ISTORIOGRAFIA LATINA

Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției

concepțiilor și cu studiul operelor istorice, totalitatea scrierilor periodice dintr-o
anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice
privitoare la un anumit aspect.

Furay și Salevouris (1988) au definit istoriografia ca fiind modul de studiu al

istoriei care a fost și este scrisă - istoria scrisului istoric ... Când studiem"
istoriografia " nu înseamnă că studiem evenimentele din trecut în mod direct, dar
facem interpretări ale acestor evenimente din lucrările istoricilor individuali.

Istoriografia se dezvolta in secolul III î.Hr., datorându-se inventării scrisului,

elaborării unui sistem calendaristic și apariției statelor și a unor structuri de putere,
ce aveau interesul consemnării în scris a unor fapte esențiale pentru comunitate

ISTORIOGRAFIA LATINA

Istoriografia latină a fost inspirată după istoriografia greacă în privința concepției

generale și a metodelor utilizate în redactarea lor. Acest lucru s-a datorat
asemănarilor dintre structura societăţii greceşti şi a aceleia romane, amândouă fiind
exponentele sclavagismului clasic, ceea ce s-a reflectat, în mod necesar, în
conţinutul fenomenului spiritual. Pe de altă parte, este vorba de decalajul
cronologic între dezvoltarea cultural a Greciei şi a Romei. Dezvoltată mai târziu,
cultura romană a apelat, în chip firesc, la modelele oferite de eleni, fapt deosebit de
evident şi în istoriografie.

Scrisul istoric latin a avut însăşi anumite particularităţi, dictate de evoluţia

specifica a societăţii romane. Dacă istoricii greci, precum Herodot sau Xenophon,
au integrat în lucrările lor şi aspecte din viaţa unor popoare străine, istoricii latini
au demonstrat un spirit romanocentric,focalizând preponderent scrierea pe istoria
Romei.

Insa istoria istoriografiei incepe de la inceputurile Romei ,cand tradiţia orală pare
să fi jucat un rol important în transmiterea unor evenimente din trecut.După cum o
atestă diferitele izvoare, la ospeţele romanilor erau cântate faptele de glorie ale
marilor bărbaţi ai trecutului (carmina convivalia). Spiritul metodic al romanilor a
obligat pe magistraţi să aibă consemnate îndatoririle lor, să-şi noteze activitatea în
registre (acta) şi să prezinte dri de seamă asupra ei (commentarii), ceea ce,
împreună cu documentele privind situaţia economică(tabulae censoriae) şi
diferitele tratate, a dus la constituirea unor importante arhive. Aceleaşi obligaţii le
aveau şi preoţii, care întocmeau calendarul şi lista zilelor faste. De o importanţă
deosebită au fost Analele pontifilor. În ele, marele preot (Pontifex maximus)
însemna principalele evenimente militare, politice şi religioase petrecute în cursul
unui an (de aici şi denumirea), documentul fiind expus pentru a fi cunoscut de
concetăţeni.Primii istoriografi au fost analisti de limba greaca.

De-a lungul timpului istoriografia romană s-a dezvoltat

urmărind îndeaproape nevoile sociale, economice şi spirituale ale corpului civic
roman, astfel în scrierile istorice aristocratul găsea legitimitatea familiei sale, prin
faptele strămoşilor, iar omul de rând afla gloria neamului său . Datorită acestei
trăsături a spiritului roman,istoriografia latină a fost mereu strâns legată de viaţa
politică şi activitatea militară. În Hellada, aşa cum ştim, primele scrieri istorice au
izvorât din interesul pentru geografie şi comportamentul uman. La Roma trecutul a
fost conservat pornindu-se din sfera afacerilor publice asupra cărora s-a focalizat şi
producţia istoriografică. În acest sens,trebuie remarcat că cei mai multi dintre
istoricii Romei au fost oameni politici.

