ARGUMENT

Necesitatea de a asigura o instruire de înaltă calitate, modernizând procesul de formare a

specialiştilor medicali cu studii postsecundare nonterţiare, ajustată la reformele actuale din
domeniul ocrotirii sănătăţii, a devenit unul dintre obiectivele-cheie. Sistemul de sănătate solicită
specialiști competenți și responsabili care să participe activ, ferm și conștiincios în acordarea
serviciilor de asistență medicală calificată, care se pot obține prin învățarea, formarea și
dezvoltarea competențelor profesionale generale și competențelor profesionale specifice
calificării date. În ultimii ani se schimbă atitudinea societății față de serviciile medicale, față de
sistemul educației profesionale a specialiștilor medicali, sunt adoptate noi tehnologii în îngrijirea
bolnavilor, algoritmi ai serviciilor medicale, se implementează metode stiințifice în organizarea
asistenței medicale de o înaltă calitate. Din aceste condiții reese necesitatea editării acestei cărtii.
Suportul de curs pe care îl propunem, este un reper important, eficient şi necesar în procesul
de formare iniţială şi continuă a asistenţilor medicali, un îndrumar util pentru asistenți sociali,
medicilor de familie și specialiști din alte domenii.
Suportul de curs reflectă conținuturile din curricula unității de curs Bazele științei nursing.
Acesta este structurat în baza principiului logico-ierarhic, informaţiile sunt prezentate într-un
limbaj ştiinţific accesibil. Conţinutul suportului este compartimentat în Partea generală şi
Partea specială, conţinând capitolele corespunzătoare. Suportul de curs cuprinde toate verigile
de muncă a asistentului medical și vizează aspectele actuale ale eticii şi deontologiei medicale,
menţionează tehnicile generale de îngrijire a omului sănătos și bolnav, studierea separată a
simptomelor în diverse afecțiuni conform sistemelor, concretizează funcţiile asistentului medical
în echipa de acordare a ajutorului specializat, elaborarea planului de activitate şi de îngrijire
individuală în baza realizărilor ştiinţei şi practicii mondiale, aplicarea tehnicilor de îngrijire,
reieşind din standardele calificării.
Glosarul de termeni facilitează asimilarea vocabularului terminologic special, diversificând
spectrul de informaţii la disciplină, contribuind la însușirea termenilor medicali.
Atlasul cu imagini color va spori cu siguranţă capacitatea de imaginaţie şi dezvoltare a
intuiţiei la elevi, stimulând abilităţile de memorare vizualizată a materiei de studiere.
Prin aspectele medicale abordate, suportul de curs va contribui la formarea viitorului asistent
medical, care colaborează în echipă cu medicul și conlucrează cu acesta la menținerea stării de
sănătate a pacientului

AUTORII

3
SUMAR

4
 SUBIECTE PAGINA
I. PARTEA GENERALĂ
1. INIȚIEREA ÎN PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL
Iniţiere în profesie. Directivele dezvoltării asistenţei medicale pe plan 7
internaţional şi naţional
Rolul, funcţiile şi competenţele asistentului medical 13
Activitatea asistentului medical în aspectul deontologic şi etic 17
2. MĂSURILE DE ASIGURARE A MEDIULUI SECURIZANT
PENTRU BOLNAV
Instituţii Medico-Sanitare Publice 21
Organizarea serviciului de asistenţă medicală primară 24
Dezinfecția. Antisepsia și antisepticele 30
Asepsia. Metode de sterilizare
Gestionarea deșeurilor medicale, rezultate din activitatea medicală 37
Securitatea injecțiilor 43
Internarea bolnavilor în spital. Prelucrarea sanitară a bolnavului 45
Secţia staţionarului 47
Secţia de terapie intensivă 50
Sala de tratamente 54
3. TEHNICI DE APLICARE A METODELOR CURATIVE
Date generale asupra administrării medicamentelor 57
Căile de administrare a medicamentelor 60
Administrarea medicamentelor pe cale parenterală 63
Injecția intradermică 66
Injecția subcutanată 68
Injecția intramusculară 70
Injecția intravenoasă 72
Recoltarea sângelui din venă. 73
Determinarea grupelor sanguine 75
Perfuzia intravenoasă 77
Alimentația bolnavului 80
Alimentație dietetică în diverse patologii 86
Agenții fizici 91
Termometria 93
4. ÎNGRIJIREA ȘI SUPRAVEGHEREA BOLNAVILOR GRAVI
Patul bolnavului 99
Evaluarea stării bolnavului 102
Asigurarea igienei zilnice a bolnavului grav 107
Asigurarea igienei corporale totale 110
Prevenirea și tratarea escarelor 115

II. PARTEA SPECIALĂ

5. ASISTENȚA MEDICALĂ ÎN PATOLOGII ALE ORGANELOR

INTERNE
Probleme de sănătate ale bolnavului cu afecţiuni ale sistemului respirator 121
Determinarea frecvenţei respiraţiei 128
Colectarea sputei 129
Oxigenoterapia 131
Pregătirea bolnavului pentru examinările radiologice, endoscopice ale 135
sistemului respirator
Probleme de sănătate ale bolnavului cu afecţiuni cardiovasculare 138
Aprecierea pulsului şi măsurarea tensiunii arteriale 142
5
Asistenţa medicală în insuficienţa vasculară acută. Resuscitarea cardio- 145
respiratorie
Probleme de sănătate ale bolnavului cu afecţiuni digestive 150
153
 Lista abrevierilor:

CNAM – compania națională de asigurări medicale

CVP – cateter venos periferic
DRAM – deșeuri rezultate din activitate medicală
FR – frecvența respiratorie
HIV – virusul imunodificienței umane
IMS – instituție medico-sanitară
OMS – Organizația Mondială a Sănătății
Ps – puls
p – pastilă
RM – Republica Moldova
SIDA – sindromul imunodeficienței achiziționate
TA – tensiune arterială
tab – tabletă
TBC – tuberculoza
UA – unități de acțiune
UI – unități internaționale
USG – ultrasonografie

6
 I. PARTEA GENERALĂ

1. INIŢIERE ÎN PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL

DIRECTIVELE DEZVOLTĂRII ASISTENŢEI MEDICALE
7
 PE PLAN INTERNAŢIONAL ŞI NAŢIONAL

Iniţierea în profesia de asistent medical

Profesia de asistent medical/nursă a avut de-a lungul anilor numeroase dificultăţi în
recunoaşterea ei. Cunoscută şi chiar practicată din perioada preistorică ,,arta de a îngriji” are un
caracter universal dar recunoaşterea ca profesie s-a produs la jumătatea secolului al XX-lea.
Secolul XX caută să definească cât mai exact termenul de nursing/nursă plecând de la
definiţia simplă în care ,,nursa” este profesionistul care hrăneşte, încurajează şi protejează o
persoană, fiind pregatită pentru a îngriji bolnavi, răniţi şi bătrâni.
În prezent practicarea profesiei de asistent medical/nursă se face cu exigenţe sporite. Nursing-
ul este o activitate complexă; nursa tratează pacientul complex, bio-psiho-social în vederea
asigurării unei stări perfecte de bunăstare fizică, psihică şi socială. Nursing-ul s-a transformat de-
a lungul anilor dintr-o meserie în profesie, în care vocaţia este înlocuită de profesionalism.
Epoca modernă şi conteporană a generat reforme şi-n sănătate, cu baze ştiinţifice de
învăţământ medical. Florence Nightingale (1820-1910) a revoluţionat modul de îngrijire al
bolnavilor. Îngrijirile nu trebuie să reflecte doar milă, ci să se bazeze pe înţelepciune şi ştiintă.
Datorită ambiţiei şi devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au
transformat în instituţii de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar şi cu personal
de specialitate pregătit să intervină în orice moment.
Virginia Henderson (1897-1996) publică un volum cu titlul  „Principiile de baza ale
nursingului”. Dezvoltarea unităţilor spitaliceşti, ca unităţi de îngrijire a bolilor grave, accesibile
tuturor categoriilor sociale a condus la apariţia nursingului clinic, care este practicat şi în prezent.
Nursing - din engleză înseamnă îngrijiri.
Nursă - asistent medical.
Nursing-ul - este un ansamblu de tehnici de îngrijire a omului sănătos şi bolnav.
Nursing-ul - (OMS şi Consiliul Internaţional al Nurselor) este o parte integrală a sitemului
de îngrijire a sănătăţii, cuprinzând: promovarea sănătăţii; prevenirea bolii; îngrijirea persoanelor
bolnave (fizic, mental, psihic, cu handicap) de toate vârstele, în toate unităţile sanitare, aşezările
comunitare şi în toate formele de asistenţă socială.
Astfel această disciplină se ocupă de:
 dezvoltarea armonioasă a omului de la naştere în toate etapele vieţii până la bătrâneţe şi
moarte
 educaţia sanitară pentru prevenirea îmbolnăvirilor
 cunoaşterea nevoilor fundamentale ale individului
 tratarea şi îngrijirea omului bolnav
Nursa este о persoană care: a parcurs un program complex de formare aprobat de Consiliul
Asistenţilor Medicali (CAM), a trecut cu succes examenele stabilite de CAM, îndeplineşte
standardele stabilite de CAM, este autorizată să practice această profesie aşa cum este definită de
CAM, în concordanţă cu pregătirea şi experienţa sa (după Consiliul Internaţional al Nurselor).
Nursa este autorizată în îndeplinirea acelor procedeuri şi funcţii care sunt impuse de îngrijirea
sănătăţii în orice situaţii s-аr afla, dar să nu facă о procedură pentru care nu este calificată.

Directivele dezvoltării asistenţei medicale pe plan internaţional

Istoricul medicinei, nursingu-lui se contopeşte cu istoria dezvolării societăţii umane cu
perioadele sale de progres, stagnare sau declin, care s-au influenţat reciproc.
8
 Putem spune că nursing-ul se prezintă la nivel internaţional către sfârşitul sec. XIX, în 1899 la
Londra când a fost creat Consiliul Internaţional al Nurselor. Strategiile de funcţionare ale
nurselor s-au înbogăţit cu direcţii noi privind o stare de sănătate mai bună pentru indivizi şi
comunitate, promovarea igienei sociale şi a sănătăţii publice, precum şi elaborarea unui limbaj
comun în nursing. În dezvoltarea profesiei de asistent medical un rol major a constituit
activitatea lui Florens Nigtinghale şi a Virginiei Henderson.
Florence Nightingale a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence Nightingale a
fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important. Datorită ambiției și
devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în instituții
de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu personalul de specialitate gata
oricând să îngrijească bolnavii.
Capacitatea ei intelectuală deosebită, altruismul şi energia ei au consacrat-o în domeniu și i-au
asigurat un loc în istorie. În Londra există un muzeu care îi poartă numele şi unde se regăsesc
acte care i-au aparţinut.
Florence Nightingale s-a născut la 12 mai 1820 în Italia, din părinţi britanici, iar numele ia
fost inspirat de orașul în care a văzut lumina zilei. Provenind dintr-o familie foarte înstărită, ea a
avut şansa pe care extrem de puţine femei o aveau la vremea respectivă. Ea s-a înscris la un curs
de trei luni în domeniul asistenţei medicale, ceea ce i-a permis să ocupe un post de infirmieră, pe
care nu l-a mai părăsit până în 1854.
În anul 1854, în timpul războiului din Crimeea, Florence Nightingale a dat dovadă de
extraordinara sa capacitate de organizare. Condițiile din spitalele pentru soldaţii englezi răniţi în
Crimeea erau cu adevărat jalnice, mai ales în acea situaţie; lipsea îngrijirea medicală de
specialitate, iar igiena era inexistentă. Tinerii soldaţi mureau în spital, chiar dacă rănile lor nu
erau letale, ci din cauza instalării septicemiei. Pentru a îmbunătăţi situaţia, guvernul britanic a
hotărât să trimită pe cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu şi anume pe Florence
Nightingale. Aceasta, însoţită de 38 dintre cele mai bune infermiere formate de ea, a ajuns la
spitalul de campanie pe data de 21 octombrie 1854.
Florence şi echipa sa s-au ocupat cu maximă rigurozitate de curăţenia din spital, sterilizarea
instrumentarului, procurarea de feşe şi pansamente din tifon, precum şi de alimentaţie, până
atunci cu totul improprie soldaţilor. În urma acestor măsuri puse în practică extrem de riguros,
mortalitatea în rândul răniţilor s-a redus simţitor.
Unii consideră că a fost ,,impulsivă, arogantă și dominantă”. Ea este considerată о pioneră în
Nursing. Cu tenacitate și ambiție, ea și-a depășit invaliditatea, și a condus acțiunea de organizare
a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a
condus școlile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic, consultațiile aveau loc în
dormitorul lui Florence sau prin corespondență. I-au cerut părerea miniștri, generali și directori,
iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns astfel, de-a lungul vieții, să scrie peste
17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt în istoria epistolografiei. Datorită ei, s-a
înființat Academia Medicală Militară şi Şcoala de infirmiere de pe lângă Spitalul Sf. Thomas.
Până la moartea ei în 1910, Florence, continuă să mai scrie cărţi și broșuri în dorința de a
ridica nivelul asistențelor medico-sanitare. Ziua de 12 Mai a devenit Ziua Internaţională a
asistenţilor medicali din întreaga lume, la iniţiativa Consiliului Internaţional al
Asistenţilor Medicali, în cinstea zilei de naştere a d-nei Florence Nightingale, fondatoarea primei
şcoli laice de asistent medical din lume. Ziua internaţională a Nurselor se sărbătoreşte în
Republica Moldova din anul 1994. În cinstea F.Nightingale italienii au înălţat în Florența

9
sculptura cu inscripţia ,,Florence Nightingale a fost un exemplu de autoconsacrare oamenilor și a
carității internaţionale”.
Virginia Henderson una din primele Nurse, care a dat după Florence Nightingale
interpretarea sa despre Nursing. Ea s-a născut la 30 noiembrie 1897, al cincilea copil din cei
nouă ai familiei Daniel şi Liusi Abbot Henderson, în Kanzas Siti, Stat Missouri, SUA, unde a
petrecut primii 4 ani ai vieţii. Interesul pentru Nursing a apărut la tânăra Virginia înainte de I - ul
război mondial.
În 1918 Virginia Henderson a început studiile la şcoala de Nursing a armatei Statelor Unite
din Washington. A finisat studiile în 1921 şi s-a angajat ca Nursă în New-York. Din anul 1959 a
condus proiectul ,,Indexul Studiilor Nursing”, realizându-l în 1972 la vârsta de 75 de ani. Acest
proiect includea şi ,,Aprecierea privind cercetarea în Nursing în SUA” în 4 volume, care sunt de
о importanţă istorică.
Ea a editat cartea ,,Natura Nursingului” în 1964, ce conţine descrierea concepţiei funcţiei
unice a Nursingului. În 1983 cercetătoarea emerită a devenit membru al celei mai prestigioase
Asociaţii Sigma Teta din SUA ,,Pentru activitatea de lider în Nursing”. Virginia Henderson a
fost prima persoană care a primit prestigiosul Premiul Cristiane Reimann acordat de Consiliul
Internaţional al Nurselor.
Definiţia dată de V.Henderson Nursingului este atât de cunoscută, încât nimeni nu mai
gândeşte cine a scris-o şi când: ,,Să ajuţi individul, fie acesta bolnav sau sănătos, să-şi afle calea
spre sănătate sau recuperare, să ajuţi individul, fie bolnav sau sănătos, să-şi folosească fiecare
acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperare, cu condiţia ca acesta sa aibă tăria, voinţa sau
cunoaşterea necesară pentru a o face, şi să acţioneze în aşa fel încât acesta să-şi poarte de grijă
singur cât mai curând posibil”.
Doamna Nursing-ului ,,Nursa cea mai iubită de către întreaga lume” - după cum a numit-o
preşedinta CIN Margaretta Madden Styles - Virginia Henderson a murit la 98 de ani, la 19 martie
1996 în casa sa din New Haven.
Organizaţii şi asociaţii profesionale: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Consiliul
Internaţional al Nurselor (ICN)
În anul 1907 a fost creată prima organizaţie sanitară mondială - Biroul Internaţional al Igienei
Publice, care a funcţionat până în anul 1946. Ulterior a fost înfiinţată OMS (Organizaţia
Mondială a Sănătății) cu sediul central la Geneva, la 7 aprilie 1948, ziua aceasta este
consemnată ca Ziua Mondiala a Sănătăţii. Având în prezent 193 de state membre, are
reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale.
Este o organizație internațională care are rolul de a menține şi coordona situația sănătății
populațiilor pe glob. Finanțarea bugetului se face prin cotizații plătite de către țările membre,
contribuții voluntare ale țărilor membre sau donații. Cotizațiile sunt calculate conform unei scări
mobile: țările bogate plătesc mai mult iar cele sărace mai puțin.
Ţelul OMS constă în promovarea cooperării internaţionale în vederea ridicării tuturor
popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate.
Pentru realizarea acestor deziderate OMS acţionează:
 autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, în lucrările cu caracter sanitar
internaţional
 acordă ajutor guvernelor pentru întărirea serviciilor lor de sănătate
 înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologice şi de statistică

10
 contribuie la desfăşurarea acţiunilor vizând eradicarea bolilor epidemice, endemice şi a
oricăror altor boli
 propune convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diferite probleme internaţionale
privind sănătatea
 facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care contribuie la progresul
sănătăţii etc.
Sunt membre ale OMS statele care au semnat, aderat sau acceptat în orice alt mod actul
constitutiv al organizaţiei - Constituţia - precum şi cele care au solicitat admiterea în organizaţie,
iar cererea lor a fost aprobată cu majoritatea simplă de către adunarea mondială a sănătăţii.
România este membră a OMS de la 8 iunie 1948, Moldova a fost primită în calitate de membru
plenipotenţial al OMS în anul 1992.
Structura organizaţiei:
1. Adunarea mondială a sănătăţii, reunind reprezentanţi calificaţi ai tuturor statelor membre
şi care se întruneşte anual în sesiuni ordinare şi, după caz, în sesiuni extraordinare
2. Consiliul executiv, alcătuit din 30 de persoane desemnate pe o perioadă de 3 ani şi condus
de un preşedinte, se întruneşte cel puţin de două ori pe an
3. Secretariatul cuprinde personalul tehnic şi administrativ al organizaţiei, având în frunte
pe directorul general numit de Adunarea mondială a sănătăţii

OMS are sediul la Geneva şi dispune totodată de o reţea de şase birouri regionale:
 pentru Europa, inclusiv Algeria şi Maroc, cu sediul la Copenhaga
 pentru Africa fără Algeria, Maroc, Libia şi Egipt, cu sediul la Brazzaville
 pentru Mediterana orientală, inclusiv Libia şi Egipt, cu sediul la Alexandria
 pentru Asia de sud-est, cu sediul la New Delhi
 pentru Pacificul occidental, inclusiv China şi ţările insulare dintre Australia şi Japonia, cu
sediul la Manila
 pentru America de Nord şi de Sud, cu sediul la Washington

În anul 1899 a luat fiinţă Consiliul Internaţional al Nurselor care are ca scop îmbunătăţirea
îngrijirilor de sănătate şi a condiţiilor de lucru, profesia de nursă fiind direct legată de societate.
De când a fost fondat Consiliul Internaţional al Nurselor a reuşit să se impună ca organizaţie
dinamică cu profesionişti din sănătate, un organism implicat activ în deservirea profesiei de
nursing şi a unei societăţi mai bune pentru toţi. Astăzi ICN este o federaţie de 118 asociaţii
naţionale și este condus de nurse, pentru nurse, cu implicaţii majore în politica globală de
sănătate.
Principiile şi premisele dezvoltării asistenţei medicale pe plan naţional
Începutul acordării asistenţei medicale în Moldova îşi trage rădăcinile din timpurile lui Ştefan
cel Mare, care a înfiinţat ,,Corporativa nevoiaşilor” – o instituţie obştească. Un rol decisiv în
dezvoltarea ajutorului medical din Moldova s-a întâmplat în 1814 când a fost propus de a
construi la Chişinău un spital şi care peste 3 ani se finisează cu construcţia unui bloc central cu
capacitatea 36 paturi.
Primul spital din Chişinău a început să activeze la 26 decembrie 1817. Printr-o hotărâre
specială Administraţia Militară din Basarabia, în anul 1869, anunţă despre deschiderea spitalelor
militare şi a fi admise la lucru surori de caritate. Apare necesitatea pregătirii cadrelor medicale,
deoarece în Basarabia nu era nici o şcoală medicală.
11
 În anul 1870 la Adunarea Generală de Zemstvă, pentru prima dată a fost discutată problema
cadrelor medicale şi anume necesitatea deschiderii unei şcoli de felceri şi moaşe. Prima şcoală
medicală a fost deschisă la 1 iunie 1872. La şcoala de felceri erau admişi bărbaţi de la 16-18 ani,
cu termen de studiu 3 ani. La primul an au fost admişi 21 persoane. Programa şcolii de moaşe era
de 2 ani şi erau admise femei de la 18-40 ani. În primul an de studiu au fost admise 7 persoane.
Prima şcoală de surori medicale a fost deschisă la Tiraspol în anul 1936 cu programul de
studiu 3 ani, cu frecvenţă serală. În anul 1944 a fost deschisă şcoala medicală în Chişinău. În
anul 1945 au fost deschise şcolile medicale în Soroca, Tighina, Cahul, Orhei. La 18 octombrie
1944 conform Hotărârii Sovietului Comisarilor Norodnici s-a inființat prima şcoală de felceri şi
moaşe în orașul Chișinău. Efectivul şcolii era constituit din 4 profesori titulari, medici-
practicieni, 7 grupe şi 215 elevi. Prima promoţie din anul 1945 a avut 36 de felceri. 
Prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 375 din 26 decembrie 1957 Şcoala de Medicină a
Ministerului Sănătăţii este reorganizată în Şcoala-bază de Medicină şi devine un centru metodic
pentru toate şcolile de profil din Republică.
Un aport substanţial în dezvoltarea instituţiei revine directoarei Raisa Pacalo, care a stat în
fruntea acestui colectiv pe parcursul a 24 de ani (1964-1987).
Din 1987 până în 1993 Şcoala - bază de Medicină a fost dirijată de Cecilia Badrajan. Doamna
Director a ţinut să păstreze şi să promoveze tradiţiile şi toate realizările obţinute pe parcursul
anilor. Pentru succese în muncă Cecilia Badrajan a fost decorată cu medalia Meritul Civic.
În anul 1976 a fost deschisă şi şcoala de medicină orăşenească din Chişinău care în 1999 se
afiliază la Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie.
Din ianuarie 1993 până în 2002 în funcţia de Director al Colegiului activează Ştefan Plugaru,
doctor în medicină, conferenţiar universitar, Om Emerit care a contribuit la dezvoltarea
procesului de formare a specialiştilor cu studii medicale superioare de scurtă durată. În această
perioadă este pus accentul pe realizarea activităţii ştiinţifice manageriale şi de specialitate.
Din octombrie 2002 - martie 2005 colectivul profesoral-didactic este dirijat de absolventul
Colegiului, Boris Golovin, care deţine gradul I managerial şi categoria superioară de medic
stomatolog. În această perioadă se acordă o atenţie deosebită îmbunătăţirii condiţiilor de muncă
şi de trai ale colaboratorilor şi elevilor, prin modernizarea bazei tehnico-materiale.
Conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.1782 din 23.XII.2003 instituţia a fost
numită Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie din Chişinău. Colegiului Național de
Medicină și Farmacie prin Hotărârea de guvern nr.791 din 22.10.2012 i s-a conferit numele
,,Raisa Pacalo”.
Din martie 2005 până în prezent Colegiul este condus de directorul Ala Manolache, care
deţine grad superior managerial, grad didactic superior. Activitatea instituției este realizată în
formarea unui specialist medical de calitate, competitiv şi capabil să muncească în echipă.
Accentul se pune pe cadre medicale culte, acţionare cu un înalt profesionalism şi capacităţi de
cercetător.
La 26 iunie 2014, doamnei Ala Manolache, directorul instituției, ia fost înmânat Ordinul
„Gloria Muncii”, conferit prin decret prezidențial Colegiului Național de Medicină și Farmacie
„Raisa Pacalo”. Distincția a fost acordată Colegiului Național de Medicină și Farmacie „Raisa
Pacalo” la aniversarea de 70 de ani de activitate, în semn de „înaltă apreciere a meritelor
deosebite în dezvoltarea învățământului preuniversitar în domeniul ocrotirii sănătății, pentru
contribuție substanțială la pregătirea specialiștilor medicali de înaltă  calificare și activitate
metodico-didactică prodigioasă”.

12
 Conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.744 din 01.06.2016 instituţia a fost
reorganizată în Centrul de excelenţă în medicină şi farmacie ,,Raisa Pacalo”.
Activitatea Asociaţiei Nurselor din Moldova (ANM)
La 27 octombrie1994 la iniţiativa unui grup din 30 de asistente medicale în Moldova a fost
infiinţată Asociaţia Asistenţilor Medicali din Moldova, preşedintă - Elena Stempovschi.
Asociaţia de Nursing din Republica Moldova (ANM) – este o organizaţie profesional-ştiinţifică,
nonguvernamentală, nonprofit, apolitică, înregistrată la Ministerul Justiţiei al Republicii
Moldova în 1997. În 2004 numărul de asistenți medicali/nurse a ajuns la 7800.
Scopul acestei asociaţii este:
 promovarea și implementarea Nursingului modern în practica asistenţei medicale
 menţinerea calităţii serviciilor acordate pacienţilor
 ridicarea prestigiului profesiei
 colaborarea cu alte organizaţii relevante internaţionale
Pe parcursul a 20 ani, Asociaţia a reuşit cu succes să lărgească reţeaua prin înfiinţarea a 34
filiale în întreaga republică.
Din 1997 este memebră cu drepturi depline a Forumului European al Asociaţiilor de Nursing,
a Organizaţiei Mondiale ale Sănătăţii. Asociaţia întruneşte specialişti din diferite domenii de
activitate: nursing în pediatrie, oncologie, psihiatrie, nursing comunitar ş.a.
Pe parcursul acestor ani de activitate, Asociaţia a contribuit la dezvoltarea conceptului de
nursing modern şi implementarea lui în sistemul de asistenţă medicală a Republicii Moldova,
prin organizarea diverselor conferinţe, simpozioane, ateliere – curs cu participarea celor mai
buni experţi în domeniu.
De asemenea, Asociaţia, în colaborare cu Centrul de excelenţă în medicină şi farmacie ,,Raisa
Pacalo”, a participat la elaborarea diferitor programe de educaţie continuă în domeniul nursing-
ului. A fost elaborat „Programul de dezvoltare a conceptului nou de nursing”, drept bază servind
modelul V. Henderson, Asociaţia a participat la elaborarea „Politicii de sănătate a R.M”, unde
nursing-ul este o direcţie prioritară.

ROLUL, FUNCŢIILE ŞI COMPETENŢELE ASISTENTULUI MEDICAL

Rolul nursei/asistentului medical

 Rolul esenţial al asistentului medical constă în a ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă, să-si
menţină sau recâştige sănătatea prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur, dacă
ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare. Asistentul medical trebuie să îndeplinească
aceste funcţii astfel încât pacientul să-şi recâştige independenţa cât mai repede posibil (conform
concepției Virginiei Henderson).
 Rolul nursei în societate este să asiste indivizi, familii şi grupuri, să optimizeze şi să
integreze funcţiile fizice, mentale (psihice) şi sociale, afectate semnificativ prin schimbări ale
stării de sănătate (conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).
Nursa se ocupă de:
 aspectele psihosomatice şi psihosociale ale vieţii, deoarece acestea afectează sănătatea, boala,
şi moartea
 foloseşte cunoştinţe tehnice din știinţele fizice, sociale, medicale, biologice şi umaniste (arta
şi ştiinţa)

13
 lucrează ca partener alături de alţi profesionişti din alte domenii ce participă la asigurarea
sănătăţii în activităţi înrudite
Funcţiile nursei/asistentului medical sunt:
1. de natură independentă
2. de natură dependentă
3. de natură interdependentă
Funcţiile de natură independentă. Asistentul – asistă pacientul din proprie iniţiativă, temporar
sau definitiv în:
 îngrijiri de confort, atunci când el nu-şi poate îndeplini independent anumite funcţii. Ajutorul
asistentului este în funcţie de vârsta, de natura bolii, de alte dificultăţi fizice, psihice sau
sociale
 stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi cu aparţinatorii, le transmite informaţii,
învăţăminte, ascultă pacientul şi îl susţine
 este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor condiţii mai bune de viaţă şi
sănătate
Funcţia de natură dependentă. La indicaţia medicului aplică metodele de observaţie, tratament
și readaptare. Observă la pacient modificările provocate de boală sau tratament, le transmite
medicului.
Funcţia de natură interdependentă. Asistentul colaborează cu alţi profesionişti din domeniul
sanitar, social, educativ, administrativ. Participă la activităţi interdisciplinare:
 acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic sau social
 acţiuni de educaţie pentru sănătate de sensibilizare asupra responsabilităţii şi asupra
drepturilor pe care le are populaţia în materie de sănătate
 acţiuni de rezolvare a problemelor psihosociale
 asistentul participă la organizarea şi gestionarea centrelor sau unităţilor de îngrijire.

Pentru a răspunde nevoilor persoanelor şi grupurilor cărora se adresează

îngrijirile, asistentul utilizează în practica profesională – cunoştinţele teoretice şi
practice medicale, cunoştinţele de economie, informatică, psihologie, pedagogie, etc.

În cadrul funcţiei de interdependenţă, prin colaborarea ei cu alte compartimente

(administrativ, economic, serviciul plan-profesional) şi alţi profesionişti (educatori, psihologi,
logopezi, profesori) desfăşoară şi activităţi de cercetare.
Alte funcţii ale asistentului medical:
De aici se desprind câteva funcţii specifice care sunt în statutul asistentului medical şi care se
regăsesc în cadrul funcţiilor de natură: independentă, dependentă şi interdependentă.
Funcţia profesională:
 tehnică
 preventivă
 de umanizare a tehnicii
 de psiholog
Funcţiile, conform codului asistentului medical, constau în promovarea şi menţinerea sănătăţii,
prevenirea îmbolnăvirilor, îngrijirea în situaţia îmbolnăvirii, recuperarea bolnavului.
Aceasta cere din partea asistentului:

14
  să acorde direct îngrijirea
 să educe pacienţii
 să educe alţi profesionişti din sistemul sănătăţii
 să participe plenar la activitatea echipei de asistenţă sanitară
 să dezvolte practica nursingului pe baza gândirii critice şi a cercetării
Funcţia educativă – educare pentru sănătate (aceasta presupune alături de calităţile psihologice şi
aptitudinile pedagogice – de a şti să comunici, de a şti să fii convingator).
Funcţia economică  – de gestionare a serviciului, organizarea timpului, precizarea priorităţilor de
aprovizionare etc. Funcţia economică se realizează prin corelarea ei cu comportamentul etic.
Funcţia de cercetare - această funcţie impune dezvoltarea unor calităţi specifice, dar şi aceasta
pe fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare. Asistentul ca participant în echipa de
cercetare alături de medic – devine o componentă importantă.

Competenţele profesionale
Conţinutul şi caracteristicile activităţilor de asistent medical sunt:
 determinarea nevoilor de îngrijiri generale de sănătate şi furnizarea îngrijirilor generale de
sănătate, de natură preventivă, curativă şi de recuperare, conform normelor elaborate de către
Ministerul Sănătăţii
 administrarea tratamentului conform prescripţiilor medicale
 protejarea şi ameliorarea sănătăţii, elaborarea de programe şi desfăşurarea activităţilor de
educaţie pentru sănătate şi facilitarea acţiunilor pentru protejarea sănătăţii în grupuri
considerate cu risc
 participarea asistenţilor medicali ca formatori, la pregătirea teoretică şi practică a asistenţilor
medicali în cadrul programelor de formare continuă
 desfăşurarea opţională a activităţilor de cercetare în domeniul îngrijirilor generale de
sănătate, de către asistenţii medicali licenţiaţi
 pregătirea personalului sanitar auxiliar
 participarea la protejarea mediului ambiant
 întocmirea de rapoarte scrise referitoare la activitatea specifică desfăţurată

Comportamentul şi calităţile moral-profesionale ale asistentului medical

Îngrijirea bolnavului este o muncă de mare răspundere care reclamă cunoştinţe profesionale
temeinice şi calităţi morale deosebite. Bolnavul, când se internează în spital sau se supune unui
tratament ambulatoriu, îşi încredinţează sănătatea şi chiar viaţa sa în mâinile acelora care îl
îngrijesc. Această încredere nu poate fi acordată decât unor oameni demni de acest lucru şi care
au dat dovadă că merită aprecierea bolnavilor pentru care lucrează. Exigenţa faţă de calităţile
morale ale personalului medico-sanitar cresc zi de zi, datorită ridicării nivelului de cultură
generală, conştiinţă şi cerinţele populaţiei.
Conştiinciozitatea ridică valoarea oricărei munci, dar în special a muncii sanitare şi din acest
motiv ea trebuie cultivată în mod sistematic. De gradul de conştiinciozitate al asistentului depind
vieţi omeneşti: de aceea el trebuie să fie un om cu calităţi deosebite. Grija faţă de bolnavi îl
însoţeşte şi acasă în orele libere, dacă este devotat sarcinii măreţe de îngrijire a bolnavilor.
Îngrijirea bolnavului reprezintă o mare răspundere faţă de viaţa şi sănătatea bolnavului, faţă
de societate, dar în special faţă de conştiinţa noatră personală. Din acest motiv avem datoria de a

15
consacra toată ştiinţa şi energia noastră pentru îngrijirea oricărui bolnav. După terminarea
serviciului trebuie reverificată activitatea întregii zile de muncă, pentru a nu scăpa nimic din
tratamentul bolnavului. În caz că pierdem vre-un bolnav trebuie să fim convinşi că am făcut tot
posibilul pentru salvarea lui.
Activitatea dusă fără cunoştinţe profesionale corespunzătoare, cu o muncă superficială, duce
la remuşcări ulterioare faţă de văduve, orfani sau oameni deveniţi incapabili de muncă. Din acest
motiv, el terbuie să aibă în primul rând o bună pregătire profesională. Acesta priveşte atât
acumularea cunoştinţelor teoretice, cât şi însuşirea tehnicii moderne aplicate la patul bolnavului.
Volumul cunoştinţelor pe care el le posedă trebuie să cuprindă toate ramurile medicale în care
activează. Deprinderile practice şi priceperile profesionale să fie bine însuşite pentru ca
manopera cerută să fie executată corect, rapid, curat, frumos şi elegant. Asistentul medical
trebuie să cunoască tehnica îngrijrii bolnavului, metodele de investigaţie, pregătirea bolnavilor
pentru examinările complementare, tehnica tratamentului modern etc., dar se cere în acelaş timp
să cunoască evoluţia bolilor, toate complicaţiile posibile în cursul evoluţiei lor, precum şi
măsurile de urgenţă care trebuie luate până la sosirea medicului. Asistentul trebuie să cunoască
bine bazele psihologiei bolnavului, manifestările psihologice ale diferitor îmbolnăviri, pentru a
se putea apropia mai uşor de problemele lui şi de a câştiga cooperarea bolnavului la procedeele
de îngrijire şi tratament.
Progresul ştiinţelor medicale se face într-un ritm rapid în zilele noastre, ceea ce necesită în
permanenţă aplicarea metodelor noi de muncă, cu care cadrele medii trebuie să fie la curent.
Specificul muncii sanitare implică studiul permanent din manuale şi tratate noi, din reviste,
referate, conferinţe, discuţii dar în special din experinţa cadrelor mai pregătite.
Asistenţa medicală poate fi făcută numai cu devotament. Munca devotată, conştiincioasă,
făcută la timp, este o muncă de calitate, care are un scop măreţ bine definit. Punctualitatea este o
altă însuşire a cadrelor sanitare, asistentul trebuie să respecte exact timpul şi spaţiul prevăzute
pentru efectuarea unui lucru. Administararea întârziată a medicamentelor, recoltarea de cantităţi
neprecise de sânge pot avea efecte neplăcute.
Păstrarea secretului profesional este o altă datorie fundamentală a cadrelor sanitare. Secretul
profesional nu se discută cu nimeni, nici măcar în serviciu, cu atât mai puţin în familie sau în
cercul de prieteni. Secretul poate fi divulgat numai în faţa instanţelor judecătoreşti.
Dragostea faţă de profesiune şi de muncă nu trebuie să se limiteze la spiritul umanitar de
iubire a bolnavilor şi de ajutorare a lor, asistentul trebuie să fie entuziasmat de problemele de
sănătate publică şi să manifeste acest sentiment prin activitatea depusă pentru profilaxia bolilor şi
combaterea suferinţei.
Atitudinea justă faţă de bolnav hotărăşte alături de tehnicitate şi de pregătirea profesională -
calitatea şi valoarea muncii asistentului. Politeţea, solicitudinea, servirea promptă a bolnavului
este obligatorie şi faţă de acei care nu au comportament corespunzător, corect în spital şi adesea
tocmai atitudinea noastră complezantă şi corectă va schimba şi modul lor de manifestare.

Atitudinea indiferentă de nepăsare şi de subapreciere a bolii este totdeauna

răsplătită prin dispreţul bolnavilor.

Drepturile asistentului medical sunt:

 să supravegheze şi controleze bolnavii şi să facă observaţii
 să înveţe, să îndrumeze şi să facă observaţiile necesare infirmierei

16
  să observe şi să corecteze în mod colegial colegii săi, în deosebi colegii tineri
 să fie remunerată conform lucrului efectuat
 să se odihnească şi să se relaxeze
 să se perfecţioneze
Obligaţiunile asistentului medical sunt:
 să se prezinte la timp la serviciu, să primească serviciul de gardă de la coleg
 să menţină regimul intern din secţie şi disciplina bolnavilor
 să efectuieze şi să întreţină regimul sanitaro-antiepidemic
 să distribuie la timp medicamentele de uz intern
 să respecte ordinile ministerului sănătăţii
 să participe la vizita bolnavilor cu dare de seamă despre starea lor
 să efectuieze la timp şi corect tehnica îngrijirilor
 să efectuieze la timp şi corect prescripţiile medicului
 să aprecieze şi să noteze corect temperatura corpului bolnavului
 să respecte regimul profilaxiei SIDA
 să respecte cerinţele faţă de exteriorul său
 să îndeplinescă corect documentaţia din secţie
 să pregătească corect şi la timp bolnavul pentru diferite investigaţii şi examinări
 să supravegehze bolnavii gravi şi la timp să observe schimbările în starea lor cu
anunţarea imediată a medicului
 să verifice activitatea infirmierei

ACTIVITATEA ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ASPECTUL

DEONTOLOGIC ŞI ETIC

În antichitate, societatea a dovedit necesitatea definirii unui cod de comportament propriu

medicilor, pentru încadrarea activităţilor lor şi pentru a da încredere pacienţilor. Cel mai
cunoscut, dar şi cel mai vechi, este cel al Şcolii din Cos propusă de către Hipocrate (460 – 377
î.e.n.). Celebrul jurământ al lui Hipocrate se depunea la intrarea în şcoala de medicină, iar
viitorul medic accepta să se supună acelor reguli. În general, medicii au transmis acest mesaj şi
au respectat aceste principii conţinute în jurământul lui Hipocrate de-a lungul timpului.
Începând cu ani 1990, etica şi-a câştigat un loc din ce în ce mai important atât în învăţământ,
cât şi în practica medicală. Cu toate că dimensiunea etică a practicii medicale este recunoscută,
clasic, ea nu face parte integrantă din competenţa profesională a lucrătorului medical, de unde
importanţa de a o prezenta studenţilor în medicină ca o competenţă de dobândit.
Pentru a înţelege cel mai bine noţiunea de competenţă etică se foloseşte discutarea relaţiilor
medic – pacient.
La origine, termenii de ,,etică” şi ,,morală” sunt foarte apropiaţi: primul vine din grecescul
,,ethos”, al doilea din latinescul ,,mores”. Ambele desemnau bunele moravuri şi buna conduită.
În timp, sensul lor s-a diferenţiat, chiar dacă în practică, aceşti termeni sunt adeseori confundaţi.
Etica aparţine lumii ideilor, marilor orientări, încercând să aducă o justificare teoretică
principiilor de acţiune. În profesia sa, lucrătorul medical trebuie să se supună unui cod etic mult
mai strict comparativ cu profesioniştii din alte domenii.
Morala se înscrie în realitate şi se inspiră din fapte trăite şi observate pentru a preciza reguli
şi principii de bună credinţă.

17
 Deontologie - parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activități
profesionale. Termenul derivă din grecescul ,,deon” însemnând ,,ceea ce trebuie făcut”,
deontologia pentru lucrătorul medical fiind condensată în Codul Deontologic.
Deontologia fixează datoriile lucrătorilor medicali, obligaţiile lor şi limitele acţiunii lor. Codul
serveşte ca bază instanţelor profesionale, el fiind un instrument preţios şi indispensabil, dar în
acelaşi timp, el nu poate dispensa lucrătorul medical de o reflexie personală asupra problemelor
de etică.
Noţiunea de bioetică desemnează ansamblul relaţiilor omului cu lumea în sensul ,,a tot ce
trăieşte” (ecologicie, poluare), dar mai ales a limitelor cercetării medicale în toate domeniile
medicinii.
Uşor confundat cu termenul de “etică medicală” în ţările anglo – saxone, bioetica cuprinde, în
special în medicină, problemele experimentelor pe om şi procrearea.
În 1988, Parlamentul francez (Franţa este o ţară cu preocupări foarte serioase în etică) adoptă
legea Huriet, conform căreia orice experiment trebuie supus în prealabil unui comitet de experţi,
care evaluează riscurile şi beneficiile acestuia. Ulterior, trebuie obţinut acordul subiectului,
însoţit de o asigurare care acoperă îndemnizaţia pentru orice insultă sau efect negativ - periculos
suferit şi pentru eventualele care urmează, pe o perioadă de 10 ani.
Actualmente, sub impulsul jurisdicţiei europene un acord trebuie să preceadă orice tratament
medical, chirurgical sau de altă natură. În chirurgie, în special, acordul scris este acum pretins
pacientului (care poate sau nu să fie de acord !). În caz de urgenţă, acordul poate fi obţinut ,,a
posteriori”, iar în caz de urgenţă absolută, medicul face ceea ce-i dictează conştiinţa sa. În cazul
în care pacientul nu-şi poate da acordul acesta poate fi dat de reprezentantul său legal: părinte,
soţ/soţie, tutore etc.
Respectul faţă de persoana îngrijită, familie, comunitate
Asociaţia de Nursing din Moldova a elaborat Codul de etică  pentru asistenţi medicali. Prin
intermediul lui profesioniştii din sistemul de sănătate, populaţia în întregime sunt informaţi
despre atitudinea morală ce se cere de la asistenţii medicali.    
În practicarea profesiunii sale, asistentul medical răspunde din punct de vedere profesional,
legal şi moral. Asistentul medical se conduce de vechiul principiu uman: ,,în primul rand - nu
dăuna”. În îndeplinirea investigaţiilor/manipulaţiilor cu posibile consecinţe negative, referitor la
sănătatea pacientului, asistentul medical este dator să se asigure cu măsuri de protecţie. 
Asistentul medical aplică în practică cunoştinţele, deprinderile şi  aptitudinile dobândite pe
parcursul formării sale ca profesionist.
 foloseşte orice posibilitate pentru a-şi îmbunătăţi şi a-şi menţine competenţele
 contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoştinţe, privind executarea profesiunii
 asigură calitatea serviciilor de îngrijire, conform standardelor prevăzute
 asistentul medical consemnează orice intervenţie, iar cele delegate, vor fi aduse la îndeplinire
numai după consemnarea în documente de către persoana care recomandă
Asistentul medical participă activ la acţiunile, care asigură progresul profesiunii.
 participă la pregătirea profesională a viitorilor asistenţi medicali
 sunt preocupaţi continuu de propria perfecţionare
 studierea şi cercetarea în nursing şi punerea în practică a rezultatelor
 promovarea progresului în domeniul îngrijirilor medicale
 elaborarea politicilor instituţiei sanitare din care face parte
Asistentul medical trebuie sa aibă un comportament, care să nu dăuneze profesiunii şi nici
18
comuniăţii profesionale din care face parte.
 evită participarea la acţiunile care, prin mesajul transmis, contravin sănătăţii
 asistentul medical aderă la principiile de nediscriminare, neprejudicii în îngrijire în toate
situaţiile şi face efort să promoveze aceste principii şi pentru alţii
 asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup şi specifice domeniului în care
lucrează
Asistentul medical are ca responsabilitate principală atât definirea normelor de sănătate, cât şi
acordarea îngrijirilor individului la cel  mai înalt nivel posibil, respectând demnitatea umană,
nelimitând   consideraţiile de statut social, economic şi politic.
 asistentul medical creează ambianţa în cadrul căreia sunt respectate valorile, obiceiurile,
tradiţiile, religia şi credinţa individului
 asistentul medical acordă atât îngrijiri care au ca scop promovarea sănătăţii, prevenirea
îmbolnăvirilor, satisfacerea nevoilor pacientului în vederea recăpătării independenţei cât mai
curând posibil, alinarea suferinţelor, cât şi însoţirea până în ultimele clipe ale vieţii
Asistentul medical asigură un mediu terapeutic care să contribuie la formarea stării de bine
fizic şi psihic a pacientului.
 asistentul medical planifică şi alege, împreună cu pacientul, metodele de îngrijire, în limitele
sale de competenţă. În situaţia când pacientul nu este capabil să ia o decizie, este numită
persoana care va lua decizia în locul lui
 asistentul medical aplică tratamentul prescris de medic, urmărind reacţiile pacientului
Asistentul medical, în relaţiile cu pacientul, întreţine un proces bazat   pe încredere, demnitate şi
respect.
 asistentul medical asigură dreptul la intimitate, protejează informaţiile de natură confidenţială
şi nu le dezvăluie, decât în cazul când sunt de interes public, cu acordul pacientului sau în
instanţa de judecată
 asistentul medical intervine în cazul când siguranţa informaţiilor confidenţiale este în pericol
Asistentul medical respectă:
 drepturile şi libertăţile individului
 identitatea persoanei îngrijite
 alegerile/deciziile persoanei îngrijite, care îşi asumă conştient consecinţele
Asistentul medical nu abuzează de slăbiciunea persoanei îngrijite.
Asistentul medical aduce la cunoştinţă persoanelor autorizate sau autorităţilor orice
circumstanţă care ar putea produce daune persoanei îngrijite.
Asistentul medical adesea este nevoit să soluţioneze diferite probleme sociale, acestea
necesitând de la el cunoştinţe multilaterale atât în domeniul filosofiei, economiei, dreptului, cât
şi în domeniul tehnologiilor contemporane şi ale psihologiei.
Activitatea asistentului medical cere implicarea şi luarea deciziilor în  echipă, în colaborare cu
colegii, asistentul medical trebuie să fie corect, onest, să respecte cunoştinţele şi aportul
acestora la procesul   de îngrijire. 
Asistentul medical desfaşoară activităţi de educaţie pentru sănătate cu persoana, familia şi
comunitatea.
Asistentul medical se implică în cunoaşterea nevoilor persoanelor sau comunităţii, contribuind
la soluţionarea problemelor lor de sănătate.

19
Normele de protecţie şi tehnica securităţii muncii
Îngrijirea bolnavilor nu este lipsită de pericol. Pe de o parte, bolnavii prin bolile de care
suferă, pe de altă parte, aparatura şi matrialele cu care se lucrează pot avea repercusiuni grave,
uneori chiar fatale, asupa personalului. Personalul de îngrijire îşi asumă acest risc din momentul
în care se dedică profesiunii alese. Volumul şi intensitatea riscului pot fi însă foarte mult reduse
printr-un comportament corect la locul de muncă, precum şi printr-o serie de măsuri de protecţie,
menite să evite efectele dăunătoare ale muncii cu bolnavul.
Cauzele generale producătoare de accidente şi boli profesionale în munca medico - sanitară
sunt: umeditatea crescută, curentul electric, explozia gazelor sub presiune, efortul fizic incorect
dozat, acţiunea substanţelor toxice, caustice, corozive şi inflamabile.
 Umezeala - apare ca o noxă profesională, în special, în serviciile de hirudoterapie, precum şi
în unele ramuri de fizioterapie
 Curentul electric - prezintă pericolul electrocutării. Energia electrică se utilizează pe scară
largă atât pentru diagnostic cât şi pentru tratament
 Explozia gazelor - pericolul este mai mare în serviciile de anestezie, reanimare, fizioterapie,
unde se lucrează cu oxigen, bioxid de carbon şi aer comprimat în butelii
 Substanţe toxice caustice şi corosive precum şi cele inflamabile - prin depozitare, mânuire,
transport prezintă surse posibile de accidente şi îmbolnăviri profesionale. Substanţele
utilizate pentru dezinfecţie, dezinsecţie, curăţenie, medicamentele trebuie considerate ca
toxice şi deci periculoase pentru organismul uman
 Efortul incorect dozat - ridicarea sau schimbarea de poziţie a bolnavilor imobilizaţi la pat,
transportul acestora cu targa sau căruciorul necesită o tehnică corectă, pentru a nu trauma
sistemul locomotor al pesonalului
Cauzele specifice muncii medico-sanitare producătoare de accidente şi boli profesionale sunt:
iradiaţiile ionizante, razele ultraviolete, infecţiile din spitale, sensibilizarea faţă de unele
medicamente, dezinfectante sau alte substanţe chimice, munca cu bolnavii iresponsabili moral şi
penal.
Asigurarea igienei personale şi folosirea echipamentului de lucru
Scop: apărare de infecţii şi infestaţii provenite de la bolnavi, evitarea transportării
microorganismelor spre bolnavi sau de la un bolnav la altul.
Materiale necesare: apă caldă, săpun, alcool etilic, burete, perie de unghii, prosop, pieptene,
foarfece de unghii, pilă de unghii, pastă de dinţi, perie de dinţi, cremă protectoare.
Etape de execuţie:
 igienizarea corpului și părului prin efectuarea dușului zilnic
 igienizarea cavității bucale (spălarea dinţilor dimineața/seara, clătirea după fiecare masă)
 îngrijirea mâinilor (îndepărtarea inelelor), spălarea, aplicarea unguentelor sau cremelor
protectoare (unguente cu lanolină, vaselină şi glicerină)
 îngrijirea unghiilor (tăierea şi pilirea)

Folosirea echipamentului de lucru:

Materiale necesare: halat, bonetă, încățlăminte specială din piele cu feţe înalte, mască, mănuşi.
1. Îmbrăcarea uniformei:
 se îmbracă halatul curat, bine călcat
 se asează boneta pe cap, astfel încât să acopere bine părul
20
  se încalţă încălţămintea de serviciu, care trebuie să fie comodă, silenţioasă şi uşor de
prelucrat
2. Folosirea de echipamente speciale:
 purtarea măştii este obligatorie în secţiile de nou-născuţi, pediatrie la sugari, obstetrică,
chirurgie
 îmbrăcarea mănuşilor
 îmbrăcarea unui al doilea halat (în secţiile de boli contagioase) şi dezbrăcarea acestuia la
ieşirea din secţie
 îmbrăcarea halatului (în sezonul rece, la ieşirea din secţie, în secţiile puţin încălzite)
3. Folosirea echipamentului de lucru:
la intrarea în serviciu
 dezbrăcarea de hainele de stradă
 aşezarea hainelor într-un dulap din vestiarul personal
 îmbrăcarea echipamentului de lucru
 spălare pe mâini şi intrare în serviciu
la plecare din serviciu
 efectuarea fazelor în ordine inversă
 împăturirea halatului cu interiorul spre înăuntru

Asistentul medical este obligat să poarte echipamentul de protecţie la serviciu şi să păstreze

riguros toate regulile de igienă personală. La îmbrăcarea halatului nu se va atinge faţa
lui externă (septica). Este obligatorie spălarea mâinilor după dezbrăcarea halatului şi
înaintea îmbrăcării hainelor de stradă. Echipamentul de protecţie se schimbă la cel
mult 3 zile cu altul curat sau ori de câte ori este nevoie.

2. MĂSURILE DE ASIGURARE A MEDIULUI SECURIZANT PENTRU

BOLNAV

INSTITUȚII MEDICO–SANITARE PUBLICE

Instituția medico-sanitară este un termen generic, prin care se desemnează orice instituție ce
acordă servicii medicale, indiferent de tipul de proprietate (publică sau privată), forma de
organizare juridică (instituție publică, SRL etc.), subordonare sau tipul de servicii prestate.
Toate instituțiile medico-sanitare se pot clasifica după:
 tipul de proprietate: publice sau private
 forma organizatorico-juridică: instituții publice, societăți comerciale (SRL sau SA) sau
întreprinzători individuali
 tipul serviciilor prestate: spitale, instituții de diagnosticare etc.
 relația cu sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală (dacă au încheiat contracte cu
CNAM sau nu)
La rândul lor, instituțiile medicale publice se mai clasifică după:
 tipul serviciilor: spitale, centre ale medicilor de familie etc.

21
 subordonare: subordonate Ministerului Sănătății și subordonate autorităților publice locale.
Toate instituțiile medicale sunt supuse procedurii acreditării. Instituțiile medicale private, ca
să activeze, trebuie să obțină licență de activitate, adică sunt supuse procedurii de licențiere.
Instituțiile medicale publice nu sunt supuse licențierii.
Instituțiile medico-sanitare publice (IMPS) se clasifică după tipul de asistență medicală pe
care o oferă:
 instituții care acordă asistență medicală primară
 instituții care acordă asistență medicală de urgență
 instituții care acordă asistență medicală spitalicească
După funcțiile ce le îndeplinesc, se împart în trei grupe:
 de tip ambulator – AMT, CMF, CS, dispensarul, cabinete individuale medicale
 de tip staționar – spitalul, clinica, sanatoriul
 de tip intermediar (staţionarele de zi)
Instituțiile care acordă asistență medicală primară se află în subordinea autorităților publice
locale și se clasifică după cum urmează:
 centrul medicilor de familie
 centrul de sănătate, care este de două tipuri (autonom și care se consideră subdiviziune a
centrului medicilor de familie)
 oficiul medicului de familie
 oficiul de sănătate
Centrele Medicilor de Familie (CMF) se organizează în localităţile urbane, locul de reşedinţă
a administraţiei publice locale. CMF sunt de trei categorii în funcție de numărul populației din
localitatea respectivă:
 categoria III – până la 40 000 locuitori
 categoria II – 40 001-80 000 locuitori
 categoria I – 80 001 locuitori şi mai mult
Centrele de Sănătate se organizează de regulă în localităţile rurale şi, în funcție de forma
juridică de organizare pot fi:
 autonome (publice sau private), care încheie contracte direct cu CNAM
 subdiviziuni ale Centrului Medicilor de Familie, care nu au statut de persoană juridică
Centrul de Sănătate deserveşte cel puţin 4500 locuitori. În funcţie de numărul populaţiei,
avem patru categorii de Centre de Sănătate:
 categoria IV – 4500-6000 locuitori
 categoria III – 6001-9000 locuitori
 categoria II – 9001-11500 locuitori
 categoria I – 11501 locuitori şi mai mult
Oficiile Medicului de Familie şi Oficiile de Sănătate sunt subdiviziuni ale Centrelor
Medicilor de Familie şi Centrelor de Sănătate, care se organizează în localităţile rurale.
În funcție de categoria instituției sunt stabilite diferite normative de personal și de dotare cu
echipament medical.
Dispensarul este o instituție curativă specializată de tip ambulator. Toată activitatea
dispensarului se bazează pe metoda de dispensarizare a unor categorii de bolnavi:
 tuberculoză
 boli oncologice
22
 boli venerice etc
Duce evidența de prezentare la timp a pacienților cu boli cronice ce se află la evidență și
promovează sănătatea.
Spitalul este o instituţie medicală pentru bolnavii care au nevoie de un tratament şi îngrijire
permanentă, înzestrat cu aparatură şi utilaj curativ, şi de diagnostic necesar. Spitalele se
construiesc în zone nepoluate, în sistem monobloc sau pavilion ferite de zgomot înconjurate de
zone verzi, în afara centrului oraşului dar cu mijloace de transport şi comunicare cu oraşul.
După caracteristica şi capacitaţile sale spitalele se împart în câteva grupuri:
După profil:
 de un singur profil (de psihiatrie, boli infecţioase)
 de profil larg (în cadrul spitalului sunt urmatoarele secţii: terapie, chirurgie, ginecologie)
După circumscripţie:
 raionale
 orăşăneşti
 republicane
 municipale
Spitalele au în componenţă:
1. Serviciul de internare loc de prelucrare sanitară a pacienţilor şi înregistrare a lor
2. Secţia de paturi (staţionarul) salonul este locul de îngrijire a pacientului
3. Serviciile de diagnostic şi tratament prin dotarea de care dispun scurtează timpul de
spitalizare, este necesară planificarea pacienţilor pe ore, pentru a evita întâlnirea pacienţilor
din diferite secţii pentru examinare
4. Farmacia asigură spitalul cu medicamentele necesare
5. Anexele gospădăreşti:
 Blocul alimentar asigură circuitul igienic al alimentelor, circuitul fiind astfel dirijat încât
în nici un moment să nu se întâlnească alimentele brute cu cele semipreparate sau finite
 Pregătirea alimentaţiei sugarului se face în bucătăriile de lapte
 Spălătoria asigură circuitul igienic al linjeriei din spital, în secţia de spital se păstrează
numai linjerie curată, cea murdară se transportă la spălătorie în saci impermiabili
 Alimentaţia cu apă a spitalelor apa trebie să îndeplinească condiţiile de potabilitate fiind
distribuită în mod continuu pentru a asigura necesităţile de igienă a pacienţilor şi a
personalului medical, cât şi pentru menţinerea curăţeniei în clădire şi în grupurile sanitare
 Îndepărtarea rezidurilor şi deşeurilor:
o după fiecare intervenţie se îndepărtează rezidurile solide colectate din săli de:
tratamente, pansamente, naştere, operaţie
o rezidurile lichide se dezinfectează şi se îndepărtează prin reţeaua de canalizare
o fiecare spital ar fi bine să fie dotat cu crematoriu pentru deşeurile (rezidurile)
considerate infectate
În spital vor fi internați:
 pacienţi în stare gravă, care necesită o îngrijire permanentă, calificată, specială.
 pacienţi cu îmbolnaviri rare și cazurile atipice de boală, care pot fi greu diagnosticate și
necesită o observație atentă, permanentă și de lungă durată.
 pacienţi care necesită intervenții chirurgicale sau alte tratamente speciale nerealizabile
ambulatoriu.
23
  pacienţi care suferă sau care sunt suspectați de boli infecto-contagioase, precum și bolnavii
psihici, periculoși pentru anturajul lor, pentru a fi izolați de restul populației.

Clinica este o instituție curativo-profilactică în care în afară de tratament staționar al

bolnavilor se efectuează un lucru de cercetăre și de învățământ practic al studenților.
Sanatoriul este o instituție de tip staționar în care se efectuează completarea tratamentului de
bază a bolnavului. Sanatoriile se situează în localități cu clima prielnică unde sunt ape minerale
sau nămol curativ (Camenca, Cahul, Vadul lui Vodă).
Instituțiile care acordă asistență medicală urgentă fac parte din Serviciul de Asistență
Medicală Urgentă din Moldova. În componența Serviciului intră:
 Centrul Național Științifico-Practic de Medicină de Urgență (convențional numit Spitalul de
Urgență din Chișinău)
 cinci stații zonale (Stația Municipală Chișinău, Stația Zonală Centru, Stația Zonală Nord,
Stația Zonală Sud, Stația Zonală UTA Găgăuzia)
 substaţii teritoriale ale stațiilor zonale (sunt organizate în fiecare raion)
 puncte de asistență medicală de urgență (PAMU), care se subordonează șefului substației
teritoriale
 serviciul AVIASAN, care este organizat și funcționează în cadrul Stației Municipale Chișinău
Toate instituțiile medicale ce acordă asistență medicală de urgență se află în subordinea
Ministerului Sănătății.
Instituția medicală privată este o afacere creată pentru obținerea profitului de către
fondatorul (fondatorii) acesteia.
Instituțiile medicale private pot fi clasificate după profilul serviciilor acordate: ginecologice,
stomatologice etc. de diagnosticare, de asistență spitalicească etc., sau cu profil mixt.
Din numărul total de instituții medicale private, cele mai multe prestează servicii
stomatologice, care sunt oferite de întreprinzători individuali ce au creat cabinete private de
stomatologie. Medicii care activează în cadrul instituțiilor medicale private se supun acelorași
rigori de atestare și trebuie să folosească aceleași protocoale medicale ca și medicii din
instituțiile medicale publice. Mulți dintre medicii ce activează în cadrul instituțiilor medicale
private își au locul de muncă de bază într-o instituție medicală publică.
Activitatea asitentului medical sau a cadrului mediu de specialitate în reţeaua medico-sanitară
din Republica Moldova se desfăşoară în baza unor legi, hotărâri, ordine şi alte acte normative ale
Ministerului Sănătăţii.

ORGANIZAREA SERVICIULUI DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ PRIMARĂ

Schimbările din viaţa socială politică şi economică înregistrate în ultimii ani au influenţat
sectorul de sănătate din ţară. Republica Moldova a întrodus sistemul de Asistenţă Medicală
Primară în scopul fortificării eficienţei şi eficacităţii sistemului sănătăţii. Acest sistem a fost
întrodus la sfârşitul anilor '90. Uniunea Europeană a susţinut Ministerul Sănătăţii în eforturile
sale axate pe îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă medicală prestate şi prin urmare la
îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei. Asistenţa Medicală Primară prezintă o provocare atât pentru
medicii de familie, cât şi pentru asistenţii medicali de familie.
Definiţia Asistenţei Medicale Primare (după OMS):

24
 Asistenţa Medicală Primară constituie primul nivel de contact al individului, familiei şi
comunităţii cu sistemul sanitar, aducând serviciile de sănătate cât mai aproape de locul unde
trăiesc sau muncesc oamenii, în acelaşi timp, este primul element al procesului continuu de
promovare şi păstrare a sănătăţii.

Deosebirile dintre Asistenţa Medicală Primară şi Asistenţa Medicală Specializată

Asistenţa Medicală Primară
Este orientată spre sănătate
Orientată spre prevenţie
Orientată spre abordare integrală
Acordă asistenţă medicală de prim contact
Asigură asistenţă medicală continuă
Este mai puţin costisitoare
Asistenţa Medicală Specializată
Este orientată spre bolnav
Orientată spre tratament
Orientată spre boală (spre organ)
Acordă asistenţa medicală secundară
Asigură asistenţă periodică
Este mai scumpă

Definiţia Medicinei de Familie (după OMS): Medicina de familie este specialitatea ce

asigură asistenţa medicală primară şi continuă, care prin acţiuni terapeutice, profilactice,
educaţionale şi de recuperare contribuie la promovarea stării de sănătate a individului, a familiei
şi colectivităţii.

Asistentul medical de familie asigură:

 primul contact al pacientului cu serviciile de sănătate
 accesul la servicii medicale al persoanelor cu spectru larg de probleme
 servicii calitative de îngrijire şi de sănătate la nivel de amp
 coordonarea îngrijirilor cu alţi specialişti în scopul folosirii efective a resurselor sistemului
de sănătate
 facilitarea accesului pacientilor la serviciile specializate
 apărarea intereselor pacientului în sistemul de sănătate

Modele de organizare ale medicinei de familie (ORGANIGRAMA)

După Conferinţa Internaţională de la Alma-Ata (anul 1978) dedicată reformării sistemelor de
sănătate prin fortificarea asistenţei medicale primare, inclusiv prin implementarea practicii
generale/medicinei de familie – conceptul de sănătate a fost revoluţionat, definind sănătatea
drept stare completă de bine bio-psiho-social şi nu numai absenţa bolii şi a infirmităţii. AMP
reprezintă primul loc de contact al individului, familiei şi comunităţii cu sistemul de sănătate.
Clasificarea Centrelor medicilor de familie.
 categoria III – până la 40.000 populaţie
 categoria II – 40.001- 80.000 populaţie
 categoria I – 80.001 şi mai mult
Clasificarea Centrelor de Sănătate (I)
 categoria IV – 4500 – 6000 populaţie
 categoria III – 6001 – 9000 populaţie
 categoria II – 9001 – 11500 populaţie
 categoria I – 11501 şi mai mult

Clasificarea Centrelor de Sănătate (II)

25
  CS, inclusiv cele autonome, pot avea un număr de populaţie mai mic de 4500 în cazurile
când amplasarea geografică nu permite organizarea accesului populaţiei la asistenţa
medicală în CS nominalizat (se informează MS)
 Oficiul MF se organizează în localităţile rurale cu o populaţie de la 901 până la circa
3000 locuitori
 Oficiul de sănătate se organizează în localităţile rurale cu o populaţie mai mică de 900
locuitori
Etapele principale implementării medicinei de familie
Medicina de familie este cea mai veche specialitate care a parcurs o cale lungă din antichitate
şi până în prezent. Însă în perioada postbelică a secolului trecut a fost dominată de celelalte
specialităţi care au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă graţie dezvoltării tehnologiilor medicale
care au contribuit la dezvoltarea laborioasă a ei.
Anul 1988 în R. Moldova în premieră s-a iniţiat formarea medicilor de familie prin facultatea
de perfecţionare a USMF „Nicolae Testemiţanu”.
Anul 1993 – Prin ordinul Nr. 40 al Ministerului Sănătăţii din 02.04.1993 a fost legiferată ca
specialitate medicală de sine stătătoare.
În anul 2007 medicina de familie a fost implementată ca disciplină obligatorie în USMF
„Nicolae Testemiţanu”.
Noțiune de pacient – utilizator al serviciilor de sănătate, fie el sănătos sau bolnav.
Notiune de bolnav – fiinţă care suferă de o boală.
Drepturile pacientului:
 dreptul la îngrijirea sănătăţii
 dreptul de a fi informat
 dreptul de a consimţi
 dreptul de a refuza
 dpertul la confidenţialitate
 dreptul de a i se recunoaşte şi respecta credinţele (religioase, filosofice)
 dreptul de a avea acces la persoane conform propriei opţiuni (preot, consilier, avocat)
 dreptul la compensaţie pentru prejudiciu, nevindecare sau agravare a bolii din cauza îngrijirii
medicale
Responsabilităţile pacientului
 respectarea unui regim de viaţă corespunzător menţinerii sănătăţii şi autoîngrijirii
 solicitarea informaţiilor privind drepturile sale
 prezentarea unor informaţii din istoricul bolii pe care ei le cunosc şi se referă la cazul lor
 respectarea programărilor şi consimţământul la tratament, sau un act medical
 acceptarea deciziilor sale
 asigurarea că ei şi vizitorii lor nu vor deranja pe ceilalţi pacienţi
 respectarea regulamentului de ordine interioară al spitalului
Definiția de asistent medical/nursă de familie
Asistentul medical/nursă de familie este o persoană calificată profesional cu studii colegiale sau
universitare, care a parcurs un curs de specializare în domeniu, care acordă îngrijiri/nursing
populaţiei de la concepere la toate etapele vieţii, până la bătrâneţe şi moarte, în orice situaţie s-ar
afla şi care este responsabilă de sănătatea membrilor familiei.
Obligaţiunile de bază ale asistentului medical de profil general sunt:

26
 realizarea măsurilor profilactice, diagnostice şi curative conform indicaţiilor medicului
 colectarea şi analiza informaţiei
 acordarea primului ajutor medical-mediu de specialitate bolnavilor, suferinzilor în stări
urgente, stări extremale acute (traume, intoxicaţii, combustii, come, şoc), precum şi
participarea activă la procesul de spitalizare a acestora
 pregătirea locului de muncă, utilajului, aparatajului, instrumentariului, fişelor medicale ale
pacienţilor, formularelor de recete, examinarea scertă preventivă a bolnavului şi colectarea
datelor esenţiale anamnestice
 respectarea regimului sanitaro-igienic în cadrul oficiului, regulilor asepticii şi antisepticii,
condiţiilor de sterilizare a instrumentariului şi materialului de lucru, respectarea măsurilor de
prevenire a complicaţiilor postinjectabile
 evidența formularelor, documentaţiei medicale
 respectarea eticii şi deontologiei medicale
 evidenţa dinamică a stării sănătăţii contingentului deservit cu scopul depistării precoce şi
prevenirii patologiei
 patronajul activ al copiilor primului an de viaţă
 evidenţa gravidelor
 evidenţa dispensarică a pacienţilor cu maladii cronice
 imunoprofilaxia patologiilor infecţioase a contingentului deservit
 îndeplinirea măsurilor antiepidemice
Competențele asistentului medical/nursei de familie(OMS)
 respectă codul practic de etică stipulat în codul de etică elaborat de ICN
 apreciază starea de sănătate şi nevoile de îngrijire primară de sănătate a persoanelor, familiilor
luând în consideraţie particularităţile culturale
 ia decizii bine chibzuite şi bazate pe etică
 planifică, iniţiază şi acordă îngrijiri primare de sănătate familiilor pentru care poartă
responsabilitate
 participă la fortificarea sănătăţii persoanei, familiei şi comunităţii
 foloseşte cunoştinţele despre diverse strategii didactice şi de instruire interactivă faţă de
persoane, familii şi comunităţi
 foloseşte şi evaluează diverse metode de comunicare
 participă la activităţile de profilaxie
 coordonează şi organizează îngrijiri primare de sănătate inclusiv în cazurile când
responsabilitatea a fost delegată altor persoane sau altui personal medical
 documentează sistematic activitatea sa practică
 sistematizează şi foloseşte informaţia clinică, ştiinţifică şi statistică pentru planificarea
îngrijirilor de sănătate şi apreciează priorităţile şi măsurile orientate pe îmbunătăţirea
sănătăţii; profilaxia şi tratamentul bolilor
 susţine (rol de suport) şi fortifică posibilităţile persoanelor şi familiilor ca ei să poată influenţa
deciziile care se referă la sănătate, de exemplu prin participarea la luarea deciziilor
 stabileşte şi evaluează eficacitatea serviciului de nursing la nivelul familiei
 lucrul de sinestătător şi în calitate de membru al echipei de îngrijire
 participă la procesul de apreciere/evaluare a priorităţilor în activităţile orientate spre
promovarea sănătăţii, profilaxie şi tratamentul bolii

27
 dirijează procesul de schimbare şi iniţiază schimbările necesare
 menţine inter-relaţii de colaborare cu colegii săi
 reflectă principiile de educaţie/instruire continuă şi dezvoltare profesională
 respectă şi asigură drepturile pacientului
 respectă cerinţele, condiţiile incluse în contractul individual de muncă.
Funcţiile şi drepturile asistentului medical/nursei de familie elaborate de OMS
Asigurarea şi organizarea îngrijirilor de Nursing de natură: preventivă, curativă, de reabilitare
şi de sprijin pentru indivizi se realizează prin:
 aprecierea nevoilor individului, familiei, grupului de oameni şi a comunităţii
 identificarea resurselor cerute şi disponibile pentru îndeplinirea lor
 identificarea nevoilor de îngrijiri nursing şi a celor care ar trebui efectuate de alţi profesionişti
 stabilirea priorităţilor acelor îngrijiri de sănătate care pot fi rezolvate cel mai adecvat prin
nursing
 planificarea şi asigurarea îngrijirilor nursing
 implicarea individului, familiei în toate aspectele îngrijirii şi încurajarea participării
comunităţii; autoîngrijirea şi autodeterminarea în toate aspectele legate de sănătate
 documentarea a ceea ce se face în fiecare stadiu al procesului de nursing şi folosirea
informaţiilor pentru evaluarea rezultatelor în urma îngrijirii acordate pentru individ, familie,
grup sau comunitate de asistentul de familie şi a sistemului în cadrul căruia îngrijirea de
nursing este acceptată
 aplicarea unor standarde profesionale, culturale şi etice acceptate şi potrivite
Funcţia de educaţie – este a doua funcţie a asistentului medical/nursei de familie.
 educarea individului, pacientului, familiei, grupurilor de oameni şi a personalului de îngrijire
a sănătăţii
 evaluarea cunoştinţelor şi aptitudinilor individului legate de recuperarea şi menţinerea
sănătăţii
 pregătirea şi asigurarea informaţiilor necesare la un nivel adecvat şi accesibil
 organizarea şi participarea la companii de educaţie pentru sănătate
 evaluarea rezultatelor unor asemenea programe educaţionale
 aplicarea standardelor culturale, etice şi profesionale adecvate şi acceptabile
De a acţiona ca un membru activ al echipei de îngrijire
 colaborarea cu individul, comunitatea şi cu alţi lucrători din domeniul sănătăţii în organizarea,
planificarea, conducerea şi evaluarea serviciilor de nursing ca o componentă a complexului de
servicii de sănătate
 de a acţiona ca lider al echipei de îngrijiri nursing care poate include şi alte asistenți
medicali/nurse şi personal auxiliar la fel şi pe cei care beneficiază de serviciile de nursing
 de a delega unele activităţi şi sarcini de nursing altui personal de nursing şi de a-i sprijini în
activităţile lor
 de a negocia participarea beneficiarului în implementarea planului său de îngrijire
 de a colabora cu alţi membri ai echipei de îngrijire şi echipa multidepartamentală în
planificarea, asigurarea, dezvoltarea, coordonarea şi evaluarea serviciilor de sănătate
 colaborarea cu alţi profesionişti în menţinerea unui mediu de lucru armonios
 implicarea activă în realizarea politicii de sănătate şi în planificarea programului în stabilirea
priorităţilor şi în dezvoltarea şi alocarea resurselor

28
 participarea în pregătirea rapoartelor pentru autorităţi şi politicieni la nivel local, regional sau
naţional şi atunci când este adecvat, pentru mass-media
Dezvoltarea practicii de Nursing prin gândire critică şi cercetare
 lansarea unor căi inovatoare de lucru şi atingerea unor rezultate mai bune
 identificarea domeniilor de cercetare pentru a creşte bagajul său de cunoştinţe
 aplicarea unor standarde profesionale, culturale şi etice acceptate şi potrivite pentru a
îndruma cercetarea în nursing
Drepturile și responsabilitățile asistentului medical/nursei de familie:
 dreptul la un loc de muncă conform competenţei sale
 dreptul la remunerare conform gradului de competenţă şi volumului de activitate
 dreptul de a fi apreciată şi corect evaluată
 dreptul de a fi auzită
 dreptul la respect din partea superiorilor pentru competenţa, valorile şi practica sa
 dreptul la exprimare, demnitate şi autodezvoltare
 dreptul de a coopera cu membrii echipei de îngrijire a sănătăţii pentru a crea un mediu care să
asigure şi să promoveze desfăşurarea serviciilor optime de sănătate
 dreptul de a instrui inferiorii săi
 dreptul de a întreba şi a exprima dubii în practica profesională
 dreptul de a participa liber şi eficient la activităţile profesionale şi de cercetare
 dreptul de a avea un mediu la locul de muncă care să minimalizeze stresul psihic şi emoţional,
riscurile legate de sănătate (de îmbolnăvire)
 dreptul de a se implica în definirea practicii profesionale în cadrul legislativ
 dreptul de a participa în tactici politice, care nu afectează statutul de nursă
 dreptul de a acţiona pe plan social şi politic ca susţinători ai drepturilor nurselor
 dreptul de a i se acorda facilităţi la servicii medicale prestate
 dreptul de a beneficia de protecţie socială în situaţii de conflict create de aparţinători
 dreptul la educaţia continuă gratuită
 dreptul de a activa în organizaţiile obşteşti şi profesionale în scopul îmbunătăţirii calităţii
serviciilor prestate
 dreptul la educaţia continuă, facultate, masterat, doctorat
 dreptul la autonomie în realizarea procesului de îngrijire nursing
 dreptul la odihnă conform legislaţiei în vigoare
În codul pentru asistenţi medicali OMS indică 4 responsabilităţi majore ale asistentului
medical:
 responsabilitatea de promovare a sănătăţii
 responsabilitatea de prevenire a îmbolnăvirilor
 responsabilitatea de restabilire a sănătăţii pacientului
 responsabilitatea de înlăturare sau reducere a suferinţei
În codul pentru asistenţi medicali OMS indică 4 responsabilităţi majore ale asistentului
medical:
 responsabilitatea de promovare a sănătăţii
 responsabilitatea de prevenire a îmbolnăvirilor
 responsabilitatea de restabilire a sănătăţii pacientului
 responsabilitatea de înlăturare sau reducere a suferinţei

29
 DEZINFECŢIA. ANTISEPSIA ŞI ANTISEPTICELE
ASEPSIA. METODELE DE STERILIZARE.

Dezinfecţia este procesul prin care sunt înlăturate, sau distruse, microorganismele patogene de
pe obiectele din mediul extern, cu excepţia sporilor bacterieni. În orice activitate de dezinfecţie
trebuie să se aplice măsurile de protecţie a muncii pentru a preveni accidentele şi intoxicaţiile.
Echipamentele şi obiectele din mediul spitalicesc, pot servi ca factori de transmitere a agenţilor
patogeni din mediul de spital la pacienţi şi alte persoane, favorizând apariţia infecţiilor
nosocomiale. Echipamentele şi obiectele din mediul spitalicesc sunt clasificate în patru nivele de
risc, în funcţie de tipul de contact cu pacientul (în unele cazuri cu personalul). Acest mod de
abordare facilitează alegerea tipului adecvat de procesare, în funcţie de diverse aplicaţii ale echi-
pamentelor.
Risc minim
 obiecte de la distanţă de persoane (pacient, personal): pereţi, pardoseli, tavane, chiuvete,
canale de scurgere
 obiecte în imediata apropiere a pacientului: armătura paturilor, dulăpioare, etc.
Risc scăzut
 obiecte în contact cu suprafaţa pielii intacte: stetoscop, manşeta tensiometrului, tacâmuri,
veselă, telefoane mobile, ligheane și alte obiecte sanitare
Risc mediu
 obiecte în contact cu mucoasele: termometre, echipament de asistare respiratorie,
gastroscoape, bronhoscoape
 obiecte contaminate cu microorganisme virulente: ploşti, bazinete, etc.
 obiecte folosite la pacienţi cu grad înalt de receptivitate
Risc înalt
 obiecte, care întră în contact cu pielea sau cu mucoasele: pansamente
 obiecte care se întroduc în locuri normal sterile ale organismului: ace, instrumente
chirurgicale, implante, catetere urinare
Tipurile de dezinfecţie:
 dezinfecţie profilactică
 dezinfecţie în focar
Dezinfecţie profilactică are drept scop prevenirea apariţiei şi răspândirii bolilor infecţio-
contagioase de la sursele de infecţie necunoscute. Dezinfecţia profilactică include dezinfecţia
apei potabile, măsurile de igienă individuală precum şi procedeele de dezinfecţie aplicate în
colectivităţi. Dezinfecţia profilactică completează curăţenia, dar nu o suplineşte şi nu poate
înlocui sterilizarea. Eficienţa dezinfecţiei profilactice este condiţionată de nivelul de curăţare
prealabilă. Trebuie utilizate numai dezinfectante avizate de Ministerul Sănătăţii. Dezinfectantele
trebuie folosite în concentraţiile de utilizare şi expoziţiile de acţiune recomandate de producător.
Dezinfecţia în focar se efectuează acolo unde se află focarul de infecție - bolnavul (locuinţa,
grădinița, școala, instituția medicală).
Deosebim 2 tipuri de dezinfecţie în focar:
30
 dezinfecţie curentă
 dezinfecţie terminală
Dezinfecţia curentă (continuă) se aplică în focar de mai multe ori pentru distrugerea agenţilor
patogeni. Se dezinfectează excreţiile bolnavilor, obiectele, instrumentele care au avut contact
direct cu bolnavul (lenjeria de corp, vesela, tacâmurile, încăperea, utilajul medical).
Dezinfecţie terminală se efectuează o singură dată după externarea, transferarea bolnavului în
alt salon, secţie, spital sau după decesul acestuia.
Metodele de dezinfecţie
Metodele de dezinfecție sunt multiple și se adaptează la nevoile momentane, legate de felul
dezinfecției, obiectele sau materialele de dezinfectat, precum și de rezistența germenilor pe care
îi supunem distrugerii.
Metodele de dezinfecție sunt:
 metoda fizică
 metoda chimică
 metoda combinată (mixtă)
După puterea de decontaminare metodele de dezinfecție pot avea acțiune germicidă, când
distrug toți germenii infecțioși sau numai acțiune bacteriostatică sau bactericidă, sporocidă,
virulocidă sau fungicidă, un lucru imporatnt de cunoscut la alegerea metodei de dezinfectare sau
a substanței dezinfectante.
Dezinfecţia prin mijloace fizice (metoda fizică) se realizează prin:
Căldura uscată:
 Flambarea este utilizată în laborator; flambarea instrumentelor medico-chirurgicale în re-
cipiente cu alcool este interzisă - fiind ineficace!
 Incinerarea se utilizează pentru obiecte contaminate, fără valoare şi pentru deşeuri cu po-
tenţial contaminant, septice, de la săli de operaţie şi săli de tratamente, pentru piese
anatomice rezultate din intervenţii chirurgicale, pentru cadavrele animalelor de laborator.
Căldura umedă:
 Pasteurizarea: este o metodă de dezinfecţie a lichidelor, la temperaturi cuprinse între 55 -
95ºC. După expunere, de durată variabilă în funcţie de rezistenţa germenilor, sunt distruse
90 - 95% din microorganismele patogene. Dezinfecţia prin spălare la temperatura de 60 –
95ºC (dezinfecţie termică) este un proces complex la care, pe lângă acţiunea căldurii
umede, se adaugă şi acţiunea detergenţilor sau a altor substanţe, cât şi acţiunea mecanică
de spălare. Acest procedeu se foloseşte la spălarea şi dezinfecţia lenjeriei, veselei.
 Fierberea la temperatura de 100ºC sau utilizarea aburelui de 100ºC conduce la
distrugerea în decurs de 10-20 minute a formelor vegetative ale microorganismelor
patogene, precum şi a unor forme sporulate mai puţin rezistente la temperaturi ridicate.
În absenţa maşinilor de spălat cu ciclu de dezinfecţie prin căldură, fierberea este indicată
pentru dezinfecţia lenjeriei, tacâmurilor şi veselei care suportă temperatura de fierbere.
Fierberea la temperaturi între 100 – 110ºC se poate obţine prin adaosul unor substanţe care
ridică punctul de fierbere (ex. adaosul de carbonat de sodiu, pentru fierberea lenjeriei).
Încălzirea cu vapori de apă sub presiune cu ajutorul etuvelor în care se pot dezinfecta
saltelele, covoarele, hainele, etc.
Iradierea cu raze ultaviolete (UV) razele emanate de lămpile de cuarţ sunt folosite pentru
dezinfecţia suprafeţelor şi aerului (de ex. în sala de operaţie, pansamente, tratamente, salon şi
laboratorul bacteriologic). Razele ultraviolete se utilizează numai pentru completarea dezinfecţiei
31
efectuate cu alte mijloace. Suprafeţele care rămân în umbra razelor ultraviolete, scapă efectul
dezinfectant, din acest motiv se utilizează deodată mai multe lămpi pentru a se putea iradia
obiectele din toate direcţiile sau se folosesc lămpi mobile care pot fi mutate dintr-un loc în altul
după nevoie.
Utilizarea aparaturii bazată pe radiaţii ultraviolete comportă folosirea de lămpi speciale, care
au această destinaţie şi necesită efectuarea calculelor privind numărul aparatelor, stabilirea
condiţiilor de realizare şi a duratei de expunere. Ignorarea condiţiilor necesare creează riscul
nerealizării dezinfecţiei şi poate induce producerea de accidente.
Nu este admisă expunerea directă a persoanelor la radiaţia lămpilor de dezinfecţie
cu raze UV. În cazul în care operatorul aparatului este în situaţia de a fi expus la
radiaţia directă, el va purta echipament de protecţie (ochelari de sticlă, mască ce
acoperă complet capul - cu fantă pentru vedere - şi mănuşi de cauciuc).
Dezinfecţia mecanică sau curăţarea, este metoda de decontaminare care asigură îndepărtarea
microorganismelor de pe suprafeţe, obiecte sau tegumente, odată cu îndepărtarea prafului şi a
substanţelor organice. Aplicarea corectă a metodelor de dezinfecţie mecanică a suprafeţelor,
obiectelor şi echipamentelor poate conduce la o decontaminare de 95-98%, foarte apropiată de
cea obţinută prin dezinfecţia chimică.
Spălarea. Prin spălare sunt îndepărtate microorganismele împreună cu pulberile şi substanţele
organice. Spălarea se realizează prin folosirea de apă caldă şi substanţe tensioactive. Apa caldă,
la 35 - 45ºC, are o putere de spălare, superioară apei reci, deoarece are un efect mai mare de
emulsionare şi dizolvare. Înmuierea cu apă fierbinte (peste 55ºC) are dezavantajul coagulării
proteinelor, pe care le face aderente de suportul tratat. În funcţie de suportul tratat, la apa caldă
se adaugă 1 - 2% carbonat de sodiu, săpun sau detergenţi anionici sau produse etichetate şi
avizate/autorizate de Ministerul Sănătăţii ca detergent dezinfectant sau produs pentru curăţare şi
decontaminare.
Condiţii de eficacitate:
 utilizarea apei calde cu calităţi chimice corespunzătoare (apa cu duritate joasă are efect de
spălare optim) şi cu putere de udare mare, prin adaosul unor cantităţi optime de agenţi
tensioactivi
 asocierea spălării cu metode mecanice (agitare, periere, frecare)
 respectarea timpului de înmuiere şi de spălare (în funcţie de puterea de spălare a apei, de
mijloacele mecanice utilizate şi de obiectul supus spălării)
 spălarea necesită să fie urmată de clătire abundentă
Spălarea poate fi simplă (igiena individuală, spălarea mâinilor, curăţarea pavimentelor şi a
mobilierului), sau asociată cu un ciclu de dezinfecţie prin căldură umedă (maşini de spălat pentru
lenjerie, veselă, sau cu program inclus de spălare şi dezinfecţie, etc.) și se completează cu o dez-
infecţie chimică cu produse etichetate și avizate/autorizate ca dezinfectant pentru suprafeţe in
ariile cu potenţial de risc infecţios (suprafeţe în blocuri operatorii, blocuri de naştere, pregătirea
tratamentelor, suprafeţe de lucru în laboratoare).
Ştergerea. Prin ştergerea umedă a suprafeţelor (lambriuri, mobilier etc.) se realizează
îndepărtarea microorganismelor. Se practică pentru întreţinerea curăţeniei în intervalele dintre
spălări. Condiţii de eficacitate: utilizarea de lavete (ştergătoare) curate; umezirea lor cu soluţii
proaspete de produse etichetate şi avizate/autorizate de Ministerul Sănătăţii ca detergent,
detergent dezinfectant; schimbarea frecventă a lavetelor şi a apei de ştergere. La sfârşitul
operaţiunii se efectuează decontaminarea lavetelor utilizate.
32
 Aspirarea. Curăţarea prin aspirare este recomandabilă numai cu aspiratoare cu proces umed, a
căror construcţie permite curăţarea şi dezinfecţia lor şi menţinerea uscată după utilizare.
Metode combinate. Pentru curăţarea pavimentelor şi a mochetelor (este recomandată limitarea
utilizării lor în spaţiile unităţilor sanitare) pot fi utilizate aparate care realizează spălarea şi
aspirarea umedă.
Alte metode de curăţare. În anumite cazuri, în dezinfecţia mecanică, se utilizează măturatul
sau periatul umed, metode cu eficacitate redusă. Nu se recomandă maturatul uscat, sau scuturatul
în încăperi, locuri circulante sau aglomerate. Curăţenia în încăperi necesită întotdeauna asociate
cu aerisirea. Aerisirea se practică în mod obişnuit ca metodă de decontaminare profilactică în
bolile infecţioase cu transmitere aeriană (gripă, rubeolă, rujeolă, varicelă etc.).
Metoda chimică este reprezentată de un număr mare de substanţe cu efect distrugător asupra
microorganismelor. În unităţile medicale dezinfecţia se realizează, preponderent, prin utilizarea
unor dezinfectante chimice. Etichetarea acestor produse trebuie sa fie în conformitate cu
legislaţia în vigoare și sa conţină în mod obligatoriu concentraţiile de utilizare și timpii de
acţiune aferenţi pentru obţinerea fiecărei ,,acţiuni cide” în parte. Un produs etichetat ca detergent
- dezinfectant nu este similar cu un produs etichetat ca dezinfectant. Detergenţii-dezinfectanţi, în
concentraţiile de utilizare recomandate de producător, sunt produse a căror principala acţiune
este cea de curăţare. Dezinfecţia se realizează cu produse etichetate ca dezinfectanţi. Pentru un
dezinfectant este importantă şi cunoaşterea acţiunii virulicide - împotriva virusurilor transmise
prin sânge şi produse de sânge. Vor fi utilizate preparatele dezinfectante înregistrare şi
reînregistrate în RM care sunt incluse în lista preparatelor dezinfectante înregistrate şi
reînregistrate în republica Moldova. Se vor respecta instrucţiunile aprobate de Ministerul
Sănătăţii al republicii Moldova sau de organele abilitate din ţara de origine privind spectrul de
acţiune, concentraţia, expoziţia, modul de preparare, utilizare, termenii de păstrare şi domeniul
de aplicare a dezinfectantului.
Calităţile unui bun dezinfectant sunt:
 spectru larg de acţiune
 efect rapid
 uşor de folosit
 să nu coloreze
 lipsit de miros
 timp îndelungat de utilizare
 să nu fie corosiv
 să nu fie inactivat de rezidurile organice
 să nu fie afectat de temperatură şi duritatea apei
 să nu fie toxic şi poluant
 să nu deterioreze suprafeţele, instrumentele
La prepararea şi utilizarea soluţiilor dezinfectante sunt necesare:
 cunoaşterea exactă a concentraţiei substanţei active în produse, prin determinări periodice de
laborator (acolo unde este posibil)
 folosirea recipientelor curate
 utilizarea soluţiilor de lucru în ziua preparării, pentru a se evita contaminarea şi inactivarea lor
 utilizarea soluţiilor de lucru în cadrul perioadei de stabilitate indicate de producător
 controlul chimic şi bacteriologic al soluţiilor dezinfectante în curs de utilizare

33
 utilizarea dezinfectantelor se face cu respectarea normelor de protecţie a muncii, pentru a
previni accidentele şi intoxicaţiile
 personalul care practică utilizarea în mod curent dezinfectantele trebuie instruit cu privire la
noile proceduri, sau noile produse. Metode de aplicare a dezinfectanţilor chimici în funcţie de
suportul tratat
Metoda combinată (mixtă) de dezinfecţie însumează efectul comun al dezinfecţiei prin
metode fizice şi chimice.
În cazul în care dezinfectantul se aplica prin pulverizare se va utiliza cantitatea
certificată de către producător de a fi utilizata pentru un metru pătrat la timpii
recomandaţi.

