Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Impactul asupra copiilor
Consecintele divortului asupra copilului sunt multiple si de altfel cele mai puternic resimtite.
In societatile traditionale se manifesta chiar tendinta de stigmatizare a copilului ai carui parinti sunt
divortati, tendinta care este resimtita si traita negativ pe plan psihologic de catre copil si care-i va
influenta comportamentul psiho-moral.
In societatea moderna si, in special, in mediul urban, acest aspect aproape ca nu mai conteaza.
Totusi, se manifesta o serie de fenomene ce privesc identificarea de rol de sex sau formarea unor
atitudini fata de familie si munca.
Daca exista un conflict intre parinti inaintea separarii, varsta copiilor in acel moment, daca au
sau nu frati si surori, disponibilitatea bunicilor si altor rude, relatiille copiilor in cauza cu fiecare
parinte in parte, cat de frecvent continua sa-si vada ambii parinti, toate acestea si inca alte influente
pot afecta procesul de adaptare (Giddens, 2001).
Intr-un studiu, Walczack si Burna (1984) au intervievat 100 de copii, tineri si adulti, in varsta
de la 6 la 57 de ani, care s-au oferit voluntar sa vorbeasca despre experienta divortului parental:
a. 17% au spus ca divortul le-a adus o oarecare usurare.
b. 26% sustineau ca divortul i-a afectat foarte tare.
c. 32% au sustinut ca au suportat consecinte amestecate.
Cand au fost pusi sa identifice cea mai rea consecinta pentru ei, copii fiind, in capul listei s-a
plasat „se simteau framantati de proasta comunicare”.
Trist, disperat si anxios, copilul care este martor al conflictului conjugal ce-i dezbina parintii,
asista neputincios si la prabusirea intregului sau sentiment de siguranta. Profund dezamagit si
inselat de catre adult, el isi pierde increderea totala in acesta, precum si bucuria, dar, deoarece nu
poate si nici nu vrea sa ramana pasiv fata de situatia creata, copilul este obligat sa-si mascheze
suferinta si sa para indiferent, incercand astfel, la randul sau, sa-l insele pe adult.
Mitchell, in studiul sau scotian asupra copiilor ce au trecut prin experienta divortului parental,
a aratat ca numai cu putine exceptii „copiii doreau ca parintii lor sa stea impreuna, in ciuda
problemelor grave din familie. Chiar si atunci cand in familie erau certuri violente si o lipsa acuta
de armonie, foarte putini copii reactionau cu usurare la despartirea parintilor sau o considerau o
solutie a problemelor familiei” (Mitchell, 1981).
Putini copii se pot identifica cu dorinta parintilor lor de a scapa de o casnicie nefericita, iar
majoritatea lor considera ca despartirea si consecintele ei sunt foarte stresante.
In general, divortul parintilor este interpretat de catre copil ca o pierdere a unuia dintre ei, de
cele mai multe ori a tatalui, si reprezinta de fapt solutia finala a unei lungi si stresante perioade de
neintelegeri, reprosuri, ostilitati, tulburari emotionale care au macinat relatiile dintre soti, si implicit
ale acestora cu copilul. In multe cazuri, divortul este urmat de recasatoria unuia dintre parinti sau a
ambilor, fapt ce complica si mai mult situatia copilului, care va continua astfel sa experimenteze
alte evenimente frustrante precum parinti si frati vitregi, schimbarea tipului de familie si a
configuratiei familiale, a domiciliului, a scolii, a prietenilor etc.
Avand in vedere aceste aspecte este usor de dedus ca nu se mai poate vorbi de existenta unei
relatii optime si profunde intre parinti si copil. Divortul il va determina pe copil sa treaca si prin
experienta conflictului de loialitate fata de parinti, in sensul ca se va simti obligat sa tina partea
unuia dintre parinti impotriva celuilalt; optand pentru mama se face vinovat fata de tata, optand
pentru tata se face vinovat fata de mama. Luarea unei astfel de pozitii ii determina copilului o
adanca frustrare si genereaza o situatie insuportabila, care suprima orice sentiment de siguranta si
implicit de apartenenta.
