Curs 5.

Tehnici şi metode pentru dezvoltarea calităţilor motrice

ABORDĂRI METODICE LEGATE DE DEZVOLTAREA CALITĂŢII

MOTRICE - ÎNDEMÂNAREA

După cum se cunoaşte îndemânarea este considerată de unii specialişti o calitate

psiho-motrică foarte complexă, cu aspecte, din păcate insuficient clarificate, dar pentru că
prezintă foarte multe interferenţe cu celelalte calităţi, cu deprinderile şi priceperile motrice,
alţi specialişti îi contestă existenţa (D. Matveev, N. Zimkin).
În acest context, reamintim faptul că opiniile specialiştilor privind definirea
îndemânării nu sunt unanime. Astfel, sintetizând aceste opinii, îndemânarea este definită
ca fiind:
• ”o calitate motrică complexă” (M. Epuran, I. Siclovan, V. Ludu);
• ”o aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă miţcare, fiind din acest punct
de vedere (în prima fază a învăţării) sinonimă cu priceperea motrică elementară”
(L.P. Matveev, A.D. Novicov şi colab; D. K. Mathews);
• ”o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate în funcţie de
condiţiile concrete de efectuare a acestora” (M. Epuran, L.P. Matveev, A.D.
Novicov; D. K. Mathews; N. Ozolin).
Îndemânarea se manifestă specific şi în funcţie de ramura de sport şi de execuţia
fiecărei deprinderi motrice de bază sau specifice, ceea ce ne conduce la ideea că este o
calitate predominant psiho-motrică, deoarece este imperios necesar ca psihicul să participe
la manifestarea ei, prin percepţii complexe şi specializate, reprezentări, memorie, atenţie,
afectivitate, gândire rapidă etc..
Ca urmare, în opinia unor specialişti, folosirea termenului de îndemânare aplicabil
la tot ceeea ce înseamnă motricitate umană nu este corectă, deoarece aceasta formă se referă
numai la capacitatea de a lucra cu mâinile, capacitate care este proprie mai mult activităţilor
productive decât a celor sportive, care sunt extrem de variate şi diversificate.

1
 Toţi sunt de acord că modul de manifestare a îndemânării condiţionează pe de o
parte însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor, priceperilor şi procedeelor tehnice, iar pe de
altă parte contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea celorlalte calităţi motrice. Îndemânarea
este implicată în toate acţiunile motrice care presupun o anumită coordonare şi aici ne
referim la efectuarea mişcărilor voluntare, indiferent de gradul lor de dificultate.
Îndemânarea este solicitată, cu alte cuvinte, atât la învăţarea şi perfecţionarea
acţiunilor motrice cât şi la folosirea acestora în condiţii neobişnuite, atunci când sunt
schimbate calitatea suprafeţei terenului de joc, a instalaţiilor şi materialelor sportive,
precum şi a condiţiilor climaterice, a adversarilor etc.. Tot de îndemânare vorbim şi atunci
când este nevoie de o bună orientare în spaţiu, de redobândirea echilibrului pierdut în
alunecări, aterizări, ciocniri, împiedicări, frânări bruşte etc..
În concluzie, se poate afirma că îndemânarea este implicată la scară largă în
activităţile motrice din viaţa cotidiană şi în mod special din cea sportivă.
O altă preocupare a specialiştilor a fost aceea de a stabili, de a măsura, manifestarea,
valoarea îndemânării şi deşi rezultatele nu au fost foarte semnificative la început, unii
autori precum V. Zaţiorski au stabilit câteva criterii pentru cuantificarea îndemânării:
• gradul de dificultate în coordonarea mişcării;
• timpul necesar pentru însuşirea unei mişcări;
• precizia execuţiei mişcării.
În ceea ce priveşte definirea acestei calităţi motrice, în literatura de specialitate sunt
prezentate definiţii care prezintă deosebiri semnificative astfel, după A. Dragnea şi A. Bota,
termenul de îndemânare, pare restrictiv, în raport cu bogăţia (complexitatea) manifestării
acestei capacităţi. Aceştia definesc îndemânarea ca fiind: „un complex de calităţi
preponderent psihomotrice, care presupune capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi,
adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi,
prin restructurarea fondului motric existent”.
Pentru A. Dragnea (1996), îndemânarea reprezintă o ”formă complexă de
exprimare a miăcărilor noi şi adaptare rapidă la situaţii variate, conform specificului
fiecărui ramuri de sport sau al altor dperinderi motrice de bază şi aplicative”, în timp ce
Gh. Cârstea (1997) o consideră a fi: “capacitatea organismului uman de a efectua acte