Antisepsia (anti-împotriva, sepsis-putrefacţie) - reprezintă totalitatea măsurilor prin care se

realizează distrugerea germenilor prezenți într-o plagă sau pe tegumente.
Metode de antisepsie:
 fizică
 chimică
 mecanică
 biologică

Metoda fizică - asigurarea eliminării secreţiilor din plagă în pansament, folosind tifonul
hidroscopic, drenaje de cauciuc, sticlă, masă plastică, care favorizează îndepărtarea microbilor,
toxinelor şi produselor de descompunere a ţesuturilor, asigură curăţirea plăgii de conţinutul
afectat.
Metoda mecanică - îndepărtarea din plagă a ţesuturilor necrotizate, ce reprezintă un mediu
nutritiv pentru microbi. În acest scop se face tualeta primară chirurgicală a plăgii.
Metoda chimică - utilizarea diferitor substanţe chimice cu acţiune bactericidă (antiseptice). Se
folosesc substanţe antiseptice la baza cărora stau procesele de oxidare, absorbire, coagulare a
albuminelor, de deshidratare etc.
Antiseptice – substanţe cu acţiune bactericidă sau bacteriostatică care se aplică pe ţesuturi.
Calităţile unui bun antiseptic:
 solubilitatea în apă
 să nu fie iritant sau toxic pentru ţesuturi
 spectru germicid larg
 să nu fie inactivat de lichide organice
 şă-și menţină proprietăţile antiseptic în orice mediu
 efect rapid şi durabil
Clasificarea antisepticelor chimice
Grupa Halogenilor:
1. Soluție spirtoasă de iod 1%,2%,5% - pentru dezinfectarea marginilor plăgii, câmpului
operator, lojelor unghiale etc.
2. Iodonat – un complex din iod şi sulfaţi pentru dezinfectarea pielii (înlocţiitorul sol.Iod
5%).
3. Iodoforii: iodopirin; iodolan - au o acţiune bactericidă puternică. Se utilizează ca şi iodul
5%.
Grupa oxidanţilor:
34
 1. Peroxidul de Hidrogen - se foloseşte de 3-6% pentru tratamentul plăgilor purulente,
dezinfectarea instrumentelor, mănuşilor, pentru tualeta urechilor.
3. Acidul boric 2%,3% - pentru prelucrarea plăgilor purulente, pansamentelor.
Grupa coloranţilor:
1. Verde de briliant 1% - 2% pentru prelucrarea marginilor plăgii, câmpului operator.
2. Albastru de metilen 3% pentru prelucrarea ulceraţiilor, escoriaţiilor, fisurilor de mamelon,
la tratarea piodermitelor.
3. Lactat de etacridină (rivanol) acţionează asupra infecţiei cocice, 0,05%-0,1% la
prelucrarea şi tratarea plăgilor.
Derivatele nitrofuranului:
1. Furacilina folosită în sol. 5% pentru tratamentul plăgilor purulente şi sanarea cavităţilor.
Metoda biologică - se folosesc preparate care se obţin din plante, microbi, ţesuturi animale,
precum şi pe cale sintetică (antibiotice, seruri, vaccine, globuline). Ele posedă o acţiune
bacteriostatică şi bactericidă.
Esența antisepsiei biologice constă în:
 utilizarea preparatelor de origine biologică, care acționează nemijlocit asupra
microorganismelor.
 utilizarea metodelor și măsurilor ce majorează capacitatea organismului de a se opune
infecției.

Spălarea şi dezinfectarea mâinilor

Spălarea riguroasă pe mâini este o procedură obligatorie pentru cadrele medicale. S-a constatat,
că spălarea pe mâini, de exemplu după contactul cu pacienţii, micşorează posibilitatea
transmiterii infecţiei chiar şi în caz de contact cu pacienţii purtători de infecţie.
Spălarea simplă a mâinilor este definită ca fiind fricţionarea viguroasă a mâinilor, una de alta,
pe toate suprafeţele, după prealabila umezire şi săpunire, se efectuează cu apă potabilă şi săpun
fluid.
Tehnica igienizării mâinilor constă în respectarea următoarelor cerinţe:
 de scos de pe mâini toate giuvaierele şi ceasul
 de umectat mâinile cu apă curgătoare, energic de săpunit palmele, părţile posterioare a
mâinilor, spaţiilor interdigitale, regiunea unghiilor şi de fricţionat săpunul nu mai puţin de
30 secunde
 de înlăturat toate rămăşiţele de săpun prin spălare cu apă potabilă curgătoare
 de uscat mâinile cu o meșă (şervet) de o singură folosinţă, cu care se închide robinetul
conductei de apă (dacă nu sunt instalate dispensare dirijabile cu cotul sau piciorul) apoi va fi
aruncat în deşeu-container. Uscătorul electric usucă pielea încet, de aceea utilizarea lui nu
este destul de eficientă
La efectuarea examinării în saloane, când este imposibil de spălat mâinile cu săpun după
fiecare pacient sau în situaţii excepţionale de acordare a asistenţei medicale este oportun de
aplicat şi prelucrat mâinile cu antiseptic.

Asepsia - este totalitatea măsurilor prin care se împiedică pătrunderea microbilor în plagă. Ea
cuprinde măsuri organizatorice, utilizarea factorilor fizici, preparatelor chimice.

35
 Asepsia este una din bazele principale, pe care se sprigină medicina. În activitatea chirurgicală
este necesară respectarea legii fundamentale a asepsiei, care se formulează astfel: „Tot ce
contactează cu plaga, trebuie să fie steril.”
Sursele din care bacteriile pot nimeri în plagă:
Exogenă – infecţia nimereşte în plagă din mediul înconjurător (aer, salivă, alte lichide, de pe
obiectele care au contactat cu plaga, obiectele care rămân în plagă - suturi, drenaje, implante,
etc).
Endogenă - infecţia care se găseşte în interiorul orgnismului sau pe tegumentul lui (piele,
tubul digestiv, căile respiratorii, etc.). Infecţia endogenă poate nimeri direct sau prin vase, pe
cale limfatică sau sanguină.
Sterilizarea poate fi apreciată drept o totalitate de metode, mijloace şi forme utilizate pentru
mortificarea şi înlăturarea tuturor speciilor de microorganisme, la toate fazele de dezvoltare ce se
conţin în interiorul şi pe suprafaţa diferitor materiale, substraturi.
Sterilizarea se efectuează prin metode fizice şi chimice.
Metodele fizice de sterilizare includ: sterilizarea prin iradiere, la presiune scăzută, cu abur
circulant, ultrasonică, cu ajutorul razelor ultraviolete, prin filtrare cu fascicul de electroni etc.
Autoclavarea – sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (căldură umedă) într-un autoclav.
Autoclavele pot fi folosite pentru sterilizarea materialelor textile, a instrumentelor, obiectelor de
sticlă, materialelor de cauciuc şi a altor materiale care nu se deteriorează prin tratamentul termic
respectiv. În funcţie de material, se sterilizează la 121°C (=1,1 atmosferă de suprapresiune) sau
la 132°C (=2 atmosfere de suprapresiune).
Sterilizarea cu aer uscat şi fierbinte (pupinel)- sterilizarea prin aer uscat (căldură uscată) timp
de 1 oră la 180°C este o metodă eficace, convenabilă pentru sterilizarea instrumentarului medical
reutilizabil, sticlei termorezistente, dar nu şi pentru sterilizarea materialului moale (textil) şi a
compreselor. Este important la timpul de sterilizare trebuie să fie socotit din momentul în care
temperatura este atinsă.
Sterilizarea uscată prin temperaturi joase - această metodă este utilizată la sterilizarea
instrumentarului medical termolabil, tehnic complicat şi aparatajul sub acţiunea plasmei care
posedă proprietăţi de pătrundere a agentului sterilizant în cavităţile interioare.
Sterilizarea cu radiaţii ionizante (gama-radiaţie) - pentru sterilizarea materialului de
pansament, instrumentarului medical (chirurgical) reutilizabil, preparatelor farmaceutice,
serurilor, altor obiecte. Utilizarea radiaţiei ionizante, posedă unele avantaje faţă de sterilizarea
prin căldură. Obiectele sterilizate prin iradierea ionizantă sunt ambalate ermetic în pachete de
polietilenă. Termenul de păstrare şi valabilitate a obiectelor sterilizate în asemenea pachete este
de câţiva ani.
Metoda chimică - procedeu de sterilizare în soluţii dezinfectante puternice. Metoda chimică
de sterilizare este recomandată pentru articolele din materiale polimerice, sticlă, cauciuc,
metale corosiv-rezitente.
Termenii de păstrare a sterilităţii:
a. La utilizarea metodei de sterilizare prin autoclav termenul de păstrare a articolelor
sterilizate în casolete fără filtre, în ambalaj dublu moale din pânză de bumbac constituie 72 ore;
în pergament, hârtie impermeabilă la umeditate, hârtie de ambalat superrezistentă, hârtie în două
straturi consolidate în casolete cu filtru – 20 zile.

36
 b. Articolele medicale reutilizabile sterilizate în hârtie de sac neimpregnată, hârtie de sac
impermeabilă la umeditate, pentru împachetare superrezistentă, hârtie în două straturi întărită pot
fi păstrate 20 zile.
c. Articolele sterilizate fără ambalaj, trebuie să fie utilizate nemijlocit după sterilizare.
Menţinerea sterilizării şi respectarea normelor de tehnică aseptică - pentru menţinerea
sterilizării obiectelor şi materialelor sterilizate este necesar să se asigure etanşeitatea
containerelor, casoletelor cu articole sterile, păstrarea acestora cu această destinaţie, în dulapuri
închise întreţinute în perfectă stare de curăţenie. În aceste locuri este interzisă depozitarea şi
păstrarea altor materiale. Durata de valabilitate a articolelor sterile depinde de metoda de
sterilizare şi ambalaj.

GESTIONAREA DEŞEURILOR MEDICALE, REZULTATE DIN

ACTIVITATEA MEDICALĂ

Deşeuri medicale - reprezintă orice substanţă sau obiect, care sunt eliminate sau sunt supuse
eliminării sau trebuie supuse eliminării în corespundere cu cerinţele legislaţiei naţionale. La
deşeuri se atribuie produsele neutilizate rezultate după finalizarea unui proces/acţiuni şi sunt
produse nesolicitate pentru acest proces/acţiune.
Deşeuri medicale sunt toate categoriile de deşeuri (solide şi lichide), care provin din
instituţiile de asistenţă medicală, centrele de cercetare şi laboratoare. De asemenea, la deșeuri
medicale se referă deșeurile produse în cantități mici din alte surse, ca urmare a procedurilor
medicale, inclusiv în condiții habituale (injecții de insulină, etc.) și rezultate din activitățile
curative și profilactice se referă la categoria de deșeuri medicale. Definirea tipurilor de deșeuri
constituie baza tuturor activităților de colectare, tratare, eliminare, începând cu procedura de
segregare a deșeurilor pe categorii. Clasificarea deșeurilor, de regulă, este definită de actele
normative.
Clasificarea neadecvată poate cauza:
 utilizarea procedurilor neadecvate de eliminare a deșeurilor periculoase cu efect potențial
nociv asupra sănătății și mediului
 deteriorarea echipamentului pentru tratarea deșeurilor ca rezultat al tratării categoriilor de
deșeuri necorespunzătoare
 tratarea deșeurilor nepericuloase cu creșterea semnificativă a costurilor nejustificate
Scopul de bază a clasificării deșeurilor constă în determinarea dacă deșeurile sunt periculoase
sau nu. Deșeurile periculoase pot prezenta pericol biologic, chimic, radioactiv sau pericol fizic.
Deşeurile nepericuloase sunt deșeuri neinfecțioase, componența și natura cărora sunt
asociate cu componența și natura deșeurilor menajere, ele nu conțin componenți periculoși și nu
posedă proprietăți, care potențial ar putea avea efect chimic, toxic sau patogen pentru sănătate și
mediu (resturi de produse alimentare, deșeuri similare celor menajere, ambalajul și hârtia
necontaminată).
Locurile de formare a deșeurilor nepericuloase pot fi toate subdiviziunile instituțiilor medicale,
spre exemplu: saloane, bloc alimentar, birourile, spațiile și teritoriul comun, structurile tehnice.
Deșeuri periculoase sunt deșeurile care conțin substanțe sau compuși care prezintă un risc
direct sau indirect pentru sănătate și mediu.
Deșeurile periculoase pot fi: explozive, oxidante, inflamabile, iritante, nocive pentru sănătate și
mediu, toxice, infecțioase, teratogene, mutagene, cancerogene, ecotoxice, corozive și radioactive.
37
 Colectarea, tratarea și eliminarea deșeurilor medicale. Noțiunea de “colectare, tratare și
eliminare a deșeurilor medicale” include activități cu referire la clasificare, colectare,
transportare, tratare, reciclare sau eliminare a deșeurilor, monitorizare a acestor activități și
supraveghere a obiectivelor de eliminare/tratare a deșeurilor medicale.
Scopul acestor activități este de a minimiza:
 impactul deșeurilor asupra sănătății
 impactul deșeurilor asupra mediului
 riscurilor asociate cu tratarea deșeurilor
 costurilor pentru gestionarea deșeurilor
Aceste activități se realizează în strictă corespundere cu legislația și sub supravegherea
permanentă.
Deșeuri infecțoase de obicei, conțin agenți patogeni (bacterii, virusuri, paraziți, ciuperci) în
cantitatea și concentrația suficientă care poate provoca maladii la om. Această categorie se referă
la deșeuri periculoase care includ: deșeuri contaminate cu sânge sau alte fluide biologice, culturi
şi seturile de agenţi infecţioşi din laboratoare, deşeuri de la pacienţii contagioşi din secţiile
infecţioase (boxuri).
Exemple: sânge, componentele lui și alte fluide biologice umane, comprese, pansamente, măști,
mănuși, alt material care au contactat cu sângele sau alte fluide biologice umane, obiectele
contaminate cu sângele pacienților supuși dializei (echipamentul pentru dializă – tuburi, filtrele,
prosoapele, halatele, șorțurile, mănușile getabile, etc.). Locurile de formare a deșeurilor sunt
încăperile unde se efectuează diagnosticarea și tratamentul pacienților.
Clasifirea deșeurilor
Deșeuri extrem de infecțioase - culturile și substanțele extrem de contaminate, materialul
patalogo-anatom, cadavrele animalelor și alte produse și deșeuri contaminate, sau care au
contactat cu substanțe extrem de contaminate. Această subcategorie necesită să fie atribuită la
deșeuri extrem de periculoase.
Deșeuri tăietor-înțepătoare - articole, care pot provoca răni și înțepături ale pielii, indiferent
de faptul, este infecțios sau nu. Această subcategorie de deșeuri necesită a fi considerată ca
deosebit de periculoasă (ace, seringi, inclusiv autoblocante sisteme pentru transfuzii, bisturii,
cioburi din sticlă, etc).
Deșeuri farmaceutice - nivelul de risc al deșeurilor farmaceutice depinde de componență. Nu
trebuie de exclus și utilizarea potențial incorectă a produselor (exemple: medicamente cu termen
de valabilitate expirat, medicamente și materiale contaminate - mănuși, cutii și flacoane).
Locurile de formare a deșeurilor sunt încăperile unde se efectuează diagnosticarea și tratamentul
pacienților, laboratoare, farmacii.
Deșeuri citotoxice – subcategoria deșeurilor farmaceutice, care necesită considerată ca
deosebit de periculoasă. Aceste deșeuri pot avea efecte mutagene, teratogene sau cancerigene.
Aceste tipuri de deșeuri prezintă o problemă majoră atât în instituțiile medicale, cât și după
colectare și eliminare. Din aceste motive, gestionarea deșeurilor farmaceutice necesită o atenție
deosebită pentru a garanta siguranţa.
Exemple: articole și materiale contaminate, rezultate din prepararea/pregătirea și inocularea
medicamentelor - seringi ace, dispozitive pentru dozare, flacoane, ambalaj; medicamente cu
termen de valabilitate expirat, excesul de soluții, medicamentele returnate din secții; urina,
masele fecale, masele vomitive ale pacienților, care pot conține cantități potențial periculoase de

38
medicamente citotoxice inoculate sau a metaboliților acestora, și care trebuie considerate
genotoxic cel puțin 48 de ore, iar în unele cazuri - până la 1 săptămână după injectare).
Deșeuri chimice - includ substanțe solide, lichide, găzoase care necesită eliminare. Substanța
chimică se atribuie la deșeuri periculoase dacă are una din următoarele caracteristici: toxicitate,
corozivitate (pH<2 sau pH>12), inflamabil, reactivitate (exploziv, care reacţionează cu apa,
sensibil la lovituri).
Exemple: substanţe chimice fotografice, solvenți halogenați, solvenți nehalogenați, substanțe
dezinfectante, aldehide, alcooli, acizi, soluții de bază, oxidanți. Locurile de formare a deșeurilor
sunt secțiile rentgheno-diagnostice, laboratoare, farmacii.
Deșeurile radioactive se produc, de regulă, în rezultatul activităților de cercetare, diagnostic și
tratament al pacienților oncologici. Majoritatea deșeurilor radioactive au o durată de înjumătățire
scurtă. Deșeurile radioactive sunt deosebit de periculoase. Locurile de formare a deșeurilor,
preponderent în secţiile pentru tratamentul pacienţilor oncologici, radioterapie, laboratoarele de
medicină nucleară, laboratoarele de cercetări.
Exemple: surse de radiații închise, deşeuri cu nivel scăzut de radiații (exemple:
hârtia, absorbante, tampoane, sticlă, seringi, flacoane), resturi de materiale radioactiv și soluţiile
neutilizate în timpul sesiunilor, resturi de reactivi, utilizați în radio-imunoanaliză, precum și
uleiurile de pompă contaminate, scurgerile substanţelor  radioactive şi a materialelor utilizate 
pentru decontaminare, urina şi masele fecale ale pacienţilor supuşi unui  diagnostic  sau  
tratament cu surse închise de radionucliizi, lichide cu un nivel mic de radioactivitate rezultate ca
urmare a procesului de curăţare, decontaminare a echipamentelor.
Deșeuri anatomo-patologice: Materiale, pentru eliminarea cărora sunt prevăzute proceduri
speciale, dictate de considerente bioetice. De regulă, materialul anatomo-patologic nu prezintă
pericol, dar necesită o atenție deosebită.
Exemple: țesuturi, organe, sânge și fluide, alte rezultate a intervențiilor chirurgicale și
autopsii, embrionii umani, cadavrele animalelor. Locurile de formare a deșeurilor sunt secțiile
curative, chirurgicale, pato-morfologice, băncile de sânge.
Transportarea şi depozitarea deşeurilor:
 transportarea deşeurilor va fi organizată cu regularitate, ținând cont de volumul generat de
deşeuri şi aducerea acestora la punctele de colectare şi punctele de depozitare intermediară
 transportarea va avea loc în orele de activitate redusă în instituţiile medico-sanitare
 transportarea trebuie să fie efectuată doar pe rutele stabilite
 pentru transportarea deşeurilor se vor folosi doar cărucioarele desemnate special acestor
scopuri
 e necesar de elaborat un plan de deservire tehnică şi curăţare a mijloacelor de transport
 operaţiunile de colectare şi transportare a deşeurilor medicale vor fi realizate separat: iniţial
va fi finalizată operaţiunea de colectare a deşeurilor, ulterior acestea vor fi transportate
Spaţiul pentru depozitarea centralizată a deşeurilor trebuie să corespundă următoarelor exigenţe:
 să asigure păstrarea sigură, fapt pentru care la intrarea în încăpere trebuie să fie plasat un
indicator, marcând spaţiul pentru depozitarea materialelor contaminate
 să nu fie accesibil pentru insecte şi paraziţi, să fie bine iluminat şi aerisit
 încăperea va fi amplasată separat de alte zone de depozitare a deşeurilor şi să asigure o
curăţare şi dezinfectare rapidă
 încăperea va avea o suprafaţă suficientă pentru depozitarea cantităţilor corespunzătoare de
deşeuri
39
 inventarul pentru curăţare, costumele de protecţie, pungile şi recipientele vor fi păstrate în
apropierea spaţiului pentru depozitarea centralizată
 punctul pentru depozitarea centralizată va fi accesibil pentru mijloacele de transport
(cărucioare) şi pentru efectuarea dezinfectării
 curăţarea şi dezinfectarea vor fi efectuate cu regularitate
 durata maximală de aflare în depozitul ce nu este echipat cu instalaţii frigorifice - 24 ore
 pentru a marca depozitarea deşeurilor contaminate în spaţiul dat, la intrarea în încăpere va fi
plasat simbolul ce indică hazard biologic
 spaţiul va fi racordat la sistemul de canalizare al instituţiei medico-sanitare în cauză

Segregarea deşeurilor înseamnă păstrarea diferitor tipuri de deşeuri pe categorii definite, şi

anume facilitarea gestionării sigure ale deșeurilor, separarea deșeurilor reciclabile de deșeurile
periculoase, cu certitudinea că deșeurile vor fi tratate în conformitate cu gradul lor de
periculozitate şi reducerea costurilor pentru transportare, tratare și eliminare.
Diferite tipuri de deşeuri necesită diferite tipuri de ambalare, gestionare, depozitare și
transportare.
Segregarea la locul de generare reprezintă unul din elementele cheie în gestionarea deșeurilor.
 Segregarea trebuie să fie aplicată de la punctul de generare, pe parcursul colectării complete,
transportării, depozitării, tratamentului și eliminării finale.
 Calitatea sistemului de segregare depinde de nivelul de implementare și supervizare și poate fi
atinsă prin instruirea permanentă a specialiștilor care acordă asistență medicală.
 Deșeurile segregate nu trebuie să fie amestecate pe parcursul transportării și depozitării.

Daca deșeurile periculoase și nepericuloase sunt amestecate, trebuie să fie considerate

și tratate ca deșeuri periculoase.

Segregarea corectă este responsabilitatea clară a fiecărui specialist la locul de generare a

deșeurilor indiferent de post (principiul „obligația de vigilență“).
Pentru a determina dacă deșeul este periculos sau nepericulos este obligator respectarea
principiului de “Precauțiune”:
 pacientul se consideră infecțios dacă nu sunt dovezi pentru negarea afirmației
 sângele și alte fluide biologice sunt considerate ca potențial infecțioase
 dacă sunt suspiciuni cu referire la periculozitatea unor sau alte deșeuri, ele trebuie atribuite
grupului de deșeuri cu cel mai înalt risc
Componentele segregării. Pentru asigurarea siguranței, procesul de segregare a deșeurilor
include câteva activități:
 ambalarea
 folosirea sistemului codurilor de culori
 etichetarea și marcarea cu simboluri
Ambalarea. Diferite tipuri de deșeuri necesită diferite modalități de ambalare și depinde de:
 riscurile determinate de deșeuri (exemplu: folosirea containerelor cu pereți impenetrabili
pentru deșeuri ascuțite, folosirea containerelor cu ecrane de plumb pentru deșeuri radioactive)
 proprietăți fizico-chimice diferite ale deșeurilor (exemplu: folosirea containerelor rezistente
pentru păstrarea substanțelor chimice)
40
 metode diferite necesare pentru tratare (exemplu: folosirea pungilor autoclavabile pentru
deșeurile infecțioase la tratarea cu aburi, ambalarea materialelor trebuie să asigure siguranță în
gestionare și transportare
Codul de culori - înseamnă combinarea diferitor grupuri de deşeuri cu caracteristici ,,similare”
ale pericolului într-un grup mai mare și permite identificarea rapidă și simplă a grupului de
deșeuri după culoarea corespunzătoare a ambalajului. Această metodă facilitează procesul de
segregare a deșeurilor, permite ca procesul de sortare să fie clar, chiar și pentru specialiștii cu un
nivel de calificare și instruire generală scăzut și se va folosi pe întregul lanț al gestionării
deșeurilor (segregare, colectare, depozitare, transportare, eliminare).
Recomandări generale pentru utilizarea codurilorde culori:
 culori aprinse pentru deșeuri periculoase (roșu, galben, oranj)
 culori reci pentru cele reciclabile (albastru, verde, etc.)
 culori neutre pentru deșeuri generale (negru, etc.)
Etichetarea. După segregare, deșeurile periculoase necesită etichetare. Personalul responsabil
pentru lucru și colectarea deșeurilor trebuie să cunoască caracteristica deșeurilor periculoase și ce
pericol prezintă acestea. Este necesar ca eliminarea deșeurilor să fie efectuată în conformitate cu
înscrierile pe etichetă. Etichetele vor permite identificarea trasabilității deșeului de la punctul de
producere până la eliminarea finală. Eticheta trebuie sa fie completată cu acuratețe și trebuie să
conțină următoarele informații:
 tipul deșeurilor
 locul/sursa de generare (salon sau secție)
 data generării
 numele persoanei ce a completat eticheta
 simbolul pericolului
În cazul transportării în exterior se respectă numărul, specificațiile și simbolul pericolului în
conformitate cu cerințele și recomandările UN.

Codul de culori pentru diferite categorii de deşeuri.

Negru
Ambalarea: Pungi de plastic din polietilenă sau polipropilenă, container de calitate acceptabilă
cu capacitate suficientă.
Etichetarea: În cazul efectuării investigării - sursa de generare a deșeului, cantitatea deșeului
Simbol: lipsește

Verde
Ambalarea: container de plastic, pungi de plastic, cutii carton utilizate
Etichetare: tipul deșeului reciclabil, sursa de generare, cantitatea deșeurilor
Simbol:

Galben
Ambalarea: pungi impermiabile, containere sau alte vase
Etichetarea: deșeuri patologice, notă
Simbol: lipsește

41
Galben
Ambalarea: pungi puternice de plastic de bună calitate, pungile se plasează în containere, dotate
cu pedală, sau cu capac în care punga este suspendat, pe parcursul transportării în exterior
containere rigide trebuie să servească ca ambalaj secundar.
Etichetare: Pericol! Deșeuri infecțiose.
Notă: pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol:

Cafeniu
Ambalarea: depende de caracteristicele specifice și pericole (cutii de carton specifice, containere
sau alte ambalaje sigure).
Etichetarea: “Pericol! Deșeuri farmaceutice periculoase”.
Notă: pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol: depinde de tipul de pericol cum ar fi: Toxic, Ușor inflamabil, Pericole Mixte, Periculos
pentru mediu.

Cafeniu
Ambalarea: container impermeabil din plastic.
Etichetarea: “Pericol! Deșeuri farmaceutice periculoase”.
Notă: pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol: celulă în fază de telofază, deșeuri mixte.

Cafeniu
Ambalarea: containere rigide cu capac etanș, destinate special pentru substanțe chimice (vase
care au fost folosite la vânzarea substanțelor chimice). E necesar de evitat amestecarea diferitor
tipuri de deșeuri periculoase, pentru a preveni reacțiile indezirabile.
Etichetarea: “Pericol! Deșeuri chimice periculoase”.
Notă: pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol: depinde de tipul de pericol, cum ar fi : Toxic, Ușor inflamabil, Pericole Mixte, Periculos
pentru mediu.

Codul culorii: Lipsește

Ambalarea: containere aprobate.
Etichetarea: ,,Atenție! Deșeuri Radioactive”, Tipul de radionucleid, Nivelul de radiații la data
stocării (la data începerii stocării), Perioada necesară de stocare.
Notă: pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol:

Sunt supuse riscului persoanele care se află în instituția medicală: asistenții medicali, medicii,
personalul tehnic şi administrativ, pacienţii, vizitatorii, angajaţii serviciilor auxiliare (spălătorii,
activitatea cu deşeurile, de transport).
De asemenea riscului sunt supuse persoanele din afara instituției medicale: populaţia locală,
angajaţii serviciilor de salubrizare, angajaţii poligoanelor de deşeuri și măturători.

42
 SECURITATEA INJECŢIILOR

Injecţiile reprezintă una din cele mai utilizate proceduri medicale. Conform estimărilor OMS
pe globul pământesc anual sunt efectuate circa 16 x 1010 (bilioane) de injecţii, dintre care doar 5
- 10% reprezintă injecţiile cu scop profilactic.
Injecţiile sunt larg practicate şi în Republica Moldova. Anual în ţară sunt importate circa 100 -
120 milioane seringi, dintre care doar 1-2% reprezintă seringile utilizate în scopuri de vaccinare.
Astfel, pe parcursul unui an, sunt efectuate circa 24 injecţii pe cap de locuitor cu scop curativ şi
diagnostic.
Nerespectarea standardelor de securitate în efectuarea manoperelor medicale invazive cum ar
fi deficienţele în sterilizarea echipamentului de uz multiplu, utilizarea repetată a echipamentului
de uz unic, neglijarea tehnicilor aseptice, precum şi practicile periculoase de înlăturare a
deşeurilor ascuţite generează riscuri de răspândire a agenţilor patogeni cu transmisie prin sânge
de la pacient la pacient, de la pacient la lucrătorul medical, mai rar de la lucrătorul medical la
pacient. Este estimat că practicile nesigure în aplicarea injecţiilor cauzează anual la nivel global
de la 8 până la 16 milioane cazuri de infecţie cu virusul hepatitei virale B, de la 2,3 până la 4,7
milioane cazuri de infecţie cu virusul hepatitei virale C, de la 80.000 până la 160.000 cazuri de
infecţie cu virusul imunodeficienţei umane (HIV).
În scopul ameliorării situaţiei privind securitatea injecţiilor şi gestionarea DRAM, inclusiv
înlăturarea lor inofensivă de către Ministerul Sănătăţii şi Serviciul sanitaro-epidemiologic de stat
au fost întreprinse unele măsuri concrete şi emise un set de documente directive şi normative în
care au fost specificate măsuri concrete şi adecvate privind securitatea injecţiilor si gestionarea
deşeurilor medicale, fiind aprobate planuri de acţiuni. Însă masurile trasate se realizează lent.
Până în prezent satisfac cerinţelor securităţii injecţiilor doar procedurile de administrare a
vaccinurilor (sunt efectuate cu seringi de unică folosinţă cu mecanism de auto-blocare, plasate
îndată după utilizare şi temporar stocate în cutii de siguranţă şi sunt supuse incinerării împreună
cu aceste cutii). Seringile de uz unic ordinare, folosite în scop diagnostic şi curativ, după utilizare
se supun dezinfecţiei (preponderent în soluţii cu clor) care nu garantează dezinfecţia lor datorită
nerespectărilor concentraţiei soluţiilor, greutăţii specifice a seringilor cu ace mai joase decât a
soluţiei, neasigurând contactul obiectului cu dezinfectantul. În unele IMS după dezinfectare
seringile se demontează şi se predau pentru prelucrare tehnică cu obţinerea altor obiecte din
plastic. Modalităţile menţionate de înlăturare a seringilor utilizate în scop diagnostic şi curativ se
realizează prin efectuarea manoperelor multiple, în care riscul infectării personalului medical
prin înţepării cu acul este extrem de înalt, iar calitatea dezinfectării nu poate fi garantată. Persistă
riscul infectării unor grupe de populaţie prin intermediul seringilor şi acelor aruncate la gunoi.
Astfel, practica injecţiilor inofensive, inclusiv nimicirea sigură a echipamentului injectabil
rămâne una din problemele de importanţă majoră a sănătăţii publice în Republica Moldova.
Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova consideră ca sigură injecţia efectuată cu res-
pectarea modului şi locului aplicării, regulilor de aseptică şi prin administrarea cu o seringă şi un
ac de uz unic, în special cu mecanism de auto-distrugere, care corespunde următoarelor cerinţe:

43
  este ambalată, sigilată şi sterilizată de către producătorul de seringi
 nu este cu termenul de valabilitate depăşit
 este extrasă din ambalajul steril (sau eliberată de capacele protectoare) imediat înainte de
a efectua injecţia (în toate cazurile posibile în prezenţa pacientului, tutelei)
 este înlăturată pentru nimicire fără a îmbrăca pe ac capacul de protecţie, într-o cutie de
siguranţă, rezistentă la străpungere sau un container pentru deşeuri cu destinaţie similară, îndată
după ce injecţia a fost efectuată.
Reconstituirea (dizolvarea) oricărui medicament injectabil şi vaccin va fi efectuată cu res-
pectarea strictă a tehnicii aseptice (o seringă cu ac steril de uz unic pentru fiecare flacon cu medi-
cament, vaccin, asigurându-se lipsa contactului dintre ac şi oricare suprafaţă nesterilă). Acele nu
vor fi lăsate un dopul flaconului.
Echipamentul acceptat pentru injecţii
 În corespundere cu declaraţia comună OMS/UNICEF/UNFPA privind utilizarea exclusivă a
seringilor cu mecanism de auto-distrugere în cadrul serviciilor de imunizare, Ministerul Sănătăţii
al Republicii Moldova acceptă numai seringile de uz unic cu mecanism de auto-blocare pentru
imunizarea primară şi pentru revaccinările copiilor şi adulţilor, precum şi pentru campanii de
imunizare în masă. Seringile de uz unic ordinare de 2-5ml sunt acceptate în cadrul Programului
Naţional de Imunizări numai pentru reconstituirea vaccinurilor liofilizate.
 Seringile de uz unic ordinare sunt acceptate pentru oricare alte injecţii (inclusiv injecţii
curative, recoltarea probelor de sânge etc.) în sectorul de sănătate public şi privat, până când
seringile cu mecanism de auto-distrugere, de dimensiuni corespunzătoare, vor deveni comercial
disponibile şi accesibile.
 Seringile de uz multiplu resterilizabile nu sunt acceptate pentru utilizare în Republica
Moldova şi practica folosirii lor urmează a fi stopată de toţi prestatorii de servicii medicale.

Înlăturarea şi nimicirea echipamentului injectabil utilizat

Reprezentând o parte considerabilă a deşeurilor activităţii medicale periculoase, echipamentul
injectabil utilizat va fi abordat în contextul compartimentului privind gestionarea deşeurilor
rezultate din activităţile medicale. Seringile şi acele vor fi colectate imediat după utilizate în cutii
(containere) de uz unic rezistente la înţepături, marcate prin culoare galbenă şi inscripţia „Pericol
biologic”, care vor fi nimicite într-un mod sigur şi inofensiv împreună cu conţinutul lor. Acul nu
va fi acoperit cu capacul de protecţie şi nici nu va fi detaşat de la seringă, combinaţia integră
urmând a fi introdusă în cutia (containerul) de siguranţă imediat după efectuarea injecţiei.
Un mod alternativ de înlăturare este acceptat temporar pentru seringile ordinare de uz unic,
folosite în IMS secundare şi terţiare, care are ca scop reciclarea plasticului. Acele vor fi separate
de seringă, folosind un dispozitiv special, prin: (a) scoaterea acului într-un container special, (b)
utilizarea unui dispozitiv de tăiere a acelor, (c) utilizarea unui dispozitiv de nimicire a acelor.
Acele colectate vor fi apoi nimicite împreună cu containerul respectiv. Părţile din plastic a
seringii vor fi dezinfectate prin autoclavare pentru a fi predate fabricilor de reciclare. Toate
procedurile se vor efectua de personalul medical instruit şi dotat cu echipament de protecţie
(mănuşi).
Va fi introdus un sistem de urmărire a distribuirii, utilizării şi nimicirii echipamentului in-
jectabil.
Rezidurile suplimentare provenite în urma aplicării injecţiilor (capacul acului, ambalajul din
hârtie/plastic al seringii) vor fi înlăturate ca deşeuri habituale în modul stabilit.
44
 Tot echipamentul injectabil utilizat şi înlăturat va fi supus nimicirii printr-un mod sigur şi
inofensiv. Nici într-un caz seringile sau acele (sau containerele pline) nu vor fi amplasate
împreună cu deşeurile obişnuite sau aruncate la întâmplare.

INTERNAREA BOLNAVILOR ÎN SPITAL

Fiecare bolnav la internare în spital este primit de către secția de internare. Internarea
bolnavilor în spital se face în baza trimiterilor emise de CMF, policlinică, prin transfer de la alte
unităţi spitaliceşti, transportării urgente cu ambulanța, adresării de sine stătătoare a pacienţilor în
cazul înrăutăţirii stării lor.
Secţia de internare se află în apropierea intrării în spital şi este uşor accesibilă pentru
transportarea şi primirea pacienţilor.
Secția de internare se ocupă cu internarea şi înregistrarea pacienţilor, acordarea ajutorului de
urgenţă, examenul medical şi stabilirea diagnosticului preventiv, prelucrarea sanitară şi
transportarea pacienţilor internaţi în secţii.
Secţia de internare constă dintr-un şir de încăperi: vestibulul, registratura, cabinete de examen
medical, săli de tratamente, pansamente şi de intervenţii chirurgicale urgente, izolator pentru
bolnavii infecţioşi, cabinetul medicului de serviciu, laboratorul de urgenţă, cabinet radiologie,
blocul sanitar.
Serviciul de internare din spitalele mari mai dispune de săli pentru diagnostic, salon antişoc,
salon pentru bolnavii cu infarct miocardic şi punct traumatologic.
Vestibulul este o sală de aşteptare pentru bolnavi şi rudele acestora. Aici se află mobila
necesară (fotolii, măsuţe), diverse informaţii, privind regimul intern al spitalului şi educaţia
sanitară.
Registratura este cabinetul asistentului medical de gardă, unde se înregistrează bolnavii
internaţi şi se completează documentaţia medicală necesară. Asistentul medical înregistrează
informaţia despre bolnav în registrul de evidenţă a bolnavilor internaţi, introduce datele în
calculator, completează pentru fiecare bolnav foaia de titlu a fișei de observaţie clinică. În caz de
internare a accidentaţilor în urma diverselor accidente (rutiere etc.) datele despre bolnav se
înregistrează într-un registru special şi se comunică la poliţie. În caz dacă lipsesc actele de
identitate şi nu sunt posibilităţi de a obţine date despre bolnavul ce se află în stare de
inconştienţă, internarea lui se fixează în registre sub numele „Necunoscut” şi imediat se
comunică poliţiei. În cazul depistării pediculozei datele despre pacient şi prelucrarea sanitară se
înregistrează într-un registru special (F-20). Salonul de examenare medicală este predestinat
examinării pacientului de către medic. Acest salon este prevăzut cu banchete, scaune, mese,
lavoar, utilajul pentru antropometrie. Aici bolnavul se examinează, se determină temperatura,
pulsul, tensiunea arterială, se stabileşte diagnosticul preventiv. Dacă diagnosticul nu poate fi
stabilit, bolnavul se plasează în izolator şi se cheamă consultaţia medicilor specialişti.
Sălile de tratamente, pansamente şi de intervenţii chirurgicale sunt prevăzute cu tot utilajul
necesar pentru acordarea ajutorului medical de urgenţă.
Blocul sanitar serveşte pentru prelucrarea sanitară a pacientului şi este format din vestiar,
cameră de baie şi WC.
Secţia de internare este asigurată cu un număr suficient de brancarde şi cărucioare pentru
transportarea bolnavilor în secţie.

45
 Cu scopul prevenirii infecţilor intra-spitaliceşti în secţia de internare se respectă strict
cerinţele regimului sanitaro-antiepidemic :
 medicul examinează toţi bolnavii în secţia de internare cu scopul depistării la timp a
bolnavilor cu boli infecţioase, izolării şi transferării lor urgente în spitalul de boli infecţioase
 in cazul depistării unei boli infecţioase la bolnav, încăperea şi toate obiectele cu care a
contactat bolnavul sunt supuse dezinfectării
 transportarea bolnavilor imobilizați și gravi din secţia de internare se efectuează cu ajutorul
brancardei, caruciorului și patului funcțional
 examinarea fiecărui bolnav se efectuează pe bancheta acoperită cu muşama, care se
dezinfectează după fiecare bolnav
 fiecare bolnav va fi supus prelucrării sanitare în dependenţă de starea generală, într-o
încăpere specială ( blocul sanitar)
 obligatoriu bolnavii sunt supuşi controlului la pediculoza şi în caz de necesitate prelucrării
sanitare după forma - 20
 îmbrăcămintea şi încălţămintea bolnavului se aranjează într-un sac individual, care se
păstrează într-o cameră specială
 după efectuarea prelucrării sanitare bolnavul primeşte lenjerie de corp curată, ciupici
 curăţenia umedă curentă în secţia de internare se efectuează de 2 ori pe zi, iar curăţenia
generală o dată în 7 zile, cu folosirea soluţiilor dezinfectante
 inventarul se marchează şi se păstrează în locurile corespunzătoare marcajului
Antropometria este o totalitate de metode şi procedee pentru măsurarea corpului omenesc. Ea
include determinarea masei corporale, înălţimii, perimetrului cutiei toracice, perimetrului
abdomenului și la copii perimetrul cranian.
Înălţimea se măsoară cu antropometrul. Instrumentul constă dintr-o platformă, bară verticală
gradată, planşetă orizontală ce se deplasează de-a lungul barei verticale. Pentru a determina
înălţimea corpului pacientul se ajută (în caz de necesitate) să se descalţe de încălţăminte, se
aşează pe platforma antropometrului în aşa fel încât călcâiele, fesele, omoplații şi ceafa să se
atingă de bara verticală a antropometrului, capul trebuie să fie într-o astfel de poziţie încât
marginile exterioare ale conductului auditiv extern şi unghiul extern al orbitei să fie pe aceeaşi
linie orizontală, planşeta orizontală mobilă a antropometrului se coboară pe creştetul capului şi
se măsoară înălţimea bolnavului, după diviziunile de pe marginea de jos a planşetei. Pacientul se
ajută să coboare de pe platforma antropometrului. Antropometrul se dezinfectează. Datele
înălţimii se notează în fişa de observaţie clinică.
Determinarea masei corporale se efectuează la cântarul medical în ziua internării pacientului
în spital, apoi cel puţin o dată pe săptămână, în caz de necesitate se face mai des.
Pentru a urmări dinamica masei corporale, pacientul va fi cântărit întotdeauna în aceleaşi
condiţii: dimineaţa pe nemâncate, în lenjerie de corp, după evacuarea vezicii urinare şi a
intestinului. Pentru cântărirea pacientului, cântarul se echilibrează; închizătorul se închide,
pacientul se ajută (în caz de necesitate) să se dezbrace şi să se descalţe de încălţăminte, se ajută
să se ridice pe mijlocul platformei cântarului, închizătorul se deschide şi greutăţile se mută pe
braţele pârghiei spre stânga, până când pârghia ajunge la acelaşi nivel cu punctul de control,
închizătorul se închide şi se sumează indicii de pe braţul de jos (1 diviziune – l kg.) şi cel de sus
(1 diviziune –100 g.) Pacientul se ajută să coboare de pe platforma cântarului. Cântarul se
dezinfectează după fiecare pacient. Rezultatul cântăririi se comunică pacientului şi se notează în
fişa de observaţie clinică.
46
 Perimetrul cutiei toracice se măsoară cu o panglică centimetrică. Pentru aceasta pacientul se
dezbracă în lenjerie de corp până la jumătate, panglica centimetrică se aplică pe cutia toracică la
spate - sub unghiurile de jos ale omoplaţilor, iar în faţă la nivelul coastei a IV, mâinile pacientului
trebuie să fie lăsate în jos, respiraţia liniştită, măsurările se fac în timpul unei respiraţii liniştite,
inspiraţiei şi expiraţiei maxime.
Perimetrul abdominal se măsoară cu panglica centimetrică, care se aplică în spate la nivelul
vertebrei a III lombare şi în faţă - la nivelul ombilicului. La bolnavii cu ascită perimetrul se
măsoară zilnic, dimineaţa pe nemâncate. Mărirea perimetrului abdominal poate fi un indiciu
după care se recunoaşte acumularea lichidului peritoneal. După fiecare pacient, panglica
centimetrică se dezinfectează.
Datele măsurărilor se notează în fişa de observaţie clinică.
În funcţie de afecţiune, pacienţii pot fi transportați în următoarele poziţii:
În decubit dorsal :
 pacienţii cu traumatisme abdominale, cu genunchii flectaţi (sub genunchi se aşează o
plapumă sau o haină rulată pentru a relaxa presa abdominală)
 accidentaţii, suspecţi de fractură a coloanei vertebrale sau a bazinului (se asigură o suprafaţă
dură)
 leziuni ale membrelor inferioare (în caz de hemoragie membrele ocupă o poziţie ridicată)
 leziuni ale membrelor superioare (membrul superior lezat se aşează peste toracele
pacientului, eventual se fixează cu o eşarfa)
În poziţie șezândă: pacienţii cu traumatisme craniene, conştienţi şi fără semne de şoc
(menţinuţi cu ajutorul gulerului ortopedic)
În poziţie semișezândă: accidentaţii cu traumatisme ale cutiei toracice (pulmonare); pacienţii
cu dispnee.
În decubit lateral: pacienţii inconştienţi
În decubit ventral: cu leziuni ale spatelui sau regiunii fesiere; pacienţii cu leziuni ale feţei, sub
fruntea lor se aşează un sul din cearşafuri sau antebraţul flectat al traumatizatului.
În poziţie Trendelenburg, cu înclinarea maximă de 10-15°: în colaps periferic, pentru a
asigura un aport mai mare de sânge în organele vitale.
Pacienţii cu arsuri vor fi culcaţi după posibilitate, pe partea sănătoasă. Bolnavii psihici agitaţi
se calmează medicamentos şi se transportă imobilizaţi. Pacientul transportat la alte servicii sau
instituţii sanitare va fi însoţit de asistentul medical, cu documentaţia necesară. Asistentul
supraveghează pacientul pe tot timpul transportului. Predarea pacientului se face de către
asistentul medical la medicul de gardă al instituţiei unde a fost transportat.

SECŢIA STAŢIONARULUI

Secţia terapeutică a staţionarului constă din:

 postul de gardă al asistentului medical
 sală de tratamente
 saloane pentru bolnavi (bărbaţi, femei)
 bloc sanitar
 bufet
 sufragerie
 sală pentru clisme

47
  cabinete pentru colaboratorii secției
 cameră pentru păstrarea lenjerii de pat curate şi folosite
În dependenţă de profilul secţiei se rezervează încăperi pentru servicii diagnostice şi de tratament:
 salon pentru colectarea sucului duodenal şi gastric
 cabinet de diagnostic funcţional
Celula principală a secției este salonul. Saloanele pot fi pentru 1-4 paturi şi mai multe în
dependenţă de tipul instituţiei curative. De regulă nu mai puţin de 10% de saloane au câte un
singur pat şi sunt predestinate pentru bolnavii gravi. Conform regulilor igienice fiecărui bolnav
trebuie să-i revină 25m3 de aer (aceasta se obţine pe o suprafaţă de 7-8 m 2 la o înălţime a încăperii
de 3-3,5m, t° aerului în salon trebuie să fie de 18-20°C, aerisirea 2-3 ori pe zi). În salon se
instalează lumina de zi. Pereţii în saloane trebuie să fie vopsiţi, pentru a fi prelucrați mai uşor,
podelele acoperite cu teracotă. Saloanele de spital trebuie să fie mobilate cu: paturi, noptiere,
scaune, masă. În fiecare salon trebuie să fie lavoar, frigider. La capul fiecărui bolnav se găseşte o
priză cu semnalizare pentru chemarea asistentului medical. Paturile din saloane se aşează paralel
cu peretele extern care are geamuri. Distanţa dintre paturi trebuie să fie 1 m, astfel sunt create
condiţii pentru deservirea bolnavului. La fiecare 15-25 paturi în secţie se găseşte un post de gardă a
asistentului medical, pentru bolnavii gravi se organizează un post individual. Postul de gardă al
asistentului medical este situat în așa mod ca asistentul să vadă toate saloanele. El este utilat cu
masă-birou dotat cu sertare care se încuie pentru păstrarea fișele de observații. Tot aici va fi un
scaun, un dulap pentru păstrarea medicamentelor şi a obiectelor de îngrijire, tensiometru,
termometre, frigider pentru păstrarea medicamentelor uşor alterabile, lavoar pentru spălarea
mâinilor.
Postul de gardă. Predarea şi preluarea serviciului.
Conduita de predare-primire a serviciului cuprinde:
 data şi ora schimbului
 numărul salonului
 numărul patului şi numele complet al bolnavului
 diagnosticul prezumtiv
 starea bolnavului în cursul serviciului
 denumirea, doza, concentraţia, calea şi orarul de administrare a medicamentelor
 proceduri fizioterapeutice indicate
 modificările survenite în tratamentul bolnavului în cursul serviciului
 problemele principale care trebuie supravegheate de asistent în cursul serviciului următor
 sarcinile concrete în legătură cu pregătirea bolnavului pentru examinări de laborator
Dezinfectarea încăperii, mobilierului şi obiectelor de îngrijire a bolnavului. Curăţenia
generală în salon se efectuează o dată la 7 zile
 înainte de curăţenie tot mobilierul se adună în mijlocul salonului
 cu soluția dezinfectantă pregătită în prealabil se prelucrează de la curat la murdar: plafoanele,
pereţii, mobilierul și uşa
 apoi se aranjează mobilierul la loc
 în secțiile de tip chirurgical, boli infecțioase se include lampa de cuarț 30 min
 salonul se aeriseşte timp de 20-30 min
 inventarul folosit se dezinfectează
Regimul instituţiilor curative este constituit din următoarele elemente:
 regulamentul de ordine interioară
48
 regimul sanitar sau întreţinerea în stare sanitară a instituţiilor curative
 igiena personală a bolnavilor şi personalului medical
 regimul individual al bolnavilor
Regimul spitalicesc asigură tratarea bolnavilor, alimentaţia lor corectă şi la timp, precum şi
măsurile în obligaţiile sanitaro-igienice necesare. Responsabili de realizarea regimului sanitaro-
antiepidemic în secție sunt asistentul medical şi infermiera. Acest regim include:
 efectuarea curăţeniei umede a tuturor încăperilor
 menţinerea curăţeniei
 prelucrarea sanitaro-igienică a bolnavilor
Efectuarea curăţeniei umede curente în salon
Tehnica efectuării:
 curăţenia umedă în salon se face nu mai puţin de 2 ori pe zi (dimineaţa după trezirea bolnavilor
şi seara înainte de somn) la necesitate mai des
 se verifică starea sanitară a noptierelor şi măsuţelor
 mai întâi se prelucrează suprafeţele de la curat la murdar cu meșă înmuiată în soluţie
dezinfectantă
 la sfârşit se prelucrează podeaua cu soluţie dezinfectantă
 curăţenia umedă se termină cu aerisirea încăperilor timp de 15-20 min
Efectuarea curăţeniei în sufragerie și bufet
 sufrageria este o încăpere luminoasă şi estetic amenajată
 ea este prevăzută cu mese şi scaune pentru bolnavi
 mesele se acoperă cu feţe de masă de mușama
 după fiecare alimentație mesele se dezinfectează
 podeaua se dezinfectează
În componenta sufrageriei se află bufetul care este prevăzut cu:
 apă fierbinte şi rece
 încălzitoare electrice de apă
 căzi marcate pentru spălarea, dezinfectarea, clătirea veselei
 plită electrică pentru încălzirea hranei
 dulapuri pentru păstrarea veselei și a tacâmurilor
 masă cu suprafaţă igienică pentru repartizarea hranei
 substanţe dezinfectante şi detergent
 utilaj marcat pentru curăţenie
 inventarul folosit pentru transportarea hranei este marcată
 pentru resturile de hrană se vor folosi vase marcate cu capace
 repartizarea hranei se face de către bufetieră din secţie
 infermierei i se interzice repartizarea hranei
 alimentele se transportă de la blocul alimentar la bufet în vase închise ermetic
 categoric se interzice păstrarea resturilor de hrană în bufet și amestecarea lor cu hrana proaspăt
pregătită
 personalul trebuie să respecte regulile de igienă personală
 aerisirea sufrageriei se efectuează sistematic
 curăţenia generală se efectuează o dată în săptămână
După repartizarea hranei vasele se prelucrează în dependenţă de profilul secţiei:
 în secţiile terapeutice
49
 vasele se eliberează de resturi
 se spală bine în cadă cu apă caldă și gel degresant
 se dezinfectează
 se clătesc bine sub apă curgătoare
 se aşează la scurs
 se păstrează în dulap
 în secţiile de boli infecţioase:
 vasele se eliberează de resturi
 se spală bine în cadă cu apă caldă și gel degresant
 se dezinfectează
 se clătesc bine sub apă curgătoare
 se aşează pe suporturi la uscat
 se sterilizează în dulapul cu aer fierbinte şi uscat la t° de 180°C timp de 30 minute
 vesela se păstrează în dulapuri
Regimul sanitaro-antiepidemic în sala de baie. Sala de baie este dotată:
 cu cadă lângă care se află un covoraş de cauciuc pe grilaje de lemn, care se dezinfectează după
fiecare bolnav
 vase cu soluţii dezinfectante
 banchetă
 curăţenia umedă se efectuează după fiecare bolnav
 curăţenia generală o dată în 7 zile
 cada şi covoraşul de cauciuc se dezinfectează conform ordinului
 (utilajul) inventarul pentru curăţenie este marcat şi folosit după indicaţie

Regimul sanitaro-antiepidemic în sala pentru clisme. În sala pentru clisme se află:

 banchetă acoperită cu muşama
 stativ, irigatorul Esmarh
 şorţ de muşama
 vase marcate cu canule sterile
 tuburi pentru evacuarea gazelor
 vaselină sterilă
 ploscă
 aleze
 soluţii dezinfectante

În caz de depistare a bolilor infecțioase în secție se petrece controlul medical al personalului,

bolnavul suspect se izolează într-un salon aparte până la transferarea lui în spitalul de boli
infecțioase. În salon se efectuează dezinfecția necesară.

SECȚIA DE TERAPIE INTENSIVĂ

Unităţile de terapie intensivă sunt saloane, servicii sau secţii de spital, grupate cu anexele
necesare într-un singur complex, care funcţionează cu o intensitate permanentă, internând
bolnavi foarte gravi în stare critică, care necesită supraveghere permanentă şi de cele mai multe
ori o aparatură deosebită, în vederea redresării sau menţinerii funcţiilor vitale. Unitatea de terapie
50
intensivă este un serviciu sau secţie independentă, care nu este subordonată nici uneia dintre
secţiile de specialitate.
Scopul acestei unităţi este restabilirea funcţiilor vitale ale organismului, circulaţia, respiraţia,
indiferent de boala de care aparţine bolnavul, problemele de reechilibrare funcţională fiind
practic identice la bolnavii chirurgicali, cardiaci, renali, neurologici, intoxicaţi, traumatizaţi, cu
deficit hidroelectrolitic etc.
Unitatea de terapie intensivă, concentrează pe toţi bolnavii a căror viaţă în urma
dezechilibrării funcţiilor vitale este în pericol, indiferent de specialitatea de care aparţin. O
abatere de la această regulă se obişnueşte să se facă pentru bolile contagioase, din considerente
epidemiologice, precum şi pentru copiii mici, care sunt îngrijiţi în saloanele de terapie intensivă
proprii secţiei sau spitalului de specialitate. Spitalele cu profil unic, care sunt maternităţile,
spitalele de ftiziologie, unităţile independente de psihiatrie au şi ele unităţi de terapie intensivă,
nefiind legate de alte spitale, care concentrează toate cazurile care necesită terapie intensivă.
Îngijirea bolnavului în unităţile de terapie intensivă are un caracter trecător. Ea durează de la
câteva ore până la câteva zile (maximum 5-6), doar până la reechilibrarea dereglărilor funcţiilor
vitale, după care bolnavul este retransferat la secţia de specialitate de care aparţine.
Amenajarea şi utilarea secţiei (salonului) de terapie intensivă. Toate încăperile în secţie se
împart în următoarele grupe:
 cabinetul şefului de secţie
 cabinetul asistentului medical major
 cabinetul asistentului medical
 laborator
 cabinet funcţional
 saloane
 încăperi comune pentru secţie (baie, WC)
Unitatea de terapie intensivă are la bază saloane mari. Saloanele de obicei sunt de 6 paturi,
divizate în alte încăperi mai mici cu 2-3 paturi, respectiv 1 pat. Saloanele sunt grupate în două
zone distincte, septică şi aseptică în vederea prevenirii infecţiilor intraspitaliceşti. Saloanele sunt
prevăzute cu camere filtre, unde se schimbă halatele şi încălţămintea de protecţie. Pereţii
despărţitori ai salonului de la 1,5 metri sunt supraînălţaţi cu sticlă, iar paturile sunt despărţite
între ele prin panouri mobile de aceeaşi înălţime. În acest fel bolnavul este ferit de aspectul
nedorit al celorlalţi bolnavi gravi, în schimb personalul poate supraveghea în fiecare moment pe
toţi bolnavii din salon. Este important să se realizeze în saloanele de terapie intensivă un
microclimat optimal, care să reducă la minim eforturile de acomodare a bolnavilor:
 aer condiţionat
 temperatura optimă de 20-22°C
 luminozitate indirectă odihnitoare
Paturile trebuie să fie înconjurate de spaţiul suficient pentru aparate şi personalul de îngrijire,
aproximativ 15-20 m.2 revine la un pat. În aceste saloane se utilizează diferite tipuri de paturi de
terapie intensivă, prevăzute cu apărătoare, roţi pentru deplasare, dispozitive mecanice pentru
schimbarea poziţiei bolnavului şi anexe pentru perfuzii, transfuzii, pentru ca bolnavul să fie
transportat în orice moment în sala de operaţii sau de explorări funcţionale, fără să fie scos din
pat să se întrerupă tratamentul. În paturi se folosesc saltele antidecubit.
La fiecare pat sunt adaptate instalaţiile pentru administrarea de oxigen, pentru aspirarea
secreţiilor, pentru tratamente cu aerosoli, instalaţiile de lumină, precum şi dispozitive de
51
conectare ale aparatelor de supraveghere. Defectarea lor se semnalizează optic şi acustic în boxa
asistentului de serviciu.
Inventarul unităţii de terapie intensivă cuprinde: instrumentarul şi materialele necesare
pentru tratamente curente, pansamente, precum şi medicamentele folosite în cazuri de urgenţă.
Aparatura de investigaţii şi de tratament ca electrocardiograful, electroencefalograful, aparatul
portativ de radiologie, aparatele de respiraţie artificială, rinichiul artificial cer asistentului de la
unităţile de terapie intensivă cunoştinţe multilaterale de tehnică medicală. Saloanele de terapie
intensivă se completează cu aparate electronice de supraveghere a bolnavilor. Unele dintre
acestea măsoară automat presiunea arterială, presiunea venoasă, frecvenţele bătăilor cardiace,
înregistrează electrocardiograma şi temperatura. Altele supraveghează Ps, T.A., respiraţia,
electrocardiograma şi electroencefalograma deodată la 6 – 12 bolnavi valorile fiind urmărite la
un pupitru de comandă. Toate acestea însă nu pot înlocui supravegherea conştiincioasă a
asistentului, care vede bolnavul în ansamblul lui uman, inclusiv relaţiile sale psihologice cu
boala şi anturajul lui.
Garda individulă, sarcinile asistentului medical. Salonul are o boxă rezervată pentru
asistentul de serviciu, amplasată în aşa fel ca să poată supraveghea deodată pe toţi bolnavii din
salon. În unităţile de terapie intensivă lucrează asistentul medical care a trecut o stagiune în
domeniul reanimaţiei cu susţinerea unui examen. Munca în unităţile de terapie intensivă necesită
o pregătire excepţională, conşiinciozitate deosebită şi maturitate psihică.
Primirea bolnavilor în unitatea de terapie intensivă. Primirea bolnavilor în unitatea de
terapie intensivă trebuie făcută operativ, fără pierdere de timp cu probleme administrative.
Medicul trebuie să fie ajutat deodată de mai mulți asistenți, pentru ca aprecierea momentană a
stării bolnavului, instituirea măsurilor terapeutice imediate şi recoltările de probe pentru
efectuarea examinărilor de laborator să se facă deodată. Bolnavul trebuie adus în poziţie cerută
de medic, la nevoie dezbrăcat (câteodată prin tăierea hainelor), apreciat Ps, TA, măsurata
temperatura şi numărată respiraţia.
Pansamentele, tuburile de dren trebuie supravegheate, permeabilitatea căilor aeriene controlată.
În unele cazuri trebuie făcută şi toaleta – măcar sumară a bolnavului, la nevoie instalate
perfuziile şi vezica urinară sondată. Trebuie făcute recoltările de urgenţă pentru analize.
Mobilizarea şi punerea în funcţie a aparatelor de resuscitare respiatorie şi cardiacă precum şi ale
celorlalte aparate necesare pentru reechilibrarea bolnavului cad deasemenea în sarcina
asistenților.
 se va ţine evidenţa riguroasă a administrărilor şi eliminărilor ieşirilor lichidiene în vederea
recunoaşterii la timp a dezechilibrelor hidroelectrolitice sau prevenirea lor
 aceeaşi importanţă o au şi efectuarea îngrijirilor de igienă corporală - aspirarea secreţiilor
bucofaringiene, igiena cavităţii bucale, nazale, a mucoaselor conjunctivale şi genitale care,
aplicate cu conştiinciozitate, pot preveni multe complicaţii şi suferinţe inutile
Succesul tratamentului depinde de măsurile luate, măiestria profesională a echipei de
reanimatori şi nivelul tehnic al inventarului de specialitate, dar în aceeaşi măsură şi de
conştiinciozitatea şi devotamentul asistenților medicali.
Sarcinile asistentului medical în secţia de terapie intensivă sunt legate în egală măsură de
inventarul tehnic, pe care trebuie să-l întreţină în stare de perfectă funcţionalitate şi sterilitate.
Dintre acestea, unele sunt adunate în truse, pentru a fi la îndemâna medicului tot ceea ce trebuie
pentru o anumită intervenţie, în orice moment.
Este absolut necesar să existe:
52
 trusă pentru reanimarea respiratorie
 trusă pentru reechilibrarea circulatorie
 trusa pentru reanimarea cardiacă
Inventarul acestor truse cuprinde tot ceea ce este necesar medicului în condiţiile respective.

Asistentul medical trebuie:

să posede metodele reanimării cardiace şi pulmonare
să ştie acţiunea farmacologică a preparatelor de bază, care sunt folosite în practica
de fiecare zi a secţiei de reanimare, regulile păstrării şi folosirii lor
să conecteze bolnavului aparate de tratare şi diagnosticare (cardiomonitor,
defibrilitor)
să efectueze sterilizarea aparatelor şi instrumentelor care sunt folosite în secţia de reanimare
să pregătească complectul pentru cateterizarea venelor centrale, trahiostomie, puncţiei lombare
să poată completa documentaţia medicală corespunzătoare

Supravegherea pacientului, completarea fisei de terapie intensivă. Indicaţiile de

supraveghere, recoltările, planul de hidratare, alimentare şi de medicaţie se consemnează în fişa
de tratament intensiv. Fişa dată este document medical, ştiinţific şi medico-judiciar. Ea este
completată de medic - indică medicaţia şi de asistentul medical ce notează rezultatele
supravegherii funcţiilor vitale a bolnavului. De aceea fişa se completează corect, clar, exact,
reflectând astfel starea bolnavului tratamentul indicat şi efectuat!
Asistentul medical este obligată să: supravegheze pacientul pentru a culege toate datele
privind starea generală şi evoluţia bolii acestuia comunicând medicului tot ce a observat la
bolnav în cursul zilei sau nopţii. Astfel asistentul medical stă cât mai mult la patul bolnavului
supraveghindu-l urmăreşte:
 comportamentul bolnavului (starea psihică, reactivitatea generală, somnul)
 funcţiile vitale şi vegetative a organismului bolnavului
 apariţia unor manifestări patologice
O atenţie deosebiă se va acorda poziţiei comode a bolnavului în pat. În acest scop se folosesc
paturile funcţionale. Pentru evitarea escarelor la un regim îndelungat de repaus la pat:
 se va reaşterne patul la timp
 după necesitate se va efectua toaleta intimă
 se vor examina regiunile mai des afectate în escare (regiunea sacrală, omoplaţilor etc.)
 o importanţă deosebită i se va acorda igienei corpului, cavităţii bucale, nazale, ochilor
 pentru a acorda o îngrijire mai bună bolnavilor gravi se organizează serviciul de gardă
 alimentaţia bolnavilor în stări de comă este o problemă foarte complicată
 bolnavii în stări de inconştienţă sau de tulburări de deglutiţie nu se pot alimenta pe cale
bucală in asemenea cazuri li se indică alimentaţia artificială
Postul de gardă trebuie să dispună de toate obiectele necesare pentru îngrijirea bolnavilor
gravi: sursa cu oxigen, seringi şi ace, alcool, medicamente necesare, material pentru pansament,
plosca.

53
 SALA DE TRATAMENTE

Sala de tratamente este o încăpere specială pentru efectuarea tratamentului medical care
necesită respectarea regulilor de asepsie:
 suprafaţa - nu mai mică de 15 m2 , bine iluminată şi ventilată
 pereţii şi podeaua trebuie din materiale rezistente la umezeală şi acţiunea detergenţilor,
dezinfectanţilor
 podeaua marcată cu o linie roşie ce delimitează zona sterilă de cea nesterilă

Sala de tratamente trebuie să fie utilată cu:

 masă de lucru
 dulap cu aer fierbinte şi uscat
 casolete cu materiale sterile
 dulap pentru păstrarea medicamentelor
 frigider pentru păstrarea medicamentelor uşor alterabile
 trusă pentru determinarea grupelor de sânge
 stative cu eprubete pentru recoltarea sângelui
 safeu pentru păstrarea medicamentelor opioide
 trusă cu medicamente pentru asistenţă de urgenţă (şoc anafilactic)
 seringi şi sisteme de perfuzii sterile, cuve renale, stative
 masă cu sertare pentru păstrarea documentaţiei necesare
 banchetă acoperită cu muşama, scaun
 lavoar cu apă caldă şi rece
 vase cu soluţii dezinfectante
 vas cu pedală şi capac pentru material folosit

Regimul sanitaro-antiepidemic în sala de tratamente

 asistentul medical respectă regimul sanitaro-antiepidemic în sala de tratamente activând numai
în echipament (halat, bonetă, mască, încălțăminte specială)
 activitatea în sala de tratamente se începe cu recoltarea sângelui pentru examenul de laborator,
apoi se efectuează injecții i/v, i/m, s/c
 înainte şi după fiecare manipulaţie mâinile se spală conform standardului
 tot materialul steril se ia cu penseta sterilă care se află pe masa de lucru într-un vas cu soluție
dezinfectantă
 după fiecare bolnav se prelucrează cu soluţie dezinfectantă scaunul ori bancheta, garoul, perna
de muşama
 după fiecare manipulaţie seringile şi acele se supun dezinfecţiei
 pentru curăţenia umedă se foloseşte inventar aparte marcat „ pentru sala de tratamente”
 după curăţenie cârpa, periile, se dezinfectează cu soluții dezinfectante, apoi se clătesc şi se
păstrează într-un loc special
 se interzice trecerea personalului ce nu activează în sala de tratamente după linia roșie

54
 zilnic se efectuează curăţenia umedă curentă de 2 ori cu soluţii dezinfectante (la necesitate mai
des), o dată pe săptămână se efectuează curăţenia generală
 strict se respectă regulile de ventilare şi iradiere cu raze ultraviolete
 tot inventarul pentru curăţenie trebuie să fie marcat cu inscripţia "pentru sala de tratamente" şi
păstrat în zona nesterilă
 în timpul curăţeniei se prelucrează toate suprafeţele
 după curăţenie cabinetul se iradiază cu raze ultraviolete 60 min apoi se ventilează.

Obligaţiile asistentului medical din sala de tratamente

 îndeplinirea manipulaţiilor numai după prescripţiile medicului
 evidenţa manipulaţiilor îndeplinite într-un registru
 anunțarea medicului și înregistrarea în registru special a complicaţiilor apărute la bolnav
 respectarea strictă a regulilor de asepsie şi antisepsie în timpul îndeplinirii manipulaţiilor și a
regimului sanitaro-antiepidemic în sala de tratamente
 asigurarea sălii de tratamente cu medicamente şi utilaj necesar
 îndeplinirea corectă a documentaţiei medicale
 respectarea regulilor de etică şi deontologie medicală

Activitatea asistentului medical din sala de tratamente. Asistentul medical, de gardă după
folosirea sălii de tratamente în decursul nopţii pregăteşte cabinetul pentru activitatea de zi.
Efectuează curăţenia umedă, pregăteşte casoletele pentru sterilizare. Activitatea în sala de
tratamente începe obligatoriu cu curăţenia umedă curentă. Recoltează sânge pentru analize, la
necesitate determină grupa de sânge. În timpul activitaţii în sala de tratamente asistentul medical
respectă tehnica securităţii. Lucrează cu precauţie cu substanţele dezinfectante şi preparatele
toxice, ce pot provoca arsuri sau intoxicaţii.

Pregătirea casoletei pentru sterilizare, regulile de lucru cu casoleta sterilă. Casoletele

reprezintă nişte cutii din metal de diferite dimensiuni care se închid ermetic cu un capac. Pe
partea laterală a casoletei se găsesc orificii pentru pătrunderea aburului. Aceste orificii pot fi
închise şi deschise cu ajutorul unei plăci mobile. Orificiile casoletei se închid după sterilizare şi
se deschid în timpul sterilizării deplasând placa mobilă.
În casoletă se sterilizează: materialul necesar pentru intervenţii chirurgicale, material de
pansamente și necesarul pentru acoperirea măsuţei sterile.

