PRINCIPII FUNDAMENTALE ÎN MĂSURAREA PSIHOLOGICĂ

Prin natura muncii sale, psihologul evaluează sau măsoară diferite calităţi psihice,
cunoştinţe, rezultatul unui demers psihoterapeutic etc. Orice măsurare sau cuantificare
presupune utilizarea a diferite reguli de măsură, o anumită metrie, criterii de măsură,
instrumente cu care măsurarea este posibilă. Măsurarea psihologică sau cuantificarea unor
calităţi psihice, este o problemă dificilă. Nu putem pune pe cântar inteligenţa şi este imposibil
să măsurăm cu metrul memoria. Unul din punctele centrale ale psihologiei îl constituie
măsurarea diferenţelor individuale. Deciziile despre oameni cer evaluarea individualităţii lor,
a aptitudinilor pe care le posedă sau a cunoştinţelor necesare efectuării unei anumite activităţi
sau pe care le pot achiziţiona. Acest lucru este posibil numai printr-o măsurare obiectivă şi
sistematică a configuraţiei (pattern-ului) aptitudinale, de deprinderi sau interese etc.
Înţelegerea adecvată a termenului de "măsurare" este foarte importantă pentru o interpretare şi
evaluare corectă a instrumentelor psihologice, printre care testele psihologice ocupă un loc
preferenţial.
Un exemplu. Una din legile psihologiei susţine existenţa diferenţelor individuale sau a
faptului că oamenii diferă între ei unii de alţii. Să ne reprezentăm imaginea unei discoteci
Tinerii veniţi să se distreze ne oferă o paletă foarte variată de comportamente. Unii au un
comportament deschis şi gregar, alţii sunt mai timizi şi retraşi, câţiva sunt foarte inventivi în
stilul de a dansa, unii sunt înalţi, alţii mai scunzi, ţinuta vestimentară adoptată cunoaşte, la
rândul ei, o mare diversitate etc. Un psiholog este interesat în surprinderea şi descrierea
acestei mulţimi pestriţe, să îi descifreze comportamentul, să-l interpretăm şi chiar să facă
unele predicţii. Măsurarea ne ajută să ne apropiem mai mult de obiectivele pe care le-am
formulat. Odată ce vom înţelege ce măsurăm, cu ce măsurăm, de ce facem acest lucru, ce
urmărim, tehnicile de măsură vor deveni mai clare, vor fi utilizate cu mai multă competenţă.
Există şi reversul: ce s-ar întâmpla dacă nu am utiliza măsurarea şi instrumente de
măsură în psihologie? Situaţia ar deveni foarte gravă. În primul rând, psihologia îşi va pierde
calitatea de ştiinţă, nu va mai fi posibilă descrierea, compararea şi predicţia. Formulările
despre cutare sau cutare fenomen psihic se vor baza pe simple observaţii lipsite de relevanţă,
de un suport ştiinţific. Este ceea ce fac de fapt cei calificaţi ca diletanţi, şarlatani sau amatori.
Din fericire, abordările ştiinţifice în psihologie s-au impus odată cu apariţia acestei discipline
ca ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect şi metode bine definite.
Într-un sens general, măsurarea este procesul de atribuire de numere obiectelor sau
evenimentelor, în conformitate cu nişte reguli bine precizate (Stevens, 1951). În măsurarea
propriu-zisă se impune ca unitatea de măsură să fie o valoare constantă de-a lungul întregii
scale de valori şi, mai mult, se recomandă ca seria valorilor posibile să înceapă de la zero
absolut. Ca un caz particular, măsurarea psihologică este procesul de atribuire de numere
persoanelor, astfel încât anumite relaţii existente între indivizi în privinţa atributului măsurat
să fie reflectate fidel de câteva proprietăţi ale numerelor. De pildă, măsurarea autocontrolului
cu ajutorul unui chestionar, se poate face atribuind unei persoane un număr între 1 şi 5
(semnificaţia numerelor este: 1=foarte slab; 2=slab; 3=mediu; 4=bun; 5=foarte bun), astfel
încât ori de câte ori o persoană are un autocontrol mai bun decât o alta să primească un număr
mai mare decât aceasta şi oricare două persoane care au un acelaşi nivel al autocontrolului, să
primească numere egale.
Să considerăm situaţia unei comisii de selecţioneri pentru echipa naţională de fotbal.
Pentru aceasta există unele măsuri obiective legate de talie şi robusteţe, precizia paselor,
numărul golurilor înscrise, frecvenţa penaltiurilor sau a erorilor etc. Dacă comisia trebuie să
evalueze şi calităţi cum este potenţialul intelectual, echilibrul psihic, creativitatea, capacitatea
predictivă şi altele, ea va fi pusă în dificultate deoarece îi lipseşte tocmai un instrument de
măsură adecvat. Aici intervine psihologia care utilizează o serie de procedee de măsură pentru
ceea ce neştiutorii cred că nu se poate face sau propun soluţii eronate.
La o analiză atentă se poate observa că procedurile de măsurare, indiferent că se referă
la calităţi fizice sau psihice, sunt identice. Ele însă impun să se precizeze în ce constă operaţia
de măsurare, prin ce numere se cuantifică ceea ce se măsoară şi care sunt regulile prin care se
atribuie fiecărui individ sau obiect, un anumit număr. De exemplu, pentru măsurarea anxietăţii
unui grup de manageri, se poate administra fiecărei persoane scala de anxietate Anx din
Inventarul Psihologic California (operaţia de măsurare). Aceasta este alcătuită din 22 de itemi
dihotomici, deci furnizează un scor teoretic cuprins între 0 şi 22. Măsurarea anxietăţii se face
ataşând fiecărui subiect scorul realizat la scala Anx (regula).
Figura 2.1 ilustrează o scală pe care se poate face evaluarea unei calităţi psihice.