Istoriografia romană începe,dpdv theoretic, în vremea războaielor punice, la

sfârșitul secolului III î. Hr., și capătă originalitate în secolul I î. Hr.Istoricii romani
au pus accentul pe frumusețea redactării, spre deosebire de cei greci, care puneau
accent pe cauzalitate și analiza evenimentelor

Inceputul sec al II –lea este marcat de Anale.Acesta este prima specie literara care
marcheaza inceputurile istoriografiei latine.Analistica reprezinta prezentarea
evenimentelor an de an,in ordine cronologica.Cu trecerea anilor au mai aparut si
alte specii literare precum monografia,memoriile,epitome (compendiul) si
biografia.Monografia prezinta un sigur aspect al istoriei pe baza tehnicii relatarii
faptelor “pe alese”.Memoriile prezinta faptele traite de autor,epitome prezinta
istoria condensata iar biografia descrie viata unor personalitati.

Au existat muti istoriografi latini precum Quintus Ennius (aproximativ 239 – 169
Î.Hr.), Marcus Porcius Cato (234 – 149 î.Hr. - a fost primul autor roman care a
scris istorie romană în proză în limba latină. Lucrarea sa “Origines” nu se referea
numai la Roma, ci şi la principalele oraşe din Italia.), Lucius Calpurnius Piso
(consul în 133 î.Hr.), Quintus Claudia Quadrigatus. El a scris istoria Romei de la
anul 390 î.Hr. şi până în vremea sa, organizând materia în XXIII de cărţi insa cei
reprezentantii prozei istorice romane sunt Caesar,Sallustius,Titus Livius si Tacitus.

Gaius Iulius Caesar (100 – 44 î.Hr.)

A fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai
controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea
dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului
Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea
Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul
Atlantic. Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii
romane.El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea
statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar,
Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica.
Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război
civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții,
Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de
la Philippi.Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma
propriilor sale consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții
sale au fost relatate mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius
Dio.

Una dintre marile personalităţi ale istoriei romane şi universale,Cicero nu a scris

propriu-zis istorie, ci s-a ilustrat în domeniul memorialisticii. Pentru a-si justifica
activitatea in timpul luptelor din perioada Republicii,Caesar (dar si altii precum
Caius Gracchus, apoi Sulla, Cicero) isi scrie memoriile asupra activitatii sale.
timpul îndelungilor campanii pentru cucerirea Galiei (58–49), el a fost acuzat, la
Roma, că, prin ele, nu urmăreşte decât să-şi satisfacă ambiţiile personale şi să se
îmbogăţească. Caesar a răspuns criticilor prin lucrarea “Commentarii de bello
Gallico”

Lucrarea sa, “Comentarii de bello Gallico” a urmarit sa-l puna intr-o lumina
favorabila pe Caesar. Poate că Caezar nu a facut
fapte mari, dar vedem că mai numeroase acţiunile defensive,forţele inamice sunt
mai numeroase, eşecurile revin subordonaţilor săi, în timp ce soldaţii sunt
recompensaţi şi îl iubesc pe general. Se poate repera în aceste clişee o subtilă artă a
deformării realităţii cu iz propagandistic. pentru a accentua impresia de
obiectivitate, Caesar a vorbit despre sine la persoana a treia. Lucrarea este bine
documentată, el relatând fapte la care a luat parte sau pe care le cunoştea din
rapoartele ofiţerilor săi. Cadrul expunerii este lărgit, prin includerea unor date
geografice şi etnografice. Expunerea este iarăşi precisă. Ea este pigmentată de
discursuri, redate, în general, pentru a nu întrerupe firul povestirii, în stil indirect;
în situaţii patetice se întrebuinţează stilul direct, care produce o impresie mai
puternică.