Materialul pentru sterilizare se aranjează în casolete după:

 metoda universală - se aranjează tot felul de material pentru intervenţii chirurgicale - în
straturi, iar fiecare strat - pe sectoare
 metoda specifică - pentru acoperirea măsuşei sterile
 felul de material - în fiecare casoletă se aranjează un anumit tip de material: numai halate sau
numai cearşafuri. Materialele nu se preseză, pentru a permite trecerea liberă a aburilor în
interiorul casoletei

Pregătirea casoletei pentru sterilizare

 se dezinfectează interiorul casoletei şi capacul cu soluţie dezinfectantă

55
 se deschid orificiile laterale
 se aranjează un scutec la fundul casoletei cu colţurile în afară
 se pune un test de control la fundul casoletei
 se aranjează materialul pentru activitatea asistentului medical (vată şi tifon)
 se pune un cearşaf pentru acoperirea măsuţei sterile
 la mijlocul casoletei se pune un test de control al sterilizării
 apoi se pune muşamaua
 şi din nou un test de control
 apoi se aranjează colţurile scutecului în casoletă
 se închide capacul, se ataşează o etichetă din muşama unde se indică data, ora şi numele
asistentului medical care a pregătit casoleta
 casoleta este pregătită pentru sterilizare

Regulile de lucru cu casoleta sterilă

 după sterilizare e interzis de a elibera casoletele până la răcirea lor
 transportarea casoletelor sterile se efectuează de asistentul medical și este interzis în timpul
transportării lăsarea casoletei fără supraveghere
 înainte de a deschide casoleta se atrage atenţia dacă sunt închise ermetic orificiile laterale
 se înscrie pe eticheta casoletei data şi ora deschiderii
 se deschinde casoleta spre sine (este ajutat de un alt asistent medical)
 se verifică testele de control şi se lipesc într-un registru de evidenţă a sterilizării
 tot materialul din casoleta sterilă se scoate cu pensa sterilă
 după scoaterea materialului casoleta se închide pentru a nu desteriliza materialul rămas
 după deschiderea casoletei materialul se foloseşte timp de 24 ore
 dacă casoleta sterilă n-a fost deschisă ea se foloseşte 72 ore
 dacă casoletele sterile s-au deschis întâmplător în timpul transportării, se interzice folosirea
materialului ele se sterilizează din nou
 în lipsa testului de control folosirea materialului e interzisă
 casoletele sterile se păstrează în dulapuri speciale în sala de tratamente

Pregătirea casoletei pentru acoperirea măsuţei sterile

Utilajul necesar: casoleta, scutec, cearşaf, muşama, test de control, cratiţe cu sol. dezinfectante,
pense sterile.
Tehnica efectuării
 se dezinfectează partea internă a casoletei cu sol. dezinfectantă
 se aşterne scutecul în casoletă
 aranjăm cearşaful împăturit în aşa fel ca să fie comod de scos cu ajutorul pensei
 aranjăm muşamaua
 în mijlocul materialului din casoleta aranjăm un test de control
 acoperim materialul cu marginile scutecului
 închidem casoleta cu capacul
 prindem de mânerul casoletei o etichetă de muşama unde se indică: secţia, felul de material, data
 deschidem orificiile laterale deplasând plasa metalică

56
 casoleta se transmite în secţia de autoclavare pentru sterilizare
Acoperirea măsuţei sterile
Utilajul necesar: măsuţă, casoleta cu material steril, soluții dezinfectante, meşe, pense sterile,
cronţanguri sterile.
Tehnica efectuării:
 asistentul medical îmbracă echipamentul steril
 spală mâinile după standard
 prelucrează suprafaţa măsuţei cu soluție dezinfectantă
 atrage atenţia la casoleta sterilă dacă sunt închise orificiile şi la data sterilizării, indică data şi
ora deschiderii casoletei pe etichetă prinsă de mânerul capacului casoletei
 deschide capacul casoletei sterile spre sine (de un alt asistent medical)
 cu pensa sterilă scoate testul de control şi verifică prezenţa sterilizării
 cu pensa sterilă scoate muşamaua şi o aranjează pe măsuţa sterilă
 apoi cu pensa sterilă se scoate cearşaful steril şi se aranjează pe măsuţă în aşa mod ca să fie 2
straturi duble: un strat dublu pe măsuţă şi altul deasupra materialului steril
 stratul dublu de la suprafaţă se fixează la margini cu 2 cronţanguri, pentru evitarea
desterilizării în procesul lucrului
 pe măsuţă se aranjează instrumentele şi materialele sterile necesare
 se indică data şi timpul pregătirii măsuţei sterile într-un registru
 măsuţa sterilă poate fi folosită în decurs de 6 ore, ora acoperirii indicându-se pe etichetă ataşată

Acoperirea tavei sterile

Utilajul necesar: tavă sterilă, scutec steril, soluție dezinfectantă, pense sterile
Tehnica efectuării:
 tava sterilă se ia de pe măsuţa sterilă
 scutecul steril din casoletă se aranjează pe tava sterilă în 2 straturi duble
 între straturile duble se aranjează materialele sterile necesare cu pensa sterilă
 e folosită pentru deplasarea în salon pentru efectuarea manipulaţiilor
 după întrebuinţare tava se dezinfectează şi se sterilizează în dulapul cu aer fierbinte şi uscat şi
se păstrează pe măsuţa sterilă

3. TEHNICI DE APLICARE A METODELOR CURATIVE

DATE GENERALE ASUPRA ADMINISTRĂRII MEDICAMENTELOR

Medicamentele sunt substanţe utilizate cu scopul de a preveni, a ameliora sau a vindeca

bolile.
Medicamentele sunt prescrise de medic însă asistentul medical care administrează aceste
medicamente, trebuie să aibă o serie de cunoştinţe despre preparate pentru a nu transforma
efectul lor într-o otravă cu o acţiune ireversibilă.
Diferenţierea acţiunii medicamentelor asupra organismului este în funcţie de dozele
administrate.
Pentru fiecare medicament se vor deosebi:
57
 doza terapeutică – cantitatea care poate să fie administrată, pentru obţinerea efectului
terapeutic dorit
 doza maximă – cantitatea cea mai mare suportată de organism fără apariţia unor fenomene
toxic
 doza toxică – cantitatea care provoacă o reacţie periculoasă pentru organism
 doza letală – cantitatea care produce decesul pacientului
De asemenea asistentul medical trebuie să aibă cunoştinţe exacte asupra modului – cum se
administrează medicamentele.
Astfel asistentul medical trebuie să cunoască:
 medicamentele după aspectul exterior
 dozele terapeutice şi maximale, precum şi limita inferioară a dozelor toxice, calea de
administrare
 modul de administrare
 incompatibilităţile medicamentoase în special în cazul injecţiilor
 modul de păstrare a medicamentelor
 lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise
 anunţarea imediată a greşelilor de administrare a medicamentelor
 administarea imediată a medicamentelor deschise (sol.injectabile)
 prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti
Întrucât asistentul medical lucrează cu un număr mare de bolnavi, probabilitatea de a greși e
sporită. Din acest motiv asistentul medical trebuie să-şi organizeze munca în aşa fel ca
distribuirea medicamentelor să se facă operativ, exact, punctual, estetic şi în condiţiile respectării
stricte a igienei individuale.
Completarea fişei de prescripţii medicale.
Medicamentele trebuie să fie prescrise zilnic în timpul vizitelor în foaia de prescripţii medicale.
În foaia de prescripţii se indică:
 numărul fişei de observaţie clinică
 numele, prenumele şi vârsta bonavului
 data, regimul, dieta
 denumirea substanţelor medicamentoase în limba latină
 doza şi forma eliberării
 orarul administrării medicamentelor pe zi
 calea de administrare
Asistentul medical zilnic extrage prescripţiile medicale din foaia de observaţii şi scrie lista
medicamentelor care lipsesc la post.
Fiecare asistent medical de gardă de la postul său transmite lista medicamentelor asistentului
major care sumează şi complectează apoi bonul de comandă pentru farmacie.
Întocmirea bonului de comandă - livrare a medicamentelor.
 asistentul medical superior, întocmeşte bonuri de comandă pentru farmacie în două
exemplare
 un exemplar este trimis la farmacie, iar celalalt exemplar rămâne în secţie pentru verificare
 după ce au fost completate bonurile semnate de şeful secţiei, sunt duse la farmacie
 substanţele narcotice, substanţele toxice, alcoolul etilic se comandă pe bonuri speciale în
limba latină, cu ştampila instituţiei curative şi semnătura medicului şef
58
 pentru substanţele narcotice se mai indică numărul foii de observaţie clinică, numele,
prenumele bolnavului, diagnoza
 se admite dublarea normelor unice de prescriere şi livrare a narcoticelor numai pentru
bolnavii oncologici
 în instituţiile curative eliberarea preparatelor medicamentoase din farmacie are loc de şeful
farmaciei sau locţiitorul lui după prezentarea bonului de comandă
 primind medicamentele de la farmacie asistentul medical major verifică inscripţiile de la
farmacie cu acele de pe bonurile de comandă, doza preparatului, termenul de valabilitate
 preparatele pregătite la farmacie se eliberează a doua zi şi trebuie să aibă eticheta pe care e
indicat denumirea preparatului, doza, data pregătirii, termenul de valabilitate şi semnătura
farmacistului care a pregătit substanţa medicamentoasă
 soluţiile pregătite pentru uz intern sunt cu eticheta – albă, pentru uz extern – galbenă,
soluţiile pentru administrarea parenterală cu eticheta albastră
 înainte de eliberarea medicamentelor sunt verificate încă o dată de personalul farmaciei
pentru a evita eventualele erori

Primirea, păstrarea şi distribuirea medicamentelor în secţie.

Asistentul medical major, după ce a primit medicamentele de la farmacie, le distribuie
conform cerinţelor şi regulilor.
Medicamentele sunt păstrate în locurile speciale.
La fiecare post se află un dulap special care se ţine încuiat şi se controlează de asistentul de
gardă. În el se păstrează substanţele medicamentoase de uz intern şi extern. În dulap
medicamentele se aşează după aspectul exterior mai uşor să fie luate din dulap.
Se interzice categoric păstrarea medicamentelor împreună cu obiectele de îngrijire a
bolnavilor (pipete, punga cu gheaţă, para de cauciuc).
Soluţiile sterile în fiole şi flacoane pentru administrarea parenterală se păstrează în dulapuri în
sala de tratamente. Pe un raft cu inscripţia respectivă se păstrează antibioticele şi dizolvanţii lor,
pe altul cutiile cu soluţie în fiole care nu fac parte la grupa „A” (narcotice) – (vitamine,
papaverina).
În sala de tratamente se află safeul unde se păstrează preparatele medicamentoase din grupa
„A” şi „B” cele deficitare. Cheia de la safeu se transmite la asistentul de gardă şi se înregistrează
într-un caiet special.

Păstrarea bună a medicamentelor depinde de:

 temperatura şi umiditatea încăperii
 luminozitatea
 cât de bine au fost închise
Cele ușor alterabile (infuziile, mixturile, serurile, unguentele) se păstrează în frigider.
Distribuirea medicamentelor în secţie se efectuează de asistentul medical de salon, el extrage
din foile de prescripţii medicale în registre speciale pentru fiecare bonav aparte. La distribuirea
medicamentelor sunt folosite măsuţe portative.
Conform indicațiilor medicale asistentul medical pregătește preparatele medicamentoase
prescrise pentru fiecare pacient.
Asistentul medical verifică medicaţia din condica de predare şi se asigură că coincide cu
indicațiile din foaia de prescripţii. Administrarea medicamentelor, asistentul medical o va face şi
59
la bolnavii mai puţin gravi. Formele medicamentoase lichide vor fi băute direct din pahare, iar
formele solide vor fi administrate cu ajutorul unei linguriţe. Bolnavul înghite medicamentele în
prezenţa asistentului medical. În aşa fel se va evita refuzarea medicamentelor.

Păstrarea şi evidenţa stupefiantelor (narcoticelor) conform actelor normative în vigoare.

 substanţele narcotice se păstrează în safeuri, care au 2 uşi duble pentru păstrarea strictă a lor
 cheia de la safeu se transmite la asistentul medical de gardă
 pe partea internă a uşei safeului se află lista preparatelor medicamentoase care se păstrează în
safeu. pentru a duce evidenţa consumului de medicamente narcotice şi cu acţiune puternică
 sunt registre care trebuie să fie numerotate, cusute, sigelate și semnate de medicul şef
 pentru păstrarea incorectă a medicamentelor personalul medical răspunde juridic
 medicii curanţi, indicând substanţe narcotice, confirmă în mod obligatoriu indicaţia în scris
în fişa bolnavului staţionar, indică denumirea substanţelor narcotice şi cantitatea lor
 administrarea substanţelor narcotice, potrivit prescrierii medicului, va fi efectuată de
asistentul medical în prezenţa acestuia afirmând faptul efectuării injecţiei (sau per os) atât în
fişa de observaţie clinică, cât şi în fişa de indicaţii medicale
 la predarea serviciului se verifică corespunderea însemnărilor din registrul de evidenţă,
numărul fiolelor rămase şi celor folosite
 fiolele goale sunt transmise asistentului medical major
 fiolele folosite se decontează de comisia specială, formată de direcţia spitalului

CĂILE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

Administrarea medicamentelor în organism se poate face prin mai multe căi:

 calea de administrare externă
 calea de administrare internă
 calea parenterală
Administrarea externă. Capacitea de absorbţie a pielei nelezate este foarte mică, se absorb
numai grăsimile prin canalele externe ale glandelor sebacee şi ale foliculilor pieloşi.
Administrea medicamentelor pe cale externă are ca scop: de a acţiona local asupra pielii,
mucoasei sau suprafeţii plăgii. Se aplică unguente, soluţii acoolice, prafuri, paste sub formă de
aerosoli, emplastre. Aplicarea medicamentelor se va face numai pe o piele curată cu instrumente
sterile şi cu mâinile bine prelucrate.
Avantajele administrării medicamentelor pe cale externă:
 simplitatea aplicării
 accesibilitatea
 acţiunea nemijlocită asupra regiunii afectate în cazul bolilor de piele
Pentru administrarea externă a substanţelor medicamentoase se folosesc următoarele
metode:
1. Frecţionarea – administrarea prin piele a substanţelor medicamentoase sub formă de
lichide sau unguente. Frecţionarea se efectuează pe sectoarele unde pielea este mai subţire şi nu
este acoperită cu păr. Cantitatea necesară de unguent sau lichide se aplică pe piele prin mişcări
circulare până când pielea devine uscată.
Contraindicaţii: în caz de inflamaţie a pielii (dermatită, exemă).

60
 2. Badijonarea – se efectuează cu tampoane de vată, montate pe port tampon, îmbibate cu
soluţie medicamentoasă lichidă sau tampoane mânuite cu ajutorul penselor. Tampoanele se
imbibă prin turnarea soluţiei din borcan. Tamponul nu se scufundă niciodată în borcanul cu
soluţie medicamentoasă. El nu se utilizeă de mai multe ori, ci se arde după întrebuinţare.
Badijonarea este o metodă de aplicare a medicamentelor în bolile de piele. Tamponul înmuiat
în soluţie medicamentoasă se aplică pe pielea bolnavului prin mişcări uşoare longitudinale.
3. Emplastrul – este un preparat farmaceutic dens şi lipicios întins pe o bucată de tifon
impermiabil.
Preparutul conţine substante active. Aplicarea emplastrului se va face pe pielea degresată cu
alcool etilic. Emplastrul se taie cu foarfecele de dimensiuni necesare şi se aplică pe piele. Acesta
se desprinde atent, începând de la o margine.
4. Pudrarea – constă în presarea unui medicament sub formă de pulbere pe suprafaţa pieli.
Un tampon curat cu vată se îmbibă în pudră şi se aplică pe locul afectat al pielii. Pudrele absorb
excesul de grăsimi de pe suprafaţa tegumentelor, usucă şi răcoresc pielea.
5. Băile medicinale – au efect dezinfectant, calmant, antipruriginos asupra tegumentelor.
Băile medicinale pot fi: parţiale sau complete. Temperatura lor va fi apropiată de temperatura
corpului. În funcţie de scopul urmărit se pot prepara soluţii slabe de permanganat de potasiu,
infuzii din plante.
6. Inhalaţii – de aerosoli se indică bolnavilor pentru ameliorarea permiabilităţii mucoasei
bronşice, căilor respiratorii. Acestea exercită o acţiune directă asupra procesului patologic din
plămâni, nimereşte în focarul lezat în stare neschimbată evitând ficatul.
Dozarea medicamentelor nu este exactă, în caz de dereglarea bruscă a permiabilităţii
mucoasei bronşice, aerosolii pot provoca iritări în mucoasa bronhiilor.
Instilaţia picăturilor în ochi :
 pentru a instila picăturile în sacul conjunctival este nevoie de următorul utilaj: pipete sterile,
tampoane de vată sterile, soluţie medicamentoasă, tăviţă renală
 asistentul medical îşi dezinfectează mâinile, pacientul se aşează pe scaun cu capul aplecat pe
spate
 se deschide fanta palpebrală, deprimând uşor pleoapa inferioară cu policele mânii stângi,
bolnavul priveşte în sus
 capătul pipetei nu trebuie să atingă genele bolnavului, se picură pe partea inferioară a
fundului de sac conjunctival una-două picături
 se solicită bolnavul să mişte globul ocular
 se şterge picătura de medicament sau lacrima care se scurge, cu un tampon steril ce se aruncă
în tava renală
Unguiente – se aplică în sacul conjunctival sau pe marginea pleoapelor direct din tub prin
apăsare la capătul opus sau din cutie cu ajutorul unei baghete speciale de sticlă.
Instilaţia picăturilor în nas
 instilaţia nazală este picurarea unor soluţii medicamentoase pe mucoasa nazală
 utilajul necesar: pipetă sterilă, tăviţa renală, tampoane de vată, soluţie medicamentoasă
 înainte de picurare miaturile nazale se vor curăţa de cruste înmuiate în prealabil cu vazelină
 bolnavul este aşezat pe scaun, capul bolnavului va fi aplecat pe spate şi puțin întors pe o
parte, în direcţia opusă celei de administrare a medicamentului
 se întroduce vârful pipetei în vestibulul fosei nazale fără a atinge pereţii ei, se lasă să cadă
numărul de picături prescrise de medic
61
 se anunţă bolnavul să rămână în acestă poziţie 30-40 sec.
Instilaţia picăturilor în urechi
 pentru a instala picăturile în urechi avem nevoie de următorul utilaj: pipetă sterilă, tăviţa
renală, tampoane de vată, soluţie medicamentoasă
 asistentul medical îşi dezinfectează mâinele
 picăturile se încălzesc până la temperatura corpului, dacă ele sunt reci irită labirintul şi
provoacă uneori disconfort (greaţă, vomă, vertij)
 pentru a introduce picăturile în urechi bolnavul este aşezat pe scaun, cu capul aplecat înspre
partea sănătoasă
 dacă poziţia bolnavului este culcată, atunci el va fi întors pe o parte în aşa fel, încât urechea
în care se picură să fie accesibilă
 cu mâna stângă pavilionul urechii se trage uşor înapoi şi în sus, iar cu mâna dreaptă se ţine
pipeta, se numără picăturile necesare, ele se instilează în urechi de 2-3 ori în zi
Administrarea internă. Pentru administrarea internă a substanţelor medicamentoase se folosesc
următoarele metode:
Calea orală (bucală) – este calea naturală de administrare a medicamentelor. Per oral se
întroduc medicamentele lichide (mixturi, soluții, infuzii, decoctur, tincturi, extracte) și solide
(prafuri, pastile, granule, capsule). Medicamentele introduse pe calea bucală poate să aibă un
efect local sau general.
Avantajele:
 se administrează sub diferite forme
 nu e necesar ca preparatele să fie sterile
 simplitatea administrării
Dezavantajele:
 inactivitatea parţială a substanţelor medicamentoase în ficat
 absorbţia parţială a unor preparete în tractul gastro - intestinal
Se va renunţa la calea bucală în caz de:
 medicamentul se descompune sub influenţa sucurilor digestive
 bolnavul refuză luarea medicamentului
 medicamentul are acţiune iritantă asupra mucoasei gastrice
 în stări comatoase
 medicamentul nu se absoarbe pe cale digestivă
 în timpul vomei
 bolnavului inconştient

Substanţele medicamentoase pe calea orală de cele mai multe ori se primesc înaite de masă cu
15-20 minute. După masă se primesc medicamentele care distrug mucoasa stomacului
(preparatele fierului, aspirina, soluţiile de calciu). Fermenţii – îmbunătăţesc procesele digestive
din stomac şi intestine (festal, panzinorm) ei se primesc în timpul mesei.
Unele preparate medicamentoase se primesc cu lapte ori jeleuri. Pentru a primi drajeuri,
capsule, tablete se administrează pe rădacina limbii bolnavului şi se înghite cu apă. Prafurile se
pun pe limba bolnavului cât mai proape de rădăcina acesteia apoi bolnavul bea puţină apă sau
ceai.

62
 Medicamentele lichide se administează din pahare gradate. Tincturile, extractele sunt indicate
în picături - cantitatea necesară se picură în pahare gradate, apoi se dizolvă cu apa şi se bea.
Calea sublingulă - medicamentele administrate sublingual se absorb repede, nu se distrug de
fermenţii gastrici şi ajung în circuitul saguin evitând ficatul, în acest mod se administrează
validolul, nitroglicerina.
Picăturile de nitroglicerina, se picură pe bucăţele de zahăr, bolnavul trebuie să ţină aceste
bucăţele de zahăr sub limbă până la topire, fără să le înghită.
Calea rectală - administrarea medicamentelor se efectuează dacă:
 bolnavul suferă de tulburări digestive (greaţă, vomă, hemoragii gastrice)
 medicamentul are o acţiune iritantă asupra mucoasei stomacale
 bolnavul are tulburări de deglutiţie
 stări psihice grave (delir)
Scopul administrării este terapeutic și purgativ.
Pe calea rectală, medicamentele pot pot fi administrate sub formă de supozitoare sau sub
formă de clistere medicamentoase. În rect se absorb bine unele substanţe medicamentoase ce au
o acţiune locală şi generală. Înainte de a administra substanţele medicamentoase în rect se
efectuează o clismă evacuatoare. Supozitoarele se introduc în rect, ele au o acţiune locală asupra
mucoasei sau se absorb în sânge şi produc o acţiune generală asupra organismului. Pentru
întroducerea supozitoarelor pe cale rectală, bolnavul trebuie să preia poziția decubit lateral stâng
cu picioarele flectate spre abdomen. Asistentul dezveleşte supozitorul, cu mâna stângă desface
fesele bolnavului şi cu mâna dreaptă introduce supozitorul cu capătul îngust în asa fel încât să
intre în întregime în rect. Substanţele medicamentoase lichide se administrează în rect sub formă
de microclisme.
Calea vaginală: se administrează în vagin tampoane vaginale, supozitorii. Bolnava este
aşezată în poziţie ginecologică.
 se introduce tamponul prin lumenul creat de valve, până la fundul de sac posterior al
vaginului, în aşa fel ca tamponul să rămână fără să atârne în afara vaginului
 se îndepărtează tamponul conform indicației de medicului. Supozitoriile au medicamentul
activ înglobat în substanţe care se topesc sub acțiunea temperaturii vaginale
 se introduc cu mâna deaptă, supozitorul se împinge spre colul uterin cu indexul
Administrarea parenterală. Metoda perenterală asigură dozarea rapidă a medicamentelor.
Acestea din urmă nimeresc în sânge evitând tubul digestiv astfel medicamentele nu se distrug
sub acţiunea fermenţilor digestivi. În modul acesta ele îşi fac repede efectul, dozarea lor poate fi
mai exactă.
Administrarea parenterală a medicamentelor se efectuează prin: injecţii intradermice,
subcutane, intramusculare, intravenoase, intraarteriale, în cavitatea pleurală sau abdominală,
inimă, în cavitatea articulară, maduva oaselor, canalul rahidian.
Condraindicaţii absolute: injecţiile sunt contraindicate în caz de diateze hemoragice.
Contraindicaţii relative: excitaţii psihomotorii, stare de delir, frica de injecţii, convulsii.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALĂ

Administrarea parenterală este administrarea substanțelor medicamentoase cu ajutorul

injecțiilor, evitând tubul digestiv, prin urmare medicamentele nu se distrug sub acţiunea
fermenţilor digestivi.
63
 Administrarea parenterală a medicamentelor se efectuează prin injecţii intradermice,
subcutane, intramusculare, intravenoase, intraarteriale, în cavitatea pleurală sau abdominală,
inimă, în cavitatea articulară, măduva oaselor, canalul rahidian.
Avantajele:
 absorbția ușoară, efectul se instalează rapid
 dozajul este precis, absorbția nefiind în funcție de condițiile specifice din tubul digestiv
 medicamentele sensibile la acțiunea sucurilor digestive, ca numeroși hormoni, vaccinuri,
seruri terapeutice, nu sunt alterate sau modificate în stomac sau intestin
 se pot introduce medicamente și în caz de intoleranță digestivă, tulburări de deglutiție sau
când calea enterală este contraindicată, ca în caz de hemoragii sau intervenții pe tubul
digestiv, precum și la bolnavii inconștienți
Dezavantaje:
 mod de administrare traumatizant
 administrarea necesită personal calificat
 administrarea presupune costuri suplimentare datorită recipientelor, proceselor tehnologice,
sterilizare
 intoleranța locală
Soluțiile medicamentoase sunt administrate cu ajutorul seringilor monouzuale. Seringa este
din material plastic, de unică folosinţă, alcătuită din:
 corpul de pompă – cilindric, are marcate pe el gradaţii, volum de 1, 2, 5, 10, 20 ml
 piston – cilindric, etanş se plasează în interiorul corpului de pompă
Orice seringă trebuie să fie - etanşă, gradată corespunzător scopului pentru care este folosită,
obligator sterilă. Se recomandă utilizarea seringilor cu protector mecanic al acului
Acele au diferite dimensiuni, în funcţie de utilizare:
 pentru injecţii intradermice au lungime 10 – 25 mm, grosime 0,4 mm şi margine tăiată oblic
(bizou) scurt
 pentru injecţii subcutanate au lungime 25 – 30 mm, grosime 0,6 – 0,8 mm şi bizou lung
 pentru injecţii intramusculare, sunt lungi de 50 – 80 mm, grosime 0,7 – 0,8 mm şi bizou lung
 pentru injecţii intravenoase, au lungime 30 – 40 mm, grosime 0,8 – 1 mm şi bizou scurt

Caracteristicile tehnico - constructive asigură seringii urmatoarele calități:

 un control perfect al lichidului de injectat
 capacitate sporită de etanșare
 siguranța mărită în manevrarea pistonului
 o dozare corectă a soluțiilor medicamentoase
 o alunecare ușoară și regulată a pistonului
 manevrarea cu ușurință a seringii
Pregătirea instrumentelor și materialului pentru efectuarea injecțiilor:
 fiole şi flacoane cu soluţii medicametoase sterile
 ace şi seringi sterile în ambalaj
 cuve renale sterile, pense sterile
 aleze sterile
 globule de vată, alcool 700
 pile de metal
64
 cuvă renală pentru material folosit
Montarea seringii:
 asistentul medical se pregăteşte pentru aspirarea soluţiilor din fiolă sau flacon respectând
regulile asepsiei şi antisepsiei
 toate materialele necesare se vor aranja din timp pe măsuţa sterilă acoperită conform
standardului
 seringile şi acele se pregătesc în dependenţă de indicaţii
 adăugător se pregătesc ace pentru aspirarea soluţiei medicamentoase
 se verifică ambalajul seringii, volumul seringii şi termenul de valabilitate
 se ia ambalajul cu seringa sterilă în mâna stângă, cu mâna dreaptă se rupe atent marginea
superioară a ambalajului din partea unde este mânerul seringii
 atent se scoate seringa din ambalaj, pentru a menţine sterilitatea
 se introduce vârful seringii în amboul acului fără al scoate din ambalaj, acul se află într-o
teacă de protecţie
 seringa montată rămâne în ambalaj sau în cuva renală sterilă până se va pregăti fiola sau
flaconul
Aspirarea soluţiei din fiolă
 se verifică denumirea medicamentului, etichetarea, dozajul corepunzător celor prescrise,
termenul de valabilitate
 prin lovirea ușoară se eliberează soluţia din partea îngustă a fiolei
 cu un tampon de vată îmbibat în alcool se va badijona partea îngustă a fiolei
 cu pila sterilă se fac câteva incizii scurte pe porţiunea îngustă a fiolei (pila se supune
dezinfectării)
 cu un tampon de vată îmbibat în alcool 70 0 se rupe partea îngustă a fiolei și se aruncă în cuva
renală pentru deșeuri
 se ia seringa sterilă montată şi se ţine în mâna dreaptă, în mâna stângă se fixează fiola.
Aspirarea medicamentului din fiolă se execută în felul următor:
 se introduce acul seringii în fiolă
 fiola se ţine între degetul arătător şi mijlociu a mânii stângi mai aproape de mijlocul ei, pentru
a mişca liber fiola în timpul aspirării
 degetul mare şi inelar al mânii stângi fixează seringa cu acul la nivelul amboului ce se
introduce cu uşurinţă în fiolă
 cu mâna dreaptă se fixează mânerul de la piston şi se încarcă seringa prin aspirare
 asistentul medical va fi atent ca acul să se afle permanent în soluţie, să nu se aspire aer, fiola
goală se aruncă în cuva renală pentru material folosit
 seringa încărcată se verifică dacă nu au pătruns bule de aer
 se schimbă acul cu cel pentru injecţia respectivă, se fixează acul de amboul seringii în aşa
mod ca bizoul acului să se afle pe acceaşi axă cu gradaţiiile de pe cilindrul seringii (acul cu
care s-a aspirat soluţia se supune dezinfecţiei)
 se evacuează aerul din seringă apăsînd cu mâna stângă pistonul până apare prima picătură de
soluţie în vârful acului
 se va instala seringa încărcată în cuva renală sterilă sub stratul 2 al scutecului steril, pentru a
menţine sterilitatea în timpul transportării
Aspirarea soluţiei din flacon
65
 asistentul medical verifică denumirea medicamentului, etichetarea, dozajul corepunzător celor
prescrise, termenul de valabilitate
 cu un tampon steril de vată îmbibat în alcool se dezinfectează suprafaţa dopului de metal
 cu pensa sterilă special pentru flacoane se scoate mijlocul capacului de pe flacon, se aruncă la
resturi
 cu alt tampon de vată îmbibat în alcool la fel se dezinfectează suprafaţa de cauciuc a
capacului de pe flacon
 în flacon se introduce acul montat la seringă
 se ţine flaconul în mâna stângă la fel ca fiola, pentru a uşura aspirarea
 dacă medicamentul în flacon este sub formă de pulbere mai întâi se va dizolva, pentru a fi
uşor aspirat.
În seringa montată se aspiră cantitatea necesară de dizolvant
 se separă seringa de la ac, se agită soluţia cu acul rămas în flacon, pentru a nu străpunge din
nou dopul de cauciuc
 se montează amboul seringii la amboul acului rămas din flacon, apoi tot prin acest ac se aspiră
cantitatea necesară în seringă
 flaconul gol se aruncă în cuva renală pentru material folosit
 acul cu care s-a aspirat din flacon se supune dezinfecţiei
 se fixează acul steril pe amboul seringii încărcate cu soluţia medicamentoasă, se evacuează
aerul din seringă
 seringa încărcată se va instala în cuva renală sterilă sub stratul 2 al scutecului, pentru a
menţine sterilitatea

INJECŢIA INTRADERMICĂ

Injecţia intradermică - reprezintă introducerea parenterală, strict intradermică (între straturile

pielii) a unui medicament, cu respectarea riguroasă a regulilor generale de asepsie şi antisepsie.
Scopul:
 Diagnostic
 testarea la tuberculină
 testări la diverse alergene sau substanţe medicamentoase cu uz terapeutic
 Terapeutic
 desensibilizarea, începerea anesteziei locale prin infiltrare
Utilajul necesar:
 seringă sterilă de unică folosinţă de 1 ml
 globule de vată sterile
 alcool 700
 cuve renale sterile
 aleze sterile
 ace pentru aspirarea medicamentului
 soluţie medicamentoasă
 cuvă renală pentru deşeuri
Pentru proba Mantoux:
 seringă specială
66
 tuberculină
 pilă sterile
 cuvă renală pentru deşeuri
 mănuşi sterile
 mască
Pregătirea bolnavului:
Psihologică:
 se explică pacientului necesitatea efectuării probei respective sau injectării soluţiei
medicamentoase
Fizică:
 poziţia pacientului culcată sau șezândă
 se eliberează antebraţul de haină, se examinează suprafaţa pielii pentru a evita apariţia
proceselor patologice
Locul efectuării:
 cu scop de diagnostic se efectuează pe faţa palmară a antebraţului în treimea medie
 cu scop anesteziant se efectuează pe orice parte a suprafeţei corpului
Tehnica efectuării:
 asistentul medical îşi spală mâinile cu săpun sub apă curgătoare, dezinfectează mâinile,
îmbracă mănuşi sterile pentru a preveni infecţiile nozocomiale
 se montează seringa sterilă apoi se aspiră soluţia medicamentoasă în seringă şi se schimbă
acul pentru evitarea apariţiei complicaţiilor
 locul injecţiei se dezinfectează cu un tampon steril îmbibat în alcool pentru evitarea infectării
 cu mâna stângă asistentul fixează bine pielea în locul injecţiei (treimea medie a antebraţului
partea anterioară), fixând-o prin partea posterioară a antebraţului, se asigură administrarea în
dermă
 se ţine corect seringa (unghiul ce se formează între ac şi tegument va fi de 10 0) în mâna
dreaptă, gradaţia de pe cilindru seringii să se afle în faţă şi se introduce în grosimea pielii
numai bizoul acului, se asigură dozarea corectă
 lent se injectează apăsând pistonul seringii cu mâna stângă
 se administrează 0,1 ml de soluţie medicamentoasă
 în locul injectării soluţie medicamentoase se formează o papulă albă cu aspectul cojii de
portocală, acesta fiind semnul cert de administrare corectă
 se retrage brusc acul
 nu se tamponează locul injecţiei
 se explică pacientului să aştepte 20-30 minute după care se va citi rezultatul probei, asigură
citirea corectă a rezultatului
Complicaţii posibile, intervenţiile asistentului medical. Profilaxia complicaţiilor.
 când nu s-a traversat complect grosimea dermului şi lichidul se revarsă în afară, nu putem
aprecia concret sensibilitatea organismului faţă de acest medicament
 când acul a traversat dermul, ajungând în stratul hipodermic, se produce tumefierea stratului
subcutanat, fără aspectul cojii de lămâie
 în cazul când nu se respectă regulile de asepsie şi antisepsie, injecţiile intradermale, lasă
complicaţii sub forma de infiltrate, erizipele

67
 injecţiile făcute cu deferite substanţe, în scop de diagnostic pot provoca lipotemii sau chiar
stări de şoc
 uneori reacţia la locul injecţiei poate fi atât de intensă încât duce la necroza unor porţiuni de
tegument din cauza distensiei puternice prin injectarea cu soluţii hipotonice
Proba la penicilină
Dizolvarea penicilinei pentru probă:
 la 1000 UA este necesar 1 ml de solvent
 în seringa se aspiră solventul (apă sterilă pentru injecţii, sol.NaCl 0,9%)
 flaconul se agită până la dizolvarea completă a conţinutului
 pentru probă se face diluţia dublă
 din soluţia căpătată se extrage 0,2 ml şi se administrează 0,1ml în treimea medie a
antebraţului
Citirea rezultatului probei la penicilină:
 dacă papula s-a absorbit complet peste 20-30 min, atunci rezultatul este negativ şi se permite
injectarea dozei corespunzătoare cu penicilină
 dacă pe locul injectat a apărut hiperemie proba se consideră pozitivă şi injectarea cu
penicilină este interzisă
 rezultatul se înscrie în fişa de observaţie clinică a pacientului
Proba la novocaină
 se aspiră în seringă 0,2 ml de soluţie de novocaină 0,25%
 se administrează intradermal 0,1 ml rezultatul probei se citeşte peste 20-30 min.
Citirea rezultatul probei la novocaină:
 dacă papula s-a absorbit complet peste 20-30 min, atunci rezultatul este negativ şi se permite
injectarea dozei corespunzătoare cu novocaină
 dacă pe locul injectat a apărut hiperemie proba se consideră pozitivă şi injectarea cu
novocaină este interzisă
 rezultatul se înscrie în fişa de observaţie clinică a pacientului

INJECŢIA SUBCUTANATĂ

Injecţia subcutană reprezintă administrarea soluţiei medicamentoase, cu scop curativ, în

stratul subcutan.
Scopul: Terapeutic: administrarea soluţiilor cristaline sau perfuzie subcutanată în scopul
hidratării organismului.
Locul administrării:
 suprafaţa exterioară a braţului
 suprafaţa antero-laterală a şoldului
 regiunile subcapulare
 suprafaţa antero-laterală a abdomenului
Pregătirea pacientului:
Psihologică: Se explică pacientului necesitatea efectuării injecţiei
Fizică:
 poziţia culcată în decubit dorsal ori decubit lateral sau șezândă

68
 să fie dezgolit braţul sau alt loc ales (treimea medie externă a braţului, sub omoplat, în plica
ombilicală, partea anterioară a coapselor), poziţia corectă a pacientului în timpul efectuării
procedurii influenţează calitatea procedurii
Pregătirea utilajului necesar:
 seringa sterilă de unică folosinţă de 1-2 ml cu ac anexat
 ace pentru aspirarea medicamentului
 fiole sau flacoane cu medicamente
 globule de vată sterile
 alcool 700
 tavă sterilă
 scutec steril
 pensă
 pilă
 mănuşi sterile
 tăviţă pentru deşeuri
Tehnica efectuării:
 asistentul medical îşi spală mânile sub apă curgătoare cu săpun, le dezinfectează, îmbracă
mănuşi sterile
 montează seringa sterilă
 aspiră soluţia medicamentoasă
 îmbibă 2-3 tampoane de vată cu alcool 700
 se dezinfectează locul injecţiei cu mişcări longitudinale, de sus în jos
 cu mâna stângă, cu degetele orientate în jos formează o cută în treimea medie a braţului,
partea externă
 se ia seringa în mâna dreaptă, ca degetul arătător să fie fixat pe amboul acului
 se străpunge brusc pielea, stratul celulo-adipos, ca acul să fie introdus până la ⅓ din lungime,
fiind introdus sub un unghi de 30°
 se eliberează cuta şi atent cu mâna stângă se apasă pistonul până la refuz
 se retrage acul brusc
 se fixează un alt tampon îmbibat cu alcool pe locul injectării şi se masează
Complicaţii posibile
 durerea: prin lezarea unor terminaţii nervoase sau prin distensia bruscă a ţesuturilor, acul va
fi retras
 ruperea acului: se extrage manual sau chirurgical
 hematom, embolie sau stări de şoc cu consecinţe fatale: prin perforarea unui vas sangvin
 injectarea heparinei în terapia de durată se recomandă schimbarea locului (în regiunea
abdominală, coapsă şi braţ)
 injectarea substanţelor iritante pot provoca necroza ţesuturilor
 infecţii generale pot fi cauzate de nerespectare regulelor aseptice
 lipodistrofia – complicaţie la administrarea insulinei
Dozarea insulinei şi regulile administrării:
Un interes deosebit pentru terapeutică îl prezintă preparatele insulinei utilizate pentru tratarea
diabetului zaharat.

69
 În calitate de remediu medicamentos e utilizată insulina.
Întrebuinţarea insulinei în diabetul zaharat duce la micşorarea nivelului de glucoză în sânge şi
la acumularea de glicogen în ţesuturi.
Insulina – se dozează în unităţi de acţiune. Se administrează parenteral de obicei subcutanat
mai rar intravenos. Insulina acţionează rapid. În unele cazuri provoacă reacţii alergice.
Insulina se eliberează în flacoane de 5 ml. Într-un mililitru de insulină se conţine 40 UA sau
100 UA.
Pentru injecţii folosim seringi speciale insulinice. Pe partea stângă a seringii sunt gradate în
diviziuni cu mililitri, pe partea dreaptă corespunzător în unităţi de acţiune insulinice 0,5 ml – 20
UA, 1 ml – 40 UA, 2 ml – 80 UA.
Particularităţile de administrare a soluţiilor uleioase.
Înainte de a fi administrate soluţiile uleioase (aloea, camfora, retabolil) se încălzesc la t o – 25-
300C pentru reabsorbţia lor mai rapidă în ţesuturi. Soluţia uleioasă se întroduce cel mai des
subcutanat, mai rar intramuscular. Nici într-un caz nu se admite administrarea intravenoasă a
soluţiilor uleioase.
La administrarea intramusculară se va verifica obligator dacă acul n-a nimerit într-un vas
sanguin, deoarece întroducerea uleiului în torentul sanguin provoacă embolie, ceea ce uneori
poate cauza dereglări serioase a funcţiilor vitale. După administrarea soluţiilor uleioase locul
injectat este încălzit (se aplică termoforul).

INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ

Injecţia intramusculară - se efectuează în stratul de ţesut muscular, bogat în vase sanguine.

Scopul: terapeutic.
Locul efectuării:
 cadranul fesier superior extern
 muşchiul cvadriceps femural
 muşchiul triceps brahial
 muşchiul deltoid
Pregătirea pacientului:
Psihologică: Se explică necesitatea injecţiiei și relaxarea deplină a muşchiului în care se
efectuează injecţia.
Fizică: Se aşează bonavul în decubit ventral sau lateral, poziţie șezândă sau în picioare sprijinit
de un suport.
Pregătirea utilajului necesar:
 seringa sterilă de 1ml, 2ml, 5 ml
 ace sterile – lungimea 60-80 mm, diametrul 0,8-1mm
 tavă sterilă
 scutec steril
 cuve renale
 globule de vată sterile
 pensă
 pilă
 alcool 700
 fiole, flacoane cu substanţe medicamentoase
70
  mască, halat, mănuși sterile
Tehnica efectuării:
 asistentul medical îşi spală şi dezinfectează mâinile, îmbracă mănuşi sterile
 aspiră soluţia medicamentoasă
 se dezinfectează locul injectării
 se întinde pielea cu indexul şi policele mânii
 seringa se va ţine orientată cu acul în jos
 cu mişcare rapidă se străpunge pielea şi muşchiul sub un unghi de 900
 se verifică prezenţa acului în vasul sangvin, prin retragerea pistonul
 dacă în seringă a apărut sânge se schimbă direcţia acului
 se administrează lent soluţia medicamentoasă
 se retrage acul, pe locul injectării soluţiei medicamentoase se va aplica un tampon de vată
îmbibat cu alcool
 locul injectării se masează uşor
Complicaţii posibile
 atingerea nervului sciatic sau a ramurilor sale produce o durere vie, în astfel de cazuri se
scoate imediat acul şi se execută injecţia într-un alt loc
 pătrunderea cu acul într-un vas sanguin se constată prin refluare de sânge prin ac după
aspiraţie. Se scoate acul şi se efectuează injecţia în altă parte
 introducerea unei substanţe medicamentoase, uleioase sau în suspensie într-un vas provoacă
embolie. Dacă medicamentul coloidal sau uleios a pătruns într-o venă atunci, în câteva
secunde ajunge la plămâni. Bolnavul începe imediat să tuşească şi se instalează o senzaţie de
presiune sau junghi toracic foarte accentuat, localizat mai ales retrosternal, însoţit de dispnee
şi cianoză. Această stare poate să evolueze şi până la starea de şoc. Asistentul va avea
totdeauna la îndemână medicamentele necesare pentru combaterea acestor accidente
(morfină, novocaină, papaverină, atropină, cafeină, efedrină, digoxin, strofantină, oxigen)
 înţeparea unei ramuri arteriale mai mari cauzează lezarea plexului nervos periarterial, care
duce la spazmul arterial, ceea ce se traduce printr-o durere vie, urmată peste câteva ore de o
coloraţie lividă a tegumentelor şi mai târziu de necroză locală a ţesuturilor
 suspiciunea spasmului arterial se raportează imediat medicului, pregătind în acelaşi timp şi
acele necesare pentru infiltraţia cu novocaină
 ruperea acului, dacă fragmentul acului a rămas totuşi în ţesuturi se raportează imediat
medicului, pentru a lua măsuri imediate de îndepartare pe cale chirurgicală
 infiltraţia dureroasă a regiunii fesiere se previne prin alternarea locurilor unde se
administrază injecţiile şi împiedicarea refluării substanţelor iritante în ţesuturile superficiale.
 abcesele locale şi flegmonul fesier se datorează neglijării principiilor stricte de asepsie, fie
substanţelor injectate, care uneori pot provoca o supuraţie aseptică
Dizolvarea antibioticilor pentru injectare:
În cazul administrării pe cale parenterală, dacă antibioticul se găsește în stare solidă,
dizolvabilă, este bine ca deodată să se solubilizeze numai cantitatea care se injecteajă imediat,
deoarece soluțiile, pe de o parte se degradează, pe de altă parte administrarea lor intramusculară
devine din ce în ce mai dureroasă.

71
 Dacă asistentul nu are la dispoziție flacoane de monodoze de medicamente, atunci va trebui să
dizolve deodată mai multe doze de antibiotice, eventual cantitatea necesară pentru 24 de ore. În
acest caz asistentul trebuie să cunoască exact concentrația antibioticului în soluția utilizată.

INJECȚIA INTRAVENOASĂ

Injecţia intravenoasă: Administrarea substanţei medicamentoase direct în circuitul sanguin.

Scop: curativ, explorator.
Locul administrării:
 venele din plica cotului
 venele de pe faţa dorsală a mânii
 venele epicraniale (la copii)
Pregătirea pacientului:
Psihologică: Se explică necesitatea injecţiiei
Fizică: Poziţia culcată sau șezândă
Pregătirea necesarului:
 soluţia medicamentoasă prescrisă
 alcool 700
 pilă sterilă
 tăviţă pentru deşeuri mănuşi sterile
 aleze sterile
 seringă sterilă de unică folosinţă de 5-10-20 ml cu ac anexat
 ace sterile
 globule de vată sterile
 garou
 pernuţă din muşama
Tehnica efectuării:
 asistentul medical îşi spală mâinile sub apă curgătoare cu săpun, le dezinfectează, îmbracă
mănuşi sterile
 se aşează pacientul într-o poziţie corectă, se eliberează de haină locul injectării, se examinează
suprafaţa pielii
 se fixează sub cot pernuţa elastică acoperită cu muşama, iar pe ea un scutec
 se montează seringa şi acul necesar, se aspiră medicamentul, se verifică absenţa aerului, se
aşează pe tava sterilă
 se aplică garoul pe braţul pacientului cu 5-7 cm. mai sus de locul puncţiei, dacă garoul va fi
de cauciuc atunci se aplică sub el un şerveţel
 garoul se leagă în aşa fel încât să se dezlege cu o mână
 se propune pacientului să stângă pumnul
 dacă garoul a fost aplicat corect pulsul de pe artera radială se va palpa, apoi se dezinfectează
pielea în regiunea plicii cotului de două ori cu două tamponaşe de vată sterile
 cu policele mâinii stângi se fixează vena cu 4-5cm sub locul puncţiei
72
 se ia seringa în mâna dreaptă, gradaţia cilindrului să fie în faţă, iar acul să fie fixat bine cu
bizoul în sus
 se străpunge pielea cu o mişcare energică paralel cu vena, acul se mişcă la 1-2 cm deasupra
venei, apoi se străpunge peretele venei, se asigură că acul este în venă prin retragerea
pistonului
 în caz dacă apare sânge în seringă atunci încet se dezleagă garoul şi se întroduce încet soluţia
medicamentoasă în decurs de 2-3 min.
 se extrage atent şi rapid acul din venă
 se aplică un tampon steril îmbibat în alcool pe locul injectării, se apasă cu tamponul cel puţin
până la 5 min până la hemostaza completă
Complicaţiile posibile
 perforarea venei
 formarea hematomului
 leziuni vasculare
 tumifiere
 dureri
 senzaţii de arsură
 reacţii alergice
 necroză
 sepsis
RECOLTAREA SÂNGELUI DIN VENĂ

Sângele reprezintă o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule
(albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului.
Funcțiile sângelui:
 circulatorie - sângele e circular deoarece doar în circulație se menține omogenitatea
 respiratorie - transportă gaze respiratorii cu O2 si CO2
 excretorie - transportă cataboliții de la țesuturi la organe excretorii
 nutritivă
 menținerea mediului intern prin: echilibru acidobazic, hidroelectric, hidrocoagulant
 termoreglare - sângele menține temperatura corpului la 370 C
 apărare - o barieră în calea agresiunii antigenelor

Pentru evaluarea funcțiilor organismului sângele este cea mai importantă sursă de informații.
Aceasta pentru că sângele poate pătrunde prin aproape toate organele și țesuturile din organism,
transportând toate substanțele necesare la și de la celule.
Sângele venos preia substanțele rezultate din activitatea celulară. Deci, sângele venos poartă
informații referitoare la funcțiile organelor și țesuturilor de la care transportă substanțele. După
cum în sângele venos sunt prezente unele sau altele dintre substanțe sau aceleași substanțe dar în
cantități diferite, se poate evalua dacă un organ sau un țesut își desfașoară funcțiile în mod
normal sau nu.
Datorită acestor situații, cu sângele venos se pot efectua o mulțime de analize medicale.
În funcție de tipul de analiză și de substanțele sau celulele sanguine care trebuie să fie
cercetate, există mai multe moduri de recoltare a sângelui venos pentru examinări:
73
 biochimice din ser sanguin
 biochimice din plasma sau din sânge integral
 hematologice pe sânge integral
 de coagulare
 bacteriologice
Pregatirea materialelor  
 formularul de cerere pentru analiză trebuie completat corect și clar cu datele pacientului,
analizele cerute, data și ora recoltării, numele medicului care indică analizele
 eprubetele trebuie alese cu grijă în funcție de analizele care se cer și de aditivii pe care îi
conțin
Tehnica recoltării:  
 se spală mâinile bine și se îmbracă mănuși
 confirmarea identității pacientului (pentru a se evita confuzia și a nu se recolta analize la un
alt pacient)
 se comunică pacientului tehnica recoltării, se va explica procedura pentru a-i reduce
anxietatea și a ne asigura de cooperarea sa
 se face o scurtă anamneză referitor la ce a simțit pacientul și la eventualele incidente în cazul
unor recoltări anterioare (lipotemii, amețeli)
 poziția pacientului în decubit dorsal sau stând pe scaun, cu mâna sprijinită pe suportul special
 evaluarea celui mai bun loc de puncție venoasă
 se observa și se palpează vena pentru o mai precisă localizare
 se montează garoul proximal față de zona aleasă pentru puncție
 daca venele nu s-au dilatat corespunzător se cere pacientului să închidă și sa deschidă
pumnul de câteva ori (pacientul trebuie să țină pumnul strâns în timp ce se puncționează vena
și să-l deschidă după ce se întroduce acul în venă)
 se dezinfectează zona aleasă pentru puncție cu paduri cu alcool
 curățarea zonei se face dinăuntru în afară pentru a se preveni contaminarea zonei puncționate
cu flora existentă pe pielea din jur 
 nu se combină folosirea padurilor cu alcool cu cele pe bază de iod, deoarece alcoolul
neutralizează efectul dezinfectantelor pe bază de iod
 după dezinfectarea zonei se așteaptă să se usuce înainte de puncționare  
 se imobilizează vena presând cu policele exact sub locul ales pentru puncție și se întinde
pielea  
 se puncționează vena sub un unghi de 300
 dacă se folosește eprubeta, ea se va umple automat până la nivelul la care este marcată
 dacă se folosește seringa, se va evita aspirarea bruscă și rapidă, deoarece se va colaba vena
 se va îndepărta garoul imediat ce sângele începe să curgă adecvat, pentru a preveni staza și
hemoconcentrația sângelui ce pot afecta rezultatele probelor recoltate

Recoltarea sângelui venos în vacuntainer

 identificarea pacientului şi a probelor ce trebuie recoltate conform cererii de analiză
 în prezenţa pacientului, sunt trecute cu un marker permanent datele de identificare pe
vacutainerele în care i se va recolta sânge

74
 pacientul este îndrumat să se aşeze pe scaunul de recoltare şi este informat asupra procedurii
de recoltare
 se aşează la îndemână materialele necesare pentru recoltare (materiale dezinfectante, garou,
ace, vacutainerele cu datele de identificare ale pacientului)
 se inspectează zona pentru selectarea venei de recoltare
 se aplică garoul pentru evidenţierea venei de puncţionare
 se dezinfectează zona
 se efectuează puncţia venoasă şi recoltarea în vacutainer care aspiră cantitatea de sânge
necesară, în funcţie de capacitatea vacutainerului
 se îndepărtează garoul, se scoate acul şi se aplică tamponul la locul puncţiei, se aplică un
emplastru pentru securizarea locului puncţiei
 se mixează sângele cu anticoagulantul din tub (dacă este cazul) prin răsturnarea lentă de 6-8
ori a tubului de recoltare

DETERMINAREA GRUPEI SANGUINE

Imunoserologia sanguină s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului XX-lea la descoperirea

grupelor sanguine 0AB, în anul 1901, de către Karol Landsteiner.
Imunoserologia se bazează pe cei doi factori esențiali ai oricărui proces imun: antigenul şi
anticorpul.
Antigenele grupate se găsesc în special pe eritrocite şi pot fi puse în evidență prin reacții de
aglutinare, fapt pentru care se numesc aglutinogene. Hematia umană are un număr foarte mare
de antigene de suprafață. Anticorpii respectivi poartă numele de aglutinine, pentru faptul că
provoacă reacții de aglutinare. Între anii 1937-1940, Landsteiner şi Wiener au efectuat cercetări
asupra factorilor eritrocitari la om şi la animalele superioare (primate).
Transfuzia de sânge nu se poate efectua, decât numai în cazul în care există o identitate
aglutinogenică între sângele donatorului şi a primitorului.
 aglutinogenul este un antigen natural, care se află fixat pe globulul roşu (eritrocit)
 aglutininele sunt anticorpi naturali şi se găsesc în serul sangvin
 de o importanță deosebită sunt aglutinogenele A şi B, precum şi aglutinogenul Rh
Față de aglutinogenele A şi B, în sângele altor persoane, există anticorpi naturali - aglutininele
(alfa) α (anti-A) şi (beta) β (anti-B). Coexistența unui aglutinogen cu aglutinina corespunzătoare
(A α; B β) la aceeaşi persoană nu este compatibilă cu viața, deoarece prezența aglutinogenului şi
aglutininei omoloage produce aglutinarea globulelor roşii.
Studierea fenomenului de hemaglutinare a făcut posibila descoperirea grupelor sanguine de bază
– sistemul OAB (zero, A, B).
Sistemul sanguin OAB cuprinde patru grupe de sânge. Grupele se notează după numele
aglutinogenului, deosebindu-se astfel grupa: 0 (zero), A, B şi AB.
Un alt cercetător clasifică grupele sanguine, notându-le cu cifre romane: I, II, III, IV.
Astăzi, pentru a înlătura posibilitatea unei interpretări greşite a grupelor sanguine de bază,
ambele clasificări au fost unificate, sistemul sanguine 0AB fiind reprezentat astfel:

Grupa Aglutinogen Aglutinine

(antigen) (anticorp)

75
 0 I (zero unu) -------- α şi β
A II (A-doi) A β
B III (B-trei) B α
AB IV(AB-patru) AB -------

După cum se vede, grupa 0(I) nu are nici un aglutinogen (zero aglutinogen), celelalte conțin
aglutinogenele A sau B sau ambele AB. Determinarea grupelor sanguine se face prin două
metode: cu ser monoclonal (Țoliclon) şi cu seruri izohemoaglutinante. Pentru determinarea
grupei sanguine se foloseşte fie sânge venos (din venă), fie sânge capilar (din pulpa degetului).
Determinarea grupei sanguine
Scopul - determinarea apartenenței grupului sanguin
Utilajul necesar: seruri test de grupele I (0), II (A), III (B), IV (AB) de două serii diferite, o
plăcuţă emailată, 6 pipete (sau seringi), 6 baghete de sticlă, lanţete sterile, alcool şi vată.
Cerinţele faţă de serurile test:
 pe etichetă trebuie să fie indicată – grupa, termenul valabilităţii, titrul, seria
 se controlează transparenţa
Tehnica efectuării:
 plăcuța emailată trebuie să fie degresată
 se indică pe plăcuţă familia bolnavului
 în partea stângă se înseamnă seria
 se aplică două picaturi de ser-test, respectând grupa şi seria cu pipete diferite
 se colectează sânge din deget şi se aplică o picătură mare în partea de jos a plăcuţei
 se aplică câte o picătura mică de sânge (rapotr 1:10), alături de picătura de ser standard
 cu baghete diferite sa amestecă picătura mică de sânge cu picătura de ser
 se agită uşor plăcuţa timp de 5 min
Citirea rezultatelor
I. Dacă aglutinarea cu serul-test de grupa I, II, III nu a avut loc, înseamnă că sângele examinat
este de grupa I (0 )
I I . Dacă aglutinarea a avut loc cu serul-test de grupa I şi III, dar n-a avut loc cu serul de grupa
II, sângele cercetat este a de grupa II ( A )
III. Dacă aglutinarea a avut loc cu ser de grupa I şi II, şi lipseşte cu ser de grupa III, sângele
cercetat este de grupa III (B)
IV. Prezenţa aglutinării cu serurile celor trei grupe, ne indică grupa IV (AB)
Stabilirea grupelor sangvine se face în încăpere luminoasă cu t° aerului nu mai jos de 15°C.
Picăturile de sânge cercetat trebuie să fie de 10 ori mai mici decât picaturile de ser standart.
Grupa IV (AB) se verifică cu ser-test de grupa IV (AB). Rezultatul primit este confirmat
obligatoriu de medic. Grupa de sânge se notează respectiv I(0), II(A), III(B), IV (AB) în foaia de
observaţie.
Determinarea grupelor sanguine după metoda Ţoliclon
Utilajul necesar: reagenţi anti-A şi anti-B, o plăcuță emailata, 2 baghete de sticlă, lanţete sterile,
alcool etilic de 70°, tampoane sterile de vată. Reagenţii se livreaza în flacoane câte 2, 5, 10, 20
ml respectiv 20, 50, 100 şi 200 doze şi sunt de culoare roz - anti-A şi siniliu anti-B.
Tehnica efectuării:
 plăcuţa emailată trebuie să fie degresată

76
 se indică pe plăcuţă familia bolnavului
 se picură câte o picatură, de reagent anti-A şi anti-B
 se pregăteşte o picătură mare de sânge din deget
 cu baghete separate luăm câte o picătură mica de sânge şi se amestecă bine cu picătura de ser
 se agita uşor placa. Aglutinarea începe peste 3-5 secunde, dar rezultatul îl citim şi
documentăm nu mai devreme decât peste 3-5 min.
 raportul dintre reagenţi şi sânge va fi de 5:1
Citirea rezultatelor
Dacă aglutinarea are loc:
a) în ambele picături, sângele cercetat este de grupa IV (AB)
b) în anti - B, sângele este de grupa III(B)
c) în anti - A, sângele este de grupa II (A)
d) nu are loc nici în una este da grupa I(0)
Dacă sângele este de grupa IV (AB), se va face control cu soluție NaCl-0,9% 0,1ml și o
picătură mică de sânge.
Dacă aglutinarea n-are loc, este într-adaevăr grupa IV(AB), dacă are loc
aglutinarea şi în picătura de control, atunci se cercetează cu eritrocite spălate din
acest sânge.

PERFUZIA INTRAVENOASĂ

Definiţie: Administrarea cantităţilor mari de substanţe medicamentoase direct în circuitul

sanguin.
Scop:
 căpătarea efectului terapeutic rapid
 hidratarea și mineralizarea organismului
 administrarea medicamentelor la care se urmăreşte un efect prelungit
 depurativ - diluând și favorizând excreția din organism a produşilor toxici
 completarea proteinelor sau altor componente sangvine
 alimentaţie pe cale parenterală
Pregatirea necesarului :
 sistem pentru perfuzie (de unică folosință)
 flacoane cu soluțiile medicamentoase prescrise
 tampoane de vată și comprese sterile
 seringă și ace sterile, garou, pensa sterilă
 alcool 700
 scutec steril
 emplastru
 suport pentru sistemul de perfuzie
 pilă sterilă
 mănuși sterile
Pregătirea pacientului:
 psihologică: se explică necesitatea efectuării perfuziei.

77
 fizică: poziția culcată cu brațul întins; se eliberează de haină locul puncției venei, se
examinează suprafața pielii pentru a preveni apariția proceselor patologice, se examenează
starea și calitatea venelor.
Administarea intravenoasă a lichidelor se face în decubit dorsal, în una din venele bine
vizibile şi proeminente. Se pot utiliza venele din plica cotului, vena safenă internă, venele
maleolare. Dacă perfuzia va dura un timp mai îndelungat şi venele sunt la fel de accesibile în
ambele părţi se va prefera braţul stâng, ca dreptul sa fie utilizat de bolnav. Pregătirea bolnavului
trebuie facută cu multă putere de convingere, căci durata mai îndelungată a operaţiei cere şi o
contribuţie mai mare din partea bolnavului în ceea ce priveşte menţinerea poziţiei corecte în stare
de imobilitate relativă. Se dezinfectează tegumentele după metoda obişnuită. Sistemul montat şi
încărcat se evacueaza de aer, se ia tot utilajul şi se duce la patul bolnavului.
Tehnica efectuării:
 asistentul medical își prelucrează mâinile, îmbracă manușile sterile
 se dezinfectează capacul flaconului cu un tampon steril îmbibat în alcool
 cu pensa sterilă se înlatură capacul metalic
 cu un alt tampon se dezinfectează capacul de cauciuc
 se scoate sistemul pentru perfuzie din ambalaj
 se protejează de orice atingere ambele capete ale sistemului pentru perfuzie
 se introduce acul conductor de aer în flacon
 se introduce acul de la capatul tubului mai scurt al sistemului pentru perfuzie, în capacul de
cauciuc al flaconului
 se fixează flaconul cu dopul în jos pe suport (căpacul de protecţie fixează de suport flaconul
cu soluţie medicamentoasă)
 se va umple sistemul prin urmatoarele două metode:
o dacă perfuzorul este instalat prea aproape de acul pentru flacon, se va pompa întâi prin
apăsarea repetată a perfuzorului pâna se va umple ½
o dacă sistemul pentru perfuzie are perfuzorul situat mai departe de ac, atunci ținându-l
orizontal se va umple cu soluție ½ din perfuzor
 după ce s-a umplut perfuzorul ½ se schimbă în poziție verticală și se elimină tot aerul din
sistemă până când prin ac se elimină soluția, sub formă de jet
 se închide prestubul
 se fixează manșonul pe ac
 se acoperă flaconul și sistemul cu un scutec steril si se transportă în salon la pacient
 pacientul se culcă în pat, mâna în extensie și abducție
 se verifică absența aerului în sistem
 se fixează sub cot pernuța elastică acoperită cu mușama iar pe ea un scutec
 se aplică garoul pe braț cu 7-8 cm mai sus de locul puncției
 pacientului i se indică să strângă pumnul
 se dezinfectează pielea în regiunea plicii cotului
 se repetă dezinfectarea strict pe locul ales pentru puncție
 cu policele mâinii stângi se fixează vena la 4-5 cm sub locul puncției
 se ia acul în mâna dreaptă cu bizoul în sus

78
 se ține acul sub unghi 300 și se străpunge pielea în direcția oblică, apoi se străpunge peretele
venei ținând acul aproape paralel cu pielea
 dacă acul a nimerit în venă apare sânge în amboul acului
 se înlatură garoul
 se fixează imediat sub amboul acului un tampon steril
 atașăm amboul de la sistem la amboul acului din venă
 se fixează bine acul și sistema cu emplastru în doua locuri
 deschidem clema – prestubul
 reglăm viteza picăturilor conform indicației
 se acoperă cu scutec steril
 se supravegheză pacientul
 asistentul medical va nota pe flacon data și ora începerii perfuziei
 finisarea perfuziei:
o nu se perfuzează toată soluția din flacon
o se închide clema – prestub
o se pregatește un tampon de vată îmbibat cu alcool
o se înlătură emplastrul
o se extrage atent acul din venă
 pe locul puncției se fixează și se ține câteva minute tamponul pregătit
 pacientul ramâne în pat cel puțin 1 ora

Complicaţiile posibile ale perfuziei intravenoase.

1. Întroducerea bruscă a unei cantităţi mari de lichide în circulaţie duce la supraîncărcarea
inimii, ducând la insuficienţa circulatorie cu dispnee, dureri precordiale. În acest caz se
întrerupe imediat administrarea.
2. Hiperhidratarea care se manifestă prin tuse, expectoraţie, nelinişte, polipnee, creşterea
tensiunii arteriale. Se combate prin reducerea la minim a ritmului de hidratare, se
administrează sol. papaverină, diuretice (furosemid), cardiotonice.
3. Embolia găzoasă (pătrunderea aerului) este însoţită de sincopă cardiacă. Ea se previne prin
înlăturarea aerului din tub înainte de introducerea canulei în venă şi întreruperea perfuziei
înainte de a se goli lichidul din rezervor şi tub.
4. Frisoane - apar în caz de mânuire nesterilă a aparatelor şi lichidelor de perfuzie sau utilizarea
soluţiilor cu substanţe pirogene. În acest caz se întrerupe temporar perfuzia, se administrează
antihistaminice, se schimbă atât perfuzorul cât şi lichidul perfuzat. La nevoie se
administrează oxigen şi se încălzeşte bolnavul cu termoforul.
5. Revărsarea lichidului de perfuzie în ţesuturile perivenoase poate da naştere la flebite sau în
cazul soluţiilor hipertonice, la necroze. În aceste cazuri se va infiltra regiunea respectivă cu
ser fiziologic pentru a dilua lichidul extravazat.
6. Coagularea sângelui în ac sau canulă se previne prin perfuzarea lichidului cu o soluţie de
heparină.
7. Injectarea rapidă se manifestă prin vertij, colaps, aritmii cardiace.

Cataterezarea venoasă periferică este o manoperă elementară pe care orice medic, indiferent
de specialitate şi orice asistent medical trebuie să şi-o însuşească.

79
 Abordul venos periferic poate să aibă două scopuri:
 recoltarea de sânge
 administrarea de medicamente sau soluţii perfuzabile
Când este necesar un abord venos de scurtă durată (recoltarea de sânge), acesta se poate
realiza cu ajutorul unui ac după care acul este retras.
Dacă este necesar un abord venos mai îndelungat acesta se va realiza prin montarea unui
cateter venos periferic (CVP): canulă de plastic cu mandren metalic care va fi retras după
pătrunderea în venă, rămânând pe loc doar canula de plastic, canulă care poate fi menţinută chiar
şi 2-3 zile în anumite condiţii.
CVP pot fi de diferite dimensiuni existând un cod de culoare în funcţie de grosimea
cateterului. Dimensiunea canulei care urmează a fi montată va fi corespunzătoare calibrului
venei. Cel mai frecvent abord este la nivelul membrelor superioare. Abordul la nivelul
membrelor inferioare este utilizat în special la copil şi mai rar la adult datorită riscului de
tromboflebită.
Un abord extrem de util în urgenţă (când nu se reuşeşte canularea venelor de la nivelul
membrelor) este cel de la nivelul venei jugulare externe. Pacientul ia o pozitia Trendelenburg, ce
permite o mai bună vizualizare a venelor jugulare externe, datorită creșterii presiunii venoase în
vena cavă superioară.
La nou-născut abordul venos periferic se poate face uşor la nivelul venelor epicraniene. De
asemenea în urgenţă abordul intraosos la nivelul tibiei poate fi folosit pentru resuscitare volemică
până la montarea unui CVP.
Materiale necesare pentru puncţia venoasă periferică:
 tampoane sterile cu alcool 700
 garou
 ac de puncţie sau CVP, sterile
 benzi adezive pentru fixarea canulei
 ser heparinat pentru spălarea cateterului (10-20 UI heparină/ml ser fiziologic)
Tehnica de instalare a cateterului venos periferic
Puncţia venei se face în decubit dorsal, cu membrul superior în abducţie, antebraţul fiind fixat:
 se alege o venă palpabilă şi vizibilă
 se aplică un garou în jurul braţului şi se cere pacientului să strângă pumnul
 dezinfectarea şi degresarea tegumentului se va face cu alcool etilic 700
 se întroduce acul/canula prin tegument în venă; apariţia sângelui în ambou indică faptul că
vena a fost puncţionată
 se scoate acul în timp ce canula este avansată
 se conectează la sistema de perfuzie
 se aplică pansament steril

Întreţinerea unui cateter venos periferic

 zona în care este montat cateterul va fi frecvent inspectată pentru a observa eventual apariţia
inflamaţiei (flebita) care necesită extragerea imediată a cateterului
 după terminarea administrării medicaţiei perfuzabile, cateterul va fi spălat cu ser heparinat şi
închis
 un cateter nefolosit se va spăla cel puţin de două ori pe zi cu ser heparinat

80
 murdărirea leucoplastului cu sânge sau udarea lui cu soluţii perfuzabile face obligatorie
schimbarea lui

ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI

Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentaţia. Asigurarea
aportului caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului, stabilirea regimului
alimentar adecvat pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi administrarea alimentelor  pe cale
naturală sau artificială, constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.
Alimentația rațională – este aportul de alimente în concordanță cu nevoile organismului,
diferențiate după vârstă, activitate fizică, stare de sănătate sau de boală, stare fiziologică.
O alimentație adecvată trebuie să conțină toți factorii necesari menținerii vieții și asigurării
tuturor funcțiilor organismului în condiții normale, și anume:
 glucide (hidrați de carbon)
 proteine
 lipide
 vitamine
 apă
 săruri minerale
Alimentația bolnavului trebuie să se bazeze pe urmatoarele principii:
 înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului - cele necesare creșterii la copii
sau cele necesare restituirii pierderilor prin consum, la adult
 asigurarea aportului de vitamine și săruri minerale necesare metabolismului normal
 favorizarea procesului de vindecare prin cruțarea organelor bolnave
 prevenirea evoluției nefavorabile în bolile latente, transformarea bolilor acute în boli cronice
și apariția recidivelor
 consolidarea rezultatelor terapeutice
Compoziţia chimică a alimentelor
Regimul alimentar trebuie să cuprindă toţi factorii necesari pentru menţinerea vieţii şi
asigurarea tuturor funcţiilor organismului în condiţiile normale:
a. Hidraţii de carbon reprezintă sursa principală energetică a organismului normal. Digerarea
şi asimilarea lor nu solicită organismului prea multă energie, de aceea este bine ca 50% din
necesităţile calorice ale organismului să se asigure prin hidraţi de carbon, dacă nu există o
contraindicaţie în ceea ce priveşte aportul lor (diabetul zaharat, colită de fermentaţie etc.). În stări
febrile hidrocarbonatele pot fi administrate sub formă de lichide (siropuri, ceaiuri îndulcite,
limonade, sucuri de fructe etc.). Ele refac depozitele de glicogen ale ficatului şi asigură astfel o
bună funcţionare a celulelor hepatice cu un rol atât de important în metobolismul intrermediar şi
în funcţia de dezintoxicare a organismului. Aportul de glucide trebuie mărit în stări caşectice,
febrile, malnutriţie, afecţiuni hepatice şi renale.
b. Substanţele proteice reprezintă materialele plastice ale organismului, ele înlocuind
substanţele distruse prin uzura fiziologică sau patologică. Substanţele proteice reprezintă în
acelaş timp o sursă importantă de energie şi constituie materia primă a fermenţilor şi a
hormonilor. Orice modificare în metabolismul proteic survenită în mod fiziologic (sarcină,
alaptarea) sau în mod patologic (insuficienţă hepatică, tulburări de digestie, arsurile extinse,

81
expectoraţii abundente, hemoragii, bolili febrile) va determina creşterea necesităţii organismului
în proteine. Rezistenţa organismului faţă de infecţii depinde în mare masură de modul cum sunt
satisfăcute necesităţile lui în proteine. Aportul insuficient de substanţe proteice de lungă durată
determină scăderea proteinelor, distrugerea parenchimului hepatic, apariţia unei anemii şi prin
scăderea presiunii coloidosmotice a sângelui, retenţia apei în organism cu formare de edeme.
Necesitatea de substanţe proteice a organismului sănătos este de 1-1,5 g/kilocorp în 24 ore.
Astfel o persoană de 60 kg necesită zilnic 60-90 g proteine. Această cantitate echivalează cu
240-360 de calorii şi reprezintă 10-15% din necesităţile totale ale organismului. În caz de
afecţiuni cu insuficienţă renală raţia zilnică de proteine se va reduce temporar de exemplu la 0,5
g/kilocorp.
c. Grăsimile sunt substanţe alimentare cu o valoare calorică înaltă, întroducând în organism
substanţe cu o valoare energetică mare într-un volum mic. Alături de rolul lor energetic ele întră
şi în compoziţia ţesutului nervos şi a stromei eritrocitare, iar, în formă depozitară, reprezintă
rezervele de energie ale organismului şi ţesutul de susţinere pentru organele interne. Cantitatea
de lipide necesară organismului sănătos este de 1-1,5 g/kilocorp în 24 ore, ceea ce reprezintă 30-
40% din raţia energetică totală organismului. Raţia de grăsimi se va reduce în cazul tulburărilor
în metabolismul grăsimilor, precum şi în cazul insuficienţei glandelor care intervin în digestia şi
metabolizarea lor (insuficienţă hepatică, pancreatită, nefroză lipoidică, ateromatoza etc., precum
şi în caz de obezitate).
Digestia şi metabolizarea grăsimilor necesită eforturi din partea organismului; din acest
motiv, în cursul bolilor febrile, lipidele vor fi administrate numai în cantităţi necesare pentru
aportul vitaminelor liposolubile. În unele cazuri, grăsimile se exclud complet din regimul dietetic
pentru un anumit interval de timp. În aceste cazuri necesităţile minime de grăsimi ale
organismului sunt asigurate de grăsimea ascunsă în alimente.
Raţia de grăsimi se măreşte în stări de subnutriţie şi în cazurile de arderi exagerate în cursul
hipertiroidismului. Aportul de grăsimi trebuie să fie, atât de origine animală (cu acizii graşi
saturaţi), cât şi vegetală (cu acizii graşi nesaturaţi), în proporţii aproximativ egale pentru a
asigura toţi acizii graşi necesari organismului.
d. Vitaminele sunt absolut necesare pentru menţinerea metabolismului normal al
organismului. Necesitatea în vitamine creşte în timpul activităţii celulare exagerate. Necesităţile
de vitamine în cursul diferitelor boli pot ajunge până la 150-300 mg vitamină C, 25 mg vitamină
B1 şi 6 mg vitamină B6, 15 mg vitamină PP şi 20 mg vitamină K, ceea ce asigură prin
întroducerea fructelor sucurilor şi legumelor în raţia zilnică de alimente şi prin preparate de
vitamine.
e. Apa şi sărurile minerale trebuie administrate în proporţia necesară organismului. Stabilirea
rației zilnice este deosebit de importantă. În apă se petrec toate reacţiile biochimice din
organism, sărurile minerale fiind necesare ca substanţe structurale şi catalizatoare. Necesităţile
zilnice de apă variază între 2500-3000 ml. Ele se acoperă pe de o parte prin lichidele ingerate, pe
de altă parte din arderea hidraţilor de carbon şi a grăsimilor. Paralel cu nevoile de apă se satisfac
şi nevoile de săruri minerale. Organismul sănatos necesită în 24 ore: 4 g Na, 3-4 g K, 2 g Ca,
0,15 g Mg, precum şi o serie de alte substanţe minerale ca: fier, cupru, iod etc.
Satisfacerea nevoilor de apă şi de săruri minerale trebuie să se facă în mod proporţional,
astfel, dacă acestea sunt în proporţii neadecvate, organismul rămâne în dezechilibru hidro-
mineral.

82
 Alimentația pacientului se face în dependență de starea lui. Pacienții sealimentează prin
metoda:
 activă – pacientul mănâncă singur în sala de mese sau în salon
 pasivă – pacientul este ajutat să se alimenteze
 artificială – alimentele sunt introduse în organism prin modalități nefiziologice

Alimentarea activă se poate face în sala de mese, în salon la masă sau la pat.
Sufrageria trebuie să fie estetic amenajată, bine aerisită și permanent respectat regimul sanitar
igienic. Se invită pacienții la masă, se invită să se spele pe mâini. Felurile de mâncare se servesc
pe rând, vesela folosită se ridică imediat. Nu se ating alimentele cu mâna. Se observă dacă
pacientul a consumat alimentele, în caz contrar se află motivul şi se iau măsuri.
În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influenţa negativ apetitul pacientului (tăviţă,
scuipători, ploscă). Se invită pacientul să se spele pe mâni, se ajută să se aşeze la masă, servirea
mesei se face ca în sala de mese.
În salon la pat: se pregăteşte salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se aşează pacientul
în poziţie confortabilă, este invitat să se spele pe mâni, asistentul medical servindu-i materialele
necesare şi protejând lenjeria de pat utilizând o muşama. Se adaptează masa specială la pat şi se
serveşte masa.
Alimentarea pasivă – se efectuează când starea generală a bolnavului nu permite să se
alimenteze singur, trebuie să fie ajutat.
Indicații:
o pacienți imobilizaţi (paralizaţi, epuizaţi, adinamici
o pacienți în stare gravă
o pacienți cu tulburări uşoare de deglutiţi
Materialul necesar: tavă, tacâmuri (veselă), pahar cu apă sau cană cu cioc, şervetel
 pacientul se aşează în poziţie semișezândă sau în decubit dorsal cu capul uşor ridicat şi
aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia
 se protejează lenjeria de corp cu un prosop
 se adaptează măsuţa la pat şi se aşază mâncarea astfel încât să fie văzută de pacient
Servirea mesei
 asistentul medical se aşează în dreapta pacientului, îi ridică uşor capul schimbând poziția
pernei
 verifică temperatura alimentelor (pacienţii în stare gravă nu simt temperatura, nici gustul
alimentelor)
 se stimulează deglutiţia prin atingerea buzelor pacientului cu lingura
 se oferă pacientului cantităţi nu prea mari - deoarece , neputând să le înghită, ar putea să le
aspire
 supraveghează debitul lichidului pentru a evita încărcarea peste puterile de deglutiţie ale
pacientului
 este şters la gură, se aranjează patul
 se îndepărtează eventualele resturi alimentare care pot ajunje sub bolnav
 schimbă lenjeria dacă s-a murdărit
 acoperă pacientul şi aeriseşte salonul
 strânge vesela şi o transportă la sufragerie

83
 se încurajează pacientul în timpul alimentaţiei, asigurându-l de contribuţia alimentelor în
procesul vindecării

 servirea alimentelor prea fierbinţi sau prea reci

 atingerea alimentelor care au fost în gura pacientului

Alimentarea artificială  înseamnă întroducerea alimentelor în organismul pacientului prin

mijloace artificiale.
Se realizează prin următoarele procedee:
 sondă gastrică
 gastrostomă
 clismă
 parenteral
Indicații:
 pacienți inconștienți
 pacienți cu tulburări de deglutiţie
 hemoragii digestive
 operaţi pe tubul digestiv
 stricturi esofagiene
 leziuni și edem a limbii, faringelui, laringelui și esofagului
 negativism alimentar

Alimentarea bolnavului prin sondă

Întroducerea alimentelor în organismul bolnavului prin intermediul sondei gastrice.
Alimentaţia prin sonda nazogastrală se efectuează la patul bolnavului.
Contraindicaţii: ulcer gastric în perioada de acutizare

Materialul necesar:
 de protecţie - șervet, aleză
 sterile - sondă gastrică subţire, mănuşi, seringă de 100-200 ml.
Alimentele în stare lichidă încălzite la temperatura corpului.

Pregătirea pacientului:
 psihologică - se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare,
importanţa colaborării sale.
 fizică - se aşează pacientul în decubit dorsal, plasând o pernă sub cap şi gât şi se
protejează cu un şervet în jurul gâtului.
Dacă pacientul este inconştient: poziţia culcat pe spate, cu capul întors pe-o parte. În acest caz
întroducerea sondei se execută de către medic.

Tehnica efectuării
 a.m. prelucrează mîinile apoi îmbracă mănuşile sterile
 se determină lungimea necesară de înrodus, prin măsurarea sondei de la nivelul foselor
nazale până la antragus şi până la apofiza xifoidă
 se umezeşte sonda prin scufundare într-o tăviţă cu apă

84
 se întroduce sonda sterilă prin fosa nazală cu mişcări blânde la o adâncime de 15-18 cm, apoi
aşezăm pacientul în poziţie semişezândă şi îi propunem să îngită, pînă la marcaj
 se verifică poziţia sondei prin aspirare cu seringa, apariţia sucului gastric ne confirmă că
sonda a ajuns în stomac
 se închide capătul liber al sondei
 se fixează sonda cu emplastru de piramida nazală sau pe partea laterală a feţei pacientului
 se încarcă seringa cu lichidul alimentar
 se ajustează seringa la capătul liber al sondei şi se întroduce lent lichidul alimentar
 se întroduc apoi 50 – 100 ml apă fiartă şi o cantitate mică de aer
 se închide sonda
 sondele de polietilen pot fi menţinute şi tolerate până la 4-6 zile (în cazul pacienţilor care vor
fi alimentaţi mai mult timp pe această cale)
 la intervale de 3-5 zile, sonda trebuie îndepărtată pentru 6-8 ore (repaus de noapte), după care
se va reântroduce, însă prin nara opusă, se recomandă ca sonda să fie mobilizată de mai
multe ori în cursul zilei
 se extrage sonda cu atenţie
 materialele folosite se supun dezinfectării prin scufundare în soluţie dezinfectantă.
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
 se îndepărtează şervetul de protecţie.
 pacientul se aşează într-o poziţie comodă.
 se înregistrează procedura în documentele medicale.
Complicaţiile posibile:
 senzaţii de greaţă şi vomă,
 Sonda poate pătrunde în laringe: apare reflexul de tuse, pacientul se înroşeşte la faţă apoi
devine cianotic, se sufocă.
 Bronhopneumonii de aspiraţie - sonda se extrage numai cu dopul aplicat

La pacienţii inconştienţi cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi mai mult
timp pe această cale, sonda se introduce endonazal, sondele de polietilen se
menţin nu mai mult de 4-6 zile, cele de cauciuc maximum 2-3 zile fiind
traumatizante (produc escare ale mucoaselor) raţia zilnică se administrează
în 4-6 doze foarte încet, de preferinţă cu aparatul de perfuzat utilizând vase
izoterme.