Potenţialul managerial
1 2 3 4 5

Foarte slab Foarte bun

Figura 2.1. O scală de evaluare.

Definiţia măsurării consemnează ca prin operaţia respectivă să se atribuie numere

persoanelor, obiectelor sau evenimentelor. Se impune însă o precizare: noi nu supunem
operaţiei de măsurare persoanele, obiectele sau evenimentele, ci caracteristicile ori atributele
lor care, pentru o anumită populaţie, pot fi constante sau variabile. O variabilă este orice
factor, însuşire sau caracteristică ce se poate schimba/modifica sau poate lua diferite valori
numerice. Variabilele pot fi cantitative (vârstă, timp, scoruri de test etc.) sau calitative (sex,
calificative profesionale etc.). Astfel, de exemplu, atribuind fiecărui elev dintr-o anumită clasă
numărul care reprezintă înălţimea sa exprimată în centimetrii, se realizează o măsurare a
elevilor, dar, de fapt, se măsoară caracteristica "înălţime" aferentă fiecărei persoane.
Măsurarea unei caracteristici se bazează întotdeauna pe anumiţi indicatori ai acesteia.
Un indicator este un fapt observabil, care permite să se aprecieze prezenţa sau absenţa
caracteristicii investigate, eventual, gradul în care această caracteristică este prezentă.
Deplasarea acului unui cântar este un indicator al greutăţii unui obiect aflat pe taler. Faptul că
un jucător de hochei acumulează un număr mare de penalizări din partea arbitrului, este un
indicator al comportamentului agresiv al jucătorului în cauză.
Dar, în timp ce unele caracteristici fizice şi biologice ale obiectelor sau oamenilor (de
exemlu, sexul, culoarea părului sau a ochilor etc.) sunt accesibile observaţiei directe,
particularităţile/caracteristicile psihice nu pot fi observate direct (de agresivitatea hocheistului
ne dăm seama după maniera în care joacă, satisfacţia sau insatisfacţia cu munca o putem
desprinde din răspunsurile date la un chestionar care măsoară această dimensiune).
Agresivitatea, nivelul de satisfacţie cu munca, inteligenţa, creativitatea sunt variabile care nu
pot fi evaluate nemijlocit, ci se deduc utilizând diverşi indicatori ai comportamentelor prin
care aceste particularităţi individuale se manifestă. Atribuirea de numere – deci măsurarea –
este posibilă şi în acest caz, dar pe o cale indirectă, utilizând o scală de măsură a
comportamentelor. Desprinderea proprietăţilor psihologice din datele observaţiei directe este,
probabil, cea mai mare dificultate a măsurării psihologice (Kerlinger, 1986).

