Principalele aspecte care delimitează infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub

semnătură privată şi fals intelectual

Infracțiunile de fals în înscrisuri sunt definite ca fiind acele fapte săvârșite cu vinovăție și care sunt de natură să
aducă atingere încrederii publiceacordată anumitor înscrisuri cărora li se atribuie, din punct de vedere juridic, însușirea de
a exprima adevărul. Infracțiunile de fals în înscrisuri aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie
sădetermine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni.
1. Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.)
Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de
natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Falsul prevăzut în alin. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu
închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale ocrotite de legea penală a căror formare și desfășurare
normală este condiționată de apărarea încrederii publice ce este acordată înscrisurilor oficiale, autenticității sau
veridicității înscrisurilor producătoare de consecințe juridice.
Obiectul material îl constituie înscrisul oficial cu privire la care se desfășoară activitatea ilicită a făptuitorul.
Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice
(art. 320 alin. 3 C. pen.).
Potrivit art. 178 alin. 2 C. pen. „Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la
care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține unor asemenea persoane”.
Din această noțiune reiese că înscrisurile oficiale sunt de două feluri:
- înscrisuri care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 C. pen. ori de la persoana prevăzută în
art. 175 alin. 2 C. pen.
Este necesar ca aceste înscrisuri să fie întocmite cu respectarea anumitor formalități prescrise de lege, să
îndeplinească anumite condiții de fond și de formă pentru a avea valabilitate.
- înscrisuri care aparțin unor asemenea persoane.
Prin „înscris care aparține unei persoane din cele la care se referă art. 176 C. pen. sau unei persoane prevăzută în
art. 175 alin. 2 C. pen.” se înțelege orice înscris al cărui deținător îndreptățit este una dintre aceste unități, chiar dacă în
fapt înscrisul s-ar găsi întâmplător sau pe nedrept în mâna unui particular.
Din această categorie fac parte înscrisurile care aparțin unei asemenea unități, indiferent de modul de proveniență,
respectiv înscrisul emană de la altă asemenea unitate sau chiar de la persoană fizică.
Înscrisurile oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul, cât și duplicatul, triplicatul, precum și copiile
legalizate sau certificate. În acest sens apreciem că pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 320 C. pen. este irelevant
dacă s-a falsificat actul în forma sa originală sau copia legalizată a acestuia, important este ca actul falsificat să fie un
înscris oficial.
Facem precizarea că obiect material al acestei infracțiuni poate fi și o copie a unui act inexistent.
Prin dispozițiile art. 320 C. pen. este încriminată nu numai falsificarea unui înscris preexistent, ci și plăsmuirea în
întregime a unui asemenea înscris.
In concluzie înscrisul oficial constituie obiectul material al acestei infracțiuni indiferent dacă a fost falsificat în
total sau numai în parte, dacă falsul privește conținutul înscrisului ori semnătura acestuia sau modul de autentificare, de
certificare sau de atestare care însoțește înscrisul.
Subiectul activ poate fi:
- pentru alin. 1, orice persoană fizică cu capacitate penală care săvârșește, încearcă să săvârșească sau contribuie în orice
mod la săvârșirea faptei.
- pentru alin. 2, este calificat, neputând fi decât „un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu”. Este vorba deci
de o calitate specială, aceea de a fi funcționar public și de o cerință legală, aceea de a se afla în exercițiul atribuțiilor de
serviciu. În acest sens precizăm că falsul material în înscrisuri oficiale se încadrează în alin. 2 al art. 320 C. pen. ori de
câte ori a fost săvârșit în executarea unei sarcini de serviciu, indiferent dacă aceasta făcea parte din atribuțiile funcției
îndeplinite de inculpat ori i se încredințase prin dispoziția conducerii unității.
În privința OBIECTULUI JURIDIC, putem spune că încrederea publică în veridicitatea înscrisurilor oficiale
are de suferit. Fără aceasta, circuitul civil este el însuși unul incert.
