus că dacă
deputaţii nu vor vota „benevol unirea", România „va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţămîntul nostru". Cu o săptămînă
mai înainte Stere îi comunicase lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu că dacă nu va fi unire, va fi anexare. Prin aceasta el a recunoscut
public că Sfatul Ţării s-a transformat într-o marionetă în mîini străine, o maşinărie de votare a intereselor elitei guvernatoare a
statului vecin. Iar ministrul român A. Argetoianu a caracterizat acest organ în felul următor: „Sfatul Ţării n-a fost într-adevăr
decât o formaţiune politică de impostură... Ieşit din alegeri cu totul fictive, el nu reprezenta nimic şi pe nimeni. De fapt membrii
lui se impuseseră singuri..."
Deci, este absolut clar că „unirea benevolă a fost o farsă", realizată în condiţiile ocupaţiei militare româneşti şi contrar voinţei
majorităţii absolute a populaţiei ţării noastre. Chiar şi procedura votării – nominală şi nu secretă, deputaţii fiind „îmboldiţi" de
baionetele româneşti care au înconjurat clădirea, iar pe deasupra zburau avioane militare române. De asemenea, prezenţa în sală
înainte de votare a premierului român A. Marghiloman, dar și a unui detașament de soldați români, i-a influențat decisiv pe
„deputaţi". Ei n-au uitat de executarea din luna ianuarie a celor şapte membri ai Sfatului Ţării şi nu mai vroiau să-şi rişte viaţa. Şi
ultimul argument: la banchetul organizat după votare, Marghiloman a declarat că „unirea Basarabiei s-a făcut la Bucureşti". Ca
urmare, Basarabia devine o provincie a României. În actul de Unire era prevăzută o largă autonomie a Basarabiei, însă la 27
noiembrie / 10 decembrie 1918, la insistența Bucureștiului, fără cvorum, Sfatul Ţării cu 39 voturi „pro" (din 160) a adoptat o
declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire.
Atitudinea populaţiei Basarabiei faţă de unirea ţinutului cu România
După cum menţionează istoricul american Ch. King „invitarea românilor în Basarabia, deşi a avut loc în urma apelului lansat de
Sfatul Ţării... nu a fost binevenită pretutindeni... Mulţi membri ai Sfatului Ţării erau ei înşişi prea puţin în favoarea prezenţei
româneşti". Mulţi deputaţi ai Sfatului Ţării au votat „unirea" contrar voinţei lor şi deja a doua zi au declarat acest lucru. Astfel
3
deputatul P. Cocîrlă la 28 martie „cu lacrimi în ochi" a spus: „Noi, domnilor, suntem trădătorii intereselor ţăranilor, n-am
îndreptăţit speranţele sfinte, pe care ţărănimea ni le-a încredinţat nouă... În ce mă priveşte, vă spun că mă căiesc foarte mult pentru
fapta mea..., ştiind că tovarăşii mei, care au procedat cinstit şi sincer, se vor uita la mine ca la un trădător".
Însă istoricul basarabean Gh. Cojocaru încearcă să ne convingă că „armata română a fost întîmpinată cu speranţă de către
populaţia ţinutului, care vedea în ea izbăvirea de anarhie şi bolşevici". În baza faptelor să vedem în ce măsură are dreptate acest
istoric. Astfel, în baza documentelor de arhivă, aflăm că ţăranii multor sate îşi exprimau deschis dezacordul în legătură cu
hotărîrea Sfatului Ţării. În raportul generalului Rîşcanu, adresat comandamentului său, se vorbeşte despre adunarea ţăranilor
satului Mereni, judeţul Chişinău, care le-au declarat deschis, spunîndu-le verde în ochi ofiţerilor români: „Noi nu avem nevoie de
unire, Sfatul Ţării ne-a trădat, nu avem nevoie de jugul românesc". Cînd autorităţile locale s-au adunat la Olăneşti să
sărbătorească unirea, populaţia a părăsit demonstrativ piaţa publică sătească. În satul Grinăuţi, judeţul Soroca, adunarea sătească a
decis: „Să demonstreze peste tot că sînt împotriva alipirii forţate a Basarabiei la România monarhică". Locuitorii tîrgului Turlaci,
în decizia adoptată unanim, au calificat hotărîrea Sfatului Ţării ca „provocatoare, deoarece el n-a acţionat conform
împuternicirilor poporului".
În satul Budeşti la şedinţa solemnă în cinstea unirii, în prezenţa autorităţilor româneşti, ţăranul Danu din numele sătenilor a
declarat „că ei nu doresc nici un fel de realipire a Basarabiei la România şi nu au nevoie... de nici un rege". Despre nemulţumirea
profundă a populaţiei ţării vizavi de actul unirii mărturisesc şi documentele organelor româneşti de poliţie. Astfel, în raportul
din 30 aprilie 1918 al Poliţiei din Bălţi se spunea: „Masa poporului este astăzi neliniştită şi vădit duşmănoasă. Nici în oraşe, nici
în sate nu se observă pînă în prezent nici un entuziasm pentru situaţia Basarabiei, nicăieri nu se produc manifestări sincere de
dragoste şi înfrăţire... Chiar elementul moldovean românesc este ostil administraţiei româneşti, sfidînd chiar clerul românesc...
Preoţii sînt ameninţaţi cînd pomenesc numele regelui în biserică".