Difernţele individuale. În măsurarea psihologică, una din problemele fundamentale o

reprezintă evidenţierea diferenţelor dintre indivizi. În mod concret, între oameni există
deosebiri reale, relativ stabile, în comportament, interese, preferinţe, percepţii,
convingeri etc.
 Unele diferenţe sunt aşa de mici sau foarte specializate încât au un impact
nesemnificativ asupra oamenilor (Vasile colecţionează timbre din Franţa, Radu din
Belgia, iar Dan din Norvegia). Alte deosebiri individuale pot afecta însă succesul
şcolar sau profesional ori în afaceri (incapacitatea de concentrare a atenţiei,
autocontrolul scăzut, incapacitatea de a prezenta coerent un produs etc.). Măsurarea
sistematică a particularităţilor psihice la care este importantă evidenţierea diferenţelor
individuale, constituie unul din obiectivele majore ale psihologiei aplicate.
Pentru măsurarea comportamentului uman sunt proiectate diverse proceduri de
traducere a diferenţelor individuale în termeni cantitativi. Prin aceste proceduri sunt
alocate numere indivizilor, astfel încât să fie îndeplinite următoarele două condiţii:
 Ordinea de mărime a numerelor atribuite să corespundă ordinii indivizilor
în ceea ce priveşte comportamentul măsurat.
 Diferenţa dintre numerele atribuite la două persoane oarecare să fie cu atât
mai mare, cu cât persoanele respective se deosebesc mai mult între ele.
Testele psihologice sunt exemple de asemenea proceduri. Prin intermediul lor
se pot evidenţia particularităţile psihice în privinţa cărora doi sau mai mulţi
indivizi se deosebesc între ei şi cele la care nu se constată diferenţe importante.
De asemenea, testele psihologice pot semnala ceea ce este specific fiecărei
persoane, întrucât ele pot indica acele caracteristici psihice la care individul
respectiv se deosebeşte mult de grupul din care face parte (colectivul de muncă
sau mediul social de apartenenţă ori grupa de vârstă etc.).

Scale de măsură
O scală este definită ca orice serie progresivă de valori sau mărimi (numere sau
simboluri) în conformitate cu care un fenomen sau obiect poate fi cuantificat. Există mai
multe tipuri de scale de măsură. Denumirea unei scale este dată în funcţie de tipul variabilei
măsurate. O scală utilizată pentru măsurarea unei variabile continue este etichetată ca fiind o
"scală continuă", în timp ce o scală utilizată la măsurarea unei variabile discrete, este numită
"scală discretă". Toate numerele aparţin unei serii sau şir de valori continue, de maniera că la
ele poate fi adăugată sau scăzută o cantitate aşa cum dorim. O serie continuă este fără goluri
şi, arată Smith (1971), în mod teoretic, este divizibilă într-un număr nelimitat de subdiviziuni.
De exemplu, greutatea nu este măsurată în numere întregi ci în fracţiuni. Or, relaţia y=.64x nu
este universal adevărată decât dacă poate fi fracţionată. În general, toate variabilele care
exprimă spaţiul (lungimea, suprafaţa, volumul), timpul (vârsta, timpul de reacţie), masa sau
combinaţii ale acestora (viteza, acceleraţia etc.) sunt variabile continue.
Adesea un număr aparţine unei serii discrete, adică ea nu poate creşte sau descreşte
decât printr-o cantitate dată, care adesea este o unitate întreagă. Categorizarea subiecţilor în
bărbaţi şi femei presupune utilizarea unei scale discrete deoarece nu mai implică şi alte
subclasificări. Numărul de persoane existent într-o grupă de muncă nu poate să admită
fracţiuni (zecimale). La fel, în practica de psihodiagnoză, scorul la un item de test sau
chestionar, este frecvent 1 sau 0, fără valori intermediare, iar scorul pentru întregul test va fi şi
el un număr întreg care nu admite fracţiuni (zecimale). În cazul variabilelor discrete, mulţimea
tuturor valorilor posibile este finită sau numărabilă. În acest caz, se poate afirma că variabila
în cauză este una discretă. Amintim ca exemple variabilele ale căror valori sunt frecvenţe
absolute (de exemplu: muncitorii dintr-o echipă, numărul de zile ploioase dintr-un an,
numărul persoanelor care şi-au instalat centrale termice într-o lună, dintr-o anumită localitate
etc.). Atunci când scorul la un test psihologic cum ar fi Matricile progresive standard se
obţine prin însumarea răspunsurilor corecte la date la cei 60 de itemi (1 pentru răspunsul
corect şi 0 pentru cel incorect), variabila a cărei valoare pentru fiecare persoană este egală cu
scorul obţinut de aceasta la test, este o variabilă discretă.
 Un număr, de exemplu 5, reprezintă un grupaj de valori. Întinderea acestui grupaj este
în general de o unitate. Valoarea 5, este la fel de bine o valoare minimă, medie sau maximă.
Ea reprezintă o valoare minimă în cazul unui copil de 5 ani pentru că a depăşit al cincilea an
de la naştere şi se apropie de al şaselea an. Din alt punct de vedere, 9 poate reprezenta o
valoare maximă în cazul unui student care solicită notarea tuturor celor 9 proiecte de
psihodiagnoză pe care a trebuit le efectueze pe parcursul unui an. În fine, şi este cazul
obişnuit, numărul 5 are o valoare medie când vârsta este exprimată prin unitatea cea mai
apropiată.
În statistică, în mod obişnuit, un scor este considerat ca o valoare medie. Scorurile 4 şi
5 reprezintă deci două intervale, unul fiind de la 3.5 la 4.5 şi celălalt de la 4.5 la 5.5
Vorbim despre o scală continuă în contextul în care poate exista posibilitatea teoretică
de a subîmpărţi orice valuare a scalei în alte subcomponente.
În practica psihologică sunt utilizate patru tipuri de scale de măsură. Acestea sunt:
 scala nominală;
 scala ordinală;
 scala de interval;
 scala de raport.