Caesar şi-a continuat activitatea memorialistică prin “Commentarii de bello civili”

, asupra evenimentelor din anii 49–48. Războiul civil este evident o lucrare mai
partizană decât comentariile galice. Foarte viclean ca dovadă de
imparţialitate,Caezar a inclus în lurare chiar şi discursurile opozanţilor săi. Era
important în acele momente agitate ca Caezar să fie perceput ca un moderat plin de
clemenţă şi nu ca un răzbunător de tipul luiCornelius Sulla. El dovedeşte aceeaşi
precizie a expunerii, iar faptele de arme sunt relatate, în general, obiectiv;

Caezar a avut meritul de a inaugura un nou stil în istoriografia latină. Dincolo de

noutatea faptului se remarcă şi viziunea largă pe care a atribuit-o acţiunilor sale din
Galia. El nu scrie despre subjugarea Galiei, ci despre beneficiile aduse de
dominaţia romană asupra galilor. Dintr-o anumită optică, perceptia sa nu este una
tocmai eronată. Galia era ameninţată de triburile
germanice, iar romanizarea, urbanizarea şi acordarea cetăţeniei au contribuit la
lărgirea elitelor capabile să participe la gestionarea imperiului.Caesar a scris intr-o
latina clara,apreciata de Cicero,avand un stil alert si militar. Dacă cei mai mulţi
istorici antici au fost preocupaţi de politică, moralitate şi modele
comportamentale,Caezar este întotdeauna focalizat pe centrul acţiunii.Prin lucrarile
sale,Caesar a lasat generatiilor viitoare o istorie care probabil nu ar fi fost detaliata
asa cum a facut-o el.Totodata,prin scrierea memoriilor sale,a dezvoltat
istoriografia.

Gaius Sallustius Crispus (86 – 35 î.Hr.)

Contemporanul şi partizanul politic al lui Caesar, C. SALLUSTIUS
CRISPUS (86–35 î.Hr.), s-a afirmat ca un istoric în sensul propriu al cuvântului,
atât prin natura scrierilor sale, cât şi prin concepţia care stăla baza lor.

Gaius Sallustius Crispus s-a născut la Aminternum într-o

familie de origine sabină, romanizată, dar fără prezenţe remarcabile în viaţa
publică. Din această cauză, Sallustius a fost nevoit să-şi clădească o carieră fără
recomandarea strămoşilor, conform principiului enunţat de Gaius Marius:
„nobilitatea începe cu meritele”. De la 30 de ani a reuşit să atingă funcţia de
cvestor, apoi în 52 î.Hr. a fost ales tribun al plebei. În evenimentele care au urmat,
el s-a situat în tabăra lui Caezar, primind de la acesta comanda unei legiuni în
Ilyricum (49 î.Hr.). În 47 î.Hr. a obţinut un mandat de praetor şi a fost alături de
Caezar la victoria de la Utica (în nordul Africii). Când Caezar a înfiinţat provincia
Africa Nova, Sallustius a fost recompensat cu
funcţia de guvernator de rang proconsular. Mandatul provincial a fost, ca de obicei,
un prilej oportun pentru a strânge avere, iar Sallustius s-a întors foarte bogat din
Africa.
A scăpat cu faţa curată din procesele intentate de corupţie şi evaziune, probabil
datorită relaţiilor speciale cu Caezar. După asasinarea acestuia în 44 î.Hr.,
Sallustius, fostul guvernator al Africii s-a retras pe proprietăţile sale – grădinile lui
Sallustius – şi s-a apucat să scrie istorie.

Bun cunoscător al situaţiei politice, Sallustiu nu-şi propune o sinteză a

istoriei romane, ci prefer alcătuirea unor monografii privind evenimentele mai
recente “după cum unele mi se păreau mai vrednice de aducere aminte”, prin
intermediul cărora putea să-şi expunămai limpede punctele de vedere. S-a putut
remarca, astfel, că scrierile sale constituie o prelungire, pe alt plan, a activităţii
politice, chiar dacă istoricul, retras din viaţa publică, îşi anunţa intenţia de a face o
tratare imparţială.