Alimentarea prin gastrostomă deschiderea şi fixarea operatorie a stomacului la piele în

scopul alimentării printr-o sondă în cazul în care calea esofagiană este întreruptă
 în cazul stricturilor esofagiene
 după arsuri sau intoxicaţii cu substanţe caustice
 când alimentaţia artificială ia un caracter de durată  şi nu se poate utiliza sonda gastrică,
alimentele vor fi introduse în organism prin gastrostomă.
În stomă, este fixată o sondă de cauciuc prin intermediul căreia alimentele sunt introduse cu
ajutorul unei seringi sau prin pâlnie respectându-se aceleaşi principii se introduc şi aceleaşi
amestecuri alimentare ca în cazul alimentaţiei prin sondă gastrică.

85
  alimentele vor fi introduse în doze fracţionate la intervale obişnuite, după orarul de
alimentaţie al pacienţilor, încălzite la temperatura corpului
 cantitatea introdusă o dată nu va depăşi 500 ml
 după introducerea alimentelor sonda se închide
 tegumentele din jurul stomei se pot irita sub acţiunea sucului gastric  care se prelinge
adesea pe lângă sondă, provocând uneori leziuni apreciabile de aceea, regiunea din jurul fistulei
se va păstra uscată, acoperită cu un unguent protector şi antimicrobian, pansată steril cu
pansament absorbant.

Alimentarea prin clismă

Se poate asigura hidratarea şi alimentarea pe o perioadă scurtă de timp deoarece în rect nu
sunt fermenţi pentru digestie, iar mucoasa absoarbe numai soluţii izotonice, substanţele proteice
sunt eliminate sau supuse unui proces de putrefacţie.
Alimentarea se face prin clisme picătură cu picătură cu soluţie Ringer, glucoză 47 0/0 cu rol
hidratant (vezi pregătirea şi efectuarea clismei).
Alimentarea parenterală
Materile necesare
 dezinfectante - alcool iodat
 materiale pentru puncţia venoasă
 de protecţie - pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză
 pentru dezinfecţia tegumentului tip I (cu tamponul îmbibat în alcool se badijonează
tegumentul timp de 30 de sec.)
 instrumentar şi materiale sterile - seringi şi ace de unică folosinţă (se verifică integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea şi diametrul acelor) - în funcţie de scop; pense,
mănuşi chirurgicale, tampoane
 alte material - garou sau bandă, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii perfuzabile,
tăviţă renală
 perfuzor = trusă de perfuzie (ambalat de unică întrebuinţare)
 pompă de perfuzie automată - cu reglare programată a volumului şi rației de flux
 robinete cu două sau mai multe căi
 branulă(cateter i.v.)
 fluturaş
 benzi de emplastru pentru fixarea acului (canulei) şi a tubului perfuzorului de pielea
bolnavului
Se vor administra substanţe care:
 au valoare calorică ridicată
 pot fi utilizate direct de ţesuturi
 nu au proprietăţi antigenice
 nu au acţiune iritantă sau necrozantă asupra ţesuturilor
 pe cale i.v. pot fi introduse soluţii izo- sau hipertone: glucoză 10-20-33-40%, fructoză 20% ,
soluţie dextran, hidrolizate proteice
 planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii/24h şi a raţiei de lichide
 nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau sol. glucozate şi proteice

86
 ritmul de administrare diferă de la 50ml/h la 500ml/h ținând cont de natura şi concentraţia
preparatului, starea pacientului.

ALIMENTAȚIA DIETETICĂ ÎN DIFERITE PATOLOGII

Diototerapia – este acea formă de terapie, care utilizează alimentele în starea lor naturală sau
prelucrate în modalități speciale, ca remedii împotriva diferitor afecțiuni.
Dietele terapeutice principale, care sunt utilizate în spitale, au fost elaborate sub îndrumarea
medicului sovietic, M.I. Pevzner în anul 1920. Aceste diete sunt incluse în terapia combinată nu
numai ale bolilor sistemului digestiv și în alte maladii (ateroscleroză, hipertensiune, reumatism,
tuberculoză, boli de rinichi şi tulburări metabolice). Sunt cunosctute următoarele diete

Masa № 0
Indicaţii: se prescrie în primele 2-3 zile după operaţie la tractul gastro-intestinal; în prima zi
după operaţie pulmonară, la mediastin, la inimă; la bolnavii cu stări febrile, stare semiconştientă
(traumatism cranio-cerebral).
Caracteristică generală: dietă cu o putere calorică mică, se limitează categoric proteinele,
lipidele, sarea de bucătărie. Dieta constă exclusiv din preparate sub formă lichidă şi de jeleu.
Masa se ia fiecare 2 ore, ziua şi noaptea, sarea de bucătărie se limitează la 1,5-3g.
Preparatele recomandate: ceai cu zahăr, chiseluri de fructe, jeleuri, ceai de măceş cu zahăr,
zeamă de orez, bulion slab, diferite sucuri, diluate cu apă dulce.
Masa № 1A
Indicții: Boala ulceroasă gastro-doudenală în acutizare, gastrită acută și acutizarea celei
cronice, primele zile după operații pe tractul digestiv (indiferent de aciditate).
Scopul aplicării: Cruțarea maximă a stomacului prin reducerea pronunțată a iritanților
mecanici, chimici și termici din alimente. Stimularea proceselor reparative în mucoasa gastro-
doudenală.
Caracteristica generală: Alimentele se fierb în apă sau aburi, tocate, numai sub formă lichidă,
sau semilichidă, în cantități mici și dese. Dieta conține о cantitate fiziologică de proteine și
lipide, о limitare simțitoare a glucidelor (200g). Se exclud alimentele picante, prăjite,
condimentele, boboasele, fructele și legumele proaspete, pâinea, copturile și alimentele ce
stimuleaza secreția sucului gastric (bulionul de came și pește). Se limitează sarea de bucătărie
până la 6 - 8g. Temperatura bucatelor - de la 20 - 55°C. Se indică supe mucilaginoase, terciuri,
pireuri, chiseluri, jeleuri, sucuri, carne slabă de vițel, pește, găină (sub formă de sufleu).
Masa № 1B
Indicații: Sunt aceleași ca și la masa 1A, însă peste câteva zile după începutul acutizării (la
boala ulceroasă - peste 10-14 zile, la gastrită - 2 - 4 zile).
Caracteristica generală: Este ca și la masa 1A, dar alimentele se dau sub forma semilichidă și
pireuri, care se completează cu 75 - 100g de pesmeți albi în fiecare zi.
Masa № 1

87
 Indicații: boala ulceroasă gastro-doudenală în perioada de convalescență și de remisie (3-
6 luni), gastrite acute în perioada de convalescență, gastrite cronice, după operații la stomac în
convalescență.
Caracteristica generală: La masa 1B se adaugă pâine de grâu semiuscată. Se aduce la normal
cantitatea de sare.
Masa № 2
Indicații: gastritele cronice cu insuficiență secretorie.
Scopul aplicării: normalizarea funcției stomacului, mărirea secreției gastrice.
Caracteristica generală: dieta fiziologic completă cu reducerea celulozei vegetale (fructe
și legume proaspete) alimentelor picante, aperitivelor și condimentelor. Bucatele se prepară sub
formă de pireuri sau tocate, la prăjire nu se admite formarea unei pojghițe groase. Bucatele se
servesc de 5 ori pe zi.
Masa № 3
Indicații: constipații.
Scopul aplicării: stimularea funcției motore a intestinului.
Caracteristica generală: о cantitate mărită de producte ce conțin celuloză vegetală (fructe și
legume proaspete), о cantitate mărită de lichide (apă minerală, găzoasă, sucuri, compot, lapte).
Se indică cantitatea normal-fiziologică de proteine, lipide și glucide, о cantitate mărită de NaCl
(15-20g), pâine neagra cu tărâțe.
Masa № 4
Indicații: enterocolite acute și cronice în perioada de acutizare, dizenterie, după operații
la intestin, în alte afecțiuni însoțite de diaree.
Scopul aplicării: cruțarea maximă a intestinului, reducerea proceselor de fermentare și
de inflamare a intestinului.
Caracteristica generală: se indică alimente chimic, mecanic și termic cruțătoare al
intestinului. Cantitatea normală sau puțin mărită a proteineior (80-100g), micșorată a lipidelor
(70-80ml) și a glucidelor (250-300g). Limitarea NaCl (8 –10g). Alimentele se fierb în apă sau
aburi și se pregatesc numai tocate, cu excluderea celulozei, picantelor, condimentelor,
pâinei, laptelui, dulciurilor, a fructelor și legumelor proaspete. Bucatele se servesc de 5-6 ori pe
zi pe un termen de 5-7 zile.
Masa № 5
Indicații: hepatită virală în convalescență, hepatită cronică, ciroză hepatică, colecistită și
colangită, alte boli hepatice și biliare, fără tulburarea funcției stomacului și intestinului.
Scopul aplicării: normalizarea funcției celulelor hepatice, micșorarea proceselor inflamatorii
și distrofice în ficat și căile biliare, stimularea secreției bilei și ușurarea eliminării ei.
Caracteristica generală: cantitatea fiziologică de proteine (100g) bogate în factori
lipotropi (branză, ovăz, hrișcă), micșoararea moderată a grasimilor (70g), mai ales, pe
contul celor animale, se indică uleiuri vegetale proaspete, cantitatea puțin mărită de
glucide (450-500g) ușor asimilabile (miere, dulceți, sucuri, fructe). Se exclud alimentele
picante, extractive, condimentele, alimente prăjite, alcoolul. Sarea de bucatarie și lichidele - în
limita normei (ele se limitează numai în ascită (3-4g sare, 0.8-1 l). Se recomandă produse bogate
în caliu, calciu, fosfor și o cantitate dublă de vitamine (fructe și legume). Alimentele se
servesc în stare netocată, de 5 ori pe zi. Fructe și legume proaspete (salate, pireuri, produse
lactate degrasate).
Masa № 5A

88
 Indicații: hepatita virală acută, alte boli ale ficatului și căilor biliare, însoțite de
inflamația stomacului, a intestinelor.
Caracteristica generală: aceeași ca și în №5, însă alimentele se servesc în stare tocată, fiartă,
coaptă fiartă în aburi. Sarea de bucătărie se limiteză până la 8 g.
Masa № 6
Indicaţii: gută, diateză urică, oxalurie.
Caracteristică generală: se limitează alimentele bogate în purine, acid oxalic, calciu. Se
limitează proteinele, lipidele, glucidele. Mesele se iau de 3-4 ori pe zi, sare de bucătărie - până la
6-8g. Preparatele recomandate: carne slabă de vită, porc, peşte. Laptele, preparatele de lapte
acidulat, ouăle nu se limitează. Se recomandă cartofi, orez, macaroane, preparate din crupe,
morcovi, salate, pepene galben, castraveţi, varză, ceapă, roşii, fructe (struguri, prune, vişine,
piersice etc.).
Masa № 7
Indicații: glomerulonefrite cronice și nefroze fără azotemie.
Scopul aplicării: crearea condițiilor favorabile pentru funcționarea și cruțarea rinichilor.
Caracteristica generală: dieta conține norma fiziologică de proteine și lipide (câte 70-80 g),
cantitatea de glucide puțin fiind mărită (450g), bogată în vitamine (C, A, B), cu о cantitate
fiziologică de lichide (1- 1,5 l), cu o cantitate foarte redusă de NaCl (2-4g), de 6 ori pe zi, cu
excluderea alimentelor picante și grase, cu un conținut bogat de săruri de caliu, zile de cruțare.
Masa № 7A
Indicații: nefrita acută, acutizarea nefritei cronice, azotemie.
Caracteristica generală: spre deosebire de masa №7, se limitează strict proteinele (20-30g) și
lichidele (800 ml). Alimentele bine mărunțite, fierte în apă sau în aburi. Durata: 10-12 zile.
Masa № 7B
Indicații: nefrita acută, acutizarea nefritei cronice, azotemie, cu simptoame mai puțin
pronunțate.
Caracteristica generală: proteinele se limitează mai puțin ca în masa 7A: 40 - 50g, lichide -
1,5 l.
Masa № 7С
Indicații: boli de rinichi cu sindrom nefrotic (câteva zile).
Caracteristica generală: dieta e cu un conținut înalt de proteine (125-130g).
Masa № 8
Indicații: obezitate.
Scopul aplicării: normalizarea metabolismului și prevenirea depunerilor excesive de grăsime.
Caracteristica generală: micșorarea calorajului pe contul glucidelor (200g) și parțial a
lipidelor (60g), proteinele - în limitele normei sau puțin mărite (100-120g). Se limitează sarea de
bucătărie (până la 10g) și lichidele până la 1l. Se exclud condimentele și substanțele
extractive. Mâncarea se servește fracționată (de 6 ori pe zi) cu includerea produselor
voluminoase cu valoare calorică scăzută. Se mănâncă încet. Zaharul se înlocuiește cu
xilită, sorbită. Odată în 10 zile se indică ziua de cruțare (de brânză, de mere, de iaurt, de lapte, de
legume).
Masa № 9
Indicatii: diabetul zaharat (tipul II).
Scopul aplicării: normalizarea metabolismului glucidic și a celorlalte feluri de metabolism.

89
 Caracteristica generală: se indică cantitatea normală de proteine (100g), săruri minerale
și vitamine, limitarea usоаră a lipidelor (70 g) și limitarea simțitoare a glucidelor (300 g) în
dependență de glucozurie. Calorajul - în dependență de pierderile energetice. Micșorarea
moderată a NaCl - până la 12 g. Mâncarea se servește de 5-6 ori pe zi. Prelucrarea culinară a
alimentelor e obișnuită, mai bine în stare fiartă sau coaptă. Meniul variat - cu excepția
produselor bogate în zahăr (dulceață, miere, struguri). Zahărul se înlocuiește prin sorbită și
xilită. Se indică zile de cruțare.
Masa № 9 A
Indicații: formele ușoare a diabetului zaharat, ce nu primesc insulină, obezitate.
Caracteristica generală: calorajul micșorat cu limitarea simțitoare a lipidelor (50g) și a
glucidelor (200g). Se indică periodic timp de 4 -5 zile, apoi se trece iar la masa N 9.
Masa № 9 В
Indicații: forma medie și gravă a diabetului zaharat, când bolnavii primesc insulina tip I – se
indică în condițiile de ambulator, când persoanele se ocupă cu munca fizică. Se aseamănă cu
masa N 15.
Caracteristica generală: cantitatea normală de proteine, lipide și glucide cu limitarea
zaharurilor ușor asimilabile.
Masa № 10
Indicații: ateroscleroză, boala hipertensivă și alte boli cardiovasculare fără insuficiență
cardiacă sau în insuficiență cardiac I – II A.
Scopul aplicării: crearea condițiilor favorabile pentru circulația sanguină în toate organele și
țesuturile.
Caracteristica generală: reducerea sării de bucătărie (5 g) și a lichidelor (0.8-1 l), limitarea
lipidelor animale și a produselor bogate în colesterol (gălbenuș, ficat). Exduderea produselor
ce provoacă meteorismul, limitarea produselor ce excită sistemul nervos, inima, rinichii și ficatul
(cafea, cacao, ceai tare, ciocolată, alcool). Se indică alimentele bogate în caliu (cartofi, fructe
uscate) vitaminele С și B, (brânză, ovăz). Mâncarea : de 5-6 ori pe zi și (cu excepția pâinii) fără
sare. Se recomandă cruțarea.
Masa № 10 A
Indicații: afecțiuni cardiovasculare cu insuficiență cardiacă II В - III.
Scopul aplicării: cruțarea maximă a sistemului cardiovascular, rinichilor și a tractului
digestiv, restabilirea tulburărilor circulatorii.
Caracteristica generală: asemanator cu dieta N10, însă cu reducerea însemnată a sării
de bucătărie și a lichidelor (600 ml) și cu un conținut de produse bogate în caliu.
Alimentele se prepara fără sare, bine mărunțite. Se indică 3-7 zile.
Masa № 11
Indicații: tuberculoza fără dereglarea funcției organelor digestive, istovire generală.
Caracteristica generală: dieta variată, bogată în proteine, lipide (120g) și glucide (500g).
Calorajul mărit -3800 cal. cu о cantitate mărită de vitamine (A, C, D, B) și săruri minerale (mai
ales de calciu-lactate). Bucatele gustoase, sare după gust.
Masa № 13
Indicaţii: boli infecţioase acute, perioadă postoperetoare (în afară de operaţii în cavitatea
abdominală).
Caracteristică generală: se limitează proteinele, lipidele, glucidele, excitanţii chimici şi
mecanici ai mucoasei tractului gastrointestinal, hrana de regulă lichidă cu limitarea celulozei,

90
laptelui, gustărilor, se ia de 6-8 ori în dependenţă de starea bolnavului, în porţii mici, sare de
bucătărie - până la 8g.
Preparatele recomandate: pâine albă şi pesmeţi. Bulion de carne, sufleuri de carne, supă-
pireu de carne din fiertură mucilaginoasă, ouă moi, omletă, caşe din crupe pasate, sucuri de
fructe, jeleuri.
Masa № 14
Indicaţii: fosfaturie cu formare de calculi.
Caracteristică generală: conţinutul de proteine, lipide, glucide - în limita necesităţilor normei
fiziologice. În raţia alimentară se introduc alimentele cu acţiune acidă; se limitează în mod
categoric alimentele cu acţiune alcalină şi bogate în calciu; se limitează alimentele care excită
sistemul nervos. Masa se ia de 4 ori pe zi, sare de bucătărie - până la 15g.
Preparatele recomandate: carne, peşte, produse de panificaţie şi de crupe.
Masa № 15
Indicații: perioada de convalescență și diferite afecțiuni, în care nu este indicată о dietă
specială cu funcția normală a tractului digestiv.
Caracteristica generală: raportul cantitativ dintre proteine, lipide, glucide și săruri e
normal fiziologic, cantitatea dublă de vitamine, calorajul corespunzator unui om, ce nu e
ocupat cu efort fizic (3000 cal), cantitatea de lichid liber - 1,5 l, masa se servește de 4-5 ori pe
zi. Se exclud unele alimente grase și greu asimilabile (carne grasă de porc, gâscă, rață, oaie) și
celuloza vegetală. Prelucrarea culinară variată.

AGENȚII FIZICI

Măsurile de acţiune asupra circuitului sangvin periferic includ aplicarea agenţilor fizici calzi
și reci, aplicarea căldurii sub formă uscată. Efectul frigului și a căldurii asupra organismului este
complex. Acţiunea temperaturii este în primul rând locală, dar cu repercusiuni și asupra
ţesuturilor și organelor din profunzime, subiacente locului de aplicare. Căldura are o acţiune
stimulantă, resorbantă, antispastică, calmantă, hipotensivă. Căldura exercită o acţiune de dilatare
asupra vaselor sangvine, în urma căreia scade tensiunea arterială.
Frigul are un efect tonifiant, stimulant și regenerator asupra organismului. Frigul aplicat pe
suprafaţa tegumentelor provoacă o vasoconstricţie locală.
Căldura și frigul în terapie pot fi aplicate sub formă uscată sau sub formă umedă.Vasele
sangvine ale pielii se dilată sau se contractă în urma iritării receptorilor nervoși cu căldură sau
frig. Pe acest principiu se bazează aplicarea așa numitelor mijloace sau substanţe revulsive
(prâșniţe, sinapisme, lipitori, termofor, punga cu gheaţă ș.a)
Compresele calde (prâșniţele) - provoacă o dilatare îndelungată a vaselor sangvine ale pielii.
În rezultat se produce un aflux de sânge în locul respectiv și are loc resorbţia procesului
inflamator și micșorarea durerii. Prâșniţele calde pot fi aplicate pe orice parte a corpului.
Indicaţii - dureri cauzate de spasme, migrenă, colaps, astm bronșic (pe cutia toracică), dureri
articulare.
Contraindicaţii - dureri abdominale, boli ale pielii, febră.
Tehnica aplicării: se formează din trei straturi
1strat – o bucată de ţesătură moale și hidroscopică sau tifon îmbibată cu lichid la temperatura
camerei, bine stoarsă
2strat -mușama sau o bucată de hârtie cerată

91
 3strat – vată (sau țesătură din lînă, flanelă)
Fiecare strat următor trebuie sa fie mai lat decât cel precedent cu 2 cm. Prâșniţa pregătită în
modul acesta se aplică cu grijă pe sectorul corpului în așa fel în cât stratul umed să adere bine la
piele, iar celelalte straturi să-l acopere bine. Se bandajează cu grija. Prâșniţa poate fi aplicată pe
un interval nu mai mare de 12 ore. Prâșniţele calde trebuie schimbate dimineaţa și seara. Pentru
prâșniţele calde pot fi utilizate apa caldă sau soluţie alcoolice. Dacă prâșniţa caldă se aplică pe o
suprafaţă mare, pacientul va sta în poziţie culcată.
Compresele fierbinţi (prâșniţele) - dilată vasele sangvine ale pielii, crește afluxul de sânge.
Prâșniţele fierbinţi suprimă spasmele, relaxează musculatura organelor interne, calmează
durerile provocate de spasme neurologice și procese inflamatorii cronice.
Indicaţii- dureri cauzate de spasme, migrenă, colaps, astm bronșic (pe cutia toracică), dureri
articulare.
Contraindicaţii - în caz de dureri abdominale (când nu cunoaștem etiologia), febră, erupţii
cutanate.
Utilajul necesar: prosop, apă fierbinte 500-600, mușama sau o bucată de pânză, cearșaf.
Tehnica aplicării: prosopul este îmbibat cu apă fierbinte, se stoarce și se aplică pe suprafaţa
corpului conform indicației. Se acoperă cu o bucată de mușama, se aplică un termofor sau o
bucată de ţesătură groasă de lână. Prâșniţa fierbinte se ţine timp de 4-5 minute fără a fi bandajată.
După ce se răcește, prîșniţa este înlocuită cu alta nouă.
Sinapisme - metoda de acţiune asupra circulaţiei sangvine datorită acţiunii uleiului eteric de
muștar, care pătrunde în piele și dilată vasele sangvine superficiale. Reflector dilată și vasele
sanguine a organelor corespunzătoare, micșorează durerea, mărește afluxul de sânge, duce la
reabsorbţia proceselor inflamatorii situate la suprafaţă cât și la nivel de organe.
Indicaţii :
 procese inflamatorii ale organelor cutii toracice (pneumonii, bronșite)
 miozite, nevralgii
 inflamaţii ale căilor respiratorii superioare (rinită, faringită, traheită)
 durere în regiunea inimii
 boala hipertonică (în regiunea occipitală)
Contraindicaţii- hemoragii, tumori maligne, sensibilitatea marită la muștar, boli ale pielii. Nu
se aplică pe acelaș loc repetat.
Tehnica aplicării
 asistentul medical își pregătește mâinile, controleză calitatea
 sinapismele se înmoaie în apă caldă pâna la 350C
 se aplică pe sectorul necesar al pielii cu muștarul spre piele, pe 10-15 min
 în caz de sensibilitate mărită la muștar, timpul aplicării se micșoreză
Dacă sinapismele se aplică corect apare senzația de arsură și hiperemie. După înlăturarea
sinapismelor pielea se șterge cu apă caldă, apoi cu un prosop uscat. Pacientul se îmbracă și se
învelește. Sinapismele se aplică înainte de somn.
Termoforul. Caldura provoacă dilatarea reflectorie a musculaturii netede, mărește afluxul de
sânge spre organele interne. Afluxul de sânge sporit are acţiune resorbtivă și analgesică.
Indicaţii - cu scop de încălzire locală și totală în prima perioadă a febrei, șoc anafilactic, în
caz de dureri spastice, în colică intestinală, renală, hepatită, gastrită cronică, criză hipertonică.
Contraindicaţii - procese inflamatorii acute în cavitatea abdominală, tumori, hemoragii,
contuzii (în primile 24 ore), afecţiuni ale pielii.
92
 Tehnica efectuării - se utilizează termofor de cauciuc sau electric. Termoforul de cauciuc
reprezintă un rezervor din cauciuc cu capacitatea de 1-1,5 litri cu un dopcere se înșurubează. Se
umple cu apă la temperatura de 700-800 C (la adulţi), ¾ din volumul lui. Se învelește în flanelă și
se verifică reacţia pielii. Termoforul se ţine până când se răcește. Termoforul electric poate fi
reglat și se utlilizeză respectând pauzele.
Complicaţii - arsuri.
Punga cu gheaţă este un săculeţ de cauciuc care se umple cu bucăţi de gheaţă și se închide
ermetic.
Indicaţii –hemoragii, procese inflamatorii acute (etapele iniţiale) pentru calmarea durerii, în
mușcături de insecte, traume-primele 24 ore, cefalee, febră înaltă.
Contraindicaţii - prima perioadă a febrei, erupţii cutanate.
Tehnica efectuării - punga de cauciuc se umple cu bucaţele mici de gheaţă și se înfășurează
cu flanelă în câteva straturi. Dacă punga cu gheaţă este aplicată pe un interval de timp mai
îndelungat, atunci peste fiecare 20-30 de minute este înlăturată pentru o pauză de 10-15 minute.
Pe măsură ce gheaţa se topește, apa se varsă din pungă, iar în schimb în ea se adaugă bucăţi
noi de gheaţă. Punga umplută cu apă nu se pune în congelator, fiindcă substanţele congelatului
de gheaţă ce se formează provoacă degerături și suprarăciri.
Dacă apar dureri acute din cauza presiunii pungii, punga se agaţă de asupra locului afectat.
După înlăturarea pungii cu gheaţă, se va verifica locul aplicării și se va usca. Dacă există un
pansament sau un dren, se verifică dacă pansamentul n-a fost udat sau deplasat.
Complicaţii - suprarăciri, degerături.
Prâșniţe (comprese) reci procoacă o răcire și o compresie locală a vaselor sangvine,
micșorează gradul de umplere cu sânge și diminuează durerea.
Contraindicaţii - erupţii cutanate, prima perioadă a febrei.
Indicaţii - contuzii, traume, hemoragii.
Tehnica efectuării - se ia o bucată de tifon în câteva straturi, îmbibat cu apă rece, se stoarce și
se aplică pentru 2-3 minute pe locul indicat. La necesitate, pe măsură ce se încălzește se schimbă
cu o altă prâșniţă rece.

TERMOMETRIA

Temperatura corpului omenesc este unul din indicii principali ai metabolismului energetic.
Temperatura corpului este un important criteriu de diagnostic şi pronostic al stării bolnavului.
Modificarea temperaturii corpului în multe cazuri indică evoluţia bolii, particularităţile de
desfăşurare şi reacţia organismului boplnav la procesul patologic. Temperatura corpului se
menţine constantă datorită echilibrului dintre termogeneză (producerea de căldură) şi termoliză
(pierderea de căldură). Acest proces se numeşte termoreglare. Menţinerea echilibrului este
asigurată de funcţionarea centrelor termoreglatori situaţi în hipotalam. Termogeneza (producerea
de căldură) se realizează pe seama arderii alimentelor energetice, în primul rând al lipidelor şi
glucidelor şi a proteinelor. Arderea poate fi crescută prin activitatea musculară voluntară sau
involuntară (frison), prin creşterea secreţiei hipofizare sau tiroidiene.
Termoliza (pierderea de căldură) se realizează prin:
 Evaporare - pierderea căldurii datorită eliminării transpiraţiei şi evaporării ei prin piele.
Respiraţia de asemenea antrenează pierderea de căldură şi astfel răcirea corpului.

93
 Radiaţie - pierderea căldurii sub formă de unde electromagnetice atunci când temperatura
mediului înconjurător este mai mica decât temperatura corpului.
 Conducţie - pierderea căldurii prin contactul direct cu obiecte reci (băi reci, cuburi de gheaţă).
 Convecţie - pierderea căldurii printr-o circulaţie de aer în jurul corpului (evantai, vânt rece).
Temperatura mediului înconjurător influenţează termogeneza astfel:
 Când temperatura mediului înconjurător scade, pe cale reflexă se produce o creştere a
activitaţii musculare (tremurături) şi deci se intensifică procesele oxidative, apare
vasoconstricţia care duce la pierderi reduse de căldură. Ca urmare predomină termogeneza şi
scade termoliza.
 Când temperatura mediului înconjurător creşte, se produce pe cale reflexivă o diminuare a
proceselor oxidative, apare vasodilataţia care duce la pierderi mai mari de căldură. Ca urmare
predomină termoliza şi scade termogeneza.
Nou-născutul şi copilul mic au termoreglarea fragilă, datorită imaturităţii centrului reglator, de
aceea temperatura lor corporală este uşor influenţată de temperatura mediului ambiant.
Temperatura corpului la nou-născut este cuprinsă între 36,1-37,8°C., adultul îşi menţine
temperatura corpului între 36,0-36,9°C., vârstnicul prin diminuarea proceselor nervoase este
predispus la temperaturi în jurul de 35,0-36,0°C (prin diminuarea proceselor oxidative).

Termometrul medical. Măsurarea temperaturii corpului se efectuează cu termometrul

medical Celsius, care prezintă un tub de sticlă cu un lumen capilar, prevăzut la capăt cu un
rezervor umplut cu mercur. Tubul este fixat pe o scară gradată de la 34 la 42 °C. Mercurul,
încălzindu-se se ridică prin capilar, însă nu coboară înapoi în rezervor după măsurarea
temperaturii. Deci termometrul indică ridicarea maximă a coloanei de mercur şi pentru ca
mercurul să coboare în rezervor termometrul trebuie să fie scuturat de câteva ori.
Termometrele după fiecare întrebuinţare se dezinfectează prin scufundarea completa într-un
vas de sticlă de culoare întunecată în care se toarnă soluţie dezinfectantă sau prin ştergerea lui cu
un tampon de vată cu alcool de 700. Termometrul se păstrează cu rezervorul de mercur îndreptat
în jos într-un vas de sticlă la fundul căruia se pune un strat de vată (pentru a preveni spargerea
rezervorului de mercur). Acest vas cu termometre se găseşte în dulapul la postul de gardă.
Termometria la bolnavii internaţi se face de 2 ori pe zi: între orele 6-8 dimineaţa şi între 16-18
seara. Nu se recomandă măsurarea temperaturii după ingerarea hranei, deoarece din cauza
intensificării termogenezei indicaţiile termometrului vor fi ridicate. În cazurile când e nevoie de
a cunoaşte mai exact variaţia temperaturii zilnice în tuberculoză, reumatism, sepsis temperatura
se măsoară la fiecare 2-3 ore.
Temperatura poate fi determinată în: fosele axilare, în rect, cavitatea bucală şi în regiunea
plicii inghinale. O utilizare largă o are termometrul ,,Termotest”. Acest termometru este format
dintr-o placă din polimeri, acoperită cu o emulsie din cristale lichide. Pentru măsurarea
temperaturii placa se aşează pe frunte: la temperatura de 36,0 – 36,9 °C pe placă apare o literă
luminată de culoare verde ,,N” (Norme), în caz când temperatura depăşeşte 37,0 °C apare
litera ,,F” (Febris). Rezultatele obţinute se introduc în foaia individuală de înregistrare a
temperaturii.
La oamenii sănătoşi temperatura corpului variază în funcţie de ora zilei:
a) este minimă între orele 3:00-5:00 dimineaţa (remisiune matinală) datorită diminuării
proceselor metabolice în timpul somnului.
b) este maximă seara între orele 18:00-23:00.
94
 La femei temperatura corporală înregistrează valori peste 37°C în a doua jumătate a ciclului
menstrual, în timpul ovulaţiei. Emoţiile puternice pot determina o creştere a temperaturii
corporale. Locul de muncă cu condţii de creştere sau scădere a temperaturii mediului ambiant
pot determina dereglări ale temperaturii corpului. Climatul umed şi cald determină creşterea
temperaturii corporale, climatul rece şi umed determină scăderea temperaturii corpului.
Temperatura încăperii influenţează temperatura corpului astfel: camera supraîncălzită produce
creşterea temperaturii corpului prin radiaţia aerului către individ. Acelaşi fenomen în sens invers
se întâmplă când temperatura locuinţei este scăzută. În timpul activităţii musculare foarte intense
temperatura corpului poate creşte cu 2,2-2,7°C peste valorile normale, dar revine când activitatea
încetează. Temperatura corpului scade în timpul inactivitaţii. La ingestia de alimente, în special,
proteinele ridică temperatura corpului.
Foaia de temperatură. Rezultatele obţinute în urma măsurării temperaturii corpului se
introduc în foaia individuală de înregistrare a temperaturii. Aceasta foaie se copletează paralel
cu foaia de observaţii medicale pentru fiecare bolnav supus spitalizării. În foaia de temperatură
se înregistrează grafic datele despre temperatura corpului (scara ,,T”), frecvenţa pulsului
(scara ,,P”) cât şi datele tensiunii arteriale (scara ,,TA”). În partea de jos a foii de temperatură cu
cifre se înregistrează datele obţinute după aprecierea frecvenţei respiraţiei, aprecierea masei
corporale, a cantităţii de lichid ingerat în 24 ore precum şi volumul urinei eliminate în 24 ore.
Valoarea unei gradaţii de pe scara de temperatură este de 0,2°C. Rubrica ,,A câta zi de internare”
este împărţită în două: ,,d” (dimineaţa) şi ,,s” (seara). Datele termometriei de dimineaţă se
înregistrează printr-un punct în rubrica ,,d”, temperatura de seară se înregistrează printr-un punct
în rubrica ,,s”. Punctele se unesc formând curba termică.
Măsurarea temperaturii în fosa axilară
Scopul: determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: de două ori pe zi la toţi pacienţii spitalizaţi, în diverse stări patologice.
Contraindicaţii: procese inflamatorii în regiunea foselor axilare.
Utilajul necesar:
 termometrul medical
 prosop
 pix, foaia de temperatură
 vas cu soluţie dezinfectantă
 ceas
Tehnica efectuării:
 se pregăteşte termometrul, se spală sub un jet de apă curgătoare, se şterge bine şi se scutură
până la coborârea mercurului la diviziunea sub 35°C
 se informează pacientul
 se examinează regiunea fosei axilare unde se va efectua determinarea temperaturii, prezenţa
proceselor inflamatorii locale (procesele inflamatorii duc la ridicarea temperaturii locale şi
nu a întregului organism)
 se şterge cu prosopul pregătit regiunea fosei axilare de transpiraţie (deoarece tegumentele
umede coboară mercurul şi datele obţinute nu corespund realității)
 rezervorul cu mercur al termometrului se aplică în fosa axilară în aşa mod, încât rezervorul să
contacteze din toate parţile cu corpul (între termometru şi corp să nu nimerească lenjeria), iar
bolnavul apropie brațul respectiv de cutia toracică. La bolnavii gravi brațul este susţinut de
asistent
95
 măsurarea temperaturii corpului dureaza 5-7 min.
 datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură
 termometrul folosit se supune dezinfectării
Accidente:
 spargerea termometrului
 traumarea bolnavului
 intoxicaţii cu mercur
Măsurarea temperturii în rect
Scopul: determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: bolnavi gravi, bolnavi slăbiţi şi în cazul când nu este posibilă termometria în fosa
axilară.
Cotraindicaţii: constipaţii, diareea, stări patologice în rect.
Utilajul necesar:
 termometrul medical
 vazelină sterilă
 muşama
 aleză
 foaia de temperatură, pix
 vas cu soluţie dezinfectantă
Tehnica efectuării:
 se pregăteşte pacientul fizic şi psihic
 se pregăteşte termometrul, se spală sub un jet de apă curgătoare, se şterge bine şi se
scutură până la coborârea mercurului la diviziunea sub 35°C
 bolnavul este culcat în pat, sub fese se aşterne muşamaua ce se acoperă cu o aleză (pentru
a evita murdăria lenjeriei)
 rezervorul cu mercur al termometrului se unge cu vazelină şi se întroduce până la
jumătate în rect
 asistentul apropie fesele bolnavului, ţine termometrul cu mâna pe tot parcursul
manipulaţiei, se apreciază temperatura timp de 2-3 min.
 datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură
 termometrul folosit este supus dezinfectării
Accidente:
 spargerea termometrului
 traumarea bolnavului
 intoxicaţii cu mercur
Măsurarea temperaturii în cavitatea bucală
Scopul: determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: bolnavi gravi, bolnavii slăbiţi şi în cazul când nu este posibilă termometria în fosa
axilară.
Contraindicaţii: bolnavii cu dereglări psihice, bolnavii inconştienţi.
Utilajul necesar:
 termometrul medical
 foaia de temperatură, pix
 vas cu soluţie dezinfectantă
96
  ceas
Tehnica efectuării:
 se pregăteşte termometrul
 bolnavului i se explică tehnica efectuării termometriei ce necesită atenţie din partea
asistentului şi a bolnavului
 rezervorul cu mercur al termometrului se introduce între suprafaţa de jos a limbii şi fundul
cavităţii bucale
 corpul termometrului se ţine de către bolnav cu buzele sub supravegherea asistentului
 măsurarea temperaturii durează 2-3min.
 datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură
 termometrul folosit se supune dezinfectării
Accidente:
 spargerea termometrului
 traumarea bolnavului
 intoxicaţii cu mercur

Măsurarea temperaturii în plica inghinală

Scopul: determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: la copii.
Contraindicaţii: procese inflamatorii în regiunea plicii inghinale.
Utilajul necesar:
 termometrul medical
 foaia de temperatură
 prosop
 vas cu soluţie dezinfectantă
 pix, ceas
Tehnica efectuării :
 se pregăteşte termometrul
 bolnavului i se explică tehnica efectuării termometriei
 se examinează regiunea plicii inghinale la prezenţa proceselor inflamatorii
 se şterge cu un prosop regiunea plicii inghinale de transpiraţie şi urină
 piciorul copilului se îndoaie uşor în artuculaţia coxo-femurală şi în cuta formată se introduce
rezervorul cu mercur al termometrului
 măsurarea temperaturii corpului durează 5-7 min.
 datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură
 termometrul folosit se supune dezinfectării
Accidente:
 spargerea termometrului
 traumarea bolnavului
 intoxicaţii cu mercur
Febra este un sindrom caracterizat prin hipertermie, însoţită de accelerarea ritmului cardiac şi
respirator, creşterea vasodilataţiei cutanate (hiperemia, transpiraţia), stare generală alterată,
pierderea apetitului şi prezenţa unor tulburări nervoase (frison, cefalee, insomnie, agitaţie, delir,

97
sete). Absenţa febrei demonstrează o slabă reactivitate a organismului (în cazul pneumoniei la
bătrâni).
Clasificarea febrei:
Dupa înălţime:
 subfebrilitate - menţinerea temperaturii corporale între 37,0-37,9°C
 febră moderată - menţinerea temperaturii corporale între 38,0-38,9°C
 febră ridicată - menţinerea temperaturii corporale între 39,0-39,9°C
 hiperpirexie - menţinerea temperaturii corporale peste 40,0°C

După durată:
 febră temporară - menţinerea hipertermiei timp de câteva ore
 febră acută - menţinerea hipertermiei până la 15 zile
 febră subacută - menţinerea hipertermiei până la 45 zile
 febră cronică - menţinerea hipertermiei peste 45 zile

Perioadele febrei. În evoluţia febrei se disting 3 perioade:

Perioada iniţiala sau de debut - poate dura câteva ore - debut brusc, sau câteva zile - debut
lent. Se caracterizează prin predominarea termogenezei în raport cu termoliza. Are loc ridicarea
treptată a temperaturii însoţită de senzaţia de frig (pielea de găină - piloerecţia), de frison,
cianoză, cefalee, insomnie.
Frisonul e o reacţie nervoasă caracterizată prin tremurături neregulate (datorită creşterii bruşte
a temperaturii), care apar în urma contracţiilor musculare şi sunt cu atât mai intense cu cât
creşterea temperaturii este mai rapidă. În cazul când temperatura corpului creşte cu 1°C
frecvenţa pulsului creşte cu 8-10 bătăi, iar a respiraţiei cu 4 mişcări respiratorii pe 1 minut.
Perioada de stare - poate să dureze zile sau săptămâni, aspectul curbei termice fiind diferit, în
funcţie de boală. Termogeneza şi termoliza sunt la un nivel. În această perioadă febra atinge
apogeul şi ca rezultat se intensifică starea toxică. E caracteristic sindromul febril ce prezintă un
grup de semne: cefalee, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urină concentrată,
convulsii, halucinaţii, dezorientare.
Perioada de declin - se poate prezenta diferit. În unele boli temperatura scade lent, treptat -
când se vorbeşte de liză. În altele scade brusc, în câteva ore, ajungând valori normale şi fiind
însoţită de transpiraţii mari (proces care contribuie la pierderea căldurii şi marchează, de obicei,
sfârşitul accesului febril), poliurie (urină abundentă), membrele devin reci, apare cianoza buzelor
ca rezultat al scăderii bruşte a tensiunii arteriale. Acest mod de scădere a febrei se numeşte criză.
Particularităţile de îngrijire a pacienţilor febrile.
Perioada de debut:
 regim strict de pat
 bolnavul se înveleşte bine
 termofoare calde la picioare
 se evită curentul şi afluxul de aer rece
 se administrează băuturi calde
 se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie
 se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor
98
 se observă: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura
Perioada de stare:
 regim strict la pat
 se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor
 se administrează băuturi în cantităţi mari, până la 3 litri
 hrană bogată în vitamine, calorică, uşor digerabilă (4-5 ori pe zi în cantităţi mici), dieta nr.13
 se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie
 se iau măsuri pentru scăderea temperaturii corpului, începând cu metode fizice se aplică
comprese reci, împachetări reci, punga cu gheaţă, fricţiuni
 se observă: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura
Perioada de declin:
 se evită curentul şi afluxul de aer rece
 schimbarea frecventă a lengeriei de corp şi de pat
 se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor
 se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie
 se observă: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura
 se administrează băuturi calde
 dieta nr.13
În cazul scăderii tensiunii arteriale:
 poziţia forţată în pat - se ridică picioarele bolnavului cu 30-40 cm. mai sus de nivelul capului
şi i se scoate perna de sub cap
 termofoare calde la picioare
 ceai, cafea tare şi caldă
 administrarea medicamentelor cu scop de a mări tensiunea arterială: mezatonă, cofeină,
cordiamină, sulfocamfocaină

Hipotermia - reprezintă scăderea temperaturii corpului sub limitele normale, cauzată de

dezechilibul între termogeneză şi termoliză. Este mai puţin nocivă decât hipertermia. La copii
hipotermia este cauzată de expunerea prelungită la frig, de dereglări endocrine, la adulţi de abuz
de sedative şi alcool, la vârstnici cauza este încetinirea activităţii sistemului nervos.

4. ÎNGRIJIREA ȘI SUPRAVEGHEREA BOLNAVILOR GRAVI

PATUL BOLNAVULUI

Procesul de vindecare este sarcina principală a spitalizării și implică repausul complex sau
relativ al pacientului. Asigurarea odihnei pasive este una din principalele metode de îngrijire a
bolnavului, iar premisia odihnei este patul bolnavului. Odihna la pat relaxează musculatura,
eliberează articulaţiile de sarcini, scade pierderile de căldură și reduce necesităţile energetice ale
organismului, durerile se atenuiază și bolnavul este cuprins de o senzaţie de confort. Majoritatea
timpului unii bolnavi sunt legaţi obligatoriu în tot timpul zilei și a nopţii de pat, adică își petrec
majoritatea timpului de spitalizare în pat.
Pretenţiile bolnavului faţă de pat :
 să fie comod și să asigure relaxare
99
  să se poată așeza la marginea patului
 să poată urca și coborâ din pat ușor
 să asigure efectuarea investigaţiilor și tratamentului în pat fără incomodităţi
 să simtă o relativă izolare atunci când sunt efectuate unele procedee de îngrijire faţă de restul
bolnavilor
 să fie prevăzut cu accesorii corespunzătoare care să asigure confort
Pretenţiile personalului de îngrijire faţă de patul de spital:
 să fie accesibil din toate laturile
 să fie ușor de curăţat și prelucrat cu substanţe dezinfectante
 să asigure efectuarea investigaţiilor și tratamentului în pat fără incomodităţi
 să asigure aducerea și menţinerea bolnavului în poziţia adecvată a stării lui
Paturile de spital (din considerente igienice) sunt confecţionate exclusiv din metal pentru a fi
ușor dezinfectate. Patul este constuituit din:
 Partea utilă a patului, somiera, care poartă greutatea bolnavului. Ea trebuie să fie elastică
dar netedă, puternic întinsă, deoarece somierele laxe influenţează negativ asupra odihnei
bolnavului. După tipul somierei se deosebesc:
o paturi cu somieră fixă - constituită dintr-o singură bucată
o din două părţi - partea cefalică va fi ridicată pentru a asigura bolnavului o poziţie
semișezândă sau șezândă
o din 3-4 bucăţi care predau pacientului poziţii foarte variate
Manipularea părţilor componente ale somierelor se face de obicei automat sau mecanic.
 Chingile – sunt două, care se află în ambele părţi ale somierei, confecţionate tot din metal
pentru a fi mai ușor prelucrate cu substanţe dezinfectante.
 Cazarmamentul – este format din saltea, apărătoare de saltea, pernă și pătură. Salteaua la fel
ca și somiera constă din 1, 2, 3 sau 4 părţi, care ocupă forma conform somierei.
 Lengeria de pat se compune dintr-un cearșaf, două feţe de pernă, o husă de pătură (ciarșaf-
plic) și o mușama. Lengeria de pat este confecţionată din pânză albă de bumbac, cât mai
moale, fără cusături pe suprafeţele utile. Mușamaua se folosește pentru a proteja cearșaful
și salteaua la bolnavi cu incontenenţă de urină și fecale, scurgeri vaginale, supuraţii
abudente, precum și în cursul efectuării clismelor sau a sondajelor.
 Utilajul de confort al patului – fac mai suportabil repausul la pat, evită durerile din cauza
unor poziţii forţate și previn complicaţiile imobilizării îndelungate: colacul de cauciuc,
colacii de vată, agăţători pentru ușurarea mobilizării active, pernele elastice, rezemători de
spate; masă ce se adaptează la pat în timpul alimentaţiei.
Tipurile de pat în spital:
Patul funcţional - este cu rotile și servește pentru transportarea pacientului, este format din 2, 3
sau 4 părţi a somierei.
Paturile de reanimare – sunt mai înalte, prevăzute cu apărătoare mobile și roţi de cauciuc.
Aceste paturi permit schimbări de poziţie rapidă a bolnavilor (în poziţia Tredelenburg, drenaj
pastoral).
Paturi pentru îngrijirea bolnavilor agitaţi și psihici - sunt prevăzute cu plase din fibre textile și
cu suporturi pentru fixarea membrelor.

100
Paturi pentru copii mici – sunt prevăzute cu gratii fixate, dispozitive de siguranţă pentru a evita
căderea micilor bolnavi din pat. Profunzimea acestor paturi poate fi modificată prin ridicarea sau
coborârea somierei după mărimea copilului bolnav.
Paturi utilizate pentru bolnavii imobilizaţi pe o durată lungă – sunt prevăzute cu roţi, sertare ce
înlocuiesc noptiera, masa pentru scris-citit. Aceste paturi schimbă în mod automat poziţia
bolnavului din decubit dorsal în decubit lateral și invers .
Pregătirea așternutului. Odihna la pat își atinge scopul terapeutic numai dacă patul asigură
bolnavului maximum confort și căldură uniformă. Aceasta presupune pregătirea și
reâmprospătarea patului după o tehnică corectă. Pregătirea, respectiv schimbarea patului, se
poate face gol, fară bolnav sau cu bolnavul în pat.
Pregătirea patului gol. Pregătirea patului simplu fără bolnav se execută de către două
asistente.
Materiale necesare: un cearșaf, un plic de pânză pentru pătură, două feţe de pernă,1-2 pături,
2 perne.
Tehnica efectuării: se îndepărtează noptiera de lângă pat și se așează la capătul patului un
scaun cu spătează. Pe scaun se pregătește lengeria curată, pernele și păturile împăturite corect, în
ordinea întrebuinţării.
Păturile se întroduc în cearșaful plic, apoi se aranjează colţurile în colţurile plicului. Cearșaful
și cu pătura introdusă în plic se îndoaie în trei în sens transversal și se așează pe scaunul cu
lengeria curată.
Pe somieră se aranjează salteaua apoi se așează cearșaful împăturit în trei la mijlocul patului,
cu o mână desfac cearșaful spre cap iar cu cealaltă întind partea dinspre picioare. Marginile
dinspre capetele patului se întroduc adânc sub saltea, întinzând bine cearșaful pentru ca în timpul
mișcărilor bolnavului, mai ales dacă este agitat, să nu se adune sub el. Colţurile cearșafului se
aranjează sub formă de plic.
Cearșaful odată întins, se așează pătura învelită și împăturită în trei la mijlocul patului, dar
mai aproape de extremitatea distală a acestuia și apoi se întinde la fel ca și cearșaful, capătul
dinspre picioarele patului întroducându-se sub saltea. Pentru a ușura mișcările bolnavului în pat
și a evita apăsarea păturii asupra degetelor picioarelor, se face la acest nivel o cută din cele două
pături.
Regimul de activitate a pacientului. Se cunosc patru regimuri de activitate a pacientului:
Regimul I - regim strict la pat. Se indică pacienţilor cu fracturi ale coloanei vertebrale sau cu
traume grave ale craniului, organelor. Pacienţii nu fac mișcări active sau pasive în pat.
Regimul II - regim la pat. Se indică pacienţilor cu scop de tratament, se indică pacienţilor cu
traume, comoţii, fracturi. Îngrijirea pacientului și alimentarea se efectuează la patul bolnavului.
Însă pacienţii pot ocupa diverse poziţii în timpul acestui regim de activitate.
Regimul III - regim salon-secţie. Acest regim se indică bolnavilor cu o stare satisfăcătoare
care se pot deplasa de sinestătător și nu provoacă pericol stării sănătăţii lui. Îngrijirea pacienţilor
se efectuează în încăperi auxiliare ale secţiei sau salonului, tratamentul se efectuează în sala de
tratamente, alimentarea activă în sufrageria secţiei.
Regimul IV- regim liber. Pacienţii pot primi tratament ambulator, adică ziua să primească
tratament, îngrijiri, iar noapte părăsesc secţia. În timpul liber pot efectua plimbări la aer curat, a
se deplasa în alte instituţii curative cu scop de investigaţii instrumentale sau consultaţii a unor
specialiști.
Poziţia bolnavului în pat.

101
 În funcţie de starea generală și boala sa, pacientul ocupă în pat o poziţie activă, pasivă sau
forţată.
Poziţia activă – este caracteristică bolnavilor în stare bună (poziţia lor în pat este identică cu
cea a omului sănătos), ei se mișcă singuri, neavând nevoie de ajutor.
Poziţia pasivă – este caracteristică pacienţilor în stare gravă, adinamică, care și-au pierdut
forţa fizică. Poziţia lor în pat este determinată de graviditatea bolii, pentru orice mișcare
pacienţii necesită ajutor.
Poziţia forţată – este caracteristică pentru atitudini neobișnuite determinate de afecţiunea de
bază a bolnavului impusă de conduita terapeutică.
Tipuri de poziţii forţate:
 ortotonus, în caz de tetanus
 poziţia trendelemburg, se indică bolnavilor cu anemii acute, autotransfuzii, pentru oprirea
hemoragiei membrelor inferioare și a organelor genitale, după anestezii intarahidiene, etc
 poziţia cu genunchi flectaţi
 decubit lateral în poziţia „cocoș de pușcă” în cazuri de meningite grave
 poziţia forţată în decubit lateral în unele cazuri de durere în abdomen
În mod obișnuit bolnavii iau în pat următoarele poziţii: (decubit dorsal, ventral, lateral stâng sau
drept).

Schimbarea lengeriei de corp și de pat a pacientului.

Dezbrăcarea bolnavului de hainele și legeria proprie se face încă în secţia de internare, iar în
secţie se face numai dezbrăcarea și îmbrăcarea lengeriei de corp în cadrul efectuării
tratamentului. În spitale se utilizează pijamele pentru ambele sexe, cămașe și capoturi. Bolnavii
în stare gravă, inconștieţi, paralizaţi, traumatizaţi și adinamici necesită ajutorul personalului
medical pentru a fi îmbrăcaţi și dezbrăcaţi. Ajutorul trebuie acordat cu multă blîndeţe, iar dacă
bolnavul este conștient cu foarte mult tact, deoarece unii pacienţi se jenează de neputinţa lor.
Dacă bolnavul se poate așeza în poziţie șezândă, atunci după deschierea nasturilor la cămașă
se scoate mai întâi braţul sănătos apoi cel bolnav. Dacă cămașa nu are nasturi sau bolnavul este
în maiou sau tricou atunci ele se răsucesc până în partea superioară a trunchiului, se trage peste
cap și se scot mâinile. La fel și la membrele inferioare: se scot pantalonii de pe piciorul sănătos,
apoi cel bolnav.
Îmbrăcarea cămașei cu nasturi se efectuează: mai întâi se îmbracă membrul superior bolnav,
traumat apoi cel sănătos, la fel și la membrele inferioare. Dacă cămașa este fără nasturi se
îmbracă pe cap mâna bolnavă, apoi cea sănătoasă.
Schimbarea lengeriei cu pacientul în pat are loc în cazurile când starea generală a pacientului
nu permite ridicarea lui din pat.
Obiectivele pentru pacient și asistent medical:
Pacientul să prezinte:
 o stare de bine
 confort fizic și psihic
 starea igienică permanentă
Pentru asistent este o ocazie de:
 a comunica cu pacientul (verbal-nonverbal)
 a-i da posibilitatea pacientului să-și exprime sentimentele, să-și ușureze starea sufletească;
102
  de a-l mobiliza pentru a preveni complicaţia
 de a-i asigura condiţii corespunzătoare de igienă, relaxare și odihnă
Schimbarea lengeriei de pat se execută de obicei dimineaţa, înainte de curăţenie, după
măsurarea temperaturii, determinarea pulsului și toaleta pacientului. Procedeul de schimbare
poate fi efectuat prin următoarele metode, ținând seama de starea generală a pacientului și
posibilităţile de a-l mișca:
 când pacientul se poate întoarce în decubit lateral, schimbarea lengeriei se face în lungimea
patului
 când pacientul poate fi sprijinit în poziţie șezândă schimbarea se face în lăţime
 când pacientul se află în poziţie dorsală și starea lui nu permite schimbarea poziţiei
Utilajul necesar: Cearșaf simplu, cearșaf plic, două feţe de pernă, sac de rufe, lengerie de corp
curată și utilaj necesar pentru a spăla pacientul dacă s-a murdărit. După efectuarea fiecărei
proceduri asistentul trebuie să se asigure că pacientul este așezat cât mai confortabil. Se folosește
aleza care poate fi schimbată de mai multe ori pe zi fară să fie nevoie de a schimba cearșaful.

EVALUAREA STĂRII BOLNAVULUI

Supravegherea bolnavului este una din sarcinile cele mai importante ale asistentului medical.
Observaţia medicului este discontinuă, intermitentă, el vede bolnavul numai la vizite sau cu
ocazia aplicării unor tratamente. În restul zilei bolnavul se găseşte sub supravegherea
asistentului, care trebuie să culeagă toate datele relativ la starea generală şi la evoluţia bolii sale.
Asistentului medical trebuie să raporteze medicului tot ce observă în cursul zilei la bolnav, însă,
pentru ca informaţiile să fie într-adevăr complete şi valoroase, el trebuie să ştie să facă observaţii
sistematice, metodice şi să cunoască ce anume trebuie să observe.
Asistentul medical va urmări:
 comportamentul bolnavului
 funcţiile vitale şi vegetative ale organismului
 apariţia unor manifestări patologice
Urmărirea comportamentului bolnavului. Asistentul medical va observa:
 poziţia bolnavului în pat
 expresia feţei bolnavului
 starea psihică a bolnavului
 pofta de mâncare a bolnavului
 somnul bolnavului
Relaţiile pe care le realizează cu bolnavul în timpul îngrijirii lui, ca şi convorbirile provocate
intenţionat, eventual cu scopul educaţiei sanitare trebuie să fie prilejuri de a studia starea
bolnavului din toate punctele de vedere.
Poziţia bolnavului în pat este determinată de gravitatea bolii de care acesta suferă. Dacă starea
bolnavului este mai puţin gravă, el își păstrează în pat o atitudine asemănătoare cu aceea a unei
persoane sănătoase. Musculatura îşi păstrează tonicitatea sa normală, poziţia fiind dirijată de
mişcările sale active. Se spune că bolnavul stă în pat în poziţie activă.
Dacă însă starea bolnavului este gravă, el devine adinamic. Musculatura îşi pierde tonicitatea
sa normală, iar pacientul nu mai este în stare să execute mişcări active. Se spune că bolnavul stă
în pat în poziţie pasivă.

103
 În afecţiunile însoţită de dureri, bolnavul caută să menajeze partea dureroasă luând diferite
poziţii foarţate.
În unele afecţiuni, bolnavii iau anumite atitudini speciale, chiar patognomonice. Astfel în caz
de meningită bolnavul stă în decubit lateral, cu capul în hiperextensie şi cu membrele inferioare
flectate în articulaţiile coxo-femurală şi a genunchiului (poziţie în „cocoş de puşcă”). În caz de
tetanos, din cauza contracţiilor generale ale muşchilor, bolnavul se găseşte în hiperextensie,
având forma unui arc cu concavitate dorsală - această poziţie poartă numele de opistotonus. În
ulcerul gastric penetrant, în timpul acceselor dureroase, bolnavul se înghemuie, exercitând o
presiune cu pumnul asupra regiunii dureroase. Poziţia forţată poate fi impusă de tratament.
Expresia feţei bolnavului poate exprima gradul de inteligenţă a bolnavului, precum şi
anumite stări psihice ca: durere, spaimă, agitaţie, depresie, bucurie, indiferenţă, oboseală etc.
Astfel, faţa este anxioasă şi cianotică la bolnavii cu insuficienţă circulatorie gravă. În peritonită
şi alte afecţiuni abdominale grave, faţa este acoperită cu sudori reci, ochii înfundaţi şi înconjuraţi
cu cearcăne albastre, nasul ascuţit şi privirea anxioasă (faţa peritoneală). În bolile infecţioase
grave, de multe ori faţa bolnavului este congestionată, agitată, cu ochi sclipitori, alteori exprimă
o oboseală sau astenie gravă. În caz de tetanos, trăsăturile feţei dimprejurul gurii, ochilor şi
nărilor simulează un rănjet, cu fruntea încreţită, adânc întristată. Această expresie bizară poartă
numele de râs sardonic. În boala Basedow expresia feţei prezintă spaimă, în mixedem faţa este
rotundă.
Expresia feţei bolnavului poate să se schimbe în raport cu modificarea stării bolnavului, din
acest motiv supravegerea fizionomiei bolnavului trebuie să fie o preocupare permanentă a
asistententului.
Evaluarea stării de conştienţă sau starea psihică a bolnavului prezintă deasemenea un
interes deosebit pentru asistent. El se va orienta în primul rând dacă bolnavul îşi păstrează
conştienţa, dacă este obnubilat sau complet inconştient. Dezorientarea în timp şi în spaţiu,
iluziile şi halucinaţiile bolnavului pot fi observate prima dată de asistent.
Tulburările de conştienţă pot să se manifeste sub diferite grade ca: obnubilaţia, când bolnavul
sesizează numai parţial evenimentele din anturajul lui. Aceeaşi stare, însoţită de iluzii,
halucinaţii, hiperexcitaţii poartă denumirea de delir, destul de frecvent în bolile infecţioase acute,
afecţiuni cerebrale, intoxicaţi etc. Delirul se poate manifesta sub formă liniştită, paşnică, fie sub
formă violentă, agresivă. Apatia se manifastă printr-o stare de dezinteres faţă de mediu şi faţă de
persoana proprie. O formă mai înaintată de tulburare de conştiinţă este stupoarea, când bolnavul
se află în stare de imobilitate şi de insensibilitate, poate fi trezit dar nu răspunde la întrebări.
Somnolenţa se trădează prin necesitatea de adormi îndelungat. Bolnavul se trezeşte uşor, dar
adoarme imediat. Dacă bolnavul poate fi trezit numai cu excitaţii foarte puternice, vorbim despre
sopor, iar când bolnavul nu mai poate fi trezit şi nu mai reacţionează nici la excitaţii puternice,
vorbim de comă.
Tulburările de cunoştinţă sunt expresia unor stări foarte grave şi ele trebuie imediat raportate
medicului.
Somnul bolnavului trebuie, de asemenea, urmărit de asistentul medical, atât cantitativ, cât şi
calitativ, precum şi din punct de vadere a orarului. Pentru stabilirea duratei somnului este necesar
să se adune numărul orelor dormite ziua şi noaptea. Dacă bolnavul doarme ziua, se vor observa
orele când doarme, înainte sau după alimentaţie, în orele de dimineaţă sau după masă etc.
Somnolenţa care se instalează imediat după alimentaţie trădează un grad oarecare de insuficienţă
hepatică, pe când somnul de dimineaţă se constată la bolnavii de hepatită acută virală etc. Se

104
întâmplă foarte des ca în urma somnului exagerat din cursul zilei, raportul somnului între zi şi
noapte să se inverseze. Este necesar ca asistentul să cunoască şi orarul orelor de noapte: dacă
bolnavul doarme până dimineaţă sau se trezeşte prea devreme, nemaiputând să adoarmă.
Asistentul va urmări dacă somnul bolnavului este liniştit sau agitat, dacă doarme fără
întrerupere sau cu întreruperi repetate, motivele întreruperilor (dureri de foame, diaree, necesitate
de micţiuni, stări de tensiune nervoasă etc.)
Asistentul va urmări orice modificare în comportamentul bolnavului. Urmărirea trebuie făcută
ştiinţific şi obiectiv, iar observaţiile culese trebuie să redea fidel tabloul patologic apărut.
Supravegherea şi notarea modificărilor produse în starea bolnavilor, făcute fără pricepere şi
cunoştinţe obiective, fac imposibilă asigurarea îngrijirii calitative a bolnavilor.
Pofta de mâncare a bolnavului va fi deasemenea urmărită de asistent. Sunt bolnavi în stare
gravă care îşi păstrează pofta de mâncare, iar alţii, dimpotrivă, au oroare faţă de alimente.
Asistentul va căuta să afle dacă lipsa apetitului este generală sau bolnavul are anumite alimente
preferate, sau dacă refuzarea unor anumite categorii de alimente nu se datorează fricii (întemeiată
sau neîntemeiată) de a mânca. Apetitul preferenţial poate să se datoreze anumitor carenţe ale
substanţei respective din organism, ca de exemplu hidraţi de carbon, săruri minerale (calciu la
gravide) etc. Deasemenea, refuzarea anumitor alimente poate avea şi o valoare simptomatică
importantă pentru stabilirea diagnosticului. Astfel, bolnavii care suferă de cancer al stomacului
refuză de obicei carnea de vacă, bolnavii în faza preicterică a hepatitei acute virale au un dezgust
deosebit faţă de alimente grase. Asistentul va urmări dacă afirmaţia bolnavului asupra lipsei
poftei de mâncare este sau nu reală, întrucât de multe ori bolnavii se plâng de lipsa apetitului, dar
în realitate se alimentează în mod exagerat.
Urmărirea unor manifestări patologice. În afară de comportament şi funcţiile vitale şi
vegetative, asistentul va urmări apariţia eventuală a unor manifestări patologice. Descoperirea
precoce a acestora poate facilita stabilirea diagnosticului şi poate preveni unele complicaţii
instalate în cursul bolilor.
Transpiraţia este un fenomen fiziologic prin care organismul îşi intensifică pierderile de
căldură. Într-o cantitate excesivă are semnificaţie patologică, ce poate duce uneori la
deshidratarea organismului. Transpiraţia poate fi continuă sau periodică cu un orar mai mult sau
mai puţin regulat. Astfel pentru tuberculoză pulmonară sunt caracteristice transpiraţiile nocturne.
Transpiraţia poate să aibă un caracter regional. Astfel întâlnim transpiraţia palmelor şi a plantelor
în cazul bolii Basedow.
Culoarea tegumetelor. Asistentul în cursul îmbrăcării şi dezbrăcării bolnavului, toaletei
zilnice şi cu ocazia aplicării unor proceduri terapeutice, trebuie să observe bine tegumentele
bolnavului, pentru a putea sesiza modificările survenite.
Paloarea exagerată a tegumentelor se constată în caz de anemii şi de irigare insuficientă a
pielii. Paloarea instalată în mod brusc se datorează de obicei unei hemoragii. O paloare extremă
se constată în cazuri de colaps şi şoc, datorită adunării sângelui în vasele excesiv dilatate, lipsind
pielea de o irigare suficientă.
Cianoza se manifestă prin colorare albastră a tegumentelor. Ea se datorează tulburărilor ce fac
să se acumuleze hemoglobină redusă în sânge. Ea apare în afecţiunile aparatului respirator care
deranjază procesul de respiraţie ca: obstacole în calea aerului, reducerea suprafeţei respiratorii
sau alterarea suprafeţei respiratorii; deasemenea în cazul afecţiunilor aparatului circulator însoţite
de insuficienţă cardiacă, precum şi în unele boli congenitale ale inimii.

105
 Hiperemia (roşeaţa) intensă a pielii poate să apară în emoţii, în cursul efortului fizic sau în caz
de febră.
Coloraţia galbenă a tegumentelor apare în caz de icter. Icterul se manifestă mai întâi la sclere.
Coloraţia icterică poate semnala apariţia unei boli infecţioase, de aceea va fi raportată imediat
medicului.
În cursul diferitelor îmbolnăviri pot să apară pigmentaţii anormale ale pielii, ca de exemplu
culoarea galbenă ca paiul în cancer şi în anemie pernicioasă, culoarea brună, cenuşie-murdar în
ciroza hepatică, culoarea bronzată în boala Addison, culoarea cenuşie murdar în supuraţii
pulmonare cronice etc.
Edemul este un fenomen foarte frecvent în cazul bolilor renale, cardiace, carenţiale sau
iflamatorii. Regiunea edemaţiată este mai voluminoasă, pielea şi ţesutul sunt infiltrate cu
serozitate. Pielea îşi pierde elasticitatea şi păstreză un oarecare timp urmele de presiune a
degetelor. Edemul poate fi localizat sau generalizat (anasarcă).
Edemul de culoare albă, localizat mai întâi la pleoape, apoi la organele genitale se datorează
unor afecţiuni renale.
Edemul, însoţit de cianoză, localizat iniţial în părţile declive ale corpului, se datorează stazei
venoase. El poate fi localizat, sau generalizat în funcţie de patologie.
Edemul survenit la bolnavii caşectici, canceroşi, tuberculoşi, subnutriţi sau după perioade
lungi de inaniţie, în distrofii hepatice etc. apare ca o consecinţă a scăderii proteinelor plasmatice
şi reducerii presiunii coloid-osmotice a sângelui şi poartă numele de edem caşectic.
Edemul de culoare roşie localizat în jurul proceselor inflamatoare poartă numele de edem
inflamator.
Edemul poate avea şi o cauză alergică numit edem angioneurotic.
Erupţiile cutanate trebuie observate şi semnalate imediat medicului, astfel reprezentând boli
infecto-contagioase. Erupţiile cutanate pot fi determinate de:
 boli infecţioase acute: scarlatină, rujeolă, rubeolă, varicelă, febră tifoidă, herpes, erizipel etc.
 reacţii alergice ca: urticarie, boala serului
 hiperexcitabilitatea nervilor vasomotori ai pielii, ca dungile Trousseau şi dermografismul,
care apar uneori în meningite, neurastanie, boala Basedow etc
 acţiunea toxică şi de sensibilizare a unor substanţe medicamentoase, ca chinina, antipirina,
beladona, bromul, iodul, salicilatul, morfina şi uneori antibioticele
Durerea. Bolnavii reacţionează foarte diferit la durere şi acuzele lor subiective nu sunt
totdeauna în concordanţă cu cauza şi intensitatea durerilor. Intensitatea semnalată de bolnav,
precum şi modul cum suportă durerea sunt în funcţie de tipul sistemului nervos al acestuia,
precum şi de gradul de epuizare fizică şi nervoasă, de oboseală, de durata lungă a bolii, de
tratamente epuizante. Starea de anxietate, alarmantă, neliniştea, pupilele dilatate, pledează pentru
dureri serioase, chiar dacă bolnavul nu-şi exprimă verbal suferinţa.
Asistentul va urmări localizarea, modul de instalare, intensitatea, caracterul, iradierea,
condiţiile în care apar durerile, eventuale semne însoţitoare ale durerii, precum şi modul de
reacţionare a bolnavului la durere.
 durere de intensitate mică, suportabilă (durerile articulare reumatismale) care poate evolua
până la durere de mare intensitate (colică renală şi cea hepatică)
 durere spontană provocată prin palpare, se poate defini ca jenă, apăsare, presiune, crampe,
ruptură, sfâşiere, tensiune, arsură

106
 durere de durata de la cateva ore la cateva zile, în funcţie de cauză, având un caracter de
permanenţă sau intermitenţă
 direcţia în care iradiază durerea: în ulcerul gastric sau duodenal – durerea iradiază din punctul
gastric în spate; în litiaza biliară – durerea iradiază din hipocondrul drept în umărul drept; în
apendicită acută – durerea iradiază în fosa iliacă dreaptă
Durerile semnalate de bolnavi trebuie raportate medicului. Asistentul nu are dreptul de a
administra medicamente calmante bolnavilor fără indicaţia medicului adnotată în documentele
bolnavului. Durerile reprezintă semne importante de boală şi calmarea lor înaintea stabilirii
precise a cauzei lor, poate duce la erori grave.
Mişcările involuntare. În cursul îngrijirilor asistentul poate observa la bolnav unele mişcări
involuntare.
Tremurăturile sunt oscilaţii musculare ritmice, de mică amplitudine, care interesează una sau
mai multe regiuni ale corpului cum sunt tremurăturile mâinilor, buzelor, ale limbii, ale
membrelor superioare sau inferioare, ale capului sau numai ale mandibulei, sau pot fi
generalizate. Ele reflectă în general o îmbolnăvire a sistemului nervos central, dar apar şi în
boala Basedow sau în cursul unor intoxicaţii. La bolnavii alcoolici spitalizaţi este semnul
abstinenţei de alcool şi apar sub forma unor tremurături grosolane, generalizate.
Miocloniile sunt contracţii musculare apărute brusc, comparabile cu contracţiile apărute în
cursul curentărilor, care poate fi localizat la un singur muşchi sau la mai multe grupe musculare.
Miocloniile reflectă de asemenea suferinţa sistemului nervos central, dar apar şi în cursul unor
boli infecţioase cu atingerea sistemului nervos, precum şi în unele intoxicaţii.
Ticurile sunt contracţii involuntare ale unor grupe musculare, care se repetă stereotip şi imită
unele gesturi ale vieţii obişnuite. Ele sunt foarte variate: clipitul, scuturarea capului, strâmbarea
feţei, ridicarea mâinilor. Apar la copii şi adolescenţi, dar pot fi prezente şi la adulţi.
Convulsiile şi contracţiile:
Contracţia musculară - reprezintă punerea în tensiune sau scurtarea fibrei musculare.
Convulsia - este o succesiune de contracţii puternice, involuntare ale unor grupe musculare
sau ale întregii musculaturi. Se deosebesc următoarele tipuri de convulsii:
 convulsiile locale sau generale
 convulsiile clonice (scurte)
 convulsiile tonico-clonice (scurte, ritmice, asociate cu altele cu caracter permanent)
Caracterul şi localizarea lor au o importanţă deosebită de aceea trebuie observat dacă au
apărut spontan în timpul somnului sau sub influenţa unei excitaţii eventual după enervare, dacă
au fost însoţite de pierderea cunostinţei, de tulburări ale sfincterelor, etc.
Pareza – reprezintă o scadere a funcţiei motorii musculare.
Paralizia – reprezintă dispariţia totală a funcţiei motorii musculare.
 paraliziile periferice - traduse prin scăderea tonusului muscular, atunci când bolnavul execută
mişcările pasive cu o amplitudine mult mai mare
 paralizii centrale - acestea sunt spastice cu tonusul muscular păstrat sau chiar exagerat iar
mişcările pasive pot fi aplicate cu o amplitudine mult mai mică, astfel că distingem:
o hemiplegia - paralizia unei jumătăţi laterale a corpului
o paraplegia - paralizia membrelor inferioare
o tetraplegia - paralizia celor patru membre
Asistentul trebuie să fie atentă la orice manifestare patologică a bolnavului şi orice simptom
subiectiv semnalat de bolnav trebuie aduse la cunoştinţa medicului.
107
 ASIGURAREA IGIENEI ZILNICE A BOLNAVULUI GRAV

Igiena corporală a bolnavului se începe încă de la internare, când este îmbăiat şi la nevoie,
deparatizat. Ea rămâne însă şi mai departe în atenţia asistentului, constituind unul dintre factorii
esenţiali ai vindecării. Neglijarea igienei corporale scade capacitatea funcţională a pielii şi reduce
posibilităţile de apărare şi regenerare ale organismului.
Toaleta zilnică. Bolnavii obişnuiţi cu igienă corporală se spală singuri sau pretind de la
personal spălarea corpului, toaleta cavităţii bucale, întreţinerea părului, schimbarea lengeriei de
noapte cu lengeria proaspătă de zi. Alţii însă manifestă pretenţii mai scăzute faţă de igiena
corporală proprie.
Bolnavii imobilizaţi la pat pretind de multe ori ligheanul cu apă şi restul materialelor necesare
la pat, se spală şi se aranjează singuri. În numeroase cazuri, bolnavul nu se poate ridica şi toaleta
sa în întregime trebuie să fie efectuată de asistent sau infirmieră.
Toaleta igienică zilnică constă din:
 spălarea (mâini, faţă)
 toaleta cavităţii bucale, spălarea dinţilor
 întreţinerea părului - pieptănarea, aranjarea
 baia parţială
 schimbarea lengeriei de noapte cu lengeria proaspătă de zi (după necesitate)
 toaleta intimă
Îngrijirea ochilor. O atenţie deosebită din partea asistentului necesită îngrijirea ochilor.
Scop - prevenirea infecţiilor oculare, îndepărtarea secreţiilor
Materiale necesare: Cuvă renală, tampoane sterile, soluţie de furacilină 1:2000
Tehnica efectuării:
 asistentul îşi spală mâinile, îmbracă mănuşile sterile
 în caz dacă apar secreţii albe, purulente în unghiurile comisurilor palpebrale, se vor şterge
ochii cu un tampon steril înmuiat în soluţie furacilină 1:2000
 mişcările tamponului vor fi îndreptate de la unghiul extern al ochiului spre cel intern
 pleoapele se vor şterge cu un tampon steril uscat în aceiaşi direcţie
 la indicaţia medicului se aplică picături în ochi şi unguente oftalmice
Îngrijirea cavităţii bucale la pacienţii conştienţi. În funcţie de starea bolnavului, se face în
poziţie șezândă sau în decubit lateral.
Materiale necesare: peria şi pasta de dinţi, două pahare sau ceşti cu cioc pentru apă şi soluţie
de gargară, o tăviţă renală, un prosop, o muşama.
Tehnica I: Bolnavul este adus în poziţie semișezândă şi la nevoie va fi sprijinit. Bolnavul îşi
spală dinţii în mod obişnuit, având fixat în faţă prosopul şi în faţa bărbiei i se ţine cuviţa renală.
După acesta îşi clăteşte dinţii cu soluţie de gargară.
Tehnica II: Bolnavul va fi adus în decubit lateral, lăsând liberă mâna cu care se va spăla pe
dinţi. Se acoperă perna cu o muşama, se fixează prosopul în faţă şi se ţine tăviţa renală lângă
faţă. Bolnavului i se va da peria pregătită cu pastă, iar clătirea gurii cu apă şi soluţie de gargară
se va face din ceşti cu cioc sau prin tuburi de material plastic ţinute de asistent. La nevoie,
asistentul va face şi spălarea propriu-zisă a dinţilor.

108
 Cariile dentare, muguetul sau alte manifestări de boală constant în cavitaea bucală a
bolnavilor se va raporta medicului.
Îngrijirea cavităţii bucale la pacienţii inconştienţi - se face în decubit dorsal, fără apă sau lichid
de gargară pe care le-ar putea aspira.
Materiale necesare: un prosop, o tăviţă renală, tampoane pe portampoane, un deschizător de
gură, o spatulă linguală, tifon.
Tehnica efectuării: se întoarce capul bolnavului într-o parte, se fixează sub bărbie prosopul, se
amplasează printre arcadele dentare deschizătorul de gură. Se înmoaie un tampon şi se şterge mai
întâi limba apoi bolta palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare cu mişcări
îndreptate dinăuntru în afară. Apoi, cu un alt tampon se curăţă dantura ținând la nevoie – limba
bolnavului cu o pensă sau cu ajutorul unui tifon. Depozitul gros, care se depune pe suprafaţa
mucoaselor acestor bolnavi, uneori până la faringe, acestea trebuie îndepărtate cu degetul
înmănuşat şi înfăşurat cu tifon. La bolnavii agitaţi şi psihici, întroducerea degetului în cavitatea
bucală se va face numai cu un apărător metalic sau sub protecţia deschizătorului de gură.
Buzele uscate şi crăpate se ung cu glicerină sau ciară labială. Pentru prevenirea muguetului, care
apare frcvent la bolnavii gravi, se adaugă o substanţă fungicidă.
Îngrijirea protezelor dentare. La bonavii inconştienţi se vor îndepărta protezele mobile din
gură, întrucât ar putea să cadă în faringe sau laringe. Manipularea protezelor se va face cu
mănuşi de cauciuc şi comprese de tifon. Proteza se curăţă cu periuţa şi pasta de dinţi, se
limpezeşte şi se întroduce într-o ceaşcă cu apă curată, care se acoperă.
Îngrijirea cavităţii nazale
Scop: menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare
Pregătirea materialului: tampoane sterile montate pe bastonaşe, ser fiziologic, soluţie de
peroxid de hidrogen diluată, tăviţă renală, mănuşi de cauciuc.
Pregătirea pacient ului
 psihologică - se informează, i se explică necesitatea tehnicii
 fizică - i se întoarce capul uşor într-o parte
Tehnica efectuării
 asitentul îşi prelucrează mâinile
 se curăţă fosele nazale, fiecare cu câte un tampon umezit în ser fiziologic
 se îndepărtează crustele de pe mucoasa nazală cu tamponul umezit în apă oxigenată
diluată
 se reintroduce sonda gastrică, iar sonda pentru oxigenoterapie se poate reintroduce în
cealaltă fosă nazală
 se fixează sonda

De evitat - contactul mâinilor cu secreţiile nazale

Îngrijirea urechilor. O atenţie deosebită din partea asistentului necesită
îngrijirea urechilor.
Scopul: menţinerea stării de curăţenie a pavilionului urechii şi a conductului auditiv extern și
îndepărtarea cerumenului.
Materiale necesare: tampoane sterile montate pe sonde filetate/stilete sau pe bastonaşe, tăviţă
renală, apă calduţă, săpun, mănuşă de baie, prosop, seringa Janne, lichid pentru spălătură la
temperatură de 370C.
Tehnica efectuării: Pacientul se informează, se întoarce cu capul pe partea opusă.
109
  se curăţă conductul auditiv extern cu tamponul
 fiecare ureche se curăţă cu un tampon separat
 se interzice introducerea tamonului peste limita vizibilităţii (pericol de lezare a
timpanului)
 se spală pavilionul urechii (cu mâna acoperită cu mănuşă de bumbac) cu un prosop
umezit curăţând cu atenţie şanţurile pavilionului în regiunea retro auriculară
 se usucă cu prosopul pavilionul urechii şi conductul auditiv extern
 dacă la pacient s-a format un dop de cerumen se va efectua spălătura auriculară
Tehnica efectuării spălaturi auriculare
 asistentul se spală pe mâini
 verifică temperatura lichidului de spălătură şi încarcă seringa
 solicită pacientul să deschidă gura (conductul se lărgeşte şi conţinutul patologic se
îndepartează mai uşor)
 trage pavilionul urechii în sus şi înapoi cu mâna stângă, iar cu dreapta injectează lichidul
de spălătură spre peretele posterior şi aşteaptă evacuarea
 operaţia se repetă la nevoie
 se usucă conductul auditiv extern
 se introduce un tampon de vată în conduct
 se aşează pacientul în decubit dorsal pentru ½-1 ore, pot apărea accidente ca: vărsături,
ameţeli, lipotemie, traumatizarea timpanului datorită presiunii prea mari sau temperaturii
scăzute sau crescute a lichidului de spălătură

ASIGURAREA IGIENEI CORPORALE TOTALE

Toaleta totală şi parţială a bolnavilor. Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de
bază, adică din îngrijirile acordate de asistentul medical cu scopul de a asigura confortul şi igiena
bolnavului. Constă în menţinerea pielii în stare de curăţenie perfectă şi în prevenirea apariţiei
leziunilor cutanate, fiind o condiţie esenţială a vindecării. Toaleta pacientului poate fi:
 zilnică - pe regiuni
 săptămânală sau baia generală
În funcţie de starea generală şi natura bolii pacieniţi pot fi grupaţi în felul următor:
 ce n-au nevoie de ajutor
 ce au nevoie de sprijin fizic şi psihic
 ce au nevoie de ajutor parţial
 ce necesită ajutor complet
Obiective:
 îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos descuamat şi impregnate cu secreţiile
glandelor sebacee şi sudoripare, amestecate cu praf, alimente, resturi de dejecţii şi alte
substanţe străine, care aderă la piele
 deschiderea orificiilor de excreţie ale glandelor pielii
 înviorarea circulaţiei cutanate şi a întregului organism
 producerea unei hiperemii active a pielii, care favorizează mobilizarea anticorpilor
 liniştirea bolnavului, crearea unei stări plăcute de confort

110
Efectuarea toaletei generale. Înainte de a începe baia pe regiuni, asistentul va colecta date cu
privire la starea pacientului - puls, tensiune, respiraţie - ce mobilizare i se permite în ziua
respectivă, dacă se poate spăla singur, pe care parte a corpului; toaleta pe regiuni a pacientului
imobilizat la pat permite examinarea tegumentelor şi observarea unor modificări - de exemplu,
roşeaţă, iritaţie – luarea unor măsuri terapeutice.
Principii
 se apreciază starea generală a bolnavului, pentru a evita o toaletă prea lungă, prea
obositoare
 se verifică temperatura ambiantă, pentru a evita răcirea bolnavului
 se evită curenţii de aer prin închiderea geamurilor şi a uşilor
 se izolează bolnavul (dacă e posibil printr-un paravan) de anturajul său
 se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbării lenjeriei patului şi a
bolnavului şi pentru prevenirea escarelor
 bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperi cu cearşaf şi pătură
 se descoperă progresiv numai partea care se va spăla
 se stoarce buretele sau mănuşa de baie, pentru a nu se scurge apa în pat sau pe bolnav
 se săpuneşte şi se clăteşte cu fermitate, fără brutalitate, pentru a favoriza circulaţia
sanguină
 apa caldă trebuie să fie din abundenţă, schimbată de câte ori este nevoie, fără a se lăsa
săpunul în apă
 se insistă la pliuri, sub sâni, la mâini şi în spaţiile interdigitale, la coate şi axile
 se mobilizează articulaţiile în toată amplitudinea lor şi se masează zonele predispuse
escarelor
 ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat, clătit, uscat
 se mută muşamaua şi aleza de protecţie, în funcţie de regiunea pe care o spălăm
Etapele toaletei. Se va respecta următoarea succesiune:
 se începe cu faţa, gâtul şi urechile
 apoi braţele şi mâinile
 partea anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioară a coapselor
 se întoarce bolnavul în decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a
coapselor
 din nou în decubit dorsal, se spală gambele şi picioarele, organele genitale externe
 îngrijirea părului, toaleta cavităţii bucale
 pentru activarea circulaţiei sanguine, după spălarea întregului corp, se fricţionează cu
alcool mentolat îndeosebi regiunile predispuse la escare
 de evitat în timpul băii pe regiuni a pacientului imobilizat la pat, udarea aparatului gipsat, a
pansamentului. Pacienţii care se pot deplasa vor face baie la duş sau la cadă, sub
supravegherea personalului de îngrijire.
Efectuarea toaletei generale prin îmbăiere a bolnavului imobilizat
La internarea în spital, bolnavului i se dă posibilitatea să facă baie sau duş iar în timpul
spitalizării, bolnavul va face baie sau duş de cel puţin o dată pe săptămână. Cu această ocazie i se
va schimba şi lenjeria. Spălarea întregului corp, prin întroducerea bolnavului în cada de baie, are
acelaşi scop ca şi toaleta parţială.