Scala nominală. Acest tip de scală este constituită dintr-o serie de categorii sau clase
neordonate. Categoriile în cauză sunt definite de maniera ca fiecare observaţie să nu poată fi
plasată decât într-o anumită categorie. De pildă, categoriile socio-profesionale, când nu se are
în vedere o ierarhizare, constituie un exemplu tipic de scală nominală, la fel, sexul subiecţilor,
numerele existente într-o agendă telefonică sau numerele de pe tricourile jucătorilor de
hochei, care servesc doar la identificarea identităţii acestora etc. În toate cazurile enunţate,
numerele servesc doar la denumire, identificare sau clasificare, ele nu au nicio proprietate
matematică. În fiecare categorie vom putea doar să numărăm observaţiile, exprimabile sub
forma unei frecvenţe:

Numărul observaţiilor aferente unei categorii

Numărul total de observaţii
sau a unui procentaj:
Frecvenţa x 100

O condiţie de etichetare a unei scale ca nominală, este ca în mulţimea obiectelor să fie definită
o relaţie de echivalenţă. Regula impusă de măsurarea nominală este ca toate elementele dintr-
o aceeaşi clasă de echivalenţă să aibă aceeaşi măsură şi o valoare a măsurii să apară numai la
elemente echivalente între ele. Exemplu: O agendă telefonică este organizată, în general,
alfabetic. Dacă dorim să ştim câte numere de telefon sunt trecute la fiecare literă, le vom
număra simplu şi vom nota persoanele existente. Putem realiza şi o reprezentare procentuală.
Cu alte cuvinte, numărând numerele de telefon din categoria A, apoi B, C etc., realizăm o
măsurare nominală.
Variabilele cărora le atribuim valori în urma unei măsurări de tip nominal, se numesc
variabile nominale sau variabile categoriale ori variabile enumerative.
Măsura unui element al unei clase de obiecte este, de fapt, o "etichetă" atribuită
elementului. Ea serveşte doar la denumirea, identificarea sau clasificarea acestuia. Este numerică,
dar poate fi exprimată şi prin cuvinte. Din acest motiv, cu măsurile nominale nu are sens să se
efectueze calcule aritmetice.
Prelucrările statistice admise în cazul variabilelor măsurate printr-o scală nominală
constau în calculul frecvenţelor absolute sau relative ale claselor. Poate fi determinat doar un
singur indice statistic de start şi anume, modul. Ca prelucrări statistice, sunt acceptate doar cele
bazate pe frecvenţe, testul 2 şi unele măsuri ale asocierii, cum sunt coeficienţii de contingenţă.
Datele obţinute în contextul scalării nominale, pot fi reprezentate grafic sub forma
unor diagrame de structură ori diagrame în benzi sau în coloane.