In familia dezorganizata functia educativa nu se manifesta la parametrii normali datorita
faptului ca neintelegerile dintre parinti genereaza tensiuni permanente, agresivitate fizica si verbala,
care supun intreaga familie la un stres cronic.
Parkinson mentioneaza referitor la situatia copiilor aflati in grija unui singur parinte ca la
acestia se inregistreaza cel mai ridicat numar de probleme emotionale, dar si cel mai scazut auto-
respect, asociate fiind cu performantele scolare scazute. „Acesti copii tind sa se retraga intr-o
carapace de durere tacuta, astfel ca parintii si profesorii au slabe sanse sa-si dea seama ca acestia de
fapt striga dupa ajutor” (Parkinson, 1993, p. 66).
2
Avand in vedere lunga perioada de perturbari si frustrari emotionale prin care trec acesti copii,
la un moment dat acestia ajung la concluzia ca nu mai au valoare, ca nu mai prezinta interes in ochii
altora. Pentru acesti copii trecutul este intunecat si neplacut, prezentul este foarte nesigur iar viitorul
nici nu exista. Odata ajunsi in aceasta situatie copiii sunt incapabili sa mai faca fata cerintelor de la
scoala, deoarece ei sunt in conflict cu ei insisi, cu parintii lor si cu multe alte persoane.
Acesti copii sunt caracterizati tocmai printr-o aculturatie si o socializare insuficienta, ei
ramanand oarecum „salbatici” sub unele aspecte, fapt ce ridica mari probleme educatorilor si
profesorilor lor.
In „Dialogul familial”, Rudica afirma ca „tensiunile, neintelegerile din mediile familiale
influenteaza in special preadolescentii (10-15 ani), care, datorita reactivitatii lor afective crescute,
lipsei unei experiente solide de viata si a unui spirit critic suficient de dezvoltat, resimt foarte
puternic situatiile conflictuale traumatizante din mediul familial. Observatiile scolare curente
evidentiaza faptul ca multi dintre preadolescentii cu dificultati de integrare scolara provin tocmai
din mediile familiale cu deficiente grave de ordin educativ, deficiente determinate de raporturile
necorespunzatoare dintre parinti, de lipsa de autoritate morala, de dezacordul dintre principiile
afisate de ei si conduita reala manifestata. Pe astfel de parinti ii caracterizeaza de obicei extremele:
fie dezinteresul total pentru problemele scolare si educationale, fie suprasolicitarea capacitatilor
copilului in scopul implinirii propriilor ambitii si vanitati” (Rudica, 1977, p. 14).
Un exemplu concret in acest sens il prezinta o invatatoare de la o scoala generala din Oradea,
care, intr-un interviu acordat, spunea ca in general, copiii cu parinti divortati sunt mai retrasi si
necomunicativi, nu prea au mai mult de doi-trei prieteni cu care sa discute; vin de foarte multe ori
nepregatiti la scoala justificandu-se cum ca nu au avut timp, nu au stiut sa-si faca temele sau
parintele a fost prea ocupat ca sa-si mai faca timp si pentru el. Nu le place sa se aduca in discutie
subiectul parintilor lor, iar daca sunt intrebati despre acestia, de multe ori nici nu raspund. Dar
exista totusi si copii din aceeasi situatie, care sunt prea putin marcati de divortul parintilor lor; sunt
comunicativi, sociabili, discuta deschis despre problemele din familia lor acuzand-o fie pe mama,
fie pe tata. Totusi, chiar si acestia sufera profund in sufletul lor, doar ca nu vor s-o arate.
Dupa cum am vazut, divortul s-a raspandit foarte mult, dar care sunt efectele asupra
scolarilor? Trebuie insa sa distingem intre reactiile imediate ale copiilor si cele pe termen lung (mai
mult de 2 ani). Reactiile copiilor pe termen lung se modifica mult, depinzand in mod special de
modul in care parintii le raspund in timpul si dupa despartire. Reactiile copilului la acest eveniment
depinde foarte mult de varsta.