111
 Pentru a preveni accidentele ce pot surveni, asistentul va programa baia şi duşul bolnavului
nemobilizat, dimineaţa pe nemâncate sau seara după digestie (dupa 3 ore de când a luat masa).
Baia nu va depaşi 15 min.
Materiale necesare:
 camera de baie si cada de baie curaţată, spălată, dezinfectată
 covoraş de cauciuc lângă cadă
 termometru de baie
 cearşaf de baie
 săpun neutru
 două prosoape
 două mănusi de baie
 lenjerie de corp curată
 materiale pentru îngrijirea unghiilor
 materiale pentru igiena bucală
 alcool mentolat sau camforat
 pudriera cu pudra de talc
 sac pentru lenjerie murdară
 soluţii dezinfectante pentru cadă şi robinete (clorură de var 1%, tabidez)
 un scaun
Pregătirea materialelor:
Se pregătesc materialele necesare pentru efectuarea îmbăierii, în ordinea utilizării lor.
Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
 se anunţă bolnavul cu o jumătate de oră înainte şi i se explică necesitatea.
 se oferă bolnavului urinarul
 după micţiune se îndepartează urinarul
 spălarea mâinilor
Pregătirea camerei de baie:
 se închid ferestrele şi uşa
 se verifică temperatura din camera de baie (21 – 22oC)
 se dă drumul la apă rece şi apoi la apă caldă
 se verifică temperatura apei cu ajutorul termometrului
 se aranjează lenjeria de corp curată şi încalzită pe un radiator, în ordinea întrebuinţării
Efectuarea îmbăierii:
 se transportă bolnavul în camera de baie
 se dezbracă bolnavul
 se întroduce bolnavul în cadă (cu ajutorul unui cearşaf - două persoane)
 se menţine cearşaful pe fundul căzii în tot timpul băii
 se susţine bolnavul să intre în baie
 se supraveghează reacţia bolnavului
 se îmbracă o manuşă de baie
 se săpuneşte suprafaţa corpului, în aceeaşi ordine ca la toaleta parțială la pat
 se îndepartează săpunul de pe tegumente
 se schimbă manuşa şi i se efectuează toaleta organelor genitale

112
  se stropeşte suprafaţa corpului cu apă la o temperatură ceva mai scăzută decât cea din
cadă (pentru efectul de tonifiere a ţesuturilor şi activarea circulaţiei si respiraţiei)
 se susţine de sub axile pentru a ridica bonavul din cadă
 se înfaşoară bolnavul într-un cearşaf uscat şi încălzit
 bolnavul se întinde pe canapeaua din camera de baie acoperită cu muşama şi cearşaf
curat
 se şterge şi se fricţionează pielea bolnavului cu alcool mentolat
 se pudrează regiunea plicilor
 se îmbracă bolnavul cu lenjeria de corp curată şi încălzită
 se face toaleta unghiilor
 bolnavul se îmbraca cu halat, i se pun papuci şi se transportă în salon
 se aşează bolnavul comod în patul său
 se înveleşte bine bolnavul

Dacă bolnavul prezintă frisoane, se încalzeşte cu termofoare şi se hidratează

cu lichide calde.

Reorganizarea locului de muncă:

 se întroduce lenjeria murdară în sacul special
 se dă drumul la apă din cadă
 se spală bine cada cu detergenţi şi se umple cada cu soluţie dezinfectantă care se menţine timp
de trei ore
 se spală cada şi robinetele cu apă curată
 se curaţă, se spală şi se întroduc în soluţii dezinfectante instrumentele folosite
 se aeriseşte camera de baie

 dacă în timpul băii starea bolnavului se alterează, se dă drumul de urgenţă apei

din cadă, susținând capul bolnavului; se acoperă bolnavul şi i se acordă primul
ajutor
 toaleta generală se efectuează cel puțin o dată pe saptamână, dimineaţa sau seara
nu se va efectua niciodată înainte de masă, ci la două ore după servirea mesei
 bolnavii adinamici, în timpul băii, sunt aşezaţi în decubit dorsal sau în poziţie şezândă, fiind
spălaţi cu duşul mobil
 bolnavul trebuie mişcat cu blândeţe pentru a nu produce dureri
 în timpul îmbăierii, se va vorbi mereu cu bolnavul şi se va supraveghea starea generală

Toaleta intimă a bolnavilor

Scopul: igienic și menţinerea stării de confort fizic
Părţile intime ale corpului sunt expuse infecţiilor, ulcerelor de presiune, mirosurilor neplăcute,
având în vedere anatomia şi fiziologia lor. Se execută de mai multe ori pe zi la pacienţii
inconştienţi, cu sonde vezicale, înaintea intervenţiilor chirurgicale în regiunea anală, organe
genitale sau pe căile urinare şi în perioadele menstruale.
Dacă pacientul este independent, i se pregătesc materialele pentru a se îngriji singur.

113
 Materialele necesare: paravan, două bazinete, tampoane sterile de tifon, pensă porttampon,
cană cu apă caldă, săpun lichid, prosop, manuşă de cauciuc, manuşă de baie, muşama, aleză.
Controlează temperatura camerei.
Tehnica  efectuării:
 pregăteşte pacientul informându-l şi asigurând intimitatea, pregăteşte patul cu muşama, şi
pacientul în poziţie ginecologică
 serveşte pacientul cu un bazinet pentru a-şi goli vezica urinară, al doilea bazinet curat se
pune sub regiunea sacrală
 se îmbracă mănuşa de cauciuc
 se spală regiunea dinspre simfiza pubiană spre anus, turnând apă şi săpun lichid
 se limpezeşte abundent
 se scoate bazinetul
 se usucă regiunea genitală, anală
 spălarea organelor genitale externe se poate face cu tampoane de tifon montate pe pensa
porttampon
 la bărbat, se degajă glandul de prepuţ şi se spală cu prudenţă (se previne pătrunderea
săpunului în uretră)
Ulterior îndepartează materialele, aranjează patul şi aşează pacientul într-o poziţie comodă.

De evitat contaminarea regiunii genitale cu microorganisme din regiunea anală, prin

mișcări de spălare dinspre anus spre simfiza pubiană.

Îngrijirea părului se face prin pieptănare şi spălare. Evitarea îngrijirii părului, mai ales la
femei duce la încâlcirea lui.
Peptănarea părului se face la sfârşitul toaletei de dimineaţă şi seara înainte de culcare.
Materiale necesare: un pieptene rar, unul des, o perie de păr, un prosop, un vas cu soluţie
dezinfectantă, tampoane de tifon, o tăviţă renală.
Tehnica efectuării: pieptănatul se face în poziţie șezândă sau în decubit dorsal cu capul întors
într-o parte. Asistentul se aşează la ceafa bolnavului şi întinde sub capul lui un prosop. La femei
va desface părul în două la mijloc, pieptănându-l mai întâi cu pieptenele rar, apoi cu cel des,
întâi de la vârf, apoi de mai sus, apropiindu-se din ce în ce mai sus spre rădăcină. Se perie apoi
partea pieptănată şi după terminarea dintr-o parte, se împleteşte părul. Se întoarce capul pe
cealaltă parte, procedând la fel. După terminare pieptenele şi peria vor fi spălate cu tampoane de
tifon îmbibate în soluţie dezinfectantă şi aşezate în noptiera bolnavului. Dacă bolnavul nu are
pieptene propriu, atunci după fiecare întrebuiţnare, uneltele de pieptănat se vor supune
dezinfecţiei terminale.
Tăierea parului la femei fără consimţământul lor este interzisă, chiar dacă este parazitat.
Spălarea părului
Scop - igienic, asigurarea stării de bine a pacientului
Contraindicaţii - fracturi ale craniului, traumatisme mari, pacienţi cu stare generală alterată,
febrili, cu boli ale pielii capului.
Zilnic: se face perierea, pieptănarea şi eventual, împletirea părului
Materiale necesare - pieptene, şampon, săpun, uscător, lighean, apă caldă, muşama, aleză,
prosoape.
114
 Pregătirea pacientului - se informează, poziţia se alege în funcţie de starea sa:
 șezând pe un scaun
 șezând în pat
 decubit dorsal în pat, cu salteaua îndoită sub torace
 decubit dorsal, oblic în pat
Tehnica efectuării
 temperatura în încăpere trebuie să fie de 22-240C
 închiderea ferestrelor, evitarea curenţilor de aer
 se pregăteşte patul şi se protejează cu muşama şi aleză
 se umezeşte părul, se şamponează
 se masează uşor pielea capului cu degetele, se spală de două - trei ori
 se clăteşte părul din abundenţă, se acoperă cu prosopul uscat
 se usucă părul, se piaptănă cu blândeţe
Ingrijiri ulterioare
 se acoperă capul pacientului cu o băsma
 se reinstalează pacientul în poziţie confortabilă
 obiectele folosite se dezinfectează
Îngrijirea unghiilor. Tăierea unghiilor se va face totdeauna după baia generală.
Materiale necesare: o foarfecă sau ghilotină pentru unghii, o pilă de unghii, un prosop.
Tehnica efectuării: se întinde prosopul sub membrul respectiv, pentru a evita împrăştierea
porţiunilor tăiate. Tăierea nu se va face prea adânc, iar eponichiul se va lăsa pe loc pentru a nu
deschide porţi de intrare a microbilor. Suprafeţele tăiate se şlefuiesc cu pila. Se taie mai întâi
unghiile de la membrele superioare şi apoi de la cele inferioare. Tăierea unghiilor se face drept,
menținând colţurile pentru a evita formarea unghiilor incarnate.
De evitat : lezarea tesuturilor adiacente (risc de hemoragie la hemofilici, risc de infecţii,
panariţii la diabetici). Instrumentul de tăiat (fiind un mijloc de transmitere a unor infecţii,
în special al infecţiei cu HIV, HBV şi a altor agenţi transmisibili), va fi utilizat de la un
bolnav la altul numai după sterilizare.
PREVENIREA ŞI TRATAREA ESCARELOR

Escarele de decubit sunt procese necrotico-ulceroase, distrofice ce apar la bolanavii slăbiți,

care stau mult timp la pat.
Regiunile de apariție a escarelor:
 occipitală
 omoplaților
 curburile coloanei vertebrale
 coatelor
 călcâilor
 marelui trohanter al femurului
 maleolelor
 genunchilor
 parietală, urechi.

Cauzele formării escarelor

Locale Generale
115
 imobilitatea paralizii
igiena incorectă subnutriţia
lenjeria umedă cu cute malnutriţia
diversele fărâmituri caşexia
ghips obezitatea
edeme vârsta înaintată
incontinenţa de urină ateroscleroza la pacienţii adinamici
incontinenţa de materii fecale traumatisme
presarea țesuturilor moi fracturile

Clasificarea plăgii escarelor după stadii

Stadiul I – pe locul apariţiei escarelor de decubit apar hiperemia pielii, senzaţia de amorţeală,
o durere uşoară. Dimensiunile pot fi diverse în funcţie de localizare. Poate fi atestat prurit local.
Stadiul II – durere, usturime. Apar bule mici sau mai mari, bule. Apoi este lezată derma şi
ţesutul subcutanat. Apare plaga superficială în locul veziculei sub formă de ulceraţie de diverse
dimensiuni, fără eliminări.
Stadiul III – plagă profundă, ulceraţia pielii şi a ţesutului subcutanat. Durere locală de diverse
intensităţi. Dimensiunile plăgii ulcerate sunt diverse, în funcţie de locul de formare a escarelor de
la 0,5 cm până la 5-10-15 cm. Sunt eliminări seroase din plagă. Plaga se poate infecta, atunci
eliminările sunt purulente, cu miros neplăcut.
Stadiul IV – plaga ulceroasă e mai profundă. Se lezează ţesutul muscular până la os (are loc
necroza ţesuturilor). Sunt eliminări seroase, sangvinolente sau purulente. Culoarea plăgii este
întunecată.
Măsurile de profilaxie a escarelor de decubit
 reducerea presiunii prin folosirea paturilor speciale cu saltele antidecubit sau saltele cu apă,
saltele pneumatice, saltele cu puf sau siliconice
 pernele umplute cu lână naturală sau sintetică, cu puf, aer, apă sau cu gel se aplică sub
regiunea sacrale
 pielea şi mucoasele să fie curate şi uscate
 lenjeria de corp şi de pat să fie curată, uscată, fără cute şi fărâmituri
 se va evita iritarea, frecarea pielii
 poziţionarea corectă a pacientului în pat folosing anexele respective
 în locurile cu risc de formare a escarelor, zilnic se fricţionează pielea cu alcool etilic 70%
diluat, alcool mentolat, oţet diluat, menovazină etc
 se folosesc rulourile, pernele pentru suport şi inelele speciale pentru umere, coate,
genunchi, călcâie
 schimbarea posturii pentru a reduce presiunea, respectând orarul de poziţionare din 2 în 2
ore sau mai frecvent (schimbarea activă sau pasivă)
 alimentaţia calorică şi hidratarea corectă
 se evită spălarea pielii cu săpun dur – se va folosi săpun cu ph 5,5
 promovarea şi menţinerea continenţei, combaterea incontinenţei de urină şi de fecale
 examinarea zilnică a pielii în locurile cu risc de formare a escarelor
 acordarea asistenţei educative a pacientului şi aparţinătorilor în formarea deprinderilor
îngrijirilor corecte, igienice ale pielii şi ale mucoaselor
 se evită masajul pielii hiperemiate

116
Algoritmul de intervenţii în escare
Stadiul I
Scopul
 reducerea sau înlăturarea cauzei şi a factorilor de risc
 accelerarea granulaţiei şi a vindecării plăgii
 prevenirea complicaţiilor
Intervenţiile asistentului medical
 se respectă igiena locală a pielii – spălarea, uscarea
 badijonarea cu soluţie de menovazină
 se aplică crema de protecţie, la indicaţia medicului
 ameliorarea presiunii asupra plăgii
 schimbarea posturii conform orarului
 se va proteja plaga – să nu se atingă de nimic
Prelucrarea plăgii
 se va aprecia localizarea, dimensiunile, aspectul
 se vor preciza cauzele apariţiei escarelor, pentru a le diminua sau a le înlătura
 se va spăla atent, prin badijonare, pielea cu escare de stadiul I cu apă fiartă sau cu soluţie
nitrofural 1:5000
 se va usca bine pielea, prin badijonare, cu comprese sterile de tifon
 se va prelucra plaga cu soluţie de menovazină prin badijonare uşoară sau, la indicaţia
medicului, se va aplica o cremă sau un unguent de protecţie
 se va evita comprimarea plăgii de aşternut, se va proteja folosind colacul de cauciuc sau
inelele speciale
 pacientul se va mobiliza pentru a îmbunătăţi circulaţia sângelui
Terapia medicamentoasă
Scopul
 prevenirea avansării escarei în formă mai severă
 prevenirea infectării plăgii
 stimularea imunităţii pacientului
Tratament medicamentos local
 soluţii antiseptice
 proceduri de fizioterapie
 pansament uscat şi steril
Tratament medicamentos general
 vitamine intramuscular
 alimentaţie calorică
 tratament al bolii de bază
Stadiul II
Scopul
 reducerea termenului de vindecare
 prevenirea complicaţiilor
 atenuarea durerii

117
  accelerarea cicatrizării plăgii
Intervenţiile asistentului medical
 locul escarelor se lasă descoperit
 se dezinfectează escara prin badijonare cu soluţie, la indicaţia medicului
 cuarţarea și aerisirea încăperii
 se aplică pansament steril cu medicamente, la indicaţia medicului
 respectarea cerinţelor de asepsie
 se administrează sedative, la indicaţia medicului
Prelucrarea plăgii
 locul ulceraţiei se va dezinfecta, la indicaţia medicului, cu soluţie de peroxid de hidrogen
3% prin spălare sau prin badijonare
 se va lăsa descoperită suprafaţa unde este formată escara – plaga
 la indicaţia medicului se va aplica pansament steril, cu diverse unguente (actovegin 5%), se
va respecta cerinţele de asepsie
Pacientul sau îngrijitorul va învăţa să schimbe pansamentul, se va evita comprimarea,
traumatizarea escarelor.
Terapia medicamentoasă
Scopul
 prevenirea infectării plăgii
 restabilirea sistemului imun al pacientului
 stimularea cicatrizării plăgii
 atenuarea durerii
Tratament medicamentos local
 unguente sterile
 pansamente sterile
Tratament medicamentos general
 antibiotice
 vitamine
 sedative
 analgezic
Stadiile III şi IV
Scopul
 de a preveni infectarea plăgii
 de a reduce termenul vindecării
 atenuarea durerii
Intervenţiile asistentului medical
 toaleta plăgii
 pansamentul steril cu unguent, la indicaţia medicului
 pansamentul cu antibiotice, la indicaţia medicului
 protecţia plăgii cu inele speciale, rulouri, cu salteaua antidecubit
 optimizarea nutriţiei – alimente bogate în proteine, vitamine, săruri minerale
 se administrează sedative, la indicaţia medicului
Prelucrarea plăgii

118
Toaleta plăgii începe cu prelucrarea pielii din jurul plăgii.
 prin badijonare, atent de la plagă spre exterior pielea se prelucrează
 la indicaţia medicului, cu soluţie de clorură de sodiu 0,9% sau de alcool etilic 70%, sau cu
tinctură de Iod 1%, sau soluţie de etacridină
 se cere atenţie şi îndemânare ca soluţiile să nu pătrundă pe plagă
 apoi plaga se prelucrează cu soluţia peroxid de hidrogen 3% sau cu altă soluţie, la
indicaţia medicului
 se aplică pansmanet steril, cu unguent, la indicaţia medicului, actovegin 5%
 se ameliorează presiunea asupra plăgii prin diverse metode folosind anexele patului.
schimbarea posturii conform orarului la fiecare 2 ore
 la indicaţia medicului, în plaga profundă se aplică, pansament steril impermeabil,
hidrocoloidal – duoderm
 pacientul sau îngrijitorul se include activ în autoîngrijire şi în îngrijirile de acoperire
Terapia medicamentoasă
Scopul
 stimularea cicatrizării plăgii
 atenuarea durerii
 prevenirea infectării plăgii
 stimularea sistemului imun al pacientului
Tratament medicamentos local
 unguente sterile
 pansamente sterile
 curăţare a plăgii
 tratament chirurgical, la necesitate
Tratament medicamentos general
 sedative
 analgezice
 antibiotice
 disensibilizante
 vitamine

Aplicarea pansamentului cu unguent

Asistentul medical va învăţa pacientul şi aparţinătorii să respecte toate cerinţele aseptice la
schimbarea pansamentului pe plaga, cauzată de escarele de decubit.
 se va recomanda familiei să procure, în caz de necesitate, medicamentele, unguentele
prescrise şi materialele pentru pansament, sterile la domiciliu
 se va explica, se va arăta şi se va învăţa treptat pacientul şi familia lui cum să schimbe corect
pansamentul
 se va aşeza pacientul într-o postură comodă, în funcţie de locul de formare a escarei.
 se vor spală bine mâinile cu săpun, se vor şterge şi se vor dezinfecta (cu alcool etilic sau cu
altă soluţie dezinfectantă)
 se vor îmbrăca mănuşile, de dorit sterile, de unică folosinţă
 se va scoate atent pansamentul de pe plagă – se desface faşa sau se va tăia cu foarfecele
119
 dacă pansamentul nu se desprinde, nu se va forţa, pentru a nu traumatiza plaga, se va turna
soluţie de peroxid de hidrogen 3% şi se va aştepta să se înmoaie
 se va scoate atent pansamentul şi se va arunca la deşeuri, în pungi speciale
 se va examina plaga, se va observa aspectul ei, granulaţia, secreţiile, dimensiunile, mirosul
 se va efectua toaleta plăgii:
o cu comprese sterile de tifon, fixate pe o pensă se va înlătura din plagă secreţiile
o aceste tampoane se vor dezinfecta
o pe plagă se toarnă atent soluţia de peroxid de hidrogen 3% sau soluţia de etacridină
o se va tampona cu comprese sterile de tifon
o marginile plăgii se va curăţa şi se va usca cu mai multe comprese/tampoane sterile de
tifon, uscate
o pielea din jurul plăgii se va dezinfecta cu alcool etilic 70% sau cu tinctură de iod 1% prin
badijonare
o pe o compresă sterilă se va aplica unguentul sau antibioticul indicat de medic,
dimensiunile depind de suprafaţa plăgii
o se vor aplica pe plagă această compresă/şerveţel cu unguent
o se va fixa apoi cu o faşă de tifon prin bandaj sau se mai aplică deasupra câteva comprese
sterile şi se fixează cu emplastru
o se vor spală instrumentele folosite şi se vor dezinfecta
o se vor spală mâinile, mănuşile se vor arunca la deşeuri în pungi speciale
o pansamentul steril cu unguent se va aplica pentru 24 de ore sau la indicaţia medicului

I. PARTEA SPECIALĂ

120
 5. ASISTENȚA MEDICALĂ ÎN PATOLOGII ALE ORGANILOR
INTERNE

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI ALE

SISTEMULUI RESPIRATOR

Sistemul respirator este format din căile respiratorii şi organele respiratorii pare
plămânii.
Căile respiratorii se împart în 2 compartimente superioare şi inferioare.
Căile respiratorii superioare sunt:
 cavitatea nazală
 partea nazală a faringelui
 partea orală a faringelui
Căile respiratorii inferioare sunt:
 laringele
 traheia
 bronhiile
Suprafaţa internă a căilor respiratorii este acoperită cu o tunică mucoasă, care este
tapetată cu epiteliu ciliat, conţine un număr mare de glande mucipare.
Datorită acestui fapt mucoasa căilor respiratorii execută o funcţie de protecţie.
Trecând prin căile respiratorii, aerul se purifică, se încălzeşte şi umezeşte.
Funcţiile de bază a organelor respiratorii sunt :
 asigurarea organismului cu oxigen, care este necesar pentru activitatea vitală normală a
oraganelor şi ţesuturilor
 eliminarea bioxidului de carbon şi a apei care se formează în urma activităţii vitale
Actul respirator este un proces fiziologic complicat, ce e compus din:
 inspiraţie
 expiraţie
 pauză
Etapele respiratorii :
Ventilaţia - reprezintă pătrunderea aerului îmbogățit cu oxigen în plamâni şi eliminarea aerului
încărcat cu bioxid de carbon.
Ventilaţia are doi tempi: inspiraţia şi expiraţia. Este influenţată de :
 permiabilitatea căilor respiratorii
 concetraţia oxigenului în aerul respirat
 maturitatea centrului respirator bulbar
 expansiunea cutiei toracice
 funcţionarea normală a centrilor care reglează respirația
121
 Difuziunea gazelor - este procesul prin care oxigenul din alveolele pulmonare trece în
capilarele perialviolare și bioxidul de carbon din capilare trece în alveolele pulmonare.
Ea este influienţată de :
 diferenţa dintre presiunea oxigenului în aerul alveolar şi concetraţia de oxigen din sânge 
 starea peretelui alveolar 
 marimea suprafeţei alveolare
Etapa circulatorie - constă în conducerea oxigenului prin vasele arteriale la ţesuturi şi
bioxidului de carbon adus de la ţesuturi, prin vasele venoase la plămâni, pentru a se elimina.
Ea este influienţată de :
 cantitatea de hemoglobină din sânge 
 debitul cardiac
 numarul de hematii
 permiabilitatea reţelei periferice arteriale
Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze dintre sânge şi ţesuturi. Asistentul
medical face observaţii privind etapa ventilatoare a respiraţiei. Frecvenţa, ritmul și
adâncimea mișcarilor respiratorii se reglează de către centrul respirator. Excitarea
centrului respirator şi accelerarea respiraţiei are loc în caz de mărire în sânge a bioxidului
de carbon şi micşorarea concetraţiei de oxigen. Acest fenomen se observă în caz de efort
fizic, stare emoţională, precum şi în cazul diferitor afecţiuni ale aparatului respirator, ce
sunt însoţite de o ventilaţie îngreunată a plămânilor şi dereglări ale schimbului de gaze în
plămâni. O cantitate marită de oxigen se observă în caz de hiperventilaţie sau inspirarea
oxigenului curat, ce duce la inhibarea centrului respirator, micşorarea frecvenţei şi
adâncimii, chiar la oprirea respiraţiei.
În timpul de față se observă o creştere considerabilă a bolilor aparatului respirator.
Faptul acesta e legat de poluarea aerului înconjurator, creşterii alergizării populaţiei,
răspândirii fumatului. Toate aceste cauze necesită diagnosticarea precoce şi aplicarea
tratamentului efectiv, profilaxia bolilor aparatului respirator.
Cele mai răspândite maladii ale aparatului respirator sunt :
 larginita
 traheita acută
 bronşita acută şi cronică
 tuberculoza
 cancerul pulmonar
Cele mai des întâlnite simptome în afecţiunile aparatului respirator sunt :
 dureri în cutia toracică
 dispneea
 tusa
 expectorația
 hemoptizia, hemoragii pulmonare
 alterarea vocii
 obstrucţia căilor respiratorii

122
 Durerea toracică este unul din cele mai frecvente simptome pentru care se solicită
asistenţa de urgenţă - care are semnificaţie diferită prin multiplele afecţiuni pe care o
presupune. Durerea localizată la nivelul toracelui poate fi datorată diverselor afecţiuni ale
organelor intratoracice sau suferinţelor parietale (care ţin de peretele toracic).
Intensitatea durerii nu este întotdeauna corelată cu severitatea procesului patologic
aflat la originea ei, de aceea, orice durere resimţită la acest nivel trebuie investigată în
amănunt şi tratată foarte atent. 
Durerile toracice au cauze variate şi sunt împărţite în:
 dureri de origine parietală: dureri neuromusculare, osteoarticulare, nevralgii
 dureri de oigine respiratorie: dureri traheo-bronşice, pleurale
 dureri de origine cardiovasculară: dureri coronariene, aortice, pericardice 
 dureri de origine mediastinală: dureri esofagiene
Durerile toracice apar în caz de inflamaţie a pleurei
Manifestările durerii pleurale:
 se intensifică în timpul inspiraţiei adânci şi în timpul mesei
 se ameliorează la imobilizarea hemitoracelui afectat (aşezare pe partea bolnavă)
 se agravează la flectarea hemitoracelui afectat spre partea sănătoasă
 se însoţeşte de tuse
 stare generală alterată
Asistenţa medicală la pacienţii cu dureri în cutia toracică:
 se anuntă medical
 se linişteşte bolnavul şi se ajută să aleagă o poziţie comodă
 se va culca pe partea afectată pentru ai micşora durerea
 se va recomanda pacientului să respire superficial
 la indicaţia medicului se va administra: antitusive şi analgetice
Dispneea este o respiraţie îngreuiată însoţită de o senzaţie subiectivă de insuficienţă
de aer. Ea este o adaptare fiziologică de protecţie, cu ajutorul căreia se complectează
insuficienţa de oxigen şi se elimină surplusul de bioxid de carbon acumulat. Are caracter
compensator şi apare în legătură cu necesitatea de a menţine compoziţia găzoasă a
sângelui. În caz de dispnee se modifică frecvenţa mişcărilor respiratorii, ritmul şi
adâncimea respiraţiei.
Deosebim dispnee : fiziologică şi patologică.
Dispneea fiziologică apare în eforturi fizice sau tensiune nervoasă.
Dispneea patologică apare în afecţiunile pulmonare.
Aceste afecţiuni reduc volumul de ventilaţie şi cel respirator al plămânilor, contribuind
la acumularea bioxidului de carbon şi a produselor incomplet oxidate în sânge. Acestea la
rândul său provoacă iritarea chimioreceptorilor vaselor sanguine şi excitarea centrului
respirator din bulbul rahidian, ca urmare creşte frecvenţa respiraţiei.
Dispneea se mai clasifică:
Dispnee inspiratorie se caracterizează prin inspiraţia prelungită şi apare în caz de
apariţie a unor obstacole mecanice în căile respiratorii superioare.
Dispneea expiratorie se caracterizează prin expiraţie dificilă şi apare în cazul
îngustării lumenului bronhiilor mici şi a bronhiolelor în urma spazmului musculaturii
bronhiale (se întâlneşte în astm bronşic).

123
 Dispneea mixtă se întîlneşte în procese patologice grave a plămânilor care decurg cu
micşorarea considerabilă a suprafeţei de ventilaţie a plămânilor.
Dispneea pronunţat exprimată şi apărută subit se numeşte asfixie.
Asistenţa medicală în dispnee.
 se anunţă medicul
 pacientul se linişteşte
 se dă o poziţie comodă, semișezândă
 se elibirează cutia toracică de hainele care îl stingheresc
 se deschide geamul pentru a mări afluxul de aer
 se administrează oxigen umezit
 la indicaţia medicului se vor administra medicamente
 învaţă pacientul să renunţe la obiceiurile dăunătoare (fumat)

Tusea este un act reflector de protecţie prin care se elimină din bronhii şi căile
respiratorii corpurile străine, mucusul, sputa în cazul diferitor boli respiratorii.
Tusa apare ca urmare a excitaţiei infalamatorie, mecanice, chimice sau termice ale
receptorilor tusei ce se găsesc în laringe, trahee, bronhii, bronhiole.
 în caz de infalmaţie, stimularea receptorilor este provocată de edemul şi hiperemia mucoasei
bronhiilor
 excitarea chimică se constată în caz de inspiraţie a gazelor excitante, inclsiv a fumului de
tutun
 excitarea termică se constată atât la inspiraţia aerului ferbinte cât şi a celui rece
Tusa dupa felul său poate fi uscată sau umedă:
Tusa uscată - produce o senzaţie de usturime şi dureri în gât, nu este însotită de
eliminarea sputei. Aceasta este o tusă chinuitoare.
Tusa umedă - este însoţită de eliminarea sputei.
După durată tusa poate fi permanentă şi periodică:
Tusa permanentă poate fi însoţită de inflamaţia laringelui, bronhilor, cancer al
bronhiilor şi plămânilor şi în unele forme ale tuberculozei pulmonare.
Tusa periodică se întâlnește în gripă, inflamaţia acută a căilor respiratorii superioare,
pneumonii, bronşite, bronşite cronice.
Tusa mai poate decurge sub formă de accese - se întâlnește în tusa convulsivă şi
prezenţa corpurilor străini în caile respiratorii. În timpul tusei sub formă de accese se
observă o dilatare a venelor gâtului si cianoză, pastozitatea feţei bolnavului, poate avea o
întindere exesivă a ţesutului pulmonar şi apariţia unei hemoragii pulmonare.
Intervenţia asistentului medical în tuse:
Tusa uscată:
Suprimarea tusei depinde de tratarea cauzelor ce au provocat-o
 bolnavul se culcă şi se înveleşte cald
 se administrează băuturi calde
 băi calde la picioare 
 sinapisme
 la indicaţia medicului se vor administra preparate antitusive: codeina, libexin, tusuprex,
acetilcisteina, antitusin, bromhexin.
În tusa umedă însoţită de eliminarea unei cantităţi mari de spută:
124
 asigurarea pacienţilor cu scuipătoare individuală 
 redarea poziţiei de drenaj (ajutăm pacientul să ocupe aşa o poziţie care să favorizeze
eliminarea sputei, deoarece reţinerea ei intensifică intoxicaţia organismului şi duce la
obstrucţia căilor respiratorii ), de câteva ori pe zi pentru 20-30 minute 
 se administrează băuturi calde 
 administrarea tratamentul prescris: expectorante, bronhodilatatoare 
 se indică proceduri fizioterapeutice

Expectoraţia reprezintă eliminarea sputei din căile respiratorii. Sputa reprezintă totalitatea
substanţelor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse.
În condiţii fiziologice, mucoasa căilor respiratorii secretă doar o cantitate mică de
mucus, necesară protejării suprafeţei interioare a organelor respiratorii faţă de uscăciune
şi de efectul nociv al aerului şi prafului. Acest mucus nu se elimină şi nu declanşează
actul tusei.
În condiţii patologice, se adună în căile respiratorii, o cantitate variabilă de spută, care
acţionează ca un corp străin şi provoacă actul tusei.
Sputa este formată din secreţie, transsudaţie şi exsudaţie patologică a mucoaselor
bronho-pulmonare, din descuamaţia epiteliului pulmonar şi a căilor aeriene, din
produsele rezultate din descompunerea ţesutului pulmonar şi din substanţe străine
inhalate. În timpul evacuării prin faringe şi gură se mai adaugă salivă, secreţie nazală şi
faringiană.
Clasificarea:
Culoarea
 roşie, sanguinolentă, aerată şi spumoasă - hemoptizie
 hemoptoică - striată, cu sânge
 ruginie (culoarea sucului de prune) - pneumonie
 roşie-brună, când sângele stagnează în plămâni
 roşie gelatinoasă, în cancerul pulmonar
 roz - în edemul pulmonar
 galben verzuie, în supuraţii pulmonare
 albă sau albă cenuşie, în inflamaţia bronşică şi în astmul bronşic
 neagră, în infarctul pulmonar
Mirosul
 fetid în dilataţia bronşică, caverne tuberculoase
 fetiditate penetrantă, în gangrena pulmonară
 mirosul pământului sau al paiului umed, în supuraţii pulmonare
Consistenţa
 spumoasă
 aerată
 gelatinoasă
 vâscoasă
 lichidă
Formă
 perlată, în astmul bronşic
125
  numulară, în caverne pulmonare
 mase grunjoase izolate, în salivă
Aspectul
 mucus, în astmul bronşic, inflamaţia bronhiilor
 purulent, în supuraţiile pulmonare
 muco-purulent
 seros, în edemul pulmonar
 pseudo-membranos, în difteria laringiană
 sangvinolent, în edemul pulmonar, cancer, infarct pulmonar
Cantitatea
 50-100 ml/24 ore, în bronşită, pneumonii, TBC
 până la 1000 ml/24 ore, în bronşiectazii, caverne TBC, gangrena pulmonară şi edem
pulmonar
 vomică - eliminarea unei cantităţi masive de puroi sau exsudat (în abces și chist pulmonar)
Intervenţia asistentului medical în expectoraţie
 educă pacientul cum să expectoreze, să tuşească cu gura închisă, îl învaţă să nu înghită
sputa să colecteze sputa în scuipătoare
 să nu stropească în jur
 să nu arunce corpi străini în scuipătoare
 curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane
 goleşte şi curăţă scuipătorile, după ce au fost dezinfectate
 mânuieşte scuipătoarele cu prudenţă, se spală şi se dezinfectează

Hempotizia - hemoragie exteriorizată prin cavitatea bucală, provenind de la nivelul

căilor respiratorii – plămâni (este apariţia sângelui în spută). Se poate manifesta sub
formă de firişoare de sânge sau prin hemoragii masive, care prezintă pericol pentru viaţa
pacientului (moartea poate surveni în câteva minute).
Hemoptizia este un simptom foarte grav care necesită un control riguros al bolnavului
pentru determinarea cauzei şi aplicarea unor măsuri urgente din partea personalului
medical.
Hemoptizia este cauzată de boli ale plămânilor sau inimii:
 tuberculoza pulmonară
 cancer pulmonar
 boala bronşectatică
 abcesul pulmonar
 gangrena şi infarctul pulmonar
 vicii cardiace
 edem pulmonar
 traume ale plămânilor
 hipertensiunea pulmonară primară
În cazul apariţiei hemoragiei pulmonare, ea trebuie să fie deosebită de hemoragia
gastrică.

126
 Hemoragie pulmonară
 prin tusă se elimină sânge spumos de culoare roşie aprinsă, care nu se coagulează
 reacţia sângelui este alcalină
 sângele este amestecat cu spută
 pericol pentru viaţă prezintă dereglarea ventelaţiei pulmonare din cauza pătrunderii
sângelui în căile respiratorii
Intervenţia de urgenţă a asistentului medical în hemoptizie şi în hemoragia
pulmonară:
 se anunţă medicul
 se linişteşte pacientul
 se aşează pacientul în poziţie semişezândă, cu înclinaţie pe partea afectată, pentru a evita
pătrunderea sângelui în bronhiile din vecinătate
 se prezintă medicului sângele colectat într-un vas
 pacientului i se interzice de a vorbi, se recomandă respiraţia pe nas lentă şi profundă;
 pe cutia toracică se aplică punga cu gheaţă
 se propune pacientului de băut lichide reci în cantităţi mici şi repetate
 la indicaţia medicului, asistentul va administra medicaţia necesară (sol.vicasol-i/m, sol.
calcii chlorid 10% - i/v, perfuzii -i/v cu sol.acid aminocapronic sau se fac hemotransfuzii)
 pacientul va fi cât mai puţin perturbat de cei din jur, se va admite doar examinări minime
 alimentaţia în primele zile se va reduce la lichide reci
 igiena corporală, schimbarea bolnavului se face cât mai redus pentru a preîntîmpina
morbiditatea pacientului.

Alterarea vocii - poate fi cauzată de procese inflamatorii la nivelul căilor respiratorii

superioare -nas, faringe, laringe, dar şi de prezenţa alergenilor din mediul înconjurător.
Manifestările:
Disfonie - răguşeală, voce stinsă, voce aspră
Afonie - imposibilitatea de a vorbi
Senzaţia de sufocare - lipsa de aer
Asistenţa medicală:
 umezeşte aerul din încăpere
 recomandă pacientului repaus vocal absolut
 favorizează modalităţi de comunicare nonverbală
 întrerupe alimentaţia solidă
 recomandă gargarea cu soluţii antiseptice
 alimentează pacientul cu lichide la remperatura camerei
 învaţă pacientul să evite schimbările bruşte de temperatură şi de asemenea,
aglomeraţiile.
Obstrucţia căilor respiratorii - poate fi produsă de procesele inflamatorii ale
căilor respiratorii, dar şi de prezenţa unor corpi străini, pătrunşi accidental în căile
respiratorii - îndeosebi la copii - ca şi de deformări ale nasului.
Manifestările clinice:
 respiraţie dificilă pe nas
 secreţii abundente nazale
127
  epistaxis (hemoragie nazală)
 deformări ale nasului
 strănut
 tuse
 cornaj (zgomot inspirator cu caracter de şuierătură auzibil de la distanţă).
Asistenţa medicală:
 îndepărtează secreţiile nazale
 asigură un aport suficient de lichide pe 24 de ore
 educă pacientul pentru a folosi batista individuală, de unică folosinţă
 educă pacientul pentru a evita împrăştierea secreţiilor nazale
 umezeşte aerul din încăpere
 învaţă pacientul să evite schimbările bruşte de temperatură şi de asemenea,
aglomeraţiile.
Oprirea epistaxisului

 aşază pacientul în decubit dorsal, cu capul în hiperextensie

 comprimă cu policele pe septul nazal, nara care sângerează timp de 5-10 minute
 aplică comprese reci pe frunte, nas sau ceafă
 recomandă pacientului să nu-şi sufle nasul.

DETERMINAREA FRECVENŢEI RESPIRAŢIEI

Respiraţia este funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen la

ţesuturi şi eliminarea în atmosferă a bioxidului de carbon. Asistentul medical face
observaţii privind etapa ventilatoare a respiraţiei.
Frecvenţa, ritmul si adâncimea mişcărilor respiratorii se reglează de către centrul
respirator. Excitarea centrului respirator şi accelerarea respiraţiei are loc în caz de mărire
în sânge a bioxidului de carbon şi micşorarea concetraţiei de oxigen. Acest fenomen se
observă în caz de efort fizic, stare emoţională, precum şi în cazul diferitor afecţiuni ale
aparatului respirator, ce sunt însoţite de o ventilaţie îngreunată a plămânilor şi dereglări
ale schimbului de gaze în plămâni. O cantitate mărită de oxigen se observă în caz de
hiperventilaţie sau inspirarea oxigenului curat ce duce la inhibarea centrului respirator,
micşorarea frecvenţei şi adâncimii, chiar la oprirea respiraţiei.
Observînd respiraţia pacientului e necesar de a determina fregvenţa, ritmul,
amplitudinea şi tipul de respiraţie.
Frecvenţa respiraţiei reprezintă numărul de respiraţii pe minut.
Este influenţată de: vârstă, sex.
Vârstă Frecvența respirației
la nou-născuţi 30-50 respiraţii/minut
la 2 ani 25-35 respiraţii/minut
la 12 ani 15-25 respiraţii/minut
adult 16-18 respiraţii/minut
vârstnic 15-25 respiraţii/minut
La femeii se întregistrează valori ale frecvenţei respiratorii la limita maximă a
normalului, la bărbaţi la limita minimă. Aplitudinea respiraţiei este dată de volumul de
128
 aer care pătrunde şi se elimină din plămâni la fiecare respiraţie. Din acest punct de vedere
respiraţia poate fi profundă sau superficială.
Respiraţia superficială se întâlnește în repaos, iar profundă la efort fizic sau emoţii.
Ritmul respiraţiei - reprezintă pauze dintre respiraţii, respiraţia este ritmică dacă pauzele sunt
egale şi aritmică dacă pauzele sunt neegale. În timpul observării respiraţiei este necesar de a
urmări simetria mişcărilor respiratorii - ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi
coborîre în timpul inspiraţiei şi expiraţiei. De asemenea se determină tipul de respitaţie.
Tipuri de respiraţie:
 toracală - întâlnită la femei.
 abdominală - întâlnită la bărbaţi.
 mixtă - întâlnită la copii şi vârstnici.
Observarea şi determinrea respiraţiei. Valorile frecvenţei respiraţiei în dependenţă de: vârstă,
sex, poziţie şi activitate fizică.
Scopul - evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului (fiind un indiciu a evoluţiei bolii,
al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului).
Elemente de apreciat:
 tipul respiraţiei
 amplitudinea mişcărilor respiratorii
 ritmul
 frecvenţa
Nr Etapel Timpi de execuţie Argument
d/o e area
Pregătire Se aşează în decubit dorsal (se preferă Pentru a nu shimba
a perioada de somn al bolnavului). frecvenţa respiraţiei.
pacientul Nu se anunţă bolnavul.
ui Ceas cu secundar. Astfel se modifică
Foaia de temperatură. ritmul respiraţiei.
Pregătire Se plasează mâna cu faţa palmară pe Pentru a observa
a suprafaţa toracelui. Se numară inspiraţiile variaţiile respiraţiei.
necesarul timp de un minut (mişcările de ridicare a
ui peretelui toracic).
Tehnica Se notează cifric, cu pix de culoare neagră,
valorile obţinute în foaia de temperatură.
Frecvenţa mişcărilor respiratorii variază în
funcţie de: sex, vârsta, poziţie, temperatură
Reorgani mediului ambiant, starea de veghe sau
zarea somn.
În starea fiziologică, curba respiratorie
Interpret merge paralel cu cea a temperaturii şi a
area pulsului.
rezulatelo Patologic, respiraţie dificilă (sete de aer) :
r a) Dispnee cu accelerarea
ritmului respirator : tahipnee
(polipnee).
b) Dispnee cu rărirea ritmului
129
 respirator : bradipnee (12-10-8
respiraţii pe min).
c) Dispnee cu perturbarea
ritmică şi periodică a respiraţiei :
Dispneea Cheyne-Stockes-
respiraţie cu aplitudini cerscânde
până la maximum şi apoi scăzînd
până la apnee ce durează 10-20 sec. 
Dspneea Kussmaul- respiraţie în
patru timpi, o inspiraţie profudndă
urmată de o scurată pauză şi o
expiraţie scazută, zgomotoasă, după
care urmează o altă pauză scurtă.
Observații:
 în dispnee se notează: orarul, intesitatea, timpul, evoluţia în timp
 dispneea paroxistică - cheyne-stockes trebuie depistată sistematic, căci bolnavul nu o
semnalizează
 dispneea Kussmaul apare când PH-ul scade sub 7,2 - este în comă.

COLECTAREA SPUTEI

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile respiratorii
prin tuse.
Deci, sputa este un secret patologic eliminat de mucoasa căilor respiratorii în timpul
tusei. Apare în afecţiunile aparatului respirator, oamenii sănătoşi nu elimină spută.
Bolnavii pot elimina de la 3-5 ml., până la 500-1000ml., în 24 ore. O cantitate mare de
spută se elimină în abcesele pulmonare, în tuberculoză. Sputa poate să conţină agenţi
patogeni, mucozităţi, lichid seros, celule ale sângelui rar helminţi şi oua de helminţi.
Pentru aprecierea sputei se va ţine cont de cantitatea sputei, consistenţa, culoarea,
mirosul şi componenţa ei.
Consistenţa sputei :
 lichidă
 vâscoasă
Componenţa sputei :
 mucoasă
 purulentă
 neuro-purulentă
 seroasă
 sangvinolentă
După culoare:
 incoloră şi albicioasă (sputa mucoasă)
 gălbuie sau galben-verzuie (în procese pulmonare purulente, spută purulentă)
 ruginie (în pneumonia crupoasă)
 roşie aprinsă (în hemoragii pulmonare)

130
 aurie (la persoanele ce inspiră aer cu praf de carbune)
După miros: mirosul sputei depinde de caracterul procesului patologic din plămâni. De obicei
sputa nu are miros, numai în caz de abcese pulmonare, cancer pulmonar are un miros fetid.

Recoltarea sputei
Scop  explorator: Pentru examinări macroscopice, citologice, bacteriologice, parazitologice, în
vederea stabilirii diagnosticului.
Utilajul necesar:
Sterile: cutia Petri, scuipătoare (sterilă, fără substanţă dezinfectantă)
Nesterile: pahar cu apă, serveţele de unică folosinţă
Pregătirea pacientului:
 se explică necesitatea efectuării recoltării
 se instruieşte să nu înghită sputa şi să nu o împrăştie
 să expectoreze numai în vasul indicat
 sa nu întroducă în vas şi salivă
Analiza generală a sputei 
Scop: pentru a preciza patologia şi flora microbiană.
Tehnica efectuării:
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă recipientul de colectare în funcţie de examenul cerut
 se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
 se colectează sputa matinală sau adunată în 24 de ore
 se va eticheta vasul şi se va trimite la laborator
Analiza bacteriologică a sputei
Scop: pentru însămânţare, determinarea florei microbiene şi sensibilitatea la antibiotice.
Tehnica  efectuării:
 se recoltează dimineaţa după somn pe nemâncate
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă un vas steril eprubetă sau cutia Petri
 fără ca pacientul să atingă cu buzele marginea recipientului, se va recolta sputa
 vasul se va flamba, eticheta şi transmite la laborator în container de metal
Recoltarea sputei pentru determinarea bacilului Koch.
Scop: Pentru a preciza micobacteria tuberculozei în spută, pentru a supraveghea evoluţia
tuberculozei.
Tehnica  efectuării:
 asistentul medical va îmbrăca echipamentul, masca şi mănuşi
 recipientele pentru recoltare sunt pregătite de către laboratorul bacteriologic şi transmise în
secţie
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă recipientul de colectare
 se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
 dacă lipseşte sputa matinală, se colectează sputa adunată în 24 de ore
 se va eticheta recipientul şi se va trimite la laborator imediat

131
Dezinfecţia sputei şi a scuipătoarelor.
Toţi bolnavii care expectorează spută trebuie asiguraţi cu scuipătoare individuale. Sputa şi
scuipătoarele trebuie în mod obligatoriu dezinfectate. Pentru dezinfecţia sputei, în scuipătoare se
toarnă o pătrime din volum o soluţie dezinfectantă apoi se clătesc sub apă curgătoare, se vor
pune la uscat.

OXIGENOTERAPIA

Oxigenul comprimat este un gaz rece şi uscat - venind în contact cu mucoasele poate provoca
arsuri.
Oxigenoterapia este administrarea oxigenului cu scop curativ.
Scop:Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei
determinată de:
 scăderea oxigenului alviolar
 diminuarea hemoglobinei
 tulburări în sistemul circulator
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară
Indicaţii:
 în hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar acut, infarct miocardic)
 în hipoxii respiratorii de diverse cauze şi grade
 stări de şoc
 bolnavilor anesteziaţi cu anestezie generală, până la revenirea stării de conştiinţă
 bolnavilor cu complicaţii postoperatorii (hemoragie, tulburări respiratorii şi circulatorii)
 lăuze şi nou-născuţi cu suferinţe în oxigenare
 pentru a intensifica efectul terapeutic al substanţelor medicamentoase (glicozidele
cardiace, diureticele, substanţele citostatice) şi al radioterapiei tumorilor maligne
Surse de oxigen sunt:
 staţie centrală de oxigen
 microstaţie
 butelie de oxigen de 300-10000 1., de oxigen comprimat la o presiune de 150 atm.
Surse de oxigen. Butelia cu oxigen medical este de culoare albastră, are capacitatea de
40 1.
şi conţinre oxigen găzos la o presiune de 150 atm. Deoarece presiunea aceasta este
periculoasă, baloanele cu oxigen se păstrează în încăperi speciale sau dulapuri de metal
ce se încuie. Dulapurile cu baloanele de oxigen se vor păstra în afara secţiei spitalului,
fixate bine cu scoabe de metal.
Oxigenul din baloane este adus la bolnavi prin conducte de gaze. Pentru a micşora
presiunea de la 150 atm. până la 3 atm., la balon se adaptează un reductor special
prevăzut cu un manometru, cu ajutorul căruia se verifică alimentarea cu oxigen a
bolnavului. Schimbarea baloanelor, transportarea lor, precum şi instalarea reductorului
este efectuată de către tehnician. Participarea personalului medical la asemenea lucrări
este interzisă.
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen:
 deoarece oxigenul favorizează arderea, prezenţa s-a trebuie atenţionată

132
  pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în
preajma sursei de oxigen
 se vor verifica echipamentele electice din încăperea respectivă
 se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice)
şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)
 aparatele de monotorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen
 transportul buteliilor se va face pe cărucioare, evitîndu-se lovirea lor în timpul
transpotrului
 buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete cu
inele metalice
Când se lucrează cu oxigenul se va avea grijă ca curentul de gaze să nu fie îndreptat în
faţă sau spre ochii bolnavului.
Oxigenul umezit se administrează prin sonda nazală, mască, ochelari, cort, cameră
hiperbarică.
Metodele de administrare a oxigenului:
Utilizarea oxigenului poate fi locală şi generală. Oxigenarea hiperbarică cuprinde atât acţiunea
locală cât şi cea generală.
Utilizare locală:
 pentru tratamentul plăgilor infectate prin anaerobi
 procese inflamatorii lente
 dereglări trofice
Oxigenul se administrează:
 subconjunctival
 retrobulbar
 în camera anterioară a ochiului
 intrapleural
 intraperitoneal
 în cavitatea articulaţiei
 intraosos
 subcutanat
 percutan (băi generale şi locale cu oxigen)
Acţiunea generală a oxigenului se manifestă prin metodele de inhalaţie, inhalaţia este
cea mai răspîndită metoda de întrebuinţare a oxigenului.
Ea se efectuează cu ajutorul măştilor, sondelor nazale, tuburilor de intubaţie şi a
canulelor de traheostomie. În pediatrie se folosec corturi cu oxigen.
Se mai folosesc şi pernele cu oxigen, dar metoda aceasta este mai puţin eficientă, însă
în lipsa altor metode poate fi aplicată.
Metode neinhalatorii de administrare a oxigenului sunt:
 administrarea enterala a oxigenului (coctail cu oxigen)
 administrarea intravasculară a microemulsiilor cu oxigen
 administrarea inhalatorie a oxigenului
Administrarea oxigenului umezit prin sonda nazală.
 este metoda cea mai fregvent utilizată
 permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
133
  poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung
 nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale
Materiale:
 sursă de oxigen
 umidificator
 sondă nazală (va fi verificată daca este elastică şi fără fisuri)
 emplastru
Pregătirea psihică şi fizică:
 se asigură de luarea tuturor măsurilor de precauţie
 poziţie semișezândă a pacientului, care favorizeză expansiunea pulmonară
Tehnica efectuării:
 asamblarea echipamentului
 dezobstrucția căilor aeriene şi asigurarea unei ventilaţii eficiente
 se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus (ureche)
 umectarea sondei cu apă, pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei
 se întroduce cateterul în nazofaringe cu mişcări blânde, paralel cu palatul osos şi
perpendicular cu buza superioară
 se fixează sonda cu emplastru pe obraz
 se fixează debitul de 4-6 1/min., sau conform indicaţiei medicului
 se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor şi efectul terapeutic
al administrării oxigenului: culoarea tegumentelor, pulsul, T.A. ,numărul de respiraţii
 se va supraveghea echipamentul de administrare a oxigenului (presiune, debit)
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în umidificator special, neumidificat,
oxigenul este iritatnt pentru mucoasa respiratorie
 pentru a evita escarele şi uscarea meaturilor nazale se va schimba poziţia sondei
(din meatul nazal stâng în cel drept şi invers), dacă apare senzaţia de usturime în nas şi în
rinofaringe se pot instila substanţe uleioase
 sondele de cauciuc se dezinfectează
Administrarea oxigenului umezit prin ochelarii. Ochelarii sunt prevăzuţi cu două sonde care se
întroduc în ambele nări.
 se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi
 sunt mai bine tolerati de pacienţi
 se fixează după urechi

Administrarea oxigenului umezit prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
 permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%
 este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare
 accentuiază starea de anxietate, mai ales la copii
 poate cauza iritaţia tegumentelor feţei
 nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei
O condiţie obligatorie pentru administrarea oxigenului prin mască este umezirea şi
încălzirea lui. Aceasta previne uscarea mucoaselor căilor respiratorii şi asigură funcţia
normală a epiteliului bronhiilor. Pentru a fi umezit, oxigenul se trece printr-un vas cu apă
(aparatul Bobrov), prin metoda aceasta umiditatea gazului ajunge la 50%.
134
 Pregătirea psihică şi fizică:
 se asigură de luarea tuturor măsurilor de precauţie
 poziţie semișezândă a pacientului, favorizeză expansiunea pulmonară
Tehnica efectuării
 asamblarea echipamentului
 se verifică scurgerea oxigenului prin sursă
 se pune masca în mâna bolnavului, pentru a-i uşura controlul măştii (se va susţine mâna
pacientului grav)
 se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gura pacientului
 când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează centura de fixare în jurul capului
 se administrează 10-12 1/min, sau la indicaţia medicului
 se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor şi efectul terapeutic al
administrării oxigenului: culoarea tegumentelor, Ps, TA, numărul de respiraţii
 se va supraveghea echipamentul de administrare a oxigenului (presiune, debit)
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în umidificator special, neumidificat,
oxigenul este iritatnt pentru mucoasa respiratorie
 în timpul şedinţei de oxigenoterapie masca trebuie să fie strîns lipită de faţa bolnavului.
 masca se dezinfectează prin ştergerea marginilor ei cu un tampon înmuiat în alcool.
Administrarea oxigenului umezit prin cortul de oxigen
 mai frecvent se utilizează la copii
 concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%
 are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori datorită
faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu
 oxigenul întrodus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire
 copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul.
Oxigenarea hiperbarică este utilizarea curativă a oxigenului la o presiune ce depăşeşte 1 atm.
Pentru efectuarea oxigenării hiperbarice există camera (barocamera) cu un loc sau mai multe
locuri.
Indicaţii pentru oxigenarea hiperbarică sunt:
 dereglări acute ale permeabilităţii vaselor: periferice, coronare, craniene
 pierderi de sânge
 intoxicaţii
 şoc
 embolie găzoasă
 infecţie anaerobă la tratarea plăgilor, ulcerelor.

Incidente şi accidente
Cele mai multe complicaţii apar în urma administrării oxigenului la presiune înaltă:
 intoxicaţii acute cu oxigen - administrarea oxigenului la presiunea de 3 atm., timp de 3 - 4 ore
 intoxicaţii cronice cu oxigen - administrarea oxigenului la presiunea de 1 atm., cu o
concentraţie de 80 -100% mai multe ore
 iritarea mucoasei căilor respiratorii - la administrarea timp îndelungat a oxigenului sub
presiune înnaltă sau puţin umezit

135
 complicații oculare - administrarea oxigenului în concentraţii mari la nou-născuţi (se
recomandă concentraţii de 35%)
 distensie abdominală - pătrunderea oxigenului în esofag
 oprirea respiraţiei - la administrarea în concentraţii mari sub presiune de 1-3 atm.
 emfizem subcutanat - din cauza fisurării mucoasei căilor respiratorii şi nimerirea gazului la
baza gâtului
 asfixia - la nimerirea lichidului din umidificator în căile respiratorii.

PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXAMINĂRILE RADIOLOGICE ŞI

ENDOSCOPICE ALE SISTEMULUI RESPIRATOR

Razele Roentgen poartă numele savantului german care le-a descoperit, la sfârşitul
secolului trecut, cu ocazia unor experienţe cu raze catodice. Bănuind că este vorba de
radiaţii necunoscute în vremea aceea, le-a denumit raze X. Razele Roentgen fac parte din
grupa radiaţiilor electromagnetice, adică a radiaţiilor care se propagă la distanţă sub
forma unor oscilaţii cu lungime de undă foarte mică, de zeci de mii de ori mai mică decât
a luminii.
Radiodiagnosticul constituie o metodă de investigaţie clinică, care ne furnizează date
morfologice şi funcţionale utile pentru diagnostic şi tratament.
Radioscopia este o metodă de explorare radiologică care constă în examinarea pe
ecranul radioscopic a imaginilor pe care le dă un fascicul de raze Roentgen după ce a
traversat corpul expus.
Aceasta se realizează cu ajutorul substanţelor de contrast, cum sunt substanţele de
contrast iodate sau sulfatul de bariu. Sulfatul de bariu permite vizualizarea aparatului
digestiv, fiind insolubil şi bine tolerat. Substanțele de contrast iodate (compusi oganici cu
iod) pot fi solubile sau insolubile în apă. Cele solubile în apă pot fi administrate prin
injectarea în venă, pentru efectuarea de urografii, colangiografii, angiocardiografii, sau în
artere, pentru arteriografii.
Unele sunt introduse direct în uretră, vezică, ureter (uretrografie, cistografie,
pielografie retrogradă). Compusii cu iod insolubil sunt administraţi fie oral, pentru
diagnosticul căilor biliare, fie sunt injectaţi în diferite cavităţi ale organelor.
Endoscopie metoda de examinare prin vizualizarea directă a mucoasei organelor
cavitare cu ajutorul unui endoscop. Endoscopia permite nu numai diagnosticul unor
leziuni, ci şi unele tratamente ca extragerea unor corpi străini, distrugerea unor tumori
prin coagulare sau rezecţie şi dilatarea unor conducte.
Endoscopul este un aparat optic, prevăzut cu un dispozitiv de iluminare menit
întroducerii în cavitatea de examinat, un sistem de transmitere al imaginilor şi
instrumente anexe piese de biopsie, perii de brosaj etc. Endoscoapele moderne permit
fotografierea unor imagini endocavitare, înregistrarea lor video.
Pregătirea bolnavilor pentru examenul radiologic – microradiografia. Organele
toracice (inima, plămânii) sunt explorate radiologic prin radioscopie, radiografie,
bronhografie, tomografie.
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii plămânilor, a modificărilor de volum şi
de formă ale inimii pentru stabilirea diagnosticului.
Pregătirea psihică a pacientului:
136
  se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face examinarea (cameră în
semiobscuritate)
 pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
 se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va efectua câteva
mişcări de respiraţie, iar radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profundă).
Pregătirea fizică a pacientului:
 se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeelor se leagă pe creştetul
capului), se îndepărtează obiectele radioopace
 se aşează pacientul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înnainte
(fără să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran
 când poziţia verticală este contraindicată se aşează pacientul în poziţie șezând sau în
decubit dorsal
 în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia poziţiile cerute de medic.
Îngrijirea pacientului după examen:
 pacientul va fi ajutat să se îmbrace
 după terminarea examenului radiologic, va fi condus la pat
 se notează în foia de observaţie examenul radiologic efectuat, data.

Pregătirea bolnavilor pentru examenul endoscopic - bronhoscopia. Bronhoscopia reprezintă

explorarea arborelui traheo - bronşic. Se efectuează cu bronhoscopul rigid sau flexibil
(fibrobronhoscopul).
Bronhoscopul rigid se compune dintr-o serie de tuburi metalice de 30-40cm în
lungime, prevăzute cu un canal central ,,de observare şi lucru,, şi laterale de iluminare,
administrare de oxigen etc.. Bronhoscoapele rigide sunt prevăzute cu orificii laterale, au
extremitatea distală tăiată oblic şi fin polizată pentru a nu provoca leziuni.
Lumina este condusă prin fibra optică, tubul fiind conectat, ca şi opticile de examinare
la o sursă de lumină printr - un sistem special de cabluri. Opticele sunt tuburi rigide ce se
întroduc prin tubul metalic deschis sunt conectate la aceiaşi sursă de lumină şi permit
vizualizări cu ajutorul unor prisme speciale la: 180°, 45° şi 90°. Ca anexe, bronhoscopul
rigid are tuburi de aspiraţie, pense de biopsie de diferite modele, porttampoane etc.
Fibrobronscopul e mai uşor acceptat de pacient. Imaginea este transmisă printr - un
sistem de fibre optice. Extremitatea lui este flexibilă şi examinatorul îi poate imprima
diferite unghiuri de examinare.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje, astfel, sistemul rigid pemite o mai largă
gamă de manevre terapeutică, dar nu vizualizează un câmp de ramificaţii de amploarea
sistemului flexibil.
Scopul:
Explorator:
 examinarea mucoasei arborului bronşic
 recoltarea sputei
 recoltarea materialului biologic pentru analiza citologică.
Terapeutic:
 înlăturarea corpilor străini, polipilor
 întroducerea medicamentelor

137
  aspirarea secreţiilor abundente din căile respiratorii.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:
 mănuşi, măşti sterile
 casoletă cu material steril
 pense
 porttampon
 tăvă renală sterilă
 bronhoscop sau fibrobronhoscop cu toate anexele sterile
 soluţie anestezică.
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
 pacientul trebuie convins de necesitatea examenului şi informat asupra riscului pe care şi-l
asumă refuzându-l
 pacientul trebuie convins că deşi neplăcut, examenul nu e dureros în sine, iar incidentele sau
accidentele survin foarte rar
 se creează pacientului un climat de siguranţă, pentru a asigura cooperarea lui în toate
momentele examinării, punându-l în legătură cu alţi pacienţi cărora li s-a efectuat o
bronhoscopie sau fibrobronhoscopie
 în ziua premergătoare examinării, se execută o testare la soluţia anestezică, pentru a depista
sensibilitatea pacientului. La indicaţia medicului, pacientul va fi sedat atât seara
premergătoare explorării, cât şi în dimineaţa zilei respective
 pacientul trebuie anunţat să nu manânce şi nu bea nimic dimineaţa, să ia cu el un prosop.
Participarea la efectuarea examinării:
 asistentul medical aşează pacientul în fotoliu sau pe masa de examinare în decubit dorsal, cu
extremitatea cefalică în extensie
 sub umerii lui, se plasează o pernă tare, care ridicând capul la 12-15 cm ajută la extensia
acestuia
 se instilează soluţie anestezică în cavitatea nazală în timpul inspiraţiei adânci
 asistentul serveşte medicul cu instrumentele şi materialele solicitate
 în timpul examenului asistentul medical va supraveghea pacientul
 medicul întroduce bronhoscopul prin cavitatea nazală în trahee şi bronhii şi examinează
mucoasa arborelui bronşic la necesitate se aspiră sputa pentru analize sau se ia material
pentru biopsie, sau se extrag corpii străini.
Supravegherea pacientului după bronhoscopie. După examinarea bronhoscopică, pacientul este
condus în salon şi nu va mânca o oră. Asitentul medical va supraveghea în acest timp parametrii
vitali: pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, anunţând imediat medicul dacă survin modificări ale
acestora.
Incidente şi accidente după bronhoscopie
 hemoragii
 infectarea cu diferiţi germeni patogeni
 disfagie
 dureri retrosternale
 cefalee
 insomnie
 tuse
138
 expectoraţie
 stare subfebrilă

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI

CARDIOVASCULARE

Aparatul cardiovascular este format din: inimă; vase sangvine (artere, vene, capilare), sistem
limfatic.
Inima este un organ musculo – cavitar, este alcătuit din 3 tunici (endocardul – tunica internă,
miocardul – tunica mijlocie (muşchiul cardiac), pericardul – tunica externă. Are patru cavităţi 2
superioare – atrii (drept şi stâng); 2 inferioare – ventriculi (drept şi stâng))
Vascularizarea este realizată prin cele două artere coronare, iar inervaţia – de la
sistemul simpatic şi parasimpatic. Circulaţia sângelui în inimă reprezintă trecerea
sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în arborele vascular, durează 0,8 secunde.
Circulaţia mare sau sistemică cuprinde circulaţia sângelui de la inimă la ţesuturi şi
înapoi: începe din ventriculul stâng şi se termină în atriul drept.
Circulaţia mică sau pulmonară cuprinde circulaţia sângelui de la inimă la plămâni şi
înapoi: începe în ventriculul drept şi se termină în atriul stâng.
Rolul aparatului cardiovascular:
 transportă sânge, substanţe nutritive la ţesuturi şi organe;
 transportă produse de metabolism de la ţesuturi şi organe către organele de excreţie.
Afecțiunile cardiovasculare se manifestă prin următoarele simptome: dureri cardiace,
dispnee cardiacă, palpitaţii, edeme cardiace.
Dureri cardiace - apariţia durerilor în regiunea inimii este un simptom serios la care
trebuie să se acorde atenţie deosebită. Durerile pot fi locale şi cu iradiere în mâna stângă,
gât, omoplat, mandibulă etc. Au un caracter înţepător, sâcâitor sau constrictor. Pentru
confirmarea diagnosticului este foarte important a se stabili caracteristicile ei (debut,
localizare, intensitate, iradiere, legătura cu efortul fizic, mişcările respiratorii, mişcarea
toracelui). Durerile sunt legate mai frecvent de insuficienţa circulaţiei coronariene, în
urma obturaţiei lumenului vaselor inimii sau spasmul vaselor în urma leziunilor cardiace,
reumatice şi de altă natură mai puţin periculoase (cardioneuroza).
Semne care însoţesc durerea:
 dispnee
 anxietate marcată (senzaţie de moarte iminentă)
 transpiraţii reci
 sughiţ
 greţuri
 ameţeli
 vărsături
 stare de slăbiciune
Asistenţa medicală în dureri cardiace:
 se anunţă de urgenţă medicul
 bolnavul este liniştit, culcat la pat (poziţie semișezândă)
 se asigură un maxim de confort fizic şi psihic

139
  se administrează bolnavului o pastilă de validol sau nitroglicerină sublingual, sau se va
picura pe o bucăţică de zahăr trei picături de nitroglicerină sau 5 picături de validol
 în regiunea inimii se aplică sinapisme, termofor la membre
 dacă durerile continuă la indicaţia medicului se va administra morfină sau omnopon;
 se vor monitoriza funcţiile vitale (Ps, TA, frecvenţa respiraţiei)
 se va ajuta pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale (alimentație pasivă la pat,
igiena tegumentelor şi mucoaselor, plosca şi urinarul se oferă la pat)
 pe tot parcursul îngrijirilor a/m va avea o conduită calmă şi va comunica adecvat

Dacă TA este scăzută nu se recomandă administrarea nitroglicerinei!

Dispnee cardiacă poate fi fiziologică în cazul unui efort fizic sau emoţii iar patologică
în cazul afecţiunilor cardiovasculare. Cauza dispneei poate fi staza sanguină în circulaţia
pulmonară (circuitul mic) ca o urmare a insuficienţei cardiace, care duce la creşterea
cantităţii de CO2 în ţesuturi, iar insuficienţa de O2 duce la apariţia cianozei.
Simptome: Accesele de dispnee apar pe neaşteptat în efort sau în repaus, mai frecvent
în timpul nopţii. Este un simptom dominant în insuficienţa cardiacă stângă. Respiraţia e
frecventă (30/40 respiraţii pe min), poate fi însoţită de tuse, nelinişte, zgomotele se aud
de la distanţă, uneori se elimină sputa de culoare roz, spumoasă, Ps frecvent, valorile TA
micșorate. Bolnavul ocupă poziţie forţată: șezândă sau semișezândă care le uşurează
respiraţia. Este un simptom dominant în insuficienţa cardiacă stângă, deci e consecinţa
stazei şi hipertensiunii pulmonare.
Asistenţa medicală în dispnee:
 se anunţă de urgenţă medicul
 poziţie semișezândă (se pun 2-3 perne la spate), picioarele coborâte
 se deschide geamul, se descheie îmbrăcămintea care-l stinghereşte
 se administrează oxigen umezit
 se aspiră din căile respiratorii superioare lichidul spumos cu ajutorul sondei;
 se administrează 0,5 – 0,75 ml sol. strofantină 0,5% + 20 ml sol. izotonică clorură de sodiu,
sau sol. corglicon 0,06% - 1 ml, diuretice
 se va ţine sub control: valorile TA, ritmul şi frecvenţa Ps, FR, expresia feţei, culoarea
tegumentelor.
Palpitaţie. În caz de palpitaţii bolnavul are senzaţii neplăcute în regiunea inimii.
Bătăile cordului sunt accelerate şi puternice. Apariţia palpitaţiilor este legată de excitaţia
mărită a aparatului de inervaţie a cordului (pot surveni izolat sau în accese).
Palpitaţiile sunt un semn de afectare a muşchiului cardiac în următoarele afecţiuni:
 miocardită
 infarct miocardic
 vicii cardiace
Se vor monitoriza funcţiile vitale: ritmul şi frecvenţa pulsului, valorile TA, frecvenţa
respiraţiei, intensitatea şi durata durerii, modificările ECG.
Însă pot apărea palpitaţii reflector în caz de:
 febră

140
  anemie
 neuroză
 după administrarea unor preparate medicamentoase.
Palpitaţiile se pot întâlni şi la oamenii sănătoşi în caz de:
 efort fizic
 emoţii puternice
 consumul tutunului
 supraîncălzire
Tahicardia - accelerarea bătăilor cordului. În stare normală, la adult, numărul
contracţiilor cardiace este de 60-80 bătăi pe minut. Tahicardia reprezintă unul din primele
simptome ale decompensării cardiovasculare, însă poate fi cauzată şi de excitaţia crescută
a inimii (ex. în neuroze). La oamenii sănătoşi tahicardia apare la efort fizic, emoţii.
Bradicardia – reducerea frecvenţei contracţiilor cardiace. Rărirea contracţiilor
cardiace până la 40 bătăi pe minut şi mai puţin poate fi un semn al unor boli grave. În
stare normală reducerea frecvenţei pulsului poate fi întâlnită la sportivi, care depun
eforturi fizice maximal.
Edemul cardiac este acumularea de lichid seros în ţesuturi. Se manifestă prin creşterea
în volum a regiunii edemaţiate.
Mecanismul de formare a edemelor:
 creşterea în vase şi capilare a presiunii sângelui
 încetinirea circulaţiei sangvine
 creşterea permeabilităţii vaselor sangvine
 dereglarea metabolismului de natriu (are loc reţinerea natriului în organism)
 scăderea albuminei în organism
Edemele apar treptat, mai frecvent la membrele inferioare. Apariţia evidentă a
edemelor este precedată de o perioadă latentă de reţinere a lichidului, ceea ce se
manifestă prin micşorarea cantităţii de urină eliminată şi creşterea masei corporale.
În caz de edem:
 pielea devine palidă, lucioasă, străvezie
 se şterg cutele naturale
 se pierde elasticitatea ţesutului edemaţiat
Acumularea lichidului în abdomen se numeşte – ascită, în cavitatea pleurală –
hidrotorax, în pericard – hirdopericard.
Determinarea edemelor
 se apasă cu degetul mare pe pielea gambei în urma căruia rămâne o gropiţă care nu-şi
revine timp de un minut
 se cântăreşte zilnic bolnavul şi se duce evidenţa lichidului ingerat şi eliminat
 se măsoară circumferinţa membrului edemaţiat şi circumferinţa abdomenului
Asistenţa medicală în edeme:
 asistentul medical cântărește zilnic bolnavul, măsoară circumferinţa abdomenului şi
membrelor
 supraveghează parametrii vitali: Ps, TA, respiraţia
 supraveghează starea pielii şi organizează măsuri de profilaxie a escarelor
 supraveghează poziţia bolnavului în pat (lenjerie fără cute, fărămituri)
141
  supraveghează regimul dietic al pacientului - limitează sarea de bucătărie până la 1-3 gr
în 24 de ore sau se exclude, lichidul până la 800 ml., în 24 de ore.
 îndeplinește prescripţiile medicului
 mărirea cantităţii de urină şi micşorarea masei corpului este un indiciu de scădere a
edemelor
Diureza este un proces de formare şi eliminare a urinei.
Utilaj necesar: vas gradat, foaia de temperatură.
Tehnica efectuării.
 dimineaţa la ora 600 bolnavul golește vezica urinară
 într-un vas gradat bolnavul colectează urina timp de 24 de ore (până la ora 6 00 a zilei
următoare)
 se înregistrează cantitatea lichidului consumat (ceai, supă, lapte, sucuri) cât şi lichidul ce se
conţine în fructe şi legume plus volumul soluţiilor introduse parenteral
 datele primite asistentul medical le înregistrează în foaia de temperatură, se notează în partea
de jos a foii de temperatură (cantitatea de lichid consumat în 24 de ore, precum şi volumul
urinei eliminate în 24 de ore)
Bilanţ hidric – este raportul dintre volumul urinei eliminate de bolnav în 24 de ore şi a
lichidului întrodus în organism.
 Pentru fiecare grad de temperatură mai mare de 370C, se va calcula o pierdere
suplimentară de 500 ml apă.
 Se notează de câte ori a fost schimbat un pansament şi gradul de îmbibare. Un
pansament abundent îmbibat indică pierderea aproape a 500 – 700 ml apă.
Eliminarea apei din organism:
o prin urină 1000 – 1500 ml în 24 de ore
o prin transpiraţie 200 – 1000 ml
o prin intestin 100 – 200 ml
o prin aerul expirat 350 – 500 ml

Bilanţul hidric se notează 24 de ore (exemplu)

Administrări Cantita Ieşiri Cantitat
tea ea
Băuturi + 1300 Urină 1000 ml
alimente ml
Perfuzii 500 ml Scaun 100 ml
Vomă 100 ml
Metabolism 300 ml Transpi 300 ml
celular raţie
Aer 200 ml
expirat
T0 - 400 ml
0
38 C
TOTA 2100 ml
L

Interpretare: bilanţul hidric este echilibrat, se menţine o hidratare constantă.

142
 Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşire de 3000 ml e egal cu un dezechilibru, deoarece
se pierde mai mult lichid decât se consumă. Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşirea 1600
ml (e mai mică) e vorba la fel de un dezechilibru, ce indică reţinerea, adică excesul
volumului de lichid. Aceasta ne indică o hiperhidratare, apar edeme. Se cere scăderea
aportului de apă şi sare.

APRECIEREA PULSULUI ŞI MĂSURAREA TENSIUNII ARTERIALE

Pulsul reprezintă o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe la

comprimarea unei artere pe un plan rezistent.
Scopul: evaluarea funcţiei cardiovasculare.
Întrucât la apariţia pulsului intervin atât inima cât şi vasele, el va reflecta atât starea funcţională a
inimii cât şi pe cea a arterelor, dând în acelaş timp indici preţioși asupra stării anatomice a
arborelui arterial.
Locul determinării pulsului: pulsul poate fi apreciat pe orice arteră accesibilă palpaţiei care poate
fi comprimată pe un plan osos.
În practica curentă, pulsul se apreciază la nivelul arterei radiale din care motiv, în
limbajul cotidian, prin puls se înţelege – pulsul arterei radiale.
Parametrii pulsului. La aprecierea pulsului se va înregistra:
 frecvenţa
 ritmicitatea
 volumul
 tensiunea
 celeritatea
Frecvenţa pulsului. Se stabileşte prin numărarea pulsaţiilor pe minut, cu ajutorul
secundamerului. Numărarea durează un minut, însă după o practică oarecare timpul poate fi
redus la ½ sau ¼ minut înmulţind rezultatul cu 2, respectiv cu 4.
Frecvenţa pulsului la adultul sănătos este 70 – 80 bătăi pe minut. În condiţii
fiziologice, frecvenţa pulsului variază după sex, vârsta, înălţimea corpului, efort fizic,
emoţii, poziţia corpului, stări fiziologice. Pulsul la femei este cu 7 – 8 bătăi mai frecvent
decât la bărbaţi.
În funcţie de vârsta, frecvenţa pulsului variază în felul următor:
Categoria Nr. bătăilor (pe minut)
La nou – născut 130 – 140
La copilul mic 100 – 120
La 10 ani 90 – 100
La adult 60 – 80
De la 60 ani în sus 72 - 84

La persoanele înalte pulsul este ceva mai rar decât la cele scunde. În poziţia culcat,
pulsul este mai rar decât în poziţia șezând. În picioare este ceva mai frecvent. Pulsul se
accelerează în caz de efort fizic sau psihic, emoţii, tensiune nervoasă, precum şi în cursul
digestiei. În timpul somnului frecvenţa scade faţă de acea din starea de veghe. Din acest
motiv pulsul se va lua dimineaţa pe nemânacate după deşteptare. Frecvenţa pulsului poate
să crească (puls tahicardic) sau să scadă (puls bradicardic).