Scala ordinală. Este un ansamblu de observaţii ierarhizabile în funcţie de o anumită

caracteristică sau după un anumit criteriu. În scalele ordinale, categoriile sunt ordonate dar
distanţa dintre ele nu poate fi estimată. De exemplu, putem aranja un grup de manageri pe baza
nivelului potenţialului managerial pe care îl posedă, de la cel mai dotat, până la cel mai puţin
dotat (acest lucru se poate identifica în urma unei evaluări profesionale sau prin intermediul unei
scale de potenţial managerial cum este aceea din CPI). Totuşi, nu vom şti cu cât este mai bun
managerul A decât B. Dacă A este situat pe primul loc în ierarhie fiind o persoană adesea
evidenţiată pentru calităţile de manager, B va ocupa întradevăr locul următor, dar toată lumea
ştie că că este un manager ineficient, dar nu este un altul mai bun decât el. Scalele de apreciere a
performanţelor profesionale sunt scale ordinale; ele presupun acordarea de calificative , spre
exemplu de A, B, C, D sau E: A=Foarte bun; B=Bun; C=Mediu; D=Slab; E=Foarte slab. Scalele
de atitudini sunt adesea scale ordinale pentru că cer subiecţilor să noteze, de exemplu, nivelul de
satisfacţie profesională sau cu un anumit produs ori de adeziune la o idee prin marcarea
diferitelor grade.
O scală ordinală se caracterizează prin aceea că permite, în cadrul aceleiaşi mulţimi sau
clase, să se realizeze o ordonare, un clasament sau ierarhie. Acest tip de scale posedă calităţile
celor nominale, reprezentarea grafică a datelor sub forma unei histograme putând lua forma unui
"I", "J" sau de clopot. Ele permit utilizarea metodelor de evaluare şi alte tehnici statistice de
calcul a tendinţei centrale şi repartiţiei rezultatelor în jurul unei medii sau statistici bazate pe
interpretări ca "mai mare" sau "mai mic".
Indicele statistic cel mai potrivit pentru descrierea tendinţei centrale a datelor măsurate
printr-o scală ordinală, este mediana. Evident se poate utiliza şi modul.
Pentru variabilele măsurate ordinal se poate recurge la calculul rangurilor centile,
decile sau quartile.
Datele măsurate la nivel ordinal se reprezintă grafic prin diagrame în benzi, în coloane
sau în batoane.
Pentru verificarea ipotezelor statistice se utilizează teste statistice neparametrice, iar
pentru cercetarea relaţiei dintre variabilele măsurate prin scale ordinale, se calculează
coeficienţii de corelaţie a rangurilor (de exemplu rho al lui Spearman) în cazul a două
variabile, sau coeficienţii de concordanţă (de exemplu, W al lui Kendall), în cazul mai multor
variabile.

Scala de interval. La acest tip de scală (i se mai spune şi scala cu intervale egale) nu numai că
asistăm la o ordonare a categoriilor/claselor, dar chiar distanţele dintre ele, care le separă, sunt
perfect estimate. În general, timpii sunt adevărate scale de interval. Referindu-ne la un
concurs de frumuseţe, A primeşte nota 2, B nota 4 şi C nota 8. Aceste note ne spun că:
(a) C este mai frumoasă decât B care este, la rândul ei, mai frumoasă decât A şi
(b) că diferenţa dintre C şi B este de două ori mai mare decât diferenţa dintre B şi A.
Scala de interval atribuie unor obiecte egal distanţate între ele în privinţa caracteristicii
cercetate, măsuri echidistante.
Exemlul tipic de scală de interval se întâlneşte la măsurarea temperaturii. După cum se
ştie, temperatura este un parametru care caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic şi se
determină pe baza variaţiei unor mărimi fizice (volum, rezistenţă electrică, forţă electromotoare
etc.), astfel încât unor variaţii egale ale mărimii fizice le corespund variaţii egale de temperatură.
Termometrul cu care se înregistrează valorile temperaturii este gradat în unităţi echidistante.
Indiferent ce reprezintă distanţa dintre două gradaţii succesive (un grad Celsius sau un grad
Fahrenheit sau altceva) diferenţa de temperatură corespunzătoare distanţei dintre două gradaţii
succesive este la fel de mare, fie că este vorba despre gradaţiile 2 şi 3 sau 10 şi 11.
Se obişnuieşte să se atribuie unei temperaturi măsura zero, dar aceasta nu înseamnă
absenţa totală a temperaturii. Zero grade Celsius corespunde, de exemplu, la 32 de grade
Fahrenheit.
Atât scala Celsius, cât şi scala Fahrenheit realizează măsurări de interval.
Din exemplul prezentat se deduce că măsurarea de tip interval fixează arbitrar punctul
zero (mărimea caracteristicii căreia să i se atribuie măsura zero) şi lungimea unităţii de măsură
("distanţa" dintre două niveluri ale caracteristicii căreia să îi corespundă o diferenţă a măsurilor
egală cu unu).
Datele măsurate printr-o scală de interval se reprezintă grafic prin histograme şi
poligoane de frecvenţă. Indicii statistici calculaţi cel mai frecvent sunt media, mediana şi
abaterea standard. Se pot utiliza coeficienţii de corelaţie liniară şi se pot aplica testele statistice
parametrice (testul t, testul F etc.).