Prima dintre ele, “Despre conjuraţia lui Catilina”, se referă chiar la evenimentele
trăite de istoric (63 î.Hr.). După unele consideraţii teoretice, urmează un admirabil
portret al lui Catilina (de la care s-au inspirat, probabil, în scrierile lor de istorie a
romanilor, Damaschin Bojincăşi Ioan Maiorescu), apoi o succintă prezentare a
evoluţiei organizării şi moravurilor romanilor, după care se revine asupra trăsă
turilor morale ale lui Catilina, pentru ca apoi să se insiste asupra activităţii sale din
preajma şi din vremea conjuraţiei. Planul lucrării nu este, astfel, perfect logic, iar
între diferitele părţi ale ei nu există o proporţie adecvată. Sallustius a fost critic şi
analitic, dorind de fapt să descrie traumele Republicii romane din secolul I î.Hr. şi
nu marile
realizări din perioada respectivă. Experienţa sa în competiţia politică, l-a
determinat să observe deficienţele societăţii, armatei şi sistemului politic roman
care pregăteau practic prăbuşirea statului
republican. Sallustius afirma: „ privesc
scrierea istorică ca pe una din cele mai grele misiuni. În primul rând pentru că
stilul şi dicţia trebuie să fie adecvate faptelor relatate, în al doilea rând, deoarece
criticile aduse faptelor unora pot fi receptate drept semne de imparţialitate sau
invidie”.

După ce a redactat „Conspiraţia lui Catilina” între anii 42 – 41î.Hr., Sallustius şi-a
îndreptat atenţia spre un alt subiect care putea reliefa corupţia, avariţia şi celelalte
probleme ale societăţii romane.Lucarea „Războiul cu Iugurta” tratează o
interesantă legătură între expansiunea romană trasmarină şi corupţia existentă în
capitală.
Între anii 112 – 105 î.Hr. romanii au luptat în Africa împotriva regelui numit
Iugurta, un specialist atât în războiul de gherilă, dar mai ales în arta corupţiei: „la
Roma totul e de vânzare”. Acest episod este analizat excelent de Sallustius: „ Mi-
am propus să descriu războiul pe care romanii l-au purtat împotriva regelui
numizilor. În primul rând deoarece a fost lung, sângeros şi
schimbător. În al doilea rând pentru că rezistenţa s-a datorat insolenţei nobililor. A
fost începutul unei lupte care a săvârşit totul, uman şi divin şi a trezit atâta
încrâncenare încât discordia civilă a sfârşit în război şi devastarea Italiei”.
Expunerea, care, în funcţie de evoluţia evenimentelor, se desfăşoară pe un dublu
plan, în Numidia şi la Roma, este precedată de câteva consideraţii teoretice
(asemănătoare cu cele din Catilina, dar mai clare) şi de o prezentare a
evenimentelor anterioare, începând din vremea celui de-al doilea război punic. Din
surse cartagineze, traduse în latină, şi
lucrarea grecului Poseidonios, el a extras date despre istoria şi etnografia locurilor
africane unde s-a desfăşurat războiul. A evocat memoria războiului hanibalic şi
interesant aprecia că după distrugerea Cartaginei în 146 î.Hr., elita romană a
degenerat tocmai pentru că nu a mai avut un adveresar puternic.

Sallustius nu face ample consideraţii asupra istoriei, întrucât, spune el, acestea
fuseseră făcute de predecesorii săi. El ajunge chiar să facă o apropiere – pe care o
vom întâlni şi la Cantemir – între importanţa săvârşirii faptelor şi aceea a povestirii
lor. Dealtfel, pentru istoricul latin modul în care este descrisă istoria determină, în
bună măsură, şi felul în care este apreciată.