143
Pulsul tahicardic poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace, numărul pulsaţiilor
poate ajunge până la 150 – 200 pulsații pe minut şi chiar mai mult. În unele cazuri pulsul este aşa
de frecvent încât nu poate fi urmărit prin palpare.
Pulsul bradicardic ca şi pulsul tahicardic, poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace.
Numărul pulsaţiilor poate să scadă la 60 – 50 – 40 pe minut sa şi mai puţin. În normă frecvenţa
pulsului la un adult este de 60 – 80 pulsații pe minut.

Ritmicitate. Pulsul poate fi ritmic sau aritmic. În stare normală, volumul şi intensitatea pulsaţiilor
sunt uniforme, pauzele între pulsaţii fiind egale, un astfel de puls este ritmic. Dacă pulsaţiile nu
sunt uniforme şi sunt separate între ele de distanţe inegale, pulsul este aritmic. Nu putem vorbi
despre o ritmicitate perfectă întrucât şi în stare normală frecvenţa pulsului variază cu respiraţia.
În timpul inspiraţiei pulsul devine mai frecvent, iar în expiraţie mai rar. Aceasta este aritmia
respiratorie şi nu are nici o semnificaţie patologică.
Volumul şi amplitudinea pulsului poate fi mare sau mic. El se micşorează pe măsură ce ne
îndepărtăm de inimă. Volumul pulsului este determinat de cantitatea de sânge pe care inima o
propulsează în artere în cursul unei sistole. Pulsul abia perceptibil se numeşte – filiform. Dacă
volumul de sânge propulsat în vase este în normă, pulsul se numeşte plin. În caz de hemoragie
masivă, insuficienţă cardiovasculară, împlerea pulsului se micşorează şi se numeşte puls gol.
Tensiunea pulsului poate fi dură sau moale. Ea este determinată de valoarea forţei de contracţie
a inimii. Aprecierea tensiunii pulsului se face prin aprecierea forţei necesare pentru comprimarea
arterei radiale.
 Pulsul dur – în cazul afecţiunilor însoţite de hipertrofia ventriculului stâng.
 Puls moale – când scade forţa de contracţie a inimii.
Celeritatea pulsului reprezintă viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile.

Tehnica aprecierii pulsului:

 pregătirea fizică/psihică a pacientului - se anunţă pacientul, se va explica modul şi
necesitatea determinării
 asistentul medical spală şi dezinfectează mâinile
 asistentul medical cuprinde mâinele (mâna) bolnavului în aşa mod încât degetul mare al
persoanei care examinează să fie aplicat pe partea ulnară a antebraţului, iar celelalte degete
să palpeze artera radială
 palpând cu cele trei degete artera se apasă moderat înspre partea internă a osului radial.
 se fixează timpul
 se numără pulsaţiile timp de 1 minut
 se notează valorile pulsului în foaia de temperatură.
Măsurarea tensiunii arteriale
Presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali constituie tensiunea
arterială. Valoare ei este determinată de forţa de contracţie a inimii (care asigură
propulsarea sângelui în arborele arterial), de rezistenţa întâmpinată de sânge, rezistenţa
determinată de elasticitatea şi calibrul sistemului vascular şi de viscozitatea sângelui.
Valoarea cea mai înaltă a TA se înregistrează în timpul sistolei se numește
maximală sau sistolică.
Valoarea cea mai joasă a TA se înregistrează în timpul diastolei se numește
minimală sau diastolică.
144
 Cunoaşterea raportului dintre tensiunea maximă şi minimă este de asemenea foarte
importantă. Diferenţa dintre tensiunea sistolică (maximă) şi cea diastolică (minimă)
poartă numele de tensiune diferenţială.
Ex: TA dif.= TA max.–TA min.
TA dif 140-80=60 mmHg
Tensiunea arterială se urcă în cursul eforturilor fizice, după mese abundente, în timpul
emoţiilor. În timpul activităţii în camere supraîncălzite sau în cursul zilelor călduroase
TA poate să scadă. La frig, dimpotrivă datorită vasoconstricţiei generalizate, tensiunea
arterială poată să crească. Nivelul de TA variază în dependență de sex, vârstă, precum şi
activităţilor zilnice.
 Mărirea valorilor tensiunii arteriale mai sus de limitele normei se numeşte hipertonie.
 Scăderea valorilor tensiunii arteriale mai jos de limitele normei se numeşte hipotonie.

Valorile TA (în normă)

Vârsta TA max. TA min.
1 – 3 ani 75 – 90 50 – 60
4 – 11 ani 90 - 100 50 – 65
12 -15 ani 110 – 120 60 – 75
20 – 50 ani 115 – 140 75 – 90
Peste 50 ani 115 90

Tehnica determinătii tensiunii arteriale

Scopul: de a supraveghea modificările funcţiei inimii şi a vaselor sanguine.
Indicaţii: este o examinare obligatorie pentru toţi bolnavii.
Materiale necesare: tonometru, fonendoscop, tampoane de vată, alcool etilic de 70 0, foaie de
temperatură, pix roşu şi albastru.
 asistentul medical îşi spală şi dezinfectează mâinile
 se verifică funcţionarea aparatelor de măsurat
 se pregăteşte bolnavul psihologic
 pregătim fizic pacientul (poziţie culcată sau șezândă)
 se lasă să se relaxeze 10 – 15 min
 pacientul să nu vadă gradaţiile de pe manometru
 se fixează manşeta pe braţul bolnavului cu 3-5 cm mai sus de fosa cubitală
 se fixează mâna pacientului comod în extensie în cot
 se dezinfectează membrana fonendoscopului cu un tampon de vată îmbibat în alcool
 se închide clema de la para de cauciuc
 se fixează membrana fonendoscopului pe artera humerală în plica cotului
 se fixează olivele fonendoscopului în urechi
 se pompează aer în manşetă
 lent se decomprimă aerul din manşetă
 se fixează cifra TA când apare primul zgomot pe arteră
 se continuă decomprimarea şi se va fixa cifra ultimului zgomot pe arteră
 se evacuează tot aerul din manşetă
 se îndepărtează manşeta de pe braţul bolnavului
 se reorganizează locul de lucru
145
 se notează valorile ta cifric şi grafic

Înregistrarea pulsului şi a tensiunei arteriale se efectuează în foaia de temperatură a

bolnavului.
Pulsul: Datele despre ritmul, viteza, tensiunea, amplitudinea şi umplerea pulsului se
înregistrează de către medic în foaia de observaţie, iar frecvenţa pulsului se înregistrează în foaia
de temperatură la (scara,,P’’) de către asistentul medical. Punctele înregistrate se unesc, formând
o curbă. Valoarea unui pătrăţel până la o sută este egal cu 2, iar mai sus se egalează cu 4. Se
notează pulsul cu creion roşu.
Tensiunea arterială se notează în foaia de temperatură grafic sub formă de coloniţă cu
creion albastru haşurat. Tensiunea arterială maximă corespunde laturii de sus a
dreptunghiului, TA minimă corespunde laturii de jos a dreptunghiului.

ASISTENŢA MEDICALĂ ÎN INSUFICIENŢA VASCULARĂ ACUTĂ.

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE.

Lipotemia - este pierderea subită, de obicei de scurtă durată a cunoştinţei, însoţită de

insuficienţa cardiacă şi slăbirea mişcărilor respiratorii.
Lipotemia este o urmare a dereglării hemodinamicii, care se manifestă în primul rând
sub formă de insuficienţă acută a irigaţiei creierului. Baza patogeniei ei este căderea
provizorie a tonusului vascular, care duce la dilatarea şi supraumplerea acută a vaselor
sanguine mici, mai ales în cavitatea abdominală şi la redistribuirea rapidă a sângelui în
organism. În legătură cu aceasta se produce anemia creierului, se micşorează afluxul de
sânge spre inimă, cade tensiunea arterială.
Sistemul nervos central reacţionează la anemie înaintea altor sisteme, anume prin
pierderea cunoştinţei. Lipotemia poate să apară din diferite motive:
 în şoc nervos puternic (spaima)
 la vederea sângelui
 în dureri subite (extracţia dinţilor)
 venopuncţie
 surmenajul
 lipsa de aer curat un timp îndelungat
 anemie
 cașexie
 afecțiuni ale cordului
Tabloul clinic. La început se observă astenie, stare de rău, fotopsie (senzaţie de musculiţe
zburătoare), întuneric în ochi, senzaţie de zgomot în urechi, uneori greţuri. Bolnavul brusc
devine palid, se acoperă cu transpiraţie rece, extremităţile sunt reci, respiraţia devine frecventă,
superficială, pulsul slab, fecvent, uneori lent, T.A. joasă sau la limitele normei minime (după
vârsta) și pierde cunoştinţa.
Intervenţiile asistentului medical:
 bolnavului i se va reda poziţia orizontală în decubit dorsal, fără pernă, cu picioarele ridicate
puţin mai sus de nivelul capului - pentru a mări afluxul de sânge la creier

146
 bolnavului i se scot hainele care-l stingheresc, se descheie la guler, cravata, centura - pentru a
înlătura compresiunea vaselor
 se va face aflux de aer, se deschide geamul - pentru a combate hipoxia
 bolnavului i se propune să miroase soluţie de amoniac, se stropeşte faţa cu apă rece, se face
aflux de aer curat - pentru excitarea reflexă a respiraţiei
 măsurile acordate sunt de obicei suficiente pentru ca bolnavul să-şi recapete cunoştinţa
 daca îşi recapătă cunoştinţa, pacientul va rămâne în pat, se înveleşte, se dă de băut ceai tare,
cald şi dulce (are acţiune tonică şi hipertermică)
 se măsoară t.a. şi ps., se poate administra tinctură de valeriană
 în cazuri mai grave se administează subcutanat cardio-tonice: sol. cordiamină, cofeină.
 pentru a preciza cauza şi pentru tratament se recomandă consultaţia medicului

Colapsul este rezultatul unei insuficienţe acute, căderii tonusului vascular, ce duce la
redistribuţia sângelui şi la hipoxemia ulterioară (scăderea cantităţii de oxigen din sânge).
Este o complicaţie subită a unei afecţiuni grele. Sistemul nervos central este deosebit de
sensibil la hipoxemie prin care se şi explică pierderea parţială a cunoştinţei în colaps.
Cauzele frecvente a colapsului sunt:
 hemoragia masivă acută
 traumatism gastric, mai ales dacă este însoţit de leziunea pancreasului,
 schimbarea bruscă a poziţiei corpului la bolnavii care stau un timp îndelungat la pat
 evacuarea forţată a unei cantităţi mari de lichid
 intoxicaţii
 afecţiuni specifice: intoxicaţii alimentare, pneumonie franco-lombară, tifos, colaps septic.
Tabloul clinic: se caracterizează prin paliditate subită, buze cianotice, pielea rece, puls filiform,
şi frecvent, TA. joasă, venele periferice colabate imposibil de punctat, tahicardie, respiraţie
superficială şi rară, transpiraţii reci, răcirea membrelor, temperatură scăzută a corpului, uneori în
cazuri grave şi pierderea cunoştinţei.
Intervenţiile asistentului medical:
 în toate formele de colaps bolnavul necesită repaus absolut, încălzirea corpului, dacă nu este
hemoragie, se servesc de băut cantităţi mari de lichid (ceai, cafea)
 poziţia Tredelenburg – aflux de sânge la encefal şi inimă
 se supraveghează Ps, TA, respiraţia fiecare oră prin monitorizare
 în hemoragii, intoxicaţii se fac transfuzii de sânge integral, substituenţi ai sângelui, plasma
sau soluţii
 o însemnătate foarte mare o au substanţele care influenţează asupra centrelor vasomotorii şi
respiratorii, precum şi cele care stimulează tonusul vaselor sangvine şi activitatea cardiacă:
sol. cofeină, cordiamină, adrenalină
 în cazuri grave, cu scopul de a ridica rapid TA se va administra intravenos sol. efedrină
 se administrează de asemenea oxigen umezit

Şocul anafilactic este un sindrom clinic caracterizat de o reacţie alergică acută şi

severă, declanşat de multipli factori etiologici care cauzează tulburări grave şi rapide în
organism, mai pronunţat în sistemul cardiovascular.
Factori care pot provoca şocul anafilactic:
147
 alergia medicamentoasă
 muşcături de insecte (venin de insecte)
 alergia alimentară
 diverşi agenţi terapeutici - vaccine, steroizi
 extracte de polen, praf, puf, lână
 proteine heterogene – insulină, tripsină
 extracte de ierburi, pomi în floare

Tabloul clinic:
 stare de rău general: debut brusc la câteva minute după administrarea agentului alergic,
uneori până la două ore.
 manifestări respiratorii: tuse, constricţie toracică, respiraţie frecventă, rinită, edemul
laringelui cu asfixie.
 manifestări cardio – vasculare: aritmie, puls mic slab, frecvent, cianoză, colaps, stop
cardiovascular.
 manifestări cutanate: prurit (senzaţie de mâncărime), urticărie (erupţie cutanată însoţită de
prurit), eritem generalizant (coloraţie roşie congestivă la nivelul pielei), edem al feţei.
 manifestări gastro – intestinale: crampe abdominale, greaţă, vomă, diaree.
 manifestări SNC: agitaţie, vertije, dezorientare, senzaţie de moarte iminentă, stare
inconştientă, risc de convulsii şi comă.

 asistentul medical va ţine cont de rapiditatea evoluţiei şocului, pentru a acţiona

promt până la sosirea medicului.
 neacordarea la timp a primului ajutor poate cauza decesul pacientului.
 incidenţa şocului anafilactic la persoanele alergice este de 3:1000 cazuri, iar
mortalitatea în jur de 1:100.000,mai frecvent moartea survine în primele 30
minute.
 reacţia alergică la antibiotice - Penicilină este până la 16% cazuri.

Intervenţiile asistentului medical:

1. Urgent se anunţă medicul
2. Întreruperea imediată a întroducerii preparatului care a cauzat şocul
3. Pacientul va fi culcat în poziţia Tredelenburg (orizontală, picioarele cu 30 G. mai sus de
cap, capul întors într-o parte (se evită pericolul asfixiei şi a înghiţirii limbei), vor fi înlăturate
protezele dentare, dacă sunt prezente
4. Dacă preparatul a fost întrodus în regiunea braţului s/c sau i/m, atunci va fi aplicat garoul
cu pauze de 1 min. la fiecare 3 min.
5. Compresă rece pe locul de administrare a medicamentului, se asigură încetinirea
absorbţiei substanţei alergice
6. Se pregăteşte şi se instalează sistema pentru perfuzie i/v
7. În jurul locului de administrare se injectează s/c: sol. adrenalină de 0,1% - 0,2-0,3 ml.,
diluat1:10.000 ( 1,0 ml.+10,0 ml. ser fiziologic), doza generală fiind de 2 ml și sol.adrenalină 1,0
ml.- i/v

148
 8. Dacă şocul anafilactic a apărut în rezultatul întroducerii intravenoase, atunci acul rămâne
în venă şi prin el se întroduc preparate anti-şoc. În caz că este imposibil de a puncta vena,
preparatele se vor întroduce intramuscular
9. Din setul anti-şoc se vor administra la indicaţia medicului preparate antihistaminice i/v
sau i/m (sol.suprastin de 2% - 2ml, sol.taveghil 0,1% - 2ml, sol. dimidrol 1% - 2ml)
10. Se întroduc i/v 2,0 – 4,0 ml. sol. cordiamină în soluţie fiziologică
11. Dacă nu se determină TA., Ps., şi nu se restabileşte cunoştinţa, atunci se întroduc i/v (sol.
adrenalină 1,0ml. + 20,0 ml. sol. fiziologică și sol. mezaton de 1% - 2,0 ml
12. Se administrează preparate hormonale i/v (sol.prednizolon 30-50 mg, sau sol.
dexametazon 20 mg, sau sol. hidrocortizon 150-300 mg)
13. Se întroduce i/v - sol. clorura de calciu 10,0 ml +10,0 ml soluţie fiziologică
14. Dacă apar simptome de bronhospasm, atunci se administrează i/v sol.eufilină de 2,4%
ml -10,0 ml soluţie fiziologică
15. Dacă şocul a apărut în urma administrării penicilinei, atunci după întroducerea repetată a
sol.adrenalină se administrează i/v: 100.000 UA penicinilază, repetându-se peste 6-8 ore
16. Se aspiră din căile respiratorii saliva şi masele vomitante
17. Se administrează oxigen umezit
18. La necesitate se efectuează ventilarea artificială a plămânilor, masajul indirect al inimii
19. Monitorizarea permanentă a funcţiilor vitale: ritmul şi frecvenţa respiraţiei, ritmul şi
frecvenţa Ps., valorile TA., culoarea buzelor şi tegumentelor, frecvenţa vomei şi conţinutul ei,
temperatura corpului, reacţia pupilelor
20. Este solicitată brigada de reanimare
21. Bolnavul va fi supravegheat în decurs de 8-10 zile.
Componenţa trusei anti - şoc:
 sistema pentru perfuzie
 seringi sterile
 garou
 mănuşi
 comprese sterile din vată şi tifon
 emplastru
 setul de medicamente:
o sol. adrenalină – 0,1%.
o sol. suprastin – 2%.
o sol. dimidrol – 1%.
o sol.taveghil – 0,1%.
o sol. cordiamină.
o sol. mezaton – 1%.
o sol. eufilină – 2,4%.
o sol. epinefrină.
o sol. prednisolon – 30 - 50 mg.
o sol. dexametason – 20 mg.
o sol. hidrocortison – 50 - 300mg.
o sol. NaCl - 0,9%.

149
 Prin reanimare se înţelege totalitatea procedeelor terapeutice aplicate cu scopul de a
restabili funcţiile vitale, parţial sau total întrerupte.
Reanimarea cuprinde în principiu următoarele probleme:
 restabilire funcţiei cardiace
 umplerea patului vascular şi completarea masei sangvine
 restabilirea funcţiei respiratorii
 susţinerea medicamentoasă a circulaţiei şi respiraţiei
 completarea măsurilor luate contra anoxiei prin oxigenoterapie. (întreruperea respiraţiei şi a
circulaţiei suspendă aprovizionarea organismului cu oxigen şi duce la anoxie tisulară)
 înlăturarea cauzelor care au dus la necesitatea aplicării măsurilor de resuscitare cardio-
respiratorie
Restabilirea respiraţiei poate fi efectuată prin două metode:
 respiraţie artificială directă (internă – insuflarea activă de aer)
 respiraţie artificială indirectă (externă – comprimarea ritmică a toracelui)
Tehnica efectuării respiraţiei artificiale
Poziţia bolnavului
 se aşează bolnavul în decubit dorsal cu umerii ridicaţi folosind o haină sau pătura rulată sub
omoplat
 asistentul medical se aşează în genunchi la capul bolnavului, în partea dreaptă
Dezobstrurarea căilor aeriene superioare
 se efectuează hiperextensia capului, cu o mână se apasă pe creştet, iar cu cealaltă sub bărbie
se apleacă capul pe spate
 se eliberează căile respiratorii de eventualii corpi străini, controlând cavitatea bucală cu
indexul mânii drepte înfăşurat în batistă sau tifon
Metoda internă ,,gură la gură”
 cu mâna stângă se aşterne pe faţa bolnavului un câmp de protecţie (batistă, tifon, etc.)
 se pansează nările pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflării
 cu mâna dreaptă propulseză mandibula şi asigură menţinerea cavităţii bucale în stare deschisă,
apoi fixează buzele pe gura bolnavului şi insuflă cu presiune aerul în plămânii acestuia
 se retrage capul lateral, privind spre toracele victimei (pentru a aprecia eficienţa inspiraţiei
după gradul destingerii cutiei toracice) se aşteaptă ieşirea aerului din plămânii victimei şi se
efectuează o nouă inspiraţie relativ profundă pentru următoarea insuflare
 se repetă succesiunea de mişcări de 14-16 ori pe minut, capul bolnavului fiind menţinut în
hiperextensie (la copii 20 insuflări pe minut) până când reapar mişcări respiratorii spontane
sau până se ajunge cu bolnavul la spital
Metoda internă ,,gură la nas”
Se foloseşte când metoda gură la gură nu poate fi efectuată, gura victimei nu poate fi deschisă,
gura salvatorului este mai mică decât a victimei sau gura victimei prezintă leziuni grave sau
secreţii. Cu mâna stângă se apasă fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia, iar cu mâna
dreaptă se împinge bărbia în sus, închinzându-i gura. Se inspiră şi se aplică gura la nasul
bolnavului, insuflându-i aerul în plămâni. Se repetă succesiunea de 14-16 ori pe minut.

Efectuarea masajului cardiac extern

150
 se aplică pe faţa anterioară a sternului, în treimea inferioară, palma mânii stângi, cu degetele
răsfirate în sus
 se aşează mâna dreaptă peste cea stângă în acelaşi mod
 se execută scurt, energic şi ritmic 60 compresiuni pe minut, apăsând sternul cu braţele întinse
(cu toată greutate corpului), astfel încât să se deplaseze cu 6-8 cm la adult spre coloana
vertebrală
 se lasă apoi să revină toracele spontan la normal fără a ridica mâinile de pe sternul bolnavului

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI DIGESTIVE

Sistemul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi glandele digestive. Tubul digestiv
include următoarele componente: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul,
intestinul subţire (duoden, jejun, ilion), intestinul gros ( cec, ascendent, transvers,
descendent, sigmoid,rect, orificiul anal).
Principalele simptome caracteristice pentru afecţiunile tractului gastro-intestinal sunt:
 dureri abdominale
 fenomene dispeptice (eructații, pirozis, vomă)
 hemoragii gastro-intestinale

Dureri gastrice - cauzele şi caracterul durerilor abdominale pot fi diferite. În afecţiuni

gastrice şi duodenale (bola ulceroasă şi gastrită) durerile sunt determinate de ingerarea
hrănii: pe nemâncate, peste 20 min. sau doua ore după luarea mesei, dureri nocturne.
Uneori durerile se ameliorează după ingerarea alimentelor. Durerile cauzate de
afecţiunile intestinului nu depind de ingerarea alimentelor. Durerile scad după defecaţie,
eliminare de gaze.
Localizarea durerilor:
 epigastrică postprandială sau nocturnă întâlnită în ulcer gastroduodenal
 retrosternală în bolile esofagului
 hipocondriul drept în afecțiuni ale vezicii urinare
 flanc stâng, drept în cancer de colon
 abdominală difuză în enterocolită
 fosa iliacă dreaptă în apendicită
În perioada de acutizare a bolii sunt posibile astfel de complicaţii ca perforaţiile gastrice şi
duodenale. Perforaţia este însoţită de o durere violentă, pe care bolnavii o aseamănă cu o lovitură
de „pumnal” în abdomen. Bolnavul ocupă o poziţie forţată, culcat pe spate cu picioarele aduse
spre abdomen sau ocupă poziţia genupectorală. Faţa bolnavului este palidă cu trăsături ascuţite,
abdomenul „de lemn”, retractat, nu participă la respiraţie, muşchii peretelui abdominal sunt
contractaţi, pulsul frecvent. Această complicaţie gravă necesită intervenţie chirurgicală urgentă.
Asistenţa de urgenţă în dureri gastrice:
 se vor culege date de la bolnav în privinţa caracterului şi duratei durerilor
 se va stabili legătura lor cu ingerarea hranei
 se va determina dacă sunt dereglări dispeptice (vomă, greaţă, pirozis, eructaţie)
 până la sosirea medicului, pacientul se va culca în pat
 se va aplica punga cu gheaţă pe abdomen

151
 În dureri gastrice se interzice categoric aplicarea termoforului şi administrarea
medicamentelor (substanţe analgetice) fără prescripţia medicului.

Eructaţia(râgâiala) este o eliminare bruscă din stomac în cavitatea bucală a gazelor

sau a unei cantităţi mici de conţinut gastric.
Eructaţia poate să apară la:
 înghiţirea unei cantităţi mici de aer (aerofagie)
 consumarea în grabă a hranei
 în unele patologii gastrice
 în neuroze.
Eructaţiile fetide sunt rezultatul stazei în stomag și procesul de putrefacţie a
proteinelor din hrana ingerată, ce se reține în stomac și se întâlnesc în:
 în ptoza gastrică (coborârea stomacului)
 insuficienţa funcţiei motorie a stomacului
 stenoze gastrice şi duodenale provocate de boli ulceroase.
Asistența medicală în eructații. Pentru reducerea eructaţiei, se recomandă:
 consumarea de lichide şi alimente fără grabă,
 evitarea consumării lichidelor cu paiul
 evitarea băuturilor carbogazate
 renunţarea la guma de mestecat
 renunţarea la fumat
 verificarea protezei dentare; montarea greşită a protezei poate provoca inghiţirea de aer
suplimentar în timpul consumării de lichide/alimente
 tratarea arsurilor stomacale.
Pirozis (arsură) este o senzaţie de usturime, pe care bolnavul o simte după stern sau în
regiunea epigastrică. Uneori arsura se răspândeşte până la faringe. Se întâlneşte adesea în
afecţiunile gastrice, care decurg cu hiperaciditatea sucului gastric. Acest simptom este
determinat de pătrunderea conţinutului gastric în esofag, a cărui mucoasă este foarte
sensibilă la acţiunea acizilor care se conţin în sucul gastric.
Simptomele pirozisului :
 senzaţie de arsură apărută retrosternal, ce se accentuează după masă şi durează câteva minute
sau ore
 gust acru, amar în gură
 halena - respiraţie urât mirositoare
 regurgităţi
Pentru suprimarea arsurilor se recomandă:
 consumarea porţiilor mici de alimente
 se va mânca cu cel puţin trei ore înainte de culcare şi se vor evita gustările nocturne sau cele
dinaintea somnului
 menţinerea greutăţii conform vârstei şi taliei (obezitatea creşte foarte mult presiunea
intraabdominală şi favorizează astfel refluxul gastroesofagian)
 renunţarea la fumat, deoarece acesta este un factor ce stimulează relaxarea sfincterului
esofagian inferior
152
 limitarea consumului de alimente condimentate sau bogate în grăsimi
 purtarea hainelor comode, lejere, se vor evita centurile
 la indicaţia medicului se vor administra substanțe medicamentoase (omeprazol, lansoprazol,
ranitidina, famotidina, cimetidina, nizatidina)
 pentru lichidarea completă a pirozisului ca simptom, pacientul trebuie să fie tratat de boala de
bază care a cauzat simptomul
Voma (vărsătura) reprezintă eliminarea involuntară prin cavitatea bucală uneori şi pe
nas a conţinutului stomacal. Voma este un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian,
obținută prin contracția mușchilor abdominali.
Voma poate fi:
 de origine centrală (cerebrală) centrul bulbar este influenţat direct prin creşterea presiunii
lichidului cefalorahidian - creşterea tensiunii intracraniene (meningite, encefalite, tumori). Se
produc fără nici un efort, nu sunt precedate de senzaţii de greaţă şi de stare generală alterată.
 de origine periferică excitaţia bulbului vine de la periferie. Este de origine digestivă,
urogenitală, boli infecţioase, tulburări metabolice şi endocrine, agenţi chimici, medicamentoşi
etc. Voma de origine periferică prezintă simptome premergătoare: greaţă; salivaţie abundentă;
ameţeli; tahicardie; dureri de cap. Voma care se repetă des istovesc bolnavul, provocând
deshidratarea organismului, pierderea microelementelor, mai ales al potasiului.
Frecvenţa vărsăturilor:
 ocazionale ( intoxicaţii alimentare sau boli infecţioase acute)
 frecvente (stenoza pilorică)
Asistența medicală în vomă:
 în funcţie de starea pacientului, asistentul medical îl aşează în poziţie semişezândă,
şezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de marginea patului
 îl linişteşte
 îl ajută în timpul vărsăturii şi păstrează produsul eliminat
 îi oferă un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală după vărsătură
 la indicaţia medicului îi administrează medicaţie simptomatică
 suprimă alimentaţia pe gură şi alimentează pacientul parenteral
 rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu linguriţa
 face bilanţul lichidelor consumate şi eliminate
 monitorizează funcţiile vitale
 se va nota în foaia de observaţie cantitatea și ora când s-a produs voma
Hematemeză - sânge eliminat prin vărsătură. În stomac sângele fiind digerat –apare
vărsătura de culoare brună – culoarea „zaţului de cafea”. Această culoare se datoreşte
clorhidratului de hematină – care ia naştere din hemoglobină sub influienţa acidului clorhidric
din stomac. Dacă hemoragia este abundentă, evacuarea conţinutului stomacal se face mai repede,
sângele neavând timp să fie digerat - atunci vărsăturile vor conține sânge proaspăt - roşu.
Hematemeza este urmată de emiterea unor scaune melenice.
Hemoragiile gastro-intestinale sunt clasificate în:
 hemoragii digestive superioare incluzând: esofagul, stomacul, duodenul
 hemoragii digestive inferioare: ce cuprind intestinul subţire şi intestinul gros
Cauze:
 varicele esofagiene
153
 ulcerul gastric şi duodenal
 eroziuni gastrice
Simptomele asociate pierderilor sangvine pe cale digestivă includ: anemie cronică, paloarea
tegumentelor şi mucoaselor, oboseală, palpitaţii, transpiraţii reci, sete, senzaţie de frig, scăderea
T.A., astenie, dispnee, anxietate, agitaţie, stres, scaune de culoare închise sau pozitive
pentru hemoragiile oculte în cazul sângerărilor pe termen lung, dacă pierderea sangvină este
masivă şi acută la pacient poate surveni şoc hipovolemic şi trebuie reechilibrat hidroelectrolitic
urgent, deoarece riscul de deces este foarte crescut.
Intervenţiile autonome ale asistentului medical în hemoragia gastrică:
 repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă (în hemoragii masive - în poziţie
trendelemburg, pentru menţinerea unei circulaţii cerebrale adecvate)
 se interzice efortul fizic (efortul fizic poate accentua hemoragia sau poate agrava tabloul
clinic)
 asistentul medical va linişti bolnavul şi aparţinatorii
 va aplica punga cu gheaţă în regiunea epigastrică
 va colecta sângele eliminat de la bolnav şi-l va prezenta medicului
 va efectua igiena cavității bucale cu capul aşezat într-o parte, fără a deplasa bolnavul
 va urmări şi nota pulsul, tensiunea arterială (în hemoragiile masive urmărirea se va face din
oră în oră)
 repausul la pat durează cel puţin 3 zile după oprirea hemoragiei
Intervențiile delegate ale asistentului medical:
 va aplica măsurile indicate de medic
 va pregăti sânge izogrup, izo-rh şi instalează transfuzia de sânge
 va administra medicaţie hemostatică
 va pregăti şi administra în cazurile indicate sedative: fenobarbital, diazepam (pentru calmarea
stării de agitaţie)
 va recolta sânge pentru determinarea hematocritului, numărul hematiilor, hemoglobină
(hemograme)
 va recolta scaun pentru a-l trimite la laborator
 va suprima alimentaţia pe cavitatea bucală, bolnavul primind numai lichide reci cu linguriţa şi
bucăţele de gheaţă în prima zi.

LAVAJUL GASTRIC

Lavajul gastric - reprezintă evacuarea conţinutului stomacal și curaţirea mucoasei de

exudate şi substanţe străine toxice utilizând sonda gastrică.
Scop terapeutic - golirea conţinutului gastric şi curăţarea mucoasei gastrice de elemente
patologice restante la acest nivel.
Scop diagnostic - obţinerea unor produse patologice din stomac pentru examinări de laborator
(biochimice, bacteriologice)
Indicații:

 în intoxicații (de orice origine)

 în staze gastrice

154
 în pregătirea preoperatorie - în intervenţii pe stomac sau în cazul unei anestezii generale
 în vome repetate
 înainte de examinări urgente radiologice și endoscopice a stomacului
Contraindicații:
 bolnavi cu maladii cardio-pulmonare în stare gravă
 ulcer gastric
 cancer gastric
 hepatite cronice (cu presupunerea existenței varicelor esofagiene)

Pregătirea pacientului
Psihologică: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare,
importanţa colaborării sale (se asigură cooperarea pacientului, acordul său);
Fizică:
 se aşează pacientul şi se protejează cu un prosop în jurul gâtului
 se îmbracă șorțul de protecţie
 se îndepărtează proteza dentară (când este cazul)
 se oferă o tăviţă care pacientul o va ţine sub bărbie
Pregătirea materialelor necesare:
De protecţie: două şorţuri de protecţie din cauciuc sau polietelenă, prosoape, muşama.
Sterile:
 sonda gastrică sterilă
 pensa hemostatică
 manuşi pentru cel ce execută procedura
 seringa de 20 ml
Nesterile:
 pâlnie
 tăviţă renală
 vas cu capacitatea 5-10 l
 apă curată de t0 20-250C, dacă e necesară spălătura gastrică glaciară se foloseşte apa rece
10-150C
 recipient pentru căptarea lichidului de spălătură (lighean)
Medicamente:
 Cărbune activat în suspensie, sau alt antidot sau medicament la indicaţia medicului.
Tehnica efectuării:
 Introducerea sondei - sonda se ţine ca stiloul, se măsoară distanţa de la dinţii incisivi
până la ombelicul bolnavului plus lungimea palmei lui. Se umezeşte cu apă şi se pune după
rădăcina limbii capătul ei orb. Bolnavului i se propune să înghită respirând adânc pe nas. În
timpul acesta sonda se introduce în esofag (cu atenţie ca să nu se răsucească). Dacă apar semne
de sufocare, tuse, cianoză – sonda se extrage imediat, deoarece ea a nimerit în trahee.
 I fază: la capătul extern se uneşte pâlnia, se coboară la nivelul genunchilor bolnavului.
Prin ea se elimină conţinutul gastric. Pâlnia se ţine înclinată (se evită pătrunderea aerului) se
toarnă 1l apă. Pâlnia se ridică treptat cu 25 cm. mai sus de nivelul gurii. Se aşteaptă până apa
coboară la gâtul pâlniei.

155
  II fază: Pâlnia se coboară la nivelul iniţial (poziţia pâlniei verticală). Apa cu conţinutul
gastric umple repede pâlnia. Lichidul se varsă în vas. Procedurase repetă până când apa de
spălătură va ieşi curata. Dacă în sonda apare sânge procedura se întrerupe. Dacă după intoxicaţii
au trecut multe ore şi o parte de produse sunt în intestin, după spălătura gastrică se introduce prin
sonda 6 – 10 ml sulfat de magneziu. Pentru analiza de laborator, lichidul de spălătură gastrică se
colectează din prima porţie, într-un vas curat cu capac. Se completează bonul de analiză.
Complicaţii posibile:

 senzaţii de greaţă şi vomă

 sonda poate pătrunde în laringe: apare reflexul de tuse, pacientul se înroşeşte la faţă apoi
devine cianotic, se sufocă
 sonda se poate înfunda cu resturi alimentare
 se pot produce bronhopneumonii de aspiraţie
Profilaxia complicaţiilor:
 respectarea tehnicii efectuării spălăturii gastrice
 este contraindicat manevrarea brutală a sondei, ceea ce poate duce lalezarea faringelui sau
esofagului
 urmărirea atentă a stării pacientului în timpul procedurii
 când se îndepartează sonda se urmărește ca conţinutul ei să nu se scurgă în faringe
Reorganizarea locului de muncă
 sondele gastrice se dezinfectează (prevenirea răspândirii infecţiei)
 se reorganizează locul de lucru.

RECOLTAREA SUCULUI DUODENAL ŞI A BILEI

Sondajul duodenal reprezintă introducerea unei sonde cu o olivă metalică dincolo de

pilor, realizând o comunicare între duoden şi mediul exterior.
Scopul:
Explorator
 extragerea conţinutului duodenal compus din bilă (A, B, C), suc pancreatic şi secreţie proprie;
 aprecierea funcţiei biliare a ficatului
 descoperirea unor modificări anatomopatologice ale organelor care dau aspectul, cantitatea,
compoziţia chimică sau morfologică a sucurilor extrase prin sondaj
 depistarea unor boli parazitare ale duodenului sau căilor biliare
Terapeutic
 drenarea căilor biliare, eliberarea bilei ce staţionează un timp mai îndelungat în vezica biliară;
 introducerea unor medicamente care au o acţiune directă asupra ficatului sau a căilor biliare.

Indicaţii:

 colicistite cronice
 litiază biliară
 afecţiuni ale sistemului digestiv, hepatice, biliare, etc.

Contraindicaţii:
156
 insuficienţa cardiovasculară decompensată
 stricturi ale esofagului şi arsurile lui
 boala ulceroasă în perioada acutizării
 hemoragii gastrointestinale
 ciroza hepatică
 vicii cardiace decompensate
 anevrismul aortei
 surmenaj fizic
 excitabilitate psihică
Pregătirea pacientului:
Psihic: se informează pacientul şi se explică necesitatea tehnicii. Este important de explicat
pacientului esenţa pregătirii şi tehnicii sondajului duodenal şi de primit acordul lui.
Pregătirea alimentară: Cu 2- 3 zile înainte se recomandă ca bolnavul să excludă din raţia
alimentară produse ce provoacă meteorizm (varză, lapte, mere, boboase etc.), în ajun alimentaţia
este uşoară, cina nu mai târziu de ora 18 00, înainte de somn la ora 2100 - 2200 – două linguri de
miere la un pahar cu apă caldă sau 5-6 picături de sol. atropină 0,1%.
Fizic:
 procedura se efectuează pe nemâncate
 se efectuează în cabinetul de sondaje
 se protejează cu muşama şi aleză
 se îndepărtează proteza dentară (după caz)
 se aplică tăvița renală sub bărbie

Pregatirea materialelor necesare:

De protecţie: muşama, aleză și prosop
Sterile: sonda Einhorn, 2 seringi de 20,0 ml, mănuşi sterile, pensă hemostatică, eprubete
Nesterile: tăviţă renală, stativ pentru eprubete, pahar cu apă, pernă cilindrică sau pătură rulată,
scăunel, spirtieră, termofor
Medicamente (soluţii pentru excitare): soluție de sulfat de magneziu 33% sau sol.glucoză 40%,
sau sol. NaCl 10%
Tehnica efectuării:

Etapa I - asistentul medical face marcaj pe sondă, măsurând de la dinţii incisivi până
la ombelic plus lungimea palmei pacientului sau înalţimea pacientului minus un metru.
Se aşează pacientul în poziţie şezândă la marginea patului sau pe scaun. Sonda cu olivă
metalică sterilă este înghițită de către bolnav.
Etapa II - bolnavul se culcă în decubit lateral drept, sub rebordul costal drept se aplică
termoforul, învelit cu un scutec, iar în regiunea rebordului drept se aplică sulul (o pernă,
pătură rulată, etc.). Piciorul drept este flectat în genunchi şi adus spre abdomen, iar
stângul întins. Lângă cavitatea bucală se aplică prosopul personal şi o cuvă renală pentru
eliminarea salivei din cavitatea bucală.
Peste 20 - 30 min prin mişcările motorii ale stomacului, sonda este propulsată în
duoden.
Pentru a ne convinge unde se găseşte sonda se cunosc două metode de control:

157
  la capătul extern al sondei se uneşte seringa, întroducându-se aer, dacă la introducerea
aerului se simte o balonare, atunci sonda este în stomac, dacă bolnavul nu simte discomfort -
sonda este în duoden.
 se extrage cu seringa conţinutul: dacă e străveziu şi mediu acid - sonda este în stomac,
dacă e galben şi mediu bazic – sonda este în duoden.
Etapa III - recoltarea celor trei porţii:
Porţia A - când sonda ajunge în duoden prin ea se elimină un conţinut galben auriu,
capătul extern al sondei se introduce în prima eprubetă şi corespunde cu porţia (A), ce
constiuie conţinutul duodenal. După terminarea eliminării primei porţii introducem prin
sondă cu seringa unul din excitanţi (Sulfat de Magneziu 33%) 40 - 60 ml, încălzit la
temperatura de 400C, după ce capătul sondei se pensează pe 20 -30 min.
Porţia B - se înlătură pensa, capătul distal al sondei se introduce în eprubetă a doua
ce corespunde cu porţia (B), prin sondă începe să se elimine un lichid verde-brun, vâscos,
ce reprezintă conţinutul vezicii biliare. De obicei din această porţie se recoltează bilă
pentru însămânţare şi deaceea avem nevoie de o eprubetă sterilă cu dop.
Porţia C - după ce încetează să se elimine conţinutul vâscos verde-brun, începe să se
elimine un lichid mai deschis, limpede transparent, capătul sondei se introduce în
eprubeta ce corespunde cu porţia (C) - acesta este conţinutul căilor biliare. După
efectuarea sondajului, sonda se pensează și atent se extrage fară a provoca durere
bolnavului se clăteşte gura cu apă.
Pregătirea produsului pentru examen de laborator
Stativul cu eprubetele etichetate se trimite la laborator, însoţit de o fişă pe care se
indică numele şi prenumele bolnavului, scopul analizei, data, numărul fişei medicale şi
semnătura asistentului medical.
Accidente

 înnodarea sondei datorită contracţiilor pereţilor stomacali în timpul senzaţiei de vărsătură

 încolăcirea sondei în stomac
 greţuri şi vărsături
 imposibilitatea drenării bilei cauzată de un obstacol funcţional (spasmul sfincterului Oddi) sau
anatomic (coagularea bilei vâscoase)
De ştiut
 sunt situaţii când sonda nu pătrunde în duoden datorită unui spasm piloric, relaxarea
spasmului piloric se poate face prin administrare de medicamente antispastice
 în cazul înnodării sondei în stomac, extragerea se va face cu atenţie pe cale bucală cu ajutorul
unei spatule linguale şi a unei pense (chiar dacă a fost introdusă pe cale endonazală)
De evitat
 aspirarea conţinutului sondei la extragerea ei
 oboseala pacientului prin prelungirea duratei sondajului peste 3 ore
 grăbirea înaintării sondei

Colectarea bilei pentru analiza bacteriologică

Scop : diagnostic
Utilaj: eprubetă sterilă cu dop, primită din laboratorul bacteriologic, spirtieră

158
Tehnica efectuării:
În timpul colectării porţiei ,,B” se va recolta 2-3ml., în eprubeta sterilă în felul următor:
 se aprinde lampa de spirt
 se ia sonda şi se comprimă ce degetul I şi II a mânii dreapte
 marginile eprubetei şi capătul sondei se flambează
 colectăm în eprubetă cîţiva ml., de bilă în aşa fel ca capătul sondei să nu atingă marginile
eprubetei
 sonda se introduce în eprubeta cu proba ,,B” pentru a recolta restul bilei
 încă odată se flambează marginile eprubetei și se pune dopul
 analiza se trimite în laboratorul bacteriologic

Sondajul orb (tubajul orb) – are ca scop îmbunătăţirea evacuării conţinutului vezicii biliare.
Nu necesită o pregătire specială, se poate efectua şi la domiciliu.
Indicaţii:
 colecistite cronice cu funcţia motoare slăbită a vezicii biliare.
Contraindicaţii:
 colecistita acută
 litiază biliară
Utilajul necesar:
 500 ml de apă minerală alcalină degazată, încălzită la temperature de 38 - 40°C sau 60,0 ml.,
sol. sulfat de magniu 33% sau 60,0 ml., sol. glucoză 40%, sorbit, xilit
 termofor
 prosop
 două gălbenușe de ou crude
Tehnica efectuării:
 dimineaţa, pe nemâncate pacientul bea 0,5 l de apă minerală
 pacientul este așezat în poziția de decubit lateral drept, sub rebordul costal se aplică
termoforul
 peste 1 h bea 2 gălbenuşuri de ou şi preea poziția inițială
 procedura durează 1,5- 2h.
Factorii ce contribuie la holestază şi la dezvoltarea maladiilor vezicii biliare sunt:
 suprasolicitările psiho - emoţionale
 alimentaţia neregulată, cu abuz
 obezitatea
 prezenţa focarelor cronice de infecţie (tonzilite, sinusite, carii dentare)
 hipodinamia
 factorii ereditari.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU DISFUNCŢII INTESTINALE

Simptomele specifice în afecțiunile intestinale sunt:

 meteorismul
 constipaţia
 diareia
159
Meteorism (balonarea abdomenului) este o disfuncţie intestinală dispeptică, ce se caracterizează
prin formarea excesivă a gazelor în intestin şi dereglarea evacuării lor.
Meteorismul poate fi cauzat de:
 întrebuinţarea alimentelor la digestia cărora are loc formarea excesivă a gazelor în intestin
(varza, boboasele, laptele, făinoasele etc.)
 dereglarea microflorei intestinale
 dereglarea funcţiei pancreasului şi a ficatului
 ocluzie intestinală
 dereglarea funcţiei motoare a intestinului
 după intervenții chirurgicale la organele cavitaţii abdominale
 acţiunea unor preparate medicamentoase și narcoticelor
 aerofagie (înghiţirea unei cantităţi excesive de aer).
Bolnavii cu meteorism acuză senzaţia de greutate, balonare în abdomen, uneori localizare
concretă.
Îngrijirea pacienţilor cu meteorism presupune:
 observarea şi examinarea pacienţilor pentru determinarea cauzelor meteorismului
 excluderea din alimentaţia pacientului a alimentelor ce pot provoca meteorism
 administrarea :
o cărbunelui activat: 1p x 3 ori pe zi
o preparate fermentative (festal, digestal)
o infuzie de romaniţă, mărar
o aplicarea tubului pentru evacuarea gazelor.
Constipaţie - reţinerea evacuării materiilor fecale din intestine mai mult de 48 ore. Ea poate fi
cauzată de:
 întrebuinţarea alimentelor sărace în celuloza vegetală
 scăderea funcţiei motoare a intestinului (constipaţii atonice sau spastice)
Se întâlneşte mai des la:
 persoanele cu mobilitate fizică scăzută
 persoanele în vârstă
 persoanlele cu alimentaţie incorectă.
Simptome: uneori, constipaţia poate evolua timp îndelungat fără simptome.
Se manifestă prin :
 dureri abdominale
 balonari care se atenuează sau dispar în urma defecaţiei
 cefalee
 miros urât al materiilor fecale
 astenie
 transpiraţie
 insomnie
 subfebrilitate, ca urmare a absorbţiei în exces a substanţelor toxice din materiile fecale.
În caz de constipaţie, asistentul medical trebuie să:
 anunţe medicul
 supravegheze respectarea regimului alimentar (dieta nr.3)

160
 supravegheze aportul de lichide (nu mai puţin de 2 litri pe zi)
 mobilizeze fizic bolnavul
 combată stresul (învaţă pacientul tehnici de relaxare, pacienţii trebuie să gândească pozitiv)
 administreze preparate: laxative, purgative, supozitorii
 efectuieze clisma evacuatoare.

Diaree- este evacuarea fregventă a intestinului (cel putin de 3 ori pe zi) de consistență moale sau
apoase.
Diareea poate fi cauzată de:
 diferite patologii ale stomacului, intestinului, pancreasului (gastrite, enterite, colite,
pancreatite)
 boli infecţioase ( dezenterie, holeră)
 toxicoinfecţii alimentare etc.
Simptome:
 colici abdominale uneori chiar intense
 distensie abdominală
 greţuri şi chiar vărsături
 deshidratare
 febră
 scaune cu sânge
În caz de diaree, asistentul medical trebuie să:
 anunţe medicul
 observe frecvenţa, caracterul scaunului
 colecteze materiale fecale pentru analize de laborator
 respecte regulile de igienă personală
 explice pacientului necesitatea respectării dietei nr.4
 supravegheze aportul de lichide
 administreze preparate conform prescripțiilor medicale (antidiareice, anticolinergice şi
antibiotic)

Aplicarea tubului de evacuarea gazelor

Tubul pentru evacuarea gazelor este un tub elastic cu pereţi groşi, cu lungimea de 30-
50 cm., şi diametrul de 1-1,5 cm., capătul, care se introduce în intestin, este rotungit în
jurul orificiului central şi are orificii laterale.
Indicaţii – meteorism.
Scopul – eliminarea gazelor din colon în caz de meteorism abdominal (imposibilitatea de a
evacua gazele în mod spontan)
Materiale necesare: tifon, ulei de vazelină steril, un cearşaf umezit sau bazinet cu apă, tub de
gaze steril, muşama, aleză, paravan
Pregătirea pacientului. Bolnavul ocupă o poziţie de decubit lateral stâng sau dorsal, sub bazin
se aşterne un cearşaf sau scutec.
Introducerea tubului:
 capătul rotungit al tubului se lubrifiază cu vazelină sterilă, cu ajutorul unui tampon de tifon

161
 se îndepărtează fesele bolnavului cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă se introduce tubul de
gaze prin anus se introduce în rect, mai departe în colon prin mişcări rotative până la o adân-
cime de 20 -30cm
 capătul extern se acoperă cu scutec umezit sau se introduce în plosca cu apă
 bolnavul este învelit, tubul se lasă cel mult pentru 2 ore, după aceea se înlătură încet, tubul
folosit se pune la dișeuri infecțioase
 după înlăturarea tubului, regiunea perianală se şterge cu un tampon uscat de tifon, dacă pielea
este iritată, ea se unge cu un unguent neutru
 dacă este necesar procedura se va repeta de 1-2 ori cu interval de 1-2 ore
Reorganizarea locului de muncă
 tubul se supune prelucrării
De evitat:
1. Menţinerea tubului de gaze mai mult de 2 ore, poate produce escare ale mucoasei rectal.
2. Folosirea tampoanelor de vată pentru lubrifierea tubului – firelele de vată întroduse în
rect pot irita mucoasa.

În caz dacă în intestin s-au acumulat materii fecale dense şi introducerea tubului
este îngreuiată, înainte de a introduce tubul de gaze se face o microclismă cu
glicerină sau decoct de romaniţă. În caz de hemoroizi, tubul de gaze se introduce
cu o deosebită atenţie de către medic.

CLISMELE. RECOLTAREA MATERIILOR FECALE

Clisma este o formă specială a tubajului, prin care se introduc diferite lichide, uleiuri în
intestinul gros.

După efectul urmărit, clismele se împart în:

Clisme evacuatoare sunt:
 evacuatoare propriu-zise
 înalte
 prin sifonaj
 uleioase
 purgative
Clisme terapeutice sunt:

 medicamentoase (cu efect general sau local)

 alimentare (clisme hidratante, picătură cu picătură)

Clisme cu scop explorator

 baritate ( suspenzie de bariu)

Scopul:

162
 evacuarea conţinutului intestinului gros
 introducerea unor substanţe de contrast, cu scopul de a executa examinări radiologice
 alimentarea sau hidratarea bolnavului
 introducerea unor substanţe medicamentoase în organism pe cale rectală

Clisma evacuatoare este introducerea prin anus în rect şi colon a lichidului pentru evacuarea
materiilor fecale şi gazelor din segmentul inferior al intestinului.
Indicaţii:
 în constipaţii
 la pregătirea pentru examinarea radiologică sau endoscopică a intestinului
 înainte de operaţii
 înainte de aplicarea clismelor medicamentoase, alimentare.
Contraindicaţii:
 boli inflamatori acute ale intestinului gros (rectului)
 tumori ale rectului şi ale intestinului
 hemoragii hemoroidale şi gastrointestinale
 inflamaţia acută a organelor abdominale (apendicita acută, colecistita acută, peritonită)
 insuficienţa cardiovasculară în stare de decompensare
 primele zile după operaţie la organele cavităţii abdominale
Pregătirea pacientului:
 pregătirea psihologică a pacientului: este anunţat preventiv şi se explică esența procedurii;
 pregătirea fizică a pacientului: clisma se va efectua în sala de clisme sau salon, în salon se
izolează patul cu paravanul şi se protejează cu muşama şi aleză
 bolnavul este aşezat comod în:
o decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate
o decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat
Pregătirea necesarului
 materiale de protecţie: paravan, muşama, aleză
 materiale sterile: canula rectală, casoletă cu şervete de tifon, pară de cauciuc (pentru
copii)
 materiale nesterile: stativ, irigatorul cu tub de cauciuc cu lungimea de 1,5 - 2 m. şi
diametru de 10mm, tăviţă renală, bazinet, apă caldă la temperatura de 350-370C (500-
1000ml pentru adulţi, 250ml - adolescenţi, 150 ml - copii, 50 - 60ml - sugari)
Tehnica efectuării
 asistentul medical se spală pe mâini, le dezinfectează, îmbracă mănuşile şi şorţul de muşama
 se fixează canula la tubul irigatorului, se închide robinetul, se umple irigatorul cu apă
 se lubrifiază canula cu un tifon
 se fixează irigatorul pe stativ
 cu mâna stângă, asistentul medical îndepărtează fesele pacientului
 cu mâna dreaptă introduce canula prin anus în rect 10-12 cm. (mai întâi spre ombilic 3-4
cm., apoi paralel cu coccisul 5-8 cm)
 se deschide robinetul şi se reglează viteza de scurgere a apei prin ridicarea irigatorului
deasupra patului pacientului

163
 se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul tubului de scurgere, apoi
se retrage canula
 se propune pacientului să reţină lichidul aproximativ 10 min., după ce va elibera intestinul
 utilajul folosit se supune prelucrării

Clisma uleioasă reprezintă introducerea în rect a uleiurilor vegetale, încălzite la 380 C cu ajutorul
îunei seringi sau cu para de cauciuc.
Indicaţii:

 constipaţii
 în caz când clisma evacuatoare nu are efect
 în primele zile după operaţie
 după naştere
 retenţii îndelungate de scaun însoţite de dureri abdominale

Contraindicaţii:

 procese inflamatorii acute ale segmentului inferior a intestinului gros

 fisuri ale orificiului anal
 prolaps rectal
 procese ulceroase
 colite
 hemoragii intestinale
Utilajul necesar:
 para de cauciuc sau seringa Jane
 tub de evacuare a gazelor
 50 - 200 ml ulei încălzit până la temperatura 37-380C
 muşama, ploscă

Tehnica efectuării:
 clisma se face pe noapte, înainte de somn, se preântâmpină pacientul, că după efectuarea
clismei este de dorit să nu se ridice din pat până dimineaţa
 poziţia bolnavului: decubit lateral stâng, picioarele flectate spre abdomen
 în para de cauciuc se aspiră 50-200 ml de ulei de ricină sau floarea soarelui (steril) încălzit la
temperatura 37-380C
 capătul orb al tubului (sau canula parei de cauciuc) se lubrifiază cu vazelină şi se introduce
prin anus în intestin la o adâncime de aproximativ 10 cm
 se introduce lent uleiul în intestin timp de 7 - 10 min

164
 după ce tubul sau canula se extrage încet şi se supune prelucrării, iar bolnavul timp de 15 - 20
min. va sta culcat în aceeaşi poziţie pentru a preveni scurgerea uleiului
 evacuarea conţinutului din intestin are loc peste 10 - 12 ore (dimineaţa)
 dacă procedura nu are efect, ea se repetă, uneori clisma uleioasă nu provoacă scaun, dar starea
pacientului se ameliorează, durerile abdominale se micşorează şi scaunele lubrifiate şi
înmuiate de ulei se evacuiază uşor printr-o clismă evacuatoare, aplicată la 10-12 ore după
introducerea uleiului

Complicaţii:

 revărsarea uleiului (atunci când nu se respectă timpul şi tehnica de introducere a uleiului)

 lezarea anusului şi a rectului
 hemoragii

Clisma terapeutică (medicamentoasă) -este o metodă de administrăre internă a

medicamentelor (per rectum), folosite mai frecvent în tratamentul local.
Scopul: de a introduce în organism anumite substanţe medicamentoase (când
administrarea orală este imposibilă) sau de a exercita un efect local asupra mucoasei.
Indicaţii:

 bolnavii inconştienţi
 bolnavi care refuză luarea medicamentelor pe cale orală
 patologii gastrice
 la copii mici (sugari)
 stări de deshidratare
Contraindicaţii:

 hemoragii intestinale
 diaree
 constipaţie
 prolaps rectal
Utilajul necesar:
 pară de cauciuc sau seringa Jane cu capacitatea 100 - 200 ml
 tub elastic (de evacuare a gazelor)
 200 ml substanţă medicamentoasă, încălzită la temperatura 37-380C
 vazelină
 scutec, muşama, ploscă
 şerveţele de tifon

Tehnica efectuării:
Poziţia bolnavului: decubit lateral stâng, picioarele flectate spre abdomen;
 în seringa Jane se aspiră 50 - 200 ml substanţă medicamentoasă, încălzită la temperatutra 37-
380C (dacă temperatura este mai mică apare senzaţia de defecaţie şi medicamentul nu reuşeşte
să se absoarbă)

165
 asistentul medical cu mâna stângă îndepărtează fesele, iar cu dreapta prin mişcări de rotaţie
întroduce tubul elastic prelucrat anterior cu vazelină la o adâncime de 15 - 20 cm
 capătul extern al tubului se uneşte cu seringa în care se găseşte substanţa medicamentoasă
 soluţia se introduce în porţiuni mici, la o presiune mică
 se scoate atent seringa împreună cu tubul

Pentru a evita excitarea mecanică, termică şi chimică a intestinului medicamentele

administrate trebuie să fie: de concentraţie relativ mică; diluate într-o soluţie
izotonică caldă de clorură de sodiu.

Recoltarea probelor de materii fecale

Coprocultura este însămânțarea materiilor fecale pe un mediu de cultură pentru identificarea
anumitor microbi patogeni. Important ca recoltarea să se facă înainte de începerea unui tratament
antibiotic. Pentru controlul eficienţei tratamentului antibiotic proba se recoltează după 5 zile de
la ultima doză de antibiotic administrată.
Tehnica efectuării:
 materiile fecale se recoltează în recipiente speciale (coprorecoltoare) sterile.
 recoltarea se face din proba emisă spontan.
 se alege o porţiune reprezentativă (cu mucozităţi, striuri de sânge, consistenţă mai moale,
etc) şi se ia o cantitate cât încape în linguriţa coprorecoltorului.
 după prelevare se recomandă ca proba să ajungă la laborator în cel mai scurt timp.

Dar când lipsesc materiile fecale atunci se efectuează recoltarea din rect cu ajutorul ansei
metalice, în eprubetă sterilă prevăzută cu dop. După recoltare marginile eprubetei şi dopul se
flambează la lampa cu alcool, se etichetează cu numele de familie, scopul data, secţia şi se
trimite la laborator. Este bine ca insămânţarea produsului recoltat să se facă imediat la patul
bolnavului, căci numeroşi germeni se distrug prin acţiunea antagonistă a florei de asociaţie.

Examenul coproparazitologic
Se utilizează recipiente speciale (coprorecoltoare) fără mediu de transport.
Deoarece unii paraziţi intestinali nu elimină ouă sau larve în mod continuu, se recomandă
repetarea examinării de 3 ori la intervale de 3-5 zile.Un singur rezultat negativ nu are valoare
diagnostică de excludere a unei infestări parazitare intestinale.
 se recoltează materii fecale emise spontan în orice moment al zilei.
 din bolul fecal se aleg zone modificate (cu mucozităţi, striuri de sânge, consistenţă moale,
etc) şi se prelevează cu linguriţa coprorecoltorului câte o porţiune de mărimea unei alune
din 3 locuri diferite ale bolului fecal (max. jumătate de recipient).
 este contraindicat contactul probei cu apă sau urină.
 după prelevare se recomandă ca proba să ajungă la laborator în cel mai scurt timp. până la
predarea recipientului în laborator, acesta se păstrează la rece (la frigider).
 trei examinări sunt recomandate şi în caz de verificare a eficienţei terapiei după
tratamentul unor parazitoze intestinale, trebuie recoltate la 3-4 săptămâni de la terminarea
acestuia pentru protozoare şi 5-6 săptămâni pentru specii de Taeniae.

166
  dacă bolnavul elimină în scaun parazitul, acesta se trimite împreuna cu fecalele la
laborator pentru identificare, transportul paraziţilor se face într-o eprubetă în ser
fiziologic sau în apă sărată uşor.
Raclajul perianal este indicat pentru diagnosticul infestării cu oxiuri (Enterobius vermicularis).
 recoltarea se efectuează dimineaţa, la prima oră, înainte ca pacientul să se mobilizeze din
pat (sau la 2-3 ore după culcare), înainte de a avea scaun şi fără igiena locală.
 cu ajutorul unui tampon de vată sau tifon montat pe o ansă metalică, umectat în glicerină
sau soluție fiziologică se şterg bine pliurile anale, fesele desfăcându-se foarte bine cu
mâna.
 tamponul se introduce în eprubetă, se pune dopul.
 după prelevare se recomandă ca proba să ajungă la laborator în cel mai scurt timp.
Proba de digestie (examenul coprologic). Această probă constă în examinarea macroscopică,
miroscopică și determinarea componenței chimice a maselor fecale și permite aprecierea funcției
digestive a sistemului gastrointestinal.
 se recoltează materii fecale în recipient special (coprorecoltor) fără mediu de transport.
 timp de o săptămână înainte de recoltare nu se administrează bariu, efedrină, prozerină,
preparate de bismut, fer, uleiuri minerale, laxative, supozitoare, creme, lubrifianţi
(remedii ce schimbă aspectul fecalelor și care intensifică peristaltismul intestinal).
 pe o perioada de 3 zile înainte de recoltare nu se vor consuma băuturi alcoolice şi se va
respecta următorul regim alimentar zilnic: 50-150 g unt, 150-200 g carne roşie, 500 ml
lapte dulce, 200-300 g cartofi, 100 g pâine.
Proba pentru hemoragii oculte:
 cu 3-4 zile înainte de examinare din alimentație se vor exclude ouăle, carnea, peștele,
merele, legumele verzi, pacientul va evita consumul de alcool şi antiinflamatoare
nesteroidiene (aspirină, diclofenac, indometacin, ibuprofen, piroxicam)
 recoltarea se poate face din materiile fecale emise în orice moment al zilei
 se recoltează materii fecale în recipient special (coprorecoltor) câte o porţiune de
mărimea unei alune din 3 locuri diferite ale bolului fecal (maximal jumătate de
recipient).
 proba are stabilitate 24 ore la temperatura de 2°C – 8°C
 este contraindicat contactul probei cu apă sau urină
Nu se recomandă recoltarea în următoarele situaţii:

la femei în perioada menstruaţiei sau la mai puţin de 3 zile de la terminarea

menstruaţiei
la  pacienţi cu leziuni hemoroidale sângerânde
la pacienţi cu hematurie
Sângele menstrual, urina hematurică sau sângerările rectale (hemoroizi sau fisuri
anale) pot duce la obţinerea de rezultate fals pozitive.

METODELE RADIOLOGICE DE DIAGNOSTIC ÎN AFECŢIUNILE

167
 SISTEMULUI DIGESTIV

Metodele radiologice de diagnostic permit explorarea tractului digestiv. Datele

furnizate de examinările radiologice adesea sunt decisive pentru diagnostic şi
diagnosticul diferenţial şi pot reprezenta semne a unor modificări patologice.
Reguli generale de pregătire a bolnavilor pentru examinări radiologice. Examinarea
radiologică prevede pregătirea condițiilor de mediu, precum şi pregătirea bolnavilor.
 pregătirea condiţiilor de mediu revine asistentului de radiologie, temperatura încăperii trebuie
să fie corespunzătoare, cca 20°C
 înştiinţarea serviciului de radiologie despre examinarea cerută pentru a se putea planifica în
ordinea urgenţei
 pregătirea bolnavului se va face în funcţie de examinarea cerută
 transportarea bolnavului la serviciul de radiologie se va face în funcţie de starea lui după
normele transportului intraspitalicesc, el va fi întotdeauna însoţit de asistentul de salon
 în timpul examinării asistentul medical acordă ajutor bolnavului şi medicului. Bolnavul va fi
dezbrăcat, iar bijuteriile vor fi îndepărtate pentru ca umbra lor să nu schimbe aspectul
radiologic real, dacă deplasarea bolnavului este contraindicată se foloseşte aparatul portativ
de roentghen - diagnostic care se a aduce la patul bolnavului.
Radiogastroscopia este o metodă radiologică de examinare a stomacului. Bolnavul
este așezat între sursa de raze Roentghen și ecran, imaginea fiind citită imediat.
Radioscopia asigură o orientare rapidă, dă o imagine dinamică, reflectă modificările
funcționale ale organului examinat şi evidențiază prin mişcarea bolnavului sub ecran şi
zonele ascunse ale organelor.
Scopul este explorator - care determină forma, mărimea, poziţia, mobilitatea stomacului,
se poate determina ulcerul stomacal, cancer etc.
Indicaţii:
 ulcer stomacal în stadii de remisie
 cancer stomacal
 stenoză a esofagului
Contraindicații:
 ulcer stomacal în stadii de acutizare
 gastrită acută

 hemoragie gastrică
 arsuri ale mucoasei stomacului, esofagului
 abdomen acut
 peritonită
 sarcină
 insuficiență cardiovasculară decompensată
 intoleranță la suspensia de bariu.
Pregătirea utilajului:
 pahar

 lingură
 sulfat de bariu
168
 200 ml de apă
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii.

Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării - se suspendează administrarea medicamentelor ce
conţin bismut, fier, iod, calciu sau bariu pe cale orală, deoarece caracterul lor ar putea cauza
erori la interpretarea rezultatelor
 pacienţii respectă un regim alimentar ușor digerabil (supe, terci, pâine neagră, produse lactate
fermentate) se interzic fructele, legumele, laptele proaspăt, varza, boboasele, cartofii, ridichea
etc.
 în ajun de examinare, seara se ia o cină uşoară (terci, ceai) – la orele 1800
 în cazul constipațiilor, seara în ajun examinării se efectuează o clismă evacuatoare sau se
administrează preparate purgative
 procedura se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală şi nu se
fumează
 pacientul, însoţit de asistentul medical se prezintă în cabinetul radiologic, se dezbracă, se
poziționează în fața ecranului şi la solicitarea medicului va înghiţi cantitatea indicată de bariu,
pregătită anterior. Dacă bolnavul are greţuri, i se va cere să respire adânc până când greţurile
dispar. eliminarea bariului din stomacul sănătos va începe imediat şi se termină în 2-3 ore,
umplând ansele intestinului subţire, după 6-8 ore - în cec, iar după 24 ore se umple colonul în
întregime
 peste 1,5-2 ore după examinare bolnavul poate să mănânce
Irigoscopia - este o metodă radiologică de examinare a intestinului gros cu
ajutorul substanței de contrast.
Scopul este explorator, care determină forma, poziţia, starea mucoasei, tonusul şi
peristaltica intestinului gros, o mare importanţă are punerea în evidenţă a diferitor maladii
(tumori, polipi, ocluzii).
Indicații:
 colită ulceroasă

 tumori ale intestinului gros

 ocluzii intestinale
 diverticuloză
 polipi

Contraindicații:
 colită ulceroasă în stadii de acutizare
 hemoragii hemoroidale
 hemoragie intestinală

Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
 ulei de ricină 30-50 ml
 suspensie sulfat de bariu 20%, 150 - 200 ml, încălzită pe baie de apă la temperatura de 37-
38°C.
169
Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării
 din alimentaţia bolnavului se exclud alimentele care provoacă fermentaţia în intestin (pâine,
paste făinoase, laptele proaspăt, varza, boboasele, cartofii)
 cu o zi înainte de irigoscopie se exclud medicamentele ce slăbesc tonusul şi perisaltismul
intestinal (papaverina, atropina, no-spa etc.)
 după prânz, pe la orele 1400 - 1500, bolnavului i se dau 2 linguri de ulei de ricin, pentru ca
conţinutul intestinului subţire să nu umple colonul până în ziua următoare. Purgativele saline
nu se administrează deoarece irită intestinul, provocând frecvent un scaun lichid
 în ajun pacientul nu ia cina
 se efectuează înainte de culcare o clismă, dimineaţa cu 2 ore înainte de irigoscopie se
efectuează încă o clismă evacuatorie
 procedura se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală şi nu
se fumează
 pacientul, însoţit de asistentul medical se prezintă în cabinetul radiologic, ca substanţă de
contrast pentru irigoscopie se foloseşte suspensia de bariu la care se adaugă tatină 5-10 gr la 1
litru de apă, care se încălzeşte la temperatura 37-380 C. Taninul măreşte tonicitatea colonului,
inhibă secreţia de mucus şi favorizează evidenţierea leziunilor minime incipiente
 substanţa de contrast se administrează printr-o clismă
 se introduce tubul de evacuare a gazelor
 se aspiră în para de cauciuc sau irigatorul Esmarch 200 ml sol. de contrast
 se uneşte para de cauciuc la tubul de evacuare a gazelor şi se introduce substanţa de contrast
 apoi se scoate tubul de evacuare a gazelor împreună cu para de cauciuc
 la solicitarea medicului, pacientul se aranjează în decubit ventral, lateral drept, apoi în decubit
dorsal, efectuându-se clişeele radiologice
 după ce bolnavul este invitat să-şi golească intestinul şi apoi este readus pe masa radiologică
pentru a efectua încă un clişeu radiologic, deoarece adeziunea resturilor de bariu pe suprafaţa
mucoasei într-un strat subţire permite urmărirea detaliilor reliefului mucoasei intestinului gros

Îngrijirea bolnavului după irigoscopie - bolnavul se ţine sub supraveghere, deoarece

eliberarea rapidă a intestinului gros de suspensia de bariu provoacă deseori dureri în
abdomen, slăbiciune generală până la starea de colaps.
Colicistografia este examenul radiologic al vezicii biliare cu ajutorul substanţei de contrast.
Scopul este explorator. Are o importanţă diagnostică pentru cercetarea mărimii,
conturului, formei şi dimensiunilor vezicii biliare şi a căilor biliare. Prin această metodă
se pot aprecia prezenţa pietrelor în vezica biliară, cancerului, deformaţiilor şi altor
maladii.
Indicaţii:
 litiază biliară
 tumori ale vezicii biliare

 polipi
 deformații ale vezicii biliare şi a căilor biliare.
Contraindicații:
 colicestită în stadiu de acutizare
170
 inflamaţii acute a căilor biliare

 ciroza ficatului
 hepatite virale acute
 hiperfuncţia glandei tiroide
 vicii cardiace decompensate
 diabet zahart decompensat
 intoleranţă faţă de preparatele de iod.

Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
 substanţă de contrast (bilignost, bilitrast, biligrafină) 20% -20 ml şi tot necesarul pentru
administrarea intravenoasă - colicistografia intravenoasă
 două gălbenuşuri de ou
 iopagnost 0,5 gr - substanţă de contrast pentru colicistografia per orală (1gr la 20 kg de masă
corporală).

Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării. Din alimentaţia bolnavului se exclud alimentele care
provoacă fermentaţia în intestin (pâine, paste făinoase, laptele proaspăt, varza, boboasele,
cartofii)
 în ajunul examenului pacientul ia o cină uşor digerabilă nu mai târziu de orele 1800
 după cină va lua substanţa de contrast care conţine iod - iopagnost - 4 gr, în decurs de 30 min,
după ce se culcă pe partea dreaptă pentru absorbţia bună a medicamentului
 bolnavul va fi prevenit, că după luarea substanţei nu se consumă hrană, medicamente, se
permite folosirea unor cantităţi mici de lichide
 la orele 2000 - 2100 se face prima clismă evacuatorie
 dimineaţa, pe la orele 600 se fac două clisme evacuatorii
 dimineaţa pe nemâncate, bolnavul se prezintă în cabinetul radiologic, unde se efectuează
clişeele radiologice
 după examinare, pacientul bea 2 gălbenuşuri de ouă
 prin colicistografie se poate determina chiar şi gradul de contracţie şi de golire a vezicii
biliare.

Colicistografia intravenoasă. În cabinetul radiologic se culcă bolnavul pe masa

renghenologică şi i se administrează 20 ml de substanţă de contrast (bilignost, bilitrast)
20% dizolvat în 100 ml sol. fiziologică în perfuzie cu viteza 60 pic/min. Apoi după 15
min după administrare, medicul înregistrează clişee renghenologice. Această metodă
cercetează nu numai vezica biliară ci şi căile biliare. După ce bolnavului i se dau două
gălbenuşuri de ou crud şi se efectuează încă o serie de clişee pentru cercetarea contracţiei
vizicei biliare.

171
 METODELE ENDOSCOPICE DE DIAGNOSTIC ÎN AFECŢIUNILE
SISTEMULUI DIGESTIV

Fibroesofagogastroduodenoscopia (FEGDS) - această metodă se efectuează pentru

vizualizarea mucoasei esofagului, stomacului şi duodenului cu ajutorul esofago-gastro-
duodenoscoapului flexibil cu fibre optice.
Scopul explorator și terapeutic
Indicaţii:
 suspectarea tumorilor
 diagnosticul afecțiunilor esofagului, stomacului şi duodenului
 înlăturarea polipilor
 prelevarea bioptatului pentru examen histologic
Contraindicații:
 stenoza esofagului
 vicii cardiace decompensate
 anevrism aortic
 infarct miocardic
 ciroza ficatului
 boli psihice
Pregătirea pacientului: în ajunul examenului pacientul ia o cină ușoară pe la orele
00
18 . Se explică bolnavului că în timpul examenului nu i se permite să vorbească şi să
înghită saliva şi dacă are o proteză mobilă, se scoate. Dacă bolnavul acuză meteorism, în
ajun va primi fermenţi. Se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se consumă lichide, nu
se fumează.
Cu 15-20 min până la examen se administrează bolnavului sol. de atropină 0,1% -1 ml
(inhibă secreţia mucoasei căilor respiratorii). Apoi bolnavul se conduce în cabinetul
endoscopic. Bolnavul se culcă pe masa de examinare în decubit lateral stâng cu capul pe
spate şi îndoaie genunchiul drept și pune mâna stângă pe umărul drept, iar cea dreaptă pe
şoldul drept. Medicul efectuează procedura.
Rectоromanoscopie - este explorarea endoscopică a segmentului inferior al tubului
digestiv. Scopul este punerea în evidenţă a modificărilor porţiunii terminale a tubului
digestiv până la o adâncime de 30 cm de la orificiul anal: rectul, ampula rectală şi
segmentulinferior al colonului sigmoidian. Rectoromanoscopia este o metodă inofensivă.
Singura contraindicaţie o constituie starea generală gravă. Pentru rectoromanoscopie
poziția bolnavului este genupectorală, se acoperă cu un cearșaf, medicul introduce
rectomanoscopul 20-30cm anterior lubrefiat cu ulei de ricină şi prin dispozitivul
endoscopic vizualizează mucoasa rectului, asistentul pregăteşte lamele de sticlă pentru
prelevarea biopsiei din mucoasa rectului.
Colonoscopia permite vizualizarea mucoasei intestinului gros.
Scopul
 explorator - inspecţia, prelevări de bioptat
 terapeutic - administrarea substanţelor medicamentoase, îndepărtarea polipilor

Indicaţii:
172
 colită ulceroasă
 tumori, polipi ai intestinului gros
 colectarea materialului pentru examen histologic
 administrarea substanţelor medicamentoase pentru efectuarea tratamentului local
Contraindicații:
 caşexie
 vicii cardiace decompensate
 anevrism aortic
 infarct miocardic
 hemoragie hemoraidală, intestinală etc
Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
 ulei de ricină 30-50 ml
 scutec protector
 cearsaf
 colonoscop
 preparate purgative (diufalac)
Pregătirea pacientului:
Cu 3 zile înainte de examinare se exclud produsele alimentare ce provoacă
fermentarea și putrezirea lor. În ajun pacientul nu ia cina, se efectuiază 2 clisme
evacuatorii cu intervalul 30-60 min. După prânz în ajun se dă bolnavului să bea 30-50 ml
de ulei de ricină. Înainte de somn se administrează bolnavului calmante. Dimineața, cu 2
ore înainte de examen, se face din nou o clismă evacuatoare. În ziua examenului nu se ia
dejunul. Sau golirea intestinului se va realiza prin administrarea preparatelor purgative
conform indicației medicului. Cu 30 min înainte se efectuează premedicația (soluție de
sulfat de atropină 0,1 % sau platifilină 0,2%, analgină 50%). Bolnavul însoțit de
asistentul medical se prezintă în cabinetul de colonoscopie, se așează în decubit lateral pe
partea stângă cu piciorul drept adus spre abdomen flectat în genunchi, se acoperă cu un
cearșaf și medicul efectuează colonoscopia, introducând colonoscopul anterior lubrefiat
cu ulei de ricină, prin mișcări circulatorii, vizualizând prin obicetiv mucoasa intestinului.
Pregătirea bolnavului pentru examinări ultrasonore:
Pregătirea bolnavului este minimală către examinări ecografice. Preventiv bolnavului i se
administrează purgative, spasmolitice și calmante. Cu cel puțin 12 ore înainte de examinare
bolnavul nu se alimentează. Pentru examinarea organelor bazinului mic, bolnavul va servi 500 -
700 ml de lichid cu 2-3 ore înainte de examinare, ceea ce asigură examinatorului o vizibilitate
mai bună.
Examinările celorlalte organe, cordul, vasele mari, rinichii, glanda mamară, tiroida nu necesită
nici o pregătire.

173
 PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI ALE
SISTEMULUI EXCRETOR

Rinichii realizează funcții prin unitatea lor morfofunctională, nefronul.

Funcțiile rinichilor sunt:
 secretorie – formarea urinei, funcția de bază a rinichilor, prin aceasta rinichii contribuie la
păstrarea în limitele normalului a diferitelor constante fiziologice ale mediului intern, adică la
menținerea homeostazei
 excretorie – eliminearea urinei
 menținerea homeostazei volemice și osmolaritatea lichidelor organismului
 reglarea TA
 reglarea metabolismului fosfo-calcic.
Pentru a-și putea satisface funcțiile în condiții normale, trebuie să existe o perfuzie sanguină
renală adecvată și integritatea morfo-funcțională a glomerulului, a sistemului tubular și a
interstițiului.
Simptomele principale în afecțiunile aparatului renal sunt:
 durere în regiunea lombară
 edemul renal
 hipertensiunea renală
 tulburări de diureză
Durerea renală este o durere surdă uneori se localizează în regiunea unghiului costovertebral
și care poate să se propage până la ombelic (distensia capsulei renale).
Colica nefritică, este o durere lombară (între coaste și ilion), care iradiază în partea de jos a
abdomenului sau în regiunea epigastrică, este adesea însoțită de grețuri și vărsături.
Durerea vezicală (durere în partea de jos a abdomeului sau dureri în regiunea pubiană), este
cauzată de o vezică hiperdestinsă sau printr-o inflamație a vezicii. Sunt asociate și micțiuni
imperioase, tenesme (dorință continuă de micțiune), disuria.
Una dintre cele mai frecvente manifestări a unor boli ale rinichilor și căilor urinare este colica
renală (durerea ureterală). Acest sindrom se caracterizează pin apariția durerlori subite în
regiunea lombară, care se propagă în jos de-a lungul ureterului spre regiunea inghinală, organele
genitale externe până la coapsă. Durerile pot fi însoțite de grețuri, vomă, ridicarea tensiunii
arteriale.
Asistența medicală în colica renală
 se aplică termoforul pe regiunea lombară
 se administrează preparate medicamentoase spasmolitice și analgezice
 băi fierbinți (temperatura apei să fie până la 40 C)
Baia are o acțiune analgezică, deoarece contribuie la relaxarea căilor urinare în jurul
calculului situat în lumenul acesteia. Băile fierbinți sunt contraindicate bolnavlori cu boli
cardiovasculare și vârstnicilor. După acordarea primului ajutor și încetarea durerilor, bolnavul
trebuie consultat la medicul urolog.
Edemul renal. În afecțiunile renale, edemul apare mai ales în locurile cu un țesut conjunctiv
mai lax (pleoape, față, pielea abdomenului, a spatelui, regiunea pelviană și spațiul

174
retroperitoneal). Factorii de apariție ai edemului renal sunt reprezentați de creșterea hidrofiliei
tisulare, reabsorbția crescută de sare și apă, tulburarea permiabilității capilare generale și
reducerea presiunii coloidosmotice a plasmei. În dezvoltarea edemelor renale prezintă importanță
atât factorii renali cât și cei extrarenali.
Asistența medicală în edeme
 asistentul medical zilnic monitorizează cantitatea de lichid consumat și eliminat în 24 h
 se limitează sarea de bucătărie până la 1-3 gr
 se limitează consumul de lichid până la 1 litru
 se administrează substanțe diuretice la indicația medicului
 zilnic se cântărește bolnavul
Hipertensiunea renală. Există un șir de afecțiuni renale care sunt însoțite de implicare în
procesul patologic al sistemului vascular și se caractreizează prin creșterea presiunii arteriale.
Principalul mecanism fiziopatogenic este reprezentat de ischemia renală. În urma scăderii
afluxului sangvin spre rinichi este stimulată secreția de renină. Renina la rândul ei stimulează
producerea angiotenzinei I, care este transformată de către enzima de conversie în angiotenzina
II, care are ca efect vasoconstricția arterelor periferice și implicit creșterea T/A sistematice.
Angiotenzina II la fel acționează asupra glandelor cortico-suprarenale prin stimularea sintezei de
aldosteron, ce are ca afect retenția ionilor de sodiu (Na) și apoi cu creșterea implicită a volumului
sangvin și creșterea tensiunii arteriale.
Asistența medicală în HTA renală
 bolnavii sunt examinați minuțios zilnic
 monitorizarea tensiunii arteriale și a pulsului
 monitorizarea diurezei și a bilanțului hidric
 limitarea aportului de sare de bucătărie până la 1-3 gr pe zi
 limitarea aportului de lichide pină la 1 litru pe zi
 administrarea de medicamente antihipertensive conform prescripțiilor medicului

RECOLTAREA URINEI PENTRU INVESTIGAȚII DE LABORATOR

Urina este un lichid biologic de excreție, secretat de catre nefroni (unități funcționale

ale rinichiului), care se scurge pe căile urinare excretorii (calice, bazinete, uretere) și se
acumulează în vezica inainte de a fi evacuată prin uretra. Urina este un lichid de culoare
galben-pai, limpede în momentul emisiei ei, cu un miros specific și reacție slab acidă. Ea
este constituită din apă, în care sunt dizolvate substante
neorganice (sodiu, potasiu, calciu, magneziu sub formă de cloruri, sulfati, fosfati),
organice (uree, creatinină, acid uric, acizi, enzime, hormoni, vitamine).
Volumul urinei  în mod normal este între 1,2 - 1,8l în 24 ore, dar variază în funcție
de varstă, de cantitatea de lichide consumate, de alimentație, de activitatea fizică, de
climat etc. Urina are o compoziție chimica complexă și poate suferi modificări în
anumite stări patologice. Analiza completă de urină include determinarea caracterelor
fizice (culoare, aspect, greutate specifică), chimice (pH, proteine, glucoza, corpi cetonici,
bilirubină, urobilinogen, nitriți) și examenul microscopic al sedimentului (leucocite,
hematii).

