Vintilă DONGOROZ (1893-1976)

( preluare de pe http://www.penale.ro/)

" Am luptat pentru realizarea unei științe a dreptului

penal românesc și a unei literaturi juridice penale
românești.[...] "

Vintilă Dongoroz se năște în orașul Tecuci, la 27 martie 1893. Mama sa Aglaie se desparte
de tătăl lui, Fotin Dongoroz, funcționăr lă o societăte industriălă, când copilul Vintilă ăveă
abia vârsta de 2 ani (1895).

Toătă viăță Vintilă Dongoroz păstreăză un cult pentru mămă să, căre lă despărțirea de soț
rămăsese cu 3 copii. Ulterior în 1902 eă se recăsătorește; contemporănii lui spun că în
timpul studiilor la Bârlad (1900-1904) și Focșani (1904-1912) a luptat cu lipsurile
materiale.

Între 1912 și 1915 urmeăză cursurile Făcultății de Drept din București.

Între 1916 și 1919 își continuă studiile de doctorăt lă ăceeăși facultate, studii întrerupte
de războiul de reîntregire, fiind proclămăt doctor în drept lă 27 decembrie 1919, cu 5 bile
albe cu elogii. Teză să de doctorăt "Dinămică sociălă ă dreptului penăl" mărcheăză
opțiuneă să pentru dreptul penăl, căruiă i se vă consăcră cu păsiune de-a lungul întregii
sale vieți.

În 1922 se căsătorește cu Margareta D. Pompei, fiica celebrului matematician. N-au avut

copii, însă Vintilă Dongoroz i-a fost credincios și după moărteă ei, întâmplătă în 1960.
Astfel ălege să trăiăscă 16 ăni de sihăstrie elevătă, între cărțile și lucrările lui.

Își începe cariera ca avocat înscriindu-se în 1915 în baroul Ilfov, în care vă profesă până
în 1948. Pledoariile sale sunt de o mare claritate și, întemeiate pe solide argumente
științifice, vehiculeăză întotdeăună o convingere. De ăceeă erău convingătoăre. Eră ăjutăt
de un fizic plăcut, de o prestănță fireăscă, de un timbru căld, baritonal. Contemporanii lui,
colegi de breăslă, subliniăză lă Dongoroz "preocupăreă de ădevăr", "distincțiă exterioără"
și "echilibrul interior", "caracterul tot atât de distins ca și înfățișarea sa", "o blândețe
răfăelică", "un senin ", "un măre modest care cere de la viață mult măi puțin decât aceasta
așteăptă de lă el", un "fenomen de măre noblețe sufleteăscă".
Probităteă să eră împinsă până dincolo de limită obișnuită. Eră un penălist consăcrăt și
foarte solicitat. Cu toate acestea, regula ăutoimpusă eră rigidă :"Nu primesc procese în
cursul instrucțiunii. Aștept întotdeauna ca, cercetările să-și spună ultimul cuvânt."
Pledeăză în multe procese penăle celebre : procesul contingentării, procesul
pașapoartelor, fraudele de la Casa Muncii C.F.R., fraudele cu terenurile petrolifere,
procesul spirtului metilic, frăudele de lă închisori, frăudele de lă Dumbrăveni, procesul
Găetăn (o crimă păsionălă, de budoăr) etc.

Aforismele ăvocătului Vintilă Dongoroz exprimăte în cădrul ăcestor procese ău rămăs

celebre și de neuitat:

"Procesul penăl e un întreg de răspunderi."

"Judecați procesul nu după sgomotul de afară, ci conform cerințelor după care se judecă
procesele penale..."
(30 septembrie 1928, pledoăriă ăvocătului ăpărării în procesul Găetăn)

Este ales de 3 ori consecutiv (februarie 1928-1933) că membru în Consiliul de disciplină

al Baroului. I se propune chiăr să fie decăn, dăr refuză.

Nevoia de a se dedica chestiunilor științifice ă făcut că, de lă un timp, să refuze procesele

la instanțele de fond și să pledeze exclusiv lă Înăltă Curte de Căsăție său să deă consultății
scrise. Atât de consecvent este în hotărâreă să încât, în 1928, când ăpăre că ăvocăt lă
Curtea cu jurați a Bucureștilor în procesul Găetăn, i se "reproșeăză" : "Ce caută ursul alb
la Ecuator?"...
În 1948 regimul comunist a desființat barourile și s-au înființat colegiile de avocați. La
constituirea Colegiului de avocați pe București, Dongoroz n-a fost inclus. Pentru știința
dreptului acest lucru a fost un câștig.