Prescolarul regreseaza comportamental fiind in pericol de a fi abandonat de ambii parinti si
plasat la unul din bunici.Ei incep sa prezinte anxietate, tulburari de somn, iritabilitate ,
agresivitate si un mai sunt dispusi sa se joace ca inainte.
Scolarul de 7-8 ani sufera de depresiune, fiind mereu preocupat de plecarea tatalui si
asteptand revenirla lui; manifesta anxietate pentru inlocuirea tatalui adevarat. El se lupta pentru
impacarea parintilor, si daca divortul s-a realizat, ramanand cu mama, o acuza invariabil de plecarea
tatalui.
Intre 9 si 12 ani copilul are o alta perceptie si intelegere a evenimentelor. El stie ca parintii
insisi sunt responsabili de divort,dar acuza in special pe unul dintre ei.Ca reactie de separare el
incepe sa aiba rezultate slabe la invatatura.
Adolecentii sunt cei mai capabili sa –si inteleaga parintii si sunt foarte critici la adresa lor.
Unii sunt foarte afectati, suferind depresii in cadrul carora fac tentative de sinucidere. Altii se
detaseaza de conflictele interparentale si isi cresc legaturile sociale in afara casei. (Carmen
Ciofu,1989)
Discordanta si armonia parinteasca pe care copii o impartasesc dupa divort va fi un factor
determinant asupra reglarii pe termen lung. In mod contradictoriu, reactiile copiilor pe termen scurt
tind sa fie mai uniforme.
a) Reactiile pe termen scurt
Cercetatorii au descoperit ca majoritatea copiilor sunt foarte suparati de despartirea initiala.
Odata deveniti adulti, ei descriu perioada initiala a despartirii, cand unul dintre parinti s-a mutat, ca
fiind cea mai tensionata perioada din viata lor. Copiii de obicei nu inteleg ce se intampla, chiar daca
ei cunosc multi alti copii care au trecut prin divort. Practic, la inceput, copiii sunt socati si surprinsi
3
de separare, chiar daca pentru adulti nu pare o despartire brusca. Pentru baieti aceasta perioada de
despartire este mult mai dificil de acceptat decat pentru fete. In ciuda faptului ca in casa exista stari
tensionate si de nefericire, violenta, copii nu doresc divortul. Ei vad aceasta despartire ca pe o
usurare numai daca au fost martorii violentei fizice.
In primul an dupa ruptura conjugala, parintii vor observa la copiii lor mai multa teama,
suparare, depresie si sentimente de vinovatie. Aceste reactii se vor diminua de obicei in anul al
doilea. Totusi pentru a intelege mai bine reactiile pe termen scurt ale copiilor, trebuie sa examinam
cum variaza impactul divortului intre fete si baieti si cum ii afecteaza pe scolari in special.
Divortul pare sa fie dificil mai ales pentru copiii intre 6-8 ani. La aceasta varsta, in special
baietii sunt tulburati de despartire si vor fi mai tristi decat fetele. Reactia fundamentala a acestor
copii este tristetea. Sunt dispusi mai mult la plansete din cauza rupturii conjugale si vor fi adesea
tristi sau plangaciosi; ei tind sa creada ca au fost respinsi de parintele plecat. Acest sentiment intens
al respingerii si al lipsei de dragoste rezulta in pierderea auto-aprecierii, depresii si de cele mai
multe ori un declin major in performantele scolare. Acesti copii sunt ingrijorati pentru parintii lor,
au probleme de concentrare la scoala, si adesea incearca sa impiedice divortul si sa reuneasca
familia.