Conceptul lui Salustius este acela cum ca istoria trebuie sa fie moralizatoare.El
crede ca autorul istoriilor trebuie sa invete cititorii,sa le ofere exemple care sa fie
urmate sau evitate. Sallustius nu este întotdeauna preocupat de ultimul aspect, dar
nu-l neglijează. El insistă, îndeosebi, asupra rolului moravurilor (“Odată cu
moravurile se schimbăşi norocul”). Sallustius insista cu atât mai mult asupra
acestei decăderi cu cât vinovată de ea era, în primul rând, aristocraţia. Aceasta nu-l
duce însă la aprobarea mişcărilor populare; dimpotrivă, le este ostil, rămânând pe
poziţiile republicanismului conservator. Atitudinea se reflect şi în importanţa pe
care o acordă personalităţilor. În Historiae, el a generalizat această idee, ajungând
la concluzia că“statul roman a fost trainic mai ales datorită conducerii sale”. Este
de la sine înţeles, însă, că personalităţile pot acţiona şi în sens negativ, aşa cum o
dovedeşte conjuraţia lui Catilina. O grijă deosebită este acordată stilului, în
general, concis şi uşor arhaizant. El excelează, mai ales, în arta portretului şi în
discursuri; acestea din urmă sunt relativ puţine (patru în Catilina), dar întocmite
după toate regulile retoricii ciceroniene. Cel atribuit lui Catilina în faţa conjuraţilor
este unul din cele mai reuşite din întreaga istoriografie antică.

Prin Sallustius, istoriografia latină se ridică la un nivel care poate fi comparat cu

acela al istoriografiei greceşti. Dealtfel, istoricul şi l-a ales drept model pe
Tucidide, chiar dacă nu a izbutit să-l egaleze. El a exercitat o puternică
Influenţă asupra anticilor, bucurându-se de preţuire şi mai târziu.

TITUS LIVIUS (59 i.Hr-19 )

Traieste la inceputul Principatului

S-a nascut la Patavium (Padova) in Gallia Cisalpina,intr- familie de cavalei.La

Roma se remarca in cercurile literatiilor,fiind apreciat de Augustus,cu care era
prieten.Nu a ocupat functii politice sau publice in stat,preferand sa lucreze la opera
sa istorica pentru care se documenta in bibliotecile din Roma.Moare in orasul
natal,dupa venirea la domnie a imparatului Tiberius (19)
El a impus o noua directie in istoriografia latina. Opera căreia Titus Livius i-a
datorat renumele său este o istorie a Romei de începuturile sale – de aici şi titlul ei,
Ab Urbe Condita(De la întemeierea Cetăţii) .Este scrisa in 142 de carti (din care s-
au pastrat 35) si cuprinde istoria cea mai complete a Romei,de la origini,venirea lui
Eneas in Itaia,pana in anul 9 dhr,moartea lui Drusus,fiul vitreg al lui Augustus.

In prefata cartii sale ,Titus Livius spune de ce a decis sa scrie analistica:

“Nu ştiu dacă voi putea să scriu o operă

de mare însemnătate, arătând întâmplările şi faptele poporului roman de la
începuturi, pentru că îmi dau seama că pentru cercetarea celor dintâi lucruri ale
istoriei romane, s-au ocupat încă din vechime mulţi scriitori.(...).Răspalta pentru
strădania mea va fi aceea că mă voi îndepărta de priveliştea relelor care se
desfăşoară sub ochii noştrii în acest veac şi mă voi adânci cu tot sufletul în
străvechile vremuri căutând să uit de povara grijilor care îl ţin pe scriitor în
încordare fără totuşi al abate de la adevăr.Părerea mea este că fiecare om trebuie să
afle ce obiceiuri au avut romanii, cum s-a întemeiat şi a crescut puterea Romei,
prin ce
bărbaţi şi ce mijloace în timp de pace sau de război.
Apoi fiecare poate vedea cum s-a destrămat buna rânduială în stat, cum mai întâi
moravurile au degenerate încet, până au căzut cu totul în praful păcatului şi se va
vedea apoi cum ne-am prăvălit tot mai mult în
mocirlă.”.

Concepţia despre valoarea educativă a istoriei determină şi conţinutul scrierii sale.

Cetăţean roman, el nu vede un interes mai mare decât în istoria propriului popor,
aceea deci care putea să ofere cele mai adecvate exemple,bune sau rele,
contemporanilor.

Preocupat de aspectul moralizator, Titus Livius dă o mai redusă atenţie

explicaţiilor istorice. Pentru el, întreaga ridicare a romanilor nu este rezultatul
acţiunii umane, ci al voinţei divine, al unei predestinări.