OBIECTUL MATERIAL este posibil, dar nu obligatoriu. Astfel, este și logic ca în
modalitatea alterării, înscrisul preexistent să reprezinte obiect material al infracțiunii. În varianta contrafacerii, daca
forțăm un pic nota, putem afirma că un tipizat (al unei diplome sau al unui contract standard) ar reprezenta obiect
material, în alte situații acesta neexistând. Nicidecum hârtia sau cerneala cu care se scrie nu este obiect material, cel mult
fiind materiale utilizate la comiterea infracțiunii.
De o reală importanță este condiția ca înscrisul să fie unul OFICIAL. Conform art. 178      al.(2) CP, oficial este
acel înscris care emană sau aparține unei autorități publice, instituții publice, persoane juridice care administrează sau
exploatează bunuri proprietate publică ori de la persoane care exercită un serviciu de interes public. Oficiale sunt atât
înscrisurile primare, cât și duplicatele ori fotocopiile legalizate sau certificate. De asemenea, chiar alin. (3) ne spune că
sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe
juridice (bilete de tren, metrou, tichete de acces la spectacole susținute de autorități publice, etc.).
SUBIECȚII INFRACȚIUNII sunt împărțiți în subiect activ și subiect pasiv.
Subiectul activ poate fi orice persoana în cazul variantei prevăzute de alin.(1), pe când la alin.(2) este îndeplinită
condiția tipicității dacă subiectul activ este un functionar public. Participația penală este posibilă sub toate formele, cu
mențiunea că la coautorat toți subiecții activi trebuie să fie funcționari publici în cadrul variantei agravate de la alin.(2).
Complicii și instigatorii trebuie să aibă cunoștință de calitatea de funcționar public al autorului pentru a răspunde pentru
varianta agravata, în caz contrar răspunderea fiind atrasă pentru varianta tip.
Subiectul pasiv principal este autoritatea sau instituția căreia i se atribuie actul fals. Subiect activ eventual se
poate constitui persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost lezate de înscrisul fals.
SITUAȚIA PREMISĂ este dată de acea împrejurare sau stare de fapt sau de drept ce face necesară întocmirea
acelui înscris, iar în modalitatea alterării trebuie să preexiste un înscris oficial asupra căruia se intervine.
LATURA OBIECTIVĂ este reprezentată de cele trei componente tipice: elementul material, urmarea imediată și
legătura de cauzalitate.
Elementul material se poate realiza prin două modalități alternative, cu mențiunea că realizarea ambelor cu
același prilej asupra aceluiași înscris nu duce la reținerea a doua infracțiuni distincte sau în concurs.
Astfel, contrafacerea reprezintă imitarea, reproducerea sau plăsmuirea unui scris sau subscris (act de vanzare a unui
imobil încheiat în formă autentică la notar, diplomă de absolvire a facultății, semnătură), iar alterarea este modificarea,
denaturarea sau transformarea, de regulă prin ștersături, adăugiri, transformări de litere, cuvinte, ori semne.
Urmarea imediată este dată de starea de pericol și neîncredere a cetățenilor în înscrisurile oficiale și în circuitul
civil.
Legătura de cauzalitate rezultă din comiterea infracțiunii. Astfel, între acțiunea efectivă și starea de pericol
trebuie să existe o legătură neîntreruptă.
LATURA SUBIECTIVĂ are o relevanță specială, infracțiunea putând fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu
intenție indirectă.
În cadrul acestei reglementări, tentativa se pedepsește. Se poate considera o infracțiune în formă tentată, atât în
situația în care toate mijloacele sunt pregătite, se inițiază acțiunea, dar nu este dusă la sfârșit, cât și în cazul în care falsul
rezultat este unul grosolan, incapabil să “păcălească” pe cineva, producerea de rezultate fiind, practic, imposibilă pentru
că ceea ce se apără este încrederea publică.
 Concluzionând aspectele privitoare la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de articolul
320 Cod Penal, se observă că în structura acestei reglementări există o variantă tip la primul alineat și o variantă agravată
în alineatul secund. De asemenea, sancțiunile pentru comiterea acestei fapte variază în funcție de gravitatea considerată de
legiuitor, pentru varianta tip având o sancțiune de la 6 luni la 3 ani, iar pentru varianta agravată pedeapsa fiind de la un an
la 5 ani, cumulativ cu interzicerea exercitării unor drepturi. De menționat este și aspectul de procedură conform căruia
urmărirea penală se pune în mișcare din oficiu, iar competența de soluționare îi aparține judecătoriei.