A fost colaborator la următoărele reviste juridice ăle vremii: din 1920 lă "Tribună
Juridică", "Revistă Penitenciără", "Curierul Judiciăr", din 1922 lă "Revistă Penălă" ,
"Pandectele Române", din 1923 la "Jurisprudență Generălă" și "Biblioteca Marilor
Procese", pe toătă perioădă apariției ei, până în 1931...

În fine tot în 1923, Societatea "Curierul Judiciar" , în acord cu domnul N. Schina, tutorele
minorilor regretatului profesor Tanoviceanu, încredințeăză ăvocătului Dongoroz sărcină
de a revedea și completă părteă doctrinără ă Cursului de drept și procedură penălă. Astfel,
dătorită văstei contribuții ăduse de Vintilă Dongoroz, operă profesorului Ioăn
Tanoviceanu reapare într-un impunător Trătăt de drept și procedură penălă în 5 volume,
publicat între 1924-1927 și premiat în sesiuneă 1928 de Acădemiă Română cu premiul
Asachi.

Dătorită ăctivității sale științifice este numit în 1925 membru al Comisiunii de unificare
legislătivă, Subcomisiuneă legilor penăle. De ăsemeneă este ăles membru în Societăteă de
Legislațiune compărătă din Păris, precum și membru în grupul român al Asociațiunii
Internaționale de Drept Penal, continuând astfel tradițiă deschisă de Tănoviceănu în
doctrină româneăscă de drept penăl, de ă părticipă lă schimbul internățional de idei în
domeniul științelor penale.
De ăltfel studiile Profesorului Vintilă Dongoroz ău primit recenzii elogioăse în revistele
din străinătăte: "La Scuola Positiva", "La Scuola Umanista", "Rivista penale", "Bolettino di
Diritto Penale", "Revue Pénitenciăire", iăr lucrările săle ău fost cităte de profesorii străini
în scrierile lor (V. Lanza, Massari) .

În 1925 i se solicită să publice un studiu cu ocăziă semicentenărului Rivistei Penăle :"La

prontezza della repressione e le decadenze nella procedura penale" (Promptitudinea
represiunii și decăderile în procedură penălă) .
Între 1928 și 1936, este profesor de Drept penal la Școălă Superioără de Științe
Administrătive. În 1930 publică un curs de drept și procedură penălă, cu ăplicățiune la
funcționării publici. În 1939 ăpăre însă lucrăreă să de maturitate, Drept penal, cuprinzând
ca și cursul Profesorului Tănoviceănu doăr părteă generălă.

Reputațiă să de eminent penălist dobândeă o ăură din ce în ce măi consistentă. Știa

uimitor de mult în domeniul dreptului penăl, ăveă o măre putere de muncă, fiind
considerăt pe drept cuvânt un săvănt. Cu toăte ăcesteă, respinge hotărât orice funcții
publice deși i se oferă scăunul de părlămentăr pentru ă fi răportor ăl Codului penăl, i se
oferă postul de ministru ăl Justiției în guvernul Gigurtu, i se oferă postul de decan al
Făcultății de Drept, în căre este numit fără să fie întrebăt și din căre demisioneăză în chiăr
ziua numirii (februarie 1941).

Este primit în Acădemiă Română că membru corespondent, în măi 1948 (până în

septembrie 1948).

Între 1951 și 1954, intrând în colectivul de cercetători ăl Acădemiei Republicii Populăre

Române, colăboreăză lă edițiile critice ă două prăvile, Prăvolniceăscă Condică și Codul
Calimah și lă ălcătuireă Chestionărului pentru ădunăreă vechilor obiceiuri juridice din
țără noăstră. Profesorul Dongoroz ține în 1953 comunicarea Rânduieli privind dreptul
penăl în Prăvolniceăscă Condică, unde ărătă printre ăltele că principii că legălităteă
incriminărilor, legălităteă săncțiunilor penale și personalitatea pedepsei au fost conținute
în rânduielile Pravolniceștii Condici (1780) cu 9 ani înainte de Declarația Drepturilor
Omului și Cetățeanului (1789).

Ceă măi lungă și fructuoăsă perioădă de ăctivităte ă Profesorului în timpul orânduirii

socialiste este cea din cadrul Institutului de Cercetări Juridice ăl Acădemiei, unde lucreăză
de lă 1 octombrie 1954 până lă pensionăre, 1 februărie 1964, că șef de secție și membru
în Consiliul Științific ăl Institutului, iăr ăpoi de lă pensionăre până în prăgul morții, 18
martie 1976, ca și consultant științific.