Spre deosebire de majoritatea predecesorilor, el nu neglijează însă nici mulţimea,

deşi este ostil mişcărilor populare. Opera sa cuprinde totuşi descrieri patetice ale
mizeriei celor de jos sau ale conflictelor dintre patricieni şi plebei, prilej cu care
reproduce acuzaţii violente la adresa primilor (“Patricienii v-ar lipsi şi de lumina
soarelui, dacă le-ar fi îngăduit s-o facă”). În mod deosebit, el insist asupra rolului
armatei, poporul în haină militară, care a asigurat mărirea Romei.

Modul în care priveşte Titus Livius istoria se reflectăşi în importantul loc

acordat moravurilor. Pentru el, acestea determină starea solidităţii unui stat.El
crede ca pentru a-şi căpăta tăria de odinioară, romanii trebuie să se întoarcăla
virtutea străbună (virtus romana), şi o pot face cu atât mai lesne cu cât ea este
tradiţională, în vreme ce moravurile descompuse au fost aduse din afară
.

Preocupat de aspectul moralizator, Titus Livius a acordat mai puţină atenţie

metodei, punctul cel mai vulnerabil al operei sale.El s-a inspirit din istoricii latini
anteriori. De cele mai multe ori, urmează unul sau două izvoare narative,
limitându-se mai mult la o selectare a informaţiilor şi o tratare a lor din punctul său
de vedere

Publicius Cornelius Tacitus (57-120)

Traieste in perioada Principatului.

Dotat cu o solidă cultură generală, apreciat pentru remarcabilele sale calităţi

oratorice (prima sa scriere este un interesant Dialog despre oratori), Tacit a fost un
activ participant la viaţa politică. Senator, apoi praetor, el a preferat să se retragă
din viaţa public în timpul persecuţiilor lui Domiţian. În timpul lui Nerva a fost
consul, activitatea de istoric începând-o după 98. Activitatea politică i-a fost
deosebit de utilă în înţelegerea evenimentelor trecute; în acelaşi timp, a imprimat
operei sale o atitudine critic faţă de perioada anterioară lui Nerva, pe care o pune în
opoziţie cu aceea în care îşi redactează lucrările. După cum singur o spune, a vrut
să scrie “istoria robiei noastre trecute şi mărturia binefacerilor actuale”. El îşi
manifestă“rolul de acuzator al unor timpuri atât de crude şi duşmănoase virtuţilor”
Cea dintâi operă a sa de mari proporţii este aceea intitulată “Istorii”. Ea relata
evenimentele din perioada 69–96, dar s-au pstrat numai căţile privind anul 69 şi
începutul celui următor. Tacit urmărea să sublinieze în ea starea de decădere a
Romei înainte de Nerva. “Istoriile” reprezintă o adevărată evoluţie publică,
deschisă a
evenimentelor. Găsim aici reacţiile collective ale armatei, ale mulţimii, cuvântări
ţinute de generali sau lideri rebeli către provinciali. Războiul civil din anii 68/69 a
fost corect perceput de Tacitus ca o luptă pentru putere şi ca cel mai mare rău care
s-a abătut vreodată asupra poporului roman. Acest conflict a dinamitat disciplina
militară, a permis provinciilor să se revolte
şi cel mai important lucru, a arătat legiunilor că oricând îţi pot impune punctual
de vedere în viaţa politică. Armata devenise: “arcane imperii” – “baza
imperiului”(Tacitus, “Istorii”), iar orice transfer constituţional de putere, putea fi
anulat prin
refuzul trupelor.

