Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

Igor Stravinski- Simfonia psalmilor

Modernismul este o mişcare artistică şi culturală amplă care a cuprins toate artele
(pictura, sculptura, arthitectura, muzica şi literatura), şi care s-a desfaşurat la trecerea dinspre
secolele XIX- XX dar şi în secolul al XX-lea. Moderniştii au încercat să găsească noi metode
pentru a crea „un altfel de artă”, o artă care consta în refuzarea tradiţiei, dar care să posede
calităţi necesare ca lucrarea să poată ţine piept probei timpului. În muzică s-a căutat înlocuirea
armoniei tonale (tradiţionale) cu alte sisteme de organizare a sunetelor. În pictură nu mai era
importantă reprezentarea lumii naturale, ci culoarea şi forma erau elementele-cheie ale artelor
vizuale. Prin acest lucru credeau că arta va trece de faza materialistă la o fază mult mai
profundă, spirituală.
Cu câţiva ani înainte şi după Primul Război Mondial, un grup de compozitori au
încercat un limbaj muzical nou, care nu viza plăcerea publicului din prima audiţie, ci avea o
conotaţie mult mai profundă şi care avea menirea de a testa capacităţile de percepţie şi
senzoriale. Primii compozitori care au dezvoltat două din ramurile modernismului (deşi au fost
consideraţi a fi la poli opuşi, totuşi au împărtăşit idei comune) au fost Arnold Schöenber (1874-
1951) şi Igor Stravinski. 1

Igor Fiodorovic Stravinski, compozitor, pianist şi dirijor, s-a născut în 1882 într-o
familie de muzicieni ruşi. A început să ia lecţii de pian de la vârsta de 9 ani şi a studiat teoria
muzicii în adolescenţă dar nu a făcut Conservatorul. Cel mai important profesor al lui a fost
Rimski- Korsakov cu care a studiat în particular compoziţia şi a luat lecţii de orchestraţie.
În 1906 s-a căsătorit cu verişoara sa, Caterina Nosenko, cu care a avut patru copii. În
această perioadă compune Scherzo fantastique şi Focul de artificii, iar după ce Serghei
Diaghilev a auzit aceste lucrări, l-a angajat pe Stravinski în 1909 să compună pentru Ballets
Russes. Astfel a compus cele trei balete care l-au făcut celebru: Pasărea de foc, Petruska şi
Ritualul primăverii. Pentru aceste balete a colaborat cu coregraful Mikhail Fokin şi cu Vaclav
Nijinski, unul din cei mai mari dansatori ai secolului al XX-lea.

1
Toate informaţiile au fost preluate din Pop, Adrian, Stilistica creaţiei muzicale, Academia de Muzică “Gheorghe
Dima”, Cluj- Napoca.

1
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

Se mută la Paris în 1911 după care pleacă în Elveţia. După şase ani va reveni în Franţa
unde va începe să compună în stil neoclasic. Soţia îi moare în 1939 şi astfel se hotărăşte să se
mute în Statele Unite. Un an mai târziu se căsătoreşte cu Vera Sudeikin şi se stabileşte la
Hollywood, nu departe de Schöenberg şi Rachmaninov începând să compună piese în “stil
american”.
În 1948 îl întâlneşte pe Robert Craft, care ulterior a devenit asistentul său. Alături de
acesta a început să lucreze cu scara de 12 sunete a lui Schöenber, dar pe care o va modifica
astfel încât să corespundă stilului său. Lucrările din această perioadă sunt, în mare parte,
religioase. În 1969 se mută la New York unde va muri doi ani mai târziu. 2
În timp ce Schöenberg se axa pe tradiţia austro-germană, Stravinski a început ca un
naţionalist rus şi a devenit cel mai important compozitor al timpului său. Şi-a creat un stil
personal în care se disting următoarele: subminarea măsurii prin utilizarea unor accente şi
pause imprevizibile, schimbări constante ale măsurii, ostinato-uri frecvente, juxtapunerea unor
blocuri de sunete, discontinuitatea şi întreruperea frazelor, folosirea instrumentelor cu sunet
„sec”(pentru a da o culoare aparte), disonanţe.
Astfel, în creaţia compozitorului putem distinge trei perioade de creaţie:
1. Perioada rusă (1907-1919)
În primele sale lucrări (Simfonia în Sib, Foc de artificii) se resimte influenţa lui
Rimski- Korsakov, dar şi dă dovadă de cunoştinţe muzicale despre Glazunov,
Ceaikovski, Wagner, Dvorak şi Debussy. Tot din această perioadă datează cele trei
balete: Pasărea de foc (1910), Petruska (1911) şi Ritualul primăverii (1913).
Trăsăturile care caracterizează această perioadă sunt: melodii repetitive, modele ritmice
pregnante, juxtapunerea unor diverse texturi armonice, împrumuturi de melodii
populare ruseşti, franţuzeşti, valsuri vieneze, delimitarea personajelor (personajele
umane erau reprezentate printr-o scară diatonică în timp ce creaturile supranaturale erau
reprezentate de scări cromatice sau octatonice), variaţii imprevizibile de tempo,
identificarea unor melodii cu timbrul unui anumit instrument, folosirea sunetului „sec”.