2
şi acţiuni motrice, mai ales în condiţii variate şi neobişnuite cu eficienţă maximă şi cu
un consum minim de energie din partea excutantului”.
Alţi autori apreciază îndemânarea ca şi „capacitatea organismului uman de a
restructura şi adapta fondul motric disponibil în condiţii variate”, fiind asimilată cu
„priceperea motrică complexă”.
În alte lucrări de specialitate este desemnată şi prin alţi termeni: „abilitate”,
„iscusinţă”, „coordonare a mişcărilor”, „coordonare musculară”, etc.

Factorii care condiţionează dezvoltarea îndemânării

După cum se cunoaşte, manifestarea îndemânării cu indici crescuţi este

condiţionată de mai mulţi factori cum ar fi:
• calitatea proceselor nervoase (mobilitatea proceselor fundamentale
excitaţia/inhibiţia);
• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
• calitatea, fineţea şi acuitatea analizatorilor care recepţionează informaţia;
• calitatea inervaţiei musculare, care determină contracţia şi relaxarea musculaturii;
• valoarea resurselor energetice existente în organism;
• nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice;
• experienţa motrică, numărul şi compexitatea deprinderilor motrice stăpânite de
subiect;
• capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
• gândirea convergentă, divergentă, creativă.

Pe de altă parte îndemânarea presupune:

• capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau a acestuia în întregime pentru
efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
• capacitatea de combinare a mişcărilor;
• capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
• echilibrul;
• precizia;

3
 • capacitatea de orientare spaţială;
• capacitatea de orientare temporală, mai ales ritm şi tempou;
• amplitudinea (supleţea), pe baza mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
• ambilateralitatea (numită incomplet şi incorect, după unii autori "ambidextrie"),
adică capacitatea de a efectua actele şi acţiunile motrice în toate direcţiile şi
planurile cu orice membru superior sau inferior (drept sau stâng) etc..
Îndemânarea se dezvoltă cel mai mult în perioada de vârstă 10-13 ani (fig. 9).

Fig. 9. Diagrama etapelor de vârstă corespunzătoare dezvoltării îndemânării

Formele de manifestare a îndemânării

Clasificarea formelor de manifestare a îndemânării se poate face după următoarele

criterii propuse de specialişti (fig. 10):
a. Din punct de vedere al formelor de manifestare a îndemânării aceasta pot fi:
• generală şi reprezintă capacitatea de a efectua într-un mod raţional şi creativ
diferite acţiuni motrice cu implicarea întregului corpului;
• specială care reprezintă capacitatea de a efectua acţiuni motrice specifice unor
ramuri şi probe sportive, cu implicarea anumitor segmente ale corpului.

b. Din punct de vedere a celorlalte calităţi motrice:

• îndemânare în regim de viteză;
• îndemânarea în regim de forţă;
• îndemânarea în regim de rezistenţă.

4
 Îndemânarea Îndemânarea specifică
generală
Dependent de aria de întrebuințare a Dependent de celelelate calități
deprinderilor
- în deprinderi motrice utilitare - îndemânarea braţelor - îndemânarea în eforturi de viteză
- în deprinderi motrice de bază - îndemânarea picioarelor - îndemânarea în regim de forţă
- în deprinderi motrice specifice: - îndemânarea digitală - îndemânarea în eforturi de rezistenţă
- profesionale; - îndemânarea sprinterului etc.

SPORT
- sportive etc. - îndemânarea aruncătorului
- îndemânarea slalomistului etc.
- îndemânarea ciclistului
- îndemânarea acrobatului

profesională
- îndemânarea cosașului

Activitatea
- îndemânarea pianistului etc.