In jurul varstei de 9-12 ani sentimentul de tristete se schimba in furie. Copii isi revarsa furia
fie pe ambii parinti, fie in special pe parintele care l-a parasit, tinzand sa ia parte unui parinte
impotriva celuilalt atribuind vina. Multe mame singure au relatat ca le este imposibil sa-si educe fiii
in varsta de 9-12 ani. Totusi, supararea nu este singura reactie a acestor copii. In mod special, copiii
la aceasta varsta se simt neputinciosi si tind sa se izoleze, se simt neajutorati in fata marilor
schimbari care intervin in viata lor. Plini de sfidare si sentimente profunde de neajutorare,
performantele scolare scad insemnat pentru aproximativ jumatate din copii la aceasta varsta. Pot
aparea la aceasta varsta si alte simptome. De exemplu, multi dintre acesti copii incep sa aiba
probleme in sociabilitatea cu alti.
Au fost depistate o serie de diferente de sex in reactiile copiilor scolari la divort. In urmatorii
doi ani dupa divort, baietii din familiile divortate sunt mult mai dispusi la conflicte cu mamele lor,
fiind mult mai neascultatori decat baietii care provin din familii intacte. Spre deosebire de baieti,
fetele care provin din familii divortate coopereaza mult mai bine cu mamele din custodie. Aceasta
tendinta a baietilor de a fi mai agresivi si lipsa de cooperare atat acasa cat si la scoala apare in parte
deoarece 90% din copii raman cu mamele dupa divort. Aceasta inseamna ca fetele pastreaza aceeasi
forma de identificare sexuala in timp ce baietii adesea o pierd pe a lor. Aceasta pierdere este adesea
accentuata deoarece multi dintre tati nu isi asuma rolul de parinte activ dupa divort. Din aceasta
cauza precum si din altele, multe cercetari au concluzionat ca divortul este mai problematic pentru
baieti decat la fete. Totusi probleme apar si la fete insa acestea se descurca mult mai bine in
adolescenta incepand sa descopere relatiile heterosexuale si cand incep sa-si intemeieze o familie.
b) Reactiile pe termen lung
S-au facut cercetari asupra efectelor pe termen lung ale divortului la copii dupa 5 si 10 ani de
la divort, cand copii erau in varsta de 20 si 30 ani. In fiecare perioada apar probleme similare:
aproximativ 30% se descurca foarte bine, 40% au succese dar si probleme, 30% se confrunta cu
probleme majore. S-au elaborat multe teme asupra acestor reactii pe termen lung ale divortului. Unii
copii raman suparati si resping ideea de parasire a parintelui, unii sunt tristi si tanjesc dupa parintele
care nu a fost implicat dupa divort, altii devin irealisti idealizand memoriile familiei unite. Altii se
vad pe ei insisi nevoiasi si lipsiti de copilarie. Altii insa sunt puternici si mult mai independenti dupa
divort.
Literatura de specialitate sugereaza faptul ca, in mare parte, reactiile negative suferite de copii
in urma divortului isi reduc din intensitate odata cu apropierea si intrarea acestora in adolescenta. La
aceasta varsta copii fac fata mult mai bine divortului datorita mecanismelor defensive pe care si le
activeaza, in scopul unei adaptari cat mai profitabile la situatia oricum existenta:
monoparentalitatea.
La zece sau cincisprezece ani de la divort, un sleeper efect se face simtit: copiii de ambele
sexe au probleme relationale, traiesc sentimente de anxietate si vinovatie, asteapta atitudini de
respingere din partea partenerului si rup fecvent relatiile cu persoanele de sex opus; exista o mare
probabilitate ca mariajul lor sa se incheie printr-un divort timpuriu.
4
In timp ce psihologii scot in evidenta consecintele divortului asupra starii psihice a copiilor si
parintilor, sociologii vorbesc despre problemele materiale ale familiilor monoparentale, copiii care
traiesc in familii de acest tip fiind considerati 'populatie cu risc'.