2
Informaţiile referitoare la biografie au fost preluate din Goléa, Antoine; Vignal, Marc, (traducere şi completări de
Şerban- Pârâu, Oltea), Dicţionar de mari muzicieni, Univers enciclopedic gold, Bucureşti, 2010

2
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

2. Perioada neoclasică (1919-1951)

În 1919 Diaghilev i-a cerut să orchestreze piese ale lui Pergolesi, dar să o facă în
propriul stil. Astfel a început perioada neoclasică, în care au fost compuse lucrări ca:
Pulcinella (1920), Simfonia pentru instrumente de suflat (1920), Oedipus Rex (1927),
Simfonia psalmilor (1930), Simfonia în Do major (1940), Simfonia în trei părţi (1945).
3. Perioada serialistă (1954-1968)
Stravinski a început să experimenteze cu seria de 12 sunete, dar a rămas fidel
stilului său personal pe care l-a dezvoltat în decursul anilor. Primele încercări ale acestui
nou stil au fost mici piese vocale şi de cameră (Cantata, Septet). Prima lucrare cu
adevărat serială a fost In memoriam Dylan Thomas (1954), urmată apoi de Canticum
Sacrum (1955).

Simfonia psalmilor3 este o lucrare vocal- simfonică în trei părţi compusă de Igor
Stravinski în 1930. Lucrarea face parte din perioada neoclasică şi a fost compusă la
cererea lui Serge Koussevitski pentru a celebra 50 de ani de la înfiinţarea Boston
Symphony Orchestra. Numele simfoniei îşi are originea în faptul că părţile corului sunt
scrise pe texte din Cartea Psalmilor. Deşi piesa a fost comandată pentru orchestra din
Boston, premiera lucrării a avut loc la Bruxelles în 13 decembrie 1930 sub bagheta lui
Ernest Anserment.
Orchestraţia lucrării cuprinde: 5 flaute (dintre care 1 piccolo), 4 oboaie, trei fagoturi
şi un contrafagot, 4 corni în Fa, 1 trompetă piccolo, 4 trompete în Do, 3 tromboni, 1
tubă, timpani, toba mare, două piane, harpă, partida de corzi grave (violoncel-contrabas)
şi cor mixt.
Partea I are indicaţia de tempo = 92 şi foloseşte textul din Psalmul 39, versetele
12 şi 13 („Ascută-mi rugăciunea, Doamne şi pleacă-ţi urechea la strigătele mele. Nu
tăcea în faţa lacrimilor mele. Căci sunt străin înaintea Ta, un pribeag ca toţi părinţii mei.
Abate-ţi privirea de la mine şi lasă-mă să suflu, până nu mă duc să nu mai fiu.”) Este
compus ca un preludiu pentru partea a II-a (fugă).

3
Informaţiile referitoare la această lucrare provin din Burkholder, J. Peter;. Grout, Donald J;, Palisca ,Claude V, A
History of Western Music-Seventh edition, W.W Northon & co., New York, 2006.

3
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

Partea este marcată de ostinato-uri întrerupte brusc de acorduri-bloc de mi minor

care opresc curgerea continuă a melodiei.
Corul se face remarcat prin faptul că este compus doar pe
două note, aducând aminte de un simplu cânt gregorian
acompaniat de straturi suprapuse de ostinato.

Idee muzicală prezentă la alto, măsurile 16-21.

Trei modele distincte de ostinato prezente la oboaie, clarinet şi fagoţi, măsurile 17-21.

