Caracterizare Felix şi Otilia prin citate critice - Aprecieri critice Felix şi Otilia

1. G. CĂLINESCU : „Felix nu e autorul bineînţeles, decâ t în minima accepţie poematică

admisă ca fatală şi necesară în orice operă de observaţie. [...] Ca schemă lirică , autorul a
exprimat prin el respectul faţă de femeie, sfiala şi inocenţa. Autorul e un entuziast, eroul
să u, gâ ndit în coordonatele burgheze, e un ambiţios preocupat de cariera personală,
independent economiceşte, lipsit de tensiunea spre faptele de interes colectiv, să zicem
chiar de un ideal care să -l depă şească . Însufleţit de o idee mă reaţă , Felix ar fi cutremurat şi
sufletul Otiliei, oprind-o poate din drumul ei spre un epilog lamentabil.” („Contemporanul",
nr. 5, 29 ianuarie 1960. p. 2).

2. G. CĂLINESCU: „[…] În planul poematic, Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în
afară , o imagine lunară şi feminină . Flaubertian, aş putea spune şi eu: „Otilia c’est moi.”, e
fondul meu de ingenuitate şi copilă rie … Eroina este tipizarea mea, fundamentală , în
ipostaza feminină . Otilia este oglinda mea de argint […] (Contemporanul, 1960)

3. P. CONSTANTINESCU: „[…] Figura Otiliei, de cochetă luminoasă , naivă , cu instincte

sigure totuşi, cu abilită ţi feminine foarte nuanţat urmă rite, evoluâ nd între adolescentul
Felix şi bă rbatul experimentat Pascalopol cu o artă de invidiat, e învă luita într-un subtil
nimb poetic şi în acelaşi timp participă la un profund realism. Iubind luxul, că lă toria,
muzica şi desfoliindu-se parcă într-o necurmată feminitate, Otilia ră mâ ne într-o penumbră
de mister în tot romanul. Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspă tă , de un
magnetism care deformează şi pe avarul Costache, şi pe cei mai aprigi duşmani ai ei.
(Vremea", nr. 534. aprilie 1938. Reprodus din: G. Că linescu, Enigma Otiliei, Buc, Minerva
1979, repere istorico-literare de Mihai Dascal, p. 570)

4. ŞERBAN CIOCULESCU: În realitate, Otilia reprezintă mai mult un caz tipic, decâ t
individual şi anume dorinţa de viaţă luxoasă şi de aventură a tinerei fete moderne,
neadaptată că sniciei. Ceea ce o individualizează e nu ştiu ce farmec personal, fă cut din
imponderabilele graţiei, sentimentul ei de camaraderie afectuoasă pentru Felix e însă
generic tuturor fetelor iubite de tineri de aceeaşi vâ rstă . (Reprodus din : Varietăţi critice,
Buc, E.P.L., 1966, p. 398).

5. LEON BACONSKY: Cel mai complex, mai „enigmatic" dintre personajele romanului este
însă , fă ră îndoială , Otilia. Superioară ca intelect, sensibilitate şi educaţie tuturor celorlalte
personaje feminine ale creaţiei, ea pare dotată cu însuşiri dintre cele mai contradictorii.
Este copilă roasă şi, în acelaşi timp, matură . Gustă farmecul jocului şi al escaladă rii
şoproanelor şi stogurilor de fâ n, cunoaşte deliciile rostogolirii prin ză padă , primeşte
oricâ nd cu plă cere pachetele de ciocolată , dar îşi cunoaşte şi soarta de orfan tolerat, avâ nd
experienţa destul de amară a vieţii, ale că rei probleme e capabilă să le intuiască şi să le
rezolve cu o maturitate surprinză toare. Este superficială şi totuşi, avâ nd conştiinţa acestei
atâ t de feminine superficialită ţi, profundă . (Reprodus din: Marginalii critice şi istorico-
literare, Buc. E.P.L, 1968, p. 152).