In contradictie cu cele spuse mai sus, sunt rezultatele cercetarilor recente, ele aproband
dificultatile prin care trece o mama singura ce are in grija copiii, dar in primul rand iau in
considerare resursele de care aceasta dispune: venitul, locuinta, timpul disponibil, statutul socio-
profesional, nivelul de instruire, stilul de viata, retelele de sociabilitate, raporturile cu fostul partener
si cu trecutul sau familial, trasaturile de personalitate.
Unele studii arata ca legatura dintre esecul scolar al copiilor si monoparentalitatea este
dependenta de situatia economica a familiei, care la randul ei depinde de statutul socio-profesional
al mamei. Deci corelatia mentionata (intre esecul scolar al copiilor si monoparentalitate) este
prezenta in cazul in care situatia economica a mamei este precara si instabila.
Reusita scolara mai slaba se asociaza unui nivel cultural scazut al familiei, respectiv unui
nivel scazut al studiilor mamei.
Un alt factor important este reprezentat de conditiile in care se instaleaza
mono(parentalitatea), cei mai afectati fiind copiii familiilor divortate, in care parintii se separa intr-o
atmosfera puternic conflictuala.
In concluzie, pentru a asigura copiilor sanse maxime de dezvoltare, trebuie luata in calcul in
primul rand situatia sociala a parintelui care primeste custodia copilului.
Rezultatele unei anchete conduse de Wallisch pot fi foarte utile pentru intelegerea raporturilor
dintre tatii separati de copiii lor prin divort si acestia din urma. Exista patru tipuri de relatii
parentale dupa divort:
a) Aproximativ un sfert dintre parintii divortati se incadreaza in categoria 'asociatii furiosi':
sunt fostii parteneri care pastreaza resentimente cu privire la mariajul desfacut, partajul bunurilor,
custodia copilului, plata pensiei alimentare, dreptul de vizita. Intalnirile rare cu prilejul unor
evenimente din viata copilului devin ocazii de stres.
b) 'Inamicii infocati' sunt fostii parteneri ce nu accepta calitatile parentale ale celuilalt, iar
problemele copilului sunt puse pe seama greselilor sau dezinteresului celuilalt.
c) Aproape 3/4 din parintii care raman in relatii bune dupa divort pot fi numiti 'colegi care
coopereaza', ei impartasind toate grijile si bucuriile legate de copil, participa impreuna la viata
acestuia si incearca sa-i asigure bunastarea, fara a depasi insa limitele indatoririlor si drepturilor
parentale.
d) 'Prietenii la catarama' (1/4) pun interesul copilului mai presus de orice, au incredere unul
in altul, se considera parinti grijulii iar modul in care isi exercita rolurile parentale este foarte
apropiat de cel din perioada casatoriei. Atunci cand este cazul se ajuta reciproc.
Absolut surprinzator este sa constatam in ce masura se pot modifica sentimentele unui tata
pentru copilul sau in cativa ani.
Cei mai multi barbati, in special sub patruzeci de ani se recasatoresc in primii trei ani dupa
divort, evaluand noua partenera ca fiind mai sexy, mai putin critica si mai intelegatoare decat fosta
sotie. Jumatate dintre barbatii care au in momentul divortului mai mult de patruzeci de ani sunt
necasatoriti dupa zece ani; majoritatea traiesc un sentiment de insingurare. La zece ani de la divort,
mai putin de jumatate dintre barbatii recasatoriti au un al doilea mariaj care rezista, ceilalti traind
experienta unui nou divort.
4. Sustinerea copilului
Dupa construirea unor proiecte comune si promisiunea unei vieti frumoase, separarea este
intotdeauna un esec. Pentru copii, insa, ea este o adevarata drama, care nu trebuie subestimata.
Daca nu exista separare reusita, exista insa totusi separari mai putin traumatizante. Discutiile,
tensiunile dintre parinti priveaza copilul de ambianta calda a caminului, caldura care ii ofera
copilului o siguranta. Daca nu mai exista nici o solutie este mai bine ca parintii sa se separe , decat
sa oblige copilul sa traiasca intr-un mediu care este permanent in tensiune.