”Conform art. 322 Cod Penal, ,,falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre
folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,,.
Așa cum s-a reținut în practica judiciară pentru ca un înscris sub semnătură privată, falsificat să poată justifica
răspunderea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni de fals, este necesar ca acel înscris să prezinte anumite caracteristici.
Mai întâi, este necesar ca înscrisul să aibă valoare probatorie. Ceea ce legea ocrotește împotriva unei alterări
sau unei falsificări nu este scrierea, semn fără valoare prin el însuși, și nici forma unui act, ci încrederea datorată scrierii și
actului.
Orice fals în înscrisuri presupune alterarea sau falsificarea unui înscris, care poate da naștere, la persoanele cărora
le va fi prezentat, unei convingeri contrare realității sau care, cu alte cuvinte, poate servi ca probă. În literatura de
specialitate se admite, că obiectul material al infracțiunii de fals în înscrisuri poate consta și într-un înscris care, fără să fi
fost întocmit într-un scop probator, este apt să servească drept probă.
Pentru existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu interesează nici natura scrierii asupra
căreia poartă acțiunea interzisă de lege (manuscrisă, tipărită, dactilografiată, litografiată, sau imprimată în orice alt
mod), nici materia pe care sunt imprimate literele (hârtie, pergament, pânză), nici procedeele tehnice de falsificare.
În al doilea rând, este necesar ca înscrisul falsificat să aibă semnificație juridică, sau, cu alte cuvinte, în raport
cu conținutul său, să poată genera consecințe juridice. Au semnificație juridică numai acele înscrisuri – instrumente – care
au fost întocmite pentru a crea, modifica sau a stinge un drept sau un raport juridic.
Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției
directe adică făptuitorul trebuie să își fi dat seama de natura și urmările faptei sale și să fi dorit producerea acestora.
Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă în momentul realizării acțiunii de
denaturare a adevărului, de falsificare, folosire a înscrisului falsificat, în măsura în care această acțiune este de natură
să producă consecințe juridice.
Sub aspectul elementului material al laturii obiective, instanța reține că infracțiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată presupune o acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată. Falsificarea înscrisului sub
semnătură privată trebuie să se realizeze prin unul dintre modurile arătate în art. 320 sau 321 Cod penal: contrafacerea
scrierii ori a semnăturii; alterarea înscrisului în orice mod și atestarea la momentul întocmirii a unei/unor fapte
necorespunzătoare adevărului, respectiv prin omisiunea de a insera o/unele dată/date sau împrejurări .
Contrafacerea scrierii ori a semnăturii înseamnă reproducerea prin imitare a conținutului unui înscris sub
semnătură privată preexistent ori a semnăturii de pe un înscris sub semnătură privată sau plăsmuirea(fabricarea) în
integralitate a unui înscris sub semnătură privată.
Alterarea constă în modificarea materială în orice mod a conținutului unui înscris sub semnătură privată ori a
semnăturii de pe acesta, prin efectuarea unor adăugiri, înlocuiri sau ștersături de cifre, cuvinte sau fraze.
Săvârșirea faptei de falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu poate fi concepută fără preexistența unei
stări de fapt ori de drept pozitive ori negative, stare în detrimentul căreia se creează o probă falsă prin plăsmuirea sau
alterarea unui înscris sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată fals ar fi inutil și inofensiv dacă folosirea lui
nu ar crea, contrar adevărului, o probă împotriva unei stări de fapt sau de drept existente. Starea de fapt sau de drept
preexistentă în privința căreia se urmărește alterarea adevărului prin falsificarea înscrisului sub semnătură privată
constituie situația premisă.