1
6. PAUL GEORGESCU: „Otilia e una dintre cele mai încâ ntă toare prezenţe feminine din
literatura româ nă . Aflată la vâ rsta incertă a Sburătorului, ea este o devenire graţioasă , un
echilibru fragil între copil şi femeie. [...] Iat-o pe adolescentă dezlă nţuind la pian o
grindină muzicală , alergâ nd desculţă , copilă reşte, prin iarbă , stâ nd turceşte pe divan sau
discutâ nd gravă , cu ochii la stele, că ţă râ ndu-se cu delicii într-un pod cu fâ n şi strigâ nd, de
pe un stog de paie, cu mâ na streaşină la ochi: "Vai, ce de mai sunt!” Dar fiecare imagine a
Otiliei este unică , nerepetabilă , şi tocmai această multiplicitate cinetică îl tulbură pe
volitivul Felix. Trupul fetei are aceeaşi fragilitate graţioasă şi nestatornică a sentimentelor
ei. Comparată cu Vera, din Cartea nunţii, Otilia este enigmatică .
Otilia depă şeşte planul tragic prin graţie; finalul însă ne sugerează că timpul va anula
graţia, echilibrul instabil se va echilibra, Otilia se va defini şi cu asta inefabilul se va risipi.”
(Reprodus din: Prefaţă la G. Că linescu, Enigma Otiliei, I. Buc, „Minerva", 1969).

7. DUMITRU MICU: „Otilia este fata suavă , să nă toasă , vioaie, deşteaptă , spontană , crescută ,
deşi orfană , fă ră griji, alintată , obişnuită să nu ia lucrurile în tragic, să facă numai ce vrea, să
nu-şi reprime capriciile, amatoare de confort, chiar de lux, nu superficială , totuşi, nu
uşuratică , mult mai cu „capul pe umeri", decâ t lasă impresia, în stare să judece situaţiile
lucid, să nu se abandoneze elanurilor necontrolate, imună la romantisme, fă ră a fi
insensibilă , frigidă sau calculată , capabilă de expansiuni sentimentale sincere, de hotă râ ri
îndră zneţe, riscante. Lipsită indiscutabil de complexită ţi abisale, „enigma" ei este, cum s-a
remarcat, enigma feminită ţii însă şi. Nebunatică şi pozitivă , matură şi copilă roasă , imaculată
sufleteşte sub (uneori) aparenţa. frivolită ţii, Otilia e o fiinţă încâ ntă toare. Adevă rat
prototip, nu doar pentru scriitor, al fetei nubile ră spâ nditoare de indicibil farmec, instruită
şi inteligentă , fă ră false pudori, serioasă la modul graţios. Farmecul ei emană în bună parte
tocmai din ilogismul, de altfel aparent, al comportă rii, din contradicţie şi inconsecvenţă , din
indeterminarea caracterologică . Otilia încarnează nu un tip definitiv, cristalizat, ci un
mod al naturii umane, cel mai imprecis, mai evanescent: feminitatea. Aglaie, Aurica,
Olimpia nu sunt „femei", sunt „caractere" în variantă feminină . Otilia este femeia în stadiul
incipient al conştiinţei de sine, încă neinstalală efectiv în condiţia specifică , femeia ca pură
posibilitate, ca promisiune, ca „idee" în aşteptarea materiei constituente. În sfâ rşit, - ca
„enigmă ”. (Reprodus din: G. Călinescu între Apollo şi Dionysos, Buc. „Minerva”, 1979. p. 345
—540).

Felix şi Otilia

8. C. JALBĂ: „Personaje albe, ideale, încarnă ri ale ingenuită ţii şi vibraţiei adolescentine,
Felix şi Otilia tind să exprime, aşa cum însuşi autorul mă rturiseşte, tulbură toarea realitate a
vâ rstei, a noviciatului în viaţă , a descoperirii dragostei şi a vocaţiei. Orfani în că utare de
„pă rinţi", ei ră zbat fă ră aceştia şi nu devin victime ale ambianţei tutelare. La adă post de griji
prin avere, cu toată epitropia de zeciuială a avarului să u tutore, Felix îşi pregă teşte ca viitor
om de stiinţă o poziţie de independenţă ; iniţierea în viaţă şi în cunoaşterea lumii prin con-
tactul cu familia Tulea şi prin zelul de cicerone complet al lui Stă nică Raţiu ţine de o pură
efervescenţă şi chemare a vâ rstei, fă ră captaţie pentru „mediul înconjură tor. [...]”
(Reprodus din: Romanul lui G.. Călinescu, Buc, „Minerva", 1900. p. 68—69).