175
Pot fi realizate mai mult de 100 de teste diferite din urină care analizeaza diferite aspecte și în
urma carora se poate stabili diagosticul unor afectuni.

 înainte de test, pacientul nu trebuie să ingere alimente care pot

colora urina, cum ar fi afine, sfecla, rubarba
 să nu facă efort fizic intens
 femeile trebuie să anunțe medicului dacă au menstruație sau sunt în
perioada premenstruală. Este posibil ca specialistul să recomande recoltarea
urinei după aceasta perioadă.
 medicul poate întreba pacientul dacă ia mendicamente care colorează urina.
Acestea includ vitaminele grupului B, antibiotice (rifampicină) si altele.
 Este bine ca pacientul să anunțe medicul dacă utilizează diuretice, intrucât
acestea pot afecta rezultatul.
Caracteristicele urinei:
 Culoare:
o normal: galben deschis pană la galben închis
o anormal: multe alimente și medicamente influentează culoarea urinei. Urina incoloră
poate fi declanșata de diabetul netratat. Urina de culoare închisă poate fi
rezultatul deshidratării. Urina roșie poate însemna  prezența sângelui în urină
(hematurie).
 Transparența:
o normal: clara
o anormal: urina tulbure poate fi determinată de puroi (globule albe), sânge (hematii),
spermă, bacterii, fungi, cristale, mucus sau o infecție parazitară, cum este tricomonaza.
 Densitatea specifică:
o normal: 1010 – 1025
o anormal: o densitate specifică foarte mare înseamnă o urină concentrată și poate fi
provocată de ingestia insuficientă de lichide sau pierderea acestora (varsături
severe, transpirații, diaree) sau prezența unor substanțe (proteine sau glucoză) în urină. O
densitate specifică foarte mică inseamnă prezența unei urini diluate, care poate fi cauzată
de ingestia excesivă de lichide, afecțiuni renale severe și folosirea diureticelor.
 Ph-ul:
o normal: 4,6 – 7,4
 anormal: unele alimente (cum sunt citricele, produsele lactate) și medicamente (cum sunt
antacidele) pot afecta pH-ul urinei.
 Proteinele:
o normal: absente
o anormal: prezența proteinelor în urină poate semnifica afecțiuni ale rinichilor, o
infecție, cancer, hipertensiune arterială, diabet, lupus eritematos sau glomerulonefrită.
Prezența proteinelor în urină poate însemnă, leucemia, intoxicația cu mercur sau plumb
sau preeclampsia la gravide.
 Glucoza:
o normal: absentă

176
 o anormal: administrarea de lichide intravenos poate determina apariția glucozei în urină.
Prea multă glucoză în urină poate fi cauzată de diabetul necontrolat, probleme ale
glandelor suprarenale, leziuni hepatice, leziuni cerebrale, anumite tipuri de intoxicații și
anumite afectiuni renale. Gravidele sanatoase pot avea glucoză în urină, lucru normal în
timpul sarcinii.
 Corpii cetonici
o normal: absenți
o anormal: prezența corpilor cetonici în urină poate însemna un diabet necontrolat, o dietă
foarte săracă în carbohidrați, infometare sau tulburari de alimentație (cum sunt anorexia
nervoasă și bulimia), alcoolism, sau intoxicația cu alcool tehnic. Corpii cetonici sunt
deseori găsiți în urină la persoanele care nu mănâncă timp de mai mult de 18 ore. Acest
lucru apare la persoanele care sunt bolnave și nu pot mânca sau la cele care
prezintă vărsături. Nivele scăzute de corpi cetonici pot fi, uneori, depistate chiar și în
urina femeilor gravide.
 Analiza microscopică:
o normal: globulele albe și roșii sunt absente sau prezente în cantitate foarte mică, la fel și
cilindrii. Nu trebuie să existe bacterii, fungi, paraziti, sau celule scuamoase. În mod
normal pot fi observate cateva cristale.
o anormal: globulele roșii în urină pot fi cauzate de leziuni renale sau
vezicale, litiaza renală, infecții ale tractului urinar, inflamații ale rinichilor
(glomerulonefrită), tumoare vezicală sau renală, lupusul eritematos sistemic. Globulele
albe în urină pot să apară datorită unei infecții a tractului urinar, unei tumori vezicale,
inflamației rinichilor, lupusului eritematos sistemic sau inflamației vaginale. Cantități
mari de cristale pot însemna litiaza renală, leziuni renale sau probleme de metabolism.
Unele medicamente și anumite infecții renale pot genera creșterea numărului de cristale
în urină.
Prezența bacteriilor în urină semnifică infecția tractului urinar. Fungi și paraziții (cum
este cel care determină tricomoniaza) pot semnifica prezența infecției urinare. Prezența
celulelor scuamoase arată, ca nu a fost pregătit suficient pacientul. Aceste celule nu
înseamnă că există o problema medicală, dar medicul poate cere pacientului să recolteze
din nou urina.
Colectarea urinei pentru determinarea diurezei este o investigaţie prin care se determină
cantitatea de urină emisă timp de 24 ore.
Scopul - explorarea funcţiei excretorii a rinichilor
Pregătirea materialului necesar:
 muşama, aleză, paravan (dacă pacientul este imobilizat la pat)
 se pregătesc recipientele: vase gradate, cu gât larg, spălate şi clătite cu apă distilată (pentru a
nu modifica compoziţia urinei), şi acoperite. Se poate utiliza orice recipient de 2-4 litri pe
care-l vom grada noi cu creion special sau pe benzi de leucoplast
Pregătirea psihică a pacientului - se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat):
 se izolează patul cu paravan de restul salonului
 se protejează patul cu muşama şi aleză

177
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 se informeză pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei
 colectarea începe dimineaţa, la o anumită oră, şi se termină în ziua următoare, la aceiaşi oră
 pacientul urinează dimineaţa la oră fixă, această cantitate de urină, de la prima emisie se
aruncă
 se colectează, apoi, toată cantitatea de urină emisă în decurs de 24 ore, până a doua zi, la
aceiaşi oră, păstrându-se şi urina de la ultima emisie
 pentru a împiedica procesele de fermentaţie, se vor adăuga, la urina colectată, cristale de
timol
 recipientul cu urină este etichetat și se păstrează la răcoare ferit de lumină
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasele se spală, se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru determinarea glucozei este o investigaţie de laborator prin care se
determină prezenţa şi cantitatea de glucoză în urină, în normă urina nu conţine glucoză.
Scopul - de a determina starea funcţională a pancreasului.
Materiale necesare:
 muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat)
 vas curat, uscat, gradat, cu capacitatea de 3 litri
 vas curat, uscat cu capacitatea de 200 ml
 baghetă de sticlă
Pregătirea psihică a pacinetului - se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu un paravan de restul salonului
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica efectuării
 în ajun asistentul medical explică bolnavului tehnica colectării
 urina se colectează în decurs de 24 ore şi se păstrează la rece, fără conservant
 după recoltare urina din vasul de 3 litri se agită cu o baghetă de sticlă pentru a preveni
precipitarea glucozei la fundul vasului
 se toarnă 200 ml. urină în vasul pregătit
 vasul se etichetează
 pe etichetă se indică cantitatea de urină colectată
 se expediază la labrator
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacienta în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul

178
Reorganizarea - vasul se spală și se dezinfectează
Colectarea urinei pentru urogramă este o investigaţie de laborator prin care examinează
proprietăţile urinei (cantitatea, culoare, densitate, pH-ul), şi prezenţa în urină a altor elemente
(celule epiteliale, eritrocite, leucocite, cilindri, cristale de săruri, mucus, etc).
Scopul - efectuarea analizei generale a urinei.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
vas curat şi uscat.
Pregătirea psihică a pacinetului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu un paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 asistentul medical explică bolnavului tehnica colectării urinei
 în ajun bolnavului i se dă un vas curat şi uscat
 înainte de a colecta urina pentru analiza generală la femei se efectuează toaleta intimă
 se colectează toată urina de dimineaţă (cu excepţia primei porţii de urină care se aruncă)
 vasul se etichetează, se trimite la laborator
 în timpul ciclului menstrual recoltarea urinei pentru examinare nu se recomandă
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşează pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea vasul se spală și se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru examenul bacteriologic (urocultura) este o investigaţie de labrator
prin care se determină prezenţa ori absenţa bacteriilor în urină.
Scopul - de a determina prezenţa agenţilor patogeni în urină.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
Pregătirea psihică a pacientului: se explică tehnica efectuării şi necesitatea ei.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat).
 se izolează patul cu un paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 înainte de colectarea urinei, bolnavului i se efectuează toaleta intimă
 se colectează porţia de mijloc a urinei în cantitate de 10 ml. în vasul steril
 marginile vasului se flambează
 vasul se etichetează
 vasul cu urină se trimite la laboratorul bacteriologic
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
179
Reorganizarea - vasul folosit se spală, se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru proba Niciporenco este o investigaţie de laborator prin care
se determină numărul de elemente (eritrocite, leucocite, cilindrii, etc.) într-un mililitru de
urină şi, implicit, funcţia de filtrare a rinichilor.
Scopul - determinarea funcţiei de filtrare a rinichilor.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
vas curat, uscat cu capac.
Pregătirea psihică a pacientului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea investigației.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 înainte de colectarea urinei, bolnavului efectuează toaleta intimă
 urina se colectează în orice timp al zilei, dar recomandabil dimineaţa
 se colectează porţia de mijloc a urinei
 vasul se etichetează
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea vasul se spală și se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru proba Zimniţchi este o metodă de examinare a stării funcționale a
rinichilor.
Scopul de a determina diureza generală (24h), cât și diureza de zi și nocturnă.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
8 vase curate, uscate.
Pregătirea psihică a pacientului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea efectuării
investigației.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se asigură intimitatea pacientului
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 asistentul medical pregăteşte seara în ajun 8 vase curate şi uscate
 vasul se etichetează
 bolnavul se trezește la ora 6 dimineaţa îşi goleşte vezica urinară, apoi urina se colectează din
3 în 3 ore în recipient aparte.
I porţie - la ora 6 - 9 V porţie - la ora 18 - 21
II porţie - la ora 9 - 12 VI porţie - la ora 21 - 24
III porţie - la ora 12 - 15 VII porţie - la ora 24 - 3
IV porţie - la ora 15 - 18 VIII porţie - la ora 3 - 6

180
 Dacă în decurs de 3 ore bolnavul nu s-a urinat, recipientul gol se etichetează și se trimite la
laborator. Dacă într-o porţie anumită cantitatea de urină depășește volumul vasului, restul urinei
se colectează într-un vas adăugător se etichetează cu inscripția: ,,urină suplimentară la porţia cu
numărul x’’ şi se trimite la laborator. Rezultatul probei Zimniţki sunt bune dacă cantitatea totală
a urinei colectate timp de 24 ore este suficientă (1,2 - 2 l).
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul se spală, se dezinfectează.
 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase poate provoca iritaţie,
maceraţie sau escare
 contaminarea vaselor pentru recltarea urinei compromite investigaţia

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INCONTENENȚA DE URINĂ

Afecțiunile reno-urinare adeseori favorizeaza apariția unui stres. Pacientului poate să-i
fie jenă în timpul examinării sau tratamentului din cauza necesității de a-și expune
organele genitale externe. Dacă prezintă incontinență, sentimentul de jenă crește.
Anxietatea în toate situațiile de stres poate produce la polakiurie și micțiuni imperioase.
Pacienții care suferă de afecțiuni urogenitale, ca și toți pacienții, indiferent de
afecțiune, au nevoia să fie respectați și înțeleși. Ei doresc să li se răspundă la întrebări,
pentru atenuarea temerilor și diminuarea intensității durerii.
Aspecte psihologice – izolarea, reducerea activității sociale, perturbarea relațiilor de
familie depresie, dependență de cei din jur (la persoane imobilizate), reacții negative față
de cei din jur.
Incontenența de urină reprezintă excreția involuntră, fără chemări de urinare.
Incontenența de urină poate rezulta în urma unor afecțiuni (infecții urinare), traumatisme
ale măduvei spinării, pierderea stării de conștiință, disfuncția sfincterului, creșterea
presiunii abdominale, leziuni obstetrice. Copiii și persoanele în vârstă sunt predispuse la
incontenență urinară fie prin lipsa de control al sfincterelor sau ca consecințe a unor
maladii. O formă de incontenență urinară la copii este enurezisul nocturn, cu cauze
multiple ce necesită îngrijiri complexe.
Asistența medicală în incontenență de urină
 se recomandă purtarea scutecelor
 asigură igiena locală riguroasă, toaleta intimă, schimbă lengeria de pat și de corp după fiecare
eliminare,
 aplică crema protectoare
 asigură aport lichidian adecvat, în funcție de bilanțul hidric, mai mare în prima jumătate a
zilei
 instalează sonda vezicală, la indicația medicului
 trezește pacientul din somn pentru a se urina
 învață pacientul poziția adecvată, care favorizează golirea completă a vezicii
 învață pacientul exerciții fizice specifice

181
 asistentul asigură intimitatea pacientului
 se va efectua igiena după fiecare micțiune
 se va schimba lengeria de corp și pat la necesitate
 se va asigura intimitatea pacientului
 se va încuraja pacientul să își exprime sentimentele în privința acestei dependențe. I se va
explica că incontenența este o consecință a problemei sale de sănătate.

RETENȚIA URINARĂ – ISCHIURIE

SONDAJUL VEZICAL

Ischiuria sau retenția de urină reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-și evacua
conținutul. Ea nu trebuie confundată cu anuria, care înseamnă lipsa secreției renale.
Ischiuria poate fi datorată unui obstacol, în calea de eliminare a urinei, ca: stricturi
cicatriciale a uretrei, calculi inclavați în uretră, hipertrofia prostatei sau a altor procese
din vecinătate, care comprimă calea de evacuare a urinei sau a unei paralizii a vezicii
urinare sau a sfincterelor, precum în mielită, polimielită, traumatisme medulare sau a unei
pareze tranzitorii în cursul infecțiilor grave (de exemplu febra tifoidă, meningită,
encefalită, septicemie, după intervenții chirurgicale intraabdominale) și în comă.
Retenția urinară determină o distensie extremă a vezicii urinare, situație ce va fi pusă
în evidență prin palpare deasupra simfizei pubiene, în timp ce, în caz de anurie, vezica
rămâne goală. În urma presiunii mărite din vezica urinară, dacă nu este un obstacol
mecanic, sfincterul uretral cedează și urina începe să se evacuieze picătură cu picătură.
Acest fenomen se numește ischiurie paradoxală sau incontenență prin regurgitare (prea
plin).
Dacă retenția de urină a apărut în perioada postoperatorie și după naștere, atunci se
poate de:
 a încerca de a elibera vezica urinară sub acțiunea sunetului provocat de getul de apă din
robinet
 a iriga organele genitale cu apă călduță
 a aplica termoforul
 a administra medicamente la indicația medicului
 în caz că aceste măsuri nu sunt efective, atunci la indicația medicului se efectuează sondajul
vezical
Indicațiile sondajului vezical
 retenții acute de urină (postoperator, adenom de prostată, neurogen, stricturi uretrale)
 explorări endoscopice ale uretrei, vezicii și uretrelor
 intervenții chirurgicale în bazinul mic sau la organele genitale la femei
 recoltarea de urină cu scop diagnostic
 incontenență urinară sau micțiuni prin supraplin
 monitorizarea diurezei
 determinarea urinei reziduale
182
 probe diferențiate a funcției renale
Contraindicațiile sondajului vezical
 infecții acute ale uretrei
 ruptură traumatică a uretrei, pentru a evita formarea căilor false sau agravarea hematomului
perineal
 stricturi uretrale
Cateterismul vezicii urinare la femei (sondajul vezical)
Indicații:
 pentru evacuarea urinei
 spălarea vezicii urinare cu substanțe dezinfectante indicate
 introducerea substantei medicamentoase cu scop terapeutic
 colectarea urinei pentru examenul de laborator
Utilajul necesar: cateter elastic, vazelină sau glicerină sterilă, cuvă renală sterilă, pensă, șervețele
sterile, soluții dezinfectante.
Tehnica efectuării
 asistentul medical își spală mâinele cu apă caldă și săpun, le dezinfectează cu alcool etilic de
700
 înainte de sondaj vezical se efectuează toaleta intimă a bolnavului
 poziția bolnavului este ginecologică
 asistentul medical stă din partea dreaptă a bolnavului, cu degetele 1 și 2 a mânei stângi se
desfac labiile mari și mici și descoperă orificiul extern al uretrei
 orificiul extern al canalului uretral și organele genitale externe se prelucrează cu tampoane
îmbibate cu soluție dezinfectantă. Cu mâna dreaptă și cu ajutorul pensei sterile se ia cateterul
lubrefiat cu vazelină sterilă și se întroduce în canalul uretrei până când din cateter apare
picătura de urină
 cateterul se extrage până a se elimina toată urina, pentru ca volumul mic de urină rămas să
spele canalul uretral
Complicațiile posibile
 infectarea vezicii urinare
 hemoragie
 traume
Profilaxia complicațiilor
 de respectat regulile aseptice și antiseptice în timpul sondajului vezical
 de respectat tehnica efectuării sondajului vezical
Cateterismul vezicii urinare la bărbați. La bărbați se ține cont de lungimea mai mare a uretrei și
prezența prostatei.
Indicații
 evacuarea urinei
 spălarea vezicii urinare cu soluție dezinfectantă
 introducerea substanței medicamentoase cu scop curativ
 colectarea urinei pentru examenul de laborator
Tehnica efectuării
 asistentul medical își pregătește mâinile conform stadardului
 bolnavul stă în decubit dorsal cu genunchii ușor flectați, între picioare se așază plosca
183
 asistentul medical sau medicul se poziționează în partea dreaptă a bolnavului
 retrage ușor prepuțiul, se spală și se dezinfectează capul penisului
 cu ajutorul pensei sterile, prin eforturi mici se introduce cateterul lubrefiat cu vazelină sterilă
în orificiul extern al uretrei
 cu mâna stângă se întinde penisul în sus în direcția cateterului
 când cateterul ajunge în vezica urinară, apar picături de urină la capătul lui extern
Incidente și accidente:
 apariția de căi false, datorită stricturilor uretrale
 apariția cheagurilor care obturează orificiile sondei
 traumarea uretrei în cadrul manevrei de cateterizare
Spălătura vezicii urinare (instilația). Prin spălătura vezicii urinare se înțelege introducerea unei
soluții medicamentoase prin sondă în vezica urinară.
Scop terapeutic
 îndepărtarea exudatelor patologice rezultate din inflamația pereților vezicii.
 pregătirea în vederea unor explorări (cistoscopie, pielografie)
Pregătirea materialului necesar
 de protecție - mușama și aleză, prosoape
 sterile: sonde Tiemann, nelaton sau sonde cu o singură cale (unidirecționale), casolete cu
tampoane, 2 pense hemostatice, seringa guyon, medii de cultură.
 nesterile: bazinet, tăviță renală
 medicamente indicate.
Pregătirea pacientului
Psihică
 se anunță și se explică necesitatea tehnicii
Fizică
 se izolează patul cu paravan
 se protejează cu mușama și aleză
 se așează pacientul în poziție ginecologică
 se efectuează toaleta regiunii genitale
Tehnica efectuării
 tehnica începe cu sondajul vezical
 după evacuarea conținutului vezicii urinare se adaptează la sondă seringa Guyon și se
introduce 80-100 ml soluție fără să se destindă vezica
 se retrage seringa și se lasă să se scurgă lichidul introdus, capătul sondei așezându-se pe o
compresă
 se notează cantitatea și aspectul lichidului de spălătură

 Tehnica se execută în condiții de perfectă asepsie

 Tehnica se execută cu prudență pentru a preveni complicațiile:
o hemoragii
o traumatisme
o infecții

184
 INVESTIGAŢII RADIOLOGICE, ENDOSCOPICE ŞI ULTRASONORE ALE
RINICHILOR ŞI CĂILOR URINARE

Urografia intravenoasă – este o metodă radiologică de examinare a rinichilor şi căilor

urinare cu ajutorul substanţei de contrast administrată intravenos.
Scopul:
 determinarea poziţiei rinichilor, formei, dimensiunilor.
 depistarea tumorilor, calculilor, malformaţiilor congenitale.
 cercetarea bazinetelor renale.
 stabilirea poziţiei, formei, dimensiunelor uretrelor.
 cercetarea vezicii urinare (localizare,dimensiune).

Indicaţii:
 afecțiuni ale rinichilor și căilor urinare.
Contraindicaţii:
 insuficienţă renală, hepatică, cardiovasculară decompensată.
 stări alegice.
 hipersensibilitate la iod.
 anemii hemolitice.
Pregătirea materialelor necesare:
 substanţa de contrast (urografin, verografin sau alt preparat prescris de medic)
 trusa antişoc.
 necesarul pentru injecţii i/v.
 materiale necesare pentru clismă evacuatoare.
Pregătirea psihică a pacientului:
 se anunţă şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
 se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar necesar pentru reuşita
acesteia.
Pregătirea alimentară a pacientului:
 cu 2-3 zile înaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care conţin
celuloză ( fructe, legume, făinoase, etc.) şi băuturi carbogazate.
 se reduce cantitatea de lichide consumate, iar în ziua examinării bolnavul nu mai
mănâncă şi nu mai bea (pentru reducerea volumului urinei). După examen bolnavul poate
reveni la regimul său obişnuit.
Pregătirea medicamentoasă:
 cu două zile înainte de examen pacientului se administrează per os 15-20 picături de
tinctură de valeriană de 3 ori pe zi, sau 1 tab. valeriană x 3ori /zi și cărbune activat 2 tab.
x 3 ori /zi.
 dacă pacientul suferă de constipaţii pe parcursul zilelor de pregătire, se vor administra
laxative. În constipaţii rebele se fac clisme evacuatoare.
Tehnica efectuării:
 se efectuează proba de toleranţă faţă de substanța de contrast. Se administrează 1-2 ml
substanţă de contrast i/v lent. Dacă pacientul prezintă o reacţie hiperergică, atunci se va

185
 întrerupe administrarea şi se anunţă medicul. Asistentul medical fixează efectuarea
probei şi rezultatul ei în fişa medicală de observaţie
 la 22.00 se va face o clismă evacuatoare
 în dimineaţa zilei examinării, cu 2 ore până la investigare se va mai face o clismă
evacuatoare
 până la investigare se va goli vezica urinară spontan sau prin sondaj
 pacientul este însoţit în cabinetul radiologic de către asistentul medical
Participarea la examen:
 asistentul medical ajută pacientul să ocupe poziţia în decubit dorsal pe masa de
radiografie, se eliberează abdomenul de îmbrăcăminte.
 se execută un clişeu radiologic
 substanţa de contrast se administrează i/v pe masa radiologică, foarte încet, cu multă
precauţie (20 ml timp de 5 min.), viteza excesivă poate să provoace dureri pe traiectul
venei.
Medicul efectuează o serie de clișeuri radiologice: peste 1 min.; 3-5 min.; 7-10 min.; 20-
30 min. La necesitate se va face un clişeu în poziţia verticală.
Îngrijirea pacientului după tehnică:
 va fi ajutat să se îmbrace, condus în salon şi în pat.
 peste 2 ore poate să servească masa.
 examenul va fi notat în foaia de observaţie.
complicaţii posibile:
 hipersensibilitatea la substanţa de contrast (senzaţie de arsură, furnicături, tahicardie,
ameţeli, stare de rău).
 şoc anafilactic (frison, vertij, greaţă, vomă, cefalee, scăderea t.a)

Cistoscopia este o metodă endoscopică invazivă de examinare a mucoasei vezicii urinare prin
intermediul unui sistem optic introdus prin uretră în vezica urinară.
Scopul:
 identificarea proceselor patologice endo-vezicale.
 identificarea inflamaţiilor specifice, nespecifice, tumorilor.
 identificarea malformaţiilor anatomice, calculilor.
 identificarea corpilor străini.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor:
 casolete cu materiale sterile.
 costum steril pentru medic, mănuşi sterile.
 soluţii anestezice( novocaină 0,5 %, lidocaină 2 %).
 seringă cu capacitatea de 20 ml.
 pense sterile .
 tampoane de vată sterile.
 cistoscopul cu accesorii sterile.
 sonde uretro-vezicale sterile.
 soluţii dezinfectante.
 tăviţe renale.

186
  alcool etilic 700
Pregătirea psihică a pacientului:
 se anunţă pacientul, explicîndu-i necesitatea tehnicii.
 la necesitate, cu 30 min., înainte de explorare i se administrează un sedativ.
 cu o oră înainte de examen va ingera 500 ml lichid (pentru a asigura fluxul urinar
necesar).
 pacientul îşi va goli vezica urinară.
 se efectuează toaleta organelor genitale externe şi a perineului cu apă şi săpun.
 va fi condus în sala de examinare.
 este ajutat să se urce pe masa specială ( de cistoscopie sau ginecologică).
 pacientul se aşează în poziţie ginecologică.
 se acoperă membrele inferioare cu câmpuri sterile, lăsându-se accesibilă regiunea
perineului.
Participarea la tehnică:
 cistoscopia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
 se prelucrează mâinile.
 se prelucrează cu antiseptic organele genitale externe, meatul urinar.
 pentru anestezie locală se introduc în uretră 20 ml sol.novocaină 0,5 %.
 se oferă cistoscopul medicului.
 după efectuarea cistoscopiei se efectuează o spălătură a vezicii urinare şi cistoscopul se
extrage.
Îngrijirea pacientului:
 pacientul va fi ajutat să se îmbrace şi transferat pe brancardă în salon.
 se administrează la neceitate calmante.
 se notează examenul în foaia de observaţii.

Ultrasonografia (USG). Examenul ultrasonor – reprezintă observarea directă pe un

ecran a organelor pline ale cavităţii abdominale (ficat, pancreas, splină, rinichi, vezică
biliară ) pentru a le studia structura şi dimensiunile.
Pregătirea pacientului:
Pregătirea pacientului – este importantă pentru obţinerea unei examinări de calitate. De dorit ca
pacientul să nu micţioneze cu circa 8 ore înainte de examinare pentru a putea evalua modificările
pielocalciale în condiţii pre şi postmicţionale şi pentru a putea examina concomitent vezica
urinară şi organele pelviene.
Pregătirea alimentară:
Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va consuma un regim fară alimente care balonează
intestinele (lapte, varză, cartofi, pâine neagră).
Pregătirea medicamentoasă:
Cu două zile înainte de examinare se administrează pacientului per os 15-20 picături tinctură
valeriană de 3 ori pe zi sau cărbune activat 2 pastile x 3 ori /zi.
Participarea la examen:
 examinarea are loc în cabinetul de ecografie
 pacientul este informat despre metodă

187
  pentru examinarea vezicii urinare se recomandă consumarea unei cantități suficiente de apă
plată, până la plenitudinea vezicii urinare, pentru o vizualizare eficientă
 pacientul eliberează abdomenul de îmbrăcăminte, se aşează în poziţia decubit dorsal pe
masa de examinare
 medicul efectuează examinarea
 pe măsura desfăşurării ecografiei, medicul realizează diferite clişee ale organului examinat
şi, eventual, ale modificărilor pe care le remarcă
 la finele examinării se şterge pielea minuţios de gel, este ajutat să se îmbrace
 se notează examenul în foaia de observaţie
 după examen pacientul reia regimul alimentar obişnuit
 examenul nu este însoţit de nici un efect secundar.

PREGĂTIREA PREOPERATORIE A BOLNAVULUI

Îngrijirea bolnavilor înainte de intervenția chirurgicală, în scopul pregătirii lor, variază

în raport cu motivul pentru care se face intervenția, cu starea generală a bolnavului,
precum și cu timpul avut la dispoziție până în momentul operației.
O bună pregătire a bolnavilor îmbunătățește prognosticul intervenției și reduce mortalitatea
intra - și postoperatorie. Ea constă dintr-o serie de măsuri luate cu scopul de a întări capacitatea
de rezistență a organismului și de a preveni complicațiile postoperatorii.
Pregătirea generală la care sunt supuși toți bolnavii inainte de intervenție constă din:
 menajarea bolnavului de traumatisme psihice și informarea lui asupra felului cum va decurge
operația
 explorarea capacitații de apărare a organismului, a gradului de reactivitate și de rezistență
față de șocul operator
 întărirea rezistenței organismului, prin reechilibrare hidroelectrolitică, normalizarea
proteinemiei, vitaminizarea și la nevoie alimentarea specială
 stabilirea datei intervenției în funcție de starea bolnavului
 golirea și la nevoie spălarea cavitaților naturale ale organismului (stomacul, colonul, vaginul,
vezica urinară) și toaleta bolnavului
 pregătirea bolnavului în vederea introducerii lui în sala de operație

Pregătirile speciale cuprind măsurile aplicate numai în cazul anumitor intervenții chirurgicale
și la anumiți bolnavi. Ele diferă de la caz la caz și au ca scop reechilibrarea unor deficiențe
funcționale ale organismului, ca: diabetul zaharat, insuficiența hepatică, tulburări de circulație,
stări cașectice, stări de anemie sau prevenirea unor eventuale complicații.
Posibilitatea de a aplica măsurile de mai sus este în funcție de timpul avut la dispoziție pentru
pregătirea bolnavilor. Din acest punct de vedere intervențiile chirurgicale se împart în:
a) operații necesare și urgente, când intervenția trebuie executată imediat, indiferent de starea
bolnavului
b) operații necesare dar neurgente, când intervenția trebuie executată, reprezentând singura
soluție de rezolvare pentru bolnav, însă îndată poate fi stabilită între limite destul de largi,
putându-se păstra timpul necesar pentru pregătirea bolnavului

188
c) operații care nu sunt absolut necesare și deci nici urgente, când intervenția se poate axecuta
la orice dată, asigurînd astfel timp suficient pentru pregătirile preoperatorii
Înainte de intervenții chirurgicale, bolnavii trebuie feriți de traumatisme psihice. Majoritatea
lor sunt obsedați de frica intervenției, ceea ce le scade rezistența organismului față de șocul
operator. Pentru corectarea acestui neajuns se recurge la regimul de protecție prin înlăturarea
factorilor care au o influență negativa asupra analizorilor, înlăturând suferințele psihice,
neliniștea, senzațiile dureroase și, prin asigurarea repausului pasiv și activ, prelungirea somnului
fiziologic și acordarea unei alimentații corespunzătoare.
Este bine dacă bolnavul nou este plasat într-un salon unde sunt internați bolnavi cu aceeași
afecțiune, pentru a se putea consulta cu ei asupra operației care-l interesează. Asistenta medicală
va contribui ca bolnavul să-și formeze convingerea că este bine îngrijit şi se găsește în siguranță,
cea ce îl liniștește și îl face sa accepte cu încredere intervenția.
În problema explorării capacitații de apărare și a gradului de rezistență a organismului,
asistentul are sarcina de a executa recoltările pentru examenul complet de urină, pentru
hemograma completă, pentru determinarea timpului de sângerare, coagulare și grupa sanguină. E
necesar de a măsura tensiunea arterială și de a asigura trimiterea bolnavilor la radioscopie
pulmonară. La bolnavii trecuți de 50 de ani,va recolta sânge și pentru determinarea glicemiei,
ureei și creatininei sanguine și se va îngriji de examinarea electrocardiografică a bolnavului. La
cererea medicului va pregati bolnavii pentru probele funcționale ale aparatului circulator și
respirator. În preajma intervențiilor mai mari se vor face recoltările necesare și pentru
determinarea concentrației ionilor de Na, Cl și K, precum și pentru determinarea proteinemiei.
Rezultatele examinărilor de laborator vor fi notate în foaia de observație, pentru a putea fi
urmărite de medicul operator.
Dacă perioada de îngrijire preoperatorie este mai lungă, asistenta va putea observa modul de
reacție a organismului bolnavului față de diferite medicamente sau alimente, depistând anumite
stări alergice față de alergeni medicamentoși sau alimentari.
Dacă intervenția se execută pe neașteptate, în funcție de urgența ei se va renunța la o parte din
explorările enunțate, după dispozițiile chirurgului.
Alimentația bolnavului trebuie să respecte regimul dietetic adecvat bolii de bază, asigurând
însă cheltuielile energetice necesare. În cazul bolnavilor cașectici se vor lua în considerare și
necesitațile pentru restabilirea masei corporale.
Eventualele tulburări ale echilibrului hidro-electrolitic sau ale proteinemiei vor fi corectate.
Hidratarea și mineralizarea organismului se vor face, în funcție de necesitățile și starea
organismului, după tehnica obișnuită. Carențele de proteine se vor restabili printr-o alimentaţie
corespunzatoare și prin transfuzii de plasmă și de sânge sau albumină umană. Aportul de potasiu
se poate face și pe cale bucală. În vederea restabilirii echilibrului hidroelectrolitic, asistenta
trebuie să urmărească atât pierderile cât și aportul de lichide, cunoscând că dezechilibrul
manifestat fie prin deshidratare, fie prin hiperhidratare și edeme scade deopotrivă rezistența
organismului. Se va urmări de asemenea o vitaminizare masivă a bolnavului.
Stabilirea datei intervenției este în funcție de starea bolnavului. La femei, intervenția nu se va
face în perioada menstruală. Se vor evita și perioadele de îmbolnăviri acute supraadăugate. Din
acest motiv, dacă în ziua fixată pentru intervenție bolnavul devine palid subfebril tușește sau
prezintă alte semne ale unei boli acute supraadăugate, asistenta trebuie să raporteze acest lucru
imediat medicului.

189
 Capacitatea bolnavului de a suporta operația este maximă atunci când rezultatele examinărilor
clinice și de laborator dau valori cât mai apropiate de cele normale (tablou sanguin, glicemie,
proteinemie etc.).
În cazul operațiilor de urgență, intervenția se execută imediat, fară să se ia în considerație
starea bolnavului, ciclul menstrual sau alte afecțiuni intercurente, întrucât indicația operatorie
este mai serioasă decât pericolul rezultat din intervenția executată în cursul tulburărilor
supraadăugate afecțiunii de bază.
În seara zilei dinaintea operației, bolnavii nu mai iau decât lichide, iar în ziua intervenției
rămân nemâncați pentru a preveni vărsăturile. Dacă interveția trebuie făcută de urgență și
bolnavul a mâncat în ziua respectivă, neștiind că va trebui să fie operat, atunci stomacul se va
goli prin spălătură gastrică. În caz de stenoză pilorică se vor executa spălături stomacale zilnice,
încă cu câteva zile înainte de intervenție.
Golirea intestinului gros se va face prin clisme evacuatoare în seara zilei dinaintea intervenției
și în dimineața operației. Purgativele, în special cele saline, deshidratează bolnavul, îi scad
rezistența, produc congestia organelor intraabdominale și irită intestinul. În caz de abdomen acut,
administrarea purgativelor și laxativelor este strict contraindicată.
În preajma operațiilor ginecologice se vor face spălături vaginale cu soluții antiseptice. Înainte
de intervenție, bolnavul își golește vezica urinară sau, dacă acest lucru nu este posibil, va fi
sondat de asistentă.
Indiferent de intervenția la care va fi supus bolnavul, el va trebui îmbăiat cu o zi înainte de
intervenție. Îmbăierea nu trebuie lăsată pentru ziua operației, căci contribuie la epuizarea forțelor
fizice. Dacă starea bolnavului contraindică baia sau baia completă la pat, toaleta se va rezuma la
spălarea minuțioasă în pat a regiunii supusă intervenției. Se va acorda o deosebită importanță
îndepărtării cu ajutorul unor tampoane a urmelor de murdărie din ombilicul bolnavului, în
special în preajma intervențiilor pe abdomen.
Somnul bolnavului din noaptea dinaintea intervenției trebuie asigurat cu medicamente
hipnotice indicate de medic, ceea ce asigură o mai bună rezistență față de intervenție. Dimineața
cu 1 ½ - 2 ore înainte de intervenție, i se face o clismă evacuatoare, iar înainte de a-l duce în
sala de operație, premedicația, după indicația medicului.
Protezele dentare vor fi îndepărtate și păstrate în bune condiții. Bolnavul va fi îmbrăcat în
lenjerie curată, părul i se acoperă cu o bonetă sau basma de bumbac. Dacă pe suprafața pielii
există piodermite sau alte leziuni cutanate și intervenția nu poate fi amânată, acestea vor fi
izolate prin pansamente lipite cu leucoplast.
Înainte de a fi adus în sala de operație, bolnavul va fi încurajat și calmat de asistenta prin
cuvinte de încurajare, deoarece teama lui devine maximă în ziua intervenției chirurgicale.
Asistenta care a îngrijit bolnavul în perioada preoperatorie, însoțește bolnavul în sala de operație
și rămâne lîngă el până va fi narcotizat și preluat de personalul care îl îngrijește în timpul
intervenției.
Îngrijirile speciale care se acorda în cazul intervențiilor cu prognostic rezervat, sunt în funcție
de boala de bază, bolile asociate, starea bolnavului și natura intervenției la care va fi supus
bolnavul. Ele constau în explorări speciale, recoltări de produse pentru examinări de laborator,
executarea unor probe funcționale, regimuri dietetice speciale, transfuzii de sânge etc., care, fiind
diferite de la caz la caz, vor fi stabilite totdeauna de medic.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI DUPĂ INTERVENȚII CHIRURGICALE

190
 Numim perioadă postoperatorie intervalul dintre sfârșitul operației și completa vindecare a
bolnavului. Această perioadă durează de la câteva zile la câteva luni. Îngrijirile din această
perioadă variază după natura operației, a narcozei, starea generală a bolnavului și după
complicațiile și accidentele postoperatorii. Bolnavul necesită în această perioadă o supraveghere
și îngrijire foarte atente, de aceasta depinzând de multe ori nu numai rezultatul operației, dar și
viața bolnavului. Îngrijirea bolnavilor după intervenții chirurgicale ridica în general următoarele
probleme:
Pregătirea salonului și a patului. Încă în timpul operației se pregătește salonul și patul pentru
primirea bolnavului. Pentru a-i proteja sistemul nervos, după operație este bine să fie plasat într-
o cameră cât mai izolată, cu puține paturi. Lumina să fie redusă și difuză; în primele ore se va
păstra chiar o stare de semiobscuritate. Dacă intervenția s-a făcut în narcoză și bolnavul doarme
în primele ore, lumina semiobscură îl va ajuta în perioada de trecere la somnul
fiziologic.Temperatura din salon nu va depași 200. O temperatura prea ridicată produce
transpirație și o ușoară tahipnee, ceea ce contribuie la deshidratarea bolnavului. Patul se
pregătește cu lenjerie curată, mușama, aleză.
Lângă patul bolnavului se pregătește sursa de oxigen cu umidificator. Transportarea
bolnavului de la sala de operație în salon se face cu brancarda cu rotile. Bolnavul este învelit cu
grijă, va fi ferit de curenții de aer pentru a preântâmpina complicațiile pulmonare.
Îngrijirea bolnavului în perioada postnarcotică. În perioada postnarcotică, până la revenirea
completă a cunoștinței, bolnavul va fi supravegheat. El nu poate fi lăsat nici un minut singur,căci
după narcoză pot să survină complicații: căderea înapoi a limbii, tulburări de respirație,
circulație, asfixie etc. Câteodată bolnavul are numai greață și face eventual eforturi pentru a
voma, alteori elimină conținutul stomacal: suc gastric, bilă, eventual mucozități faringiene.
Funcțiile scoarței cerebrale nefiind încă restabilite, bolnavul se poate scula, poate intra în
agitație, încearcă sa-și desfacă pansamentul etc.
Poziția bolnavului aflat încă sub infuența anesteziei va fi cea orizontala, în decubit dorsal, fără
pernă. Această poziție este favorabilă în special pentru bolnavii care au fost operați cu
rahianestezie. Mai mult chiar se poate ridica partea distală a patului, obținându-se o ușoară
înclinare în poziția Trendelenburg.
Pentru a preveni pericolul de asfixie, căderea înapoi a limbii și aspirarea mucozitățilot în
trahee după anestezia generală, dacă felul operației o permite, se mai poate așeza bolnavul în
timpul somnului în decubit lateral, fară pernă, cu fața spre lumină, sprijinit cu suluri în aceasta
poziție. Membrul inferior dinspre planul patului se flectează, iar celălalt rămâne întins pentru a
da mai multă stabilitate acestei poziții. În acest fel se ușurează drenarea mucozităților și
eliminarea vărsăturilor.
Tot ceea ce se elimină prin drenaj postural sau vărsături trebuie imediat îndepărtat prin
aspirație sau tampoane pentru a evita reaspirarea lor în căile respiratorii.
Poziția în decubit orizontal fiind obositoare, după trezirea bolnavului el este așezat într-o
poziție pe care o suportă mai ușor.
Încă din seara zilei în care s-a făcut operația se recomandă poziția Fowler. Sub genunchi se
fixează un sul sau o pernă cilindrică, pentru ca bolnavul sa-și poată menține membrele inferioare
flectate, fără nici un efort muscular. Picioarele distale ale patului se pot ridica, împiedicând astfel
tendința de alunecare a bolnavului. În felul acesta se asigură o poziție comodă, mușchii
abdominali se pot relaxa, iar mișcările respiratorii sunt mai libere. La paturile cu somiere

191
articulate poziția Fowler poate fi asigurată și prin aranjarea corespunzătoare a segmentelor
somierei. Poziția Fowler nu poate fi folosită după anumite intervenții. Astfel, la bolnavii cu
escare și după intervenții în regiunea dorsală se utilizează poziția în decubit ventral.
Bolnavul este culcat cu fața în jos, sub torace se așază o pernă, iar capul se întoarce într-o parte.
În caz de anemii posthemoragice, pentru îmbunătățirea circulației cerebrale sau după unele
intervenții ortopedice pentru asigurarea contraextensiei se folosește poziția Trendelenburg.
Supravegherea bolnavului în primele zile după intervenție. În perioada postoperatorie,
asistenta va supraveghea activitatea tuturor organelor și aparatelor, de multe ori bolnavul nefiind
în stare să semnaleze singur modificările survenite în starea lui.
Aspectul general al bolnavului. Asistenta va urmări aspectul general al bolnavului: culoarea
feței, a tegumentelor și a mucoaselor indică de multe ori apariția unor complicații posoperatorii.
Ea va supraveghea și întreține în perfectă stare de curățenie pielea prin băi parțiale, ferind însă
regiunea pansată și va lua toate măsurile pentru a preveni apariția escarelor, suprimând orice
presiune exercitată asupra regiunilor predispuse și activând circulația prin metodele cunoscute.
Temperatura.Temperatura se măsoară cel puțin de doua ori pe zi, iar la indicația medicului și de
mai multe ori. În primele zile după intervenție se întâlnesc des stări subfebrile cauzate de
resorbția detritusurilor din plagă; febra poate surveni și după anestezia rahidiană. Persistența
febrei sau ridicarea ei treptată indică de cele mai multe ori o complicație în evoluția
postoperatorie (infecție, pneumonie, supurația hematomului etc.). Creșterea temperaturii în
aceste cazuri este însoțită și de alte fenomene, care permit interpretarea justă a cauzei ce o
produce (dureri, fenomene inflamatoare locale, tuse, junghiuri etc.).
Aparatul cardio-vascular. Asistenta va urmări pulsul de mai multe ori pe zi. Datorită pierderii
de sânge și a narcozei, frecvența pulsului crește, dar curând după intervenție revine la normal.
Modificările de puls pot semnala apariția complicațiilor: de exemplu, pulsul bradicardic și
amplu, după intervenții intra-craniene, indică o compresiune cerebrală, pulsul filiform, o
hemoragie internă etc. După operații grele și la bolnavii slăbiți, revenirea pulsului la normal se
face mai greu.
Aparatul respirator se supraveghează stabilind tipul, frecvența și amplitudinea respirației.
Respirația poate fi îngreunată de un pansament abdominal sau toracic prea strâns. În caz de
dispnee sau respirație superficială se anunță medicul și la indicația lui se administrează oxigen
sau medicamente adecvate. Secrețiile traheo-bronșice vor fi îndepărtate prin aspirație.
Aparatul excretor. În primele ore după operație, bolnavul în general nu urinează. După 6 – 12
ore insă se va solicita bolnavul sa-și golească vezica urinară în cazul în care nu s-a lăsat sonda
permanentă în vezica urinară. Urina din primele 24 de ore se colectează, notând caracterele ei
microscopice. Se vor urmări mai departe frecvența și caracterul micțiunilor, în special după
intervenții asupra rinichilor și căilor urinare.
De multe ori, în urma intervențiilor chirurgicale se instalează o retenție urinară. Dacă bolnavul
nu poate urina spontan, la 12 ore se provoacă micțiunea. În acest scop se poate aplica un
termofor deasupra vezicii urinare sau pe regiunea perineală, care prin vasodilatația locală
produsă și acțiunea antispastică ușurează deschiderea sfincterului vezical.
Se va avea grijă ca termoforul sa nu se pună în apropierea plăgii operatorii, căldura putând
provoca o hemoragie. Retenția urinară fiind uneori provocată sau favorizată și de neobișnuința
de a urina în poziție culcat, se va schimba poziția bolnavului. Provocarea micțiunii poate fi
încercată și prin administrarea medicamentelor prescrise de medic. Dacă toate acestea rămân fără
efect, se va fixa în vezică o sondă permanentă, respectând riguros toate normele asepsiei.

192
 Aparatul digestiv. Asistenta va supraveghea și îngriji bolnavul în timpul vărsăturilor. Va urmări
dacă bolnavul are sughițuri, semn de iritație peritoneală.
Asistenta trebuie să supravegheze aspectul limbii, mucoaselor bucale și abdomenul
bolnavului. Ea va urmări cu atenție restabilirea funcției tubului digestiv. Întârzierea eliminării
gazelor provoacă balonări și dureri abdominale; în aceste cazuri se introduce în rect tubul de
gaze. În general, funcțiile digestive se restabilesc în a doua zi după intervenție și se manifestă
prin eliminări spontane de gaze. Primul scaun spontan are loc în general în ziua a treia. Frecvența
și caracterul scaunului se notează în foia de temperatură a bolnavului. Dacă bolnavul are
suferințe abdominale, dureri, greutate în regiunea epigastrică etc. se recomandă provocarea
scaunului prin clismă uleioasă. La bolnavii mobilizați precoce, funcția digestivă se restabilește
mai repede, ei au de cele mai multe ori scaun spontan.
După intervenții chirurgicale pe intestinul gros, clismele sunt în general contraindicate.
Supravegherea pansamentului. Imediat ce bolnavul este adus în salon de la sala de operație se
examinează pansamentul. Dacă s-a lărgit ori s-a deplasat, el va fi întărit cu o fașă nouă
suprapusă, fără să se desfacă cel aplicat în sala de operație. Se controlează de mai multe ori pe zi
dacă plaga nu sângerează, dacă pansamentul nu s-a udat cu puroi sau urină etc. În cazul
pansamentelor compresive se verifică circulația regiunilor subiacente și învecinate. Dacă mai jos
de regiunea lezată apar edeme sau cianoză, se va lărgi pansamentul, pentru a evita ischemia
regiunii din cauza tulburărilor de circulație. Dacă bolnavul are febră, se plânge de dureri locale,
are hemoragii sau plaga supurează, se desface pansamentul pentru controlul plăgii și se schimbă
la intervalele fixate de medic. Dacă plaga supurează, frecvența schimbării pansamentului se va
face în raport cu semnele locale (exudate, dureri) și generale (febră) pe care le prezintă bolnavul.
Când exsudația scade, pansamentele se pot face la intervale mai mari. Cu ocazia schimbării
pansamentelor se va lucra cu grijă și blândețe pentru a evita provocarea durerilor inutile. Se
examinează plaga, tegumentele din jur și secrețiile existente. La nevoie se fac recoltări pentru
însămânțări pe medii de cultură, pentru identificarea germenilor și antibiogramă.
Evoluția procesului de vindecare a plăgii se notează pe foaia de observație a bolnavului.
Combaterea durerilor posoperatorii și ridicarea moralului bolnavului. O atenție deosebită
trebuie acordată supravegherii și menajării sistemului nervos al bolnavului, care are rolul
primordial în coordonarea activității tuturor organelor. Datorită traumatismușui operator,
bolnavul suferă dureri postoperatorii. Intensitatea acestora este în raport cu locul, felul
intervenției, precum și cu tipul de activitate nervoasă superioară a bolnavului. Durerile cele mai
intense apar în primele 24 de ore după operație, ajungând la intensitate maximă noaptea, după
care ele se atenuează treptat și dispar în decurs de 36 – 48 de ore.
Pentru combaterea durerii se va folosi un complex de măsuri, ținând seama de factorii
etiologici care au provocat-o. Astfel se va recurge la:
 liniștirea bolnavului
 așezarea lui în poziții de menajare a părților dureroase
 utilizarea agenților mecanici și fizici,tratamentul medicamentos calmant
Liniștirea bolnavului are o importanță foarte mare în primele zile. Bolnavii suportă cu greu
durerile și suferă din cauza fricii de durere și neliniștii pentru reușita intervenției. Îngrijirea
atentă, serioasă, supravegherea permanentă, informarea bolnavului asupra modului de evoluție și
de regresare treptată a durerilor în perioada postoperatorie vor avea efect pozitiv asupra stării
sale. Bolnavul trebuie să se convingă că se va vindeca, și această convingere va exercita cea mai

193
camlantă influență asupra scoarței sale cerebrale, atenuând starea de neliniște și îmbunătățindu-i
dispoziția.
În acest scop trebuie să se încerce și schimbarea mediului în care se găsește bolnavul, prin
interzicerea vizitelor sau invers, admiterea și favorizarea lor, după caz. Emoțiile și enervările de
orice fel trebuie în orice caz evitate.
În combaterea durerilor postoperatorii un rol important îl are repausul plăgii operatorii, care
se asigură printr-o bună poziție a bolnavului în pat, favorizând circulația în țesuturi și evitând
compresiunea terminațiilor nervoase.
Dintre agenții fizici, frigul aplicat local sub formă de pungă cu gheață are o acțiune bună
asupra durerilor localizate. Punga cu gheață trebuie aplicată cu precauție, bine izolată de
tegumente prin prosoape și bine închisă, pentru a nu uda pansamentul. Pe lângă diminuarea
durerii, micșorează prin vasoconstricție afluxul de sânge spre plaga operatorie, reducând deci
pericolul de hemoragie postoperatorie și formarea de hematom. Pentru bolnavii care suportă greu
punga, regiunea operată fiind deosebit de sensibilă, ea se poate fixa pe un suport. În primele zile
când durerea postoperatorie este mai violentă se poate administra bolnavului, la indicația
medicului calmante pe cale injectabilă.
Persoanele agitate, cu sistem nervos labil, se țin sub inhibiție curativă de protecție cu ajutorul
substanțelor medicamentoase, în liniște și întuneric. Acești bolnavi vor fi supravegheați cu
atenție și mai mare.
Administrarea medicamentelor hipnotice și calmante exclude insomnia postoperatorie, atât de
frecventă în primele zile după intervenție. Administrarea lor se întrerupe însă deândată ce este
posibil, pentru ca bolnavul să nu se obișnuiască cu ele.
Rehidratarea și alimentarea bolnavului. Din cauza pierderii de lichide din timpul intervenției
și restricției de alimentație, bolnavul prezintă o intensă senzație de sete. Pentru restabilirea
echilibrului hidric se vor da bolnavului lichide în cantitate suficientă pe cale parenterală sau dacă
este posibil per os, după indicația medicului. Calea fiziologică este cea bucală. Dacă bolnavul nu
varsă, se pot administra apă, ceai cu lămâie, zeamă de fructe în cantități mici și repetate, câte o
înghițitura la 10-15 minute. Dacă bolnavul prezintă vărsături, nu se permite ingerarea lichidelor.
Senzația de sete va fi atenuată prin ștergerea buzelor și a limbii cu un tifon umezit sau prin
clatirea cavității bucale cu apă. Rehidratarea pe cale bucală a bolnavilor care au suferit intervenții
asupra tubului digestiv se va face cu precauție deosebită, ținând seama de felul intervenției și de
indicațiile primite de la medic, de la caz la caz.
Alimentația bolnavilor în perioada postoperatorie va fi strict individualizată. Indiferent de
felul operației se va evita regimul de foame prelungit. La întocmirea dietei se va ține seama de
felul operației, de starea generală a bolnavului și de felul anesteziei. În general, alimentarea se
începe cu lichide: ceai, zeamă de fructe, lapte, apoi se continuă cu supe strecurate. Începând din
ziua a 3-a, dacă s-a restabilit funcția digestivă și tranzitul intestinal s-a normalizat se pot da
pireuri de cartofi, de legume și alte alimente semilichide: griș cu lapte etc. După ziua a 6 – a se
poate trece la alimentația normală.
Când alimentarea bolnavilor pe cale bucală nu este posibilă, se va continua alimentarea prin
perfuziile intravenoase.
Mobilizarea bolnavului trebuie făcută cât mai curând. În urma mișcărilor, circulația sanguină
devine mai activă, peristaltismul intestinal și funcția excretoare se îmbunătățesc, schimburile
nutritive sunt mai active, ventilația pulmonară se intensifică și se pune în mișcare întreaga

194
musculatură. Pe lângă acestea, bolnavii devin mai încrezători în forțele proprii și în vindecarea
lor.
Bolnavii care au fost operați sub anestezia locală pot fi mobilizați imediat după intervenție,
admițându-le să meargă pe picioare în salon, însoțiți de asistentă. Dacă le este frică sau prezintă
tulburări de echilibru nu se va insista, transportându-i cu căruciorul.
După intervenții obișnuite în narcoză, fără drenaj și fără complicații, mobilizarea se poate
începe din prima zi după operație. Dacă bolnavul nu se poate ridica se va începe mobilizarea lui
în pat. Bolnavul își va mișca membrele inferioare își va schimba poziția în pat și va executa
exerciții de respirație. Prin mobilizarea precoce se pot evita multe complicații tardive ca:
trombozele venoase, pneumoniile hipostatice, escarele etc.

6. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI LA DOMICILIU

ASISTENŢA MEDICALĂ ACORDATĂ BOLNAVILOR LA DOMICILIU

Prin îngrijire la domiciliu se întelege orice activitate de îngrijire prestată de personalul

medical specializat, la domiciliul pacientului, care contribuie la îmbunătățirea stării de bine a
acestuia din punct de vedere fizic, psihic și spiritual.
Îngrijirea la domiciliu se efectuează numai la indicația medicului. Medicul
recomandă îngrijiri medicale la domiciliu în funcție de patologia bolnavului și gradul de
dependență al acestuia.
În general îngrijirea la domiciliu este recomandată atunci când pacientul preferă să
rămână la domiciliu, dar necesită îngrijire care nu poate fi asigurată usor sau în mod
eficace de catre familie și prieteni.
Din ce în ce mai multe persoane vârstnice, preferând să traiască independent viața
neinstituționalizată, primesc servicii de îngrijire la domiciliu, atunci când capacitățile lor
fizice diminuă.
Personalitatea pacientului – principiul de baza în îngrijire
În ultimul timp, specialiştii în domeniul îngrijirilor şi-au dat seama de faptul că
oamenii încep să se simtă mai bine şi îşi restabilesc puterile cu mult mai repede atunci
când dorinţa lor de a se autoservi este încurajată. Totodată perioada de recuperare
decurge mai repede. De asemenea, s-a observat că dacă pacienţii au posibilitatea şi
susţinerea să facă ceea ce pot şi ce doresc la momentul dat, ei percep mai bine îngrijirea,
mai ales dacă li se explică starea sănătăţii şi li se oferă posibilitatea de a participa la
planificarea îngrijirilor.

195
 Această observare a schimbat radical metodele profesionale de îngrijire. Deși
îngrijind oameni care au aceasta necesitate, nu e corect să se facă totul pentru ei. Mai
eficient este să fie doar ajutați, să se autodeservească, și anume: să se spele, să mănânce,
să-şi satisfacă necesităţile fiziologice, încurajându-i maximal dorința de a fi independent
pe cât este posibil.
Îngrijind un om este important de a ţine cont de personalitatea şi necesităţile lui
individuale. Îngrijirea zilnică nu trebuie să fie o activitate de rutină sau să devină
automată, ci dimpotrivă, să fie întotdeauna individualizată.
Realizarea celor şase principii de îngrijire:

Securitatea: protejarea pacientului de care îngrijim, prevenind posibilele traumatisme.

Confidenţialitatea: protejarea de străini a amănuntelor despre viaţa personală a pacientului.
Respectul (susţinerea sentimentului demnităţii): întotdeauna trebuie să fim respectuoși cu
pacientul.
Comunicarea: încercarea de a discuta cu pacientul, a fi receptiv la gândurile şi sentimentele lui.
Îngrijind de el, îi povestim despre acţiunile şi planurile de îngrijire planificate. Ascultăm cu
atenţie. Raportăm medicului despre problemele acestuia.
Independenţa: încurajarea fiecărui pacient să fie maximal independent.
Prevenirea infecţiilor: efectuarea măsurilor de combatere a infecțiilor.
Managementul echipei multidisciplinare
Îngrijirea la domiciliu trebuie să fie efectuată de către o întreagă echipă de
profesionişti, deoarece o singură persoană cât de profesionistă n-ar fi ea şi cât de
apropiată de pacient n-ar fi, nu poate să asigure o îngrijire calitativă.
Echipa de îngrijire este alcătuită din:
 medic
 asistent medical
 asistent social cu un rol consultativ pentru pacient şi familia sa
 medic de familie
 psihoterapeut
 dietolog
 psiholog
 slujitor al cultului (la necesitate)
Îngrijirea oferită de echipa multidisciplinară se referă la:
 Îngrijire holistică adresată necesităţilor pacientulu de ordin fizic (prin controlul simptomelor
specifice: durere, greaţă, vărsături, dispnee, diaree, constipaţie etc.), cât și psiho-emoţional,
spiritual şi social
 Îngrijire orientată către familie, prieteni, îngrijitori
 Îngrijire terminală (pacienții incurabili) pentru a asigura o moarte decentă şi demnă,
indiferent de locul unde pacientul doreşte să fie îngrijit
 Pregătirea profesională continuă a personalului de asistenţă
 Educarea pesonalului şi răspândirea informaţiei privind specificul îngrijirilor la domiciliu
Funcţiile membrilor echipei deseori se suprapun, de aceea, este necesar ca aceştia să
fie flexibili, abili şi să evite conflictele. Lucrul eficient al echipei se bazează pe
comunicarea deschisă şi onestă a membrilor ei, ajutorul şi respectul reciproc, contribuţia
deplină a fiecărui membru, evitarea conflictelor referitoare la suprapunerea funcţiilor.
196
 Îngrijirea bolnavilor în mediul familial, la domiciliu, ridică o serie de probleme în faţa
personalului de specialitate, care trebuie rezolvate în colaborare cu familia bolnavului.
Aparţinătorii nu posedă de cele mai multe ori cunoştinţele necesare pentru îngrijirea
bolnavilor, din acest motiv aplicarea tehnicilor de specialitate (administrarea injecţiilor,
schimbarea pansamentelor, etc.) revine asistentului medical din centrele medicilor de
familie. Întrucât aceştea nu pot sa-şi sacrifice tot timpul de muncă unui singur bolnav,
asistentul medical va instrui unul din aparţinătorii bolnavului asupra tehnicilor elimentare
de îngrijire generală (ca spălarea bolnavului, schimbarea lenjeriei patului, administrarea
medicamentelor, aplicarea compreselor, pregătirea alimentelor dietetice etc). Conducerea,
controlul şi îndrumarea activităţii de îngrijire a bolnavului rămas la domiciliu, după
indicaţiile medicului de familie, rămân în sarcina asistentului medical.
Problemele cele mai importante ale îngrijirii bolnavilor la domiciliu sunt
următoarele:
 crearea condiţiilor igienice corespunzătoare
 asigurarea bazei materiale a îngrijirii bolnavului
 menţinerea igienei personale şi servirea bolnavului la pat
 supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului
 aplicarea corectă a tratamentelor prescrise
Camera bolnavului trebuie să fie cât mai luminoasă, uscată şi uşor de încălzit. Din
acest motiv, se va alege din locuinţă camera cea mai bună pentru bolnav. Dacă familia
are numai o singură cameră, patul va fi aşezat în partea cea mai luminoasă a camerei.
Temperatura camerei se va păstra în jurul a 20 0 C , iar pentru bătrâni, copii şi bolnavi
anemici 240C. Vara, când căldura este prea intensă, se vor întinde cearceafuri umede în
faţa ferestrelor, care împedică pătrunderea razelor arzătoare ale soarelui sau a curenţilor
de aer încălzit. Aerisirea se va face după aceleaşi reguli ca şi în saloanele de spital.
Camera va fi aerisită zilnic, cel puţin de trei ori: dimineaţa imediat după masă şi seara
înainte de adormirea bolnavului şi în plus după fiecare scaun dacă bolnavul nu poate ieşi
la WC şi utilizează bazinetul. Iarna, când se deschid geamurile pentru aerisire, bolnavul
va fi bine acoperit. Draperiile şi covoarele vor fi îndepărtate din cameră, ele fiind
adevărate rezervoare de praf, iar măturatul se va face numai cu o cârpă udă, pentru a nu
ridica praful în cameră.
Pentru bolnav trebuie asigurat patul cel mai corespunzător, preferabil saltea
ortopedică. Patul se va aşeza în apropierea geamului, cu capul spre lumină, în aşa fel
încât să rămână accesibil din trei părţi personalului de îngrijire. Salteaua trebuie reânoită
sau măcar bine aerisită. Cearşaful trebuie bine întins.
Instrumentarul şi materialele individuale necesare îngrijirii bolnavului trebuie să fie
asigurate de către asistentul medical corespunzător prescripțiilor medicale.
Pentru supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului,
asistentul medical va completa foaia de temperatură şi pentru bolnavii îngrijiţi la
domiciliu. Temperatura, pulsul, respiraţia, cantitatea de urină emisă trebuie înregistrate.
Datele culese de asistentul medical sau de aparţinători trebuie notate şi apoi întroduse în
foaia de observaţie.
Aplicarea corectă a tratamentului prescris necesită o strânsă colaborare între
medicul de familie, asistent medical şi aparţinători. În centrul acestei colaborări şi trebuie
să stea asistentul medical. Întrucât vizita asistentului medical nu coincide cu vizita
197
 medicului, trebuie să se întâlnească în fiecare zi, pentru a-i comunica observaţiile culese
şi a prelua noile indicaţii de tratament. O parte din aceste indicaţii le execută personal, o
altă parte însă le transmite aparţinătorilor. Dispoziţiile date acestora relativ la îngrijirea
bolnavilor, la orarul de amdinistrare a medicamentelor, indicaţiile de regim dietetic,
schimbarea poziţiei bolnavului, colectarea urinei, le va nota pe o fişă pe baza unui orar
fix.
Asistentul medical va avea grijă ca medicamentele bolnavului să fie ţinute într-un loc
inaccesibil copiilor din casă şi să pună din anumite categorii de medicamente la dispoziţia
bolnavului numai doza unică. Pe pungile de medicamente se va nota vizibil denumirea
medicamentului, doza, precum şi orele exacte de adimistrare.
Asistentul medical trebuie să controleze modul cum au fost adminstrate
medicamentele, numărând tabletele sau prafurile, întrebând la nevoie şi bolnavul asupra
orelor când le-a primit.
Activitatea asistentului medical care îngrijeşte bolnavii la domiciliu trebuie să se
desfăşoare pe baza unui plan bine stabilit și conform fișei postului.
Alimentarea bolnavului se va face conform indicaţiilor de regim. Întrucât asistentul
medical nu poate sta în permanenţă lângă bolnav, va învăţa pe unul din membrii familiei
tehnicile elementare de îngrijire a bolnavului ca: aranjarea patului, schimbarea lenjeriei,
baia parţială la pat, îngrijirea părului, a cavităţii bucale, aşezarea bazinetului sub bolnav,
metodele alimentaţiei pasive şi va controla metoda de însuşire şi de aplicare a acestor
tehnici. În scopul prevenirii transmiterii infecţiilor secundare, asistentul medical va lucra
conform standardelor în vigoare.

PARTICULARITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE A VÂRSTNICULUI

Gerontologia - (din limba greacă gerontos-bătrân, logos-știință) ştiinţa care

studiază legitățile procesului de îmbătrânire a organismelor, caută căile de încetinire a
acestui proces, precum și mijloacele de prelungire a duratei vieții și capacității de muncă
a oamenilor vârstnici.
Geriatria o ramură a medicinei clinice, care se ocupă de afecţiunile organice,
mintale, funcţionale şi sociale a vârstnicilor și cercetează aspectele patologice ale
proceselor de îmbătrânire. Ea presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical,
dar şi din alte domenii ca: psihologie, sociologie etc.
Geriatria a devenit astfel o ştiinţă, care cuprinde medicina internă a vârstei înaintate.
Primul Institut de Gerontologie şi Geriatrie din lume a fost fondat în anul 1952 în
România. El a fost condus de Ana Aslan, din 1992 institutului i s-a atribuit numele de
Ana Aslan – Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”. În 1964
preşedintele OMS l-a propus ţărilor dezvoltate, ca model de institut de geriatrie.
Procesul de îmbătrânire demografică la care asistăm, cunoştinţele actuale asupra bolii
bătrâneţii, precum şi utilizarea unor astfel de date pentru cercetarea ştiinţifică şi medicina
practică, sunt elementele care fac necesară studierea acestei disciplini.
Psihologia îmbătrânirii
Îmbătrânirea este un proces continuu, gradual, care începe de la naştere şi continuă de-
a lungul tututror etapelor vieţii. Nu există o vârstă care să delimiteze exact începutul. În
mod tradiţional vârsta de 65 ani a fost considerată limita de trecere spre vârsta înaintată.

198
clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
 între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrânețe, sau perioada de vârstnic
 între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân
 peste 85 (90) de ani, marea bătrânețe sau perioada de longeviv
În afară de această clasificare cronologică, se foloseste și o clasificare medicală:
 îmbătrânirea fiziologică, armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârstă
biologică
 îmbătrânirea nefiziologică, care poate fi: prematură, când începe de timpuriu, sau
accelerată, când ritmul de îmbatrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după
decesuri în familie, după internări etc). Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică,
dar aceasta nu înseamnă că bătrânețea este o boală
Îmbătrânirea poate uza trei aspecte diferite:
 Vârsta cronologică – reflectă în exclusivitate trecerea timpului şi reprezintă vârsta unei
persoane în ani. Din punct de vedere al sănătăţii, vârsta cronologică are o semnificaţie
importantă: o dată cu înaintarea în vârstă, creşte posibilitatea instalării unei probleme de
sănătate. Pentru a ajuta la predicţia unor boli, această vârstă are implicaţii legale şi financiare
imporatante.
 Vârsta biologică – se referă la modificările ce apar în organism o dată cu îmbătrânirea.
Pentru că aceste modificări pot să apară la unle persoane mai devreme şi la altele mai târziu,
putem întâlni persoane bătrâne biologic la vârstă de 40 de ani, respectiv persoane tinere la 60
de ani şi mai mult.
 Vârsta psihologică – se referă la felul în care oamenii se simt şi se comportă. Spre exemplu,
o persoană de 80 de ani care munceşte îşi face planuri, participă la multe activităţi este
considerată tânără din punct de vedere psihologic.
Majoritatea transformărilor ce apar o dată cu înaintarea în vârstă se datorează unor
procese interne dorite şi nedorite, care sunt considerate normale şi în general imposibil de
evitat. Spre exemplu: odată cu îmbătrânirea, cristalinul din structura internă a ochiului
devine mai gros, mai rigid, mai puţin capabil să se focalizeze pe obiectele apropiate,
precum un ziar sau o carte de citit (considerat un fenomen normal în cadrul procesului de
îmbătrânire, de asemenea se modifică şi auzul).
Îmbătrânirea pare să afecteze inteligenţa. Concluzia majorităţii studiilor experimentale
este cea de încetinire a performanţei în procesele psihice. În ceea ce priveşte problema
memoriei, apar câteva fenomene caracteristice. Mai semnificativ este faptul că are loc
degradarea memoriei de scurtă durată, iar cea de lungă durată este mai rezstentă. Oamenii
mai în vârstă uită uşor unde au pus un obiect, ce au spus într-o împrejurare sau alta. În
memoria de lungă durată, mai rezistentă se fac totuşi asociaţii confuze. Devin mai lente:
gândirea, atenţia, vorbirea. Acesta din urmă se realizeză cu pauze relativ lungi.
Există totuşi destule persoane în vârstă care reuşesc să conserve luciditatea şi
echilibrul psihic general şi rămân active, cooperante deschise la nou.
Viaţa fiecărui om este influenţată multilateral de felul în care trăieşte, de faptul dacă
au acţionat asupra sa sau nu factori stresanţi, dacă a dus o viaţă ordonată, echilibrată,
dacă s-a realizat profesional şi a avut satisfacţie etc.
Schimbările în organismul vârstnicului. Vârstnicii reprezintă un segment important
din populaţia totală în lumea întreagă. Au o fragilitate imunologică, metabolică,

199
vasculară, osoasă mai accentuată decât tinerii şi adulţii, ceia ce explică frecvenţa mare de
boli cronice peste care se suprapun şi numeroase afecţiuni acute.
Procesele evoluative specifice bătrâneţii se manifestă diferenţiat la nivelul tututror
organelor şi ţesuturilor determinând scăderea capacităţii funcţionale a acestora, deci
întregului organism.
Vârstei a treia îi sunt specifice anumite modificări de ordin anatomic, fizic, psihologic
şi social, care privite în ansamblu ne oferă posibilitatea să conturăm profilul bătrânului.
Odată cu înaintarea în vârstă apare o creştere de ţesut adipos, modificări articulare
datorate artrozelor, fragilitatea oaselor ca urmare a osteoporozei, muşchii sunt afectaţi în
procese degenerative care le modifică şi masa musculară.
Pentru a asigura o îngrijire eficientă vârstnicului trebuie cunoscute modificările
fiziologice care apar la bolnavi.
Sistemul respirator. Plămânii devin mai puţin elastici, mai puţin capabili de contracţie
şi expansionare, datorită reducerii unei proteine tisulare numită – elastina.
Forţa maximă generată în inspiraţie sau expiraţie scade cu vârsta, pe măsură ce
diafragma şi muşchii intercostali devin tot mai slabi. Drept consecinţă, cantitatea de
oxigen care trece din aer în sânge scade. Vârstnicii au niveluri scăzute cronic de oxigen,
scheme anormale de respiraţie, inclusiv apnee în somn (episoade de oprire a respiraţiei în
timpul somnului) risc crescut de infecţii precum pneumonie şi bronşită.
Sistemul cadiovascular. La nivelul inimii poate să apară o uşoară creştere a
dimensiunilor inimii, în special a ventricului stâng. Peretele inimii se îngroaşă, iar
cantitatea de sânge care ajunge la acest nivel scade, în ciuda dimensiunilor mărite a
acesteia.
Celulele musculare cardiace degenerează treptat. Valvele inimii care controlează
direcţia de curgere a sângelui se îngroaşă şi devin mai rigide. La auscultarea cordului, un
suflu cauzat de îngroşarea valvelor cardiace este frecvent la vârstnici. Vasele de sânge,
pereţii capilarelor, arterelor se îngroaşă treptat scăzând schimbul de substanţe nutritive şi
produşi metabolici la acest nivel. Tensiunea arterială creşte, iar inima va trebui să
muncească mai mult, generând hipertrofie (îngroşarea muşchiului cardiac). În general,
vârstnicii prezintă o tensiune arterială crescută moderat. Numărul celulelor roşii din
sânge (corespunzător şi hemoglobina şi hematocritul) e scăzut. Această situaţie generează
apariţia oboselii.
Tubul digestiv. Tubul digestiv la bătrâni funcţionează mai puţin eficient, se manifestă
prin capacitatea mai mică de mastecare, creşte incidenţa problemelor dentare, scade
activitatea unor enzime (lactaza–enzimă necesară pentru fermentarea produselor lactate),
sunt alterarate senzaţiile de sete şi ale gustului.
Gusturile dulci şi sărat sunt primele care dispar, iar amar şi acru persistă puţin mai
mult. Producţia de salivă scade, înghiţirea devine mai dificilă. Este îngreunată digestia.
Sunt caracteristice constipaţiile.
Sistemul urinar. La nivelul rinichilor se observă scăderea unităţilor de filtrare
(nefroni). Vasele de sânge care desevesc rinichiul devin mai rigide şi filtrarea sanguină
renală se reduce.
Ţesutul elastic din structura vezicii urinare devine rigid, vezica devenind mai puţin
flexibilă, musculatura slăbeşte şi vezica nu se goleşte complet.

200
 O dată cu vârsta le scade capacitatea rinichilor de a concentra urina şi de a reţine apa
(adică e mai greu de menţinut un nivel normal de hidratare a organismului).
Rinichiul vârstnicului este mai presdispus de a dezvolta reacţii adverse
medicamentoase. De aceeia este important pentru un vârstnic să consume o cantitate
suficientă de lichid pentru a preveni deshidratarea organismului.
Particularităţile de îngrijire a vârstnicilor. Procesul de îmbătrânire se instalează la
vârste foarte diferite; se obişnuieşte în general să fie consideraţi vârstnici cei trecuţi de 65
de ani.
Particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici reiese din caracterele fiziologice şi
patologice ale vârstei înaintate. Acestea se rezumă la următoarele:
 scăderea forţelor de rezerve ale organismului
 reducerea până la dispariţie a capacităţii de acomodare
 scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului înconjurător
 diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor
 reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii
 sensibilitate deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice
 frecvenţa bolilor degenerative ca: arterioscleroza, bolile articulare, osteoporoza etc
Datorită reducerii forţelor fizice şi a capacităţii de acomodare, oamenii în vârstă ajung
de multe ori la spital în stare de subnutriţie cu hipovitaminoze policarenţiale, igienă
neglijată.
Omul în vârstă poate contracta toate bolile vârstei mai tinere, însă din cauza
reactivităţii modificate a organismului, acestea au o evoluţie aparte, caracterizată printr-
un debut totdeauna insidios, simptomatologie monotonă şi de mai multe ori deosebită,
uneori chiar contrară evoluţiei obişnuite a aceloraşi boli. Astfel evoluţia apendicitei fără
febră sau dureri, debutul diareic al pneumoniei, sau contractarea bolilor infecţioase ale
copilăriei – în urma reducerii imunităţii active - sunt bine cunoscute.
Majoritatea problemelor de îngrijire izvorăsc din indisponibilitatea bolnavului de a se
acomoda. Circulaţia deficitară a sistemului nervos central prin vasele sclerozate duce la
scăderea activităţii cerebrale, cu apariţia frecventă a tulburărilor de memorie. Aceşti
bolnavi în mediul lor obişnuit familial de multe ori trăiesc o viaţă echilibrată, însă în
condiţiile noi ale mediului spitalicesc se dezechilibrează şi devin - în special în orele de
seară – neliniştiţi, agitaţi. Tocmai din acest motiv, spitalizarea vârstnicilor nu trebuie
prelungită.
Igiena bolnavilor vârstnici se face cu aceleaşi tehnici ca şi a celorlalţi bolnavi. Dar
problemele izvorâte din particularităţile fiziologice şi patologice ale vârstei înaintate cer
din partea asistentului o maturitate psihologică, foarte multă atenţie şi înţelegere
nemărginită.
Problemele principale legate de particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici
sunt următoarele:
Comportarea faţă de bolnavii vârstnici. Asistentul trebuie să fie înţelegător faţă de
psihologia omului vârstnic. El nu trebuie să încerce dezobişnuirea lui de obiceiurile
formate şi înrădăcinarea în cursul deceniilor lungi de viaţă. Asistentul medical trebuie să-
şi planifice activitatea sa în aşa fel, ca să nu grăbească bolnavul vârstnic în aranjarea
treburilor sale. La nevoie să-l ajute cu mult tact, dar să nu le execute în locul lui.

201
 Pregătirea psihică a vârstnicilor pentru efectuarea procedeelor tehnice de investigaţie
şi tratament trebuie facută cu mai mare atenţie.
Igiena corporală. Igiena corporală a vârstnicilor trebuie supravegheată chiar dacă ei
se pot scula din pat şi se spală singuri. În numeroase cazuri ei trebuie ajutaţi, având grijă
să nu-i jignim. Pielea uscată, atrofiată a vârstnicilor, nu tolerează baia zilnică, de aceia
îmbăierea se va face numai o dată – de două ori pe săptămână. Tehnica îmbăierii trebuie
să fie acea utilizată pentru bolnavii adinamici. Îmbăierea trebuie făcută cu săpun neutru,
cu foarte mare atenţie, pentru a nu leza pielea fragilă. Baia parţială sau totală la pat
trebuie făcută de asemenea cu multă grijă, dezvelind succesiv suprafeţele cutanate, după
ce le-am şters şi învelit pe cele spălate, fiindcă vârstnicul tolerează foarte greu frigul.
Este foarte important ca bărbaţii să fie raşi în mod regulat, iar femeile pieptănate, ceea
ce ridică mai mult moralul unor vârstnici. Întreţinerea unghiilor trebuie făcută cu foarte
multă conştiinciozitate. Unghiile neglijate şi îngroşate de la membrele inferioare se vor
tăia numai dupa împachetări uleioase prealabile.
Fricţionarea pielii cu alcool trebuie evitată, fiindcă aceasta o usucă şi mai mult şi-l
predispune la leziuni. Înviorarea circulaţiei locale în vederea prevenirei escarelor de
decubit trebuie făcută cu parafină sau lanolină.
Asigurarea odihnei pasive. Repausul la pat al bolnavului vârstnic numai atunci este
odihnitor dacă patul este făcut după cerinţa lui şi poate sta în el în poziţia lui preferată.
Dacă aceste cerinţe nu dăunează stării sale, atunci asistentul trebuie să aprobe abaterea de
la obiceiurile spitalului. Suprafaţa patului trebuie să fie totdeauna perfect netedă, pentru a
evita escarele de decubit.
Pielea uscată, atrofiată a vârstnicului se lezează foarte uşor şi fac repede escare de
decubit. Din acest motiv, scoaterea lui din pat şi aşezarea lui în fotoliu trebuie efectuată
cât mai repede. Dacă bolnavul nu se poate scula, el trebuie schimbat cât mai frecvent ca
poziţie de către personalul de îngrijire.
Somnul vârstnicului este adesea tulburat. În cursul zilei adesea adorm, noaptea însă
suferă de insomnie. Foarte mulţi vârstnici reacţionează nesatisfăcător la medicamente
calmante şi hipnotice. Din acest motiv trebuie să acţionăm asupra lor mai mult prin
procedee psihice. Vizitarea repetată a bolnavului vârstnic în orele de seară îi crează o
senzaţie de siguranţă şi adoarme mai uşor.
Alimentaţia bolnavului vârstnic. Bolnavii în vârstă internaţi la spital, adesea sunt
inapetenţi. Aceasta se datoreşte pe de o parte bolii care, la vârstnici, de cele mai dese ori,
este însoţită de lipsa poftei de mâncare, pe de altă parte, schimbării regimului de
alimentaţie faţă de cel cu care sunt obişnuiţi. Din aceste motive, asistentul medical
trebuie să depună multă insistenţă pentru a introduce alimentele şi lichidele necesare
organismului. În aceeaşi ordine de idei – în cazul în care nu merge în detrimentul stării
bolnavului – este bine să se satisfacă pretenţiile lor calitative cu care sunt obişnuiţi. Seara
ei consumă de obicei numai lichide. Necesităţile lor calorice nu sunt prea mari, din acest
motiv, consumul de glucide şi lipide nu trebuie forţat, pentru a se putea introduce mai
uşor necesităţile de proteine, săruri minerale şi lichide, al căror echilibru la vârstnici este
foarte labil.
Bolnavii în vârstă se deshidratează foarte uşor şi pe măsură ce carenţa de lichide
înaintează, dispare şi senzaţia de sete. Asistentul are obligaţia să raporteze rezistenţa

202
bolnavului la consumul de lichide medicului, pentru ca - în funcţie de hotărârea lui - să se
treacă încă din timp la hidratarea artificială.
Primirea în secţie şi amplasarea bolnavului. Vârstnicul trebuie primit în secţie cu o
amabilitate deosebită. El nu trebuie să aibă impresia că este o povară pentru personal sau
restul bolnavilor. Deficienţele sale motorii, vizuale sau auditive nu trebuie scoase în relief
prin vorbire cu voce prea tare sau grăbirea bolnavului la dezbrăcare, îmbrăcare sau
ocuparea patului, întrucât ei se orientează mai greu în noul mediu al spitalului. Este
important ca în primele zile să arătăm WC - ul, baia, eventual sălile de tratamente sau
sufrageria, chiar de mai multe ori.
Vârstnicii tolerează foarte greu zgomotul, de aceea este bine să fie amplasaţi printre
bolnavi mai liniştiţi. În nici un caz nu este bine să primească patul într-o colectivitate de
tineri, care i-ar deranja.
Circulaţia vârstnicului pe scări, fără supraveghere, trebuie evitată căci mişcările lor
mai greoaie, ca şi eventualele tulburări de echilibru, ar putea da naştere la accidente.
Procesul de termoreglare a vârstnicului este relativ rigid şi nu le place frigul. Din acest
motiv - dacă se poate - să se evite amplasarea lor sub geamuri sau lângă uşă. Se va avea
grijă ca în timpul aerisirii să fie bine înveliţi. Cu ocazia trimiterii lor la examinări
paraclinice, să fie îmbrăcaţi corespunzător anotimpului sau acoperiţi dacă sunt
transportaţi cu targa, căruciorul sau fotoliul rulant.