Fig. 10. Forme de manifestare a îndemânării (Gh. Mitra şi Al. Mogoş, 1977)

c. După gradul indicilor valorici ai îndemânării (fig. 11):

1. gradul de dificultate se referă la compexitatea acţiunilor motrice, gradul de
dificultate a acţiunii ce trebuie efectuate, depinde de modalitatea de coordonare cerută de
execuţia optimă a mişcării, poate fi coordonare simetrică sau asimetrică, coordonare
simultană sau succesivă a unui segment sau mai multe;
2. indicele de precizie al încadrării mişcării în spaţiu, vizează perceperea foarte
fină a componentelor spaţiale, poziţii, direcţii, care trebuie să asigure un randament sporit
în efectuarea acţiunii motrice, o economie de efort fizic şi nervos, precum şi rapiditate în
execuţie.
Deprinderile motrice bine însuşite, procedeele bine consolidate vor permite ca
mişcările să fie executate cu foarte mare fineţe, precizie şi economie.
3. indicele de viteză se referă la timpul necesar execuţiei, tempoul şi ritmul
execuţiei unei acţiuni motrice, acest indice poate fi dependent de următoarele:
• timpul necesar pentru însuşirea acţiunii la nivelul cerut de precizie, astfel un individ
mai îndemânatic îşi va însuşi mai rapid ritmul potrivit pentru execuţia unei mişcări
şi va reuşi astfel să manifeste precizie în execuţie, în condiţii de viteză crescută;
• timpul necesar efectuării mişcării de răspuns, îndemânarea este solicitată în cele
mai multe cazuri în relaţie directă cu viteza de reacţie şi de execuţie, în cadrul
efectuării unor acţiuni motrice deja însuşite;

5
 • timpul neceasar adaptării şi corectării mişcărilor în funcţie de situaţiile noi apărute
în desfăşurarea acţiunii motrice.
4. indicele de forţă de încordare, precizia unei mişcări este strâns legată de gradul
de încordare cu care aceasta este executată. De regulă indivizii cu o îndemânare scăzută au
execuţii mult mai rigide, cu încordări exagerate, care fac şi multă risipă de energie. Astfel,
indicele de precizie, raportat la gradul de îndemânare, denumit de V. Zaţiorski şi
”coeficientul acţiunii utile”, se poate afla raportând consumul de energie la lucrul efectuat.
În această direcţie, cu cât consumul va fi mai mic, cu atât îndemânarea va fi mai mare.
5. indicele de sincronizare, acesta este dependent de prezenţa partenerilor şi
adversarilor, sincronizarea propriilor acţiuni cu cele ale partenerului sau partenerilor,
dependent de acţiunile adversarilor, presupune indici de precizie crescuţi, adaptări şi
corectări frecvente ale execuţiilor, manifestarea îndemânării trebuind să apară în condiţii
variate şi neobişnuite.

Gradele de complexitate a îndemânării

(indici – trepte valorice)

1. Gradul de dificultate (complextatea acțiunii): - simetrice;

- asimetrice;
- simultane;
- succesive.
2. Precizia în spațiu: - încadrarea mișcărilor în spațiu, poziții, direcții, amplitudini
3. Viteza execuției: - încadrarea mișcărilor în coordonatele de timp; -
- perceperea ritmului, tempoului, frecvenței.
4. Încordarea motrică: - execuții dezinvolte;
- economie de efort;
- precizarea gradului de încordare necesar pentru realizarea acțiunii.
5. Sincronizarea mișcărilor - adaptări și corectări aduse execuției;
dependent de parteneri și adversari: - conlucrarea cu parteneri;
- modificarea acțiunilor dependent de adversar.

Fig. 11. Gradele de complexitate a îndemânării (Gh. Mitra și Al. Mogoș, 1977)

După opinia lui A. Dragnea (1993), îndemânarea este determinată de următoarele

categorii de factori:
1. Factori biologici:
• mobilitatea proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi inhibiţia;
• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
• calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;
• calitatea inervaţiei musculare care determină contracţia şi relaxarea;

6
 • valoarea surselor energetice existente în organism;
2. Factori motrici:
• nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteză, forţă, rezistenţă, supleţe şi
combinaţiile dintre acestea);
• numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite .
3. Factori psihologici:
• capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
• anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea;
• calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
• memoria (de scurtă şi lungă durată);
• gândirea rapidă cu toate procesele sale.