Ulterior, însă, el a ajuns la concluzia necesităţii unei extinderi în timp a cercetă

rilor privind perioada anterioară anului 96. Din această necesitate a rezultat ultima
sa scriere, Anale, referitoare la anii 14–68 d.Hr., păstrată si ea tot parţial, cea mai
realizată din lucrările istoricului. El nu a mai apucat însă să scrie o istorie a lui
Augustus, aş cum îşi propusese, după cum nu a izbutit să dea istoria domniilor lui
Nerva şi Traian, “subiect îmbelşugat şi fără riscuri”, pe care şa-l rezervase pentru
bărâneţe. Opera sa istorică s-a limitat astfel numai la perioada cea mai neagră pe
care o cunoscuse până atunci statul roman, fapt cu importante consecinţe asupra
orientării ei. De data aceasta ( în cazul lucrării intitulate Annales), nu mai asistăm
la o istorie publică, ci acţiunea este focalizată pe actele petrecute la curtea
imperială. Evenimentele din provincii apar doar sporadic şi doar atunci când au
legătură cu mişcările şi intrigile de la curte. În ciuda acestei restrângeri de materii,
“Annales” reprezintă mai mult decât o istorie narativă. Tacitus a dovedit adevărate
calităţi de analist în jurul câtorva teme importante: creşterea puterii personale,
declinul moralitaţii la Roma sau lupta pentru putere. Aceste fenomene au fost
marcate de înmulţirea delatorilor, manipularea libertăţii, trădarea şi o
stare generalizată de paranoia.

Tacitus se plasează între acei istorici care a combinat fericit talentul literar,
coerenţa intelectuală şi cercetarea meticuloasă.Investigaţia sa l-a purtat spre o
paletă largă de surse. El a discutat cu supravieţuitorii rărboiului civil şi ia cerut
amănunte lui Plinius cel Tânăr despre erupţia Vezuviului. De asemenea a citit
lucrări de
istorie, biografii, autobiografii, scrisori, discursuri şi acte aleSenatului.
Tacitus a fost de asemenea preocupat de psihologia colectivă,iată ce afirma el:
“cănd este panică, toţi dau ordine dar nimeni nu le ascultă”. În ciuda simpatiei sale
pentru Senatul şi poporul Romei Republicane, el nu a avut nici un fel de simpatie
pentru actele colective ale mulţimii, căci posibilitatea izbucnirii dezordinii îl
înfiora.

Cu toate calităţile incontestabile ale operei sale, Tacitus s-a bucurat de o relativ
mică influenţă printre antici, pentru care Titus Livius rămâne principalul model.
Puţin cunoscut în Evul Mediu, el a început săf ie preţuit din perioada Renaşterii
când i se tipăresc şi scrierile.
In timpul Imperiului istoriografia atunge o diversificare si un nivel valoric superior
fata de peroiadele anterioare.In aceasta perioada,Tacitus creeaza operele istorice
cele mai valoroase.El a reluat istoria analitica.Ca si inaintasii sai-Salustius si Titus
Livius-tacitus nu renunta la scopul educative al istoriei si la caracterul ei
oratoric.Astfel isi propune:sa nu treaca sub tacere virtutile si faptele rele,sa expuna
faptele cu elocinta,sa respecte adevarul,sa relateze cu obiectivitate,sa analizeze
cauzele evenimentelor.

Istoriografia latina are o mare contributie asupra istoriografiei romane. Romania a

fost un popor romanizat iar eu consider ca este important sa cunoastem istoria
romanilor.asadar ,operele istoriografilor romani influenteaza in mod direct si
indirect istoriografia romana si universala. Prin operele lor, istoriografii au vrut sa
fie descoperita istoria relatand adevarul cu defectele si calitatiile epocii
respective,relatand faptele cu elocinta,cu obiectivitate .

“Să nu știi ce s-a întâmplat înainte de a te fi născut, înseamnă a fi mereu copil.

Căci ce este viața omului, dacă ea nu se împletește, prin istoria evenimentelor
trecute, cu viața înaintașilor?” CICERO
Bibliografie
http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulius_Cezar#Literatul_Cezar
http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoriografie#Istoriografia_ro
man.C7.8E
http://history.uaic.ro/wp-
content/uploads/2012/12/Introducere-in-Istoriografie.pdf
istoriografia romana
limba latina,manual pentru clasa a xi-a editura didactica si
pedagogica r.a