Pentru a constitui obiectul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris trebuie să
îndeplinească patru cerințe esențiale: a) să emane de la o persoană particulară, condiție care este îndeplinită dacă înscrisul
întocmit de o persoană privată este semnat și datat de aceasta b) să fie producător de consecințe juridice, adică să poată
servi ca dovadă a conținutului său, chiar dacă nu a fost întocmit în acest scop c) să aibă putere probatorie, adică să fie
susceptibil de a proba faptul în dovedirea căruia este invocat d) să aibă semnificație juridică.
Eficiența juridică a clauzei falsificate trebuie examinată în raport cu destinația actului.
În privința infracțiunii vizate de art. 322 Cod penal, instanța reține că aceasta există numai dacă, după falsificarea
înscrisului sub semnătură privată, autorul falsului folosește el însuși înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane,
dar cu finalitatea de a-l folosi. Dacă înscrisul falsificat este folosit de către autorul falsului, uzul de fals este absorbit
în conținutul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și nu se va putea reține ca infracțiune distinctă
de uz de fals.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite (încrederea publică în
valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui înscris sub semnătură
privată cu aparența de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosință. În cazul acestei infracțiuni, actul poate fi
prezentat unei autorități sau unui particular, poate fi depus la o autoritate și poate fi invocat în fața acesteia.
Instanța reține că nu este necesar ca înscrisul să fi fost folosit potrivit destinației juridice, fiind suficient ca
utilizarea lui să fie aptă a produce consecințe juridice, chiar și altele decât cele avute în vedere inițial de autorul
înscrisului.
Tot ca o chestiune prealabilă merită menționată diferența între noțiunea de „fals intelectual” și cea de „fals
material”. Falsul material presupune un raport de non-identitate fie între autorul aparent și cel real al înscrisului, fie între
manifestarea de voință de la momentul întocmirii actului și cea rezultată în urma alterării sale ulterioare, în vreme ce
falsul intelectual presupune un raport de non-identitate între conținutul pe care acesta este destinat să îl probeze și
realitatea faptică.
Falsul intelectual este prevăzut de art. 321 C. Pen., text care incriminează în alin. (1) „Falsificarea unui înscris
oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date
sau împrejurări”, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Potrivit alin. (2), tentativa se pedepsește.
Conținutul acestei infracțiuni presupune, printre altele, stabilirea sferei de incidență a noțiunilor de „înscris
oficial” și de „funcționar public”.
Prin înscris oficial, conform art. 178 alin. (2) C. Pen., se înțelege:
un înscris care emană de la o autoritate publică, instituție publică sau persoană juridică care administrează sau exploatează
bunuri proprietate publică;
un înscris care emană sau aparține unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public (notari publici, executori judecătorești, avocații atunci când exercită atribuții de autoritate publică).
În doctrină acest mod de reglementare a fost criticat, afirmându-se că de esența unui înscris oficial este faptul că
acesta încorporează o manifestare de voință ce reprezintă exercițiul autorității de stat, iar nu simpla identitate a emitentului
său, care nu poate acționa niciodată în mod exclusiv în domeniul public. Astfel, formularea largă a textului face ca
anumite acte care au natura juridică a unor înscrisuri sub semnătură privată să fie considerate, în ceea ce privește
domeniul penal, drept înscrisuri oficiale.
Conform art. 175 alin. (1) C. Pen., prin funcționar public se înțelege persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remunerație:
exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative,
executive sau judecătorești;
exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei
persoane juridice cu capital integral sau majoritar stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
Totodată, conform alin. (2), este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
 Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată.
Valoarea socială protejată de norma de incriminare o reprezintă încrederea publicului în veridicitatea conținutului
unui înscris oficial. În subsidiar, textul protejează și relațiile sociale referitoare la corecta îndeplinire a atribuțiilor de
serviciu, având în vedere că fapta este săvârșită de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Obiectul material al infracțiunii îl constituie înscrisul oficial falsificat, care devine în parte și produsul
infracțiunii.
Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ al infracțiunii îl reprezintă funcționarul public (în sensul redat mai sus) aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu. Fapta poate fi comisă și în coautorat (e.g. atunci când membrii unei comisii atestă unele fapte
neadevărate cu prilejul întocmirii unui act), în forma instigării sau în cea a complicității. În situația în care un funcționar
public atestă fapte sau împrejurări contrare realității deoarece o altă persoană i le-a expus în acest mod, în sarcina sa nu se
va putea reține această infracțiune întrucât este comisă din culpă, însă, în sarcina persoanei care a determinat întocmirea
înscrisului în acest mod se va reține o participație improprie la infracțiunea de fals intelectual.