De asemenea, soldaţii moldoveni au reacţionat negativ la lichidarea Republicii Moldoveneşti. Astfel, sorocenii, toţi ca unul au
refuzat să se afle în rezerva armatei regale. În acest sens, C. Stere constata cu amărăciune că „Basarabia se ţine doar datorită
armatei române, care ne-a salvat de bolşevici şi acum ne păzeşte". Adică, cu alte cuvinte, concluzia lui Stere poate fi redusă la
următoarele: puterea românească în Basarabia se sprijinea doar pe baionetele armatei române. Un sprijin nu prea confortabil.
Desigur, hotărîrea Sfatului Ţării a fost percepută diferit de diverse pături sociale. Au fost şi oameni care au susţinut-o. Printre ei,
în primul rînd, moşierii şi alţi mari proprietari, clerul, majoritatea funcţionarilor şi ofiţerilor, o bună parte a intelectualităţii şi
studenţimii moldoveneşti. Dar în comparaţie cu cei care erau contra, aceştia reprezentau o minoritate neînsemnată. În acest sens
istoricii D. Dragnev şi I. Varta foarte arată foarte exact forţele care au pledat pentru „unire": „Pe parcursul lunii martie Zemstva
din judeţul Bălţi, apoi Uniunea marilor proprietari din Basarabia, adunarea generală a Zemstvei din Soroca (cu participarea
reprezentanţilor marilor proprietari, a clerului, a corpului didactic şi a consiliului orăşenesc), Zemstva din judeţul Orhei – s-au
pronunţat în favoarea unirii Basarabiei cu România". Deci, cei circa 2-3% care au votat pentru P.N.M. au şi constituit „baza
socială" a „unirii".
Unirea în contextul dreptului internaţional
Rămîne de văzut cît de legală a fost hotărîrea Sfatului Ţării în contextul dreptului internaţional. În primul rînd, Sfatul Ţării nu era
un forum legislativ ales prin vot universal şi direct de către întreaga populaţie a ţinutului nostru. El reprezenta doar anumite
organizaţii care şi-au trimis reprezentanţii în componenţa lui. Adică Sfatul Ţării a fost creat în baza aceloraşi principii –
corporative – ca şi Frontul Popular din RSSM în anul 1988, însumînd în componenţa sa reprezentanţi ai diferitor organizaţii
obşteşti. În componenţa lui n-au fost reprezentate proporţional minorităţile naţionale din ţinut. Ele alcătuiau 50% din populaţie,
primind în Sfatul Ţării doar 30% din mandate. Muncitorii n-au primit nici un loc, iar ţăranii care alcătuiau circa 80% din
populaţie au căpătat doar 30% mandate. Deci el nu avea nici un drept să reprezinte populaţia Basarabiei şi să-i hotărască soarta.
Dacă e să presupunem că poporul ar fi ales prin vot universal şi direct Parlamentul, chiar şi atunci soarta lui putea fi hotărîtă
numai prin referendum. Şi ce este mai principial – nici un deputat al acestui organism n-a fost ales în componenţa lui pentru a
realiza „unirea cu patria-mumă România". Drept principalul obiectiv al Sfatului Țării a fost proclamat "Convocarea Adunării
Constituante a R.D.M". Dacă cineva la momentul alegerii ar fi declarat că urmăreşte drept scop „unirea" – el n-ar fi devenit
deputat. Populaţia ţinutului avea dispoziţii total filo-ruse (chiar limba de lucru la şedinţele Sfatului Ţării era rusa) şi fiecare
candidat în Sfatul Ţării declara că scopul lui este păstrarea ţinutului „în componenţa Republicii Ruse". Despre procedura „votării
libere" în condiţiile ocupaţiei militare şi a stării de asediu am vorbit mai sus.
Însă la cele expuse putem auzi: „Ce fel de ocupaţie domnilor? Românii i-au ocupat pe români?" Şi aici se admite un păcat
împotriva adevărului: majoritatea absolută a moldovenilor se consideră anume moldoveni etnici şi nu români. Moldovenii
basarabeni nu au luat parte la determinarea denumirii limbii și națiunii în timpul unirii Moldovei de peste Prut cu Țara
Românească, păstrînd memoria etnică moștenită de la strămoșii lor. Totodată, toți cercetătorii imparțiali care au explorat o
mulțime de izvoare arheologice, istorice, lingvistice și de altă natură apărute în ultimii 150 de ani, înțeleg caracterul eronat al
originii romane a etniei moldovenești (românești). Însă şi aici se găseşte un „argument forte": poporul e prostit şi fiind incult nu
conştientizează adecvat realitatea, şi care popor şi-a realizat unitatea naţională fără a aplica forţa şi violenţa? Însă ultimul popor
european care şi-a realizat unitatea naţională în aşa mod (cel german) a făcut-o în deceniul al VII-lea al sec. al XIX-lea, cînd încă
nici în morala europenilor, nici în dreptul internaţional nu exista norma „dreptului naţiunilor la autodeterminare". Pe cînd în 1918
acest drept era absolut recunoscut şi devenise normă. Deci soarta Basarabiei o putea hotărî legitim numai populaţia acesteia şi
nimeni altcineva.
În această privinţă prezintă interes şi punctul de vedere al ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu, părtaş convins al ideii că
Basarabia aparţine României: „Autodeterminarea, la drept vorbind, este un plebiscit. Ca să se obţină recunoaştere juridică
internaţională, orice plebiscit trebuie să fie desfăşurat în condiţiile libertăţii. De aceea, acolo, unde deseori s-a recurs la el... anume

4
forţele internaţionale au asigurat ordinea, dar nu cele militare ale unei sau altei părţi interesate". În Basarabia, în acele condiții, nu
a fost organizat niciun plebiscit. Titulescu înţelegea perfect în ce constă vulnerabilitatea actului de la 27 martie 1918.