Deşi nota mi este evidenţiată în prima parte ca centru tonal, aici în această muzică nu
poate fi vorba de aşa ceva. Totuşi oferă o oarecare stabilitate faţă de serialism şi dodecafonism.
Partea I se termină pe un acord de sol minor, care devine dominantă pentru do minor, aşa cum
începe partea următoare.
Partea a II-a este construită ca o fugă cu două teme (nu este fugă dublă deoarece fiecare
din cele două teme au propria expoziţie) şi utilizează pentru versurile corului textul din Psalmul
40, primele 3 versete („Îmi pusesem nădejdea în Domnul şi El s-a plecat spre mine, mi-a
ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei, mi-a pus picioarele pe
stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă , o laudă pentru Dumnezeul nostru.
Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul”).
Tema primei fugi este bazată pe o celulă melodică de patru sunete (si becar-do-re-mib)
aranjate într-o altă ipostază, fiind expusă la oboi şi urmată de un răspuns real la dominantă, la
flaut.

4
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

tema I- oboi

răspuns real- flaut

Urmează apoi un episod fals de două măsuri şi o nouă apariţie tematică la flaut III
continuată de un răspuns real dat de al doilea oboi. Aici se încheie Expoziţia temei I, fiind
urmată de un episod propriu-zis care are rolul de a face trecerea spre Expoziţia temei a II-a.
Expunerea începe la sopran în timp ce corzile grave intonează un contrasubiect (tema I).
Răspunsul este dat patru măsuri mai târziu de alto, la cvarta inferioară.
Tema a II-a-sopran

Contrasubiect- corzi grave

Răspuns real la cvartă (alto)

Prima repriză mediană aduce tema a doua în stretto la toate vocile corului, urmată de un
alt episod propriu-zis constituit pe începutul temei I.

5
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

Pauza generală din măsura 70 anunţă trecerea la Repriza finală care aduce variaţii din
cele două teme care sunt suprapuse de această dată (tema I revine instrumentiştilor, iar tema a
doua este intonată de cor). Partea se încheie cu o Coda de 5 măsuri. 4

Partea a III-a alternează tempoul între = 48 şi = 80 pe textul integral al Psalmului

150 („Lăudaţi pe Domul! Lăudaţi pe Dumnezeu în locaşul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea
cerului unde se arată puterea lui..”). Începe cu două măsuri de introducere orchestrală după care
evoluează corul într-o secţiune repetitvă care pune accentul pe faptul ca lauda i se cuvine doar
lui Dumnezeu.

Secţiunea rapidă a acestei părţi începe la orchestră fiind urmată din nou de intervenţia
corului care accentuează şi mai mult ideea de „Laudate” printr-un mini-recitativ la unison la
alto şi tenor.

Astfel se succed secţiunile lente şi rapide urmând ca finalul să fie asemeni secţiunii de
început, demonstrând astfel ciclicitatea acestei ultime părţi.

Deşi compusă în stil neoclasic, putem observa trăsături specifice ale stilului personal al
compozitorului cum ar fi: intreruperi ale melodiei, acorduri-bloc, ostinato-uri, folosirea unui

4
Pentru schema de formă se va consulta anexa.

6
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

număr restrâns de sunete (în partea I). Fuga din partea a doua respectă cu stricteţe modelul
impus de predecesorii săi însă elaborarea temelor reprezintă amprenta personală a
compozitorului din această parte. Nici în partea a treia nu lipsesc caracteristicile specifice
stilului stravinskian (schimbări de măsură, de tempo) dar totuşi foloseşte o melodie relativ
cantabilă în părţile lente. Această ultimă parte este compusă pe modelul Simfoniei în re minor
de Cesar Franck.

7
 Zamfir Diana- Master I-Pedagogie

Bibliografie

1. Burkholder, J. Peter; Grout, Donald J.; Palisca ,Claude V., A History of

Western Music-Seventh edition, W.W. Northon & company, New York,
2006.
2. Goléa, Antoine; Vignal, Marc, (traducere şi completări de Şerban- Pârâu,
Oltea), Dicţionar de mari muzicieni, Univers enciclopedic gold, Bucureşti,
2010.
3. Pop, Adrian, Stilistica creaţiei muzicale, Academia de Muzică “Gheorghe
Dima”, Cluj- Napoca.