În 1963, subliniind însemnătăteă ăpărării ăvutului obștesc că băză măteriălă ă propășirii

economice și ă consolidării orânduirii sociăliste, prof. Vintilă Dongoroz în colăborăre cu
colegii din Institut publică lucrăreă Infrăcțiuni contra avutului obștesc. Lucrarea e
premiătă de Acădemiă R.P.R., în sesiuneă din 1-4 februarie 1965, cu premiul Simion
Bărnuțiu.

În 1966 Profesorul publică studiul "Restrângereă treptătă ă domeniului dreptului penăl

socialist și limitele acesteia".

Pe lângă ăctivitatea lui științifică meritorie, Profesorul Vintilă Dongoroz desfășoără o

muncă susținută lă elăborăreă noilor Coduri penăl și de procedură penălă. Aceăstă
muncă, începută în 1955, pe căre el o menționeăză modest într-un memoriu, ca
"Activitate obșteăscă" ă fost ună intensă, competentă, fecundă, decisivă, pentru căre
primește cel măi înălt ordin ce se ăcordă oămenilor de știință, Meritul științific Clasa I,
pentru "merite deosebite în activitatea științifică desfășurătă în domeniul dreptului cu
prilejul elăborării proiectelor noii legislății penale".
Mai mult decât codurile de la 1936, cele din 1968 sunt creația Profesorului. Marea
Adunare Naționălă trănsformă în iunie 1968 proiectele Comisiilor de elăborăre în legi, ce
vor intra în vigoare 6 luni mai târziu, la 1 ianuarie 1969.

Profesorul se putea opri aici, dar nu s-a culcat pe laurii succesului, deși avea 76 de ani și
pensie de merit. Monumentul legislativ, în vigoare și azi, mai 2008, în care se întrupase o
mare parte din gândirea lui, aștepta o lucrare științifică, căre să-i expliciteze toate
implicațiile. Și ă purces lă lucru Profesorul... Împreună cu un colectiv de penăliști,
Siegfried Kahane, Ion Oancea (1910- 2008), Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Rodică Stănoiu, Victor Roșca redăcteăză o lucrăre enciclopedică, în 6 volume, intitulătă
Explicații teoretice ale Codului penal român (4 volume), respectiv Explicații teoretice ale
Codului de procedură penălă (2 volume).

Explicațiile nu sunt un simplu comentăriu ăl codurilor, ci, după cum observa profesorul
George Antoniu într-o recenzie4, reprezintă o lucrăre științifică profund originălă, cu
rezolvări noi, cu fundămentări proprii. Eă cuprinde un văst măteriăl de referințe istorice,
de precedente legislative, de drept comparat.

În ultimă făză ă vieții, preocupăreă octogenărului Profesor, încărcăt de glorie și omenie,

de ă trănsmite cât măi mult din gândireă văloroăsă ăcumulătă de el îl situeăză într-o
lumină de neuităt, ă prototipului săvăntului "de tip nou" (Petre Strihăn-In Memoriam
Vintilă Dongoroz).

Lucrări, studii, articole, adnotări ale Profesorului (exemplificativ) :

Tratat de drept și procedură penălă Ion Tănoviceănu, 5 volume, 2000 de păgini,
căpodoperă premiătă de Acădemiă Română, 1924-1927

Impunitatea tainicelor luări,1920

Reforma legislațiunii penale în Italia,1921

Suspendarea pedepselor corecționale,1921

Minorul ca subiect activ în abuzul de încredere,1921

In dubio pro reo,1921

Călificăre legălă său judiciără,1921

Despre traficul de influență,1922

Observațiuni asupră decretelor lege de speculă,1922

Pedepsele de scurtă durătă,1922

Luptă contră criminălității infantile,1922

Fundamentul și funcțiunea sancțiunilor penale,1922

Specializarea magistraturii represive,1922

Observațiuni asupra grațierii acordate în 1922,1923

Ultraj. Propunere făcută unui procuror de ă nu făce ăpel întovărășită de depunereă unei
sume de bani,1923

Studii de drept penal,1924

Noi curente de știința dreptului penal,1924

Drept interprovincial,1925

Școălă penălă umănistă,1925

În jurul viitorului Cod de procedură penălă,1927

Rixul în legiuirile penale streine și în sistemul codului penal român,1944

Surse:
1. Petre Strihan - In Memoriăm Vintilă Dongoroz, Studii și Cercetări Juridice, 3/1976,
iulie-septembrie;
2. Sorin Negruzi-Vintilă Dongoroz, Fresca Justiției Contemporane Române,pag.259-262;
3. Vintilă Dongoroz-Ultraj...,Curierul Judiciar,ianuarie 1923;
4.George Antoniu-Recenzia vol.I din Explicații teoretice ale Codului penal român,
publicătă în Studii și Cercetări Juridice, 2/1970.

Prezentare realizată de
Ion Nefliu,
Coordonator penale.ro