Subiectul pasiv al infracțiunii îl constituie autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia funcționarul își
exercită atribuțiile de serviciu, întrucât prestigiul și autoritatea acestora sunt periclitate prin defectuoasa îndeplinire de
către funcționarul public a atribuțiilor ce îi revin. Totodată, un subiect pasiv eventual îl poate constitui persoana fizică sau
juridică la care înscrisul oficial falsificat se referă.
În doctrină s-a susținut că situația premisă a falsului intelectual o constituie preexistența unei situații de fapt care să
impună redactarea înscrisului respectiv, argumentându-se în sensul reținerii unei infracțiuni de fals material în înscrisuri
oficiale dacă această condiție nu este îndeplinită.
În doctrină a fost menționată și problema simulației, însă, așa cum bine s-a observat, aceasta privește mai degrabă
situația falsului în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât este greu de imaginat o situație în care legea ar permite unui
funcționar public să recurgă la o simulație cu ocazia exercitării atribuțiilor sale de serviciu iar această faptă să nu intre în
sfera ilicitului penal.
Latura obiectivă.
Conform normei, infracțiunea prezintă un conținut alternativ, putând fi săvârșită în două modalități, fie
una comisivă, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate, fie una omisivă, prin neconsemnarea unor fapte sau
împrejurări pe care înscrisul era destinat să le probeze, cu ocazia întocmirii acestuia de către un funcționar public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu. Practic, falsul intelectual presupune o inegalitate între realitate și cele consemnate în
înscris.
Atestarea presupune faptul că funcționarul public consemnează, cu ocazia întocmirii înscrisului oficial, fapte sau
împrejurări care sunt contrare adevărului, în vreme ce omisiunea inserării unor date sau împrejurări presupune
neconsemnarea acestora cu ocazia întocmirii înscrisului, deși funcționarul public avea această obligație iar înscrisul oficial
era menit să probeze acele date sau împrejurări.
Pentru a putea reține această infracțiune este esențial ca denaturarea adevărului să fie comisă cu ocazia întocmirii
unui înscris oficial de către funcționarul public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu și competent să întocmească
acel înscris.
În situația în care în aceeași împrejurare, cu ocazia întocmirii înscrisului oficial, funcționarul public atestă fapte
contrare adevărului și omite să consemneze anumite date sau împrejurări, se va reține o singură infracțiune în forma
unității naturale colective, fapta fiind una cu conținut alternativ.
Pentru a face distincția între falsul material în înscrisuri oficiale comis de către un funcționar public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, în forma contrafacerii, și falsul intelectual s-a propus drept criteriu existența unei stări
de fapt care să genereze întocmirea înscrisului oficial.
Astfel, întrucât ambele situații presupun săvârșirea falsului cu ocazia întocmirii actului, în măsura în care înscrisul
a fost redactat ca urmare a unei stări de fapt ce a impus întocmirea sa, se va reține fapta prevăzută de art. 321 C. Pen.; în
caz contrar, dacă funcționarul public a plăsmuit în totalitate înscrisul oficial, fapta sa se va încadra în prevederile art. 320
C. Pen.
Bibliografie
1. G. Antoniu şi C. Bulai, Practica judiciară penală. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti,
1992;
2. Al. Boroi, V. R. Sultănescu, N. Neagu, Drept penal. Partea Specială. Culegere de speţe pentru uzul
studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
3. V. Dobrinoiu şi N. Neagu, Drept penal. Partea Specială - Teorie şi practică judiciară (2008), Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008
4. Cristina Rotaru, Infracţiuni de fals – practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
5. Buletinul jurisprudenţei nr. 1-2/2007. Curtea de Apel Bucureşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
6. Culegere de practică judiciară penală 1994-1998, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999;
7. Î.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006. Recursuri în interesul legii în materie penala, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007