Metode de dezvoltare a îndemânării

Procedeele metodice de dezvoltare-educare a îndemânării presupun:

1. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii constante, evident într-un
număr mare de repetări şi într-un timp îndelungat;
2. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii complexe, în sensul creşterii
dificultăţilor de execuţie comparativ cu condiţiile normale, introducerea unor acte sau
acţiuni motrice suplimentare, micşorarea suprafeţei de lucru, etc..
3. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii variabile, care să preîntâmpine
orice situaţie viitoare posibilă, exersare în săli de sport cu dimensiuni diferite, exersare pe
suprafeţe diferite, etc..

Capacităţi coordinative

Alţi autori atunci când se referă la îndemânare folosesc termenul de capacitate

coordinativă, considerată componentă de bază a motricităţii umane.
Capacităţile coordinative mai au ca sinonime: îndemânarea, dexteritatea şi iscusinţa
şi sunt determinate de procesele de ghidare şi reglare a gesturilor (fig. 12). Ele îl pun pe
sportiv în situaţia de a-şi coordona în mod sigur şi economic acţiunile motrice în situaţiile

7
posibile (stereotipe) şi imprevizibile (de adaptare) şi de a învăţa relativ repede gesturile
sportive (Frey 1977).

Capacități coordinative

Îndemânarea Dexteritatea Iscusința

Fig. 12 Capacităţile coordinative în viziunea lui Frey (1977)

N. Bragarenco (2016) include în categoria capacităţilor coordinative, alături de

manifestarea agerimii, isteţimii, ingeniozităţii, capacitatea de concentrare şi de transferare
a atenţiei: viteza de reacţie, precizia mişcării (spaţiale, temporale, dinamice) şi raţionalităţii
acestora din punct de vedere biodinamic.
Capacităţile coordinative (fig. 13) sunt diferite de abilităţi, în timp ce abilităţile se
raportează la acte şi gesturi concrete, consolidate, parţial automatizate, capacităţile
coordinative reprezintă condiţiile consolidate de generalitate, adică fundamentale, ale
performanţei omului în legătură cu întreaga serie de acte gestuale (Hirtz 1978). Acestea
desemnează generic un complex de calităţi preponderent psihomotrice, care presupun
capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate,
specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent.
V. Tudor (2002) defineşte capacitatea de coordonare ca fiind o calitate
psihomotrică care are la bază corelaţia între sistemul nervos central şi musculatura
scheletică în timpul efectuării unei mişcări.

8
 Fig.13. Capacităţile coordinative (după J. Weineck, 1980)

Capacitatea de performanţă este determinată în mare măsura de aptitudinile psiho-

motrice, ca rezultat al calităţii sistemului nervos central. Din acest motiv este necesară
abordarea analitică a acestora.
Din această perspectivă, capacităţile coordinative desemnează generic, un complex
de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învaţa rapid mişcări
noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi,
prin restructurarea fondului motric existent (Dragnea, Bota, 1999).
În ceea ce priveşte componentele calităţilor coordonative, specialiştii (Weineck,
1983) sunt unanimi în a afirma că din multitudinea de factori, trei sunt foarte importanţi:
1. capacitatea de conducere (ghidare) a mişcărilor;
2. capacitatea de adaptare şi readaptare motrică;
3. capacitatea de învăţare motrică.
La rândul lui, R. Manno (1982) consideră capacităţile coordinative ca fiind formate
din:
a) capacitatea de învăţare,
b) capacitatea de dirijare şi control a mişcării,
c) capacitatea de adaptare şi transformare a mişcarii.