Scala de raport este considerată ca fiind situată la un nivel superior faţă de toate scalele de
măsură şi o măsură ideală pentru oamenii de ştiinţă. Mai mult, ea posedă toate caracteristicile
scalei nominale, ordinale şi a celei de interval. Scala de raport are un punct de zero absolut sau
natural care are un înţeles empiric. Dacă o măsurare este cotată cu zero pe o scală de raport,
atunci există un motiv pentru a susţine că unele obiecte nu conţin nicio proprietate pentru a fi
măsurate. Numerele care figurează pe scală ne indică suma prezentă a proprietăţilor ce pot fi
măsurate. Dacă utilizăm o scală de raport pentru măsurarea cunoştinţlor, va fi posibil să spunem
că o persoană cu o notă scalară de 8 posedă de două ori mai multe cunoştinţe decât o alta care a
obţinut un scor de 4.
De exemplu, putem afirma cu siguranţă că un vehicul care staţionează nu are viteză.
Atunci când caracteristica măsurată reprezintă spaţiu (lungime, suprafaţă, volum) sau
timp (durată de viaţă, timp de reacţie) se poate stabili în mod obiectiv ce înseamnă "absenţa
caracteristicii", deci când măsura să fie egală cu zero. Pentru asemenea variabile se pot defini
măsurări de raport.
Deosebirea dintre o măsurare de interval şi una de raport constă în faptul că, la măsurarea
de interval, din faptul că m(a) = 2m(b) nu se poate trage concluzia că a este "de două ori mai
bun" (în sensul relaţiei >) decât b, ceea ce este posibil însă la măsurarea de raport. De pildă,
indiferent dacă înălţimea persoanelor este măsurată în mm, m sau inch, un copil care are 160 cm
este de două ori mai înalt decât unul care are 80 cm. Dacă o maşină se deplasează cu 60 km/oră
iar alta cu 30 km/oră, putem spune că prima merge de două ori mai repede decât a doua.
Cotele/scorurile obţinute de indivizi la testele psihologice foarte bine construite, la care o
diferenţă de un punct are aceeaşi semnificaţie în privinţa caracteristicii măsurate indiferent că
este vorba de diferenţa dintre cota 2 şi 3 sau între cota 31 şi 32, sunt măsurări de interval. Deci
variabila măsurată prin cotele testului este de tip scor.
Notăm totuşi că în general, testele psihologice şi cele de cunoştinţe realizează doar
măsurări ordinale ale variabilei la care se referă. Există câteva teste de inteligenţă, şi cunoştinţe
bine construite, care realizează măsurări de interval.
Datele măsurate printr-o scală de raport pot fi prelucrate prin orice operaţii aritmetice.
Pentru ele sunt permise toate prelucrările statistice amintite la scala de interval. În plus, se poate
calcula media geometrică - aceasta necesită cunoaşterea punctului zero real, corespunzător
absenţei caracteristicii cercetate.
Tabelul 2.1 sintetizează diferenţele dintre cele patru tipuri de scale descrise (Pitariu & Albu,
1996).
 Tabelul 2.1. Caracteristicile scalelor de măură
Scale Operaţii Descriere
Nominală Egalitate Categorii mutuale exclusive;
obiectele sau evenimentele
cad numai într-o clasă; toţi
membrii aceleiaşi clase sunt
consideraţi egali; categoriile
diferă calitativ, nu cantitativ.
Ordinală Egalitate Ideea de ordonare a
Ierarhizare intrărilor; obiectul este mai
mare sau mai mic ori egal cu
altul; orice transformare
crescătoare este permisă.
De interval Egalitate Aditivitate; se pot fixa
Ierarhizare distanţe echivalente de-a
Unităţi egale lungul scalei; este permisă
orice transformare liniar
crescătoare.
De raport Egalitate Este definit un punct de zero
Ierarhizare absolut; poate fi determinat
Unităţi egale raportul măsurilor a două
Zero absolut obiecte.