ÎNGRIJIRI PALIATIVE

Îgrijirea paliativă este o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii pacienţilor şi

familiilor acestora făcând față problemelor asociate cu boala ameninţătoare de viaţă
prin prevenirea şi înlăturarea suferinţei, prin identificarea precoce, evaluarea corectă şi
tratamentul durerii şi al altor probleme, fizice, psiho-sociale şi spirituale. (OMS Geneva,
2002)
Inițial, necesitatea îngrijirilor paliative a apărut ca rezultat al numărului în creștere a
bolnavilor care sufereau de cancer, mai târziu s-a dezvoltat și pentru alte grupuri de
bolnavi cu alte nevoi speciale – geriatrie, bolnavii de SIDA, boli neurologice, malformații
congenitale, insuficiențe organice, boli cronice degenerative.
Îngrijirea paliativă a fost practicată din antichitate, fiind unicul tip de îngrijire care
putea fi oferit anumitor categorii de pacienţi. La sfârşitul secolului al XIX-lea începutul
secolului XX au fost întemeiate primele hospice-uri pentru muribunzi, în special în
Franţa, Irlanda, Australia şi Statele Unite ale Americii. În prima jumătate a secolului XX-
lea, îngrijirea pacienţilor în stadiul terminal a fost totalmente neglijată de medicina
oficială. Situaţia s-a agravat în anii ’60 – ’70 odată cu introducerea chimioterapiei în
tratamentul cancerului.
Primul hospice a fost deschis în Franța, însă optimizarea îngrijirilor paliative moderne
capătă amploare odată cu dezvoltarea Hopice-ului sf. Christopher din Londra.
Conştientizând necesităţile pacienţilor muribunzi nesatisfăcute în spital, în anul 1967
Cecily Sanders a fondat acest hospice şi împreună cu echipa sa a purces la combaterea
varietăţii de simptome şi suferinţe ale pacienţilor cu boli progresive. Tradiţional,
îngrijirea în hospice era rezervată bolnavilor de cancer, incurabili. Prin extindere,
îngrijirea este asigurată şi altor pacienţi cum ar fi cei cu SIDA, dereglări neurologice ş.a.

203
 În 1987 în Marea Britanie a fost aprobată prima definiţie conform căreia îngrijirea
paliativă vizează studiul şi menajarea pacienţilor cu o boală progresivă, avansată cu
prognostic limitat şi ca scop – ameliorarea calităţii vieţii, care suna în felul următor:
Îngrijirea paliativă este îngrijirea pacienţilor cu o boală activă, progresantă, şi cu o
speranţă de viaţă limitată, pentru care îngrijirea se axează pe alinarea şi prevenirea
suferinţei şi pe calitatea vieţii.
De o importanţă crucială este redarea sensului vieţii unei persoane incurabile. Oricare
ar fi boala, oricât de avansată ar fi ea, oricare ar fi tratamentele anterioare, mesajul
îngrijirii paliative este că întotdeauna mai e loc de ceva, ce ar îmbunăţăţi calitatea vieţii
pacientului.
Îngrijirea paliativă poate fi descrisă şi ca îngrijire totală, deoarece include toate
aspectele îngrijirii, atât medicale cât şi nemedicale, atât pentru pacient cât şi pentru
familia acestuia.
„Paliativ” din limba latină – „Pallium” inseamnă (mască) sau (acoperământ) -
mascarea efectelor bolii incurabile sau acoperământ pentru cei suferinzi, atunci când
medicina curativă nu poate oferi vindecarea.
Prin îngrijire palitivă înțelegem:
 sprijinirea vieţii
 să nu grăbim venirea morţii
 să luăm măsuri pentru înlăturarea durerii
 să îmbinăm aspectele fiziologice şi psihologice în îngrijirea bolnavului
 să oferim bolnavului un sistem de susţinere care îl va ajuta la menţinerea unei vieţi active
până la moarte
 să oferim familiei bolnavului un sistem de susţinere, care îi va ajuta să lupte în timpul bolii şi
să înfrunte cu curaj pierderea persoanei apropiate
Îngrijirea paliativă se bazează pe particularitatea fiecărui pacient în parte, pe reacţia
individuală a fiecărui pacient la durere şi la vestea unei boli cu prognostic limitat. E de
menționat că o asistenţă de calitate implică răspunsul individual la necesităţile fiecărui
pacient. Îngrijirea paliativă se concentrează asupra asigurării unei calităţi cât mai bune a
vieţii bolnavului până în ultima clipă de viaţă. Individualizarea îngrijirii presupune
dezvoltarea unei relaţii de încredere între pacient, familie şi personal medical.
Obiectivele şi principiile îngrijirilor paliative:
Scopurile îngrijirilor paliative sunt:
 a asigura alinarea durerii şi altor simptome fizice
 a asigura asistenţa psihologică şi spirituală
 a asigura suportul familiei pe parcursul bolii pacientului şi pierderii acestuia
 asigurarea unei cât mai bune calităţi a vieţii pentru pacient şi anturajul său
Calitatea vieţii în mare măsura depinde de gradul de dependență a persoanei, stare de
bine fizic şi emoţional - nu înseamnă absenţa bolii, dar confortul şi acceptarea ei, lucruri
care sunt importante pentru fiecare persoană: a fi capabil să facă activităţi zilnice curente,
a fi capabil să vorbească cu prietenii săi.
Calitatea vieţii - reprezintă satisfacţia subiectivă resimțită sau exprimată de un individ.
(Robert Twycross)
Îmbunătăţirea calităţii vieţii se referă la a ajuta oamenii să-și stabilească scopuri
realiste şi să se apropie de acestea cât mai mult posibil.
204
 Conform indicelui de performanţă a OMS - există 5 categorii de pacienţi incurabili, în
funcţie de gradul de dependenţă, a activităţii fizice, de starea sănătăţii lor:
 activitatea normală fără restricţii
 activitatea legeră redusă, permiţând o muncă cu înjumătăţirea timpului
 activitatea redusă, împiedicând de a munci și care stă la pat mai mult de jumătate de zi
 activitate foarte redusă, bolnavul stă la pat mai mult de jumătate de zi
 bolnavul este redus la pat, având nevoie de ajutor permanent
Principiile îngrijirii paliative. Abordarea pacientului include:
Atitudinea grijulie faţă de pacient, presupunând sensibilitate şi compasiune, interes
pentru personalitatea acestuia şi pentru toate aspectele suferinţei lui.
Conexiunea cu pacientul care presupune dorinţa de a pătrunde şi a se încadra în
complexul de probleme dificile ale acestuia.
Respectul pentru fiecare pacient, tratarea lui ca individ unic, şi nu ca un caz aparte de
boală.
Consideraţiuni culturale presupunând respectul pentru factorii etnici, rasiali, religioşi
etc.
Posibilitatea de a alege locul de îngrijire.
Îngrijirea propriu-zisă include:
Comunicarea eficientă cu pacientul, cu familia lui pentru a forma o echipă, un
parteneriat de îngrijire;
Terapie adecvată stadiului şi prognosticului bolii pacientului cu evitarea intervenţiilor
şi investigaţiilor inutile;
Îngrijire excelentă cea mai bună şi mai adecvată îngrijire posibilă la orice nivel;
Îngrijire interprofesionistă cu acordarea atenţiei tuturor aspectelor de suferinţă fapt
care necesită formarea unei echipe interprofesioniste;
Îngrijirea coordonată presupune coordonarea lucrului echipei interprofesioniste
pentru asigurarea suportului şi îngrijirii maxime a pacientului şi familiei acestuia;
Continuitatea îngrijirii simptomatice şi de suport din momentul primei adresări şi până
la sfârşitul vieţii, în special în cazul în care pacienţii îşi schimbă locul de trai;
Prevenirea crizelor fizice şi emoţionale;
Susţinerea familiei prin asigurarea suportului emoţional şi social;
Asistenţa medicală justificată cu evitarea schimbărilor bruşte neaşteptate şi inutile în
tactica de menajare a pacientului;
Reevaluarea sumativă a pacientului dat, fiind că boală progresivă conduce la sporirea
problemelor existente şi la apariţia unor noi probleme atât fizice cât şi psihologice.
Echipa de îngrijiri paliative. Îngrijirea paliativă trebuie să fie efectuată de către o
întreagă echipă de profesionişti, doarece o persoană cât de profesionistă n-ar fi ea şi cât
de apropiată de pacient n-ar fi, nu poate să asigure îngrijirea paliativă calitativă.
Componența echipei interdisciplinare:
 pacientul și familia
 medic
 asistent medical
 asistent social
 psiholog

205
 slujitor al cultului
 infermier/îngrijitor la domiciliu
 terapeut ocupațional
 kinetoterapeutul
 dietolog
 voluntar
Îngrijirea paliativă prin echipa interdisciplinară se referă la:
Îngrijire holistică care implică aspecte:
 fizice (prin controlul simptomelor specifice: durere, greaţă, vomă, dispnee, diaree, constipaţie
etc.)
 psihoemoţionale (griji, frustări, tristeţe, furie)
 sociale (nevoia familiei, aspecte legate de hrană, loc de muncă, gospodărie, relaţii)
 spirituale (întrebări despre sensul vieţii şi al morţii, nevoia de a fi împăcat)

Abordarea holistică este centrată pe pacient şi satisfacerea nevoilor lui

 îngrijire orientată către familie, prieteni, îngrijitori
 îngrijire terminală pentru a asigura o moarte decentă şi demnă, indiferent de locul unde
pacientul doreşte să fie îngrijit
 pregătirea şi sprijinul familiei în perioada de doliu
 pregătirea profesională continuă a personalului de asistenţă medicală
 educarea pesonalului şi răspândirea informaţiei privind specificul îngrijirii paliative
Deoarece funcţiile membrilor echipei deseori se suprapun, e necesar ca aceştia să fie
flexibili, abili şi să evite conflictele. Lucrul eficient al echipei se bazează pe comunicarea
deschisă şi onestă a membrilor ei, ajutorul şi respectul reciproc, contribuţia deplină a
fiecărui membru, evitarea conflictelor referitoare la suprapunerea funcţiilor.
Medicina paliativă este o specialitate comparativ nouă, de aceea lucrătorii medicali
implicaţi în îngrijirile paliative necesită o instruire suplimentară în domeniu.
Minimul de cerinţe faţă de asistent medical specialzat în îngrijiri paliative include:
 cunoaşterea metodelor actuale de menajare a durerii şi altor simptome
 înţelegerea complexului de necesităţi psihologice ale pacienţilor terminali şi rudelor acestora
 acceptarea laturii spirituale în îngrijirile paliative
 acceptarea aspectelor culturale şi etnice în îngrijirea paliativă
 capacitatea de comunicare
 îngrijirea în perioada de doliu
 atenţia sporită şi documentarea stării pacientului
Necesităţile muribundului
Principiile de etică medicală trebuie să fie respectate de către toţi lucrătorii medicali în
munca de zi cu zi. Spre deosebire de aspectele culturale, care diferă de la un pacient la
altul, principiile deontologiei (eticii) medicale sunt universale.
Principiile deontologiei medicale:
 A face bine, a acţiona întotdeauna în interesle pacientului, ceea ce presupune:
o a fi onest cu pacientul, minciuna sau dezvăluirea adevărului doar pe jumătate mai
degrabă răneşte
o a nu supune pacientul unor investigaţii inutile
206
 o a acţiona nu numai în vederea înbunătăţirii stării pacientului în plan fizic, psihologic,
dar şi spiritual
 A nu face rău sau a minimaliza ceea ce presupune:
o a nu face rău – fizic sau psihologic – prin orice acţiune sau vorbă spusă
o a cântări pentru orice procedură beneficiile şi efectele adverse
 Autonomia – respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare, adică:
o tratamentul se va aplica doar cu consimţământul pacientului
o a informa pe deplin pacientul pentru ca acesta să poată lua decizii
o numai la cererea pacientului a-l informa cinstit şi complet
o a respecta dorinţa pacientului privitor la locul şi personalul de îngrijire
 Justiţia – echitabilitatea acordării îngrijirilor indiferent de clasă, rasă, resurse materiale
Necesităţile pacientului în stadiul terminal
Nr. Dimensiue
Necesitatea
d/o a
1. Fizică Înlăturarea simptomelor.
Psihologică
2. Siguranţa Sentimentul de securitate.
Înţelegeara Explicaţii în legătură cu simptomele şi boala. Posibilitatea de a
discuta despre moarte.
3. Respectul Implicarea în luarea deciziilor, mai ales pe măsură ce creşte
de sine dependenţa fizică de alţii. Şansa de a da şi a primi.
Socială
4. Acceptarea Atitudinea îngăduitoare a pesonalului de îngrijire faţă de dispoziţia,
sociabilitatea şi aspectul bolnavului.
5. Apartenenţa Sentimentul de a fi dorit şi legat de cei din jur, de a nu fi o povară.
6. Detaşarea Posibilitatea de a-şi putea lua rămas bun de la persoanele sau
lucrurile de care s-a ataşat, de-a încheia probleme nerezolvate în
familie sau afaceri, de a transmite responsabilităţi altora.
Spirituală
7. Dragostea Exprimarea afecţiunii, contactului uman (de exemplu atingere).
8. Împăcarea Posibilitatea de a restabili relaţiile umane deteriorate, de a cere
iertare.
9. Valoarea Conştiinţa faptului că este iubit şi apreciat.
proprie
10. Scopul în Sentimentul că viaţa are încă sens.
viaţă

Tipuri de servicii în cadrul îngrijirilor paliative.

În ultimele decenii s-au dezvoltat extrem de rapid în lumea întreagă diferite tipuri de
servicii hospice, în funcţie de contextul socio – economic de specificul organizării
sistemelor de sănătate şi de categoriile de beneficiari vizate. În prezent există următoarele
tipuri de servicii de îngrijiri paliative:
Îngrijiri paliative la domiciliu sunt cele mai eficiente, asigurând prin resursele
materiale şi umane relativ reduse, accesul unui număr cât mai mare de bolnavi, la

207
asistenţa de specialitate. În plus, medicul de familie este în general mai agreat şi mai
puţin traumatizant pentru bolnavul incurabil în stadiu avansat de boală.
Domiciliul este locul cel mai potrivit unde se poate afla persoana în ultima perioadă a
vieţii. Esenţa constă în prezenţa echipelor mobile de îngrijire paliativă la domiciliu –
medic, asistent medical, lucrător social, psiholog, voluntar, slujitor al cultelor. Echipa
este invitată de către medicul de familie sau de către persoana bolnavă, care implică
membrii familiei în procesul de îngrijire, prin acordarea de sfaturi şi suport moral.
Îngrijiri hospice Hospice este o instituţie autonomă de sănătate – spital special unde
se află persoanele în stadiul final al vieţii pentru a atenua simptomele bolii şi a primi
sprijin psihologic, spiritual şi social. Acordă suport îngrijirilor atât în timpul crizelor cât
şi după decesul pacientului. La hospice sunt internate persoane care nu pot fi ajutate la
domiciliu, din considerente medicale şi sociale. Personalul hospice-ului este alcătuit din
lucrători medicali profesionişti şi voluntari special antrenaţi în îngrijiri paliative care
acordă asistenţă medicală 24 din 24 de ore. Bolnavul este internat perioade limitate de
timp în vederea desfăşurării de tratamente şi proceduri medicale care necesită
supravegherea continuă. Specificul acestor unităţi este de a asigura bolnavului un mediu
cât mai „neinstituţionalizat”, mai aproape de cel casnic, şi de a crea prin diferite
modalităţi, bunăstarea fizică, psihoemoţională şi spirituală.
Îngrijirile paliative în spitale. Aceste servicii pot fi oferite de:
Echipe mobile, formate din personal cu pregătire specifică în îngrijiri paliative (medic,
asistent medical, asistent social, slujitor al cultelor) şi care asigură asistenţa la patul
bolnavului în diferite secţii ale spitalelor generale, la solicitarea medicului specialist.
Secţii cu îngrijiri paliative propriu-zise cu personal instruit în paliaţie. Pot face parte
din spitalele generale sau de profil. Unitatea de bază este alcătuită din 5-7 paturi unde
vor fi internate persoane ajunse în stare critică, până la îmbunătăţirea stării lor sau până la
deces. De asemena, sunt admise persoane şi din alte unităţi spitaliceşti sau de la domiciliu
pentru acordarea investigaţiilor mai complexe (radiografia oaselor, intervenții
chirurgicale minore, cateterizare epidurală sau blocare de nerv).
Un singur pat hospice poate fi adăugat la unitatea de ambulatoriu sau unitate medicală
specializată pentru urmărirea efectelor, introducerea tratamentului nou în scopul de
alinare a durerii.
Centrele de zi sunt destinate bolnavilor incurabili în stadii relativ stabile şi mai puţin
avansate de boală. În orele petrecute în centrele de zi, bolnavul beneficiază de consult de
specialitate, de tratamente medicale, de supraveghere, de reabilitare, fizioterapie şi
activităţi sociale de sprijin, oferind în acelaşi timp familiei- îngrijitorului un timp de
răgaz. Aceste centre pot fi organizate pe lângă hospice, unităţi de ambulatoriu, ș.a.
Persoanele vin pentru a se întâlni cu oamenii, a comunica, pentru a se odihni sau a face
control medical. În acest timp familiile se pot relaxa iar periodic pot efectua vizite.
Colaboratorii principali sunt voluntarii sub conducerea unui lucrător medical profesionist.
Voluntarii în îngrijiri paliative joacă un rol foarte important. Ei sunt aleşi prin selecţie de
colectiv şi instruiţi prin cursuri speciale, sunt în continuu susţinuţi şi supravegheaţi de
profesioniştii în domeniu.

SARCINILE ASISTENTULUI MEDICAL LA CONSTATAREA DECESULUI

208
 Sfârșitul vieții bolnavului spitalizat poate fi brusc sau lent. Viața bolnavului se poate
termina în câteva secunde, precum în caz de embolie pulmonară, infarct miocardic,
aritmii cardiace. De multe ori însă, moartea se instalează după o stare de agonie care
durează ore sau zile. În cursul agoniei circulația se înrăutățește, bolnavul este palid, cade
mandibula, pacientul stă pasiv, cu gura întredeschisă, ochii sunt sticloși și adânciți în
orbite. Pulsul este slab, moale și neregulat. Respirația este zgomotoasă. Reflexele
diminuează progresiv, reflexul pupilar dispare. Îngrijirea pacienților muribunzi:
 pacientul va fi izolat într-o rezervă (izolator)
 va fi susținut până în ultimul moment
 asistentul nu va părăsi pacientul nici după ce acesta și-a pierdut cunoștința
 bolnavul trebuie întreținut curat și uscat
 uneori pacientul aude ce se vorbește în anturajul lui
 i se vor îndepărta protezele
 i se vor îndepărta secrețiile
 se vor lua măsuri de hidratare
 capul bolnavului va fi așezat într-o parte
 administrarea medicamentelor se va face până în ultimul moment.
Înştiinţarea aparţinătorilor se face de asistentul medical. Dacă ea consideră că se
apropie sfârşitul bolnavului ea anunţă medicul. Este bine ca acesta să fie prezent în
momentul decesului. Decesul se constată după semnele de probabilitate a morţii: oprirea
pulsului, respiraţiei, instalarea palidităţii cadaverice, relaxarea completă a musculaturii,
abolirea completă a reflexului pupilar. Semnele de certitudine ale decesului se instalează
puţin mai târziu (rigiditatea şi petele cadaverice) de aceea mortul rămâne în pat încă 2 ore
înainte de a-1 transporta.
Asistentul notează în condica de predare medicamentele care s-au dat bolnavului,
procedeele de tratament care i s-au aplicat în ultimele momente, comportamentul şi
simptomele observate ca şi ora exactă a decesului.
Aparţinătorii vor fi invitaţi să părăsească salonul pentru că după instalarea rigidităţii
cadaverice îngrijirile se pot face foarte greu.
Asistentul îmbracă un halat de protecţie, mănuşi. Se îndepărtează de pe pat toată
lenjeria, accesoriile. Cadavrul rămâne culcat numai pe un cearşaf şi o muşama. Mortul
trebuie dezbrăcat complet, bijuteriile scoase, hainele şi lenjeria îndepărtate din pat. Ochii
se închid cu tampoane umede, maxilarul inferior se leagă cu ajutorul unei comprese
uscate împrejurul capului. Membrele se întind, cele superioare se aşează lângă trunchi şi
coapse.
Regiunile murdărite cu sânge, vărsături sau medicamente trebuie spălate. Spălarea
cadavrului în întregime nu este sarcina asistentului medical. Se îndepărtează urmele de
pansament, nu se vor atinge plăgile operatorii sau traumatice, care trebuie conservate în
vederea examenului necroptic.
Decedatului i se va aplica, de preferință pe antebraț, o brățară de identificare cu:
numele și prenumele, vârsta, secția unde a fost internat, data și ora decesului, numarul
foii de observație. Cadavrul se înfăşoară apoi în cearşaful rămas sub el.
Obiectele rămase de la bolnav se predau aparţinătorilor, pe bază de bon.

209
 Transportul cadavrului se face în linişte, când nu sunt bolnavi pe coridoare. Patul
trebuie apoi spălat şi la nevoie dezinfectat, iar lenjeria va fi spălată separat. Decesul
influențează defavorabil starea psihică a celorlalți pacienți.

Anexa 1

COD DE ETICĂ PENTRU ASISTENȚI MEDICALI

Introducere
Societatea noastră se află în permanentă restructurare, tehnologia modernă pătrunde
treptat, iar accentuarea crizei economice condiționează modificări în ierarhizarea
valorilor și scoate în evidență absența unor valori fundamentale.
Lipsa unei legislații privind practica asistenților medicali, imposibilitatea evaluării
reale a activității lor sunt elemente ce favorizează apariția conflictelor morale care nu-și
găsesc întotdeauna soluționarea adecvată.
Codul de etică, prima lucrare de acest gen în domeniu în RM, este destinat asistenților
medicali, care îl pot folosi ca instrument de lucru în luarea deciziilor, a reflecțiilor și
evaluării. Prin intermediul lui profesioniștii din sistemul de sănătate, populația în
întregime sunt informații despre atitudinea morală ce se cere de la asistenții medicali. Un
astfel de Cod indică, pe de o parte, asumarea responsabilității profesionale, iar pe de altă
parte, încrederea pe care o investește societatea în această profesiune.
Problemele apărute în practica nursingului pot fi de ordin legal și moral. Prezentul
Cod reflectă aspectul moral al asistenților medicali. El oferă principiile generale care
trebuie să ghideze acțiunile profesionistului. Fiecare asistent medical veghează asupra
propriului comportament profesional, pentru ca acesta să corespundă principiilor cuprinse
în Codul de etică.

Capitolul I
Asistentul medical și profesiunea sa

”Învinge greutățile profesiunii tale,

Stăpânește supărarea și nerăbdarea ta.
Gândește-te că cel suferind este
dezarmat și fără putere și are nevoie de ajutorul și îngrijirea ta.”
(Masei)

Profesiunea de Nursing are angajamentul de a promova bunăstarea și siguranța pentru

toată populația. Nursingul este știința și arta de a îngriji cu competență, cu respect și
demnitate ființa umană.

210
1.1 Asistentul medical
În practica profesiunii sale, asistentul medical răspunde din punct de vedere
profesional, legal și moral. Asistentul medical se conduce de vechiul principiu uman: ”În
primul rând – nu dăuna.” În îndeplinirea investigațiilor / manipulațiilor cu posibile
consecințe negative, referitor la sănătatea pacientului, asistentul medical este dator să se
asigure cu măsuri de protecție.

1.2 Asistentul medical aplică în practică cunoștințele, deprinderile și aptitudinile dobândite pe

parcursul formării ca profesionist.
 Folosește orice posibilitate pentru a-și îmbunătăți și a-și menține competențele.
 Contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoștințe, privind executarea
profesiunii.
 Asigură calitatea serviciilor de îngrijire conform standardelor prevăzute.
 Asistentul medical consemnează orice intervenție, iar cele delegate, vor fi aduse la
îndeplinire numai după consemnarea în documente de către persoana care recomandă.

1.3 Asistentul medical participă activ la acțiunile care asigură progresul profesiunii.
 Participă la pregătirea profesională a viitorilor asistenți medicali.
 Sunt preocupați continuu de propria perfecționare.
 Asigură protecția profesiunii, participând activ la ameliorarea cunoștințelor, ca membru
al organizației profesionale.
 Asistentul medical participă la:
- Studierea și cercetarea în Nursing și punerea în practică a rezultatelor;
- Promovarea progresului în domeniul îngrijirilor medicale;
- Elaborarea politicilor instituției sanitare din care face parte.

1.4 Asistentul medical trebuie să aibă un comportament, care să nu dăuneze profesiunii și nici
comunității profesionale din care face parte.
 Evită participarea la acțiunile care, prin mesajul transmis, contravin sănătății.
 Asistentul medical aderă la principiile de nediscriminare, neprejudicii în îngrijire în toate
situațiile și face efort să promoveze aceste principii și pentru alții.
 Asistentul medical are responsabilități individuale, de grup și specifice domeniului în
care lucrează.

Capitolul II
Asistentul medical și persoana îngrijită

”Onorează-l pe bolnavul tău de orice vârstă ar fi – copil, tânăr sau bătrân.

Când a ajuns în mâinile tale, este ființa fără apărare,
apelând la știința și bunătatea ta.”
(Masei)

211
2.1 Asistentul medical are ca responsabilitate principală atât definirea normelor de sănătate, cât
și acordarea îngrijirilor individului la cel mai înalt nivel posibil, respectând demnitatea umană,
nelimitând considerațiile de statut social, economic și politic.
 Asistentul medical crează ambianța în cadrul căreia sunt respectate valorile, obiceiurile,
tradițiile, religia și credința individului.
 Asistentul medical acordă atât îngrijiri care au ca scop promovarea sănătății, prevenirea
îmbolnăvirilor, satisfacerea nevoilor pacientului în vederea recăpătării independenței cât
mai curând posibil, alinarea suferințelor, cât și însoțirea până în ultimele clipe ale vieții.

2.2 Asistentul medical asigură un mediu terapeutic care să contribuie la formarea stării de bine
fizic și psihic a pacientului.
 Asistentul medical planifică și alege, împreună cu pacientul, metodele de îngrijire, în
limitele sale de competență. În situația când pacientul nu este capabil să ia o decizie, este
numită persoana care va lua decizia în locul lui.
 Asistentul medical aplică tratamentul prescris de medic, urmărind reacțiile pacientului.

2.3 Asistentul medical, în relațiile cu pacientul, întreține un proces bazat pe încredere, demnitate
și respect.
 Asistentul medical oferă pacientului, ori persoanei de încredere, informații corecte,
adecvate situației și competente.
 Asistentul medical asigură dreptul al intimitate, protejează informațiile de natură
confidențială și nu le dezvăluie, decât în cazul când sunt de interes public, cu acordul
pacientului sau în instanța de judecată.
 Asistentul medical intervine în cazul când siguranța informațiilor confidențiale este în
pericol.

2.4 Asistentul medical respectă:

- Drepturile și libertățile individului;
- Identitatea persoanei îngrijite;
- Alegerile / deciziile persoanei îngrijite, care își asumă conștient consecințele.

 Asistentul medical nu abuzează de slăbiciunea persoanei îngrijite.

 Asistentul medical este avocatul pacientului în relațiile acestuia cu alți profesioniști, cu
familia și cu autoritățile.
 Asistentul medical aduce la cunoștință persoanelor autorizate sau autorităților orice
circumstanță care ar putea produce daune persoanei îngrijite.
 Asistentul medical adesea este nevoit să soluționeze diferite probleme sociale, acestea
necesitând de la el cunoștințe multilaterale atât în domeniul filosofiei, economiei,
dreptului, cât și în domeniul tehnologiilor contemporane și ale psihologiei.

Capitolul III
Asistentul medical și colegii

”Să poți să ai ce sufletul îți cere.

212
 Credință, dragoste, putere.”

3.1 Activitatea asistentului medical cere implicarea și luarea deciziilor în echipă. În colaborare
cu colegii asistentul medical trebuie să fie corect, onest, să respecte cunoștințele și aportul
acestora la procesul de îngrijire.

3.2 Asistentul medical trebuie să cunoască istoria profesiunii sale și să fie recunoscător
îndrumătorilor săi.
 În exercitarea funcției, asistentul medical este dator să adopte un comportament moral,
echilibrat.
 Asistentul medical își desfășoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire, bazându-se pe
relații de complementaritate, parteneriat, colaborare și solidaritate profesională.
 Asistentul medical ia o atitudine corectă și obiectivă față de greșelile colegilor.
 Asistentul medical va fi preocupat de menținerea cerințelor etice și deontologice, nu va fi
discutată și nu va comenta în prezența pacientului îngrijirile efectuate de colegii săi sau
de către alți profesioniști.

Capitolul IV
Asistentul medical și societatea

”Oboseala ta să fie luminată de credință și de dragoste.”

4.1 Asistentul medical își asumă, împreună cu concetățenii săi, responsabilitatea de a iniția și a
participa la activități destinate să răspundă la cerințele sociale.
 Asistentul medical desfășoară activități de educație pentru sănătate cu persoana, familia
și comunitatea.

4.2 Asistentul medical, prin modul său de viață, trebuie să fie un model de promovare a sănătății.
 Asistentul medical se implică în cunoașterea nevoilor persoanelor sau comunității,
contribuind la soluționarea problemelor sale de sănătate.

4.3 Asistentul medical colaborează cu alți profesioniști sau cu autoritățile în scopul soluționării
problemelor de sănătate ale comunității.
 Asistentul medical are obligația morală de a-și expune opiniile în fața instituțiilor
legislative privind activitatea de îngrijire a sănătății, în sprijinul persoanelor îngrijite.

Elaborat de ANM

213
 Anexa 2

JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRAT

(formularea modernă)

Formularea moderna a jurământului lui Hipocrat, adoptat de Asociaţia Medicală

Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva:

“Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru
viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

214
 Anexa 3

METODE DE APLICARE A DEZINFECTANŢILOR CHIMICI ÎN

FUNCŢIE DE SUPORTUL TRATAT
Suprafeţe
Pentru dezinfectarea suprafeţelor se recomandă următoarele metode:
 Pavimente (mozaic, ciment, linoleum, lemn, etc.) – ştergere.
 Pereţi (faianţă, tapet lavabil, uleiaţi, etc.), uşi, ferestre (tocărie) – ştergere sau
pulverizare*. Se va insista asupra curăţeniei şi dezinfectării părţilor superioare ale
pervazurilor şi a altor suprafeţe orizontale, precum şi ale colţurilor.
 Mobilier, inclusiv paturi şi noptiere (din lemn, metal, plastic) – ştergere, stropire,
pulverizare*.
 Mese de operaţie, mese pentru instrumentar, suprafeţe pentru pregătirea tratamentu-
lui, suprafeţe pentru depozitarea temporară a produselor patologice recoltate, lămpi
scialitice, mese de înfăşat – stergere, stropire, pulverizare*.
 Mese de lucru în laborator – decontaminare, curăţenie riguroasă, dezinfecţie.
 Muşamale din cauciuc sau plastic, colac din cauciuc, etc. – ştergere, imersie.
 Cărucioare, tărgi – ştergere, stropire.

Obiecte sanitare, recipiente de colectare, materiale de curăţenie

Folosirea dezinfectantelor pentru suprafeţe, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi
timpului de contact conform recomandărilor producătorului.
 Băi, băiţe pentru copii, chiuvete, bazine de spălare – ştergere.
 Ploşti, oliţe, urinare, recipiente pentru colectarea de produse patologice – imersie,
după golire şi spălare prealabilă, folosind 1 vol. soluţie pentru 1 vol. recipient. După
dezinfecţie se păstrează uscate în camere speciale, pe rastele. Maşini automate, special
dedicate pentru curăţare şi dezinfecţie.
 Grupuri sanitare (WC, bazine, scaune WC, vidoare), grătare din lemn sau plastic pen-
tru băi şi duşuri – ştergere.
 Sifoane de pardoseală, sifoane de scurgere – aplicarea unei cantităţi de dezinfectant.
 Găleţi pentru curăţenie, ustensile pentru curăţenie (perii, mop, teu, lavete, cârpe, etc.)
– şpălare, dezinfecţie .Se păstrează uscate.
 Recipiente pentru colectarea deşeurilor, pubele – spălare, dezinfecţie. Se păstrează
uscate.
215
 Lenjerie şi echipament de protecţie
Folosirea dezinfectantelor pentru lenjerie, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi
timpului de contact conform recomandărilor producătorului.
 Lenjerie contaminată (impurificată cu excrete, produse patologice şi lenjerie care pro-
vine de la bolnavi contagioşi) – înmuiere - 4 litri soluţie la 1 kg lenjerie; se pot folosi
maşini de spălat automate cu program de dezinfecţie inclus. Alte categorii – spălare la
maşini automate cu ciclu termic de dezinfecţie sau fierbere.
 Echipament de protecţie şi de lucru – înmuiere, se dezinfectează numai cel contaminat.
 Şorţuri impermeabile din cauciuc şi plastic – ştergere.
Zone de preparare şi distribuire a alimentelor
Folosirea dezinfectantelor recomandate pentru uz în bucătării, oficii alimentare, dezin-
fecţia veselei recipientelor, tacâmurilor, ustensilelor, cu respectarea concentraţiilor de
utilizare şi timpului de contact, conform recomandărilor producătorului.
 Veselă din sticlă, porţelan, tacâmuri: imersie, clătire insistentă după dezinfecţie.
 Suprafeţe: ştergere, pulverizare**
 Ustensile şi vase de bucătărie : spălare cu soluţii de detergent dezinfectant, produse
chimice de curăţare/ decontaminare. In epidemii, utilizarea de dezinfectante.
Instrumente, echipamente
Folosirea dezinfectantelor pentru instrumentar, cu respectarea concentraţiilor de
utilizare şi timpului de contact, conform recomandărilor producătorului.
 Termometre (orale, rectale): Submersie după spălare şi dezinfecţie. Soluţii dezinfectante
proaspete. A nu se amesteca în timpul procesării termometrele orale cu cele rectale.
 Incubatoare, izolete, măşti de oxigen: Ştergere. Nu se recomandă dezinfectanţii fenolici.
Instrumente, echipamente: Imersie, predezinfecţie, curăţare, dezinfecţie, clătire, uscare

216
 Anexa 4

PRODUSE UTILIZATE ÎN PROCESUL DE EFECTUARE A CURĂŢENIEI

Curăţarea se realizează cu produse etichetate de producător ca produse destinate

curăţeniei sau produse detergent – dezinfectante.
Săpunuri
Săpunurile pot fi tari sau moi. Săpunurile tari sunt utilizate în întreţinerea suprafeţelor
cu ceramică, ulei, oţel inoxidabil. Săpunurile moi (săpun negru) – în curăţarea grosieră
(paviment mozaicat, gresie etc.).
Detergenţi
În dezinfecţia mecanică se utilizează detergenţi neutri sau detergenţi lichizi universali
pentru decontaminare: mobilierelor, pavimentelor, veselei şi spălării manuale a textilelor.
Detergenţii alcalini sau "decapanţi", în funcţie de diluţie, se utilizează la spălarea zilnică
a pavimentelor sau/ şi decaparea pavimentului placat (întreţinere de fond), înainte de
aplicarea unui nou tratament. Detergenţii acizi sau "detartranţi" se utilizează la curăţarea
materialelor cu depuneri de piatră (ceramică, pavimente placate cu materiale care suportă
acizi, sticlărie de laborator, bazine, bazinete, urinare). Dacă produsul este avizat pentru
sectorul alimentar, se spală vesela şi ustensile de bucătărie. Detartranţii "tamponaţi" se
utilizează pentru decontaminarea robinetelor, bateriilor, chiuvetelor inoxe, altor articole
inoxe. Detergenţii-dezinfectanţi sau detergenţii cationici sunt produse cu proprietăţi de
curăţare principale si dezinfectare secundare.
Abrazive
Abrazivele sunt utilizate în curăţarea punctuală a suprafeţelor dure, obiectelor sanitare,
pavimentelor, cu precauţie pentru suprafeţele emailate.
Produse pentru lustruit
Detergenţii lustruitori sau "de ceruire" se utilizează, de obicei, la spălarea
pavimentelor.
Reguli fundamentale în utilizarea produselor folosite în activitatea de curăţare:
 folosirea doar a produselor avizate/autorizate de ministerul sănătăţii pentru utilizare în
sectorul sanitar
 respectarea tuturor recomandărilor producătorului
 respectarea regulilor de protecţie a muncii (purtarea mănuşilor, ochelarilor de protecţie,
echipamentelor impermeabile, etc.)

217
 etichetarea şi închiderea ermetică a recipientelor. eticheta trebuie să conţină: denumirea
produsului, numele producătorului, termenul de valabilitate, diluţia de lucru, data la care s-a
făcut diluţia, perioada de utilizare a produsului diluat menţinut în condiţii adecvate (cu
specificare pentru ceea ce înseamnă "condiţii adecvate")
 nu este permis amestecul produselor! există riscul unor reacţii chimice periculoase pentru cel
care le manipulează, precum şi riscul de inactivare şi incompatibilitate
 nu este permisă utilizarea ambalajelor alimentare pentru produsele de întreţinere a curăţeniei.
 distribuirea produselor la locul de utilizare (pe secţii/ compartimente) în ambalajul original.
 asigurarea rotaţiei stocurilor, pentru înscrierea în temenele de valabilitate
 nu este permisă aruncarea ambalajelor goale, decât după ce au fost curăţate sau/ şi
neutralizate.

Anexa 5

REGULI PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR ŞI A USTENSILELOR

FOLOSITE LA EFECTUAREA CURĂŢENIEI
În unitatea sanitară, la nivel central, trebuie să existe spaţii speciale, destinate
depozitării produselor şi ustensilelor folosite în procesul de efectuare a curăţeniei, aflate
în stoc. Spaţiile trebuie să asigure menţinerea calităţii iniţiale a produselor, până la
utilizare.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile de depozitare:
 pavimentul şi pereţii trebuie să fie impermeabili şi uşor de curăţat
 zona de depozitare trebuie să permită aranjarea în ordine a materialelor de curăţare şi accesul
uşor la acestea
 aerisire combinată (naturală şi artificială)
 temperatura aerului de 18-25ºC
 iluminare corespunzătoare
 gradul de umiditate relativă trebuie să asigure păstrarea optimă a calităţii
În fiecare secţie/ compartiment, trebuie să existe încăperi special destinate depozitări
produselor şi ustensilelor utilizate pentru efectuarea curăţeniei, aflate în rulaj şi pregătirii
activităţii propriu-zise, care, suplimentar condiţiilor generale menţionate, necesită să
includă următoarele:
 chiuvetă cu apă potabilă rece şi caldă, săpun, prosop, etc., pentru respectarea igienei
personalului care efectuează curăţenia
 chiuvetă (bazin) cu apă potabilă, pentru dezinfecţia şi spălarea ustensilelor folosite la
efectuarea curăţeniei (lavete, torşoane, mopuri, perii, ş.a). Dezinfectarea, spălarea şi uscarea
materialului moale folosit la curăţare se pot face utilizând maşini de spălat şi uscătoare;
 suport uscător pentru mănuşile de menaj, mopuri, perii, ş.a.
 pubelă şi saci colectori (de unică folosinţă) pentru deşeuri
Zilnic, după fiecare operaţiune de curăţare şi la sfârşitul zilei de lucru, ustensilele
utilizate se spală, se curăţă (decontaminează), dezinfectează şi se usucă.
Curăţarea şi dezinfectarea ustensilelor complexe (perii detaşabile, mânerul periilor,
aspirator, ş.a) se efectuează în funcţie de recomandările producătorului.

218
 Personalul care execută operaţiunile de curăţare şi dezinfectare a materialului de
curăţare va purta mănuşi de menaj sau mănuşi de latex nesterile.
Dezinfectarea materialului de curăţenie utilizat în spaţiile fără risc se efectuează cel
puţin odată pe săptămână, iar în secţiile/compartimentele cu risc crescut se face de rutină,
la sfârşitul activităţii (după fiecare utilizare).

Anexă 6
TERMOMETRE MEDICALE

În cadrul îngrijirii sănătăţii, temperatura corpului uman se măsoară şi se monitorizează cu

ajutorul unor termometre denumite de regulă „termometre clinice” sau mai uzual „termometre
medicale”. Printre cele mai frecvente tipuri de termometre care se utilizează pentru măsurarea
temperaturii corpului uman, se numără termometrele medicale digitale, termometrele medicale
cu infraroşu, termometrele medicale de unică folosinţă şi termometrele medicale cu mercur.
Un termometru medical cu mercur este compus dintr-un tub subţire din
sticlă, cu lungimea de 12,5 cm, care are pe una dintre părţi sau pe
ambele părţi o scară de măsurare gradată în Fahrenheit sau Celsius sau
ambele. La măsurarea temperaturii corpului, mercurul lichid aflat într-
un rezervor situat în partea de jos a termometrului urcă în tubul capilar.
Termometre medicale digitale
Termometrele medicale digitale măsoară temperatura corpului cu
ajutorul unui senzor termic electronic. Acest senzor este conectat la un
procesor, iar informaţiile procesate apar pe afişajul termometrului.
Termometrele digitale sunt utilizate la pacienţi de orice vârstă.
Termometre medicale cu infraroşu
Termometrele medicale cu infraroşu măsoară
temperatura corpului cu ajutorul unui senzor cu infraroşu.
Termometrul se introduce în canalul auditiv (unde senzorul cu infraroşu
înregistrează căldura corporală emanată de timpan), pe frunte sau
tâmplă. Termometrele medicale cu infraroşu se utilizează adesea la
copii.

Termometre medicale de unică folosinţă (termotest)

Termometrele medicale de unică folosinţă sunt compuse din fâşii din
material plastic, pe a căror suprafaţă se află puncte. Aceste puncte sunt

219
 umplute cu substanţe chimice care îşi modifică culoarea în funcţie de
temperatură. Această modificare a culorii reprezintă scara de măsurare.
În mod normal, termometrele medicale de unică folosinţă au o parte
autoadezivă.

Nr. Termometre pro contra

d/o medicale
1. Cu mercur Temperatura determinată este Citirea se face greu, este
exactă.  fragil, dureaza 5-10 minute
Nu face zgomot. măsurarea
2. Digital Valoarea se citeste ușor.  Necesită baterii.
Măsurarea durează Zgomotul poate trezi un
aproximativ 1 minut.  copil adormit.
"Beep" când este gata.
3. Digital- oral tip Prezintă siguranță  Necesită bateri. 
suzetă Nu trezește un bebelus.
Măsurarea durează până la 3
minute.
4. Termometre Măsurarea temperaturii se face Necesită aplicarea corectă în
medicale cu rapid (3-5 secunde).  canalul urechii pentru
infraroşu – timpanic Elimină riscul contaminării măsurare corectă. 
(ureche) ce apare la folosirea combinată Nu este foarte indicat în
a metodei rectale și orale. cazul bebelusilor. 
Necesită baterii, este
costisitor.

220
 Anexa 7

METODICA MĂSURĂRII TEMPERATURII CORPULUI

CU TERMOMETRUL DIGITAL

Termometrul digital este utilizat mai des la pacienții aflați la domiciliu. Inainte de prima folosire
și după fiecare folosire termometrul se dezinfectează prin ștergere cu tifon impregnat cu o soluție
dezinfectată (alcool etilic de 700).
Instrucțiuni de utilizare:
 termometrul se activează prin apasarea butonului ON/OFF
 afisajul electronic indică pentru 2 secunde: 188.8 E. După ce afisajul se stabilizează,
apare simbolul L și grade Celsius
 aparțtia acestui simbol indică faptul ca puteți incepe să folosiți termometrul
 se pozitionează (introduce) termometrul:
În fosa axilară: se poziționează sonda termometrului în fosa axilară și se presează brațul de-a
lungul corpuluiși, se măsoară timp de 2 minute.
În cavitatea bucală: se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă spre molar. Se lasă
termometrul pe 2 minute.
În rect: se introduce cațiva milimetri din sonda termometrului în rect. Pentru a lua temperatura
rectală la nou-născut, se plasează bebelușul pe spate pe un plan drept și se indoie gambele, într-
un unghi de 90 grade, se pastrează această poziție aproximativ 1-2 minute (fară ca el sa se
miște) până se măsoară temperatura.
Retineți, că temperatura internă a corpului este intotdeauna ușor superioară celei externe
(aproximativ 0.5 grade C).
 un semnal sonor indică faptul că se poate citi temperatura
 după măsurarea temperaturii, se închide afisajul prin apăsarea butonului OFF/ON (dacă
uitați să inchideți afisajul, el se inchide automat după 10 min).
Termometrul trebuie ținut la temperatura camerei, într-un loc uscat, departe de surse de caldură
și de caldura directă a soarelui.
221
 Anexă 8

E BINE SĂ ȘTIȚI!!!

Dacă spargeți întâmplător termomtrul, iar conținutul său s-a împrăștiat trebuie de știut că:

 Cei mai periculoși pentru sănătate sunt aburii de mercur, pe care noi
îi putem inhala prin căile respiratorii. Căile respiratorii se acoperă cu
un tifon înmuiat în apă pentru a micșora doza de mercur inhalată.

 Mercurul trece din stare lichidă în stare gazoasă la temperaturi mai

mari de 18 °С, astfel, dacă s-a spart termometrul, mai întâi vom
deschide geamul pentru ca aburii să iasă afară și vom răci camera
(includem condiționerul). Nu se face curent, astfel, veți favoriza
răspândirea aburilor de mercur prin incapere

 În nici într-un caz bulele de mercur nu se vor strânge cu o cîrpă sau cu aspiratorul. În
aspirator, mercurul se încălzește și favorizează răspândirea aburilor prin toată locuința.
Bulele de mercur se vor colecta cu un lipici, sau bande lipicioase. Locul unde s-a spart
termometrul se luminează cu o lanternă, astfel, bulele de mercur lucesc și va fi mai ușor
să le colectați.

 Pentru a neutraliza mercurul (dacă bulele au ajuns în locuri

inaccesibile: crăpături, covor ), putem pregăti  și turna în
locurile unde nu putem strânge bulele următoarele soluții,
de exemplu - la 1 litru de apă fiartă răcită se adaugă 40 gr.
săpun și 50 gr.bicarbonat de sodiu sau soluția de
permanganat de potasiu).Prelucrarea cu astfel de soluție
este binevenită, chiar dacă, am strâns, cu lipici, toate

222
 bulele, deoarece pe suprafață pot rămânea balonașe de mercur foarte mici, pe care nu le
putem vedea, iar soluția le va neutraliza.

 Covoarele pe care s-a spart termometrul se vor țineț afară cât mai mult timp, pentru ca
bulele de metal să se evapore complet și să nu infecteze locuința.

Specialiștii spun că un termometru spart și nestrâns nu poluează mediul mai mult decât normele
standard admisibile, dar totuși aceasta nu constituie un motiv ca să neglijăm strângerea
minuțioasă a acestui metal periculos.

Anexa 9

ÎNGRIJIREA MUCOASEI NAZALE

A. DATE GENERALE :
Obiectivul: Menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare.
Îndepărtarea secreţiilor şi crustelor nazale.
Indicaţiile: Toaleta matinală, în caz de eliminări nazale, în obstrucţia nazală.
Abrevieri: a/m – asistent medical
B. CERINŢE FAŢĂ DE DEXTERITATE :

Nr
Etapele Raţionamentul
d/o
I Pregătirea pentru procedură
1 Pregătirea pacientului:
a) psihică -Asigurarea dreptului pacientului la
Se informează pacientul, se obţine informaţie
consimţământul.
b) fizică -Poziţia corectă a pacientului în
Poziţia pacientului culcat cu capul uşor întors timpul efectuării procedurii
într-o parte. Semișezândă. contribue la calitatea procedurii
Pregătirea necesarului:.
Tave renale(sterile, nesterile)
Tampoane sterile
Soluţie sterilă de ser fiziologic
Glicerină sau ulei steril
Fitile sterile de vată
Mănuşi sterile de unică folosinţă
II Tehnica exectuării
223
1 Asistentul medical/nursa îşi spală mâinile, după -Prevenirea infecţiilor
Standard EN-1500, dezinfectează mâinile, nosocomiale
îmbracă mănuşi sterile.
2 Cu policele mâinii stângi se va ridica apexul Pentru un acces mai bun
nasului.
3 Inițial se va picura 1-2 picături de ulei steril.
4 Peste câteva minute se întroduce în narină un Pentru înlăturarea secreţiilor nazale
fitil uscat, steril, cu mişcări rotative ușor se
înlătură crustele
5 Se repetă aceiaş procedură şi la cealaltă narină Asigură corectitudinea îndeplinirii
6 Se efectuează toaleta locală în jurul nasului
7 La indicaţia medicului se instilează medicamente Se va asigura dozarea corectă
III. Documentarea
Se notează în planul de îngrijire. Evidenţa intervenţiilor
IV. Supravegherea pacientului
Se va observa aspectul mucoasei, calitatea Prevenirea complicațiilor
respiraţiei pacientului.
V. Complicaţiile posibile
- leziuni pe mucoasa nazală
- mucoasa nazală sângerândă
VI. Reorganizarea locului de muncă
Se colectează materialile folosite în recipiente -Prevenirea infecţiei nosocomiale
speciale, mai ales dacă secreţiile sunt purulente.
Se îndepărtează mănuşile.Se spală mâinile

224
 Anexa 10

ÎNGRIJIREA OCHILOR

A. DATE GENERALE
Obiectivul: Prevenirea infecţiilor oculare şi îndepărtarea secreţiilor.
Indicaţiile:
- toaleta matinală
- îngrijirea ochilor în diferite stări patologice
- cu scop de a îndepărta secreţiile

Abrevieri: a/m – asistent medical

B. CERINŢE FAŢĂ DE DEXTERITATE:

- Îngrijirea ochilor se efectuează în condiţii stricte de asepsie

Nr
Etapele Raţionamentul
d/o
I Pregătirea pentru procedură
Pregătirea pacientului:
a)psihică -Asigurarea dreptului pacientului
Se informează pacientul şi se explică la informaţie.
necesitatea, se obţine consimţământul.
b)fizică -Asigurarea accesibilităţii
poziţia pacientului culcat cu capul uşor înclinat -Evitarea apariţiei complicaţiilor
pe partea ochiului care va fi îngrijit.
Pregătirea materialelor:
Soluţie de ser fiziologic;
Tampoane/ comprese sterile;
Tăviţe renale(sterile,nesterile);
Soluţie medicamentoasă (la indicaţia
medicului);

225
 Mănuşi sterile;
Aleză sterilă;
II Tehnica executării
1 Asistentul medical/nursa îşi va spala mâinile -prevenirea infecţiilor
după Standard EN-1500, dezinfectează mâinile, nosocomiale
îmbracă mănuşi sterile.
2 Îndepărtează secreţiile sau crustele aderente de
gene/pleoape prin ştergere uşoară de la
comisura externă spre cea internă folosind un
tampon steril îmbibat cu ser fiziologic
3 Foloseşte un nou tampon steril pentru fiecare Pentru a evita infectarea
ştergere până la îndepărtarea secreţiilor.
4 Repetă procedura şi pentru celălalt ochi.
5 La indicaţia medicului se vor instila în ochi Se asigură dozarea corectă
medicamentul pregătit (soluţie, unguent conform indicației medicului.
oftalmic).
6 Se va fixa pleoapa cu ajutorul unui tampon
steril.
7 Pacientul este rugat să priveasă în sus ,
medicamentul se va picura pe scleră.
8 Se va aplica tampon uscat la comisura externă a Împiedică prelingerea
ochiului.
III. Documentarea
Se va nota în fişă de prescripţii medicale/plan Evidența îngrijirilor
de îngrijire.

IV. Supravegherea pacientului

Observarea reacțiilor posibile. -prevenirea complicațiilor
VI. Reorganizarea locului de muncă
Se colectează materialile folosite în recipiente
speciale, mai ales dacă secreţiile sunt purulente. -prevenirea infecţiei
Se îndepărtează mănuşile. nosocomiale
Se spală mâinile.

226
 Anexa 11

ADMINISTRAREA OXIGENULUI PRIN MASCĂ

Scopul: saturaţia organizmului cu oxigen

Indicaţiile: - insuficienţa respiratorie, - dispnee, - hipoxemia, - anoxia.
Materialele necesare: mască cu oxigen de unică folosinţă, tuburile sterile, umidificator, sursă de
oxigen-sistema centralizată, emplastru.

Etapele Argumentarea
1. Asistentul medical va preciza indicaţiile Pentru a stabili metoda de
medicului. administrare a O2.
2. Spălarea mâinilor a a/m. Prevenirea infecţiei.
3. Se verifică afluxul de O2 în sistema centralizată. Pentru a stabili prezenţa sau
absenţa O2.
4. Asigură umedificatorul cu ser fiziologic 2/3 Pentru a umezi O2.
volum.
5. A/m va alege diametrul măştii. În dependenţă de vărsta
copilului.
6. Se fixează masca de tub, apoi tubul la sursa de Se formează un sistem unic
oxigen. pentru O2 terapie.
7. Se curăţă năsucul şi guriţa de secreţii conform Pentru a înlătura obstrucţia.
standardului.
8. Se fixează masca la guriţă şi năsuc cu Pentru a evita consumul în zadar
emplastru. a O2.
9. Se deschide robinetul sau clema sistemei Tubul metalic fixat în perete.
centralizate.
10. Se urmăreşte viteza de pătrundere a O2 prin tub După volum şi nr. bulelor de aer
în mască. din umidificator.
11. În caz dacă la acest sistem este fixat reducatorul Viteza şi volumul se vor regla
se va urmări volumul de O2 nacesar de prin acest dispozitiv.
administrat.
12. A/m supraveghează starea copilului pe Culoarea pielei, intensitatea
parcursul inhalării oxigenului. cianozei şi fregvenţa respiraţie
(FR).
13. Dacă în timpul inhalării O2 apare o tusă Cauza tusei este secreţiile sau
227
 insistentă se întrerupe administarea. viteza, presiunea mare, sau O2
este uscat.
14. Se curăţă căile respiratorii de secreţie cu La indicaţia medicului.
aspirator electic.
15. După eliminarea secreţiilor se fixează din nou Dacă nu mai sunt alte reacţii.
masca şi continuă inhalarea O2.
16. Durata O2 terapiei depinde de starea copilului. La indicaţia medicului.
17. La terminarea procedurii se reorganizează locul
de lucru.
Anexa 12

INFORMAȚII IMPORTANTE DESPRE RECOLTAREA URINEI

 Există anumite teste care pot fi realizate la domiciliu.

 Pentru depistarea anumitor disfuncții ale rinichiului sau vezicii urinare medicul poate solicita
colectarea și analiza urinei produsă în 24 de ore. Majoritatea adulților produc între 1 litru si 2
litri de urina pe zi. Copiii produc între 300 ml si 1,5 l pe zi. 
 Colectarea probei de urină de la un copil mic sau de la un sugar necesită un recipient special
din plastic cu bandă adezivă la nivelul deschizăturii. Punga este plasată la nivelul organelor
genitale ale copilului până când acesta urinează. Apoi punga este îndepărtată. Pentru a recolta
urina de la un sugar în stare gravă, medicul poate folosi un cateter urinar inserat prin uretră
sau prin puncția suprapubiană, cu un ac, direct din vezica urinară.
 Pentru a scădea șansele de contaminare cu bacterii a probei de urină, asistentul medical poate
recolta proba de urină cu ajutorul unei sonde urinare. Această metodă poate fi folosită la
pacientii spitalizați care se află în stare gravă și nu pot preleva proba singuri. Folosirea
sondei urinare permite recoltarea unei probe necontaminate.
 Dacă la efectuarea testului de urină, rezultatul ne arată prezența patologiei, pot fi făcute și
alte teste, cum sunt cultura din urina, radiografia rinichilor (pielograma intravenoasă)
sau cistoscopia.

Rezultate false
Motivele pentru care pacientul nu poate face testul sau rezultatele acestuia nu pot fi folosite sunt:
 pacienta recoltează în timpul ciclului menstrual
 administrarea unor medicamente, cum sunt medicamentele cu efect diuretice,
eritromicina, trimetoprim sau doze mari de vitamina C administrate împreuna cu un
antibiotic cum este tetraciclina.
 realizarea unei radiografii cu
substanță de Parametru Valori de referință contrast în ultimele
trei zile Densitate 1.015-1.022
 transportarea urinei la laborator cu
pH 4.8-7.4
întârziere - mai mult de o oră de la
recoltare (în cazul Leucocite Negativ în care aceasta nu a
fost refrigerată). Nitriți Negativ
Valori de referință a Proteine <10mg/dL urinei
Glucoza Nedetectabilă
Corpi cetonici Negativ
228
Urobilinogen Negativ
Bilirubina Negativ
Eritrocite Negativ
 Anexa 13

INSTRUCȚIUNI DE RECOLTARE PENTRU SUMARUL DE URINĂ ŞI

UROCULTURĂ
Se spală zona genitală cu apă şi săpun. Pentru a preveni contaminarea probei, evitaţi
contactul zonei spălate cu orice obiect (gura recipientului, prosopul, hârtia, lenjeria intimă
etc).

Particularităţi ale igienei locale în funcție de sex

Se retractează prepuţul pentru a decalota complet glandul.

Acesta se spală abundent cu apă şi săpun, după care se usucă cu două tampoane de
tifon sterile, cu utilizare unică, procedând din faţă către fren.
Menţinând în continuare glandul decalotat, se recoltează proba de urină.
La femeile active sexual se recomandă utilizarea unui tampon intravaginal
pentru a nu contamina proba urinară cu secreţie vaginală.
După spălare, zona vulvară decontaminată se şterge cu 2 tampoane de tifon
sterile prin mişcare unică din faţă spre spate.
Se recomandă ca pacienta să îndepărteze cu degetele labiile, astfel încât jetul
urinar să nu ia contact cu acestea sau cu părul pubian.
Din prima urină de dimineaţă pacientul va urina o cantitate mică în
toaletă şi, fără să se oprească, va colecta în recipientul primit de la laborator
urina din jetul mijlociu, atât pentru SUMARUL DE URINĂ(analiza
generală/urograma), cât şi pentru UROCULTURĂ.
Pentru urocultură se foloseşte un recipient care se deschide doar în
momentul recoltării probei. Se va evita atingerea recipientului în interior sau
de zona genitală.
După recoltare, probele se păstrează la temperatura camerei (18-25°C) şi
vor fi aduse la laborator în cel mult 2 ore. În situaţia în care transportul
către laborator nu se poate efectua în două ore, proba îşi menţine stabilitatea
refrigerată (4°C) pentru maxim 24 ore.
PACIENTUL VA MENŢIONA:
 Dacă este în curs de tratament cu antibiotice sau dacă este urocultură de control după
tratament cu antibiotic.
229
  Dacă proba este recoltată din sondă sau prin puncţie suprapubiană.

Recipiente de recoltare a urinei:

Tub examen obişnuit de urină Urocultor

GLOSAR DE TERMENI MEDICALI

A
abces acumulare de puroi într-un ţesut sau organ  
acromegalie dezvoltare exagerată a extremităţilor corpului  
acupunctură  tratament medical prin înţepături în diferite puncte ale corpului 
aerofobie teamă patologică de aer
adenopatie boală a ganglionilor limfatici 
aeroterapie tratament al unor boli prin cură de aer
adipsie lipsă de sete
adrenalină hormon al glandelor suprarenale
aerofobie teamă patologică de aer
aeroterapie tratament al unor boli prin cură de aer
afazie tulburare de limbaj
afonie pierdere patologică a glasului
agorafobie teamă patologică de a traversa spaţii largi
albumină subsatnţă proteică complexă din materia vie
alcoolemie prezenţa alcoolului în sânge
alergie reacţie modificată a unui organism faţă de un agent microbian, chimic
Amigdalită inflamaţie acută a amigdalelor
anemie stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roşii din
sânge
anevrism dilatare a peretelui unui vas sangvin
anexită inflamaţie a anexelor uterului ovare, trompe.
angiografie radiografie a vaselor sangvine.
antibiogramă metodă de laborator prin care se determină antibioticul cel mai indicat
contra unei infecţii microbiene.
antibiotic substanţă organică cu efect bacteriostatic.
antigen substanţă care determină formarea de anticorpi.
antiseptic medicament care combate infecţiile microbiene .
apofiză proeminenţă pe suprafaţa unui os.
apoplexie pierdere bruscă a cunoştinţei, cauzată de o hemoragie cerebrală 
aritmie tulburare a ritmului normal al inimii.
arteră vas sangvin care duce sângele de la inimă la organe şi ţesuturi.
arteriografie radiografie a arterelor.
arterioscleroză îngroşare şi sclerozare a pereţilor arterelor.
artrită inflamaţie a unei articulaţii.
artritism  stare de boală cauzată de o încetinire a proceselor de nutriţie.
230
artroz afecţiune cronică degenerativă a articulaţiilor.
astenie  stare de slăbiciune şi oboseală cristalinului.
atonie diminuare a elasticităţii ţesuturilor.
atrofie regresiune morfoligică ori funcţională a unui ţesut sau organ.
avitaminoză boală provocată de lipsa vitaminelor din alimentaţie.
B
bacteriostatic antibiotic care împiedică dezvoltarea bacteriilor.
balneoterapie tratament cu ape minerale sau termale şi nămoluri.
benign despre boli uşor vindecabil.
biopsie examen histologic al unei porţiuni dintr-un ţesut viu.
bronhografie radiografie a bronhiilor.
bronhoscopie examinare vituală a bronhiilor.
bronşită inflamaţie a bronhiilor.
C
cancer tumoare malignă, formată prin înmulţirea dezordonată a unui tesut.
chil lichid din intestinul subţire, rezultat al digestiei.
chim  amestec rezultat din digerarea parţială a alimentelor din stomac
chist  tumoare benignă.
chiuretaj curăţire a suprafeţei unei mucoase.
cistită inflamaţie a vezicii urinare.
cistografie radiografie a vezicii urinare.
cistoscopie examen endoscopic al vezicii urinare.
citodiagnostic diagnostic bazat pe studiul microscopic al celulelor.
citogenetică studiul cromozomilor.
citoliză  distrugere a elementelor celulare.
citostatic substanţă care împiedică înmulţirea celulelor.
colecistită inflamaţie a veziculei biliare.
coledoc canal prin care se varsă fierea în duoden.
colică durere abdominală puternică.
colită inflamaţie a colonului.
colon porţiune finală a intestinului gros.
comă pierdere a cunoştinţei, cauzată de o hemoragie cerebrală, diabet....
comisură fascicul de fibre nervoase care uneşte două regiuni simetrice ale
emisferelor cerebrale.
congestie aflux anormal de sânge; inflamaţie; hiperemie.
coprologie studiul biologic al fecalelor.
coprostază acumulare de fecale în organism.
coxalgie osteoartrită a şoldului.
coxartroză reumatism cronic la şoldului.
crioterapie tratament cu ajutorul temperaturilor foarte joase.

D
defectologie studiu al celor cu deficienţe senzoriale şi intelectuale.
deglutiţie Înghiţire.
dendrită prelungire protoplasmatică a neuronului.
dentină ţesut osos care formează pulpa dintelui.
denutriţie stare a unui ţesut sau organism în care predomină dezasimilaţia.
deontologie totalitatea normelor care reglementează relaţiile dintre medici şi dintre
aceştia şi pacienţii lor.
depigmentaţie decolorare a pielii.
dermatită inflamaţie a pielii.

231
diaforeză transpiraţie abundentă. 
diafragmă muşchi între torace şi abdomen .
diagnostic identificarea unei boli după simptome.
dializă metodă terapeutică de curăţire a sângelui în cursul insuficienţelor renale.
diencefal parte a creierului situată între emisfere şi trunchiul cerebral.
digestie proces fiziologic de transformare a alimentelor în produşi asimilabili
diplegie paralizie bilaterală .
dischilie tulburare a etapelor secreţiei salivare.
disfagie dificultate la înghiţit.
dispnee respiraţie grea.
distrofie leziune organică datorată unei tulburări de nutriţie.
dizenterie boală infecţioasă manifestată prin diaree dureroasă, cu sânge.
E
ectopie poziţie anormală a unui organ.
edem  acumulare de lichid în ţesuturi.
electrocardiogramă grafic reprezentând curenţii produşi de contracţiile inimii.
electroterapie tratament medical cu ajutorul curenţilor electrici.
enartroză articulaţie mobilă.
endocard membrană care căptuşeşte cavităţile inimii.
endocardită inflamaţie a endocardului.
enterită inflamaţie a intestinului subţire.
enterocolită inflamaţie a intestinului subţire şi a colonului.
entorsă leziune a unei articulaţii cauzată de întinderea sau ruperea bruscă a
ligamentelor.
epidemie boală infecţioasă care se extinde rapid.
epistaxis hemoragie nazală.
epiteliu înveliş al pielii, al mucoaselor etc.
ergoterapie tratament al unor boli prin muncă.
eritem roşeaţă a pielii, în unele boli.
eritrocit  hematie.
erizipel boală infecţioasă manifestată prin erupţie cutanată roşie.
esofag parte a tubului digestiv între faringe şi stomac.
F
falangă fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor.
febră temperatură ridicată a corpului.
fenotip manifestare vizibilă a caracterelor ereditare în anumite condiţii de mediu.
ferment enzimă.
fibrilaţie contracţii fine şi rapide ale unui grup de fibre musculare.
fibrinogen proteină din plasma sângelui; care se transformă în fibrină.
fibrom tumoare benignă din ţesut fibros.
fistulă canal prin care se scurge o secreţie.
fiziologie studiul funcţiilor organismelor vii.
fiziopatologie studiul fiziologiei organismului în timpul bolii.
fizioterapie tratament medical cu ajutorul agenţilor fizici naturali.
flebită inflamaţie a venelor.
flebotomie incizie a unei vene.
flegmon inflamaţie a ţesutului subcutanat.
fobie teamă patologică.
ftiriază boală de piele produsă de păduchi; pediculoză.
ftiziologie studiul tuberculozei pulmonare.
G
gamaglobulină substanţă proteică cu acţiune antimicrobiană specifică, în sângele celor
232
 imuni.
gastrită inflamaţie a mucoasei stomacului.
gastroenterită inflamaţie a mucoasei stomacului şi a celei intestinale.
geriatrie studiul aspectelor medicale ale îmbătrânirii.
gerontologie studiul aspectelor sociale, biologice şi medicale ale îmbătrânirii.
gigantism creştere exagerată a corpului.
gingivită inflamaţie a gingiilor.
glaucom creştere a tensiunii intraoculare şi scăderea acuităţii vizuale.
glicemie prezenţa glucozei în sânge.
glicogen substanţă zaharoasă din muşchi şi ficat, rezerva de glucoză a
organismului.
glicozurie prezenţa glucozei în urină.
glosită inflamaţie a limbii.
H
halucinaţie tulburare psihică constând în perceperea unor lucruri sau fenomene care
nu există în realitate.
halucinogen substanţă care produce halucinaţii.
helioterapie tratament prin expunere la soare.
hemangiom tumoare benignă a vaselor sangvine.
hematie globulă roşie
hematologie studiul sângelui.
hematom acumulare de sânge într-un ţesut.
hematopoieză formare a celulelor sangvine.
hematurie prezenţa sângelui în urină.
hemeralopie slăbire a vederii spre seară.
hemipareză pareză a unei jumătăţi a corpului.
hemiplegie paralizie a unei jumătăţi laterale a corpului.
hemofilie predispoziţie ereditară la hemoragii.
hemoglobină pigment al globulelor roşii din sânge.
hemogramă analiză pentru stabilirea compoziţiei sângelui.
hemoliză distrugere a globulelor roşii din sânge.
hemoptizie eliminare de sânge prin tuse.
hemoragie scurgerea de sânge dintr-un vas sanguin.
hemostatic medicament care produce hemostază.
hemostază oprire a unei hemoragii.
hemoterapie tratament prin transfuzii de sânge.
hemotorax acumulare de sânge în cavitatea pleurală.
hepatită inflamaţie a ficatului.
hidrocortizon hormon al corticosuprarenalei.
hidroterapie utilizarea terapeutică a apei.
hiperacuzie hiperestezia auzului.
hiperestezie sensibilitate exagerată.
hiperglicemie creştere a cantităţii de glucoză în sânge.
hipersecreţie secreţie excesivă a unei glande.
hipertensiune creştere a tensiunii arteriale.
hipertiroidie hipersecreţie a tiroidei.
hipertrofie dezvoltare exagerată a unui organ.
hipnoză stare de somn provocată artificial prin sugestie.

233
hipoacuzie hipoestezia auzului.
hipocondru parte laterală a abdomenului.
hipoestezie sensibilitate scăzută.
hipogastru parte inferioară a abdomenului.
hipoglicemie scădere a concentraţiei glucozei în sânge.
hiposecreţie diminuare a secreţiei unei glande.
hipotensiune micşorare a tensiunii arteriale.
hipotiroidie hiposecreţie a tiroidei.
histologie studiul ţesuturilor.
homeostazie proprietate a organismelor vii de a-şi menţine diversele constante
fiziologice.
hormon secreţie a glandelor care contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală
a organismului.
I
idiosincrasie sensibilitate particulară faţă de unele alimente, medicamente.
idioţie deficienţă totală a dezvoltării mintale.
implant organ, ţesut, aparat implantat.
imunologie studiul fenomenelor imunităţii
imunoterapie tratament prin administrarea de seruri şi vaccinuri specifice bolii
respective.
inaniţie epuizare fizică prin lipsă de nutriţie.
inconştient totalitatea fenomenelor psihice nesupuse controlului conştiinţei.
incubaţie perioada dintre contaminarea unui organism şi apariţia primelor.
simptome ale unei boli.
indigestie tulburare a funcţiilor digestive.
infantilism rămânere în urmă în dezvoltare.
ingestie ingerare.
ipohondrie teamă exagerată şi obsesivă de boli.
ischemie diminuare a circulaţiei sângelui într-o anumită regiune a corpului.
isterie boală nervoasă manifestată prin tulburări ale sensibilităţii, convulsii.
J
jejun parte a intestinului subţire între duoden şi intestinul gros.
L
laparoscopie examinare a cavităţii abdominale.
laparotomie deschidere operatorie a abdomenului.
laringită inflamaţie a laringelui
laringoscopie examinare a laringelui.
laringotomie deschidere operatorie a laringelui.
leucemie boală gravă cauzată de înmulţirea anormală a leucocâtelor.
leucocită globulă albă.
leucom formare a unor pete albe pe cornee.
limfadenom tumoare a ganglionilor limfatici.
limfangită inflamaţie a vaselor limfatice.
limfatic referitor la limfă.
limfă lichid incolor, conţinând plasmă şi leucocâte.
limfocit leucocită din limfă.
lipază enzimă care descompune lipidele.
lipom tumoare benignă de ţesut adipos.
234
liposarcom tumoare malignă a ţesutului gras.
lipotimie leşin.
litiază formarea de calculi în anumite organe
logopedie studiu pedagogic al posibilităţilor de înlăturare a tulburărilor în
dezvoltarea vorbirii
lumen spaţiu în interiorul unui organ cavitar.
M
maladie boală.
malformaţie viciu de conformaţie congenitală.
medicament substanţă pentru prevenirea sau vindecarea bolilor.
metabolism totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi dezasimilaţie care se produc
în organismele vii.
metastază localizare secundară, departe de focarul primitiv, a unei boli; răspândire la
distanţă a unei tumori maligne.
meteorism balonare a abdomenului.
mialgie durere musculară.
miatrofie atrofie musculară
micţiune urinare.
midriază dilataţie a pupilelor.
miocard muşchiul inimii.
miocardită inflamaţie a miocardului.
miopie imposibilitatea de a distinge clar obiectele depărtate.
miozită inflamaţie a ţesutului muscular.
morbiditate stare de boală.
motilitate proprietate a anumitor organe de a efectua mişcări.
N
nanism creştere insuficientă în înălţime.
natalitate frecvenţa naşterilor în cadrul unei populaţii, într-o perioadă dată.
necroză mortificare a celulelor şi ţesuturilor.
nefrită inflamaţie a rinichilor.
neuroplegie scădere a tonusului sistemului nervos.
nevralgie durere pe traiectul unui nerv
nevrită inflaţie a unui nerv.
nevroză boală manifestată prin tulburări psihice.
nictofobie teamă patologică de întuneric.
O
odontalgie durere de dinţi.
oligofrenie dezvoltare insuficientă a facultăţilor psihice.
ombilic organ abdominal prin care fătul este legat de corpul mamei.
otalgie durere a urechii.
otită inflamaţie a urechii.
otoree scurgere de puroi din ureche.
otorinolaringologie studiul afecţiunilor urechii, nasului şi laringelui-scleroză a timpanului.
otoscop instrument pentru examinarea canalului auditiv şi a timpanului.
oxigenoterapie tratament prin inhalaţii de oxigen.
ozonoterapie tratament medical cu un amestec de oxigen şi ozon.
U

235
ulcer leziune a pielii sau a mucoasei gastrice, care are tendinţa să se întindă şi
să supureze.
ulceraţie formare a unui ulcer; ulcerul însuşi.
uree compus organic, produs de degradare a proteinelor din organism.
uremie prezenţa ureei în sânge.
ureter canal pereche ce leagă rinichii de vezica urinară.
uretră canal prin care se scurge urina din vezică.
uretrită inflamaţie a ureterei.
V
vaccin preparat biologic din viruşi atenuaţi, inoculat în organism în scop
preventiv, împotriva bolilor infecţioase.
vag nerv cranian cu rol important în funcţionarea aparatului respirator,
circulator şi digestiv .
vascularizaţie totalitatea vaselor sangvine sau limfatice ale unui organ, unei structuri
biologice.
vasoconstricţie strâmtare a vaselor sangvine.
vasodilataţie dilatare a vaselor sangvine.
veneric despre boli care afectează organele sexuale, transmiţându-se prin contact
sexual.
vezică organ cavitar în care se acumulează temporar un lichid de excreţie
viroză boală infecţioasă provocată de un virus.
viscere organele din cavităţile mari ale corpului.
X
xantopsie tulburare a vederii, care face ca totul să pară galben.
xerodermie boală congenitală caracterizată prin uscarea şi descuamarea pielii.
xerostomie uscarea mucoasei cavitatii bucale.

BIBLIOGRAFIE

1. Mozes C., Tehnica îngrijirii bolnavilor, Editura Medicală, Bucureşti, 2007.

2. Mozes C., Tehnici de îngrijiri acordate de asistenţii medicali, Editura Medicală,
Bucureşti, 2007.
3. Titircă L., Ghid de Nursing, Viaţa Medicală Romînească, Bucureşti, 2006.
4. Titircă L., Tehnici de evaluare şi îngrijiri acordate de asistenţii medicali, Viaţa Medicală
Romînească, Bucureşti, 2005.
5. Titircă L., Breviar de explorări funcţionale, Editura Medicală, Bucureşti, 2007.
6. Titircă L., Manual de îngrijiri speciale, Viaţa Medicală Romînească, Bucureşti, 2006.
7. Moraru L., Măriucă I., Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii omului sănătos şi bolnav,
Editura Universul, Bucureşti, 2005.
8. Prisacari V., Ghid de supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale, Ediţia II,
Chişinău,2009
9. Обуховец Т.П., Основы сестринского дела, Фених, Ростов на Дону, 2014.

236
10. Яромич И.В., Основы сестринского дело и манипуляционная техника, Фених,
Ростов на Дону, Вышэйшая школа,Минск, 2011
11. Tintiuc D., Managementul asistenţei medicale primare în Republica Moldova,Universul,
Chişinău, 2005.
12. Nimerenco A., Asistenţa medicală primară – noţiuni, principii, Tipografia Centrală,
Chişinău, 2007.
13. Gulie E., Cercetarea în Nursing, Reprograf, Craiova 2008.
14. Мариевский В.Ф., таран В.В., Кролевецкая Н.М., Матошко Г.В. и др. Изучение ме-
ханизмов формирования устойчивости микроорганизмов к дезинфекционным
средствам. Материалы Всероссийской научно-практической конференции «Ак-
туальные вопросы теории и практики дезинфектологии». Москва, 2008, с. 61-71.
15. Послова Л.Ю. Организационные аспекты обеспечения санитарно-
противоэпидемического режима в лечебно-профилактических учреждениях
(ЛПУ). Дезинфекционное дело, 2015, № 3, с. 30-32.
16. Latimer J.M., Matsen J.M. Microwave oven irradiation as a method for bacterial
decontamination in a clinical microbiology laboratory. –J. Clin Microbiol., 1977, p. 340 –
342.
17. Rutula W.A., Weber D.J. Cruetzfeldjakob Disease: Recomandations for disinfection and
sterilization. Clinical Infections Diseases, 2001, 32:1348-1356.
18. Ţurcan Vasile. Contribuţii la optimizarea metodelor de apreciere a autenticităţii şi cali-
tăţii dezinfecţiei. Teza de doctor în ştiinţe medicale, Chişinău, 2007.
19. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, „Studiu privind Gestionarea Deşeurilor Activităţilor
medicale. Analiza situaţională şi Planul Naţional de Acţiuni în Republica Moldova”
2004, p. 25-45.
20. Prisăcari V., Problema infecţiilor nosocomiale. Curierul Medical, 2005, Nr. 3, p. 47–52
21. Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova „Politica naţională pentru Securitatea Injec-
ţiilor, Chiţinău 2004, p. 1–3.
22. Абрамов В.Н. Удаление отходов лечебно-профилактических учреждений. – М.,
2008. – 193 с.
23. Анализ приоритетных потоков отходов.//Отходы здравоохранения. Информа-
ционный документ, август 2004 года,
24. Пособие по организации дезинфекционного и стерилизационного режимов в ка-
бинетах и отделениях амбулаторно-поликлинических учреждений. М., «Дезин-
фекционист», 2006.
25. Cartaleanu T., Cosovan O. ş.a., Formarea de competenţe prin strategii didactice
interactive, Chişinău, C.E. PRO DIDACTICA, 2008.
26. Chicu V. (coord.), Formarea continuă a cadrelor didactice în contextul educaţiei
centrate pe cel ce învaţă, CEP USM, Chişinău, 2010.
27. Noye. D., Piveteau J., Ghid practic pentru formarea profesională: Editura INSEP, Paris,
Franţa; Editura Tehnică, Bucureşti, 2010.

237
Atlas

238