9
 Ca şi viteza, capacităţile coordinative sunt determinate genetic, deci posibilitatea
de perfecţionare în acest sens este mai redusă în cazul subiecţilor care nu au aceste
capacităţi înnăscute. Capacităţile coordinative vizează:
1. Capacitatea de combinare a mişcărilor, care permite stabilirea legăturilor între
deprinderile motrice automatizate, între elementele şi procedeele tehnice specifice unor
ramuri sportive (jocuri sportive, sporturi de luptă, sau gimnastica, sărituri în apă, unde
mişcările sunt standardizate), precum şi coordonarea segmentară (braţe – picioare – trunchi
– ambidextrie).
2. Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modificarea poziţiei şi
mişcarea corpului în spaţiu şi timp, în raport cu un anumit câmp de acţiune. Se pot distinge
două forme fundamentale de orientare:
• în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice;
• orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile.
Capacitatea de orientare joacă un rol important în jocurile sportive, în care sportivul
trebuie să-şi adapteze continuu execuţiile în funcţie de coechipieri şi adversari, acelaşi
lucru fiind valabil şi în cazul sporturilor de luptă, în care câmpul de acţiune este mai redus.
În cazul jocurilor sportive, localizarea spaţiala variază în măsura în care sportivii au o
dinamică foarte mare pe tot terenul (baschet, handbal, fotbal, rugby etc), în timp ce, în cazul
voleiului sportivii utilizează un spaţiu de joc limitat, ceea ce facilitează activarea unei
puteri maxime în sărituri. ).
În sporturile tehnico-compoziţionale (gimnastică artistică, ritmică sportivă, patinaj
artistic), orientarea spaţio-temporală este foarte solicitată, însă automatizarea reduce
considerabil rolul analizatorului vizual pentru a-l consolida pe cel al celorlalți analizatori.
3. Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într-o anumită poziţie
stabilă şi reechilibrarea acestuia după deplasări şi solicitări cu amplitudine mare. În
menţinerea echilibrului rolul analizatorului vestibular este determinant.
4. Capacitatea de reacţie presupune răspunsuri motrice rapide la diferiţi stimuli.
Se deosebesc:
- forme simple - de reacţie la semnale prevăzute şi cunoscute;
- forme complexe – în care stimulii nu sunt cunoscuţi, iar gama răspunsurilor posibile este
foarte largă.

10
 5. Simţul ritmului reprezintă aptitudinea indvidului de a-şi organiza în timp şi
spaţiu execuţiile motrice. El este deosebit de important în învaţarea elementelor şi
procedeelor tehnice si a combinaţiilor tactice în care este necesară variaţia frecvenţei
mişcărilor fără creşterea costului energetic.
6. Capacitatea de transformare a mişcărilor permite ca programul motor al
unei acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările
neprevăzute şi complet neaşteptate ale situaţiei, putând chiar să necesite o întrerupere a
mişcării, cum se întamplă în cazul fentelor. Este strâns legată de capacităţile de orientare
şi de reacţie.
După unii specialişti, există două feluri de capacităţi coordinative:
- generale, care reprezintă rezultatul unei instruiri generale, polivalente în
diferite acţiuni motrice sau ramuri sportive;
- speciale, care se dezvoltă mai mult în anumite discipline sportive considerate
de N. Ozolin (1984) ca fiind: „caracterizate prin însuşirile variate în tehnica
sportivă, în funcţie de disciplină sau de diverse combinaţii“.

Factorii de condiţionare a capacităţilor coordinative

Capacităţiile coordinative se prezintă, după A. Dragnea, (1993), sub următoarele
forme:
1. Capacităţile coordinative generale, necesare însuşirii şi efectuării tuturor actelor
şi acţiunilor motrice.
2. Capacitătile coordinative specifice, evidenţiate în practicarea diferitelor ramuri
şi probe sportive.
3. Capacităţile coordinative în regimul altor calităţi motrice (în regim de viteză,
rezistenţă, forţă).
Manifestarea la un nivel superior este condiţionată de o serie de factori de natură
biologică, motrică, psihologică.
a. Factori de natură biologică:
• mobilitatea proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi inhibiţia;
• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
• calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;

11
 • calitatea inervaţiei musculare;
• valoarea surselor energetice existente în organism;
b. Factori de natură motrică:
• nivelul de dezvoltare a celorlaltor calităţi motrice (viteza, forţa, rezistenţa,
mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea);
• numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.
c. Factori de natură psihologică:
• capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
• anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea (sub formă
de reflex sau de răspuns învăţat – stereotip sau mişcări automatizate);
• calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
• memoria (de scurtă şi lungă durată);
• gândirea, convergentă şi divergentă, dar mai ales gândirea creativă.

Metode de dezvoltare a capacităţilor coordinative

Metodele de dezvoltare a capacităţilor coordinative sunt:

1. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii constante, evident într-un
număr mare de repetări şi într-un timp îndelungat;
2. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii complexe, în sensul creşterii
dificultăţilor de execuţie comparativ cu condiţiile normale - introducerea unor acte sau
acţiuni motrice suplimentare, micşorarea suprafeţei de lucru, etc.
3. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii variabile, care să preântâmpine
orice situaţie viitoare posibilă. - exersare în săli de sport cu dimensiuni diferite -exersare
pe suprafeţe diferite, etc.

12